Sunteți pe pagina 1din 44

ARGUMENT

Modificările climatice constituie cel mai mare pericol cu care se


confruntă omenirea în ultimele milenii, ameninţând mediul natural,
economia mondială, modul de viată, securitatea şi siguranţa tuturor.
Modificările climatice pot fi continue, care avanseaza lent, şi anomalii
manifestate brusc. Puternic resimtite în România şi în alte părţi ale lumii,
ambele anunţă o eră plină de pericole catastrofale. Evaluările anterioare ale
specialiştilor în fizica atmosferei şi meteorologie, ca media globala a
temperaturii va creşte cu cca. 1,7 oC în decursul acestui secol, sunt acum
dezminţite de alte studii potrivit cărora acest efect va fi de câteva ori mai
intens. Din cauza fenomenului de seră planetar, atmosfera se încalzeste
simtitor. Dar pentru că temperatura globului să se uniformizeze, iau nastere
furtuni şi precipitaţii cu intensitati până acum neobişnuite, rezultând excese
locale de genul caniculei, secetei, incendiilor de paduri, etc. Astfel, zonele
tropicale sunt lovite de uragane cu vânt de peste 250 km/h, iar cele
temperate cunosc furtuni violente si, probabil, perioade de ger sau viscole
puternice. Aceste dereglări climatice, se produc deja peste tot în lume. În
România apar tornade, iar în Golful Mexicului se produc saptamânal uragane
distrugatoare.
Încalzirea globală, determinata de gazele cu efect de sera (GES) şi de
alte cauze mai putin evidente, va fi urmată de consecinţe care se vor
manifesta mai lent, dar vor fi catastrofale. Pe lânga uragane, topirea
gheţurilor în munţi şi la poli, încalzirea apelor marine şi intensificarea
precipitaţiilor vor ridica nivelul oceanelor, facându-le să invadeze permanent
şi trecator insulele şi câmpiile continentale, reducând suprafetele cultivabile.
Fluviile se vor scurta şi, împreună cu râurile si pâraiele, vor inunda din când
în când, asa cum s-a întâmplat în vara anului 2005. Torenţii care se scurg pe
pantele terenului pătrund în subsoluri, garaje şi la parter distrugând pereţii
de chirpici si materiale usoare, declanşează alunecari de teren, subminează
fundatii, etc. Temperatura creşte mai repede la poli decât la Ecuator şi mai
mult în emisfera nordică decât în cea sudică; se apreciază că în aceste zone
ea va fi cu 5...6 oC mai mare în deceniile urmatoare. Totodată, diminuarea
suprafeţelor acoperite cu zapadă sau gheaţă va scădea capacitatea de
reflexie a radiaţiei solare luminoase, crescând absorbţia de caldură la
suprafaţa terestră. Se va ajunge la o ridicare cu 5...6 m a nivelului oceanelor,
astfel că Olanda, jumatate din Bangladesh şi Calcutta ar putea fi invadate de
ape. Concomitent, influenţa favorabilă a Curentului Golfului va fi împiedicata
de numeroasele aisberguri desprinse din calota nordică, în deplasarea lor
catre sud.
"Declaraţia Organizaţiei Meteorologice Mondiale Asupra Climatului
Planetei", publicata la 15 decembrie 2004 informând că media temperaturii
la suprafaţa globului a crescut cu 0,44 oC într-un singur an (comparativ, în
decursul întregului secol XX aceasta crestere a fost de 0,60 oC), au existat
mari disparităţi regionale şi se menţionează cazurile Spaniei, Portugaliei şi
României pentru valorile record ale caniculei vara, precum şi faptul că un val
excepţional de caldură a lovit timp îndelungat Australia de est şi India de
nord, cauzând multe decese iar în Peru şi Asia meridionala, un val de frig a
facut 600 victime; o secetă prelungită a afectat zone întinse din Africa,
vestul SUA, Afganistan şi Pakistan, iar în China de sud s-a produs cea mai
mare secetă din ultimii 54 de ani. Incendii de pădure au devastat o suprafaţă
record în Alaska, unde seceta a fost agravată de călduri anormale; ploi
abundente şi inundaţii s-au produs în sudul SUA, în Europa de răsarit, în Asia
occidentală, Bangladesh, Japonia şi pe coastele Braziliei.

CAPITOLUL I
AERUL. POLUANŢII AERULUI

Învelişul gazos reprezentat de atmosfera terestră constituie unul dintre


factorii esenţiali ai existenţei vieţii pe pământ. Dintre componenţii aerului,
oxigenul este indispensabil respiraţiei vegetale şi animale, fenomenul de
oxidare reprezentă principala sursă de energie în procesele vitale. Dioxidul
de carbon din aer intervine în asimilaţia clorofiliană, iar azotul atmosferic
reprezintă una din verigile circuitului azotului în natură.
Principalele zone în care este subîmpărţită atmosfera sunt :
• Troposfera (0-11 km altitudine)
• Stratosfera (11-35 km altitudine)
• Mezosfera (35-80 km altitudine)
• Termosfera (80-400 km altitudine)
• Exosfera (400-3.000 km altitudine)
Atmosfera este formată din circa 10 gaze diferite, în mare parte azot
(78%), şi oxigen (21%). Acel 1% ramas este format din argon, dioxid de
carbon, heliu şi neon. Toate acestea sunt gaze neutre, adică nu intră în
reacţie cu alte substanţe. Mai există urme de dioxid de sulf, amoniac,
monoxid de carbon şi ozon (O3) precum şi gaze nocive, fum, sare, praf şi
cenuşă vulcanică.
Din punct de vedere sanitar prezintă importanţă oscilaţiile în
concentraţie ale oxigenului şi dioxidului de carbon, substanţe cu rol deosebit
în schimbul de gaze de la nivelul plămânului. Oxigenul poate influenţa
sănătatea prin scăderea concentraţiei lui în aer şi prin scăderea presiunii
atmosferice, efectul fiind determinat de scăderea presiunii parţiale la nivelul
alveolei pulmonare, alterarea schimbului de gaze (O2 şi CO2) şi a procesului
de oxigenare al sângelui.
Dioxidul de carbon întîlnit în atmosferă în proporţie de 0,03% nu
produce tulburări manifeste decât în situaţiile în care este impiedicată
Modificări climatice
trecerea gazului din sângele venos în alveola pulmonară şi eliminarea lui prin
aerul expirat. De fapt fenomenele toxice apar în momentul în care presiunea
parţială a CO2 din aer creşte atât de mult încât împiedică eliminarea acestui
catabolit. Iniţial apare o creştere a CO2 din sânge (hipercapnie) mai puţin
datorită pătrunderii lui din aerul exterior, cât datorită autointoxicării
organismului.
Modificările survenite în compoziţia aerului în urma procesului de
respiraţie :

Componentul Proporţia în aer


Inspirat Expirat
Azot 78-79% 78-79%
Oxigen 20-21% 16-17%
Dioxid de carbon 0,03-0,04% 3-4%

Prin acest schimb de gaze aerul întreţine viaţa asigurând arderile


necesare desfăşurării tuturor proceselor fiziologice din organismul uman.
Aerul poate acţiona însă şi în sens patologic asupra omului atunci când este
poluat.
Echilibrul natural al gazelor atmosferice care s-a menţinut timp de
milioane de ani, este ameninţat acum de activitatea omului. Aceste pericole
ar fi efectul de seră, încălzirea globală, poluarea aerului, subţierea stratului
de ozon şi ploile acide.
In ultimii 200 ani industrializarea globală a dereglat raportul de gaze
necesar pentru echilibrul atmosferic. Arderea cărbunelui şi a gazului metan a
dus la formarea unor cantităţi enorme de dioxid de carbon şi alte gaze, mai
ales dupa sfârşitul secolului trecut când a apărut automobilul. Dezvoltarea
agriculturii a determinat acumularea unor cantităţi mari de metan şi oxizi de
azot în atmosferă.

Surse de poluare a aerului


Sursele de poluare a aerului pot fi clasificate în surse naturale şi surse
artificiale.
a) Surse naturale sunt:
• solul care, sub influenţa diferenţelor de temperatură, a ploilor şi
a curenţilor de aer, suferă fenomene de eroziune şi măcinare
cu eliberarea de particule foarte fine;
• plante şi animale, care pot elimina în aer diverse elemente ca
polen, păr, pene, fulgi etc;
• gazele şi vaporii naturali, eliminaţi din sol direct în aerul
atmosferic şi care se găsesc în anumite zone caracteristice din
punct de vedere geologic;
• erupţiile vulcanice, care aruncă în aer, în anumite momente,
mari cantităţi de gaze, vapori de apă şi particule solide;
• praful cosmic, rezultat din distrugerea meteoriţilor în straturile
superioare ale atmosferei.
b) Sursele artificiale sunt reprezentate de diversele activităţi ale
omului din care rezultă o serie de elemente solide, lichide sau
gazoase ce pot ajunge în atmosferă. Ele constitui principalele surse
de poluare şi sunt fixe şi mobile.
• Surse fixe – produc o poluare limitată, de cele mai multe ori în
jurul locului de eliminare în atmosferă a poluanţilor. Aici se
încadrează două grupe mari:
o Procese industriale, recunoscute ca fiind cele mai
importante surse de poluare a aerului: chimice,
siderurgice, metalurgice, de materiale de construcţii
etc;
o Procesele de combustie de la încălzirea locuinţelor până
la combustibilul utilizat pentru producerea de energie;
cantitatea poluanţilor produşi astfel depinde de
calitatea combustibilului folosit şi de felul arderii.
• Surse mobile – produc o poluare diseminată pe o suprafaţă
uneori foarte mare; aici se încadrează mijloacele de transport:
o Transporturi rutiere;
o Transporturi navale şi aeriene;
o Transporturi feroviare.
Dintre toate acestea, autovehiculele sunt cele mai importante surse de
poluare a aerului. Din eşapamentele lor se evacuează mari cantităţi de oxid
de carbon, oxizi de azot, precum şi cantităţi mai reduse de plumb, aldehide,
etilenă, hidrocarburi aromatice cancerigene, CO2. motoarele pe benzină
produc mai mult CO pe unitate de putere decât cele pe motorină, în schimb
concentraţiile de particule evacuate din motoarele Diesel sunt de zece ori
mai mari decât la motoarele pe benzină. Acumularea poluării emise de
autovehicule în spaţiul aerian al străzilor urbane depinde nu numai de
numărul lor şi de modul de funcţionare, ci şi de structura oraşului şi factorii
meteorologici, care pot favoriza fie menţinerea şi concentrarea poluanţilor,
fie îndepărtarea şi diluarea lor în spaţii cât mai mari.

Poluanţii aerului
Substanţele poluante din atmosferă sunt substanţe gazoase, lichide sau
solide, naturale sau artificiale, care îi modifică compoziţia.
Clasificarea poluanţilor aerului se poate face după:
a) Starea de agregare
• Suspensii (aerosoli) – sunt particule solide dau lichide dispersate
în atmosferă. Principala lor caracteristică constă în faptul că în
funcţie de mărime sau greutate ele au o stabilitate diferită în aer.
Cele mai mari şi mai grele se depun repede şi se numesc pulberi
sedimentabile, iar cele mai uşoare şi mai mici pot persista timp
mai îndelungat şi se numesc pulberi în suspensie;
• Gaze – sub formă de poluanţi în stare gazoasă, răspândiţi în
atmosferă datorită calităţii de a difuza cu uşurinţă, fiind purtaţi
uneori la mari distanţe de locul unde au fost produşi şi eliminaţi
în atmosferă;
b) Provenienţă
Modificări climatice
• Primari – acei poluanţi care provin direct din surse de poluare
identificate sau identificabile;
• Secundari – acei poluanţi care sunt produşi în mediu, prin
interacţiunea dintre doi sau mai mulţi poluanţi primari sau prin
reacţia cu constituenţii normali ai aerului;
c) Acţiunea lor specifică asupra organismului
• Iritanţi – sunt cei mai răspândiţi în mediu, din această categorie
făcând parte pulberile cu un grad scăzut de solubilitate, oxizii de
sulf şi azot, substanţe oxidante, amoniac, fluor, clor, vapori de
acid fluorhidric şi clorhidric;
• Asfixianţi – sunt monoxidul de carbon, cianurile, acidul cianhidric,
hidrogenul sulfurat;
• Toxici sistematici – sunt metale grele şi metaloide ca plumbul,
zincul, cadmiul, mercurul etc;
• Cancerigeni – pot fi, în funcţie de structura chimică:
o Organici: hidrocarburi policiclice aromatice, coloranţi
sintetici (anilina), substanţe organice clorurate (pesticide);
o Anorganici: Cr (produce cancer nazal), As (produce cancer
hepatic), Cd (produce cancer de prostată), Ni (produce
cancer al căilor respiratorii), substanţe radioactive (produc
cancer tiroidian);
• Fibozonaţi – sunt suspensii de ciment, pulberi de dioxid de siliciu
şi beriliu, pulberi inerte, cuarţ;
• Alergizanţi – pot fi de natură:
o Minerală (cu conţinut mare de cuarţ);
o Organică: vegetală (in, cânepă, tutun, cafea, cacao, ricin,
soia) sau animală (puf, pene, fulgi).
Gazul carbonic
Gazul carbonic(CO2), numit ştiinţific dioxid de carbon, este cel mai
important din ciclul carbonului este inofensiv şi aduce clorul pentru
fotosinteza. CO2, sub forma de vapori de apă, lasă să treacă undele scurte
ale radiaţiei solare în atmosferă şi absoarbe undele lungi ale radiaţiilor
Pământului, ceea ce provoacă o reîncălzire a aerului, efectul de seră.
Dioxidul de carbon întâlnit în atmosferă în proporţie de 0,03% nu
produce tulburări manifestate decât în situaţiile în care este împiedicată
trecerea gazului din sângele venos în alveola pulmonară şi eliminarea lui prin
aerul expirat. De fapt fenomenele toxice apar în momentul în care presiunea
parţială a CO2 din aer creşte atât de mult încât împiedică eliminarea acestui
catabolit. Iniţial apare o creştere a CO2 din sânge (hipercapnie) mai puţin
datorită pătrunderii lui din aerul exterior, cât datorită autointoxicării
organismului.

