1.

Ziduri

Perceptia noastra asupra lumii e diferita. Prin fluvii mitice intelegem un izvor
plapand, ce incearca sa razbata de sub zidul pe care il detesta. Pentru paduri si natura,
gandul ne zboara catre unicul copac, imens cum il percepem noi, o masivitate interpusa
intre 2 ziduri. Prin furtuni si vanturi intelegem cativa stropi de ploaie pe zi si adierea unor
brize. Cat priveste cerul, infinitul lui se reduce pentru noi la o bucata, la un fragment si ne
multumim cu explicatia pe care si altii au dat-o in deplina lor ignoranta: “Cerul nu e doar
bucata de albastru la care nu poti ajunge. Cerul incepe cum te ridici de la sol.”
Perceptia noastra asupra lumii e diferita. Suntem indiferenti la intrebari. Caci
nimeni nu avea idee despre inceputurile existentei noastre aici. Era un dat. Asa trebuia sa
fie. Sa traim intre 2 ziduri, dispuse in cerc. De inaltimi pe care nimeni nu a indraznit sau a
avut interesul sa le masoare, zidurile aveau aproximativ cam de 9 ori statura unei personae.
Copii, in naivitatea lor refaceau teritoriul in care traiam. Luau un cerc, iar in
interiorul lui dispuneau un altul, mai mic. Apoi, cu expresia a incruntare, incercau sa
inteleaga cum ne puteam desfasura viata aici. Nu intelegeam nici eu prea bine. Dar viata
noastra se desfasura firesc, zi dupa noapte, zi dupa zi, ca ticaitul unui ceas, ca batai de gong
ce se succed.
“Au construit ziduri ca sa ne inconjoare! Ne-au ingradit precum ingradim noi vietati
ce-si au traiul in pamant. Traim cu iluzia libertatii, dorindu-ne sa ignoram barele de fier si
gratiile ce ne dovedesc ca suntem de fapt captivi. Traim in nestiinta si ca ignoranti…”
1Ruti! se intrerupse el, vazand ca ma apropii. Ai intarziat. Din nou ai evitat
ogoarele, nu-i asa? Ocolesti si pierzi mai mult timp. Eu am renuntat de la o
vreme… Nu ma mai intereseaza daca sunt vazut.
Clatina din cap inspre mine in semn de dezaprobare, iar apoi atentia sa se
reindrepta asupra inscriptiilor nebune de pe zid. Era singura noastra sursa de
documentare. In lumea noastra nu mai exista altceva, desi eram in continuare invatati sa
scriem si sa citim de catre Batrani, care desenau si trasau cu batul simboluri in pamant.
Da, ocolisem din nou ogoarele. De fiecare data le ocoleam. Ne era interzis sa rascolim
simboluri pagane si eram invinovatiti ca ne puneam intrebari si ca nu ne acceptam traiul ca
pe un dat. Batranii nu ar fi fost de acord cu ce faceam. Copii ar fi fost exaltati si ne-ar fi pus
intrebari la care nu am fi stiut sa raspundem, caci aceleasi intrebari fara raspuns ni le
puneam si noi, desi aveam 16 ani. Adultii ne-ar fi interzis complet si nu ne-ar mai fi
ingaduit apropierea de ziduri.
Convenisem sa ne intalnim la locul unde izvorul tasnea de sub al doilea zid. Oamenii
nu veneau decat seara sa ia apa, din superstitie, fiindca nu doreau sa vada semnele de pe
ziduri, semne pe care lumina zilei le-ar fi dat in vileag.
“Suntem mai uniti acum. Zidurile ne-au facut mai puternici. Ne-au apropiat mai
mult decat ar fi reusit orice conducator. Ne desfasuram viata sub cerul senin, bucurandu-ne
de libertatetea oricarei miscari pe care am dori s-o facem. Nu ne avem indrumatori decat
pe noi insine si nu ne supunem decat legilor noastre. Acestea sunt posibile datorita faptului
ca zidurile ne-au unit!”
Randuri haotice, cuvinte fara sens, bolborosiri demente, el le citea pe toate…
“Definitia vietii intre ziduri egal cu totalul sentimentelor si al zambetelor ce apar pe
chipurile ridate ale Batranilor o data la 3 saptamani. Consecintele faptului ca suntem prinsi
intre 2 ziduri este echivalent cu tipetele copiilor si lumina soarelui, de la rasarit pana la
apus…”
- Inceteaza, Loga! Inceteaza, i-am spus. Toate astea nu au nici un sens. Randurile
fara rost nu ne vor duce nicaieri. Inceteaza! Ideea nu era sa patrundem in vartejul haotic al
gandurilor nebune. Va dura si mai mult. A durat suficient pana acum. Si nu am parcurs
mai mult de 20 de metri de zid.
Loga ma privi fara sa clipeasca. Ofta si se sprijini de zid.
- Nu mai rezist nici eu mult. Rabdarea mea e la limita la fel cum e si a ta, cum e a
tuturor. Te-ai gandit ca poate cei ce au scris randuri atat de isterice si fara sens au
innebunit, poate, dupa ce au citit ceea ce au scris cei de dinaintea lor? Daca e asa, atunci nu
vreau sa-i urmam. Dovada e ca izbucnim din cele mai marunte lucruri. Era sa izbucnesc si
eu, pana cand mi-a venit in minte gandul asta. Sunt doar randuri, Ruti. Randuri vii sau
moarte, ce dau raspunsuri sau pun intrebari, care iti transmit isterie sau care iti redau
speranta. Dar oricum ar fi, sunt randuri care poarta personalitatea celui ce le-a scris si
evolutia lui spirituala.
Nu puteam sa il privesc pe Loga. Ii dadeam dreptate.
- Iar acum nu ne mai putem intoarce, nu-i asa? Fiindca am dorit sa aflam mai multe
si nu ne-am acceptat viata ingradita in indiferenta si ignoranta, ca pe un dat. Dar tocmai
faptul ca zidurile sunt pline de inscriptii e o dovada de necontestat. Inseamna ca au mai
existat o multime de oameni care nu au acceptat ce se intampla. Ori au fost foarte multi, ori
noi suntem de foarte mult timp aici si din fiecare generatie s-au desprins cateva semne de
intrebare care au fost inscriptionate pe ziduri.
- Ori ambele, spuse Loga ganditor, trecandu-si o mana prin parul rosu.
Incapatanarea cu care fixam varfurile picioarelor lui Loga mi s-a dizolvat pe data
intr-o clipa de regret, incat mi-am indreptat privirea spre chipul baiatului.
- Imi pare rau, Loga. Imi pare rau ca m-am rastit. Nu ai nici o vina...
- E in ordine, spuse el cu o privire senina si indreptandu-se brusc, continua. Ar fi
bine sa citim mai departe, nu-i asa?
- Dar inca nu a venit Nita. Nu ar fi mai bine sa o asteptam?
- Pierdem timpul. Oricum ii vom spune daca vom gasi ceva demn de luat in
considerare. Pariez ca inca incearca sa scape de fratele ei si de suspiciunea mamei...
- EXACT!
O bucata de lemn in forma cilindrica zbura spre capul lui Loga, care se feri in ultima
clipa, incat lemnul se izbi de zid si cu un zgomot surd cazu la pamant.
- Si ai face bine sa apreciezi lucrul asta! Zise o voce de fata si capul blond al Nitei
aparu din senin, in el avand prinse mici ramurele, fapt ce dovedea ca fata si-a petrecut in
copaci clipele de dinainte de a ne intalni.
Era vestita pentru tacticile ei strategice de a se strecura de acasa, care evident
dadeau rezultate, dar intr-o perioada mult prea lunga de timp. Era insa prietena noastra si
ma bucuram sincer ca a putut veni.
- Buna , Ruti! Buna, Loga, scuze ca nu te-am nimerit.
- Buna, Nita, zise Loga zambind. Scuzele se accepta. Deci... Unde am ramas? Ah...
Da! Uite una interesanta.
Cu degetul pe litere, Loga relua sirul din care l-am intrerupt.
O singura intrebare, singura care nu astepta raspuns:
„Cu ce drept?”
O singur fraza, cu o acuzatie acida, fara a ocoli nimic:
„Batrani nesabuiti! Cum ati putut defini cerul ca fiind cel ce incepe imediat de la
sol? Voi ati fost cei ce ne-ati ucis fara mila interesul!”
Un singur rand, o simpla insiruire, simple cuvinte goale:
„Ploaie, vant, muncitori pe ogoare, pasari, lacrimi, picaturi...”
O singura viata sintetizata printre randuri. Am mai intalnit sute la fel:
„Eu, Albert, avand par albit si ochi albastri, sfidez Batranii in cel de-al 63-lea an al
vietii mele si fie ca si copiii mei sa...”
O a doua adresare anonima, nimic care sa anunte ca s-ar fi deosebit de cele ce au
precedat-o:
„Eu. Necunoscut ce probabil ca a trait inaintea voastra cu cateva generatii. Sunt...”
Aici Loga se opri putin, parca ezitand, citi in minte randuri, iar apoi aruncand o
privire fugara inspre noi, relua cu un glas putin nesigur:
„Eu. Necunoscut ce probabil ca a trait inaintea voastra cu cateva generatii. Sunt un
Batran, unul din cei ce i-a manipulat la randul lui pe cei de dinaintea voastra. O singura
intrebare am sa va adresez. Daca va fi sa plecati, realizand astfel dorinta voastra, pe care
dintre cele 2 ziduri ati alege sa-l treceti?”
Loga se intoarse inspre noi si ne privea cu niste ochi lipsiti de epresie, in timp ce se
sprijinea de zid si se lasa sa cada, fara sa spuna un cuvant. Nita, la randul ei, se aseza pe
pamant cu rochia deja murdarita de scoarta copacilor si privea in gol cu niste ochi
exfoltalmici. Iar eu le-am urmat exemplul, simtind brusca nevoie de a ma aseza.
Nu stiu cat a durat tacerea. Stiu ca Nita a fost cea care a vorbit, intr-o soapta timida,
parca suprinsa ca miscandu-si buzele ar fi putut scoate vreun sunet:
- Nu ne-am gandit niciodata...La faptul ca am putea trece zidurile, ca am putea
evada...
Adevarat, am reusit eu intr-un final sa ingan silabe. Mi-e greu pana si acum sa cuprind cu
mintea sensul infinit de larg al cuvintelor astora.
- E incredibil! Zise si Loga. Nu doar corpurile noastre au fost ingradite de ziduri, ci
si mintea! Ne-a fost atat de adanc inoculat in mentalitate ca aici suntem predestinati sa
traim, inacat banalitatea unei astfel de idei, aceea de a trece zidurile, nici nu ne-a venit in
minte! Am fost atat de orbiti de a cauta sensuri si explicatii, de a incerca sa aflam de cine au
fost construite zidurile si cu ce scop, cum am ajuns sa traim intre ele, de cate generatii
locuim aici, daca am progresat sau am regresat... atatea intrebari si nici o solutie evidenta!!!
In interiorul zidurilor nu vom afla nimic. Va trebui sa cautam in exteriorul lor.
- Asa e, l-am aprobat eu pe Loga.
- Pierdeti ceva din vedere, zise Nita.
- Ce anume?
- Mai cititi o data. Stati ca ma duc eu, zise ea si ridicandu-se, se apropie de zid in
cautarea inscriptiei. Asa...Aici era! Fiti atenti: „ Sunt un Batran, unul din cei ce i-a
manipulat la randul lui pe cei de dinaintea voastra...”
Facu o pauza, pentru a accentua ideea, iar apoi continua:
-...Asa...”Daca va fi sa plecati, realizand astfel...dorinta voastra.”
Eu si Loga taceam. In mintea mea se contura un gand , imposibil dupa cum il
consideram si incercam sa ma opun lui cu disperare. Dar faptul ca Nita a preluat cuvantul
m-a usurat de lupta mea prin dorinta de a asculta ce urma sa zica:
- De ce vorbeste de manipulare? Si cum adica „realizand astfel dorinta vostra”? Asta
inseamnsa un singur lucru. Si anume ca, „inaintea noastra cu cateva generatii”, dupa cum
stabileste si el localizarea temporala, oamenii si-au pus aceleasi intrebari ca si noi si au dorit
sa evadeze. Au fost in schimb manipulati si opriti de Batrani. Si noi ne-am pus intrebari.
Am fost si inca suntem singurii. Dar de ce nu ne-a venit in minte ideea sa plecam? Pentru ca
inca suntem manipulati si controlati in sensul asta de Batrani. Au inceput sa faca asta cu
noi inca de atunci, de la momentul X, de cand acei oameni, printre care si stramosii nostri,
poate, s-au revoltat si au dorit sa plece. Asa i-au impiedicat. Iar ei continua sa ne tina
incatusati. Faptul ca noi ne lasam intimidati de inaltimea zidurilor, nesemnificativa de fapt,
se datoreaza tot influentei Batranilor. Spun nesemnificativa fiindca e un obstacol usor de
depasit. Se poate urca in copacul ala imens pana in varf si dupa aia se poate sari peste
ziduri, masivitatea sa interpunandu-se intre ele. Doar eu stiu de cate ori m-am urcat in el
cand ma banuia mama, dar o faceam doar pentru a pleca de acasa. Ciudat cum de nu
aveam nici o alta curiozitate. Nu ma urcam mai sus de 2 metri. Sunt covinsa ca are peste 14!
- Dumnezeule!
Era tot ce puteam sa zic, cu o voce aproape inexistenta.
- Loga!
Loga era ravasit. Pentru a-si reveni a avut nevoie de cateva momente.
- Nita, iti dau dreptate daca reusesti sa-mi mai raspunzi la o singura intrebare. Daca
pesoana care a scris nu e ceea ce pretinde? Daca nu e un Batran?
Un zambet amar ii ofili buzele Nitei.
- Chiar daca asa ar fi, fragmentul a pus o problema la care, atata de evidenta, noi nu
ne-am gandit si nici nu am fi facut-o vreodata. Chiar tu ai ajuns la revelatia ca in interiorul
zidurilor nu vom afla nimic, ci doar in exteriorul lor. Indiferent cine a zis, modul in care a
fost pusa problema si problema insasi, ne-a deschis ochii.
Tacerea lui Loga dovedea ca ii dadea Nitei dreptate. Lumea ni se schimbase complet,
radical si nu mai aveam cale de intoarcere. In mintea nostra incoltise ideea evadarii.
- Vom pleca, le-am zis. In noaptea asta. Socul pe care l-am trait va fi pentru restul
prea evident. Chiar daca Batranii nu sunt ceea ce presupunem ca sunt, oricum o notiune
destul de difuza si de abstracta, ne vom da de gol prea usor. Nu mai are rost sa amanam.
Loga se ridica in picioare.
- Asa e. Mai sunt 3 ore pana la asfintit. Vom putea incepe atunci pregatirle. Peste 4
ore vom fi gata de plecare.
Cu acelasi zambet amar si cu o privire trista, Nita ne atrase din nou atentia:
- Mai pierdeti ceva din vedere.
Felul in care o priveam a facut-o sa raspunda la intrebarea noastra muta:
- „O singura intrebare am sa va adresez. Daca va fi sa plecati, realizand astfel
dorinta voastra, pe care dintre cele 2 ziduri ati alege sa-l treceti?” cita ea. Deci... Sunt 2
ziduri, unul mai mic dispus in intreriorul unuia mai mare. Pe care algeti sa-l treceti?
Amandoi am raspuns in acelasi timp:
- Pe cel mare, am zis eu.
- Pe cel mic, a spus Loga.
Uimiti, ne-am uitat unul la altul. Intr-un final, oftand, Loga zise:
- Va alege Nita.
Nita, fara sa ridice privirea, zise:
- Dar nu v-am spus? ne intreba ea, incercand sa abordeze o vaga si nereusita umbra
de ironie. Eu nu vin,
Ridica privirea, atintind-o sfidator asupra fiecuria dintre noi, anulandu-ne astfel
dreptul la importivire. Trebuia sa o lasam sa continue.
- Nu vin, repeta ea. Am de gand sa raman aici. Nu sunt la fel de curajoasa ca si voi.
Nu pot sa-mi parasesc mama si fratele. Nu pot sa ma aventurez in afara zidurilor. Si nu as
fi in stare sa aleg pe care zid sa-l trec. Voi ramane aici, avand de ales intre plafonare si
incercarea de a deveni peste ani una dintre Batrani, pentru a le afla secretele. Intre
ignorare a ceea ce am aflat si intre nebunie, intre a deveni, in cele din urma, un rand
anonim si neluat in seama, la citirea caruia un glas sa exclame: „Nesabuitul! A ingaduit
siesi sa innebuneasca!” In afara de cuvinte de ramas bun si de propriile voastre argumente
cu privire la propriile voastre alegeri, nu mai vreau sa aud nimic.
Loga nu parea capabil sa vorbeasca. Am vorbit eu atunci:
- Vreau sa merg spre exterior. Vreau sa ma indrept spre Iesire. Daca as alege zidul
mic, nu as face decat sa ma afund. Chiar daca, dupa ce ajung in exteriorul zidului, voi mai
da de altele, voi stii ca oricum depasirea fiecaruia ma va aduce mai aproape de acel Zid
Final. Vreau sa vad lumea care mi-a fost interzisa. Vreau sa ma bucur de libertate si nu
doar de iluzia ei.
- Vreau sa merg spre interior, zise si Loga, intr-un efort suprem de a-si recapata
vocea. Vreau sa ma indrept spre nucleu, sa gasesc raspunsuri la intrebarile de ce, cand,
cine. Si ard de curiozitatea de a afla cine de asemenea si-a refuzat libertatea, cine a ales sa
traiasca in...cum ai zis Ruti? Ah, da...fundatura, termina el si inchise ochii in incercarea de
a-si retine lacrimile.
Eu si Nita nu incercam asta. Nici nu-mi aminteam cand am inceput sa plangem.

Un fosnet de adio rascolea frunzele iar copacu, parea ca a inceput si el sa planga.

Adia un vant al despartirii si in momentul ala sunt convinsa si uneori retraiesc si acum
senzatia ca arborele ar fi vrut sa iasa din radacini si sa ne tina, sa nu ne lase vreodata sa ne
despartim. Dar crenigile lui indicau 3 directii si cu toata fiinta sa ne implora sa nu apucam
pe nici una. Insa cu totii ignoram strigarea... Nu ne putea pacali. Stiam ca e strigarea inimii
noastre.
- Uite... Pui piciorul aici si cu mana te tii de creanga asta. Te impingi in picior, iti
muti centrul de greutate si apoi...Uite! Esti in copac.
Nita se dadu jos cu o usurinta ce dovedea indelungul antrenament. O ultima
imbratisare, fugara, caci altfel nu ne-am mai fi dat drumul, a fost tot ce ne-am ingaduit.
- La revedere, Nita! I-am urat eu si dupa mine, Loga.
- Sa nu ne mintim, zise si Nita, cu zambetul ei amar si cu lacrimi in ochi. Adio, Ruti
si Loga!
Un fosnet de adio rascolea frunzele iar copacul parea ca a inceput sa tremure. Ar fi
dorit din tot sufletul sa isi incolaceasca crengile in jurul nostru, sa ne tina, sa nu ne lase sa
facem ultimul pas. Insa amandoi i-am ignorat dorinta... Nu ne putea pacali. Stiam ca e
dorinta inimii noastre. Din varful copacului nu vedeam nimic. Nici nu as fi dorit sa vad, in
cazul ala l-as fi implorat fierbinte pe Loga sa ne intoarcem. Dar nu. Nu se vedea nimic.
Doar imaginatia imi crea contururi, unele vagi, altele groase.
- La revedere, Loga!
- Aici nu ma e Nita, nu mai are rost sa ne amagim. Adio, Ruti!

- Iar apoi?
- Apoi am sarit.
- Si...
- Si nu mai am nimic sa-ti spun, Pelerinule! Despre lumile prein care am trecut, nu
vei afla de la mine. Nu vreau sa starnesc aceleasi valuri pe care un fragment le-a starnit
acum multi ani.
 - Dar spune-mi, ce-ai gasit dupa ce ai trecut zidul?
Il privesc, intrebandu-ma daca sa-i zic. Mi-e indiferent. Pentru el sunt convinsa ca e
tot una.
- Un alt zid, ii raspund. Iar apoi un altul. Nu iti voi spune cate, nu ma intreba.
Acum...esti sigur ca asta e ultimul zid?
- Da. Mai mult decat orice.
- De zeci de ori am mai auzit raspunsul asta. Ei bine, nu mai ramane decat sa vad
daca e adevarat.
- Mai stai putin, te rog! Si ce ai facut atunci cand ti se spunea ca nu mai sunt ziduri,
iar tu mai gaseai unul?
- Am mers inainte. L-am depasit, la fel cum le-am trecut si pe restul, la fel cum am
sa-l trec si pe asta. Si cine stie? Poate ca e intr-adevar ultimul. Daca nu, voi, continua sa-l
trec, la fel cum am facut si cu restul, pana cand intr-adevar voi gasi Zidul Final, asa cum
sunt convinsa ca am sa fac. E doar o problema de timp.
- Si i-ai mai intalnit pe Nita si pe Loga? Te-ai mai gandit la ei?
- Dupa cum vezi, am renuntat la asteptari si sperante, la fericire si deznadejde, pana
ce mi-am mai pastrat un singur lucru: convingerea ca voi gasi Zidul Final. Dar ce nu am
putut si nu am vrut sa pierd a fost gandul la Nita si la Loga.
- Si cat de des te gandesti al ei?
- Cat de des posibil. Chiar si in timp ce vorbesc despre altceva sau cand am un gand
total diferit sau contrastant. E o amintire omniprezenta. Deseori, am vise constiente. Vise in
care Nita imi apare ca o batranica fara speranta ce zgarie simboluri in zid. E un gand
pesimist, dar nu are suficienta tarie incat sa-l cred vreodata. Vad in schimb o femeie care
face parte dintre Batrani si care le cunoaste intrigile, dar si slabiciunile. Vad o femeie care
va revolutiona totul. Il visez uneori pe Loga, cu parul lui rosu incaruntit, scrijelind cu
unghia partea de jos a unui zid, cu haine rupte si foarte slabit. Dar nici imaginea asta nu
are consistenta in mintea mea. E volatila si deloc convingatoare. Vad in schimb un barbat
puternic cu o expresie triumfatoare pe chip. Stie scopul zidurilor si stie cine le-a construit.
Mai important, stie cum sa le darame. Dar cine stie?! Poate copacul ala chiar a creat o
ultima legatura intre noi. Insa ignor ideea. Nu ma poate pacali. E nevoia de a crede lucrul
asta, nevoie ce apartine inimii mele. Dar de fapt, cine stie? Doar n-au reusit nici unul sa ma
convinga sa le zic adio. In sinea mea, ca ramas bun, e un vesinic la revedere!

