CALEA TĂCERII

ÎN TRADIŢIA PĂRINŢILOR PUSTIEI

Michel Laroche

„În căutarea celui care se ascunde în umbră”

St. Grigorie de Nisa

„Tăcerea va fi limba veacului ce va să vină.”

Sf. Issac Sirul

INTRODUCERE

În căutarea tăcerii

Fiecare om simte, într-o zi – mai degrabă câtre apusul vieţii sale – nevoia de a-şi
face un „bilanţ” al existenţei sale. Filosofii şi teologii fac acest lucru. El constă din
adunarea gândurilor, experienţelor şi reflecţiilor culese de-a lungul întregii existenţe
proprii, din găsirea liniei directoare comune acestora şi realizarea unei sinteze.
În ziua de astăzi, mulţi oameni îşi caută o cale spirituală care ar putea să-i
conducă spre pacea interioară. Ar fi multe de scris în legătură cu această căutare, atât din
punctul de vedere al motivaţiilor ei, cât şi din punctul de vedere al tradiţiilor pe care
oamenii şi le aleg pentru a o realiza. În general vorbind, zgomotul lumii, privirea
celorlalţi - care ne condiţionează modul de a ne comporta, felul de a gândi unic, căruia
toţi trebuie să i se plieze contribuie la această căutare. Nu trebuie să uităm nici faptul că
respingerea generală a creştinismului, în societatea noastră şi cunoaşterea greşită a
acestuia ne fac să căutăm în alte doctrine această tăcere pe care, cu toate acestea, Părinţii
pustiei, sălăşluind departe de orice ierarhie ecleziastică şi adesea opunându-i-se ei, au
trăit-o, într-un creştinism spiritual pe care contemporanii noştri nu-l cunosc. Tocmai
această învăţătură a dobândirii tăcerii interioare, după chipul şi asemănarea tăcerii şi
necunoscutului cu care nu numai că Dumnezeu se învăluie pe El însuşi, ci cu care
înfăşoară şi sufletul care se întoarce spre El, constituie subiectul acestei lucrări.

În 1986, am publicat o carte intitulată „A doua naştere”1, o lucrare care aborda

subiectul neliniştii şi lacrimilor în experienţa spirituală a Bisericii Răsăritului („botezul
lacrimilor”). Nu acesta este subiectul principal al cărţii de faţă, chiar dacă vom aprofunda,
la sfârşitul ei, câteva teme legate direct de experienţa spirituală a celui care se angajează
pe calea tăcerii şi necunoscutului, a căror graniţă este definită, după cum spune Sf. Issac
Sirul, de venirea lacrimilor sfinte: „Iată semnul care-ţi va arăta dacă ai intrat, într-adevăr.
1
Editura Nouvelle Cité, tiraj epuizat