Praful, cenuşa şi fumul au o proporţie destul de mare în totalitatea


poluanţilor care există în atmosferă.
Praful
Praful provine din diviziunea materiei fine în particule aproape
coloidale de 10-100 nm. Praful rezultat din industria cimentului este
împrăştiat până la distanţa de peste 3 km faţă de sursă, concentraţia
acestuia în apropierea surselor, variind între 500 ţi 2 000 t/km 2 /an.
Fumul
Fumul este un amestec de particule solide şi coloidale cu picături
lichide. Fumul constituie partea invizibilă a substanţelor ce se elimină prin
coşurile întreprinderilor industriale şi este constituit din vapori de apă, gaze,
produşi incomplet arşi (cărbune, hidrocarburi, gudroane etc.) şi alte
impurităţi înglobate şi eliberate cu ocazia arderii.
 Fumul are o culoare albicioasă dacă arderea este completă.
 Culoarea neagră indică o ardere incompletă, datorită lipsei de aer,
precum şi prezenţei în cantitate mare a cărbunelui şi a funinginii.
 Culoarea fumului rar poate fi roşcată, cenuşie sau brună, după cum
cărbunele conţine fier, aluminiu sau mangan.
Particulele de fum au dimensiuni submicronice (<0,075m).
Cenuşa
Cenuşa rezultă în exclusivitate din combustibili solizi.
Proporţia sa variază între:
• 5-15% la antracit (cărbune superior, deci cu ardere mai completă)
• 40-50% la cărbunii inferiori (lignit, turbă, etc.)
Cenuşa se compune din :
• compuşi minerali puternic înglobaţi în masa cărbunelui. In această
categorie sunt cuprinşi compuşii de Si, Al, Fe, Ca, Mg şi/sau S
• impurităţi (cenuşă mecanică) provenite din rocă în care se află înglobat
zăcământul.
Cenuşa rămâne în cea mai mare parte în focar şi este îndepărtată prin
procedee mecanice sau hidraulice. Restul este antrenat spre coş de către
puternicul curent de aer format în camera de ardere. In marile centrale
termoelectrice, la trecerea prin coş, cenuşa este captată aproape în
totalitate.
Monoxidul de carbon
Monoxidul de carbon(CO) este un gaz foarte periculos, ce are o
pondere din ce în ce mai mare printre poluanţii devastatori. Toate materiile
primare energetice folosite pentru combustie conţin carbon sub formă de
combinaţii chimice, care se oxidează, transformându-se în gaz carbonic (CO2)
sau în oxid de carbon (CO) dacă combustia este incompletă.
Monoxidul de carbon se formează în mod natural în metabolismul
microorganismelor şi în cel al anumitor plante; este un compus al gazului
natural. El se răspândeşte în atmosferă sau se formează în stratosferă sub
efectul razelor UV.
O cantitate echivalentă de CO se formează prin acţiunea omului în
momentul combustiei carbonului şi hidrocarburilor. 67% din CO provine de la
vehicule, combustia nefiind completă decât dacă motoarele merg în plină
viteză.
Anumite plante cu flori, precum morcovul, pot fixa CO. Mari cantităţi
sunt fixate în sol şi sunt degradate de microorganisme. Cantităţile reziduale
se ridică în straturile mai înalte ale atmosferei.
CO este un gaz toxic pentru oameni şi animale. El pătrunde în
organism prin plămâni şi blochează fixarea oxigenului prin atomul central de
Fe al hemoglobinei (HbCO): puterea sa de fixare este de 240 de ori mai mare
Modificări climatice
decât cel al oxigenului. Nivelul de otrăvire depinde de saturaţia sanguină, de
cantitatea de CO din aer şi volumul respirat.
Dioxidul de Sulf
Dioxidul de sulf (SO2), produs în principal de arderea cărbunelui dar
prezent şi în emisiile motoarelor diesel, se combină cu apa din atmosferă şi
provoacă ploile acide care distrug vegetaţia şi clădirile.
Azotul
Compuşii azotului contribuie constant la poluarea atmosferei, bioxidul
de azot NO2 este unul din cei mai periculoşi poluanţi.
Sursa principală a acestui gaz o reprezintă motoarele cu ardere
internă, în special a automobilelor. NO2 se formează la temperatură ridicată
din ţevile de eşapament. Cantităţi importante de NO2 dau naştere şi la
arderea cărbunilor.
In afară de faptul că NO2 este toxic ca atare la anumite concentraţii, el
contribuie nemijlocit la formarea smogului - fotochimic, un produs complex
alcătuit din diverşi compuşi chimici şi având ca substrat fizic particule de
aerosoli (suspensii solide sau lichide din atmosferă).

CAPITOLUL II
CLIMA. TIPURI DE CLIMĂ

Clima care este definită ca o sinteză a vremii pe o periodă de timp


suficient de lungă care să permită determinarea unor anumite caracteristici
statistice ale acesteia. Această definiţie este sugerată de Organizaţia
Meteorologică Mondială ca fiind cuprinzatoare atât pentru publicul larg cât şi
pentru oamenii de stiinţă.
Pentru dezvoltarea teoriei despre climă, s-a introdus la începutul anilor
’70 noţiunea de sistem climatic. Sistemul climatic cuprinde atmosfera,
oceanul, suprafaţa uscatului, biosfera şi criosfera, considerate ca
subsisteme. Natura diferită a acestor subsisteme care interactionează între
ele generează variabilitatea climatică.
Clima are efecte profunde asupra tuturor formelor de viaţă de pe
Pământ, microorganisme, plante, insecte, animale, păsări şi oameni.
Activitatea oamenilor poate afecta clima prin:
• modificarea scoarţei terestre
• tăierea pădurilor
• secarea lacurilor, bălţilor şi mlaştinilor
• poluarea industrială.
Cele mai periculoase modificări climaterice produse de om sunt cele
datorate poluării industriale în atmosferă cu bioxid de carbon şi cu freon.
Poluarea cu bioxid de carbon în cantităţi foarte mari produce efectul de seră,
adică încălzirea excesivă a atmosferei, iar poluarea cu freon afectează
stratul protector de ozon din păturile înalte ale atmosferei care ne apară de
radiaţiile ultraviolete.
II.1 FACTORII GENETICI AI CLIMEI
Factori radiativi
Energia radiană provenită de la soare (constanta solară) constituie
principala sursă pentru geneza elementelor climatice, a climei în general şi a
nuanţelor sale teritoriale. Expresia cea mai clară o reprezintă radiaţia solară
totală anuală.
Bilanţul radiativ (Q) reprezintă diferenţa dintre radiaţia primită (S, D, A)
şi cea cedată (R, T) la contactul suprafetei terestre cu atmosfera. El se
exprimă astfel: Q=(S+D+A) –(R+T) unde:
S – radiaţia directă
D – radiaţia difuză
A – radiaţia atmosferei
R – radiaţia reflectată de suprafaţa terestră
T – radiaţia terestră
Factorii dinamici
Principalele sisteme de vânturi , cu influenţă puternică asuprei climei
zonelor şi regiunilor pe care le străbat, sunt:
• Alizeele - în zona lor de formare creează un deficit de umiditate
(deşerturi tropicale)
• Musonii – aduc precipitaţii foarte mari în S şi SE Africii
• Circulaţia vestică (Vânturile de Vest) dintre 40 şi 60 de grade latitudine
(nordică şi sudică) ce se desfasoară în lungul paralelelor (V->E) şi
aduce precipitaţii spre interiorul continentelor
• Vânturile polare – racesc regiunile apropiate cercurilor polare
• Miscarea convergenta a aerului din zona intertropicala (calmele
ecuatoriale) are precipitaţii bogate şi o nebulozitate ridicată
Factori fizico-geografici
Factorii fizico-geografici, care ţin de caracteristicile suprafeţei terestre,
nuanţează foarte mult elementele climatice şi tipurile de clima.
Cei mai semnificativi sunt:
• raportul dintre uscat şi apa (oceane şi mări)
• relieful (prin altitudine, expunere, orientarea maselor montane)
• curenţi oceanici
• lacurile şi fluviile mari
• stratul de zăpada şi gheaţă
• vegetaţia
• activităţile societăţii omeneşti
II. 2. ELEMENTELE CLIMATICE MAJORE
Temperatura aerului. Repartiţia geografică
Temperatura medie anuală scade din zona tropicală (>200C) spre zona
temperată (200 C – 00 C) şi mai accentuat, în zona rece (<00 C)
Temperatura medie anuală cea mai ridicată este >280C (în Sahara,
vestul Peninsulei India şi în vestul Mexicului)
Temperatura medie anuală cea mai scazută este diferită:
• în Arctica ajunge la -150 C, -200 C (Arhipelagul canadian, în jurul Polului
Nord şi în nordul Siberiei)
Modificări climatice
• în Antarctida este de -15, -200 C în zona de ţărm, dar ajunge în centrul
continentului la -40, -500 C (polul Sud)
Diferenţele de temperatură (amplitudinea) dintre limitele de vară şi de
iarnă sunt mari în zonele polare şi foarte mici în apropierea Ecuatorului.
Temperatura aerului se modifica iîn cursul unei zile (cele mai mari
diferenţe de la zi la noapte sunt în Sahara) şi scade cu înălţimea.
Precipitaţiile atmosferice. Repartiţia geografică
Formarea precipitaţiilor este o censecinţă a schimbărilor de fază ale
apei şi a circuitului apei în natură. Apa se gaseşte simultan în natură în cele
3 forme: vapori de apă, apă în stare lichidă şi gheaţă, de aceea , ea
reprezintă factorul dominant al apei şi al formarii precipitaţiilor.
Procesul de evaporare duce la formarea norilor, iar procesul de
condensare la formarea precipitaţiilor. Transferul apei sub diferite forme
(între ocean, atmosfera şi continente) formeaza circuitul apei în natură.
Precipitaţiile atmosferice sunt un element important al formarii tipurilor
de vreme şi de climă. Astfel, vremea secetoasă sau ploioasă se defineşte în
raport cu cantitatea de precipitaţii căzute în acel interval de timp, iar clima
„oceanică” sau „tropical uscată”, în raport cu cantitatea lor multianuala.
Vânturile. Repartiţia geografică
In afara vânturilor polare, a celor de vest şi a alizeelor (denumite
permanente), există vânturi periodice (musonii, brizele marine şi montane),
ocazionale (ciclonii tropicali) şi numeroase vânturi locale (foehnul)
II.3. TIPURILE DE CLIMĂ
Climatologia este stiinţa care se ocupă cu studiul climei, cu
identificarea şi definirea tipurilor de climă
Clima nu este uniformă pe suprafata terestră, datorită acţiunii
combinate a factorilor genetici. Proprietatea elementelor climatice au un
caracter zonal. In acest caz vorbim de zonalitatea climei, care este
determinată de forma Pamântului, înclinarea axei şi mişcarea de revoluţie.
Factorii substratului (caracterul suprafeţei terestre) şi dinamica
atmosferică nuanţează şi amplifică foarte mult repartiţia strict zonală a
radiaţiei solare.
Tipurile de climă (sau climatele) redau caracteristici ale temperaturii
aerului, vânturilor, precipitaţiilor precum şi a altor elemente, prin ceea ce au
specific în raport cu alte regiuni mai apropiate sau îndepărtate.
Clima unor regiuni de pe glob este descrisă prin termeni generici,
stabiliţi după zonele unde aceste caracteritici se pot observa cel mai bine.
Din acest punct putem trasa mai multe zone climaterice, care sunt aşezate
sub forma unor centuri în jurul Ecuatorului, până la poli în fiecare dintre
emisfere. Zonele climaterice respective pot fi diferenţiate după aria
vânturilor dominante, după scara temperaturilor, după scara precipitaţiilor
sau după răspândirea vegetaţiei şi a faunei.
Există numeroase clasificări ale zonelor climatice care împart globul în
şase zone climatice principale (numite A, B, C, D, E şi H) şi apoi în subzone
climatice în funcţie de temperatura medie şi de natura precipitaţiilor. Astfel:
• zona A este zona tropicală umedă,
• zona B este zona tropicală uscată (aridă),
• zona C este zona temperată caldă,
• zona D este zona temperată rece (boreală),
• zona E este zona rece polară, iar
• zona H este clima alpină.

Zona cu climă caldă este cuprinsă între 0° – 30° latitudine nordică şi


sudică şi se împarte la rândul ei în:
• zona cu climă ecuatorială, între 0° – 5° latitudine N. şi S., caracterizată
prin ploi zilnice, calme ecuatoriale şi un singur anotimp, aflată în
preajma Ecuatorului este în mod egal încălzită de razele Soarelui care
cad perpendicular pe suprafaţa solului
• zona cu climă subecuatorială, între 5° – 12° latitudine N. şi S.,
caracterizată două anotimpuri, unul ploios - iarna şi unul secetos –
vara, având drept vânturi dominante alizeele iarna şi calme ecuatoriale
vara
• zona cu climă tropicală umedă, musonică, prezentă de exemplu în
zona Oceanului Indian, unde schimbarea anotimpurilor produce ploi
torenţiale şi furtuni năpraznice
• zona cu climă tropicală uscată, prezentă de exemplu în deşertul
Sahara, unde căldura foarte mare a distrus orice formă de vegetaţie,
dând naştere la deşerturi întinse.

Zona cu climă temperată este cuprinsă între 30° – 60° latitudine


nordică şi sudică şi se împarte la rândul ei în:
• zona cu climă temperat oceanică, între 40° – 60° latitudine N. şi S.,
caracterizată prin patru anotimpuri blânde, multe ploi şi dominată de
vânturile de vest
• zona cu climă temperat continentală, între 40° – 60° latitudine N. şi S.,
caracterizată prin patru anotimpuri, cu veri foarte calde şi secetoase şi
ierni friguroase cu multă zăpadă, precum în ţara noastră
• zona subtropicală mediteraneeană, între 30° – 40° latitudine N. şi S.,
caracterizată prin patru anotimpuri blânde, cu veri secetoase şi calde
şi ierni blânde, fără îngheţ.