2. Fisuri

In fiecare dintre noi exista doua persoane. E ceea ce ai fost odata, dar care in prezent
nu mai exista decat sub o forma latenta. Si e ceea ce esti acum, persoana complet schimbata.
Desi sub forma latenta, acel “vechi tu” continua sa pastreze, cu o incapatanare aproape
ridicola, amintiri ce inca n-au fost uitate si conceptii. Dar persoana schimbata, cea care
exista acum, le acuza ca fiind conceptii ale copilariei, jocul pueril cu ideea de maturitate. Si
slava Domnului ca face lucrul asta! Ar fi un haos complet daca nu ar face nimic. Doua
persoane nu se pot niciodata intrepatrunde in asa fel incat sa formeze una.
Nimic nu se dovedeste a fi ceea ce ai planuit in copilarie.
Trebuia sa fac parte dintre Batrani, dar nu sa ajung una dintre ei. Trebuia sa le aflu
secretele pentru a-i putea distruge. Si trebuia sa fac toate astea doar pentru a afla
raspunsuri care aveau sa dea nastere la alte intrebari.
 - Intra, spuse o voce pe care abia o auzeam din cauza bubuiturilor care mai ca-mi
spargeau pieptul.
In fata usii, pentru a ma intampina, se afla o femeie cu fata atat de ridata incat as fi
zis ca era creata din panze de paianjen.
- Buna, Nita.
- Buna…
- Nu ai ajuns la timp, veni dojana facuta de o voce care, desi ridicol, mi se parea si ea
ridata.
Protocolul cerea fiecarei persoane sub 30 de ani sa fixeze convingator podeaua in
timp ce se adresa unui Batran. Aveam 23, dar asta nu m-a impiedicat sa privesc direct
persoana pe care o aveam in fata, observandu-I ochii care-mi urmareau colturile buzelor in
deplasarea lor spre un suras ironic.
- Nici nu ma asteptam, am raspuns eu.
- Poftim? Intreba vocea nedumerita.
- Cand am fost anuntata de intrevederea stabilita, mi s-a spus ca e o ofensa sa va
anunt ca nu pot ajunge la timp. Aveam la acea ora altceva de facut. Nu v-am anuntat
asadar, intrucat nu era in intentiile mele sa dovedesc nepolitete. E evident insa ca nu am
reusit sa ajung.
Din cauza nenumaratelor riduri, pe fata femeii nu se putea citi nici o expresie. Fara
sa-mi pot explica de ce, am inceput sa tremur.
- Urmeaza-ma, mi-a spus.
M-am supus ca un copil cuminte, intimidat de invatatorul sau. Am trecut de cateva
usi, am luat-o la stanga, la dreapta apoi, in tot acest timp urmand persoana care mergea
firesc in fata mea, fara sa scoata vreun sunet. Am coborat cateva trepte, ce in casa mea nu
aveau alt rol decat sa ma duca in pivnita, insa care aici duceau spre o incapere unde alti 7
Batrani stateau pe jos in semicerc, direct pe podeaua bruta cu mici asperitati. In fata lor,
pentru a completa cercul se afla o serie de oglinzi, dispuse si ele in semicerc, astfel incat
fiecare Batran isi vedea chipul reflectat intr-o oglinda. Nu mai vazusem niciodata atatea. In
casa noastra nu exista decat un ciob micut pe care trebuia sa-l rotesti in jurul capului
pentru a obtine o imagine completa. Am spus din totdeauna ca daca nu aveai memorie buna
nu il puteai folosi, caci era inutil daca nu tineai minte detaliile in asa fel incat sa iti poti
reconstitui portretul.
Atentia mi-a fost distrasa de femeia care m-a adus aici si care si-a reluat locul in
semicercul de Batrani si in cel de imagini reflectate. Nici nu observasem locul ramas liber.
Cat de stupid din partea mea ca ma gandisem intr-un asemenea moment la ciobul meu de
oglinda!
Erau 8 in total. Nu puteam spune care era conducatorul. Numarul lor, nefiiind
impar, nu-I permitea nicunuia sa stea la mijloc. Erau 4 barbati si 4 femei, insa fetele lor nu
pareau deloc distincte, poate din cauza ca aveam impresia ca trasaturile fetei li se pierdeau
printre riduri.
Eram pusa in dilema. Stateam in fata usii, constienta ca toti ma priveau, insa nu
aveam idee ce urma sa fac in continuare. De ce nu stiam cum sa reactionez? De ce n-am
auzit povesti de la altii care au fost aici inaintea mea? Oare eram singura care s-a intalnit
vreodata cu Batranii?
- Ia loc, Nita!spuse al III-lea Batran din semicerc in timp ce-mi indica ceva cu palma
deschisa.
Privind spre locul care-mi era indicat, am observat cateva linii drepte care se
intersectau intr-un punct comun. Am observat mai tarziu ca fiecare linie pornea de la un
Batran pentru a-l uni cu oglinda in care imaginea sa se afla reflectata. Nu le intelegeam
rostul. Insa mesajul era clar. Urma sa ma asez in punctul de intersectie al liniilor ce
traversau podeaua.
Simtind ca imi tremura si trupul si gandurile si mintea, m-am distantat de usa si m-
am asezat in punctul indicat, cu fata la Batrani si cu spatele la imaginile lor reflectate. Ma
simteam privita nu doar din partea celor 8 Batrani, dar si din spate, de parca reflectiile lor
erau alte personalitati detasate ce la comanda aruncau in mine cu sageti de foc si cu priviri
aprinse. Imi admir si acuma insa expresia fetei ce-I fixa direct pe cei 8, incapatanata si
parca impietrita.
- Nita, spuse al VI-lea Batran.
Trebuia sa-I numar. Nu au avut bunavointa de a-mi spune nici un numar.
- Cunosti motivul pentru care a fost stabilita aceasta intrevedere?
Bineinteles ca stiam. Faceam lucruri intentionat ciudate. Ar fi trecut neobservate
totusi. Este stiut ca toate mintile nonconformiste ajung sa fie intr-un final uitate, fiindca
devin, incet dar sigur, randuri scrijelite pe ziduri. Insa aveam sclipire. Si in loc sa scrijelesc
intrebari retorice in piatra, rosteam intrebari retorice cu voce tare. Starneam valuri.
Raspunsul l-am dat contrar gandurlor mele:
- Sper doar ca veti gasi bunavointa de a-mi spune.
Cei 8 Batrani se privisera in tacere. Al II-lea Batran lua cuvantul:
- Nita, cunosti regulile care permit convietuirea nostra in armonie si in pace?
- Da, am raspuns. Le cunoaste toata lumea.
- Si pe cele referitoare la ziduri?
- Va referiti, presupun,. La cele care interzic complet apropierea de ziduri…
- Si le respecti, Nita? Te apropii de ziduri?
Am ezitat, nestiind cum sa raspund. Da, ma apropiam zilnic de ziduri. Dimineata il
inconjuram pe cel mic, iar seara pe cel mare.
- Uneori, am raspuns cu precautie.
- De ce ai intarziat, Nita? Ce s-a putut dovedi mai important decat intrevederea
noastra?
Involuntar, mi-a aparut in minte cum se vede apusul dincolo de Zidul Exterior, de
cel Mare. La baza era aproape intuneric, dar sprijinindu-ma de el si lasandu-mi capul pe
spate, putem vedea cum captele zidului erau tivite cu rubiniu si ma asteptam ca in jos, pe el,
sa se prelinga firisoare de sanse.
“Sinistru”, mi-am zis. M-am ridicat tacuta si mi-am continuat drumul in jurul
zidului, pana sa-l inconjor pe tot. Asta se intampalse cu mai putin de o ora inainte sa vin la
Batrani. Acesta era motivul pentru care intarziasem.
Fara sa-mi dau seama, imi plecasem privirea si o lasasem sa rataceasca printre
visuri. Dar m-am redresast cat am putut de repede si am atintit-o sfidator pe Batrani.
- Deci, Nita, interveni I Batran. Ti-ai pregatit raspunsul?
Imi observase ezitarea. Trebuia, pentru mine, sa fie ultima si sa nu le mai ofer semne
de slabiciune.
•Da. Am inconjurat Zidul cel Mare.
Un murmur strabatu cercul de Batrani si de oglinzi, dar I Batran facu un semn cu
mana sa-l opreasca. Isi concentra din nou atentia asupra mea.
- Desi stiai ca faceai un lucru neingaduit, veni remarca asemeni unei constatari,
despre care stiam insa ca e satisfactia celui care a castigat prima proba intr-o competitie.
 Trebuia sa reechilibrez situatia.
- De ce? veni intrebarea pusa de al VII-lea Batran .Care a fost motivul care te-a
determinat sa incalci regulile?
Cautam semne de viata. Irational din partea mea. Complet ilogic. Stiam asta. Dar
ma plimbam tot timpul chiar langa zid, cu mana intinsa, in asa fel incat sa-l pot atinge. Ma
opream din cand in cand, cand inima imi batea prea repede sau prea tare si nu-mi dadea
deloc ascultare atunci cand ii spuneam sa o ia mai incet. Ma opream, ma apropiam de
obstacolul de piatra, imi tineam mainile la spate si palmele mi le propteam de el. Dar nimic.
Ma obseda gandul ca poate Ruti era chiar de cealalta parte a zidului, ca poate il inconjura,
la fel cum il inconjuram si eu. Ca poate s-a asezat in acelasi loc de care ma sprijineam. Ca
poate ma striga. Dar oricat m-as fi chinuit, nu-I auzeam niciodata vocea. Nici un semn de
viata. Nimic.
- Te gandesti iar la ce sa raspunzi, Nita?
MIMi-am lasat fata sa se destinda intr-un suras.
- Da. Dar nu-mi vine nimic altceva in minte decat adevarul. Se pare ca va trebui sa
vi-l spun. Citesc inscriptile de pe ziduri. Fac legaturi. Gasesc mai multe intrebari, incerc sa-
mi fac mai elastica gandirea, mai flexibila si mai profunda.
I Batran ma privi, dar parca de la o mare departare, ca si cand incerca sa ma vada
prin ceata.
•Dai credibilitate aberatiilor, Nita?
- Nu. Dar dau credibilitate singurei surse de documentare de care dispun.
- Ah, da!exclama al III-lea Batran. Am studiat si noi inscriptiile.
- Le-ati studiat pe toate?
- Am studiat suficiente incat sa ne facem o imagine de ansamblu. Zidurile sunt
dictionare scrise intr-o maniera nonconformista. Contin doar cuvinte goale.
- Cuvinte goale?! Asta justifica cu atat mai putina faptul ca ne este interzis sa ne
apropiem de ele. Nu sunt inofenisive?
Al VIII-lea Batran zise:
- Cu atat mai putin. Aici intervine rationamentul Batranilor. Nimic nu e mai
periculos si mai amgitor decat cuvintele lipsite de inteles si afisate la indemana tuturor.
Sunt crezute si luate in serios de toata lumea. Sadesc naivitate si nestiinta, indoiala si
ezitare, se formeaza un fond pentru haos. Inscriptile de pe ziduri n-au nici o conexiune cu
lumea reala. Acolo e prezentata doar lumea… din oameni. Sunt deznadejdile celor ce-au
inscriptionat acele randuri, transpuse sub forma unor randuri credibile si a unor notiuni
existente. Dar sunt doar cei ce se amagesc si care isi prezinta zbuciumul si parerile, ce nu
sunt altceva decat pareri. Sunt randuri haotice pe care cei ce le citesc le iau drept adevar.
Dar cele scrise acolo…n-au nicio tangenta cu cele ce se intampla aici, acum, cu noi.
Le-am acceptat argumentele cu o expresie de nedumerire naiva. Si le-am anulat pe
toate cu o privire senina.
- Dar au, le-am spus. Am gasit doua fragmente care se completeaza reciproc. Unul l-
am gasit pe un zid iar celalalt pe altul.
S-a lasat o tacere profunda si aproape materiala, ce parca se reflecta in oglinzi si se
raspandea apoi in intreaga incapere, patrunzand in tot, chiar si in mine, simtind cum imi
impregneaza fiecare fibra si fiecare gand.
- Unde?
- Al II-lea fragment l-am gasit in Zidul cel Mica iar primul In Zidul cel Mare.
- Cum? veni vocea acum impersonala a unuia din Batrani.
 Oare de ce isi inchipuia ca le voi spune? Cum credea ca ma putea manipula in asa fel
incat sa imi tradez secretul?
M-am revazut cu ochiul mintii, prin prisma celui ce priveste fara a se implica, o
piesa banala de teatru, un teatru de papusi. M-am vazut alergand, fara sa tin cont ca
sangele imi alerga si el salbatic prin vene, pana cand am cazut la pamant, sprijinindu-ma cu
bratul de zid. Era o senzatie sufocanta, de fustrare insuportabila, in care imi reprosam mie
insami si ma detestam pe mine, cea care tinea in ea inchisa atata lasitate. Era nedrept
pentru altii care aveau si ei, la randul lor, dreptul la o doza de teama, de frica, de
incapacitate de a reactiona. Aveam impresia ca eu o luasem pe toata. Ca printr-o eroare
divina, au fost facuti ei curajosi fiindca toata lasitatea mi-a fost distribuita din greseala mie.
Ruti si Loga au avut capacitatea de a pleca, au avut curajul nesabuit sau poate iesit
din comun de a trece de ziduri. Doar eu, paralizata de frica, am ramas, invocand o suta de
alte motive. Nu imi constientizam atunci singuratatea, desi e exista. Nu imi dopream nici
atunci sa plec. Simteam doar vina. Vina, ca nu eram cu unul dintre ei, sa le impart socul la
ce vor descoperi dincolo de ziduri.
Cu toate ca am constientizat singuratatea, nu vreau nici acum sa evadez, nici macar
in timp ce iti povestesc tie. Simt doar vina apasatoare, parca inchisa intr-o casuta
darapanata, fara ferestre, din care daca-I voi deschide usita, vor iesi sageti aprinse de
reprosuri. Reprosuri facute de mine, mie insami.
Loga! La bazele Zidului Mic, in locul in care cazusem, am inceput sa indepartez cu
degetele pamantul. Ma gandeam in disperarea mea, ca am sa reusesc sa sap un sant, in
acelasi timp si acelasi loc in care va sapa si Loga. Ca ne vom intalni, ca il voi trage si pe el
aici sau eu ma voi duce acolo. De multe ori mai tarziu aveam sa fac la fel si cu zidul pe care
l-a sarit Ruti. Mi-am ranit un deget atunci. Nici acum nu-mi p[ot explica cum. Am dus
mana la baza zidului, cu gandul ca voi gasi acel ceva ascutit in care m-am taiat. Dar era
doar o alta portiune din zid, usor crestata.
“Neobisnuit!” m-am gandit atunci. Erau alte incriptii. “Atat de jos?”. Daca in
disperarea mea nu as fi indepartat pamantul nu le-as fi gasit niciodata. Atunci a inceput
totul. Atunci am descoperit ceea ce aveam sa denumesc cel de-al II-lea fragment.
“…dupa cu am spus, zidurile nu sunt doar ziduri. Sunt…”
Insa amintirea isi pierdea din consistenta, fiind alungata de imaginea ce devenea mai
persistenata a Batranilor din fata mea.
- Cum le-am gasit? i-am intrebat. Sa-I spunem intuitie. Esentialul e ca mai intai am
gasit al II-lea fragment inscriptionat in Zidul cel Mic.
- Si cum l-ai gasit pe primul? Cum ai reusit sa faci legatura> Pare impsibil.
Asa mi s-a parut si mie. Mi-a luat inca 3 ani ca sa-l gasesc pe primul. Era inttr-o
dupa amiaza si ma sprijineam cu spatele de imensul stejar ce se interpunea ca o masivitate
intre cele 2 ziduri. Parea ca dormeam si eram lasata in pace. Era stiuta de toti ca asta fiind
o ciudatenie de-a mea. Aproape zilnic, la ora dupa amiezei, ma sprijineam de de scoarta
aspra si inchideam ochii, semn cert ca dormeam.
Auzeam atunci, vocea ce mustea de voiosie falsa a unei fete:
“-Uite…pui piciorul aici si cu mana te tii de creanga asta. Te impingi in picior, iti
muti centrul de greutate si apoi…Uite! Esti in copac.”
Fata blonda se dadu jos din copac cu o lejeritate care o surprinse si pe ea, insa
ignora repede sentimentul. Era si mai bine daca ceilalti doi credeau despre ea ca asa se
descurca tot timpul. Si oricum, nu asta era important.
Mi-am deschis atunci ochii in cautarea fetei blonde ce dovedea stangacie pe care
incerca sa o mascheze prin ironie si care nu stia cum sa ascunda zgomotele ce se auzeau.
Erau zgomotele inimii ei frante. Dar fata aceea disparuse complet. Din ea nu mai ramasese
nimic. Reuseam sa o vad daca inchideam complet ochii. Disparea de parca nici n-a existat
cand ii descshideam din nou. Reuseam sa vad, cu toate astea, ca o figura omniprezenta,
silueta unei fete, ce nu era blonda, ci alba ca o stafie, stand singura in noapte, langa acelasi
stejar. Era o stana de piatra careia ii curgeau lacrimi. Eram eu, cea din care mai regasesc
cate un pic si acum. Dar fata vesela am impresia ca a disparut din mine pentru totdeauna.
A plecat o data cu Ruti si cu Loga. Si nu mi-a lasat nici un mesaj despre locul in care s-a
dus.
Dar in acel moment in care stateam sprijinita de stejar, mi-a venit in minte o idee, de
parca incoltise la fel cum incolteste graul. Stejarul avea o conotatie importanta pentru
mine. De ce nu si pentru altii?
M-am dus din nou la fragmentul pe care il gasisem cu trei ani in urma. L-am luat ca
pe un punct si prin el am trasat o linie imaginara. Linia imaginara trebuia sa treaca si prin
centrul stejarului. Iar apoi trebuia sa o prelungesc si sa o urmaresc, sa vad in ce punct al
celuilalt zid duce.
Am avut dificultati mari in concentrare. Si imi trebuia o precizie exacta. Dupa doua
saptamani am gasit primul fragment, indepartand pamantul de la baza.
- Intr-adevar, pare imposibil. Sa-i spunem din nou intuitie. M-a ajutat sa am o
revelatie.
Dovedind impacienta, al IV-lea Batran spuse:
- Si unde sunt? Care e pozitia celor doua fragmente?
Le-am urmarit fetele ce deveneau oripilate la vederea unui zambet larg si ironic care
mi se destindea pe fata. Nu puteam crede ca au renuntat atat de usor la diplomatie si la
precautie.
- Nu e mai normal sa ma intrebati ce contin? I-am intrebat rece. Asta inseamna sa
stiti continutul, ca il banuiti sau ca aveti o vaga idee? Nu, nu am sa dezvalui pozitia lor, in
special nu voua. Sunt prea valoroase ca sa le distrugeti o data ce-ati aflat unde sunt. Ca sa
va raspund la prima intrebare pe care mi-ati adresat-o…Da, stiu motivul pentru care s-a
stabilit aceasta intrevedere. Nu e din cauza ca m-am apropiat de ziduri. Oricum, nu m-a
intrebat nimeni despre inscriptiile pe care le-am citit si nimeni nu s-a oferit sa ma urmeze.
Le-ati inoculat prea adanc in mentalitate sa nu se apropie de ele sau sa nu puna intrebari.
Va vine a crede ca nimeni nu se intreaba de ce traim intre doua ziduri sau despre ce s-ar
putea afla dincolo de ele? Ca oamenii de aici se gandesc la ziduri in acelasi mod in care se
gandesc la cer, la apa, aer, la pamant? Sunt sigura ca da, doar e opera voastra. Din nou,
puteam sa ma plimb pe langa ziduri si sa nu aflu nimic. Dar eu am aflat. De ce nu ma
intrebati ce am aflat? De unde stiti ca nu blufez, ca nu am ales la intamplare numarul de
„2” si ca pur si simplu nu mi-a venit in minte cuvantul de „fragmente”? Sau de unde stiti ca
nu am citit decat niste aberatii pe care eu le iau in serios dar care nu sunt deloc adevarate?
Doar voi ati spus ca pe ziduri sunt doar vorbe goale. Nu se poate sa afirmati ca au vreo
legatura cu realitatea, ar insemna sa va contraziceti singuri.
Se lasa o tacere de mormant, incat eu simteam ca reuseam sa domin pana si
reflectiile din oglinda.
- Nu mi-ati cerut sa spun. Dar am sa va zic continutul celor 2 fragmente. Il stiu pe de
rost, stiu chiar si dispunerea literelor pe ziduri. Le voi reda in ordine:
„ Eu. Mi-a fost anulat dreptul la un nume. Mi se spune simplu. Acum, sunt al IX-lea
Batran. Sunt cel ce sta in punctul de intersectie al tuturor cerptelor care conteaza. Stau in
centrul unui cerc de Batrani si de imagini reflectate si vegehez asupra lor. Se vad cu totii in
oglinda, in asa fel incat nimeni sa nu tradeze pe nimeni, incat nici un gest sa nu scape
vederii celulalt, incat fiecare sa vada ce se intampla, sa atinga un grad minor de
omniscienta. Sa ne stim intre noi. Eu trebuia sa stau in mijlocul lor cu un singur ciob de
oglinda. In semn simbolic. Nu il puteam utiliza deloc. Dar eram singurul care stia secretul.
Si-au stapanit emotiile si si-au controlat gesturile si trasaturile fetei. Au exersat probabil
indelung. N-am putut prevedea complotul. Au aflat cu forta secretul. Tie, ce ce citesti aceste
randuri, itit pot pretinde ca sunt Batran, fermier nebuna, taran sau copil. Iti pot pretinde
de asemnea ca iti voi dezvalui secretul. Gaseste vrednicule, ce de-al II-lea fragment ce am
sa-l scriu. Am sa le rad celor ce-au complotat. Au sa vada ca nu pot stapani itele. Acum...”
„…dupa cum am spus, zidurile nu sunt doar ziduri. Sunt ceea ce nu te-ai asteptat sa
auzi vreodata. Zidurile sunt pietre de mormant.”
Urma o tacere ce parca asurzea.
- Nita, spuse al V-lea Batran. Iti vei pierde dreptul la un nume. Esti singura
vredincica de a deveni ce de-a IX-a dintre Batrani.
Am simtit cum inima parca inceta sa-mi mai bata. Pentru o clipa am regasit atunci o
ultima urma din fetita cea blonda. Nici ea in trecut, nici eu in momentul acela, nu am stiut
cum sa reactionam. Dar a fost doar o impresie fulgeratoare. Fetita aceea era plecata
demult. M-am redresat si am raspun:
- Nu inteleg. De ce? Ca sa puteti complota din nou?
- A trecut suficient timp, desi prea putin cat ar cere o pedeapsa fireasca. Dar am
invatat din greselile trecutului. Stiam, intr-adevar, continutul. Cel de-al IX-lea Batran s-a
intors la noi pentru a ne spune ce facuse iar apoi a murit. A avut dreptate. Nu am putut
stapani itele. Ne-au coplesit. Ca dovada ca Ruti si Loga, Presupun ca ii cunosti, nu mai sunt
de gasit. Se presupune printre noi ca au trecut zidurile. Mai rau, toata lumea presupune
lucrul asta.
Mi-am temperat vocea care ar fi fost foarte ascutita daca as fi vorbit dupa ce am
auzit rostite in treacat numele celor doi.
- De ce eu? Si oricum, nu am decat 23 de ani. Nu pot face parte dintre voi.
- Limita de varsta e pur conventionala. E cel mai mic impediment.
- Nu sunt cea potrivita. Intentia mea nu e sa pastrez secrete. Ci sa fac in asa fel incat
sa le afle toti.
- De ce nu ai zis la nimeni ceea ce ai aflat pana acum?
- Am calculat totul in asa fel incat sa ajung aici.
- Iar acum?
- Acum am sa le spun la toti adevarul. Au sa afle ca sunt niste marionete ale caror
sfori le manipulati voi.
- Si cum crezi ca ai sa reusesti asta? Chiar tu ai spus ca ai de-a face cu mentalitati
inoculate adanc.
- Am sa trec unul din ziduri in vazul tuturor.
- Nu poti face asta.
- De ce?
- Ai vazut fragmentul scris de cel ce a fost in trecut al IX-lea Batran, dar care acum
nu mai este…
- Datorita voua, am intervenit acid.
- Nu ma intrerupe, relua senin Batranul. Da-mi voie sa citez: „Zidurile nu sunt doar
ziduri.[…] Zidurile sunt pietre de mormant.”
 - E doar o metafora.
- Asa crezi? Ma intreba cu o voce glaciala. Gresesti. Nu e.
- Poftim?!
- E adevarat. De sensul propriu al acestor cuvinte nu ne indoim. Doar ca nu stim ce
inseamna.
- Dar nu se poate referi la un mormant…
- Dupa cum am spus, nu stim. Cel de-al IX-lea Batran a spus incomplet secretul.
Traditia cerea ca el sa transmita direct secretul. Dar…
- Nu i-ati mai oferit ocazia.
- Motiv pentru care regretam adanc cele facute. Dar pierdem esentialul. Intr-un fel,
ceea ce a facut Batranul ese o metoda inteligenta de departajare, de a-l gasi pe cel capabil sa
detina secretul. Este cel pe care-l numeste „vrednicule”. Tu esti, Nita. Tu esti cea care va
asambla informatii incomplete si va afla ce inseamna „piatra de mormant”. Acum, Nita, ai
cumva vreun ciob de oglinda? Nu il vei folosi, dar cu toate astea vei avea nevoie…

