Geoarheologia

Geoarheologia este o metodă de studiu a populaţiilor şi culturilor trecute în contextul

mediului înconjurător în care trăiau şi cu care interacţionau. Zona cercetată de arheolog poate
fi intinsă, cum ar fi delta mlaştinoasă a unui râu sau mică precum o grădină.
Din totdeauna arheologii şi-au pus întrebarea: care este limita naturală a unei
aşezări? Căci limita comunităţii (sat, cetate, oraş, etc.) nu este aceeaşi cu limita spaţiului
controlat de către locuitori (câmpuri agricole, păşuni, păduri, heleştee, etc.) IGeoarheologia a
introdus conceptul de „sit discret” ce face referire tocmai la aceste zone cu modificări
antopice abia vizibile. În acest caz ariile de investigare nu sunt limitate de graniţele unei
săpături şi se pot întinde pe kilometrii întregi. Săpăturile sunt, de obicei, nepractice la o
asemenea scară, iar geoarheologii se concentrează asupra caracteristicilor vizibile ce pot fi
identificate şi înregistrate la suprafaţa solului, pentru a crea o imagine a activităţii umane în
acea regiune (Haită 2003; Popovici & alţii 2002, 16-27; Rădulescu & alţii 2001, 21-42).
Progresul tehnologic în metodele de investigare a permis o rapidă şi corectă analiză a
unor arii întinse, nefiind nevoie de un personal specializat, ceea ce face procesul de colectare
a datelor despre peisajul istoric să se simplifice. Scanarea cu laser 3D şi fotografierea digitală
au ajutat la reducerea timpului şi costului ce îl implică o astfel de cercetare.
Geoargeologia a fost folosită, de asemenea, pe o scară mai largă în analiza parcurilor
şi grădinilor, unde metodele de plantare şi peisagistica modernă au fost investigate pentru a
furniza informatii asupra formei a grădinilor de-a lungul istoriei. S-a descoperit că, de multe
ori, gardurile vii păstreaza liniile de demarcaţie a graniţelor medievale, sau că zonele în care
se practicau ritualuri în preistorie se aflau strict delimitate de locurile unde se desfăşurau
activităţi zilnice.
Geoarheologia cuprinde însă domenii vaste de activitate şi metode diverse de
investigare (unele dintre ele analizate deja pe parcursul cărţii):
• Geomorfologia (studiul originii şi formelor reliefului),
• Stratigrafia (succesiunea şi corelaţia depunerilor sedimentare),
• Sedimentologia (caracterizarea şi geneza sedimentelor),
• Pedologia, ştiinţa solului (formarea şi funcţionarea solurilor).

Arheologia peisajului presupune corelarea datelor de la suprafaţa solului cu cele din