Zona cu climă rece este cuprinsă între 60° – 90° latitudine nordică şi
sudică şi se împarte la rândul ei în:
• zona cu climă rece subpolară, între 60° – 66° latitudine N şi S,
caracterizată prin patru anotimpuri răcoroase, vară răcoroasă, iarnă cu
ger mare şi ninsoare abundentă, cu teritorii ce cuprind întinse păduri
de conifere, de exemplu taigaua siberiană şi cea canadiană
• zona cu climă polară, între 66° – 90° latitudine N şi S, caracterizată prin
două anotimpuri, o vară cu zile foarte lungi, friguroasă, cu temperaturi
în jur de 5° C, când dezgheţul aduce explozia rapidă a unei vegetaţii
mici şi o mulţime de ţânţari, iarnă lungă cu ger mare şi aproape fără
ninsoare. Aici la nord de pădurile de conifere, dincolo de cercul polar
se întinde tundra.
Modificări climatice

CAPITOLUL III
FACTORTI CE DETERMINĂ SCHIMBAREA CLIMEI

Complexitatea sistemului climatic face ca variabilitatea climatică să se


manifeste într-un domeniu larg de frecvenţe, începând cu variabilitatea pe
termen scurt (până la câţiva ani) şi continuând cu variabilitatea pe termen
lung (până la secole, milenii) iar suprapunerea acestora conduce la
variabilitatea climatică observată. Variaţiile pe termen scurt sunt cunoscute
sub denumirea de fluctuaţii/oscilaţii care sunt foarte frecvente, în timp ce
variaţiile pe termen lung sunt asociate cu schimbările climatice.
Schimbarea climei este determinata atât de factori interni
(modificările care apar în interiorul sistemului climatic sau datorită
interacţiunilor dintre componentele sale) cât şi externi naturali (variaţia
energiei emisă de soare, erupţii vulcanice, variaţia parametrilor orbitali ai
Pământului) sau externi antropogeni rezultaţi din activităţile umane
(schimbarea compoziţiei atmosferei ca urmare a creşterii concentraţiei
gazelor cu efect de seră). Asemenea factori acţionează simultan iar
separarea lor este foarte dificilă şi constituie o mare provocare ştiinţifică.
Având în vedere schimbările evidente observate în climatul global din
ultimele decenii, se pune problema majora de a evalua schimbările
climatice in deceniile viitoare. Complexitatea sistemului climatic, natura
diferită a subsistemelor care îl compun precum şi interacţiunea dintre
acestea, impun utilizarea unor modele numerice extrem de complexe care
au la baza legi fizice, dinamice şi chimice care simulează comportamentul
acestor subsisteme. In plus, influenta factorului antropogen introduce o
incertitudine legata de evoluţia emisiilor gazelor cu efect de sera în viitor.
Sunt elaborate anumite scenarii privind aceste emisii pe baza cărora se
elaborează scenariile de schimbare a climei.
Scenariile de emisie trebuie să ţină seama de caracteristicile de
dezvoltare ale societăţii umane în viitor, caracteristici ce includ anumite
decizii de ordin politic. Cu cât aceste scenarii de emisii a gazelor cu efect de
seră sunt mai realiste, cu atât şi scenariile de schimbare a climei în deceniile
viitoare sunt mai realiste. In plus se adăuga incertitudini legate de
imperfecţiunile modelelor climatice utilizate. Simulările realizate cu diferite
modele arată diferenţe între diferite scenarii, însa semnalul comun este de
încălzire a climei. Chiar dacă concentraţia gazelor cu efect de seră se va
stabiliza, datorită inerţiei sistemului climatic, clima va continua să se
încălzească.
Schimbarile climatice sunt atribuite direct sau indirect activităţilor
omeneşti care alterează compoziţia atmosferei la nivel global şi la care se
adaugă variabilităţile naturale ale climatului. Sistemul climatic reprezinta un
ansamblu care înglobează atmosfera, hidrosfera, biosfera şi geosfera,
precum şi interacţiunile lor. Emisiile reprezintă eliberarea în atmosferă de
gaze cu efect de seră sau de precursori ai unor asemenea gaze. Gazele cu
efect de sera sunt constituenţi gazoşi ai atmosferei, atât naturali cât şi
antropici, care absorb şi remit radiaţia infraroşie.
EFECTUL DE SERĂ
Cauza pentru temperaturile înalte din sere este faptul că lumina solară,
plină de energie, poate intra în acestea fără probleme, căldura care se
reflectă însă din pământ, nu poate ieşi. La fel se întâmplă şi cu atmosfera
noastră. Aici, gazele care absorb razele infraroşii, aşa numitele gaze de seră,
acţionează la fel ca o seră.
Aburii din atmosferă şi gazele naturale şi particulele precum dioxidul
de carbon, acidul azotos, metanul şi ozonul lasă să treacă razele scurte, pline
de energie ale soarelui spre Pământ, absorbind însă radiaţiile lungi emise de
Pământ. Gazele de seră emit această energie, pe de o parte, spre spaţiu,
radiindu-le, pe de cealaltă parte, înapoi spre Pământ. Astfel, Pământul se
încălzeşte, atingând o temperatură medie de aprox. 15°C (în loc de aprox. –
18°C) şi făcând astfel posibilă viaţa oamenilor pe planeta noastră. Acesta
este efectul natural de seră.
Activităţile umane au dus de la începutul industrializării la creşterea
concentrării în atmosferă a gazelor naturale de seră şi mai ales a dioxidului
de carbon. În plus, au fost eliberate şi gaze sintetice, cu efecte asupra climei,
mai ales hidrocarburi halogenate. Astfel, efectul de seră a fost potenţat,
temperatura medie globală crescând. Aici vorbim aşadar despre efectul de
seră a (cauzat de om).
Este foarte important să recunoaştem şi faptul că problemele de mediu
enumerate mai sus se află într-o strânsă relaţie de interdependenţă,
putându-se potenţa reciproc. Astfel, defrişarea pădurilor tropicale poate avea
ca consecinţă, acestea nemaiputând să absoarbă dioxidul de carbon,
amplificarea efectului de seră.
Un alt exemplu este angrenajul efect de seră - distrugerea stratului de
ozon: prin efectul de seră, atmosfera terestră se încălzeşte. Acest lucru duce
la o scădere a temperaturii stratosferei, ceea ce favorizează distrugerea
stratului de ozon. Astfel cresc şi radiaţiile ultraviolete pe Pământ. Acest lucru
nu este nociv doar pentru oameni, ci duce şi la dispariţia accelerată a
planctonului maritim - ceea ce, iarăşi, duce la eliberarea în atmosferă a
dioxidului de carbon, fapt care, din nou, amplifică efectul de seră. Atmosfera
terestră continuă astfel să se încălzească, totul devenind astfel un cerc
vicios.
EMISII TOTALE ANUALE DE GAZE CU EFECT DE SERĂ
Începând cu anul 2002, România transmite anual Secretariatului
UNFCCC, inventarul naţional al emisiilor de gaze cu efect de seră, realizat
conform metodologiei IPCC, utilizând formatul de raportare comun tuturor
ţărilor (CRF). Inventarul este elaborat pe baza documentului „Liniile
directoare revizuite în anul 1996, privind elaborarea inventarelor naţionale
de gaze cu efect de serǎ, elaborate de cǎtre IPCC", completat de Ghidul de
Bune Practici şi managementul incertitudinilor elaborat de IPCC (IPCC GPG
2000) şi pe baza Ghidului de Bune Practici, în ceea ce priveşte utilizarea
terenurilor, schimbarea utilizării terenurilor şi silvicultură (LULUCF GPG),
elaborat de IPCC în anul 2003, în acord cu prevederile naţionale privind
SNEEGHG. Ultimul inventar naţional al României a fost transmis la începutul
Modificări climatice
anului 2009, şi conţine estimările emisiilor de gaze cu efect de seră pentru
perioada 1989 - 2007.
Conform Protocolului de la Kyoto, România s-a angajat să reducă
emisiile de gaze cu efect de seră cu 8% în perioada 2008 - 2012,
considerând nivelul de emisii din anul de 1989 drept nivel de referinţă.
Emisiile totale de gaze cu efect de seră (excluzând contribuţia
sectorului Folosinţa Terenurilor, Schimbarea Folosinţei Terenurilor şi
Silvicultură) au scăzut în anul 2007 cu 44,83%, comparativ cu nivelul
emisiilor din anul 1989.
Bazându-ne pe aceste date, există o mare probabilitate ca România să-
şi îndeplinească obligaţiile de reducere a emisiilor de gaze cu efect de serǎ în
perioada de angajament, 2008 - 2012, fără adoptarea unor măsuri adiţionale
de reducere a emisiilor. Declinul activităţilor economice şi a consumului de
energie din perioada 1989 -1992, au determinat scăderea emisiilor totale.
Unele industrii energo - intensive şi-au redus semnificativ activităţile, iar
acest lucru s-a reflectat în reducerea emisiilor de gaze cu efect de serǎ.
Emisiile au început să crească până în anul 1996, datorită revitalizării
economiei. După punerea în funcţiune a primului reactor al Centralei
Nucleare Cernavodă (1996) şi în urma reformelor structurale necesare la
nivel naţional, emisiile au început să scadă din nou, până în anul 1999. După
anul 1999, tendinţa de creştere a emisiilor reflectă dezvoltarea economică,
înregistrată în perioada 1999 - 2007.
Sectorul Procese Industriale contribuie cu 15% la emisiile totale de
gaze cu efect de seră, generate în anul 2007. Pentru acest sector, se
înregistreazǎ o scǎdere a emisiilor de gaze cu efect de seră, cu 50 % faţă
anul de bazǎ. Motivul acestei scǎderi îl reprezintǎ declinul sau încetarea
anumitor activităţi industriale.
Sectorul Agriculturǎ contribuie cu 13% la emisiile totale, generate la
nivel naţional, în anul 2007. În cazul acestui sector, nivelului emisiilor de
gaze cu efect de seră a înregistrat
o scădere cu 51% faţă de anul de bază.
Pentru sectorul LULUCF, cantitatea de gaze cu efect de seră absorbitǎ
a crescut cu
12% în anul 2007, comparativ cu anul de bazǎ. Emisiile provenite din sectorul
Deşeuri au crescut cu 117,54% faţă de nivelul înregistrat în anul de bază
1989, datorită creşterii consumului populaţiei, creşterii numărului depozitelor
amenajate şi a numărului persoanelor cu locuinţe conectate la sistemele de
canalizare. Contribuţia acestui sector la emisiile totale de gaze cu efect de
seră, generate la nivel naţional, în anul 2007, este de 4,17%.
EMISII ANUALE DE DIOXID DE CARBON
Cel mai semnificativ gaz cu efect de seră este dioxidul de carbon (CO 2).
Scăderea emisiilor de CO2 de la 193.308 mii tone în anul 1989, la 110.883
mii tone în anul 2007, este cauzată de scăderea consumului de combustibili
fosili utilizaţi în sectorul energetic (în special în producţia de electricitate şi
căldură din sectorul public şi în sectorul industria de prelucrare şi
construcţii), ca o consecinţă a faptului că amploarea activităţilor din aceste
industrii s-a diminuat semnificativ.
EMISII ANUALE DE METAN
Nivelurile emisiilor de metan (CH4), generate în principal de activităţile de
extracţie şi distribuţie a combustibililor fosili şi de activitǎţile de creştere a
animalelor, au scăzut de-a lungul perioadei 1989 - 2007.
EMISII ANUALE DE PROTOXID DE AZOT
Emisiile de protoxid de azot (N2O) rezultă în principal din sectorul Agricultură
– soluri agricole şi sectorul Procese Industriale - industria chimică. Declinul
acestor activităţi este reflectat în evoluţia nivelurilor emisiilor de N2O. Dintre
gazele cu efect de seră, nivelul acestor emisii, înregistrează cea mai
semnificativă scădere: 54%, comparativ cu anul de referinţă
EMISII ANUALE DE GAZE FLUORURATE
La nivelul anului 2007, tedinţa emisiilor de perflourocarburi (PFC) provenite
din producţia de aluminiu (estimate pentru perioada 1989 - 2007) este
descrescătoare, comparativ cu anul 1989, emisiile fiind estimate pe baza
datelor de producţie pentru anumite tipuri de procese tehnologice. Începând
cu anul 1997, scăderea semnificativă a emisiilor se datorează îmbunătăţirii
procesului tehnologic, realizată pentru reducerea nivelului emisiilor generate
în instalaţiile de producere a aluminiului
Estimarea emisiilor de hidrofluorocarburi, perfluorocarburi şi hexafluorură de
sulf (HFC, PFC, SF6) provenite din consumul şi importul de HFC, PFC şi SF6,
pentru instalaţiile de răcire, echipamentele de aer condiţionat şi
echipamentele electrice, s-a realizat pentru perioada 1995 - 2007. Tendinţa
crescătoare a nivelului emisiilor de gaze fluorurate se datorează creşterii
producţiei de echipamente care folosesc astfel de gaze în diverse sectoare
industriale.
ACŢIUNI PENTRU REDUCEREA EMISIILOR DE GAZE CU EFECT DE SERĂ
Pentru reducerea costurilor acţiunilor de limitare şi reducere a emisiilor de
gaze cu efect de seră, Protocolul de la Kyoto prevede utilizarea a trei
mecanisme flexibile de cooperare internaţională:
o implementarea în comun (JI);
o mecanismul de Dezvoltare Curată (CDM);
o comercializarea Internaţională a Emisiilor (IET).
Aceste mecanisme sunt „voluntare”, ceea ce înseamnă că ţările îşi
formulează şi aplică propria politică privind utilizarea, sau nu, a acestora.
Mecanismele JI şi CDM asigură reducerea de emisii, prin dezvoltarea unor
proiecte specifice în ţările eligibile în care condiţiile de realizare sunt mai
avantajoase.
România s-a implicat cu succes în realizarea proiectelor de investiţii de
tip Implementare în Comun, prin colaborarea cu diferite state, în vederea
realizării transferului de tehnologie pentru reducerea emisiilor de gaze cu
efect de seră, creşterea eficienţei energetice a obiectivelor unde se
realizează aceste investiţii şi îmbunătăţirea calităţii mediului. Astfel, au fost
încheiate 10 Memorandumuri de Înţelegere cu Elveţia, Olanda, Norvegia,
Danemarca, Austria, Suedia şi Franţa, Italia, Finlanda şi Banca Mondială (în
cadrul Fondului Prototip al Carbonului - Prototype Carbon Fund). Lista
proiectelor JI precum şi procedura naţională privind utilizarea mecanismului JI
sunt disponibile pe adresa de internet a Ministerului Mediului)
Modificări climatice
Pentru România, proiectele JI constau în acţiuni de modernizare, reabilitare,
îmbunǎtǎţirea eficienţei energetice şi implementarea tehnologiilor
„prietenoase cu mediul”, pentru:
o construcţia instalaţiilor de cogenerare sau transformarea unor centrale
termice în
o centrale de cogenerare;
o schimbarea combustibilului în instalaţiile de producere a energiei sau
în instalaţiile
o industriale, şi utilizarea combustibililor cu conţinut scăzut de carbon;
o reabilitarea sistemelor de încǎlzire centralizată;
o promovarea energiei neconvenţionale şi construcţia instalaţiilor de
producere a energiei
o de tip „energie curatǎ”;
o recuperarea metanului de la depozitele de deşeuri urbane;
o reabilitarea şi eficientizara unor grupuri de termocentrale;
o împǎdurirea şi/sau reîmpǎdurirea unor suprafeţe de terenuri.