- Si ai aflat?
- Daca da, asta am sa tin pentru mine. Si oricum, Pelerinule, deja ti-am spus mai
multe decat intentionam sa spun vreodata cuiva. Evident, vii de pe cealalta a unui zid.
Probabil mi-ai amintit de curajul altora de a sari si de lasitatea celui care a hotarat sa
ramana.
- Te referi la Ruti si la Loga?
Intrebarea lui ma surprinde.
- Ti-am povestit chiar si de ei? Da. La ei ma refeream. Si la mine. Pe care zid pretinzi
sa-l fi sarit, Pelerinule?
- Pe cel exterior. Pe cel mare. Ma indrept spre nucleu.
- Nu te voi intreba de lumile pe care le-ai traversat. Nu ma intereseaza. Nu o sa te
intreb ce se afla in spatele zidurilor, nu vreau sa aflu. Dar te intreb…Ai intalnit vreodata pe
cineva in calatoriile tale care sa isi spuna Ruti?
Cat timp am povestit am inconjurat Zidul cel Mare, asa cum mi-am pastrat obiceiul
sa fac, chiar si acum, la 30 de ani. Dar acum ma opresc iar el ma priveste, de parca intelege
ca viata mea atarna de raspunsul pe care mi-l va da. Pelerinul…Acesta e numele sub care s-
a prezentat. E un calator ce trece de ziduri. La fel ca Ruti. Oare ea cum isi spune? Oare a
intalnit-o? Se poate, dar e la fel de posibil sa o stie sub alt nume, iar persoana reprezentata
de Ruti sa i se para complet necunoscuta. Dar de ce nu imi raspunde? Insa Pelerinul
porneste si ma vad nevoita sa-l urmez. Se opreste la stejarul masiv.
- Am intalnit odata o persoana, imi spune, care imi povestea de un copac
asemanator. Il umaniza, desigur. Nu am reusit sa inteleg si sa retin chiar totul. Mi-a frica sa
nu confund cu elemente din alte lumi. Insa in sufletul ei, copacul era un simbol al
despartirii. Sugera in totalitate semnificatia cuvantului „Adio”. Dar se incapatana pana la
sfarsit. Parca se gasea intr-o lupta cu rezonanmta cuvantului si cu semnificatia sa. S-a
luptat intr-atata, pana cand a reusit sa imprime in inima ei…cum zicea? Aaa! Da! Intelesul
unui „vesnic la revedere”.
Micuta, naiva, prostuta de Ruti! O voce imi rascoleste intreaga fiinta:
„- La revedere, Nita!
- Sa nu ne mintim. Adio, Ruti si Loga!”
Imi inabusesc cu toata fiinta lacrimile. Cu o voce parca coordonata de altcineva si
nu de mine, raspund:
- Nu, nu poate fi ea! Si totusi, ai intalnit-o la multe lumi departatre de aici?
- Ah, da! Se apropia de Iesire, spune el cu un zambet enigmatic.
Iesire? Despre ce vorbeste? De unde poate stii el? La ce se referea cand spune
cuvantul asta?
- Singuratate. E iesirea spre singuratate.
Pana sa ajung sa-l intreb, constat ca Pelerinul s-a indepartat deja de mine,
indreptandu-se spre Zidul mic si ignorand faptul ca m-a lasat atat de derutata.
- Stai putin!ii strig. Opreste-te!
Pelerinul se opreste dar nu se intoarce. Simt ca nu mai am suficienta forta sa il
ajung.
- Duci si mesaje intre lumi? Daca vei intalni o persoana care arata… Of, dar nu stiu
cum arata acum! Daca il vei intalni pe Loga… Spune-i ca eu… si Ruti… ii transmitem la
revedere!
Nu da semne ca m-ar fi auzit. Nu se intoarce, nu imi face semn cu mana, nici macar
nu isi clatina capul. Isi continua drumul, de parca nu planuieste decat sa faca o plimbare si
nicidecum sa sara un zid. Zidul Mic… Piatra de mormant. Ca un ecou vag se trezeste ceva
in minta mea, ceva ce stiam odata iar acum face eforturi sa iasa la suprafata, dupa ce ani
de-a randul s-au depus sedimente pe el. E vocea mea. E gandul meu.
„Nimic nu se dovedeste a fi cea ce ai planuit in copilarie.”
Acum e o alta voce. Pare a fi tot vocea mea. Dar nu-mi amintesc sa fi spus ceea ce-mi
rasuna acum in minte:
„- Voi ramane aici, avand de ales intre plafonare, si incercarea de- deveni peste ani
una din Btrani, pentru a le afla secretele. Intre ignorare a ceea ce am aflat si intre nebunie,
intre a deveni, in cele din urma, un rand anonim si neluat in seama la citirea caruia un glas
sa exclame: <<Nesabuitul! A ingaduit siesi sa innebuneasca!>>”
E vocea mea. Nu, e vocea fetitei blonde. Acum, in minte, imi vin imagini care se
suprapun. E imaginea mea peste care e suprapusa imaginea… Nitei, a fetitei blonde care s-a
intors. Nu imi spune unde a fost plecata. Dar prezenta pe care o credeam complet disparuta
a revenit.
Am un sentiment ca stiu ce inseamna piatra de mormant. Alerg cat pot de repede la
Zidul cel Mare, la locul unde se afla ingropat primul fragment. Indepartez cu mana
pamanul si imi plimb degetul printre crestatii.
Dar… Dumnezeule! E piatra de mormant! Inteleg sensul. E sensul propriu! Privesc
Zidul cel Mare si stiu acum ca in spatele sau se mai afla si altele. Pietre de mormant! E
cimitir in cel mai propriu sens al sau. Si stiu si ce se afla ingropat…
Aud un zgomot puternic si strident. II caut sursa si cand aflu raman perplexa si nu
pot crede. De la portiunea pe care e inscriptionat fragmentul a aparut o fisura, care se
extinde, formeaza ramificatii, ca un firisor care despica zidul. E foarte ingust. Nu cred ca va
reusi vreodata sa-l despice cu adevarat. Dar se lupta titanic si chiar la radacina se
adanceste, cu zgomote infioratoare. Intind mana sa ating dar simt o briza usoara, aporpape
muribunda, dar totusi o simt! S-a format un canal, ca un orificiu in zid. Fisura a strapuns
zidul si a format un orificiu infinit de mic, probabil, dar cel mai important, existent. Cine
stie cate fisuri s-au mai format? Asta inseamna oare ca am aflat raspunsul? Stiu ce
inseamna piatra de mormant?
3.Ruine

Totul incepe cu prima propozitite, sum ziua incepe cu rasaritul soarelui, cum
minutul incepe cu prima secunda. Continua apoi cu tonul vocii, cum dupa rasarit se crapa
de ziua, cum secundele incep sa se succeada. Apoi urmeaza restul propozitiilor, cum ziua
decurge firesc, cum secundele bat una dupa alta. Iar inceputul are o continuare si
continuarea are un final, final dat de ultima propozitie.
La doar o singura poveste nu stiam si nici acum nu stiu finalul si la doar doua nu
stiam decat inceputul. Cu toate astea, m-au rugat sa le povestesc. Cum le numesc ei? Ah,
da! Legende din lumea povestitorului. Povestitorul sunt eu.
Incepeam intotdeauna cu aceeasi introducere iar faptul asta, curios, parea sa-i
captiveze si mai mult si nicidecum sa-i plictiseasca:
- Lumea voastra e total diferita celei din care provin. Pe voi va inconjoara un singur
zid. Pe noi ne inconjurau doua. Lumea despre care va vorbesc e Lumea celor 2 Ziduri. Sau
Lumea Batranilor, cum obisnuiau sa zica unii in soapta de teama sa nu fie auziti. Ceea ce
veti auzi acum sunt legendele celor din Lumea celor 2 Ziduri care mi-au fost interzis sa le
zic celor din Lumea unui Singur Zid.
Le privesc fetele incordate si ochii mari si cenusii de la lumina serii. Le simt suspinul
cum e gata sa rabufneasca in asteptarea povestii mele. Le spuneam,de fapt, franturi din
viata mea. Iar cea mai buna metoda ca ei sa ramana impresionati si sa ma creada era sa fac
povestea cat mai incredibila posibil. Convinsi ca le spuneam o alegorie, ei cautau intelesuri
ascunse din legende. Le interpretau ca fiind cuvinte de intelepciune. Probabil ca ar fi fost
ignorate complet daca le-as fi expus totul, daca as fi zis direct. Dar aveam sa aflu ca nu asa
fac povestitorii.
- Haide, Loga! Spune-ne legenda! Zice un copil cu vocea ascutita de nerabdare.
- Nu-l intrerupe, zgaltaie un adult copilul, dupa care il ia in brate. Tu crezi ca-i este
usor sa zica ceva ce i-a fost interzis? Continua, povestitorule, ma indeamna el.
Inclin capul spre adult, in semn de supunere si zambesc copilului. Copii inca imi
spun Loga, asa cum ma prezint la toata lumea. Insa adultii fac mai oficial totul. Tin sa-mi
spuna povestitorul. Zambetul a devenit unul trist, dsi nimeni nu pare sa-si fi dat seama.
Presimt ca atunci cand au sa creasca au sa-mi spuna si ei la fel, renuntand la a-mi mai
spune pe nume. Si mai presimt si ca am sa-i vad crescand. Sunt aici de suficient timp si nu
pare sa fie vreo cale de scapare. Am evadat intr-o alta inchisoare.

- De unde vii? M-au intrebat cand m-au vazut pentru prima data.
- Din Lumea cu Ceata, le-am raspuns.
- Ceata?m-au intrebat nedumeriti. Ce e… ceata?
Intreabarea lor nu m-a surprins, cand am fost pus fata in fata cu fenomenul am
cerut si eu la randul meu lamuriri.
- In Lumea cu Ceata totul se afla scris pe ziduri, le-am raspuns plimbandu-ma in
jurul zidului, ciudat, in jurul singurului zid pe care l-am vazut vreodata neted, fara
crestatii, simboluri, fara inscriptii sau randuri.
M aintrebam in momentul ala daca si cel de-al II-lea zid era la fel de neted. Aveam
sa aflu mai tarziu ca ca mi-am atins fara sa stiu scopul. Lumea in care ajunsesem era unica
lume inconjurata de un singur zid. Era Lumea Finala. Cel de-al II-lea zid pe care il cautam
era inexistent. Ma simteam inexplicabil de stingherit fara el. Intr-un fel, parca vulnerabil.
Simteam ca disparuse partea din mine, partea care cu incapatanare ma impiedica in orice
lucru pe care as fi vrut sa-l fac. Mai straniu, simteam ca-mi lipseste. Uneori mai simt si
acum.
- Definitia cetii era de asemenea trecuta acolo, pe unul dintre ziduri. Daca vreti, pot
sa v-o redau…
- Si… definitia… ne va ajuta sa intelegem ce inseamna ceata?
- Desigur, le-am spus cu convingere.
- Te rugam atunci, spune-ne…aaa…definitia.
Am facut o pauza in incercarea de a-mi aminti cu exactitate randurile ordonate de
pe cealalta parte a zidului pe care tocmai il sarisem.
- „ Ceata este neclaritatea din mintea fiecarui om care il impiedica sa vada lucrurile
limpede. Ceata este un fenomen determinat de om, acesta fiind incapabil sa isi inabuseasca
sau sa isi controleze nestiinta, pe care o materializeaza, ca o reflectie, asupra lumii
exterioare, asupra realitatii evidente.”
Mi-am dat seama din expresiile lor disperate si din felul in care clipeau neajutorati
unii spre altii ca nu au inteles absolut nimic. Unul din ei a preluat cuvantul.
- Dar nu ne-ai spus cu arata. Nu ne-ai zis deloc ce este de fapt.
Dar le-am spus. Si nu puteam intelege ce anume nu reuseau ei sa inteleaga.
- Vreti sa o descriu? Parca e abur, dar e raspandita peste tot. E rarefiata, nu e densa
de loc. Dar te impiedica sa vezi la o departare mai mare de 2 metri. Si e incoruptibila. Nu se
va da niciodata la o parte, nu in asa fel incat sa iti ingaduie sa vezi dincolo de ea.
- E ca si zidul?
- Intr-un fel, da. Diferenta e ca poti sa treci de ziduri, la fel cum am facut eu cu
acesta. Zidul e o bariera materiala. Ceata, insa, nu e. Prin acel abur difuz te poti deplasa.
Poti sa iti ridici mana, sa o intinzi, sa o aduci din nou lipita de corp. Pe cand nu vei reusi
niciodata sa iti strecori o mana prin ziduri sau sa-ti treci un picior.
Pe masura ce le povesteam am impins cu mana zidul, pentru a le arata ceea ce stiau
cu totii. Si anume ca nu puteam sa trec prin zid.
- Prin ceata, insa, poti. Dar cu cat inaintezi, cu atat te ratacesti mai tare. Prin ceata e
imposibil sa mentii directia corecta. Chiar daca primul pas il vei face bine, la fel si al II-lea,
de la al II-lea vei rataci in mod sigur directia. Zidul il poti depasi. Devine trecut si nu it mai
influenteaza prezentul decat prin faptul ca te separa de lumea precedenta. Prin ceata,
pierzi, in schimb, drumul. Nu mai ajungi la zidul care, in acel moment, devine un indicator
al directiei potrivite. Si ai impresia ca vei rataci o vesnici prin ceata.
In jurul meu oamenii ma priveau parand captivati de ceea ce le spuneam.
- Si…?m-au intrebat nerabdatori. Ratacesti o vesnici prin ceata?
Nu stiam exact ce sa le spun. Dar am decis sa nu revin la definitia pe care nu pareau
sa reuseasca sa o inteleaga.
- Depinde. Ratacesti atata timp cat esti derutat si confuz, cat esti speriat si cuprins
de panica. Reusesti sa iesi atunci cand esti calm si lucid, cand vezi lucrurile clar. Atunci
pare si ceata sa dispara.
- Deci…ceata iti simte trairile? Se amplifica cand esti derutat si pare sa dispara cand
reuesti sa o intelegi?
- Nu cand reusesti sa intelegi fenomenul de ceata in sine, ci cand iti intelegi pozitia
exacta, locul unde te afli. Cand iti intelegi coordonatele in univers. Cand afli care e locul tau
in lume.
 Dupa felul in care ma priveau incruntati am realizat ca in continuare nu reuseau sa
ma inteleaga sau eu nu reuseam sa ma fac inteles. Acest gand a intrat in contradictie cu
orgoliul meu, determinandu-ma sa mai fac o incercare.
- In Lumea cu Ceata circula doua legende. E legenda celui care a devenit la randul
sau ceata si legenda baiatului pentru care ceata a disparut.
O unda de captivare parea sa uneasca sentimentul de intelegere cu interesul din
ochii celor ce ma ascultau.

- Sa devina ceata?m-a intrebat unul dintre ei.