1
Când harul începe să-ţi deschidă ochii pentru a te face să simţi contemplaţia (theoria*)
lucrurilor întru Adevăr, ochii tăi vor începe să verse lacrimi atât de multe, încât ele îţi vor
uda adesea obrajii. [...] În afara acestor lacrimi, să nu mai cauţi. Trupul tău nu-ţi va da un
semn mai de netăgăduit decât acesta. Însă când înţelegerea (nous*) s-a îndepărtat cu mult
de fiinţe, trupul se găseşte dincolo de lacrimi, de orice mişcare şi de orice simţire.”2
Pentru cei care eventual au citit „A doua naştere”, cei douăzeci şi opt de ani care
mă despart de această primă carte pe această temă mi-au permis să o aprofundez şi să o
îmbogăţesc cu alte aspecte, inspirate de învăţăturile Sfinţilor Părinţi, care, pentru mine,
sunt sursa de referinţă în acest domeniu. Prin experienţa spirituală a teologiei lacrimilor
(botezul lacrimilor de care o să vorbesc mai departe) abordată în lucrarea precedentă, se
contura întrebarea legată de necunoscut şi de tăcere, care se leagă atât de Dumnezeu, cât
şi de om, ca fiinţă creată după chipul şi asemănarea Sa. Acest subiect major al teologiei
bizantine constituie, astăzi, tema centrală a cărţii de faţă. Părinţii Bisericii, şi, printre ei,
Părinţii pustiei, consideră această teologie a tăcerii şi necunoscutului atât de importantă,
încât o aşează în punctul cel mai înalt al experienţei spirituale. Cu toate acestea, calea
tăcerii, esenţială în experienţa mistică a Bisericii bizantine, n-a produs decât foarte puţine
scrieri. Desigur, găsim pe alocuri, în gândirea Părinţilor, pagini care se referă la acest
lucru, însă, practic, foarte puţine cărţi dedicate acestei teme, deşi ea constituia ţesătura
principală a vieţii lor duhovniceşti.
Cuvântul Sfântului Serafim de Sarov, adresat unui tânăr călugăr: „Înconjoară-te
cu un zid în tăcere”3 a găsit mai puţin ecou în rândul ucenicilor lui decât necesara
„dobândire a Duhului Sfânt”4, de care vorbea cu tot atâta căldură sfântul. Cu toate
acestea, una ţine de cealaltă, căci am putea spune la fel de bine: „Dobândeşte Duhul Sfânt
şi vei cunoaşte tăcerea”, sau „Dobândeşte tăcerea şi vei primi Duhul Sfânt” – sau chiar:
„Dacă sălăşluieşti în tăcere, atunci sălăşluieşti întru Duhul Sfânt”.
În această tăcere cu început ascetic, care, după un drum lung, va deveni
harismatică – cea de-a doua fiind un dar al Duhului Sfânt – ni se descoperă taina
necunoscutului şi a tăcerii, care ţin nu numai de Dumnezeu, ci şi de om, în aceeaşi
măsură. Cu adevărat, omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi deţine
în el capacitatea asemănării divine. Chipul este înscris în om, iar asemănarea este
acţiunea care pune în mişcare energia harului aşezat în om, în sinergie cu voinţa lui
omenească, atunci când el se întoarce către Dumnezeu. Omul care „renaşte” din Duh se
suprapune acestei asemănări cu Dumnezeu, mai ales în ce priveşte unul dintre atributele
divine de nivel apofatic* cel mai înalt: necunoscutul.
Toţi suntem de acord că Dumnezeu este incognoscibil. Însă sunt mai puţini
oamenii care îi aplică şi omului această descriere. Dictonului filosofic „cunoaşte-te pe
tine însuţi”, mistica Bisericii Răsăritene îi răspunde: „Uită-te pe tine însuţi şi intră astfel
în necunoscutul suprem.” Ne vom referi, pe parcursul acestei lucrări, la rădăcinile
indiscutabil plotiniene ale acestei experienţe şi la teoretizarea acesteia în planul
metafizicii.
Acesta este, aşadar, subiectul prezentei lucrări. A scrie despre un asemenea
subiect, în timp ce noi înşine suntem departe de trăirea acestei tăceri nu este, însă, decât
foarte puţin îndreptăţit. Marele stareţ Leonid de la Optina se plângea, cu puţin timp
2
Saint Isaac le Syrien, Œuvres spirituelles, ed. DDB, pag. 157
3
Serafim de Sarov, de părintele Iustin Popovici, ed. Mănăstirii Saint-Michel, Lavardac, pag. 39
4
Serafim de Sarov, Întrevedere cu Motovilov, în Serafim de Sarov, de Irina Gorainoff, ed. DDB, pag. 155-
185

2
înainte de trecerea sa din această lume – fiind un părinte care preţuia mult tăcerea – , de
faptul că toată viaţa lui nu trăise decât „într-un tărăboi”, căci în chiar ajunul morţii sale,
după ce fusese ţintuit la pat mai multe săptămâni, chilia lui se umpluse de pelerini veniţi
să-i ceară poveţe duhovniceşti. Atunci când un suflet ajunge la tăcerea dumnezeiască
(care vine să-l cerceteze „gratuit”), el ajunge la pacea inefabilă a lui Hristos. Şi numai
după ce atinge această linişte şi această pace, ajunge să audă cuvintele de nespus ale lui
Hristos, „pe care nu se cuvine omului să le grăiască”5. Când, mai apoi, sufletul va pierde
– în mod inevitabil – această tăcere, el o va căuta toată viaţa lui, uneori greşindu-şi calea
şi rătăcind de la ţelul adevărat. Însă rana lăsată în el de această tăcere, care este
întotdeauna însoţită de „pacea care covârşeşte orice minte”6 nu îl va face să fie niciodată
mulţumit doar cu săvârşirea câtorva „fapte bune”, cu realizarea unor scopuri omeneşti pe
care şi le fixează în Biserică sau în lume şi nici cu îndeplinirea oricăror practici ascetice,
chiar dacă sufletul ar fi capabil de acestea şi de toate virtuţile creştine.
La această experienţă se referea Sf. Isaac Sirul, când scria: „Iubeşte tăcerea mai
presus de toate.”7 A scrie o lucrare despre tăcere nu are, în fond, decât un singur ţel: de a-
i reasculta pe Părinţi, care sunt glasurile tăcerii, pentru a încerca, prin ei, să auzim ceva ca
un sunet surd în interiorul nostru, asemenea unui izvor subteran: ecoul tainic.
Ne aşezăm şi noi, aşadar, alături de cititor, ca ucenici ai Părinţilor care au mers pe
calea tăcerii.

5
II Corinteni 12:4
6
Filipeni 4:6
7
Saint Isaac le Syrien, Œuvres spirituelles, op. cit., pag. 213