Chiar şi dincolo de graniţele statelor naţionale este posibilă


implementarea instrumentelor politice privind clima, după cum o
demonstrează introducerea aşa numitului comerţ cu emisii de către Uniunea
Europeană în anul 2005. Această măsură exploatează mecanisme de
marketing care au ca scop protejarea climei, devenind subiectul discuţiilor şi
controverselor. Principiile de bază sunt: Responsabilii cu gestiunea
instalaţiilor ale căror emisii ridicate de CO2 sunt condiţionate de branşă
trebuie să posede drepturi de emisie pentru cantitatea de CO2 pe care o
consumă. Cine emite mai puţine noxe decât are dreptul, poate vinde
drepturile de emisie nefolosite; cine doreşte să emită mai mult, trebuie să
cumpere drepturi de emisie în plus. Prin drepturile de emisie distribuite se
reduc astfel emisiile de CO2. De asemenea, reducerea emisiilor de CO2 aduce
fiecărei întreprinderi în parte, prin vânzarea drepturilor de emisie nefolosite,
avantaje financiare (răsplătirea comportamentelor preventive faţă de climă ).
Oceanele planetei noastre se află într-o permanentă legătură datorită
marilor sisteme de curenţi. Aceşti curenţi marini sunt – alături de circulaţia
atmosferică - cel mai important factor pentru menţinerea temperaturii
globale. Ei sunt puşi în mişcare de diferenţele de temperatură şi de
conţinutul salin al mărilor. Apa rece şi mai sărată se află la o mai mare
adâncime, având o densitate mai ridicată decât apa mai caldă, care are o
salinitate mai scăzută. Intervenţiile la nivelul temperaturii sau salinităţii apei
mărilor duc la schimbări ale curenţilor marini globali, schimbări ce pot avea
consecinţe imprevizibile
În cursul istoriei Pământului, clima s-a schimbat de multe ori, uneori
chiar în mod dramatic. Erele mai calde au înlocuit şi au fost înlocuite mereu
de ere glaciare. Totuşi, clima din ultimii aprox. 10.000 de ani a fost deosebit
de stabilă. În această perioadă s-a dezvoltat şi civilizaţia umană. În ultimii
cca. 100 de ani – de la începutul industrializării – temperatura medie la nivel
global a crescut cu cca. 0,6 °C, mai repede decât oricând în ultimii 1000 de
ani. Schema de mai sus, oferită de IPCC (Intergovernmental Panel on Climate
Change) ilustrează această tendinţă Motivul principal al schimbărilor
climatice, de care astăzi nu se mai îndoieşte nimeni, este încălzirea globală,
creşterea temperaturii la nivelul suprafeţei terestre.
Celelalte modificări constatate în sistemul climatic global descind
direct de aici: gheţarii şi banchizele polare se topesc, nivelul mărilor creşte,
circuitul apei în natură se amplifică, precipitaţiile devin extreme, iar aşa
numitele catastrofe naturale se îndesesc.
Pana la sfarsitul secolului ne putem astepta la cresteri ale temperaturii
cu pana la 7,7 grade Celsius, din cauza efectului de sera, a demonstrat un
studiu stiintific realizat de o echipa de cercetatori europeni, informeaza
revista germana Die Welt. Efectul de sera va produce, potrivit noilor
rezultate ale cercetarilor intreprinse de specialisti in climatologie, o incalzire
mai accentuata a planetei decat se astepta pana acum. Conform analizelor
efectuate pe probe de gheata prelevate din zona antarctica, temperatura
pamantului ar urma sa creasca pana la sfarsitul secolului cu pana la 6 grade
Celsius, respectiv, in cel mai rau caz, cu pana la 7,7 grade.
Este concluzia la care a ajuns o echipa europeana de cercetatori,
formata din savantii Victor Brovkin de la Institutul pentru Studierea Climei
din Potsdam /Germania, Marten Scheffer de la Universitatea din Wageningen
/Olanda si Peter Cox de la Centrul pentru Exologie si Hidrologie din
Winfrith /Anglia, care a publicat rezultatele studiului in revista americana de
specialitate "Geophysical Research Letters". Dupa calculele lor, care sunt
inca controversate, incalzirea Planetei va fi mai puternica cu 15 pana la 78 la
suta fata de valorile prognozate pana acum. Prognozele de pana acum se
bazau exclusiv pe cresterile provocate de om ale emanatiilor de gaze din
atmosfera, responsabile pentru efectul de sera.

III.1. Consecinţe ale încălzirii globală


• gheţarii şi gheaţa polară se topesc
• încălzirea oceanelor şi creşterea nivelului mărilor (pierderi de pământ,
insulele mai mici sunt ameninţate)
• amplificarea circuitului apelor la nivel global: la tropice se evaporă din
ce în ce mai multă apă, care se transformă mai apoi în ploaie în
emisfera nordică; modele de precipitaţii modificate
• conţinutul salin al Atlanticului de Nord scade; Golfstrom-ul şi, astfel,
transportul de căldură spre Europa scade în intensitate şi se poate
chiar întrerupte; nu sunt excluse schimbări climatice abrupte
• îndesirea evenimentelor meteorologice extreme: tornade, ploi
torenţiale, inundaţii, secetă
• întinderea deşerturilor (pierderi teritoriale, refugiaţi ecologici
• modificarea vegetaţiei: suprafeţe uriaşe de pădure ar putea dispărea.
Astfel s-ar elibera în atmosferă cantităţi uriaşe de dioxid de carbon,
care ar accelera încă şi mai mult efectul de seră (vezi mai jos),
conducând la o şi mai rapidă încălzire globală ("efect de seră
galopant")
• posibile distrugeri masive ale stratului de ozon: se bănuieşte că
încălzirea Pământului va duce la o răcire a stratosferei (parte a
atmosferei, la o înălţime de 15–25 km), care va accelera procesul de
distrugere al stratului de ozon
Golfstrom-ul – mai precis, o prelungire a Golfstrom-ului, Curentul
Nord-atlantic – transporta apă tropicală, caldă, din Golful Mexicului şi până în
Modificări climatice
nordul Europei. Acest lucru favorizează clima neobişnuit de blândă a Europei
occidentale şi de nord, atipică pentru latitudinea geografică la care se
găseşte ("Centrala de apă caldă a Europei").
Apa de suprafaţă, caldă, cu o temperatură de circa 100C şi cu o
salinitate ridicată din Golful Mexicului curge în Oceanul Atlantic de Nord.
Vânturile arctice reci o răcesc până la 30C. Pe lângă acestea, o parte din apa
mării îngheaţă iarna, iar gheaţa conţine puţine săruri.
Apa mării care nu a îngheţat este acum rece şi are un conţinut salin
ridicat. De aceea, în dreptul Groenlandei şi Islandei se scufundă la o
adâncime de până la 3000 m, ajungând chiar la fundul oceanului, curgând
mai apoi ca apă rece de adâncime înapoi spre sud. Cu cât este „produsă”
mai multă apă rece de adâncime, cu atât este „trasă” la suprafaţă, înspre
nord mai multă apă sărată
Prin încălzirea planetei se intensifică circuitul apei în aer. La tropice se
evaporă mai multă apă, care cade sub formă de precipitaţii în latitudinile
nordice. În plus, ca urmare a încălzirii planetei, gheaţa arctică din
Groenlanda şi din jurul acesteia se topeşte, astfel încât iarna îngheaţă mai
puţină apă marină
Toţi aceşti factori contribuie la scurgerea unei cantităţi tot mai mari de
apă dulce în Oceanul Atlantic de Nord. Apa de suprafaţă provenită din zonele
sudice este diluată, iar la un moment dat nu va mai fi destul de rece şi de
bogată în sare ca să mai poată coborî în adâncimi. Iar atunci, nici apa de
suprafaţă nu va mai curge în urma ei. Curentul Nord-atlantic va ceda astfel,
iar vremea în Europa se va răci în mod sensibil

CAPITOLUL IV
CONSECINŢE ALE MODIFICĂRILOR CLIMATICE - HAZARDE NATURALE

Hazardele sunt fenomene cu consecinţe negative provocate de


dezechilibrul mediului prin acţiunea unor factori din adâncul scoarţei
(endogeni), din exteriorul acestei (exogeni) sau prin acţiuni antropice
Cele mai cunoscute hazarde naturale intalnite sunt:
Geologice:

• Cutremurele ;
• Inundaţiile ;
• Alunecările de teren ;
• Tsunami-urile ;
• Vulcanii.
Atmosferice :
• Schimbarea climei ;
• Seceta ;
• Uraganele ;
• Zăpada si gheata ;
• Furtunile ;
• Tornadele ;
• Incendiile .
Toate regiunile planetei prezintă riscul să fie influenţate de hazardele
produse de schimbarea climei. Cu o mărire a temperaturii globale, este
foarte posibil ca atât numărul cât şi intensitatea furtunilor să se mărească în
multe regiuni ale lumii. Este, deasemenea , posibil ca multe regiuni aride să
devină şi mai uscate şi să înceapă să se extindă.
Riscul depinde de natura schimbărilor în circulaţia atmosferică şi de
caracteristicile mediului local. Ciclul hidrologic al Pământului este atât de
dinamic încât în prezent nu este posibil să se prezică efectele schimbării
climei într-o locaţie specifică în viitor.
Principala cauză a schimbarii climei o reprezintă gaura mereu crescândă
formată în stratul de ozon şi efectul de seră.
Seceta
Un hazard natural poate fi cauzat şi de lipsa unui element natural, cum
ar fi ploaia în cazul secetei. Seceta reprezintă o perioada extinsă de
precipitaţii sub nivelul normal şi golirea depozitelor de apa din sol. Mai
simplu, aceasta se întampla când mai multă apa este luată dintr-un rezervor
decât cea adaugată.
Acesta este de obicei rezultatul unei combinaţii de persistenţă a
presiunii mari într-o regiune, care produce cer senin cu precipitaţii puţine sau
ne-existente , şi folosirea excesivă a apei pentru activitaţile umane.
Rezultatele secetei pot fi micşorarea lanurilor , micşorarea calităţii şi
existentei apei de baut şi micşorarea rezervelor de hrana. Astfel, când
populaţia e în continuă creştere şi cererea de apă şi hrană e şi ea mare,
implicatiile secetei devin din ce în ce mai serioase.
De asemenea, vegetaţia moare datorită secetei, riscul incendiilor
creşte, ameninţând locuinţe, lanuri şi vieţi. Seceta cauzează şi deşertificarea
sau mărirea deşerturilor planetei
Uraganele
Cicloanele tropicale sunt celule de mică presiune mult intensificate
care au originea şi îşi petrec majoritatea „vieţii” în oceane. In Oceanul
Atlantic, ele sunt numite uragane. In Oceanul Pacific sunt numite taifune.
Sunt alimentate de temperaturi mari şi aer umed; când un uragan se
mişcă pe uscat, tinde să-şi piardă din intensitate. Furtunile tropicale devin
uragane când vântul trece de 74 km/h. Intr-un uragan, uşile şi ferestrele
caselor sunt sparte de pietrele adunate de vanturile ce se rotesc în mijocul
lor. In unele cazuri, uraganele produc vortexuri ce seamană cu cele ale
Modificări climatice
tornadelor care pot distruge în totalitate clădiri întregi. Ploaia torenţială şi
vânturile pot cauza inundaţii de-a lungul coastelor, ameninţând vieţi şi
proprietăţi private.
Erodarea coastelor şi chiar incendiile pot fi cauzate de uragane. De
asemenea, uraganele cauzează contaminarea apei potabile şi întreruperea
serviciilor utilitare (electricitate, gaze, comunicaţii, transport ) .
Numărul, dar mai ales intensitatea de nebănuit a uraganelor din anul
2005 sunt puse pe seama încălzirii apelor din Golful Mexico, Marea Caraibelor
şi restul părţii tropicale a Atlanticului. Temperaturile-record ale apei par să fie
cele care declanşează furtunile ce se hrănesc cu apa caldă de la suprafaţa
oceanelor, aceasta devenind “combustibilul” uriaşei mase de aer puse în
mişcare. Când apa de suprafaţă depăşeşte 280 Celsius, vântul o ridică vreme
de câteva zile, apoi tonele de apă “centrifugată” încep să se deplaseze,
adesea înspre coaste. Din 1970 încoace, creşterea dioxidului de carbon şi a
altor particule degajate de industriile poluatoare din atmosferă a contribuit la
încălzirea aerului şi ar fi sporit cu 50 la sută puterea furtunilor, crede un
expert de la celebrul Institut de Tehnologie din Massachusetts. Aceasta ar fi,
foarte pe scurt, opinia adepţilor teoriei încălzirii globale, încă prea puţin
acceptată de cei care conduc institutele de meteorologie din SUA. De pildă,
directorul Centrului american pentru uragane, autoritatea federală în
domeniu, Max Mayfield, este convins că furtunile devastatoare se produc cu o
ciclicitate cunoscută deja de specialişti. Astfel, după 30-40 de ani de relativă
linişte în Atlantic, acum ne aflăm în perioada de circa 20 de ani de furtuni
violente. În sprijinul acestei teorii ar veni faptul că ultimul uragan comparabil
cu Katrina s-a produs, în SUA, la sfârşitul anilor ’60. Între timp, deşi China
continentală, Taiwanul şi Japonia au fost şi ele lovite de uragane în ultimele
zile, Mayfield crede că, în ansamblu, activitatea ciclonică în Pacific trece
printr-o perioadă de acalmie. În fine, alţi cercetători se situează pe o poziţie
de mijloc între cele două teorii. Acesta este cazul lui Roger Pielke, de la
Universitatea din Colorado, care crede că, deşi încălzirea globală poate spori
forţa distructivă a uraganelor, efectele unei atmosfere mai calde nu contribuie
decât cu 5 la sută, pe o perioadă de 100 de ani, la acest lucru.
Zăpada şi gheaţa
In atmosfera înalta, ploaia este adesea iniţial îngheţată sub forma de
zapadă sau gheaţă, chiar şi vara. Iarna, temperaturile din atmosfera joasa
permit precipitaţiilor să rămână în formă solidă.
Zăpada şi gheaţa sunt bine cunoscute hazarde pentru cei ce traiesc în
zonele muntoase sau în regiunile nordice la 35 grade altitudine nordica.
Intreruperea curentului electric prelungită, accidente rutiere,
întarzierea transporturilor şi şosele periculoase sunt cauzate de zăpada şi
gheaţă în perioada de iarna. Zăpada poate fi umedă, cauzând condiţii de apa
şi inundaţii sau solidă, în combinaţie cu ploaia cauzând polei.
Zapada solidă duce la ger şi viscol, combinată cu vânturile înalte. In
multe regiuni muntoase, avalanşele sunt un hazard comun provocat de
zapada. Când depozite mari de zăpada încep să se topească, inundaţiile
devin un hazard iminent pentru populaţiile ce trăiesc în vale.
Curentii calzi din zona arctica risca sa topeasca toata gheata din acea
zona si sa aduca intreg sistemul arctic intr-un stadiu in care s-a mai aflat
doar acum un milion de ani. Aceasta este concluzia unui studiu realizat de
catre Jonathan T. Overpeck, de la Universitatea din Arizona, si colegii sai.O
astfel de dezghetare masiva ar cauza cresterea nivelului marilor si
oceanelor, inundand zone intinse de coasta. De altfel, topirea ghetarilor a
afectat deja ecosistemele din Alaska, Canada, Rusia, Siberia, zona
Scandinava si Groenlanda.
Furtunile
Furtunile sunt parcele organizate de aer cald şi umed care au fost
forţate să se ridice şi să producă fulgere şi tunete. Ele sunt căile frecvente
ale naturii de a echilibra cantitatea de energie în atmosfera.
Furtunile pot crea mai multe fenomene periculoase: ploaie torenţială,
vânturi puternice, grindină, fulgere şi tornade.
Intr-o furtună, se produce mişcarea aerului pe verticala şi o vastă
cantitate de energie este transferată. Vanturile din urma unei furtuni la
suprafaţă ajung la 80 km/h. Pietrele grindinei pot cauza pagube imense
lanurilor şi proprietăţilor în doar cateva secunde şi pot răni oameni şi
animale. Precipitaţiile produse sunt de obicei intense dar de scurtă durata-
inundaţiile sunt asociate cu acest tip de precipitaţii. Fulgerele sunt
responsabile de multe victime în fiecare an. De asemenea, ele cauzeazî
incendii care amenintî vieţi şi locuinţe omeneşti. Intreruperea curentului
cauzată de fulger sau vânturi poate cauza o întrerupere pe scară largă a
activitaţilor zilnice ale oamenilor.
Furtuna tropicală reprezintă un sistem meteorologic compus dintr-un grup
de vijelii cu descărcări electrice şi vânturi ale căror viteze se încadrează între 63
şi 119 km/h.
Furtunile tropicale iau naştere din aşa numitele depresiuni tropicale, în
care viteza vântului este sub 63 km/h.
Majoritatea se formează deasupra apelor calde ale oceanelor din zonele
tropicale. În aceste regiuni aerul umed şi cald se ridică formând o zonă de
presiune scăzută şi dând naştere unor furtuni cu tunete şi fulgere. Aerul care se
deplasează spre centrul de presiune scăzută trece pe deasupra apelor calde ale
oceanului şi este umezit la rândul său, întreţinând astfel furtuna.
Pe măsură ce aerul cald şi umed se ridică vaporii de apă condensează şi
formează nori şi ploaie. Când vaporii condensează se eliberează energie.
Această energie se numeşte căldură latentă, sau căldură de condensare, şi
reprezintă cantitatea de căldură care este absorbită sau eliberată de o
substanţă când aceasta trece printr-o schimbare de fază – în acest caz
transformarea vaporilor în lichid. O furtună este ca un motor caloric. Căldura
latentă alimentează o furtună şi o intensifică. Aceasta se va intensifica atât timp
cât aerul cald şi umed va circula către centrul ei, care, în schimb va continua să-
l atragă. În plus, schimbarea direcţiei şi vitezei vântului cu altitudinea trebuie să
fie mică ( mai puţin de 27 km/h ) astfel încât căldura din interiorul furtunii să
rămână în centru.
Rotaţia Pământului afectează de asemenea mişcarea aerului. În emisfera
nordică aceasta deviază aerul de la stânga către dreapta, în timp ce în emisfera
sudică îl deviază de la dreapta la stânga. Această deviere se numeşte Efectul
Coriolis. Pe măsură ce aerul înaintează spre un centru de presiune scăzută,
devierea provoacă rotirea lui în jurul centrului în locul pătrunderii în acesta.
Această spiralare a aerului determină formarea unor inele de furtuni cu
descărcări electrice, precum şi vânturi circulare. Aceste vânturi se rotesc din ce
în ce mai repede către centru. Forţa centrifugă aruncă aerul spre exterior.
Modificări climatice
Pe măsură ce furtuna se intensifică aerul atinge o viteză care nu-i mai
permite să ajungă în centru. Regiunea corespunzătoare puterii maxime de
pătrundere a aerului se numeşte perete al ochiului. Aici se înregistrează cele
mai ridicate viteze. Înăuntrul acestui inel de-abia format ia naştere o zonă
calmă cunoscută ca ochi. Aerul din centru circulă cu peste 119 km/h. Acum
furtuna s-a transformat într-un uragan. O diferenţă majoră între o furtună
tropicală şi un uragan este tocmai prezenţa ochiului din interior.
Uraganele şi furtunile tropicale se sting repede când ajung deasupra unor
ape mai reci sau deasupra uscatului. În aceste medii ele îşi pierd sursa de aer
cald şi umed. Se sting mult mai repede pe uscat în principal pentru că se pierde
evaporarea apei calde a oceanului.
Tornadele
Tornadele sunt coloane de aer ce se rotesc repede, asociate cu
puternice furtuni. O singură furtună poate cauza mai multe tornade şi o
tornadă poate avea mai multe vortexuri. Vântul este principala ameninţare
în cazul unei tornade, cu viteze care depaşesc 330 km/h. Aceste vânturi
puternice pot distruge rapid clădiri şi, în unele cazuri, întregi comunităţi.
Grindina este şi ea asociată cu furtunile tornadice şi este de asemenea
capabilă să cauzeze pagube enorme în scurt timp.
Tornadele se pot deplasa cu până 100 km/h şi rămân la sol pentru
cateva minute. Majoritatea tornadelor apar între orele 16.00 şi 18.00 când
atmosfera joasă este cea mai instabilă.
Ciclonul este o zonă cu presiune atmosferică scăzută şi cu o circulaţie
circulară a aerului.
Ciclonii sunt exprimaţi grafic prin izobare concentrice de formă ovală, de
regulă alungite pe o axă NE-SV. Ciclonii se deplasează în medie cu 40 – 50
km/h. Înnourările şi precipitaţiile sunt în general situate în jumătatea estică
sau sud-estică, porţiunea nord-vestică fiind de obicei o zonă cu vreme în curs
de îmbunătăţire. În emisfera nordică aerul din interiorul ciclonului circulă în
sens invers acelor de ceasornic, pe când în emisfera sudică direcţia este
opusă.
O regiune corespunzătoare, de presiune ridicată, este cunoscută ca
anticiclon; ea apare între ciclonii succesivi.
Foarte adesea vremea schimbătoare de la latitudinile medii şi înalte
este asociată cu deplasarea ciclonilor. Convergenţa maselor de aer către
aceste centre este însoţită de ridicarea aerului şi de răcirea adiabatică a
acestuia care, la rândul lor, produc înnorări şi precipitaţii. Prin contrast,
vremea frumoasă şi însorită este adesea asociată cu deplasarea
anticiclonilor. În acest caz aerul tinde să coboare şi să se răspândească,
producând o încălzire adiabatică, care nu permite dezvoltarea norilor şi a
precipitaţiilor.
Ciclonii pot fi de intensitate foarte mică, însoţiţi de o simplă perioadă de
înnorare, sau de ploaie şi zăpadă slabă. Pe de altă parte, dacă gradientul
baric este puternic, ciclonul poate fi întovărăşit de vânturi de tărie moderată
până la puternică. Astfel de fenomene poartă numele de furtuni ciclonice.
Ciclonii migratori se împart în trei categorii generale:
1. ciclonul extratropical, caracteristic latitudinilor medii şi înalte,
care poate varia de la o uşoară perturbaţie atmosferică până la o furtună
puternică;
2. ciclonul tropical, care se întâlneşte la altitudini joase, deasupra
întinderilor de ocean şi poate varia de la o vreme uşor agitată până la
distrugătorul uragan sau taifun;
3. tornada, deşi este o furtună de proporţii foarte reduse, reprezintă
un vârtej ciclonic cu vânturi extrem de puternice.
Incendiile
Ca şi inundaţiile cauzate de pânza freatică, incendiile în paduri şi în
regiunile sălbatice sunt normale în multe ecosisteme. De fapt, focul joacă un
rol foarte important în unele ecosisteme ca preriile sau savanele de stejar.
Totusi, când focul ameninţă vieţile omeneşti sau proprietăţi, este considerat
un hazard natural.
Pe lângă ameninţările normale ale flăcărilor fierbinţi ce cauzează
arderea materialelor, focul poate trimite cantităţi vaste de cenuşă în
atmosferă, cauzând inhibiţia dezvoltării plantelor, reducând vizibilitatea şi
intervenind în probleme ale aparatului respirator.
Poate fi şi locul propice pentru instalarea alunecarilor de teren , prin
distrugerea vegetaţiei şi lăsând regiunile de deal vulnerabile la căderi
masive de precipitaţii după ce focul s-a stins. Incendiile în păduri şi regiuni
sălbatice sunt incendii care se extind pe multi kilometri şi care ard zile
întregi şi sunt cauzate de fulgere sau activităţi umane ca fumatul sau focurile
de tabară.
Cutremurele
Cutremurele apar ca rezultat al presiunii degajate în timpul faliilor. Ele
sunt cele mai întalnite de-a lungul limitelor plăcii tectonice dar pot apărea
aproape oriunde. Cutremurele sunt frecvent asociate cu activitatea
vulcanică. Chiar dacă de obicei durează câteva secunde, ele pot cauza
pagube pe arii extinse clădirilor, ţevilor de apă şi gaze, liniilor de curent
electric şi comunicaţii şi şoselelor. Focul cauzat de ţevile de gaze şi de
căderea liniilor de curent este o cauză primară de pagube în cutremurele
moderne. Când cutremurele se declansează într-un ocean sau lac mare, se
poate forma un tsunami care să inunde coastele înconjuratoare.
Inundaţii
Inundaţiile sunt volume de apa ce trec peste albiile râurilor, lacurilor
sau coastele oceanelor, scufundând regiuni de pământ care de obicei nu
erau scufundate. Ele sunt evenimente naturale în viaţa fiecărui lac, râu sau
ocean. O inundaţie poate fi cauzată de precipitaţii intense şi prelungite,
valuri cauzate de furtună, prabuşirea barajelor, etc.
Din moment ce majoritatea populaţiei trăieşte în apropierea malurilor
unui râu, lac sau ocean, inundaţiile sunt o ameninţare majoră pentru sute de
milioane de oameni, cauzând pierderea vieţilor, proprietăţăilor,
contaminarea apei potabile, distrugerea recoltelor şi lanurilor. Totusi, ele pot
produce soluri bogate unde recoltele se pot reface.
Ele pot declanşa şi alte hazarde ca alunecări de teren şi chiar incendii.
Alunecarile de teren
Alunecările de teren sunt fenomene natural majore în multe regiuni ale
lumii. Astfel de fenomene includ căderea pietrelor şi avalanşe.Clasificarea
alunecarilor de teren depinde de felul în care se misca şi natura materialului
mişcat.
Modificări climatice
Alunecările de teren cauzează pagube imense pentru şosele,
proprietăţi şi locuinţe.
Ele pot declanşa alte hazarde ca cutremure, ploi torenţiale sau
îngheţarea apei subsolice.
Tsunami-urile
In istorie, valurile seismice ale oceanelor au fost incorect numite valuri
tidale (maree). In realitate, aceste fenomene nu sunt înrudite cu mareele în
nici un fel. Astazi, valurilor seismice li se spune „tsunami” (traducerea din
japoneza: „valuri ale porturilor”).
Tsunami-urile sunt definite ca valuri oceanice cu înalţimi foarte mari
care călătoresc pe distante mari. Ele sunt imperceptibile în interiorul
oceanelor dar devastatoare pentru coaste.
Totusi, tsunami-urile pot exista şi în interiorul lacurilor şi râurilor mari,
cauzate de falii când un cutremur se produce.
Ele sunt cauzate de orice fenomen care cauzeaza mărirea înaltimii şi
volumului apei, cum ar fi cutremure, erupţii vulcanice sau alunecări de teren.
Ele pot duce vasele mari din apropierea ţărmului foarte departe pe ocean, să
inunde coastele şi să ia întregi comunităţi cu ele când se retrag.
Vulcanii
Vulcanii sunt cratere pe suprafaţa pământului prin care erupe magma,
gaze şi alte materiale. Ele se găsesc în limitele plăcii tectonice dar există şi
pe „locurile fierbinţi” ale Pământului , cum ar fi I-lele Hawaii.
Unii vulcanii erup exploziv, alţii încet. Vulcanii explozivi prezintî multe
potenţiale ameninţări incluzând gazele toxice, valurile piroclastice
( fragmente de rocă fierbinte şi cenuşă ), nori arzători (nori ce se miscă
foarte repede şi ce conţin gaze fierbinţi şi cenuşă fină) şi o mare cantitate de
cenuşă.
Valurile de pietre, cutremurele, inundaţiile, alunecările de teren,
incendiile şi alte hazarde pot fi provocate de erupţiile vulcanice.
CAPITOLUL V
MODIFICĂRI CLIMATICE. EFECTE ŞI IMPACT