- Desigur, am raspuns cu tonul celui ce isi da cu parerea daca vremea de maine va fi
insorita sau nu.
Tonul meu parea sa dea o nota de credibilitate la ceea ce povesteam, pentru ca
atmosfera de respiratie intretaiata parea sa ma indemne sa continuu.
- Se ratacise de cei ce-l insoteau. Bunicul si sora lui au ajuns doar ei acasa. El ratacea
singur, fara sa vada nimic in afara a 2 sau 3 copaci din fata lui. In schimb doar ceata. Era
un labirint interminabil, fara nimeni care sa il scoata. Se intreba de cate ori a mai calcat
prin locurile in care ajungea si care i se pareau ciudat de familiare. A mers la inceput incet,
apoi a mers mai repede, s-a speriat si a inceput sa fuga iar apoi de panica frica lui a devenit
una nebuna. De-ar fi reusit sa ajunga in dreptul vreunuia din ziduri. Sau macar intr-un loc
cu alti pasi in afara de ai sai. A obosit apoi. S-a oprit, s-a pus jos pe pamant si a inceput,
treptat, sa isi piarda speranta. Era singur. Doar el cu ceata. Si nu avea idee unde se afla. Se
invinovatea ca a inceput sa fuga, ca s-a lasat cuprins de panica. Poate ar fi avut mai multe
sanse daca ar fi ramas pe loc si ar fi incercat sa isi pastreze calmul. „De ce el?” se intreba.
Ar fi putut fi oricine. Se intinse pe pamant si a inceput sa planga. Se gandea la reactia
bunicului si a surorii lui. Se intreba ce insemna el pentru ei. Dar nu asta a fost ultimul sau
gand. Se stia ratacit. Se simtea infrant si nu a facut nimic ca sa inlature sentimentul. A
adormit fara sa se mai trezeasca vreodata. Dar s-a trezit, de fapt. Fara constiinta,
impersonal, fara trairi sau emotii. S-a trezit ceata. A facut parte, si inca face, din aburul de
culoare alba. S-a integrat in nestiinta generala.
Se lasase o tacere mormantala iar o data cu ea si noaptea. Nu mai vedeam nici un
chip. Mai simteam doar prezente.
- L-au strigat, dar baiatul nu i-a auzit. Atipise sprijinit de un copac. Dar parintii lui
n-au stiut si nici nu au putut sa mai astepte. I-ar fi prins ceata. Au crezut ca il vor intalni
acasa. Baiatul s-a trezit singur. Era doar el cu ceata. N-a inteles lucrul asta de la inceput. S-
a ridicat derutat si a inceput sa isi strige parintii. Apoi a devenit mai confuz. Iar apoi a
inteles ce se intamplase. Privi copacul cu repros, de parca el era vinovat si intenionat l-a
facut sa atipeasca. S-a indepartat cu pasi mari si calculati, apoi avand un sentiment
suparator ca se rataceste si mai tare, a grabit pasul pana a ajuns sa fuga. Dar s-a oprit,
parand sa inteleaga ca asa nu va ajunge nicaieri. A inchis ochii si a facut cativa pasi pana s-
a izbit de un copac. Ii deschise si constata fustrat ca era copacul pe care atipise. Baiatul se
lasa in jos si se sprijini din nou de scoarta acestuia, inchizand la loc ochii, incercand sa isi
inabuseasca un val de deznadejde inainte ca acesta sa-l inabuseasca pe el. Nu avea idee
unde se afla. Nu avea ideea daca avea sa razbeasca. Si incepea sa deteste ceata care il facuse
sa se piarda, sa se deteste pe sine, cel care s-a pierdut. Dar apoi un gand subit ii veni in
minte, reprosandu-i ca tine cont de detalii si ca pierde din vedere esentialul. Stia de fapt ca
se afla intre 2 ziduri. Stia ca se afla sprijinit de un copac. Putea sa indice concret bucata de
pamant pe care era asezat. Stia pozitia sa. De ce se amagea ca nu o stie? Si dintr-o data stia
despre el mai multe decat ar fi putut afla vreodata. Stia ca avea o importanta vitala pentru
familia sa dar ca era nesemnificativ cat priveste compararea sa cu universul.Ca nu avea
drept de viata si de moarte asupra unei furnici, indiferent de raportul de marime, si ca nici
ceata nu avea acest drept asupra lui. Fiindca ceata nu era atotputernica. Nu era
desavarsita. Nu era impenetrabila. Chiar si prin ceata el a putut vedea toate aceste lucruri.
Le putea intelege si putea spune ca de-acum erau pentru el conceptii. Deschizand ochii, a
vazut cu stupoare ca ceata disparuse. A gasit apoi cu usurinta drumul spre casa si cu cea
mai mare surprindere a aflat ca toti ceilalti vedeau in continuare ceata, toti cu exceptia lui.
Si si-a trait in mod miraculos viata.
Mi se intampla deseori sa retraiesc povestile spuse de mine. Le retraiesc relativ
repede, insa lucrul acesta imi sacrifica 2 sau 3 minute pe care le transform in minute de
tacere. Cei ce ma asculta s-au obisnuit cu stilul meu. Imi respecta tacerea tot prin tacere.
„- Lumea voastra e total diferita celei din care provin. Pe voi va inconjoara un
singur zid. Pe noi de inconjurau 2…”
In timp ce ma aud relatand cu vocea mintii introducerea pe care deja am zis-o, ma
hotarasc sa spun si sfarsitul primei povestiri, a legendei din Lumea cu Ceata.
- Haide, Loga! Te rog, spune-ne povestea! Intervine acelasi copil cu vocea la fel de
ascutita.
- Lasa-l! Va continua el…
Ii privesc din nou pe toti.
- Lumea celor 2 Ziduri, lumea mea, se mai numea si Lumea Batranilor fiindca era
condusa de Batrani. Erau cei ce ne guvernau. In fiecare lume e cineva care isi atribuie rolul
asta.
- In fiecare lume?ma intreaba un barbat. Dar in lumea noastra nu e nimeni.
Nu, intr-adevar, in Lumea Finala nu era nimeni. Pana sa ajung aici eram convins ca
nu exista nicio societate in care sa nu existe superioritate si inferioritate. Civilizatia ce am
ajuns sa o cunosc era insa o civilizatie a egalitatii depline pe care pana sa o intalnesc am
considerat-o utopie. Am crezut la inceput ca oamenii de aici erau capabili de a trai intr-o
armonie pe care o caonsideram imposibil de atins. Aveam sa constat mai tarziu ca modul
lor de a fi i de gandire era prea simplu pentru a le putea permite structurari, indiferent de
criteriu. De fiecare data cand povesteam ma simteam ca printre copii, desi in fata mea sa
aflau oameni de toate varstele.
Cu toate astea, in nici una din povestirile mele nu am facut referire la cei ce conduc
lumile. E o notiune complet noua pentru ei, ca multe altele pe care le aduc in viata lor prin
asa-zisele legende.
- Chiar si in Lumea cu Ceata? ma intreaba o fetita cu parul scurt si cu o expresie de
naivitate.
Zambesc cand aud intrebarea. A adus in discutie exact subiectul pe care doream sa-l
dezbat, fara sa mai fie nevoie sa o fac eu.
- Da, raspund. Chiar si in Lumea cu Ceata. Dar spre deosebire de lumea din care
provin, aici cei ce guvernau nu erau cunoscuti de cei ce erau guvernati. Va mai amintiti
legendele pe care vi le-am zis?
- Desigur. Legenda baiatului care a devenit ceata si legenda celui pentru care ceata a
disparut.
- Exact. Dar nu v-am zis si numele celor despre care se vorbeste in legende. Nu
pentru ca au fost ascunse, ci pentru ca nu au. Numele primului baiat e irelevant, caci el
devine ceata. Iar ceata nu are alta denumire decat cuvantul care o defineste. Iar pentru cel
de-al II-lea nu se stie. A fost uitat, a disparut dupa ce a disparut si ceata pentru el sau poate
nu s-a stiut niciodata. Nemaiexistand nici un obstacol care sa il impiedice, a devenit unul
din Indrumatorii din Lumea cu Ceata. Vazand fara nicio dificultate prin aburul laptos, ii
indruma pe cei ce se rataceau prin ceata. Ii aducea la casele lor. Erau mai multi ca el. Erau
cei ce, asemenea lui, au facut ca ceata sa dispara. Isi traiau in mod normal viata. Dar
continuau sa ii ajute pe cei rataciti, sa le arate drumul drept, sa ii duca acasa unde familiile
lor ingrijorate stateau si-i asteptau neputincioase. Nimeni nu stia cine erau Indrumatorii.
Stiau doar ca erau si-atat. Erau cei ce guvernau lumea din umbra. Impropriu spus din
umbra. O guvernau prin ceata. se plimbau printre oameni fara ca acestia sa stie ca ei erau
Indrumatorii.
In Lumea celor 2 Ziduri lucrurile stateau cu totul altfel. Cu totii stiam cine erau
Batranii. Cu fete atat de ridate incat chipurile lor nu se deosebeau unul de altul, Batranii
guvernau lumea interzicandu-ne categoric anumite lucruri si impunandu-ne reguli pe care
noi le urmam. Scopul lor nu ea sa ne restranga activitatea si modul de-a trai, ci sa ne
restranga modul de-a gandi. Sa il controleze. Sa ne faca mentalitatea cat mai rigida posibil.
Sa ne faca indiferenti. Ne interziceau, intr-un fel, sa punem intrebari. Si o faceau fara ca noi
sa ne dam seama. Ne controlau, de fapt, prin nestiinta. Nestiinta e ca un cerc vicios.
Nestiind despre existenta unui lucru, nu puteai sa pui intrebari. Nepunand intrebari, nu
puteai afla despre acea existenta a acelui lucru. Iar nestiinta devine deplina cand nu exista
interes. Am intalnit odata un rand ce acuza Batranii. Ii acuza ca fiind cei ce ne ucideau fara
mila interesul. Exact asta au facut, maniipulandu-ne constientul. Pentru a prezenta totul
scurt, am sa spun ca in Lumea celor 2 Ziduri traiam dupa reguli. Ca eram ingraditi. Ca
eram captivi in nestiinta. Ca eram complet indiferenti.
Dar de ce sa ni se interzica sa ne punem intrabari? De ce sa traim in ignoranta? Ma
gandesc acum si deseori cad in capcana de a revoca trecutul, ca poate ignoranta era un
paravan. Dar un paravan pentru ce? Evident, pentru ceva ce Batranii nu doreau sa se afle.
Sunt convins acum ca foloseau indiferenta ca paravan pentru un secret. Dar am fost prea
pripit atunci. Am separat 3 destine ce ar fi trebui sa ramana unite. Regret acum. Regret ca
a inceput totul.
Fac o pauza, desi ma gandesc ca poate nu e bine. Nu stiu daca voi mai putea
continua din moment ce ma opresc.
Dar o femeie din fata mea ma intreaba:
- Si cum a inceput totul?
Pe buze sunt convins ca am acelasi zambet amar ca si cel pe care l-am vazzut odata
ofilind buzele unei fete blonde.
- Cu prima propozitie. Totul incepe cu prima propozitie. Cu prima propozitie v-am
introdus si eu in Lumea celor 2 Ziduri.
Batranii ne invatau pe fiecare, la varsta de 9 ani, sa scriem si sa citim. Trasau cu
batul simboluri in pamant, pana le deprindeam si le trasam si noi la randul nostru. Nu am
inteles nicodata de ce. Singurele locuri in care simbolurile pe care le invatam erau
inscriptionate erau zidurile. Iar noua ne era interzis sa ne apropiem de ziduri, intrucat pe
ele erau doar randurile celor nebuni. Erau randuri pagande, intrucat contineau nebunia
lor. Si totusi, erau singurlele lucruri pe care le-am fi putut citi si zidurile singurele locuri
unde am fi putut scrie. Cu toate astea, ne era interzisa apropierea de ele si eram in
continuare invatati sa scriem si sa citim. Batranii nu dadeau niciodata explicatii pentru
actiunile lor. Si nici nu erau intrebati, caci ideea intrebarii in sine era o notiune inexistenta
pentru noi. Era totusi, sunt convins de asta, in fiecare dintre noi o nedumerire vaga, o
irirtare neluata in seama. Adultii creau explicatii pe care le considerau valabile. Spuneau ca
ne dezvoltam inteligenta. Era un gand reconfortant si pentru ei si pentru noi.
Eram trei. Fugeam cu Nita dupa Ruti. Ne intalneam o data pe saptamana ca sa
vedem cum rasare soarele de dupa ziduri. Ruti nu ne astepta. Nu o facea niciodata. Era ca
un joc pentru noi. Fugeam dupa ea inspre ziduri, cu toate ca era un lucru interzis. Dar
eram toti trei si nu ne pasa. Nu ne pasa de nimic, de fapt. Nu atat timp cat eram impreuna.
Dar Ruti a luat-o prin ogoare si i-am pierdut urma. Era destul de riscant caci ar fi putut fi
vazuta indreptandu-se spre ziduri. Dar abia se crapase de zi, incat era lesne de inteles ca nu
se astepta sa fie cineva pe ogoare atat de devreme incat sa o vada. In sinea ei, probabil ca
asa si-a justificat faptul ca a luat-o pe scurtatura. Dar eu si Nita deja ocoleam ogoarele din
principiu, cu toate ca ocoleam si pierdeam mai mult timp. Cand am ajuns, am gasit-o pe
Ruti ghemuita, stand jos, sprijinindu-se de zidul mic, tinandu-se de picioare si avand barbia
lasata pe genunchi. Parea sa tremure din tot corpul iar pe noi doi ne privea cu ochi mari si
absenti.
- Ruti?a intrebat-o Nita brusc ingrijorata.
- Ruti, am zis si eu pe un ton precaut. Ce ti s-a intamplat?
Insa ea continua sa ne priveasca cu aceiasi ochi absenti si inexpresivi, in timp ce
razele soarelui ii luminau fata pe masura ce inundau cerul. Cu o voce tremuratoare ne
raspunse intr-un final:
- Nu ma intrebati. Nu vreau sa treceti si voi prin ceea ce tec eu acum.
Nita parea sa devina din ce in ce mai ingrijorata.
- Ruti, spune-ne ce ti s-a intamplat!
Ruti o privi indurerat si sfidator.
- Nu.
- Ruti, spune-ne ce ti s-a intamplat!
- Nu.
Nu le-am mai vazut niciodata asa. Nu am mai vazut-o pe Ruti tremurand atat de
tare si nici pe Nita incepand sa planga.
- Ruti, daca ne esti prietena, spune-ne ce ti s-a intamplat.
Acelasi raspuns nimicitor:
- Nu.
- Ruti, nu fi atat de egoista incat sa treci prin ceea ce treci tu acum singura! Izbucni
Nita, parca fara sa fie constienta ca plangea. Nu ma mai speria, nu te-am mai vazut
niciodata intr-o stare ca asta.
Ruti o privi, clipi de cateva ori, tremura si mai tare, se balbai butin, apoi incepus a
zica:
- Cu toate ca am luat-o pe ogoare, scurtand automat drumul, am continuat sa fug,
ajungand astfel aici cu o jumatate de ora inaintea voastra. Obosisem de la alergat si m-am
hotarat sa ma asez. Dar vroiam sa ma pun intr-o pozitie comoda, asa ca m-am asezat aici,
langa zid. M-am odihnit dupa ce am stat 5 minute linistita. Mi-am pus mainile la spate si
am inceput sa fredonez o melodie in timp ce va asteptam. Nu dupa mult timp mi-am dat
seama ca ma plictiseam, asa ca am inceput sa bat degetele pe ritmul melodiei pe care o
fredonam. Cum imi miscam degetele am simtit niste neregularitati, ca niste crestatii. Mi-am
amintit apoi ca erau inscriptionate simboluri pe ziduri. Deprinsesem alfabetul de 6 ani si nu
am avut ocazia sa il folosesc. Nu pana acum.
Ruti ajunsese sa tremure incontrolabil cand a ajuns in acest moment al povestirii.
 - Ruti… am murmurat eu, simtind ca urmeaza ceva ce nu as fi vreut sa aud.
- Am facut-o, zise ea. Am citit unul dintre randuri. L-am citit pe cel pe care am pus
mana.
Nita parea usurata.
- Dar e in ordine. Nu va afla nimeni. Nu e primul lucru interzis pe care il facem.
Venim de luni de zile la ziduri. Am mai incalcat reguli care nu trebuiau incalcate.
- Nu e in ordine. Exista un motiv pentru care nu trebuia sa ne apropiem de ziduri.
Caci apropiindu-ne, exista tentatia de a citi cele scrise pe ziduri.
- Ce ai citit, Ruti?am intrebat-o.
- Un rand care parea sa mi se adreseze direct mie. Imi dau seama acum ca acesta e
efectul pe care trebuia sa-l aiba: „Spune-mi, te-ai gandit vreodata? La tine, la univers, la ce
s-ar putea afla dincolo de ziduri?”
S-a lasat o tacere atat de apasatoare incat devenea palpabila. Apoi eu si Nita ne-am
asezat de cealalta parte a lui Ruti. Atunci, acolo, cu acea propozitie a inceput totul.
In mintea noastra se dadea o batalie cumplita. De fapt, assa se produce fiecare
schimbare. A trebuit, mai intai, sa ne deschidem mintea la posibilitati. Sa acceptam ca
exista si alte variante si ca ceea ce consideram noi adevar unviersal putea fi intruchipare a
ignorantei. Trebuia sa acceptam posibilitatea a „ceva” de cealalta parte a zidului de care
stateam rezemati. Automat, faptul asta trebuia sa ne faca sa cceptam ca modul nostru de a
percepe lumea nu era singura varianta, ca putea exista cel putin un care sa o contrazica pe
a noastra. Noi consideram zidurile ca fiind o parte integrata in natura. Ne gandeam la
ziduri ca la un firesc ce se armoniza cu noi: ca la are, la apa, cer sau la sol. Trebuia sa
acceptam ca asta ar fi putut fi o teorie complet eronata care sa ne ilustreze ignoranta. De
fapt, am inteles atunci, noi traiam in indiferenta si ignoranta. Era adevaratul mediu in care
ne desfasuram viata. Gandul era revoltator. Am decis sa schimbam lucrul asta.
Nu am constientizat toate astea atunci. Ne-am despartit in acea zi, spunand ca
fiecare avea nevoie de timp de gandire. Si ca avea nevoie sa fie singur. Ne-am intalnit dupa
doua saptamani, fiecare ajungad la aceeasi concluzie. Am inceput de atunci sa citim
inscriptiile. Le comentam la inceput, cadeam de acord cu unele, le respingeam pe altele,
consideram o parte nebune si le atribuiam unora sclipiri de genialitate. Ne-am format un
mod de gandire, cel mai important, mereu deschis la nou si la acceptarea posibilitatilor.
Faptul asta a declansat in mod firesc intrebari. Intrebari pe care ni le puneam noi, noua.
Iar acum citeam inscriptiile pentru a afla raspunsuri.
In mintea noastra, ideile noi veneau ca o avlansa. Ne-am schimbat din cauza asta si
modul de comportament. Incercam sa le vorbim si altora despre cele descoperite de noi.
Dar ne priveau cu teama sau compatimire si ne tratau cu detasare sau dispret. Am ajuns sa
fim respinsi si acceptam asta ca pe un dat firesc. Nu mai eram ca ei. Ne indepartasem.
Familia Nitei a incercat sa ia masuri. Mama ei ii interzicea complet apropierea de ziduri si o
supraveghea atent. Nita reusea prin metode complicate sa scape, dar ii lua mult timp si
ajungea sa petreaca foarte putin cu noi. Ruti a inceput sa ocoleasca ogoarele. Eu am inceput
sa nu le mai ocolesc. Convenisem sa ne intlnim la locul unde izvorul tasnea de sub al II-lea
zid. Dar nu reuseam sa petrecem decat foarte putin timp acolo.
Ma uit in urma si constat ca tot ceaa ce s-a intamplat a fost ceva firesc. Totul a fost
declansat de dorinta nostra de cunoastere. Nu ne-am dat seama pe atunci ca plateam un
pret. A fost firesc si ce-a urmat. Am dat peste un fragment care a sadit in mintea noastra
ideea evadarii, la fel cum plantezi o tulpinita ce peste ani are sa se transforme intr-un imens
copac. Ne-am despartit. Ruti a sarit Zidul Exterior, eu am trecut Zidul Inferior iar Nita a
ramas. Cred ca oricum nu s-ar fi putut decide pe care dintre noi sa ne insoteasca. Regret
acum ca totul a fost pripit. Ramand, poate am fi putut afla mai multe de la Batrani. O
cunosc pe Nita. E probabil sa fi descoperit secretul pe care-l ascundeau. Stiu acum ca si
Ruti a intalnit o alta lume separata de Zidul Exterior de cea in care traiam. O cunosc pe
Ruti. Ceva imi spune ca a trecut si de zidul pe care l-a intalnit, si de cele pe care le-am
intalnit dupa.
Ceea ce v-am spus acum au fost trei povesti fara sfarsit din Lumea celor 2 Ziduri.
Sau Lumea Batranilor. Povestile Nitei si a lui Ruti sunt singurele esentiale pentru mine la
care nu le cunosc decat inceputul. Povestea mea e singura la care nu-i intrevad sfarsitul, la
care nu pot sa fac nici un scenariu posibil.
Ii privesc pe cei ce ma asculta si vad cum din grup se desprinde o silueta solitara,
care mai apoi se pierde in intuneric. S-a lassat noaptea si au inceput sa plece.
- Atat pentru seara asta, le spun ca incheiere pentru a le ingadui si celorlalti sa plece.
Venind si maine seara, veti avea ocazia de-a auzi o alta poveste.
O fetita se indreapta spre mine, in timp ce restul se ridica de pe solul dur, se apropie
si imi spune in soapta, de parca e pe cale sa imi dezvaluie un secret:
- Voi medita la ce ai zis. Imi va fi greu, caci nu voi putea intelege in totalitate. Mi-ar
fi fost mai usor daca si zidul nostru ar fi avut inscriptii.
Imi zambeste complice si se indeparteaza de mine la chemarea mamei sale. Ii
urmaresc cum devin siluete, forme, contururi si cum intr-un final dispar in noapte. Ma
intorc si ma indrept spre Unicul Zid, care se afla la mica distanta de locul unde povestesc.
Am ales eu sa-i fiu prin preajma. In lipsa celui de-al II-lea, incerc sa stau cat de aproape pot
de unicul zid existent.
Ma apropii de el si il ating, imi plimb palmele de-a lungul suprafetei perfect netede.
Nicio inscriptie, nico crestatie, peste tot doar uniformitate. Zidul acesta imi ofera o senzatie
complet noua pe care, oricat as incerca, nu reusesc sa o transpun in cuvinte. Mat in captiv
in Lumea Finala. Dar straniu, sentimentul de captivitate nu e atat de acut doar din cauza
simplei prezente a zidului, ci si prin lipsa inscriptilor de pe acesta. Zidul pare astfel mai
opac, mai greu de depasit ca oricare altul. Subit, ma las coplesit de un sentiment de
compatimire pentru cei ce traiesc aici, pentru viata lor mata. Simt ca ma plafonez si ca
devin si eu ca ei. Ma cuprinde un neasteptat sentiment de panica. Si singurul leac pe care l-
am gasit e sa fiu prin preajma zidului, sa il ating.
Dar detest zidul asta!! El e cel ce ma separa de restul lumilor. Si in acelasi timp, tot
el e cel ce ma apropie. Caci, spre deosebire de cei ce traiesc aici, eu stiu ce se afla dincolo de
zid. Ei nu stiu. Ma aporpii, asadar, de zid, in ideea ca atingandu-l ma apropie de lumea de
care ma desparte. Si in acelasi timp, constientizez ca tot el e cel ce mas para. Singurul lucru
cert e ca simt un acut sentiment de izolare. E ca si cum as bate la un geam iar cei ce trec
prin fata lui nu ma pot auzi si ma ignora. Iar eu, in naivitatea si perseverenta mea, continuu
sa bat si sa strig. In realitatea in care sunt blocat, geamul e de fapt zid. Si tot ce pot sa fac e
sa ma eliberez de un oftat adanc.
- E toal diferit de zidurile pe care le-ai descris, spune o voce din spatele meu.
Ma intorc si vad silueta unui barbat infasurat intr-o pelerina. Recunisc statura si
inaltimea. E cel ce s-a desprins din grupul de ascultatori inainte sa inchei oficial povestirea.
A fost martor la intreaga relatare.
-Nu il deosebeste decat lipsa inscriptiilor.
- Si totusi, deosebirea asta e frapanta, nu?
Il privesc o clipa si il intreb direct:
 - Cine esti?
Un zambet aproape imperceptibil apare pe zambetul barbatului.
- Numele meu nu are relevanta. Mi se spune Pelerinul. Sunt cel ce duce mesaje intre
lumi.
- Ce fel de mesaje?
- Raspunde-mi la o intrebare si ai sa afli. Esti tu cu adevarat Loga?
Ezit putin si raspund. Dar de ce ezit? Nu inteleg, de ce n-as raspunde?
- Da. Numele meu e Loga.
Pelerinul face o pauza, dar imediat continua:
- Atunci tie iti este destinat mesajul ce a trecut de zidurile altor lumi. Ruti si Nita iti
transmit „La revedere!”.
Il privesc o clipa nedumerit, pana cand sensul cuvintelor sale ajunge pana la mine.
Apoi un sentiment de exaltare ma cuprinde si se suprapune cu imaginea unui copac masiv
la bazele caruia o copila speriata pe nume Ruti spune:
„- La revedere, Nita!
- Sa nu ne mintim. Adio, Ruti si Loga!