sol, pentru a înţelege exact relaţia om-natură. În cele mai multe cazuri omul alegea cu atenţie
zonele unde ridica o aşezare, încercând să fructifice bogăţia solului şi subsolului, iar dacă
acestea se epuizau (cum se întâmpla adesea), se deplasa în căutarea de noi locuri prielnice
vieţuirii (noi surse de apă, lemn, metale, etc.).
În acest caz studiile pedologice pot veni în sprijinul arheologului, oferind informaţii
asupra caracteristicilor solului, indicând dece a fost aleasă o zonă şi nu alta.
Pedologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul proprietăţilor biologice, fizice, chimice
şi mineralogice ale solurilor, precum şi cu legile care stau la baza formării, evoluţiei,
distribuirii geografice, clasificării şi fertilităţii acestora. Materialul mineral şi organic care
alcătuieşte solul este dispus într-o anumită ordine care reflectă stadiul de evoluţie a procesului
de solificare. Straturile caracteristice ale solului, în care anumiţi constituenţi (săruri, argile,
humus etc.) sunt acumulaţi sau îndepărtaţi, se numesc orizonturi, iar succesiunea acestora
reprezintă profilul solului care, la rândul său, caracterizează diferitele tipuri de sol (Brânduş
1997).
Procesul de acumulare a solului este numit şi proces de pedogeneză. Solul este format
dintr-o parte minerală şi una organică, strâns legate între ele, care printr-o condiţionare
reciprocă, au dat naştere unor combinaţii multiple, fizico-chimice, specifice condiţiilor
pedogenetice în care s-au produs (temperatură, umiditate, vegetaţie, rocă mamă), sub
influenţa timpului, care constituie, la rândul lui, unul din factorii de importanţă majoră.
Partea minerală a solului provine din distrugerea pe cale fizică (dezagregare),
chimică (alterare), sau degradarea biomecanică (bacterii, ciuperci, organisme litofage) a
rocilor din subasment. O altă sursă o constituie mineralizarea materiei organice (resturi de
plante şi animale).
Partea organică a solului este alcătuită din humus. Humus-ul este o substanţă
organică complexă, specifică solului, provenită în general din descompunerea (mineralizarea)
materiei organice din sol. Humus-ul este o substanţă coloidală, de provenienţă organică,
stabilă, cu reacţie chimice acide, în compoziţia căruia intră humina (fracţiunea cea mai
stabilă) alături de alţi acizi specifici (fulvici, huminici, ulminici). La formarea humusului
participă pe lângă materiile organice din sol şi factorii climatici, de atmosferă etc., timpul
fiind, la rândul său, un factor important în particularizarea compoziţiei humusului. Solurile
pot pierde sau câştiga în humus în funcţie de condiţiile pedoclimatice.
O proprietate esenţială a solului, cu care arheologii sunt nevoiţi să opereze frecvent,
este dată de textura acestuia, însuşire fizico-mecanică legată de granulaţie, prin intermediul
căreia pot fi clasificate speciile de sol, definirea lor depinzând de modul în care se alcătuieşte
această textură, respectiv de raporturile cantitative ale elementelor granulometrice
componente (argile, pulberi, nisipuri). Există astfel, din acest punct de vedere, mai multe
„categorii” (specii) de sol:
- sol nisipos (argilă 5 %, pulberi 10 %, nisip 85-90%)
- sol nisipos-lutos (argilă 10-20%, pulberi 10-20%; nisip 60-80%)
- sol lutos-nisipos (argilă 15-30%, nisip 40-60%, pulberi 45-10%)
- sol lutos (argilă 25-40%; pulberi 15-40%; nisip 30-40%)
- sol lutos-argilos (argilă peste 45%, nisip 20-30%, pulberi 25-35%)
- sol argilos (argilă peste 50%; nisip 50-30%)
O altă proprietate a solului este oferită de structura acestuia. Din acest punct de
vedere există soluri structurate, soluri moderat structurate şi soluri slab structurate. Mai sunt
cunoscute solurile grăunţoase şi cele cu structura poliedrică (imprimată de compoziţia
minerală: miciformă, prismatică, şistoasă etc.). Un rol important în structura solului îl joacă
apa, care influenţează alte proprietăţi ale acestuia: coeziunea, aderenţa, plasticitatea. Apa din
structura solului poate fi, la rândul ei, de mai multe tipuri: gravitaţională, capilară, peliculară,
de cristalizare. Există o nomenclatură specifică de clasificare a solurilor, după clasă, tipul
genetic şi subtip.
După clasă, există patru categorii de soluri:
• soluri zonale (solul eolian – loess-oid; cernoziomic, de tip silvostepă etc.)
• soluri intrazonale (tipul mlaştinilor – turbăriile)
• soluri azonale (solurile „schelet”, puternic erodate, aluviale, crude neevaluate
genetic)
• soluri antropice (soluri deranjate de intervenţia omului)
Solurile loess-oide îşi iau numele după o rocă de origine continentală, produsă în
urma unui efect indirect al glaciaţiunilor asupra mediului înconjurător. Ea este de culoare brun
deschisă cu nuanţe cenuşii, galbene, roşiatice sau cafenii, cu structura poroasă, fiind formată
din granule de mici dimensiuni de 0,05 – 0,005 mm. Numele său este de origine germană,
„lose” fiind tradus prin „cel care se desface uşor”. Arheologia de loess este una specială, zone
caracteristice acesteia în România fiind în zonele dunărene, în Câmpia joasă a Banatului,
unele porţiuni ale câmpiei Olteniei şi pe unele din văile afluenţilor Dunării (Dâmboviţa,
Teleormanul, Oltul inferior, Jiul etc.) (Ciută 2001, 75).
Fig. 106. Activităţile zilnice modifică structura pedologică a solului