Cercetările ştiinţifice din ultimii ani confirmă faptul că încălzirea


globală este un rezultat direct sau indirect al activităţilor umane (arderea
combustibililor fosili, schimbarea folosinţei terenurilor etc.), care determină
schimbarea compoziţiei atmosferei globale şi care se adaugă la variabilitatea
naturală a climei, observate pe o perioadă de timp comparabilă.
Efectul de seră se datorează absorbţiei selective de către moleculele
gazelor cu efect de seră (dioxid de carbon, metan, protoxid de azot,
hidrofluorocarburi, perfluorocarburi, hexafluorura de sulf), a radiaţiei termice
emise de Pământ, şi reemisia ei izotropă, atât în spaţiul extraatmosferic, cât
şi spre Pământ.
Prin creşterea concentraţiilor acestor gaze în atmosferă, efectul de
seră se intensifică, iar transportul de energie şi umiditate în sistem se
perturbă, fapt care determină dezechilibre la nivelul sistemului climatic.
Impactul schimbǎrilor climatice se reflectă în: creşterea temperaturii
medii cu variaţii
semnificative la nivel regional, diminuarea resurselor de apă pentru
populaţie, reducerea volumului calotelor glaciare şi creşterea nivelului
oceanelor, modificarea ciclului hidrologic, sporirea suprafeţelor aride,
modificări în desfăşurarea anotimpurilor, creşterea frecvenţei şi intensităţii
fenomenelor climatice extreme, reducerea biodiversităţii etc.
Potrivit datelor publicate de Agenţia Europeană de Mediu pentru anul
2008 resursele de apă pentru populaţia din sudul şi sud-estul Europei se vor
diminua în următorii ani, în timp ce clima din nordul şi nord-estul Europei va
deveni una mai blândă şi mai umedă decât este în mod normal pentru
aceste regiuni. Având în vedere schimbările evidente observate asupra
climatului global în ultimele decenii, se pune problema majoră de a evalua
efectele posibile ale schimbărilor climatice în perioada următoare, ţinând
seama de politicile şi măsurile de reducere a emisiilor de gaze cu efect de
seră. In acelaşi timp, trebuie considerate şi măsurile de adaptare la efectele
schimbărilor climatice ce vor apărea, indiferent de implementarea măsurilor
de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră.
În anul 2007, Grupul Interguvernamental privind Schimbǎrile Climatice
(IPCC) a publicat contribuţiile celor trei Grupuri de Lucru la cel de-al Patrulea
Raport Global de Evaluare care prezintǎ rezultatele cercetǎrilor ştiinţifice şi
observaţiile privind schimbǎrile climatice la nivel global, precum şi
previziunile realizate pe baza utilizǎrii modelelor climatice. Concluziile
principale ale acestui document sunt urmǎtoarele:
o cei mai cǎlduroşi 15 ani la nivel global au fost înregistraţi în ultimele
douǎ decade, anii 1998 şi 2005 fiind reprezentativi în acest sens;
Modificări climatice
o temperatura la nivelul Europei a crescut cu aproape un grad Celsius,
mai mult decât rata globalǎ de încǎlzire de 0,74°C;
o în prezent, concentraţia gazelor cu efect de serǎ din atmosferă
depǎşeşte valorile înregistrate în ultimii 650.000 de ani, iar previziunile
indicǎ o creştere fǎrǎ precedent;
o pânǎ în anul 2100, temperatura globalǎ va creşte cu 1 pânǎ la 6,3
grade Celsius, iar
o nivelul oceanului planetar va creşte cu 19 pânǎ la 58 cm;
o s-a intensificat frecvenţa apariţiei şi intensitatea fenomenelor
meteorologice extreme
o (furtuni, tornade, uragane), s-au schimbat modelele regionale climatice
şi de precipitaţii (valuri de caldurǎ, secete, inundaţii), iar tendinţele
indicǎ o creştere gradualǎ în urmǎtorii ani;
o scǎderea grosimii şi a extinderii gheţarilor din zona articǎ (cu 40% în
ultimii 30 de ani) şi posibilitatea dispariţiei complete a acestora, pânǎ
în anul 2100;
o retragerea gheţarilor din zone montane (Munţii Alpi, Himalaya, Anzi) şi
posibilitatea
o dispariţiei a peste 70% din gheţarii continentali;
o dezvoltarea unor mutaţii la nivelul biosistemelor: înflorirea timpurie a
unor specii de plante, dispariţia unor specii de amfibieni etc;
o dacă nu se întreprind acţiuni de reducere, nivelul emisiilor de gaze cu
efect de seră în anul 2030 va avea o valoare cu 25 - 90% mai mare
faţă de nivelul actual, cele mai importante creşteri provenind din
sectorul transporturi; cel puţin două treimi din creşterea emisiilor la
nivel global va proveni din ţările în curs de dezvoltare, emisiile pe cap
de locuitor în anul 2030 vor fi semnificativ mai mari în ţările dezvoltate
decât în ţările în curs de dezvoltare;
o limitarea creşterii temperaturii medii globale la 2°C peste valoarea pre-
industrială, până în anul 2050, necesită o reducere a emisiilor de gaze
cu efect de seră de cel puţin 50% faţă de nivelul actual;
o până în anul 2030, scenariile privind reducerea emisiilor pot fi atinse
cu un cost care reprezintă doar 3% din PIB-ul global, costurile fiind mai
mari după anul 2030.
Raportul recomandǎ cǎ, pentru limitarea încǎlzirii globale medii la 2 grade
Celsius peste valoarea pre-industrialǎ, este necesară o reducere a emisiilor
de gaze cu efect de serǎ de cel puţin 50% faţǎ de nivelul actual, pânǎ în anul
2050.
Schimbarea folosinţei terenului, supraexploatarea resurselor naturale,
gospodărirea şi valorificarea lor neraţională, defrişările, introducerea de
specii invazive sau exotice au modificat substanţial repartiţia spaţială şi
structura ecosistemelor terestre. În zonele temperate, toamna ca anotimp
climatic dispare şi se intră direct în iarnă. Numărul zilelor fierbinţi, din timpul
verii, creşte constant. Plantele xerofite, caracteristice florei mediteraneene
se extind către nord. Multe din cele mai periculoase insecte pentru
agricultură, de origine tropicală, se adaptează rapid şi invadează noi
habitate, aducând pagube imense. Reapar boli, despre care se ştia de mult
că sunt eradicate. Păsările migratoare ne ocolesc. Copiii de azi aud, din ce în
ce mai rar, ciripit de gâşte sălbatice sau de cocori. Ţărmurile mărilor şi
oceanelor se erodează. În unele locuri plajele se pierd sub ape, în altele apar
coaste aride şi pustii.
Schimbările climatice sunt atribuite direct sau indirect activităţilor
omeneşti care alterează compoziţia atmosferei la nivel global şi care se
adaugă variabilităţii naturale a climatului. Sistemul climatic reprezintă un
ansamblu care înglobează atmosfera, hidrosfera, biosfera şi geosfera,
precum şi interacţiunile lor. Emisiile reprezintă eliberarea în atmosferă de
gaze cu efect de seră sau de precursori ai unor asemenea gaze. Gazele cu
efect de seră sunt constituenţi gazoşi ai atmosferei, atât naturali cât şi
antropici, care absorb şi remit radiaţia infraroşie. Modificările climatice
constituie cel mai mare pericol cu care se confruntă omenirea în ultimele
milenii, ameninţând mediul natural, economia mondială, modul de viaţă,
securitatea şi siguranţa tuturor. Modificările climatice pot fi continue, care
avansează lent, şi anomalii manifestate brusc. Puternic resimţite în România
şi în alte părţi ale lumii, ambele anunţă o eră plină de pericole catastrofale.
Evaluările anterioare ale specialiştilor în fizica atmosferei şi meteorologie, că
media globală a temperaturii va creşte cu cca. 1,7 0C în decursul acestui
secol, sunt acum dezminţite de alte studii potrivit cărora acest efect va fi de
câteva ori mai intens. Din cauza fenomenului de seră planetar, atmosfera se
încălzeşte simţitor. Dar pentru ca temperatura globului să se uniformizeze,
iau naştere furtuni şi precipitaţii cu intensităţi până acum neobişnuite,
rezultând excese locale de genul caniculei, secetei, incendiilor de păduri, etc.
Astfel, zonele tropicale sunt lovite de uragane cu vânt de peste 250 km/h, iar
cele temperate cunosc furtuni violente şi, probabil, perioade de ger sau
viscole puternice. Aceste dereglări climatice, se produc deja peste tot în
lume. În România apar tornade, iar în Golful Mexicului se produc săptămânal
uragane distrugătoare. Încălzirea globală, determinată de gazele cu efect de
seră (GES) şi de alte cauze mai puţin evidente, va fi urmată de consecinţe
care se vor manifesta mai lent, dar vor fi catastrofale. Pe lângă uragane,
topirea gheţurilor în munţi şi la poli, încălzirea apelor marine şi intensificarea
precipitaţiilor vor ridica nivelul oceanelor, făcându-le să invadeze permanent
şi trecător insulele şi câmpiile continentale, reducând suprafeţele cultivabile.
Temperatura creşte mai repede la poli decât la Ecuator şi mai mult în
emisfera nordică decât în cea sudică; se apreciază că în aceste zone ea va fi
cu 5- 6 0C mai mare în deceniile următoare. Totodată, diminuarea
suprafeţelor acoperite cu zăpadă sau gheaţă va scădea capacitatea de
reflexie a radiaţiei solare luminoase, crescând absorbţia de căldură la
suprafaţa terestră. Se va ajunge la o ridicare cu 5- 6 metri a nivelului
oceanelor, astfel că Olanda, jumătate din Bangladesh şi Calcutta ar putea fi
invadate de ape. Concomitent, influenţa favorabilă a Curentului Golfului va fi
împiedicată de numeroasele aisberguri desprinse din calota nordică, în
deplasarea lor către sud. Astfel, nord-vestul Europei va suferi o răcire
pronunţată, posibil chiar o nouă eră glaciară, a cărei durata nu se poate şti.
Într-o anumită măsură, restul continentului se va răci şi el. Fenomene
vulcanice imprevizibile şi alţi factori naturali ar putea influenţa modificările
climatice.
Construind fabrici şi uzine, dezvoltând oraşele şi transporturile,
defrişând pădurile pentru a folosi lemnul şi a mări suprafeţele agricole,
aruncând nepăsător în apă şi în aer cantităţi mari de deşeuri toxice omul a
stricat echilibrul natural existent în mediul înconjurător, aşa încât uneori şi-a
pus în pericol însăşi viaţa lui. În ultimii treizeci de ani, schimbările climatice
Modificări climatice
survenite în urma acţiunilor oamenilor au avut efecte puternice asupra a
numeroase sisteme fizice şi biologice din întreaga lume:
 Apa: Schimbările climatice vor reduce şi mai mult accesul la sursele de
apă potabilă. Apa provenită din topirea gheţarilor asigură în prezent
necesarul de apă pentru peste un miliard de persoane; odată cu
dispariţia acesteia, populaţiile aflate în criză vor migra, în mod
probabil, spre alte regiuni ale lumii, provocând revolte şi situaţii de
insecuritate la nivel local sau chiar mondial. Zonele afectate de secetă
riscă să se extindă.
 Ecosistemele şi biodiversitatea: se preconizează că, în cazul în
care creşterea temperaturii medii globale depăşeşte 1,5 – 2,5°C,
aproximativ 20 – 30% din speciile de plante şi de animale evaluate
până în prezent se vor confrunta cu un risc crescut de dispariţie.
 Alimentele: se estimează că schimbările climatice vor duce la
creşterea riscului de foamete; numărul persoanelor ameninţate s-ar
putea ridica la câteva sute de milioane.
 Zonele de coastă: creşterea nivelului mării va constitui o ameninţare
pentru delta Nilului, delta fluviului Gange/Brahmaputra şi delta fluviului
Mekong şi va duce la strămutarea a peste un milion de persoane din
fiecare dintre aceste delte până în anul 2050. Micile state insulare sunt
deja afectate de acest fenomen.
 Sănătatea: Schimbările climatice vor avea efecte directe şi indirecte
asupra sănătăţii umane şi animale. Efectele fenomenelor
meteorologice extreme şi creşterea incidenţei bolilor infecţioase sunt
printre cele mai importante riscuri care trebuie luate în considerare.
Maladiile influenţate de factorii climatici sunt printre cele mai mortale
din întreaga lume. În 2002, diareea, malaria şi malnutriţia proteino-
energetică au provocat peste 3,3 milioane de decese pe plan mondial,
din care 29 % în Africa.

Ce consecinţe are încălzirea globală?


Gheţarii şi gheaţa polară se topesc, încălzirea oceanelor şi creşterea
nivelului mărilor (pierderi de pământ, insulele mai mici sunt ameninţate),
amplificarea circuitului apelor la nivel global: la tropice se evaporă din ce în
ce mai multă apă, care se transformă mai apoi în ploaie în emisfera nordică;
modele de precipitaţii modificate, conţinutul salin al Atlanticului de Nord
scade; Golfstrom-ul şi, astfel, transportul de căldură spre Europa scade în
intensitate şi se poate chiar întrerupte; nu sunt excluse schimbări climatice
abrupte, înteţirea evenimentelor meteorologice extreme: tornade, ploi
torenţiale, inundaţii, secetă, întinderea deşerturilor (pierderi teritoriale,
refugiaţi ecologici), modificarea vegetaţiei: suprafeţe uriaşe de pădure ar
putea dispărea. Astfel s-ar elibera în atmosferă cantităţi uriaşe de dioxid de
carbon, care ar accelera încă şi mai mult efectul de seră, conducând la o şi
mai rapidă încălzire globală ("efect de seră galopant"), posibile distrugeri
masive ale stratului de ozon: se bănuieşte că încălzirea Pământului va duce
la o răcire a stratosferei (parte a atmosferei, la o înălţime de 15–25 km), care
va accelera procesul de distrugere al stratului de ozon.
Impactul acestor schimbări climatice va varia în funcţie de regiune,
cele mai semnificative efecte constatându-se în zona arctică, în deltele
asiatice, în statele în curs de dezvoltare din insulele mici şi în Africa Sub-
Sahariana. Schimbările climatice vor restrânge resursele de apă, deja
suprasolicitate de cererea din agricultură, industrie şi oraşe. Temperaturile în
creştere vor micşora straturile de zăpadă de pe vârfurile montane şi vor
amplifica evaporarea, alterând astfel disponibilitatea sezoniera a apei.
Fauna şi biodiversitatea, deja ameninţate de distrugerea habitatului şi
de către alte presiuni ale factorului antropic, se vor confrunta cu un
pronunţat risc de extincţie. Cele mai vulnerabile ecosisteme includ recifurile
de corali, pădurile boreale (sub-arctice), habitatul montan şi zonele
dependente de climatul mediteranean. Oceanele vor suporta de asemenea
temperaturi mai ridicate şi, pe măsură ce absorb mai mult dioxid de carbon,
viaţa marină va fi negativ afectată de către creşterea gradului de aciditate.
În toate regiunile, odată cu creşterea temperaturilor, creşte şi riscul
daunelor.
Clima nu răspunde imediat la reducerea emisiilor de gaze cu efect de
seră. Câteva dintre acestea rezistă în atmosferă ani, decenii sau chiar secole
întregi. Un posibil rezultat ar fi accentuarea schimbărilor climatice din inerţie,
care poate dura sute de ani după stabilizarea concentraţiilor atmosferice.
Sunt necesare reduceri semnificative ale emisiilor acestor gaze la nivel
global. Cu toate acestea, decizii punctuale referitoare la stabilizarea lor
pentru a preveni schimbările climatice nu au fost încă luate.
Clima Europei s-a încălzit cu aproape 1°C în ultimul secol, mai rapid
decât media mondială. O atmosferă mai caldă conţine mai mulţi vapori de
apă, însă noile regimuri de precipitaţii diferă foarte mult de la o regiune la
alta. Cantităţile de ploaie şi zăpadă au crescut considerabil în nordul Europei,
în timp ce în sudul continentului perioadele de secetă au devenit din ce în ce
mai frecvente. Temperaturile extreme înregistrate recent, cum ar fi valul de
caniculă din vara anului 2003, care a depăşit orice record, sunt o consecinţă
directă a schimbărilor climatice provocate de om. Deşi fenomenele
meteorologice singulare nu pot fi atribuite unei singure cauze, analizele
statistice au arătat faptul că riscul apariţiei unor astfel de fenomene a
crescut deja considerabil datorită schimbărilor climatice. Există dovezi
incontestabile că aproape toate procesele naturale, biologice şi fizice (de
exemplu, înflorirea timpurie a arborilor, topirea gheţarilor) reacţionează la
schimbările climatice din Europa şi din întreaga lume. Mai mult de jumătate
dintre speciile de plante din Europa ar putea fi vulnerabile sau ameninţate
până în anul 2080.
Zonele cele mai vulnerabile din Europa sunt următoarele:
 Europa de Sud şi întregul bazin mediteranean, din cauza
efectelor combinate ale creşterii puternice a temperaturii şi ale
reducerii cantităţii de precipitaţii în zone care deja se confruntă
cu un deficit de apă;
 zonele de munte, în special Alpii, unde temperaturile cresc rapid,
cauzând topirea masivă a zăpezii şi a gheţii, care modifică
debitul cursurilor de apă;
 regiunile de coastă, datorită creşterii nivelului mării şi riscului
mărit de furtuni;
 văile inundabile dens populate, datorită riscului mărit de furtuni,
de precipitaţii abundente şi viituri, care provoacă daune majore
zonelor construite şi infrastructurii;
Modificări climatice
 Scandinavia, unde se preconizează că precipitaţiile se vor
intensifica, o mare parte dintre acestea fiind sub formă de ploaie
în loc de zăpadă;
 regiunea arctică, unde schimbările de temperatură vor fi mai
însemnate decât în orice altă zonă a globului.
În absenţa unei strategii timpurii pentru a răspunde schimbărilor
climatice, este posibil ca Uniunea Europeană şi statele membre ale acesteia
să fie obligate să se adapteze fără nici o planificare, adeseori în mod brusc,
ca răspuns la crize şi dezastre din ce în ce mai frecvente, ceea ce se va
dovedi a fi mult mai costisitor şi va pune în pericol sistemele sociale şi
economice ale Europei, precum şi securitatea acesteia. Aşadar, în ceea ce
priveşte efectele pentru care previziunile sunt suficient de credibile, măsurile
de adaptare trebuie să înceapă încă de acum.
În România, variabilitatea climatică va avea efecte directe asupra
unor sectoare precum agricultura, silvicultura, gospodărirea apelor, sectorul
rezidenţial şi de infrastructură, va conduce la modificarea perioadelor de
vegetaţie şi la deplasarea liniilor de demarcaţie dintre păduri şi pajişti, va
determina creşterea frecvenţei şi intensităţii fenomenelor meteorologice
extreme (furtuni, inundaţii, secete). Schimbările în regimul climatic din
România se încadrează în contextul global, ţinând seama de condiţiile
regionale: creşterea temperaturii va fi mai pronunţată în timpul verii, în timp
ce, în nord-vestul Europei creşterea cea mai pronunţată se aşteaptă în
timpul iernii. După estimările prezentate în AR4 al IPCC, în România se
aşteaptă o creştere a temperaturii medii anuale faţă de perioada 1980 –
1990 similare întregii Europe, existând diferenţe mici între rezultatele
modelelor, în ceea ce priveşte primele decenii ale secolului XXI, şi mai mari
în ceea ce priveşte sfârşitul secolului:
 între 0,5°C şi 1,5°C, pentru perioada 2020 - 2029;
 între 2,0°C şi 5,0°C, pentru 2090 - 2099, în funcţie de scenariu
(exemplu: între 2,0°C şi 2,5°C în cazul scenariului care prevede
cea mai scăzută creştere a temperaturii medii globale şi între
4,0°C şi 5,0°C în cazul scenariului cu cea mai pronunţată
creştere a temperaturii).
Efectele schimbărilor climatice au fost observate deja şi în România, cu
precădere în ultimii ani. Trecerea de la anotimpul rece la cel cald nu se mai
face treptat, ci brusc, cu variaţii mari de temperatură. În anul 2000
temperatura medie pe ţară a fost cu 1,8°C mai ridicată decât normala
climatologică (8,3°C). Faţă de valorile medii multianuale, temperaturile medii
ale anului 2000 au prezentat abateri pozitive cuprinse între 0-1 °C în centrul
ţării şi între 1-2°C în cea mai mare parte a teritoriului. Temperaturile maxime
din acel an au depăşit 40°C în sudul ţării, fiind consemnate în zilele de 4-5
iulie şi 21-22 august. Precipitaţiile căzute pe întreg teritoriul ţării în anul
2000 (430,7 mm) comparativ cu normala climatologică (647,0 mm) au
prezentat un regim deficitar, secetos. Cantitatea anuală de precipitaţii
căzută la nivelul întregii ţări a fost cu 33,4% mai redusă decât cantitatea
medie multianuală, abaterile faţă de media multianuală fiind mai reduse cu
20 - 40% în centrul şi estul ţării şi cu 40 - 60% în vestul şi sud-vestul
teritoriului. Exceptând lunile ianuarie, martie şi septembrie, în care regimul
precipitaţiilor a fost excedentar, în celelalte luni din an precipitaţiile au fost
deficitare.
Din punct de vedere pluviometric, peste 90% din modelele climatice
prognozează pentru perioada 2090 - 2099 secete pronunţate în timpul verii,
în zona României, în special în sud şi sud-est (cu abateri negative faţă de
perioada 1980 - 1990 mai mari de 20%). În ceea ce priveşte precipitaţiile din
timpul iernii, abaterile sunt mai mici şi incertitudinea este mai mare.
Analizând situaţia critică în care se află omenirea în zilele noastre,
considerăm că ne aflăm încă în incapacitatea contracarării ferme a efectelor
schimbărilor climatice la care asistăm. Suntem constrânşi să participăm într-
un joc cu consecinţe nefaste. Fără îndoială, experienţa practică a ultimilor
decenii vine în sprijinul acestor afirmaţii.