- La revedere, Loga!
- Aici nu mai e Nita, nu mai are rost sa ne amagim. Adio, Ruti!”
Un gand imi usureaza intreaga fiinta si soptesc, aproape fara sa imi misc buzele:
„Sunt in viata!”
Emotiile acestea le-am trait aproape simultan, in mai putin de o fractiune de
secunda. Dar imi revin rapid dintr-o stare de euforie absoluta si incerc sa inteleg
improbabilitatea celor spuse:
- Dar de unde poti tu sa stii?il intreb, incercand sa afisez o iluzie a detasarii insa
esuand prin faptul ca nu imi puteam controla respiratie intretaiata. E imposibil sa le fi
intalnit.
Imi doream din tot sufletul sa nu ma insist, sa pot accepta fara impotrivire mesajul
pe care mi-l adusese Pelerinul. Parca-l combateam fortat de o alta voce a sufletului meu,
care cu toate astea nu simteam ca-mi apartine. De acea parte a sufletului meu plina de
durere, care nu putea accepta ideea sa fie amagita. Nu cu lucrul asta. Nu ar fi putut
supravietui.
- Inteleg, spuse Pelerinul, aruncand o privire patrunzatoare spre mine.
Acea privire mi-a confirmat ca intr-adevar intelege. Ca a patruns in sufletul meu si
ca intr-adevar intelege. Dar intelege ce?
- Dar ma vei crede daca iti voi spune ceva real care nu se regaseste in povestirea ta,
nu? Nu ati lasat-o pe Ruti sa va zica „la revedere”. Nici tu si nici Nita. Chiar inainte sa va
despartiti v-ati inchis intr-un „adio” categoric. In acea noapte, Nita v-a aratat cum va
puteati urca in stejarul masiv, in care ati mai urcat doar tu cu Ruti si de acolo v-ati
departit. Nu ai mentionat existenta stejarului in povestirea ta, nu-i asa? Se interpunea ca o
masivitate intre cele doua ziduri. De acel stejar Nita avea sa se sprijine mai tarziu in fiecare
dupa amiaza. Si in fiecare dimineata inconjura un zid si in fiecare seara pe celalalt. O
obseda ideea ca tu sau Ruti ati putea fi de cealalta parte a unuia din cele doua ziduri. Dar
nu avea de unde sa stie ca tu ai ajuns in Lumea Finala, „in fundatura”, dupa cum zicea Ruti
si nici ca Ruti a sarit zid dupa zid si ca in locul libertatii pe care o astepta de cealalta parte
nu facea decat sa gaseasca un alt obstacol. Dar n-a coplesit-o niciodata senzatia de
nesfarseala. A continuat sa le depaseasca.
 Ma simt usurat si pierdut, confuz si speriat si incerc sa-mi inabusesc o izbucnire de
panica. Imi descopar lacrimi care nu-mi amintesc cand au inceput sa curga atunci cand imi
cuprind fata in maini. Pun singura intrebare care imi mai vine in minte:
- Sunt bine?
Pelerinul zambeste.
- Oh, da! Ruti se apropie de Iesire. Cauta celalalt Zid Final, cel care o separa de
libertate. Zidul pe care o sa-l treaca si de partea caruia spera sa nu mai gaseasca nimic.
Doar un spatiu vast, care sa nu fie ingradit de ziduri. Nita a devenit una din Batrani. E
conducatoarea lor si le-a descoperit secretul. Si a provocat aparitia fisurilor in ziduri.
Cuvintele lui imi readuc speranta si o fericire pe care nu am mai simtit-o de mult
timp. Dar…
- Dar ce vrei sa spui prin fisuri? Zidul asta e complet neted. Nu are nici macar o
zgarietura. Si nici nu poti sa-i faci. E mult prea dur.
- Fals, ma contrazice Pelerinul. In cele spuse de tine nu se regaseste decat un adevar
partial. Partea aceasta a zdiului e complet neteda. Pe partea cealalta sunt insa, fisuri. Dar
au fost prea slabe pentru a strapunge si aceasta parte. Acest zid e cel mai dur dintre toate.
Sentimentul nedefinit care ma cuprinse de cand am inceput discutia se concretizeaza
in sfarsit. Si simt o groaza nebuna, inspirata de persoana Pelerinului care imi zambeste
senin, parca cu indulgenta.
- Cine esti tu?il intreb. Si de unde stii toate astea?
- Sunt Pelerinul. Sunt cel ce poate trece de toate zidurile si pote calatori in orice lume
cuprinsa intre ele. Sunt singurul care stie adevaratul scop al zidurilor si adevaratul lor
nume. Sunt cel ce le-a construit. De fapt, acum mai stie si Nita. Zidurile sunt pietre de
mormant. Sunt cel ce are puteri depline. Voi trei, tu, Ruti si Nita, m-ati convins sa
transform zidurile in ruine. Sunt cel ce poate.
Sunt inmarmurit si sper ca ceea ce traiesc acum sa fie doar un vis. Insa Pelerinul
trece pe langa mine si se apropie de zid. Pe chip nu are intiparita nici o expresie si intinde
un deget cu care atinge zidul, fara nici un motiv evident, ca si cand face cel mai firesc gest.
Subit se aud zgomote infioratoare si vad cum din locul in care atinge zidul apar, ca
un paienjenis, fisuri care pornind de la acel punct se raspandesc cu viteza pe toata
suprafata zidului. Inteleg ca nu face decat sa adanceasca fisurile de pe cealalta parte. Cu
zgomote puternice, ca strigate de durere ale zidului, ele se extind, cuprind tot zidul, devin
mai largi, se adancesc, provocand rani din care pentru o clipa ma asteptam sa curga sange.
Dar asta nu s-a intamplat, izbucneau doar sunete de o durere seaca, cumplita, ce sfasia
zidul, ce il nimicea, ce il sfarama in bucatele. Bucati mari ameninta sa cada si se clatina
periculos incat presimt ca daca vor cadea ma vor strivi cu siguranta. Privesc in jurul meu
dar nu mai am nici timp si nici unde sa ma feresc.
- Nu iti fa griji, spune Pelerinul. Nu te vor atinge.
- De unde stii?
Cu aceeasi voce calma imi raspunde:
- Pentru ca nu le las.
Au inceput sa cada. Bucati mari si bucati mici, in strigate de infioarator chin si
cumplita durere. Simteam ca e ucisa o persoana cunoscuta, ca o parte din mine e sfasiata in
fragmente.
Zidul era distrus.
Infernul pare sa dureze la nesfarsit iar in jurul meu sunt doar blocuri de piatra si
sunete asurzitoare. Se rostogolesc, ca o ploaie, pana cand nu mai ramane nimic. Ma uit in
jur si privesc la… ruine.
Zidul a diparut. Acum nu mai sunt decat ruine. Mai sunt doar ruine acum.
Conturul zidului, linia sa circulara, inca se pastreaza. Au mai ramas cateva portiuni
neatinse de la baza. Sunt insa putine si nu depasesc 2 metri. Intre multe sunt portiuni lipsa.
Si peste tot, bucati din zid. Ruine. Privesc cum deasupra blocurilor care au rezistat si a
celor care au cazut se iveste rarefiata ceata. Dar nu e deloc la fel de densa pe cum mi-o
amintesc. Ci e un abur plapand, fara sa fie dens si ceva imi spune ca incepe sa se
raspandeasca si din cauza asta e atat de rara. Dar unde sa se raspandeasca, daca nu aici, in
Lumea Finala? Asta inseamna ca…
- Da, imi raspunde Pelerinul care constat ca ma priveste.
Portiunea de zid in dreptul careia a stat el a ramas intacta. E cu mult mai mare
decat el si isi pastreaza o forma neregulata.
- Cine esti tu, de fapt?il intreb disperat. De e ai facut toate astea? Si cum de ai avut
puterea sa o faci? Care e povestea ta, Pelerinule?
Pelerinul ma priveste fix.
- Care e povestea mea, povestitorule? E povestea Fiintei Supreme. Dar revenind la
ceea ce am facut, chiar nu iti poti imagina o viata fara ziduri? Sunteti liberi. Iar eu, din
nou, imperfect.
- Ce vrei sa spui cu asta?
- Nimic concret. Pentru a ma putea intelege va trebui sa iti povestesc totul. Nu simt
nevoia sa ma justific. Dar stiu ca nu vei putea continua sa traiesti daca nu intelegi. Gaseste-
ti un loc printre ruine si aseaza-te. In noaptea asta, eu sunt povestitorul.