CAPITOLUL VI
MĂSURI PENTRU ATENUAREA MODIFICĂRILOR CLIMATICE

Schimbarea climatică de origine antropică este un factor nou,


adiţional, cu efecte majore asupra calităţii vieţii. Ecosistemele şi diversitatea
lor biologică cunosc o ireversibilă erodare datorită presiunilor evolutive
ridicate şi capacităţii limitate de adaptare sau de migrare a speciilor. La nivel
global se întrevede o modificare rapidă a mediului sub impactul schimbărilor
Modificări climatice
climatice în următoarele decenii, chiar dacă pe moment fenomenul nu este
foarte vizibil. Astfel, suprafaţa ocupată de ecosistemele naturale s-a redus
considerabil, provocând distrugerea sau fragmentarea habitatelor pe scară
largă.
Cum mai poate fi evitată o catastrofă climatică?
1) Adaptarea la schimbările climatice
Adaptarea este un proces prin care societăţile învaţă să reacţioneze la
riscurile asociate schimbărilor climatice. Aceste riscuri sunt reale, acţionând
deja în multe sisteme şi sectoare esenţiale ale existenţei umane - resursele
hidrologice, securitatea alimentară şi sănătatea. Opţiunile de adaptare sunt
multiple şi variază de la cele tehnice - protejarea nivelului crescut al apelor
sau case protejate de pericolul inundaţiilor prin suspendarea pe pontoane,
până la schimbarea de tip comportamental la nivel individual, precum
reducerea consumului de apă sau a consumului energetic şi/sau un consum
mai eficient. Alte strategii includ: sisteme de avertizare a fenomenelor meteo
extreme, îmbunătăţirea managementului riscului, opţiuni de asigurare şi
conservare a biodiversităţii pentru reducerea impactului schimbărilor
climatice asupra oamenilor, conservarea şi restaurarea adăposturilor
subterane pentru oameni pentru a-i proteja de furtuni.
2) Reducerea emisiilor ce cauzează schimbările climatice -
folosirea pe scară largă a tehnologiilor curate şi îmbunătăţirea eficienţei
consumatorului final.
3) Modificări ale obişnuinţei de transport - cum ar fi
îmbunătăţirea transportului public, a infrastructurii şi promovarea mijloacelor
de transport nemotorizate, pot reduce şi mai mult emisiile. Cel mai ridicat
potenţial pentru reducerea emisiilor industriale este ascuns in industria
metalurgică, mare consumatoare de energie, în ciment şi în producţia de
hârtie. Opţiunile de reducere a emisiilor din agricultură sunt şi ele
competitive şi pot contribui la îndeplinirea obiectivelor de combatere a
schimbărilor climatice pe termen lung. Gradul actual de defrişare contribuie
cu peste 20% din emisiile de gaze cu efect de sera având ca şi cauză factorul
uman, făcând din defrişarea la nivel mondial una dintre principalele cauze
ale schimbărilor climatice datorate omului.
Omul, prin activităţile sale, apare în cadrul naturii ca un factor poluant,
destabilizator, precum şi ca factor supus proceselor poluante. Ca factor
poluant, el contribuie la poluarea mediului, afectând echilibrul ecologic, prin
eliminări de gaze din industrii, automobilism şi alte acţiuni nesăbuite. Ca
factor poluat, el este supus acţiunii substanţelor chimice, eliminate de el
însuşi.
Pentru ca Pământul să rămână o planetă vie, interesele oamenilor
trebuie sa fie corelate cu legile naturii!
MOTIVE DE PREOCUPARE LA NIVEL MONDIAL
Numeroase regiuni ale lumii se confruntă deja cu efectele negative ale
unei creşteri a temperaturii medii globale cu 0,76°C în comparaţie cu 1850.
În absenţa unei politici eficiente de atenuare a schimbărilor climatice la nivel
mondial, estimările cele mai optimiste privind încălzirea globală prezentate
în cel de-al patrulea Raport de evaluare al Comitetului interguvernamental
pentru schimbările climatice (IPCC 4AR, grupul de lucru I) variază de la 1,8°C
la 4°C până în anul 2100, în comparaţie cu nivelurile din anul 1990 (a se
vedea anexa 1). Această creştere este de trei până la şase ori mai mare
decât creşterea înregistrată la nivel planetar din era preindustrială. Chiar şi
din cea mai puţin pesimistă perspectivă, un scenariu de statu-quo ar avea
drept consecinţă creşterea temperaturii cu peste 2°C faţă de nivelurile erei
preindustriale. În anexa la prezenta carte verde sunt explicate în detaliu
modificările temperaturii şi efectele acestora la nivel mondial.
Numeroase sectoare economice sunt puternic dependente de condiţiile
climatice, astfel că activităţile şi întreprinderile din aceste sectoare vor fi
printre cele afectate direct de consecinţele schimbărilor climatice:
agricultura, silvicultura, pescuitul, turismul litoral, sporturile de iarnă, precum
şi sectorul sănătăţii. Disponibilitatea scăzută a resurselor de apă, pagubele
provocate de vânt, creşterea temperaturilor, intensificarea incendiilor
forestiere şi incidenţa mai ridicată a bolilor vor duce la distrugerea pădurilor.
Creşterea frecvenţei şi a intensităţii unor fenomene extreme precum
furtunile, precipitaţiile violente, inundaţiile din zonele de coastă şi viiturile,
secetele, incendiile forestiere şi alunecările de pământ provoacă pagube
clădirilor şi infrastructurii de transport şi industriale, având astfel consecinţe
indirecte asupra sectorului serviciilor financiare şi al asigurărilor. Chiar şi
pagubele produse în afara UE ar putea afecta serios economia acesteia, de
exemplu, reducerea aprovizionării cu lemn a sectorului de prelucrare
european.
Schimbările climatice vor avea, de exemplu, diverse efecte asupra sectorului
energiei şi a modelelor de consum energetic:
• în regiunile în care cantităţile de precipitaţii scad sau verile
secetoase devin mai frecvente, se va reduce cantitatea de apă
pentru răcirea centralelor termice şi nucleare şi pentru producerea
de hidroelectricitate. De asemenea, capacitatea de răcire a apei se
va reduce ca urmare a încălzirii generale a acesteia şi este posibil
ca anumite limite de evacuare să fie depăşite;
• debitul cursurilor de apă se va modifica în urma schimbării
regimurilor de precipitaţii şi, în zonele de munte, a reducerii
cantităţilor de zăpadă şi gheaţă; blocarea cu aluviuni a barajelor
hidroelectrice s-ar putea accentua ca urmare a eroziunii în creştere;
• cererea de termoficare va scădea, însă va creşte riscul de
întrerupere a energiei electrice în timpul verii, din cauza cererii mai
mari de aer condiţionat; aceasta va duce, la rândul său, la o
creştere a cererii de energie electrică;
• riscul din ce în ce mai mare de furtuni şi inundaţii ar putea
ameninţa infrastructura energetică.
Marile infrastructuri de transport cu durată lungă de viaţă, cum sunt
autostrăzile, căile ferate, căile navigabile, aeroporturile, porturile şi gările
feroviare, funcţionarea acestora şi a mijloacelor de transport aferente sunt
influenţate de condiţiile meteorologice şi climatice şi, prin urmare, sunt, la
rândul lor, afectate de schimbările climatice. De exemplu:
• creşterea nivelului mării va reduce efectul protector al digurilor şi al
zidurilor de chei;
• în general, se preconizează că va creşte riscul de pagube şi
perturbări datorate furtunilor şi inundaţiilor, precum şi valurilor de
căldură, incendiilor şi alunecărilor de pământ.
Aceasta demonstrează că, deşi este posibil ca schimbările climatice să
prezinte anumite aspecte pozitive (de exemplu, producţia agricolă în
Modificări climatice
anumite părţi ale Europei), acestea sunt cu mult depăşite de efectele
negative.
• Nivel naţional
Îmbunătăţirea gestionării dezastrelor şi a crizelor
Vor creşte frecvenţa şi intensitatea dezastrelor de mare amploare, cum sunt
incendiile, alunecările de pământ, seceta, valurile de caniculă, inundaţiile
sau izbucnirea epidemiilor. Prevenirea, pregătirea, reacţia şi reabilitarea în
caz de dezastru ar trebui să devină o prioritate şi mai înaltă pentru statele
membre. Capacităţile de reacţie rapidă la schimbările climatice ar trebui să
fie însoţite de o strategie de prevenire a dezastrelor şi de avertizare atât la
nivel naţional cât şi la nivel european.
Instrumentele de management al riscului ar putea fi îmbunătăţite şi noi
instrumente ar putea fi create: de exemplu, cartografierea zonelor
vulnerabile după tipul de efecte, dezvoltarea de metode şi modele,
evaluarea şi prognozarea dezastrelor, evaluarea efectelor asupra sănătăţii,
mediului, economiei şi societăţii, observarea pământului prin satelit, în
sprijinul tehnologiilor de management al riscului. Se poate institui un schimb
de experienţă şi de bune practici, inclusiv pentru planificarea de urgenţă.
Elaborarea strategiilor de adaptare
Experienţa şi competenţele de elaborare a unor strategii de adaptare şi
dispoziţii de aplicare eficiente sunt încă limitate. Schimbul de informaţii
privind strategiile de adaptare ar putea reduce considerabil costurile de
instruire din statele membre, regiuni, municipalităţi şi comunităţi.
Segmentele mai puţin înstărite ale societăţii vor fi mai vulnerabile la
schimbări. Prin urmare, este necesar să se acorde o atenţie deosebită
aspectelor sociale ale adaptării, inclusiv riscurilor legate de ocuparea
locurilor de muncă şi efectele asupra condiţiilor de trai şi de locuit. De
exemplu, copiii de vârstă fragedă şi persoanele în vârstă sunt mai
vulnerabile la valurile de căldură.
• Nivelul regional
Adaptarea la schimbările climatice constituie o provocare pentru autorităţile
din Europa însărcinate cu planificarea, în special la nivel regional.
Planificarea spaţială este o chestiune transsectorială, aşadar aceasta
constituie un instrument adecvat pentru definirea unor măsuri de adaptare
rentabile. Cerinţele minime pentru planificarea spaţială, utilizarea terenurilor
şi modificarea utilizării terenurilor, luând în calcul adaptarea, ar putea juca
un rol esenţial pentru sensibilizarea publicului, a factorilor de decizie şi a
profesioniştilor şi pentru iniţierea unei abordări mai active la toate nivelurile.
S-ar putea lua în calcul elaborarea unor documente speciale cu instrucţiuni
tehnice, studii de caz şi bune practici. Uniunea Europeană poate oferi
regiunilor sprijin pentru punere în aplicare în vederea schimbului de bune
practici.
• Nivelul local
O mare parte din deciziile care influenţează în mod direct sau indirect
adaptarea la schimbările climatice se iau la nivel local. Tot la acest nivel sunt
disponibile cunoştinţe detaliate referitoare la condiţiile naturale şi umane
locale. În consecinţă, un rol important îl deţin autorităţile locale. Schimbările
de comportament în cadrul societăţilor şi comunităţilor depind într-o mare
măsură de gradul de conştientizare a problemei. Cetăţenii şi părţile
interesate nu sunt probabil pe deplin conştienţi de amploarea şi
magnitudinea evenimentelor care vor urma şi nici de efectele acestora
asupra activităţilor lor.
De exemplu, s-ar putea explora practici detaliate de gestionare a
terenurilor şi de utilizare a terenurilor în cadrul unor parteneriate cu
agricultorii, pentru a împiedica eroziunea şi torentele noroioase să ajungă
până la locuinţe şi aşezări. În sudul Europei, mai multe municipalităţi au
elaborat, împreună cu agricultorii, iniţiative pentru economisirea apei prin
utilizarea unor sisteme electronice de gestionare şi distribuţie a apei pentru
irigarea culturilor.
În regiunile în care intensitatea şi frecvenţa precipitaţiilor sunt în
creştere, s-ar putea lua în calcul crearea unor sisteme separate de colectare
pentru apele uzate şi apele pluviale, pentru a nu fi necesară consolidarea
capacităţilor de evacuare a apelor uzate.
De ce este necesară o acţiune la nivel comunitar?
Abordarea chestiunii adaptării în mod integrat şi coordonat la nivel
comunitar prezintă avantaje evidente. Sistemele fizice, biologice şi umane
ale Europei se caracterizează printr-o bogată diversitate, care va fi
accentuată de schimbările climatice. Deşi o abordare uniformizată a
chestiunii adaptării este, în mod evident, inadecvată, schimbările climatice
vor avea efecte pretutindeni, iar acestea nu vor respecta graniţele
administrative. În numeroase zone, adaptarea va presupune o abordare
transfrontalieră, de exemplu în bazinele hidrografice şi zonele biogeografice.
Deşi va trebui ca măsurile să fie întreprinse sau aplicate la nivel naţional sau
local, acolo unde există capacitatea operaţională, este esenţial ca eforturile
să fie coordonate într-un mod rentabil. Va trebui ca părţile implicate de la
toate nivelurile să se mobilizeze.
Mai mult, anumite sectoare (agricultură, apă, biodiversitate, pescuit şi
reţele energetice) sunt în mare măsură integrate la nivel comunitar prin
intermediul pieţei unice şi al politicilor comune, astfel că integrarea
obiectivelor de adaptare direct în cadrul acestora pare să fie rezonabilă. De
asemenea, se pot examina modalităţile în care chestiunea adaptării poate fi