4. Povestea Pelerinului

-“Omul este un finit ce tine in el infinitul” mi-a spus cineva odata, acum mult timp.
De fapt, timpul si-a pierdut orice semnificatie pentru mine. Dar daca ar fi sa privesc prin
optica ta, as spune ca intr-adevar a trecut mult timp de cand am auzit spuse cuvintele
acestea de la un mentor. Si totusi, te uiti la tine si vezi finitul. Intelegi apoi ca infinitul e de
fapt gandirea ta. Infinitul esti tu, esti cel ce ai atins apogeul.
Te uiti din nou la tine si vezi acelasi lucru, pe care deja l-ai vazut. Vezi un finit. Ceva
te restrange si te limiteaza. Esti departe de a atinge apogeul gandirii.
Aceseta erau gandurile mele pe atunci, chiar imediat declansate de fraza ce mi-a fot
spusa. Stiam ca din capacitatea si gandirea mea eu nu imi foloseam decat un procent
nedemn de luat in considerare. Si ma simteam limitat in orice actiune sau activitate de a
mea.
Pentru a explica cat mai usor, stiam ca undeva in mine sta capacitatea de a progresa,
de a face mai mult, de a realiza lucruri pe care in acel moment le consideram irealizabile.
Ma intelegi, Loga?
- Nu, ii raspund, fara sa ma clintesc de pe bucata de zid pe care stau.
Pelerinul ezita, zambeste parca indulgent iar apoi isi reia firul povestirii. Pentru
prima data, acum eu eram ascultatorul.
- Daca stau sa privesc retrospectiv, ma simteam ingradit de conditia umana de
atunci. Am inteles ca gandirea omului e infinit de vasta. Ca din capacitatea sa
atotcuprinzatoare, el era limitat de ceva si nu isi putea folosi mai mult de cateva procente.
In acel moment, omul calatorea pentru a strabate distante. Ma obseda ideea ca totul putea
fi facut altfel, mult mai usor. Poate, daca as fi stiut cum, ar fi fost posibil sa apar in locul in
care as fi dorit sa ajung, materializandu-ma din senin. Ma obseda ideea ca eram ignoranti,
ca stiinta pe care noi o consideram ampla si dezvoltata era, de fapt, doar un inceput al
alfabetului. Poate, daca as fi stiut cum, as fi putut acumula informatii cat mai complexe, sa
ajung la o constientizare absoluta nu a lumii in care traiam, ci a universului din care facem
parte. Reusesti sa ma intelegi? Nu stiu de unde sau cum, dar am dobandit convingerea
ferma ca omul, folosindu-si intreaga sa capacitate de gandire putea ajunge sa faca lucruri
considerate minuni. Ca ar fi atins nivelul suprem de existenta. Putea atinge apogeul, deveni
Fiinta Suprema sau infinitul. Iar eu trebuia sa aflu cum.
- Dar in acel moment tu erai in continuare finitul, simplul om, intervin, relatarea
incepand sa ma captiveze.
- Exact!imi spune. Eram in continuare limitat. Si nu reuseam sa imi dau seama de ce
anume. Am pierdut ore de concentrare si mi-am prins de nenumarate ori capul in maini.
Modalitatea trebuia sa fie acolo. Erta ca un obstacol ce ma separa de posibilitatea de a-mi
folosi mai mult din gandire. Si era, nu o usa, pe care as fi putut-o deschide, nu un geam,
prin care as fi putut privi, zi un zid, Era ca ca si un zid interpus intre mine si pozibilitatea
de a-mi folosi intreaga capacitate. Era atat de dur, incat din cauza asta imi petreceam clipe
zvarcolindu-ma in durere infernala, incercand sa ma concentrez. Si era perfect neted, incat
nu puteam nici macar sa il zgarii…
Ceva rasuna in mintea mea, ca un refren cunoscut. E o amintire. Dar amintire a ce?
Observ similaritate intre ceea ce-mi descrie Pelerinul si…
- Dar este la fel ca si Zidul Final! De o duritate iesita din comun si perfect neted. E la
fel ca si zidul de care am fost eu tinut captiv aici, in Lumea unui Singur Zid, inainte ca tu sa
vii si sa-l transformi in Ruine.
O licarire de triumf pare sa straluceasca in ochii Pelerinului.
- Nu e la fel. E exact acelasi.
In mintea mea lucrurile nu se mai leaga cu logica. Ceea ce-mi spune Pelerinul e
imposibil. Daca nu m-ar fi izbit absurdul a ceea ce mi-a zis, m-ar izbit mai intai ridicolul
celor spuse.
- Nu se poate! E imosibil! Asa ceva nu exista, repet socat de cele auzite.
- De fapt, e posibil. Dar tu vezi lucrurile limitat si ingradit de conditia ta umana
actuala. Intelegi ce doream eu cu disperare sa schimb? Poate nu si poate ca nici nu vei reusi
sa ma intelegi vreodata. Mai bine decat atat nu-ti pot explica fiindca nu ma vei intelege si
chiar daca as insista, nu as face decat sa reiau totul de la inceput. Zidul Final e intr-adevar
zidul din mintea mea. La fel ca si restul. Dar pentru a intelege trebuie mai intai sa te
detasezi de soc si sa urmaresti in continuare povestea mea.
Reluand, spuneam ca am descoperit ca imi foloseam foarte putin din capacitatea
mea si ca trebuia sa reusesc sa o folosesc pe toata. Dar era ceva ce ma bloca. Ceva ce separa
putinul de gandire pe care-l foloseam de totalitatea capacitatii mele, pe care stiam ca o
posed dar pe care nu o puteam exploata. Am renuntat mai tarziu la cuvantul „a nu putea”.
L-am inlocuit cu „nu stiam”! pe cat ma concentram mai tare si esuam in incercarea mea de
a descoperi cele propuse, imi aprea in minte imaginea unui zid impenetrabil. Descoperisem,
deci, zidul din mintea mea.
Dupa lungi luni sau ani de eforturi am reusit sa vizualizez intreg zidul, dispus in cerc
si sa ma vad pe mine in interiorul sau. Nu ma vedeam in exteriorul sau si nici in ipostaza de
a incerca sa-l sparg, ci epuizandu-ma in incercarea de a-i face macar o zgarietura. Dar
rezultatul era clar. Zidul din mintea mea era im-pe-ne-tra-bil.
Pelerinul se urmareste si pare sa urmareasca reactia mea. Dar eu, tremurand de
nerabdarea de a auzi si restul, il intreb, aproape imediat dupa ce s-a oprit.
- Si? Ai descoperit modalitatea sa distrugi zidul?
- Nu sa-l distrug, raspunde el.
- Dar…?
- Spune-mi, Loga, ce faci cu lucrurile care te incurca dar de care nu poti scapa?
- Nu stiu. Cred ca as incerca sa-l distrug.
- Dar nu-l poti distruge si nu mai are rost sa incerci.
-Atunci… nu stiu. Nu stiu ce as face.
- Il inlaturi. Il scoti din mintea ta.
- Dar poti face lucrul asta?
- De indata ce-ti dai seama ca asta e singura solutie posibila, da
Se lasa un moment de tacere, timp in care incerc sa inteleg. Il privesc iar Pelerinul
raspunde intrebarii mele mute.
- Nu conteaza cum am reusit sa materializez zidurile. Nu are importanta. Nu pentru
tine. Si oricum ar fi, tu nu trebuie sa afli. Pentru tine poate parea de necrezut ca am putut
scapa de obstacolele din mintea mea materializandu-le in lumea reala. Dar a fost posibil.
- Mai e ceva, spun eu, in timp ce in mintea mea rasuna ca un alt refren cunoscut, o
alta amintire. „Ceata este un fenomen detreminat de om, acesta fiind incapabil sa isi
inabuseasca sau sa isi controleze nestiinta, pe care o materializeaza ca o reflectie asupra
lumii exterioare, asupra realitatii evidente.” Citatul asta l-am retinut de pe cealalta parte a
zidului pe care tocmai l-ai transformat in ruine. Ceea ce-mi spui si ceea ce contine acest
citat au un numitor comun. Vorbesc despre materializarea a ceva din mintea umana. Tu
vorbesti de materializarea zidurilor pentru a le inlatura din mintea ta. Iar citatul despre
materializarea nestiintei care ia forma de ceata. intr-un fel, e vorba despre doua limitari
umane, ambele materializate. Dar ai materializat zidurile pentru a le inlatura din mintea ta.
Ai procedat la fel si din acelasi motiv si cu nestiinta? Tu esti singurul pe care il consider
capabil…
Trasaturile Pelerinului par sa fie cuprinse de nostalgie si regret, dar si de incantare.
- Bineinteles. Ai adus in discutie ceea ce planuiam sa aduca si eu, dar mai tarziu.
Descoperisem, asadar, obstacolele care ma impiedicau. Le-am inlaturat, le-am materializat
si au luat, in lumea asta, forma de ziduri. Dar mai era ceva ce ma ingradea in continuare.
Pe moment nu mi-am dat seama. Erau asa-zisele defecte. Erau carentele din caracterul
fiecaruia, care se gaseau in doze mai mari sau mai mici. Nestiinta, Egoismul, Orgoliul,
Nepasarea, precum si multe altele. Le-am materializat pe toate si fiecare si-a luat propria sa
forma. Nestiinta s-a preschimbat in ceata, Egoismul intr-un frig etern si muscator si asa
mai departe. Le-am dispus pe fiecare intre 2 ziduri. Mi s-a parut cel mai potrivit. Si oricum,
aproape toate au luat forma unor calamitati naturale. Am prevazut un efect distrugator
daca le-as fi lasat pe toate in acelasi loc. Zidurile m-au ajutat sa le izolez. Ce mi s-a parut
inspaimantator pe moment a fost ca numarul s-a potrivit perfect. Nu a ramas nicio lume
fara defect si nicun defect fara o lume.
- Dar Lumea noastra ce gazduieste? Ce anume izoleaza? In ce mediu am fost
constransi sa traim? Dar in Lumea Finala?
- In Lumea Finala a fost izolat prmitivismul, sau in orice caz, un primitivism al
gandirii. Aceea era straea mea inainte de a-mi inlatura zidurile din minte. Ma identificam
cu oamenii carora le povesteai tu in fiecare seara si carora le simplificai totul pentru a te
putea face inteles. In Lumea voastra am izolat indiferenta. Indiferenta fata de intrebari,
fata de posibilitati sau fata de lumea in care traiati. Si ce e indiferenta daca nu lipsa totala
de interes? Lumea voastra se compunea din doua categorii de oameni. Voi, cei ce erati
constransi la indiferenta prin simplul fapt ca vi se forma prin educatie o mentalitate rigida
si cei ce va constrangeau, „cei ce va ucideau fara mila interesul”.
- Adica Batranii. Ei erau cei ce ne constrangeau la indiferenta.
- Exact.
- Dar intr-un fel, ei nu se fac vinovati in totalitate. Au fost supusi influentei
defectului care a devenit mediul in care traiam. Izoland indiferenta in lumea in care ne
desfasuram viata era inevitabil sa nu ne lasam influentati. Eram indiferenti cu totii fiindca
traiam ,la propriu, in indiferenta.
- Nu cu totii.
- Poftim?
- Nu erati indiferenti cu totii. Tu, Loga, impreuna cu Ruti si cu Nita ati spart
sistemul. Voi ati fost cei ce, in Lumea Indiferentei si a lipsei totale de interes v-ati pus
intrebari. Ce va deosebeste de ceilalti? Ati primit aceeasi educatie si ati suferit influenta
exercitata de acelasi factor, de acelasi defect. Defectul meu. Raspunsul e propria voastra
fiinta si faptul ca v-ati pastrat unicitatea intr-o masa uniforma. Puteau face si ceilalti acelasi
lucru, dar s-au complacut in starea in care se aflau. Nu cauta scuze Batranilor. Au fost o
masa de oameni obisnuiti, lipsiti de vointa, care s-au complacut. E adevarat, tuturor celor
ce traiati in acea lume le-a fost amplificata indiferenta, datorita a ceea ce izolasem eu in acel
loc. Dar asta nu anula celelalte trasaturi si nici nu interzicea ca una dintre ele sa domine. La
voi a dominat dorinta de cunoastere, care a devnit atat de puetrnica incat a triumfat. Asa a
inceput totul. Asa m-ati determinat sa preschimb totul in Ruine.
- Prin simplul fapt ca am pus intrebari?
- Nu si da. Nu prin „simplul fapt”. Ci prin situatia deosebit de complexa pe care ati
creat-o. Punand intrebari, ati infrant defectul pe care l-am extras din mintea mea si pe care
l-am materializat, transformandu-l intr-un fenomen puternic care isi exercita influenta nu
asupra mea, cum era in trecut, ci asupra voastra, celor ce deja il aveati inradacinat in
mintea voastra si trebuia sa-l mai suportati inca o data. Voi trebuia sa rezistati indiferentei
voastre, celei pe care deja o aveati dar si celei pe care am materializat-o. Intelegi acum dece
triumful vostru m-a determinat sa iau aceasta decizie? Intelegi ce anume ati infrant?
- Da….Nu, de fapt! In Lumea cu Ceata s-a intamplat ceva asemanator. Erau oamenii
care infrangeau ceata, adica nestiinta. Li se spuneau Indrumatorii. Dupa ce ajungeau la
anumite concluzii, ceata disparea definitiv pentru ei, in timp ce altii o vedeau in continuare.
- O observatie inteligenta. Dar ceea ce reuseau ei nu pot numi un triumf asupra
nestiintei. Doar eu am atins aceasta performanta datorita faptului ca mi-am inlaturat toate
zidurile si nestiinta din minte. Cunosc toate raspunsurile la toate interbarile. Le cunosteam,
de fapt. Caci cum mi-am luat inapoi toate obstacolele si defectele, refacandu-mi toate
carentele din caracter, imi este imposibil sa detin volumul infinit de mare de cunostiinte pe
care-l detineam. E dureros si simt nostalgie, sentiment pe care nu l-am mai simtit de cand l-
am inchis intre doua ziduri oarecare. E ca si cand ai incerca sa prinzi apa in maini sau sa tii
vantul intr-o singura palma. Pot sa spun ca uit informatiile cu o rapiditate uimitoare. Nu,
ceea ce reuseau Indrumatorii nu era decat o vaga constientizare. Si oricum, ei n-au facu
ceea ce ati fact voi.
- Ce anume?
- Ati trecut de ziduri. Ati depasit obstacolele care pe mine ma impiedicau cat timp le
aveam inchise in minte. Tu cu Ruti ati trecut de ziduri. Si impreuna cu Nita ati declansat
ceva semnificativ si ati provocat decizia mea, sau daca nu, cel putin m-ati determinat sa o
duc la infaptuire.
- Cum asa?
- Mai intai m-am intalnit cu Ruti. Era evident ca era o straina in lumea in care se
gasea. Am provocat-o sa-si depene amintirile. Am aflat, asadar povestea ei. Povestea
voastra. Probabil ca se intreaba si acum ce anume a indemnat-o sa-mi zica tot ce mi-a zis.
Dar am aflat de lumea din care provenea si de cele trei alegeri. A ei, a ta si a Nitei. Si m-a
uimit ambitia care a motivat-o sa depaseasca toate zidurile si care i-a adus convingerea ca
va gasi si va depasi si Zidul Final, cel ce o mai despartea de libertate. Probabil ca prin
libertate intelegea un spatiu vast, fara sa fie sectionat sau ingradit de ziduri. Era pe cale sa
mai sara un zid si i-am spus ceea ce dorea sa auda dar ce ajunsese sa nu mai creada. I-am
spus ca acel zid era cel Final. Spuneam un neadevar din motivul ca doream sa o pun la
incercare. Considerandu-ma un simplu locuitor, stia ca nu aveam de unde sa stiu ca ce-i
spuneam cu convingere era adevarat. Vroiam sa vad daca va ceda in fata incertitudinii. Dar
n-a cedat. A sarit fara nicio ezitare. Adevarul e ca dincolo de acel zid o mai astepta doar
unul singur. Era Celalalt Zid Final. Ceea ce ea nu avea de unde sa stie e ca o separa de
Iesire si nu de libertate.
- Ce e Iesirea daca nu libertatea?
- N-am zis nici ca e libertate, dar nici captivitate. Iesirea e posibilitatea de a face ceea
ce am facut si eu. O data depasite zidurile, le putea inlatura pe cele din mintea ei si o data
cu acestea inlaturate putea separa de fiinta ei defectele pe care le-ar fi materializat asupra
acestei lumi.
- A facut aceste lucruri?
- Nu. Lumea s-ar fi modificat din nou, iar tu ti-ai fi dat seama cand s-ar fi intamplat
lucrul asta. O mai separa doar Zidul Final. Insa a ramas, la fel ca tine, captiva intr-o Lume
Finala. Vezi tu, exista 2 Lumi Finale si foarte multe Lumi intre intre 2 Ziduri.
Concentrandu-ne asupra Lumilor Finale, este firesc sa ne dam seama ca numele lor provin
de la Zidurle Finale, care sunt, sa-i spunem asa, capetele unui interval. Inchipuie-ti un
trunchi de con, cu ambele baze cercuri si alungeste-l foarte mult, poate reusesti sa-ti creezi
o imagine de ansamblu. Ei bine, lumea in care ai fost tu captiv, este singura lume
inconjurata de un singur zid. E o fundatura. Cealalta Lume Finala e insa inconjurata tot de
2 ziduri, doar ca e ultima. Dupa ea nu mai urmeaza nici un zid. E ca o usa care, daca
reusesti sa o deschizi, reprezinta Iesirea din acest labirint de ziduri si te elibereaza de lantul
de obstacole.
- Iar Ruti ar fi reusit sa depasceasca Celalalt Zid Final?
- O, Da! Sunt convins ca da. Doar ca ar fi avut nevoie de timp, iar eu nu i l-am mai
acordat. Eram nerabdator sa o intalnesc pe Nita iar mai apoi pe tine.
Experienta cu Nita sa dovedit a fi la fel de neasteptata precum cea avuta cu Ruti. A
facut si inca face parte dintre Batrani, fiind cea mai tanara dintre ei si, chiar mai mult decat
atat, devenind conducatoarea lor. Mi-a relatat povestea ei desi nu a inteles, precum sunt
convins ca nu intelege nici astazi, motivul care a indemnat-o sa faca lucrul asta. Ca si
conducatoare a lor i s-a impartasit secretul despre care presupuneai corect ca existam si
anume ca zidurile sunt pietre de mormant, precum a primit si cea mai importanta sarcina
pe care o continea functia ei. Sa afle in ce consta piatra de mormant.
- Si a aflat?
- Bineinteles, imi raspunde Pelerinul; ezita iar apoi continua: Doar e vorba despre
Nita. Sa iti explic ceea ce a inteles si ea, fara sa-i explice nimeni. E esential sa intelegi de ce
sunt zidurile pietre de mormant. De ce? Pentru ca au facut odata parte din mine. Stiu ce ai
de gand sa spui. Pietrele de mormant isi poarta denumirea fiindca marcheaza un mormant.
Cu adevarat sumbra vine intrebarea: care sunt mormintele? Dar un mormant nu trebuie
neaparat sa fie vizibil sau palpabil. Un mormant se poate concretiza doar prin ceea ce
contine, prin ceea ce se afla inmormantat. Intr-un fel, acolo sunt parti din mine. Sunt
defectele pe care mi le-am inlaturat din minte pentru a-mi ingadui sa progresez.
Materializandu-le, le-am separat de mine. Ideea e ca, separand defectele de mine, intr-o
oarecare masura m-am dezumanizat. A fi uman inseamna a fi imperfect, a face greseli si a
avea defecte. Dupa ce am atins apogeul, acea suprematie, m-am denumi Omul Perfect. Dar
aceste cuvinte se contrazic prin simplul lor inteles. Omul inseamna imperfectiune. E ceea ce
il defineste si il face atat de frumos, dar mai presus de toate, atat de uman. Inlaturandu-mi
defectele, eu incetasem sa mai fiu toate acestea. Am rupt bucati din mine, ce le impiedicau
in a ma face din nou uman.
- Iar Nita…
- Nita a ajuns cumva sa inteleaga toate acestea.
- Dar de unde stii? Ai intrebat-o? Ai discutat cu ea despre toate astea?
- Nu. Dar altfel nu s-ar fi intamplat lucrul de o importanta covarstitoare. Nu ar fi
aparut fisurile.
- Dar nu inteleg. Totul pare lipsit de logica. Am reusit sa inteleg, desi nu in totalitate,
fiindca mi se pare o problema foarte ampla, motivul pentru care zidurile sunt pietre de
mormant, sau erau, fiindca acum totul s-a preschimbat in Ruine. Dar cum se poate ca, prin
faptul ca Nita a inteles singura lucrul asta sa fi declansat aparitia fisurilor?
- Ai dreptate, Loga, nu intelegi…
- Nu am nevoie sa mi se repete lucrul asta, il constientizez si singur.
- Dar il repet. Nu intelegi! Nu intelegi ca e vorba de minte si de gandire si de
interactiunea dintre minti. O simpla constientintizare a declansat distrugerea sistemului.
Constientizarea Nitei. Nu stiu cum a reusit. E ceva nou pentru minte. Pentru prima data
dupa foarte mult timp,am o intrebare la care nu-i cunosc raspunsul. Dar pur si simplul fapt
ca si-a dat seama, ca a inteles, daca nu in detalii, macar in linii mari, ca intre ziduri se afla
ingropat ceva ce tine de esenta umana, a provocat aparitia fisurilor in ziduri. Intelegi oare
cat de complexa e o fisura? E ceea ce uneste cele doua parti ale aceluiasi zid si prin asta face
vulnerabil intreg zidul. Desi as dori sa mai dezbat acest subiect, am sa-mi infranez imboldul
pentru a nu te abate de la firul narativ principal. Sunt convinsa ca ai si asa dificultati in a
intelege totul. Ideea e ca Ruti si Nita m-au indemnat sa te caut spre a intalni ultima
persoana care face parte din acest trio absolut remarcabil. Iar fisurile m-au indemnat sa
gasesc ultima lume, cea unui Singur Zid.
- De ce?
- Te referi la prima idee sau la cea de-a II-a? La motivul pentru care am pornit in
cautarea ta sau a Lumii unui Singur Zid? Oricum, voi incepe cu cea de-a II-a idee. Am
inteles ca in urma fisurilor zidurile au devenit vulnerabile. Ca, ajungand intr-un final sa fie
distruse, lucru devenit acum posibil, fortele pe care le tineau izolate s-ar fi combinat si ar fi
avut un efect distrugator. Crede-ma, nu vrei sa stii sub ce forma s-a materializat orgoliul!
Actionand combinat cu celelalte efecte, dintre care majoritatea au luat si ele forma unor
fenomene naturale distrugatoare, calamitatile naturale ar fi fost cel mai mic… sa-i zicem
„inconvenient” pe care l-ar fi provocat. Asa ca trebuia sa distrug definitiv zidurile si sa imi
inchid din nou in minte defectele pe care le izolau. Dar pentru a face asta, trebuia sa incep
cu zidul care opunea cea mai mare rezistenta, Cel Final, cel care te tinea captiv si pe tine.
Cel mai dur dintre toate. Asa ca a trebuit sa vin in Lumea unui Singur Zid. In plus, stiam
ca erai si tu aici, ca nu ai renuntat pana cand nu ai ajuns in locul pe care tu il numeai
„origine” iar Ruti „fundatura”. De fapt, aveati amandoi dreptate. Si stiam ca erai tinut
captiv. Am venit sa te eliberez.
S-a lasat subit o tacere adanca, de parca ningea cu fulgi de tacere iar fulgii de tacere
se imbibau in tot ce exista. Il privesc cum se ridica de pe blocul de piatra , de pe bucata din
fostul zid, de pe ceea ce a fost odata parte din el, ce a fost scoasa iar apoi introdusa, lipita
din nou. Atinge absent piatra, o curata de praful gros ce s-a depus pe portiunea pe care nu
a stat, priveste tabloul apocaliptic dar totusi renascut din jurul sau si cu un zambet
resemnat spune incet:
- Am facut ce trebuia.
Si da sa plece.
- Cum era?il intreb
Se opreste si se intoarce spre mine.
- Cum era ce?
- Sa fii Fiinta Suprema. Am convenit ca nu-i putem spune Omul Perfect.
- Simt nostalgia. A trecut atata timp incat nici nu-mi mai amintsc aceasta traire.
Parca sunt un Batran ce abia s-a nascut iar acum face cunostiinta cu senzatiile. Si mai simt
regretul. Puteam face orice!
Ultima propozitie a strigat-o.
- Puteam face orice!
Aceeasi propozitie a zis-o mai incet.
- Orice!
Ultimul cuvant l-a zis in sopata.
Desi se afla la mica distanta de mine si e noapte, ii vad privirile inflacarate.
- Imaginatia pentru mine a incetat sa mai fie imaginatie. A devenit un infinit de
lucruri posibile. Intrebarile aveau raspuns. Intelegerea lucrurilor, a tuturor lucrurilo,r a
fost deplina. Iar acum… acum mai simt ceva. Cred ca e… O, da! E constiinta impacata.
Dar simt si regret. Spune-mi, tu ce in aceasta viata nu ai fost decat om, e posibila o
asemenea combinatie? Inainte nu era nevoie sa pun intrebari. Acum te intreb pe tine.
Il privesc cu aceeasi intensitate cu care ma priveste si el
- Spune-mi, Pelerinule, tu cel ce ai respirat aer, te-ai hranit apoi cu ambrozie si
nectar , iar acum ai ajuns sa consideri aerul rugina, crezi ca mai ai dreptul sa pui intrebari?
Acum nu mai ai decat sarcina sa dai raspunsuri.
Simt un foc ce-mi arde in sange si ma simt usurat ca trecandu-l in cuvinte voi putea
sa redau tot ceea ce gandesc si am gandit, tot ce traiesc si am trait cat a durat povestea
Pelerinului.
- Crezi ca mai ai dreptul sa pui intrebari? Crezi ca devenind Fiinta Suprema ti s-au
acordat drepturi? Raspunde-mi, ce drept ai avut sa ne condamni pe toti? Cate generatii,
printre care si noi, au trait inchise intre doua ziduri, suportand forte nefiresti, nu din vointa
unei divinitati, ci a unuia care a fost la origine om?
- Multe, recunoaste el.
Dar asta nu ma mulumeste. Ci parca ma innebuneste si mai tare.
- Ce ti-a acordat dreptul de a fi atat de egoist si prin egoismul sa distrugi atatea vieti
si afectezi atatea destine? Dar cum e posibil sa te lasi prada egoismului? Caci egoismul e
defect, iar tu inlaturandu-l trebuia sa anulezi posibilitatea de a deveni victima lui.
 - Am inlaturat egoismul. Dar fara egoism nu mai e nimic care sa declanseze
altruismul. Fara defecte, nu mai e nimic care sa declanseze calitati. Ideea e ca ajunsesem un
vid. Nu mai aveam nicio emotie. Raul e necesar pentru a declansa binele. Inlaturand raul,
nu mai aveam nimic. Referitor la faptul ca sufereau oameni fara sa stie, nu aveam nici
parere de bine dar nici parere de rau. Acum am din nou optica ta. Dar avand amintirile
mele, reconstitui ce s-a intamplat. Insa privind prin prisma umana, nu pot concepe cum de-
am ingaduit asa ceva.
- Nu stiu daca sa te acuz sau sa te dispretuiesc pentru ca ai platit un asemenea pret
sau sa te admir si sa ma inclin in fata ta pentru ca esti singurul care a atins apogeul si
suprematia gandirii. Nu stiu daca sa te invidiez pentru ce ai fost, sau sa te compatimesc
pentru ca, dupa ce ai cunoscut apogeul, ai decazut total, ajungand sa fii din nou supus
limitelor. Nu stiu daca sa-ti urez fericire si consolare, la gandul celor traite sau daca sa-ti
prezic viata traita in blestem, fiindca esti din nou ingradit de conditia umana. Nu stiu daca
in sufletul meu provoci compasiune sau ura, admiratie sau repros. Stiu doar ca esti superior
fiecarui om care exista, prin experienta pe care ai avut-o si inferior tie, cel ce ai atins
apogeul. Stiu ca esti ceea ce reprezinta numele sub care te prezinti. Stiu ca esti si ca vei fi un
Pelerin, ca vei oscila mereu intre inferioritate si superioritate, ca vei calatori la nesfarsit.
- Poti sa o spui, intervine el, prin propria mea fiinta sunt si voi fi o umbra. O umbra
a ceea ce am fost si o umbra fiindca niciodata nu ma voi putea reintegra printre oameni.
- Iti plang destinul.
- Sau mi-l invidiezim sau mi-l respingi sau il consideri ca fiind cel mai potrivit ca si
pedeapsa. Ai marturisit tu insuti ca de fapt nu stii. Ma inclin in fata ta, Loga, tu ai fost cel
ce ai incercat sa ma intelegi si ai acceptat cu bratele deschise ca ai esuat in lucrul asta.
- Asteapta, Pelerinule! Mai avem un ultim lucru in comun. Fiecare mai are de facut
o calatorie.
- Intr-adevar. Dar calatoriile noastre sunt complet diferite. Eu imi voi incepe
calatoria nesfarstita prin lume, pe cand calatoria ta are o tinta. Simt din nou o tresarire
necunoscuta in sufletul meu si cred ca asta e orgoliul. Nu as suporta sa calatoresc alaturi de
un om a carui calatorie are o tinta cand viata m-a condamnat la un nesfarsit pelerinaj. Nu,
eu cred ca o voi lua in directia opusa celei pe care te vei indrepta tu.
- Imi cunosti tinta, Pelerinule?
- Oricine ar cunoaste-o, Loga. Oricine ar fi in locul meu. Tinta ta e Lumea celo 2
Ziduri. Sau Lumea Batranilor. Dar importanta nu e atat Lumea in sine, cat intalnirea cu
Ruti si cu Nita. Caci esti la fel de convins ca si mine ca Nita va va astepta pe tine si pe Ruti
si ca Ruti, vazand ca nu mai exista ziduri, va ghici acelasi lucru ca si tine si se va indrepta
spre locul unde sa va intalniti. Cati ani au trecut de la despartirea voastra?
- 14 ani. Au contat, dar acum nu mai conteaza. Urmeaza sa ne reintalnim.
Pelerinul zambeste fericit, se intoarce si imi spune, fara sa isi indrepte chipul spre
mine:
- Adio, Loga!
- Am invatat sa nu cred in „Adio!”, ci doar in „La revedere!”. Nu e asta mesajul pe
care l-ai purtat intre lumi? Nu ti s-a parut a fi o lectie utila?
Pelerinul se opreste o clipa dar apoi continua sa mearga, fara sa priveasca sau sa isi
intoarca capul inapoi. Dar sunt convins ca zambeste. Zambesc si eu, de fapt. Zambesc si
Ruti cu Nita. Zambim cu totii..
 5.Epilog pe piatra de mormant

Te pot schimba unele lucruri. Pe toti trei ne-a schimbat despartirea noastra pe care
am trait-o intens si fara speranta de a ne reintalni. Dar sunt convinsa ca fiecare ascunde
adanc in sine un alt motiv care l-a facut sa se schimbe. Desi nu mai puternic deact
despartirea noastra, a contrinbuit intr-o oarecare masura la devenirea noastra in ceea ce
suntem acum. Poate am devenit adulti. Sau poate suntem batrani ce nu acepta sa treaca
pragul pe care deja l-am trecut, cel cand aveam 16 ani iar lumea noastra nu parea sa aiba
atatea probleme. Desi nu o marturiseste, ceea ce a schimbat-o pe Nita nu au fost
responsabilitatile sau faptul ca a facut parte dintre Batrani, ci faptul ca a aflat de ce au
fost zidurile pietre de mormant si ca, inidferent de exprimare, cineva a ales sa-si sfasie
sufletul in bucati. Pentru mine afost senzatia de fustrare, neputinta de atrece Zidul Final,
cel prin care imi lansasem mie o provocare. Iar pentru Loga a fost intalnirea cu Pelerinul;
au trecut 2 ani de atunci.
Il privesc pe Loga pentru a-i urmari reactia. Dupa 2 ani e pe cale sa patrunda din
nou in Lumea unui Singur Zid. Nu stiu daca detesta sau iubeste lumea asta, daca se
gandeste la ea cu induiosare si dispret. Nu ne-a spus. Sunt inca atatea lucruri pe care nu ni
le spunem! Nu ne punem intrebari. Ne e teama sa nu starnim intrebari la adresa noastra, ca
intreband sa devenim noi cei intrebati. Desi asa pare, nu am devenit straini. Doar am ajuns
sa ne multumim pana si cu simpla noastra prezenta. Nu as evita sa raspunda daca Nita sau
Loga mi-ar pune vero intrebare. Dar pare mai usor asa, fara sa fim fortati sa retraim
trecutul.
De ce am venit aici? Fiindca aducem un ultim omagiu. Omagiu Pelerinului.
- Asta e. Am ajuns, spune Loga.
Se opreste brusc in fata unei bucati din fostul zid, ma inalta decat Loga si cu un
contur neregulat, pe suprafata careia fisurile sunt raspandite ca un paienjenis. Acesta e
locul de unde s-a inceput transformarea tuturor zidurilor in ruine, dupa ce Pelerinul a atins
cu un deget aceasta portiune din zid.
Blocurile de piatra au inceput sa fie mutate. Ruinele nu au mai ramas neatinse in
niciun loc. Dupa 2 ani, lumea arata complet diferit. E o lume ce nu mai e ingradita de
niciun zid. E o singura lume acum. Nu sunt mai multe, divizate, ce izolau oameni si alte
anumite lucruri de care stim doar noi trei si Pelerinul. E una singura acum. E lumea
noastra. Sa patrunzi acum intr-o lume in care altadata erai ingradit de un zid se dovedeste
a fi un lucru mult mai usor decat ai fi zis vreodata. S-au construit arcade imense acolo unde
ruinele ne-au permis, prin care se intra si se iese. O alcatuire stranie de pietre marcheaza
drumul. Nu sunt raspandite, dar cu toate astea, e un progres major si categoric un pas
inainte.
Blocuri mari, indiferent de forma, sunt folosite in constructii. Toti oamenii sunt
cuprinsi de o febrilitate cum nu credeau ca pot trai. Si am intalnit mai multi oameni decat
am intalnit vreodata. Sunt oameni care rad si interactioneaza, oameni care vorbesc cu alti
oameni, care vorbesc intre ei, care fac cunostiinta, care socializeaza. Sunt cei ce-si povestesc
trairile din lumea lor, sunt cei ce-asculta, cei ce cauta explicatii pentru tot ce s-a intamplat.
Sunt cei ce privesc un alt om pe care nu l-au mai intalnit pana acum cu aceeasi privire de
parca ar tine soarele in palma, exaltandu-se in fata unui alt mod de gandire.
Iubesc lumea asta. Ii iubesc naivitatea si elanul. E lumea careia i-au picat zidurile. O
iubesc cum e acum. Dar cad pe ganduri si o intrebare amara imi aduce amurgul pe chip si
in suflet. Oare cat va mai dura pana va incepe sa-si construiasca din nou zidurile, invizibile
de data asta, intre oameni? Cat va mai dura pana va incepe sa considere omul din nou o
banalitate? Dar evit sa ma gandesc. Moemntan, e lumea noastra. E una singura acum.
- Haide, Ruti!
Loga cu Nita, care se afla langa stanca, ma cheama pentru a finaliza lucrul pentru care am
sosit.
Ma uit spre ei iar apoi privesc din nou in jurul meu. Imediat ce am patruns in
Lumea unui Singur Zid, am realizat ca ma aflu in mijlocul unui furnicar de oameni. Imi
place sa vad oameni atat de multi, oameni care se pot apropia uni de altii fiindca nu mai e
nici un zid care sa-i separe. Dar ma indrept spre Nita si spre Loga.
Dupa cum am zis, ruinele nu au mai ramas neatinse in niciun loc. E inexact, de fapt.
Aceasta stanca a ramas intacta.
- Iar acum? intreb, dupa ce m-am oprit in dreptul lui Loga.
Fara sa-mi raspunda, Loga cauta in saculetul pe care-l poarta si scoate o mica dalta
si un ciocanel cu un aspect usor ruginit. Luand daltita in mana stanga si ciocanelul in
dreapta, imi raspunde si zambeste:
- Acum intepem.
- Nu inteleg cum, Loga, intervine Nita. Cum poti inscriptiona in acest Zid? E cel mai
dur dintre toate. Cat timp ai stat inchis in interiorul sau, ai constatat chiar tu ca e imposibil
sa-i faci o cat de nesimnificativa zgarietura.
Fara sa dea drumul uneltelor, Loga se sprijina de bucata de zid cu aspect neregulat:
- Ceea ce spui tu e corect, Nita. Dar nu iti actualizezi ideile, ii spune acesta cu un
usor suras ironic. Zidul acesta era indestructibil. Dar avea aceasta caracteristica doar cand
era materializat si inlaturat din mintea Pelerinului. Acum, cand acesta si-a inchis din nou
zidurile in sine, a luat adevaratul zid indestructibil in mintea sa. Ceea ce vezi aici e doar un
corp parasit de spirit. E lipsit de putere, e cu desavarsire inert. Si-a pierdut
indestructibilitatea. A devenit maleabil. Suficient cel putin, cat sa inscriptionez in acest zid
randurile in care va consta omagiul adus Pelerinului.
- Pentru acest zid, maleabilitatea echivaleaza cu vulnerabilitatea, spun la randul
meu. A fi vulnerabil insemna a nu fi durabil. In cele din urma va fi distrus. Mesajul care va
cuprinde omagiul inevitabil se va pierde.
- Nu privesti in ansamblu, Ruti. Nu vezi ca toate bucatile au fost mutate? Ca in
afara de aceasta bucata de zid, nu a mai ramas nimic intact? Crezi ca nu a fost inlaturata
din respect, teama sau superstitie? Nu-i adevarat. Ci pentru ca nu e cu putinta. Uita-te in
jurul nostru si vei vedea reconstruirea unei lumi din pietrele de temelie ce au stat la baza
celor precedente. Este nevoie de fiecare bucata de piatra de care se dispune. Aceasta a
ramas totusi intacta si nu e nimeni care sa-i acorde interes. Cred ca motivul pentru aceasta
e ca deja s-a esuat in incercarea de a o inlatura.
- Dar de ce? intreb, fara sa gasesc raspunsul.
Loga ridica neputincios din umeri.
- Cine stie? Poate doar Pelerinul. Eu nu pot decat sa ma gandesc la posibilitati. Poate
fiindca aici e ultima dovada a zidului indestructibil, care exista doar pentru a-i demonstra
unui suflet de piatra ca poate fi infrant. Sau poate ca e ceea ce il defineste cel mai bine pe
Pelerin. Acest zid, care a fost singurul indestructibil, isi mai pastreasza esenta intr-o bucata
cu mult inferioara siesi. Si-a pierdut abilitatile iesite din comun, si-a pierdut duritatea, si-a
redus dimensiunea la un "ceva" neglijabil si umilitor prin inferioritatea sa. Dar totusi
exista. Si tinand cont ca a fost ce a fost, aceasta bucatica isi gaseste in ea taria de a-si
asigura o existenta permanenta, cu toate ca este o fantoma ridicola, o umbra a ceea ce a
fost. Oricum ar fi, toate astea o fac ultima piatra de mormant. E cea in legatura stransa si
directa cu Pelerinul. E singurul loc in care poate fi inscriptionat mesajul pentru care cu totii
am cazut de acord.
Nita tresare iar apoi sopteste:
- Si de ce ne spui toate astea abia acum, cand tu e evident ca le stii mai demult timp
si ai putut sa le elaborezi in prealabil? Am fost de acord cu tine sa venim in Lumea unui
Singur Zid. Dar presupunerile mele care privesc motivele pentru care am facut acest lucru
nu au nici un numitor comun cu premisele tale. De ce aflam totul aici si nu am aflat in
Lumea Batranilor, de ce aflam totul acum si nu am aflat inainte de plecare?
- Pentru ca nu m-ati intrebat, raspunde simplu Loga.
Insa intelege ca a patruns pe domeniul intelegerii tacite dintre noi si pare indecis in
legatura cu ce urmeaza sa spuna. Dar ofteaza adanc si deduc ca a luat o hotarare.
- Ah, dar uitasem! spune el. Nu ne punem intrebari. Dar cat de obositor a devenit
acest obicei pentru mine, in incercarea de a-mi da seama cand soseste momentul prielnic de
a pune toate intrebarile care m-au macinat in 16 ani. De a deduce, daca v-ati regasit
puterea de a retrai totul, unul pentru celalalt. Insa asta complica cu mult lucrurile. Toate
deciziile pe care le luam se bazeaza pe trairile noastre anterioare si pe intelegerea lor in
profunzime. Rezumatul sumar al celor 14 ani pe care ni l-am prezentat schematic nu ne este
de nici un folos. E prea superficial. In intelegerea tuturor lucrurilor este nevoie de
profunzime...Si cat de obositor a devenit acest obicei al tacerii pentru mine!
Loveste cu ciocanelul in zid, ca o urmare a faptului ca din cauza sentimentelor
amare si-a balansat mana, dorind sa dea cu palma in zid dar uitand ca inca tine strans
unealta.
Insa Nita tremura din tot corpul. A facut doi pasi cu care s-a indepartat de noi iar
apoi s-a apropiat din nou si parand nerabdatoare, ca si cand i s-a oferit sa scuipe otrava pe
care voluntar o tinea in suflet, zice:
- Prea bine. Ai dreptate, Loga. Ruti, Loga are dreptate.
Dupa ce am ramas o clipa ganditoare, ii raspund:
- Da, asa este Loga are dreptate.
- Exact! exclama, parand cuprinsa de febra si nerabdare. Puneti-mi o intrebare!
- Poftim?! intrebam eu si Loga.
- Stiti la ce ma refer. Haideti, intrebati-ma ceva, orice, orice ati dorit de mult timp sa
stiti.
Schimb cu Loga o privire rapida. Nu stiu exact daca imi place turnura pe care au
luat-o lucrurile. Tacerea care se prelungea a fost intrerupta de un nou indemn al Nitei.
- Bine, oftez.
Mi-e putin teama, o teama asemanatoare calcarii intr-un templu sacru. Incalcam
acum invoiala noastra muta, intr-un fel intimitatea pe care fiecare si-a pastrat-o cu retinere
si uneori cu dorinta de a da raspunsuri care te asfixiau dar care in acelasi timp te fortau sa
retraiesti trecutul. Cu dorinta de a pune intrebari, dar intrebari care ar fi putut declansa ca
acelasi fenomen sa ti se intample si tie. Lasitate. Iar acum eu sunt pe cale sa o incalc.
- Bine, repet. Nita, de ce ai refuzat sa mai faci parte in continuare dintre Batrani?
Erai, in fond, conducatoare lor, cea care se bucura de autoritate si de posibilitatea de a
schimba situatia.
Nita a clipit nesigura de intrebare. Imediat dupa ruinarea zidurilor, Nita a renuntat
cu adevarat la a mai face parte din Batrani.
 - Pentru ca dupa Ruinare, situatia nu mai avea nevoie de Batrani, sau de mine,
pentru a fi schimbata. Si pentru ca urma sa veniti voi. Dar stiai asta, Ruti, de ce m-ai
intrebat?
- Intuiam doar.
- Nu. Stiai sigur. Stiai ca fiind convinsa de sosirea voastra, nu mai aveam nevoie de
nimic ca sa ma simt completa.
Fac o pauza.
- Da, ai dreptate, stiam. Dar aveam probabil nevoie sa o mai aud o data, spusa de
tine si nu de mine.
Pe chipul Nitei se intipareste un zambet larg si luminos. Cu un tremur entuziasmat,
iar ea reia indemnul:
- Haide! Puneti-mi o intrebare. Una la care chiar sa nu puteti intui raspunsul.
O clipa de tacere se asterne, mai mult ca o ezitare a timpului.
- Bine, Nita, reia Loga cuvantul. Cum de ai reusit sa intelegi semnfiicatia pietrelor de
mormant? Cum de ai facut legatura cu Pelerinul?
Un oftat de usurare mi se elibereaza de pe buze. Loga a pus intrebarea care ma
macina si pe mine. Dar cred ca m-a derutat posibilitatea de a o rosti dupa atata timp de
asteptare. Imi indrept o privire recunoscatoare spre Loga si toata atentia spre Nita.
Ochii Nitei sunt luminati de o sclipire.
- Uite o intrebare interesanta, spune ea. Raspundeti-mi, ce anume nu a reusit
Pelerinul, cu toate capacitatea sa de gandire, sa inabuseasca? Ce anume ii domina intreaga
fiinta si i se reverba in fiecare fibra si in fiecare gand?
Era o intrebare retorica. Eu si Loga nu aveam de unde sa stim raspunsul. Dar
ascultam fascinati captivati de ideea ca suntem pe cale sa aflam, probabil, singurul lucru pe
care nu-l stie si Pelerinul.
- Singuratatea. Isi raspunde ea siesi. O spune si numele sau, numele sub care se
prezinta. E un Pelerin. E un solitar ce se supune unicului imbold pe care il transmite
singuratatea. Acela de a nu mai fi singur. De a gasi pe cineva care sa-l faca sa nu se mai
simta singur. De a cauta. De a nu gasi pe nimeni. De a se supune unui nesfarsit pelerinaj.
Sentimentul de singuratate nu e un defect, nu avea cum sa-l inlature. E o traire. Nu avea
cum s-o anuleze. A fi complet, cat priveste capacitatea de gandire, nu inseamna a nu mai fi
singur. Dar a fi Perfect, a fi Fiinta Suprema, inseamna in primul rand a fi unic, a nu mai
gasi pe nimeni ca tine. Iar unicitatea implica singuratate, pe care el o traia, probabil
inconstient, avand doar o vaga idee. Acea vaga idee l-a facut sa se autointituleze Pelerinul.
Stia ca trebuie sa calatoreasca dar nu stia de ce. Intr-un fel, nevoia de a nu te mai simti
singur face parte din aceeasi gama din care fac parte si nevoile de a te hrani si a bea apa. E
o nevoie primara. Singuratatea e ca foamea cand nu o poti stapani, ca nevoia de a respira
cand nu mai ajungi la nici o resursa de aer. Ideea e ca el traia un acut sentiment de
singuratate. Atat de amplu si de acut, incat nici nu mai putea sa il constientizeze. Era ca un
strigat care il surzea, iar apoi nu mai era capabil sa il auda. Trairea sentimentului de
singuratate avea la el o intensitate zdrobitoare. Iar in el, nu mai lasa nimic nezdrobit.
Simt un val de compasiune pentru el si privind spre Loga, deduc ca si el traieste
acelasi lucru. Momemntan, cel putin. Sentimentele lui Loga fata de Pelerin sunt oscilante si
incerte. In clipa care va urma e foarte probabil sa il deteste sau sa il acuze.
- Si cum ti-ai dat seama de asta? o intreb.
- Va spun la sfarsit. Mai intai sa va explic totul .
- Dar cum te-a ajutat faptul ca Pelerinul resimtea foarte intens singuratatea? Cum ai
reusit ca, prin deducerea acestui fapt, sa intelegi adevarata semnificatie a pietrelor de
mormant?
- Dar nu am inteles singura. Mi-a transmis Pelerinul.
- Nu se poate! intervine si Loga. Pelerinul mi-a spus ca nu stie cum ai reusit. Ar fi
stiut daca ti-ar fi zis el insusi ce inseamna pietre de mormant, nu ar mai fi incercat el sa afle
metoda ta.
- Dar nu mi-a zis, mi-a transmis, nu intelegi ce vreau sa...
- Dar...cum? Fiindca...
- Lasa-ma sa iti explic. Imi pare rau, nu pot explica altfel decat daca imi continuui
firul narativ. Ideea e ca si eu resimteam acelasi lucru ca si el. Dupa plecarea voastra, ma
simteam si eu incredibil de singura, mai singura decat toti ce din jurul meu. Insa un lucru
sa fie cert. Singuratatea mea nu o echivala pe cea a Pelerinului. El nu mai putea gasi pe
nimeni ca el. Eu insa imi petrecusem aproape toata viata viata cu voi iar voi subit nu mai
erati langa mine. Insa spre deosebire de el, eu eram constienta de trairea mea. Stiam ca ceea
ce imi otraveste eul in fiecare zi se cheama singuratate si ca senzatia de fragmentare a
sufletului se datora plecarii voastre. Astfel ca, constientizandu-mi trairea sentimentului de
singuratate, ii amplificam voit intensitatea ca un fel de autotortura si pedeapsa. Am ajuns
sa traiesc acest sentiment cu o intensitate apropiata de cea a Pelerinului.
Citandu-l pe Pelerin, din povestirea ta, Loga, el a spus ca " imaginatia pentru el a
incetat sa mai fie imaginatie. A devenit un infinit de lucruri posibile." Mi-am inchipuit apoi,
dupa ce mi-ai povestit discutia avuta cu Pelerinul, ca o Fiinta Suprema ar putea simti
sentimentele persoanei cu care vorbeste. Nu o citire a gandurilor. Probabil ca ar fi putut
realiza si lucrul asta daca ar fi vrut, dar trebuie sa presupunem ca a avut decenta sa ne
respecate intimintatea. Oricum, ideea este ca, in momentul in care m-a intalnit a facut la fel
cum a facut cu fiecare persoana pe care o intalnea pentru prima data.
Mi-a perceput superficial trairile. Metaforic vorbind, m-a vazut pe mine cea
adevarata, trasata in tuse groase si fara subtilitati. Si a simtit in mine acea traire intensa a
singuratatii pe care o avea si el in inconstient. Si tot inconstient, ca o reactie necontrolata la
intalnirea a ceva asemanator cu ce simtea el, mi-a transferat mie o parte din senzatiile si
trairile sale, pe care le-a avut in acea fractiune de secunda. Era ca o picatura de ploaie al
carei traseu a fost deviat de vant si adusa la mine in minte. A avut o scapare. Sa zicem ca
pentru prima data in viata sa de Fiinta Suprema a intalnit o traire asemanatoare cu a sa.
A fost un potop in mintea mea. Intr-o fractiune de secunda eu nici macar nu am
timp sa imi formulez ganduri. Pe cand el avea amintiri intregi, secvente, idei, toate derulate
cu o viteza incredibila. Mai am si acum cateva in minte. Dar am retinut o parte mult prea
mica din acel volum de informatii. Din acea parte nu am inteles decat foarte putin atunci si
am uitat multe. Nu mai am decat cateva amintiri de ale sale, 7-8 secvente teribil de scurte pe
care am reusit sa le pun cap la cap.
Am vazut suficiente cat sa inteleg ca zidurile sunt pietre de mormant, extrase de la el
din minte, si ca intre ele erau izolate, inmormantate in sensul propriu al cuvintelor defecte
pentru a-i ingadui sa ajunga Fiinta Suprema.
- Dar cum ai reusit sa faci legatura cu el?
- L-am intrebat daca s-a intalnit cu Ruti. A spus ca da si ca se indreapta spre Iesire,
Iesirea spre Singuratate. Aveam pe atunci o idee fixa si anume ca " nimic nu se dovedeste a
fi ceea ce ai planuit in copilarie". Ideea asta o resimteam mult mai puternic decat inainte,
ma afecta mai tare. Intr-un fel se accentuase dupa ce m-am intalnit cu el. Mi-am dat seama
ca se regasise in aceasta propozitie. Probabil ca prin "copilarie" intelegea conditia sa
umana de dinainte de a deveni Fiinta Suprema. Pe atunci isi imagina altfel viitorul. Nu il
vedea ca pe un pelerinaj, ce am dedus ca la el era provocat de singuratate. Iesirea spre
Singuratate sugera probabil parasirea acelei copilarii a mintii si indreptarea spre
singuratatea deplina o data cu atingerea suprematiei. Cele mai importante au fost insa
imaginile si senzatiile pe care mi le-a transmis.
- Dar ce ai vazut?
- Amintiri care nu imi apartin si senzatii straine:
" Un barbat inconjurat de un singur zid circular se apleaca si rupe cateva fire de
iarba, pe care le striveste intre degete pentru a le simti mirosul care sa-i dovedeasca ca sunt
reale. Simte o imensa usurare, isi atinge tampla, se ridica si atinge zidul prin care constata
cu uimire ca ii trece o mana, apoi un picior, iar apoi intreg corpul si se trezeste de cealalta
parte a aceluiasi zid. Respira necontrolat si simte pentru ultima data teama, in timp ce isi
atinge din nou cu un deget tampla si lasandu-se in jos atinge cu un deget de la cealalta mana
pamantul. Pentru ultima data simte socul si panica cand din pamant se ridica un zid, fiind
sursa unor zgomote infioratoare, de parca o floare de piatra creste cu rapiditate din sol,
hranindu-se cu seva din mintea Pelerinului. Numele sau inca era Sebastian.
Stie ca poate si stie ce urmeaza sa faca. Stie ca va putea trece de zid si stie ca isi va
putea materializa toate zidurile care ii ingradesc mintea. Se aproprie si isi trece cu
siguranta mana prin zid, simtind pentru ultima data satisfactia. Se uita in urma si stie ca
aici lasa nestiinta, o parte din sine si timpul. Acestea se petreceau cu mai mult de 4 veacuri
in urma. Simte pentru ultima data nerabdarea care ii va fi inlocuita de un calm implacabil.
Sebastian trece si al doilea zid.

Sta de o parte a zidului si stie ca e ultimul pe care il mai are de trecut. A stiut asta
inca de cand a lasat nestiinta intre doua ziduri. Stie, de asemenea, ca doar acum si de
aceasta parte va mai fi Sebastian. Oare nu ii va duce dorul? Semnificatiu cuvantului nu ii
este straina, dar senzatia in sine a uitat-o complet. Analiza totul rece si isi spuse impersonal:
"Ca o reactie fireasca, acum ar fi trebuit sa ma ingrijorez."
Insa mana care a iesit de pe partea celalta a zidului nu-i mai apartinea lui Sebastian.
Nici restul corpului care a trecut prin zid. Nici macar chipul. Persoana fara nume se uita
inapoi, se intoarse si doar atinse zidul.
" Aici a murit Sebastian", isi zice. "A fost ucis de ziduri."
O a doua voce, insa tot a lui, replica:
"Sebastian sunt eu."
"Nu-i adevarat. Sebastian a fost ucis de ziduri. Acolo zace mormantul sau."
"Asa este. Acum sunt ceea ce nu a mai fost niciodata pana acum. Sunt imaginatie si
putere. Puterea de a o indeplini. Pot face orice!"

"Intr-o noapte profunda, persoana fara nume trece de un zid si se afla in preajma
unei case. A mai trecut zeci de ziduri pana acum. A calatorit incontinuu. Pe veranda se afla
aruncata intamplator o pelerina, sifonata si prafuita, cu urme de pasi micuti pe ea, ceea ce
dovedea ca a fost obiectul de joaca al unor copilasi iar acum zacea abandonata si uitata.
Inchide ochii si prevede ca va mai vorbi cu posesorul pelerinei, ca lui ii va dezvalui
secretul sau si ca acesta pentru a i-l proteja va adopta numele de Batran si ca alturi de el se
vor mai alatura altii.
Persoana fara nume o ia in mana, o pipaie si fara sa scuture pelerina de praf o
imbraca si isi pune gluga pe cap.
 " Ce pacat ca a murit Sebastian", spune Pelerinul, desi nu simte regretul, dar stie ca
asa ar fi zis si Sebastian daca la randul sau ar fi murit Pelerinul.
Fara ezitari, cu miscari sigure, se intoarce si pleaca. Dar stie ca se va mai intoarce de
multe ori pe aici. La urma urmei, el calatoreste. Asta fac Pelerinii."
Un gand ce exista in mintea sa laolalta cu inca zece:
"Lumea in care traim e mintea unui singur om".
Singura data cand a zis aceste cuvinte:
"Nu stiu sa simt dor si nu pot sa plang. Nu stiu si nu pot sa simt regretul la aceste
cuvinte."
"Dar nu am regret."
"Am inteles eroarea de calcul. Doream sa ajung Omul Perfect, dar am ajuns Fiinta
Suprema. Daca as fi fost Fiinta Suprema de la inceput as fi anticipat aceasta eroare."
" Emotiile oamenilor sunt palete de culori iar eu sunt singurul care se plimba prin
muzeu si care vede vreodata tablourile."
"Eu sunt...eu. Sunt eul definitivat, complet."
Mi-am dat seama ca plang. Mi-am dat seama ca plange si Nita.. Mi-am dat seama ca
Loga simte aceleasi senteimente pentru Pelerin de mai mult de o ora: compasiune si
compatimire si ca in sinea sa il plange si el.
Am ramas mult timp asa, pastrand tacerea, traind in noi si moartea si deceptia. Va
mai trece un timp pana cand am sa pot vorbit despre asta. M-a lasat amortita si golita pe
dinauntru. Sunt convinsa ca asa simte si Loga, intrucat a auzit si el pentru prima data
povestirea Nitei. Cunoscand-o pe Nita, stiu ca si ea trce prin acelasi lucru, fiinca retrairea ei
pentru noi a fost probabil la fel de intensa ca si trairea noastra. Oare de cate ori a mai
retrait toate acesta singura? Oare a dorit sa ne protejeze? Simt ca mi-am epuizat dreptul al
intrebari si ca Nita nu va mai repeta indemnul de a-i adresa vreo intrebare. Va trebui sa
acceptam toate astea impreuna.
Constientizand ca nu era mai mult de doua ceasuri pana sa se intunece Loga s-a
ridicat din pozitia in care a ajuns fara sa-si dea seama, si-a luat de pe jos uneltele carora
nu-si amintea cand le daduse drumul si proptind mica dalta de zid a inceput sa loveasca
repetat cu ciocanelul, la intrevale regulate.
Eu cu Nita asteptam in ritmul batailor stridente, fara sa simtim trecerea timpului,
caci nu era nimic care s-o evidentieze. Incat bataia lui Loga se auzea la intervale regulate
aveam impresia ca e aceeasi care s-a auzit si prima data.
Bataile care se inlantuiau devenisera ca un ritm pentru noi incat am tresarit cand
acesea au luat sfarsit. Loga terminase si deja se indeparta de bucata de zid, de ultima piatra
de mormant. Nita se apropie, citeste randurile, zambeste, clatina din cap si nu exclama
decat atat:
- Sper ca aceasta bucata de piatra sa dainuiasca mereu.
Se indreapta apoi spre Loga, care ne astepta la o anumita distanta. Ma aproprii si
eu, citesc, suspin si inchid ochii.
Ii deschid si ma vad in continuare langa blocul de piatra, insa s-a innoptat compet,
veniind pe neasteptate o luna sferica si indiferenta. Nu inteleg cum s-a innoptat atat de
brusc, inainte sa inchid ochii era un apus lenes, rasfirandu-si razele de aur lichid. Insa doi
barbati stau si ei langa bucata de zid, cu un ciocan in mana si cu alte instrumente pe care
nu le cunosc. Pe mine ma ignora cu desavarsire. Ma apropii de ei dar in continuare nu dau
nici un semn vizibil ca m-ar observa. Ma uit in jur dupa Nita si Loga si vad ca au disparut.
Oare unde au putut sa plece? Continarea iritanta a intrebarii e: fara mine?! Ma duc in fata
unuia dintre cei doi barbati insa acesta parca nici nu ma vede. Se intoarce spre celalalt cu
spatele la mine. Nu inteleg...Dumnezeule! Chiar nu ma vede!
- Stanca asta e complet neobisnuita, spune unul dintre ei.
- Chiar e, il aproba celalalt. Pacat, s-ar fi potrivit perfect in constructia pe care o
avem acum in lucru.
- Da, dar e inutila atata timp cat nu o putem clinti din loc.
De la distanta se distinge o silueta solitara, ce devine mai clara pe masura ce se
apropie. Dupa statura, pare silueta unui barbat, infasurata intr-o pelerina lunga, purtand
gluga trasa pe cap. E Pelerinul. Se opreste in fata blocului de piatra si priveste, ignorandu-
ma total, ceea ce imi dovedeste ca nu e nici el constient de prezenta mea.
Isi trece palma peste inscriptii; Pelerinul citeste omagiul pe care l-a inscriptionat
Loga. Desi nu am de unde sa stiu si nu e nimic care sa-mi confirme lucrul asta, sunt
convinsa ca aude textul citit in minte de mine, de Nita si de Loga.

" Epilog pe piatra de mormant

Pentru cel ce paseste intre zi si noapte, intre inferioritate si superioritate, intre fiinta
si om.
Pentru cel ce a respirat o data aer, a ajuns mai apoi sa se hraneasca cu ambrozie si
nectar, iar acum considera aerul o rugina.
Pentru cel ce s-a lasat autodistrus de propria sa singuratate.
Epilog pentru cel ce a sacrificat o lume pentru sine si pe sine pentru o lume. Pentru
cel ce a facut doua sacrificii supreme intr-o singura viata.
Cel ce ai fost superior tuturor iar acum iti esti inferior tie, fie ca in calatoriile tale sa
iti gasesti aici popas, iar in luptele tale cu tine sa iti gasesti aici refugiu. Fie ca la ultima ta
piatra de mormant sa iti gasesti acel moment utopic, sa intrevezi finalul, sa gasesti epilogul
la viata Pelerinului si prologul la intoarcerea celui ce ti-a devenit strain. Caci epilogul e
final pentru Pelerin si prologul inceput pentru acel ucis de acesta, pentru Sebastian. Fie ca
la ultima ta piatra de mormant sa iti gasesti epilogul si prologul. "
Pelerinul lasa privirea in jos, in semn ca a terminat de citit textul si ramane
nemiscat.
- Ne intrebam daca ai putea sa ne ajuti, spune unul dintre cei doi barbati de care
Pelerinul a facut pana in acest moment abstratie totala. Poate ne poti spune tu ce e cu
aceasta bucata stranie de piatra.
Pelerinul se indreapta, isi da jos gluga, da la iveala un chip fara trasaturi deosebite,
dar parca mai uman decat atmosfera impresoanala pe care o degaja. Fixandu-i cu ochi
adanci si melancolici, raspunde pe o tonalitate joasa, suprinzator, si ea umana:
- E mormantul meu, le zice.
Cei doi barbati clipesc nesiguri, scot un mic icnet, unul dintre ei ridica din umeri si
amandoi pleaca.Ramanand singur, Pelerinul sta cateva clipe cazut pe ganduri, iar apoi se
intoarce spre mine ca si cand ar fi stiut ca stau acolo, uitandu-se in directia mea. Ciudat
este ca nu ma priveste absent, ca si cand ar fixa un loc in departare si ar privi in gol, cum
au facut cei doi barbati care tocmai au plecat. Ci ma fixeaza cu intensitate iar in privirea sa
e ceva ce sugereaza faptul ca e constient de prezenta mea.
- Ma poti vedea? il intreb, fiind convinsa ca cedez intensitatii unei priviri constiente.
- Desigur, imi raspunde.
Oftez intr-un moment de deznadejde.
- Dar cum? Nu inteleg...Asta inseamna ca cei doi doar m-au ignorat? Dar nu pareau
sa ma ignore. Unde au disparut Nita si Loga? SI cum a trecut atat de subit timpul? Nu-mi
amintesc apusul. Soarele nu apusese de tot, iar acum e intuneric. Cum de ma aflu aici, acum
si vorbesc cu tine?
Privirea sa atat de umana si trasaturile sale inexpresive incep sa ma agaseze. Ma
agasazeaza contrastul.
- Dar nu te afli cu adevarat aici. Nita si Loga te asteapta in continuare, iar soarele
inca n-a apus.
- Poftim?! Dar cum...
- Ai o premonitie. Ceea ce ai vazut acum se va intampla cu adevarat doar peste 3 ore.
- Si cum am reusit acest lucru? Cum se face ca vorbesc acum cu tine? Nu e logic sa
interactionez cu persoanele din premonitii. Teoretic, aceasta inca nu a avut loc si dupa cum
ai spus, eu nu ma aflu cu adevarat aici.
Pelerinul surade.
- Perspicace. Ai dreptate, asa ceva nu e posibil. Dar pe noi doi ne apropie o
expreienta asemanatoare si superioara.
- Nu inteleg, raspund. Vreau sa ies de aici. Vreau sa ma intorc in lumea reala!
Simt ca ma sufoc. Ma uit in jur dar nu vad nicio iesire. Oare cum pot reveni la
normalitate? Cum pot iesi din acest cotlon al mintii mele? Cum sa ma eliberez de
subconstientul meu? Dati-mi drumul! Da-mi drumul! Sa ma lasi sa ies! Vreau sa ma intorc
la Nita si la Loga!
- Iti vei reveni, spune Pelerinul. Dar mai intai lasa-ma sa iti explic! Nu vrei sa stii ce
ti se intampla?
Imi inabusesc cu greu inceputul unui atac de panica. Respir adanc si incetez sa mai
privesc in jur, expir puternic, cu dorinta de a ma elibera de nesiguranta si de teama aflate
in aerul pe care tocmai l-am respirat.
Amagindu-ma cu o iluzie de liniste, intreb:
- Ce mi se intampla?
- Te afli la doar un zid departare de a deveni ce am fost si eu inainte de Ruinare. Un
singur zid te mai separa de a deveni Fiinta Suprema.
- E imposibil! exclam.
- Nu, nu e, ma contrazice calm, dar ferm.
- Ba da. Eu nu am materializat niciun zid...Nu mi le-am inlaturat din minte. Inca am
defecte. Dupa cum am zis, e imposibil.
- Dar ar sarit zidurile, Ruti. Le-ai depasit pe toate, cu exceptia Zidului Final, care te
mai separa de Iesire.
- Dar nu erau zidurile mele.
- Intr-un fel, erau. Ti-ai identificat propriile obstacole din minte cu zidurile deja
materializate. Inainte sa sari un zid, te confruntai mai intai cu teama, cu nesiguranta, cu
multe trairi asemanatoare care te-ar fi impiedicat sa-ti duci decizia la bun sfarsit. Dar le-ai
infrant. Si astfel ai trecut zidul. Nu intelegi inca? Fenomenul care se intampla la tine in
minte, complet abstract il concretizai in lumea reala. Iti depaseai obstacolele din minte iar
in lumea reala depaseai zidurile. Concretizandu-ti actinile din minte, daceai intr-un fel,
ceea ce am facut si eu cu zidurile: le materializai. Cu toate ca am actionat diferit, amandoi
am realizat acelasi lucru. Diferenta provine de la diferenta dintre personalitatile noastre,
ficare fiind o individualitate. Dar faptul ramane de necontestat. Nu ti-ai dat seama ca, cu
fiecare zid trecut, iti era mai usor sa il treci pe urmatorul? Cand ne-am intalnit pentru
prima data, nu ti s-a parut ca aveai o convingere prea ferma? Ca nu mai aveai ezitari? Asta
era datorita faptului ca ti-ai depasit nesiguranta si multe alte obstacole si le-ai lasat in
urma, astfel acestea nemaiavand cum sa te afecteze.
- Asa este, raspund dupa un lung moment de reculegere. Le-am trecut din ce in ce
mai usor. Dar, adaug cu un suras triumfator pe buze, e incomplet. Eu nu am inceput cu
primul zid. Traiam intre un zid inferior si unul exterior. Al catelea zid era cel inferior?
- Al saptelea, imi raspunde. Erau in total...
- Nu e nevoie sa imi spui numarul lor total. Pot sa fac un calcul simplu, adunand
sapte la toate acele ziduri pe care le-am sarit in decurs de 14 ani. Asta face ca zidul pe care
eu l-am sarit primul sa fie in realitate al optulea. Eu nu am trecut in realitate primul
obstacol, cel indestructibil, acel unic zid, cel mai dur dintre toate. Nedepasindu-l pe acesta,
mi-era cu neputinta sa le depasesc pe restul, zambesc incantata ca pot dovedi cat de
hazardata e teoria Pelerinului.
Insa el anuleaza tot cu un singur cuvant:
- Incorect, raspunde.
Zambetul imi dispare brusc de pe fata, fara sa lase nicio urma a existentei sale
efemere.
- Ai depasit primul obstacol, involuntar sau instinctiv, ca o reactie la mediul artificial
creat de mine. Interdictia de a gandi, mentalitatea rigida pe care ti-au format-o Batranii
reprezinta acelasi lucru reprezentat pentru mine de Zidul Final, cel mai dur dintre toate. Si
anume obstacolul indestructibil. Cele sapte obstacole le-ai depasit instinctiv dupa aceea.
Asa ca vezi tu, al optulea zid depasit chiar a insemnat al optulea zid trecut, doar ca prin el
ai ilustrat, sau ai materializat, trecerea a opt praguri ale evolutiei.
Ma simt obosita si simt nevoia de a ma aseza. Oare nu pot ca, dupa ce am facut
atatea lucruri fara sa stiu sa imi materializez constient si din senin un scaun? Insa anulez cu
rapiditate gandul si incerc sa-l uit. Mi-e teama ca s-ar putea chiar sa-mi reuseasca.
Intreb precauta:
- Dar inca nu sunt Fiinta Suprema, nu?
- Inca nu. Te mai separa un singur zid.
- Foarte bine. Si ma va separa pentru tot restul vietii. dar daca nu am atins inca
apogeul, cum pot avea aceasta premonitie si pot vorbi cu tine?
- E una dintre abilitatile incomplete pe care le-ai dobandit. La urma urmei, in afara
de mine, tu esti cea care a parcurs cel mai mult din drumul spre suprematie.
- Si e valabil si pentru tine?
- Bineinteles. La urma urmei, citand din epilog acum sunt " superior tuturor dar
inferior mie.". Sunt o forma de existenta inconsistenta si neglijabila fata de ce am fost, dar
mi-au mai ramas, sa le spunem...aceste reminiscente. Avand amandoi aceste abilitati
incomplete, ne-a fost permis sa avem acest contact mental. Dat fiind ca presupunerea mea a
fost corecta si ca tu nu ai fost constienta, pana in acest moment, de ceea ce esti capabila, m-
am gandit ca e de datoria mea sa iti deschid ochii asupra a ceea ce se intampla si sa iau
initiativa acestui dialog, in aceste imprejurari.
Izbucnesc brusc, avand dorinta de a-mi revarsa intreg sentimentul de revolta in asa
fel incat sa nu imi mai sufoce fiinta:
- Datorie?!? exclam pe un ton nimicitor. Datorie?!? repet. Datoria implica
responsabilitate. Ce responsabilitate ai tu asupra mea? Responsabilitatea implica drepturi.
Ce drept ai tu sa te simti responsabil? Ce drept ai tu sa-ti asumi o datorie fata de mine?
- Ai dreptate, Ruti. Imi pare rau. Ma aflu aici, dar nu am niciun drept pentru asta.
Pentru moment, nu simt decat repuilsie fata de firea sa umana. Cumva, nu stiu cum,
deduc adevaratele sale trairi. Si stiu ca nu spune adevarul.
- Ai posibilitatea sa simti regretul, dar nu iti pare rau. Pentru ce sa-ti para? Vrei sa
spui ca te afli aici, dar ca nu ai dreptul? Iti pare rau pentru ca te afli aici cu scopul de a ma
expune tentatiei, dar nu ai dreptul? Nu, nu ai dreptul. Dar pentru asta nu-ti pare rau. Ti-ai
recapatat egoismul si o data cu el siperfizia umana. Daca as alege sa devin Fiinta Suprema,
atunci n-ai mai fi singur. Singuratatea nu te-ar mai distruge. Nu te-ai lasa autodistrus. Ce ai
simtit? Te-ai simtit ca divinitate? E atat de dificil sa te reintorci printre muritori? Ai mai
incerca o data, dar stii ca nu are rost, fiindca ti-ai gasi finalul tot in singuratate? Sunt eu
cumva antidotul? E in ordine daca devin victima pentru a doua oara egoismului tau?
Avea dreptate cand vorbea de reminiscente. Pastreaza urmele unui calm implacabil
insa natura umana se dovedeste a fi mai puternica. Imbolduri latente de furie par sa i se
aprinda in ochi si stiu ca vor deveni foc pana la sfarsitul discutiei. Recunosc certitudinea
tipica Fiintei Supreme, dar prefer sa-i spun intuitie.
- Nu, nu simt regretul, fiindca nu am motive. Stiu asta, pentru ca luciditatea nu imi
este inca afectata de emotii. Am venit aici nu pentru a-ti prezenta tentatia, tentatia nu te
preschimba direct in Fiinta Suprema. Ci pentru a-ti prezenta oportunitatea uriasa pe care o
ai. Iti contrazic argumentele. Nu am drepturi, dar ma consider responsabil si am aceasta
datorie, fiindca datorita conjuncturii pe care eu am creat-o, tu ai progresat instinctiv.
Adevarat, nu am avut dreptul de a crea aceasta conjungtura, acest mediu al zidurilor, dar
n-ai mai fi fost ceea ce esti acum daca nu as fi facut-o. Ca urmare, noi doi suntem atat de
asemanatori.
- Nu, nu suntem, ii spun raspicat.
- Si ce anume ne deosebeste? Ma intreaba zeflemitor. Ce nedrept si inevitabil, si-a
recapatat pana si zeflemirea!
- Alegerea, ii raspund. Nu posibilitatea de a alege, aceasta o avem cu totii, cu
alegerea in sine, alegerea pe care o facem, ceea ce ne defineste. Suntem separati de definitii.
Definitia ta e egoismul. Ai fost atat de egoist. Stiu ca nu ai fost egoist cat timp ai fost Fiinta
Suprema. Nu aveai cum, intrucat ti-ai inlaturat defectul asta. Dar ai fost egoist in momentul
alegerii, cat timp inca ai fost om iar natura umana ti-a ingaduit egoismul. Eu nu am de
gand sa fac asta, sa le fac asta lui Loga si Nitei. Daca e ceva ce ma determina mai mult decat
orice, e prietenia noastra. Tu ai fost singur tot timpul din cauza alegerii tale, pe cand eu
aleg sa nu fiu. Voi ramane cum sunt, fiindca stiu ca am fermitatea de a implini ceea ce imi
propun. Dorinta mea nu e sa fiu Fiinta Suprema. Eu imi pot gasi fericirea in imprefectiune
si in limite, atata timp cat incerc sa fiu o persoana mai buna dect cea de ieri si mai putin
buna decat cea de maine.
Ii zambesc triumfator, fiindca am gasit iesirea din acest cotlon ingrozitor al mintii
mele. In sfarsit, ma pot elibera. Ii arunc o ultima privire in semn de despartire si zic hotarat
si clar, fara nicio ezitare:
- Am ales.
Clipesc des, iar ochii mei se bucura de lumina apusului. Privesc in jurul meu si ii vad
pe Loga si pe Nita.
- Vii, Ruti? imi striga Nita.
Inteleg ca nu a trecut decat momentul in care am clipit si imi dau seama adevarul
celor spuse de Pelerin, anume ca Fiinta Suprema nu cunoaste timpul. Privesc in departare
si am impresia ca disting conturul Pelerinului. Ca se afla acolo sau nu, n-are importanta.
Stiu oricum ca va auzi ceea ce am de gand sa zic asa ca vorbesc cu voce tare:
- Sa exist ca Fiinta Suprema e o poveste fara sfarsit iar eu am nevoie de final, incat
imi va fi imposibil sa o continui. Nu va mai fi niciun prolog pe ziduri. Nu prologul meu. Nu
acel inceput definitiv. Totul se sfarseste aici. Sper sa intelegi inutilitatea unei alte incercari.
Lasa sa fie epilog pe piatra de mormant!
- Ruti, hai sa mergem! striga Loga.
Raman intr-un loc si clipesc derutrata ca m-a intrerupt. Insa Loga isi misca mainile
pe langa corp si incepe sa faca cativa pasi, transmitand ideea mersului. Se opreste, se
intoarce si clipeste des, la fel cum am facut si eu, sugerand o nedumerire adanca apoi se
loveste cu palma de tampla, ca si cand si-ar fi dat seama ce se intampla. Triumfator imi face
semn cu mana, sa ma indrept spre ei, acum ca mi-a explicat semnificatia cuvantului " a
merge" pe care inainte nu paream sa reusesc sa o inteleg. Pufnesc in ras, la fel cum fac si
Nita si Loga.
- Vin acum! le strig, iar apoi adaug in soapta, pentru mine si pentru Pelerin. Doar
am ales sa vin cu voi.