luată în calcul în cadrul programelor de cheltuieli ale UE (de exemplu pentru
cercetare, coeziune, reţele transeuropene, dezvoltare rurală, agricultură,
pescuit, fondul social, acţiuni externe şi Fondul European de Dezvoltare).
Adaptarea va necesita existenţa unei solidarităţi între statele membre ale UE
pentru a garanta că regiunile mai puţin înstărite şi dezavantajate şi cele care
vor fi afectate cel mai puternic de schimbările climatice vor fi capabile să
întreprindă măsurile necesare.
În aproape toate statele membre se conturează politici de adaptare.
Este esenţial ca experienţa dobândită prin aplicarea primelor măsuri de
adaptare şi rezultatele cercetărilor să fie împărtăşite. În mod probabil,
adaptarea la schimbările climatice va avea de câştigat de pe urma
experienţei dobândite din confruntarea fenomenelor meteorologice extreme
şi din punerea în aplicare a unor planuri specifice şi active de management
al riscului prezentat de schimbările climatice.
Uniunea Europeană dispune de capacitatea umană, abilităţile tehnice
şi resursele financiare necesare pentru a-şi asuma rolul de lider în acest
sens. Adaptarea este într-o mare măsură o chestiune de coerenţă politică,
planificare şi acţiuni consecvente şi coordonate. Uniunea Europeană trebuie
să arate modul în care adaptarea va fi luată în calcul în toate politicile sale
Modificări climatice
relevante. Astfel, ea va oferi un exemplu şi îşi va intensifica cooperarea cu
partenerii din întreaga lume în vederea reuşitei adaptării la această
ameninţare mondială.
Prezenta carte verde se concentrează asupra unei prime serii de
posibilităţi de acţiune prioritară la nivel comunitar, care intră în sfera de
competenţă a Comunităţii. În acest context, pot fi luate în calcul patru linii de
acţiune.
• În cazurile în care cunoştinţele actuale sunt suficiente, trebuie
elaborate strategii de adaptare pentru identificarea modului optim
de alocare a resurselor şi a utilizării celei mai eficiente a acestora,
care să ghideze acţiunile la nivel comunitar, prin intermediul
politicilor sectoriale şi de altă natură şi al Fondurilor comunitare
disponibile.
• Uniunea Europeană trebuie să recunoască dimensiunea externă a
efectelor schimbărilor climatice şi a adaptării la acestea şi să
formeze noi alianţe cu parteneri din întreaga lume, în special din
ţările în curs de dezvoltare. Măsurile de adaptare trebuie
coordonate cu ţările învecinate, iar cooperarea cu organizaţiile
internaţionale trebuie consolidată.
• Atunci când există importante lacune de cunoştinţe, cercetarea,
schimbul de informaţii şi acţiunile pregătitoare ale Comunităţii
trebuie să reducă incertitudinile şi să extindă baza de cunoştinţe.
Integrarea rezultatelor cercetării în politici şi practici trebuie
consolidată.
• Strategiile şi acţiunile coordonate ar trebui să fie analizate şi
discutate mai aprofundat, printre altele, în cadrul unui grup
consultativ european privind adaptarea la schimbările climatice
creat în cadrul Programului european privind schimbările climatice.
Pentru fiecare dintre aceste patru rubrici principale, sunt detaliate mai jos o
serie de acţiuni prioritare posibile la nivel comunitar, în scopul unei
examinări mai aprofundate.
Integrarea adaptării la schimbările climatice în momentul implementării
legislaţiei şi politicilor actuale şi viitoare
Adaptarea la schimbările climatice îşi va face simţite efectele asupra
unui mare număr de domenii ale politicii comunitare. În cele de mai jos este
expusă o prezentare generală iniţială a modului în care adaptarea la
schimbările climatice a fost sau ar putea fi luată în calcul în cadrul acestor
politici. Deoarece multe dintre aceste politici se bazează pe cadrul legislativ,
succesul abordării problemei adaptării de către UE depinde de cooperarea
consolidată dintre statele membre şi dintre UE şi statele membre în vederea
aplicării acestora.
Agricultura şi dezvoltarea rurală
Agricultura europeană se va confrunta cu numeroase provocări în anii
următori, cum ar fi concurenţa internaţională, continuarea liberalizării
politicii comerciale şi declinul demografic. Schimbările climatice vor agrava
aceste dificultăţi şi vor creşte complexitatea şi costurile provocărilor cu care
ne vom confrunta. Schimbările climatice prevăzute vor afecta producţia
agricolă, gestionarea efectivelor de animale şi localizarea capacităţilor de
producţie, acestea constituind riscuri importante pentru veniturile agricole şi
ducând la abandonarea terenurilor în anumite părţi ale Europei. Riscurile în
ceea ce priveşte producţia alimentară ar putea deveni o problemă în
anumite regiuni ale Europei, deoarece valurile de căldură, perioadele de
secetă şi paraziţii pot conduce la creşterea numărului cazurilor de recolte
deficitare. Dat fiind că producţia agricolă este din ce în ce mai variabilă, se
vor agrava riscurile pentru aprovizionarea cu alimente la nivel mondial. În
acest context, este necesar să se evalueze efectele potenţiale ale unei
eventuale creşteri a biomasei pentru producţia de energie asupra rezervelor
mondiale de alimente.
Odată cu schimbările climatice, rolul agriculturii şi al silviculturii Uniunii
Europene de furnizori de servicii ecologice şi ecosistemice va avea o mai
mare importanţă. Managementul agricol şi forestier deţin un rol important în
ceea ce priveşte, printre altele, utilizarea eficientă a apei în zonele uscate,
protecţia cursurilor de apă împotriva aporturilor excesive de substanţe
nutritive, ameliorarea gestionării inundaţiilor, menţinerea şi reabilitarea
peisajelor multifuncţionale, cum sunt pajiştile cu o importantă valoare
naturală care oferă un habitat pentru numeroase specii, permiţând migraţia
acestora. Promovarea unor tehnici de management forestier care conferă
rezistenţă la schimbările climatice, a unor măsuri de gestionare a solurilor
destinate să conserve carbonul organic şi protecţia pajiştilor permanente
reprezintă măsuri de atenuare a efectelor care ar trebui să sprijine, la rândul
lor, adaptarea la riscurile care decurg din schimbările climatice.
Sprijinul comunitar pentru agricultură, silvicultură şi dezvoltare rurală
joacă un rol important în ceea ce priveşte producţia alimentară, conservarea
peisajelor rurale şi furnizarea de servicii de mediu. Recentele reforme ale
politicii agricole comune (PAC) au constituit un prim pas către crearea unui
cadru pentru dezvoltarea durabilă a agriculturii Uniunii Europene. Adaptările
ulterioare ale PAC şi verificarea eficienţei acesteia din 2008 ar putea oferi
ocazia de a analiza modalităţile optime de a integra mai eficient adaptarea la
schimbările climatice în programele de sprijin pentru agricultură. De
exemplu, ar trebui analizat în ce măsură PAC poate promova aplicarea unor
bune practici agricole compatibile cu noile condiţii climatice şi care
contribuie în mod activ la conservarea şi protejarea mediului.
Industria şi serviciile
Sectoarele industriei şi serviciilor din Uniunea Europeană se vor
confrunta cu necesitatea de a se adapta la schimbările climatice şi vor avea
oportunităţi de a introduce pe piaţă produse şi servicii în sprijinul acestui
proces. Schimbările climatice vor afecta sectoare economice şi servicii cum
sunt construcţiile şi turismul, pot duce la restructurări şi pot cauza pagube
infrastructurii industriale. Întreprinderile vor fi nevoite să se adapteze la noile
condiţii, de exemplu prin integrarea necesităţilor de adaptare la schimbările
climatice în planurile de afaceri. În acelaşi timp, este necesar să se
exploateze avantajele asociate între măsurile de atenuare şi cele de
adaptare. De exemplu, investiţiile în domeniul izolaţiilor reduc, pe de o parte,
nevoile de încălzire în timpul iernii şi în acelaşi timp protejează împotriva
căldurii excesive, reducând astfel cererea de aer condiţionat în verile mai
calde.
Cu ocazia următoarei evaluări intermediare, Comisia va examina
modul în care politica industrială poate contribui la eforturile de adaptare.
Modificări climatice
Această examinare va fi urmată de un plan de acţiune, la începutul anului
2008.
Energia
Evoluţia condiţiilor climatice va deschide noi posibilităţi, cum sunt
energia solară şi energia fotovoltaică. În schimb, verile mai lungi şi mai
uscate ar putea afecta alte surse de energie, ca de exemplu energia
nucleară şi hidroenergia, ducând în acelaşi timp la creşterea cererii de
electricitate pentru instalaţiile de aer condiţionat. Acest fapt subliniază
necesitatea diversificării surselor de energie, a dezvoltării energiilor
regenerabile, a unei mai bune gestionări a cererii şi ofertei şi a unei reţele
electrice care să facă faţă fluctuaţiilor mai mari ale cererii şi ale producţiei de
energie electrică. Comisia pregăteşte în prezent un plan strategic pentru
tehnologiile energetice, al cărui obiectiv este de a accelera inovarea în acest
domeniu pentru a face faţă dublei provocări a atenuării efectelor
schimbărilor climatice şi a adaptării la acestea. Clădirile reprezintă un aspect
esenţial. Acestea constituie exemple de bază ale necesităţii imediate de
adaptare, pentru a le face mai locuibile într-un climat mai cald şi pentru a
reduce cererea de energie, care va contribui de asemenea la atenuarea
efectelor schimbărilor climatice. Comisia va începe, în viitorul apropiat,
revizuirea cadrului de reglementare relevant, în special a directivei privind
performanţa energetică a clădirilor.
Transporturile
Adaptarea infrastructurii de transport existente la schimbările
climatice, asigurând în acelaşi timp funcţionarea sa neîntreruptă şi sigură, va
presupune investiţii suplimentare considerabile. Va trebui ca noile
infrastructuri de transport şi mijloace de transport să fie concepute, încă din
faza de proiectare, în aşa fel încât să reziste la schimbările climatice. De
exemplu, variaţiile regimului hidrologic şi ale nivelului apei de-a lungul căilor
fluviale navigabile au fost deja luate în considerare în proiectarea navelor de
navigaţie interioară. O bună planificare, care cuprinde aspecte legate de
gestionarea spaţiului, cum este selecţia amplasamentelor, ar trebui să ia în
calcul evoluţia preconizată a schimbărilor climatice. De asemenea, ar fi utilă
elaborarea unor orientări privind interpretarea legislaţiei comunitare în
vigoare, destinate autorităţilor portuare şi administratorilor infrastructurilor
de navigaţie, în scopul adaptării acestor infrastructuri.
Sănătatea
Schimbările climatice, manifestate prin valuri de căldură, dezastre
naturale, poluarea aerului şi infecţii transmise prin vectori au, în mod
incontestabil, efecte negative asupra sănătăţii. În plus, bolile transmise prin
apă, alimente şi zoonozele populaţiei umane ar putea fi afectate de
schimbările climatice. Aceste efecte pot fi amplificate de alţi factori de stres,
de exemplu expunerea la ozon şi particule fine determinată de valurile de
căldură. Expunerea pe termen lung la particulele fine din aerul ambiant
agravează o serie de afecţiuni, cum ar fi bronhopneumopatia cronică
obstructivă, care creşte sensibilitatea la alţi factori de stres de origine
climatică. Diverse proiecte elaborate în cadrul programelor de finanţare ale
Uniunii Europene (în special programul comunitar din domeniul sănătăţii
publice şi programele-cadru de cercetare) se concentrează asupra efectelor
valurilor de căldură asupra sănătăţii umane, asupra măsurilor de sănătate
publică, prevenirii efectelor acute asupra sănătăţii datorate unor condiţii
meteorologice diferite şi a strategiilor de adaptare din domeniul sănătăţii.
Evaluarea intermediară a Planului de acţiune european pentru mediu şi
sănătate (2004-2010) include, de asemenea, recomandări privind măsurile
adecvate care ar trebui luate.
Sănătatea animală prezintă un grad mare de probabilitate de a fi
afectată de consecinţele schimbărilor climatice asupra condiţiilor de trai şi de
creşterea potenţială a bolilor infecţioase transmisibile. Schimbările climatice
pot avea consecinţe directe sau indirecte asupra bolilor animale transmise
prin vectori.
Adaptarea reprezintă o strategie esenţială pentru a asigura faptul că
eventualele efecte ale schimbărilor climatice asupra sănătăţii sunt reduse şi
menţinute la un nivel minim. Comisia Europeană recunoaşte faptul că aceste
efecte se amplifică într-un ritm rapid şi periculos. Prin urmare, Comisia
intenţionează să adopte în anul 2008 o comunicare având ca temă centrală
această chestiune, în care se va stabili un cadru pentru abordarea efectelor
schimbărilor climatice asupra sănătăţii umane şi animale. Această
comunicare ar trebui să examineze diverse aspecte ale mortalităţii şi
morbidităţii datorate schimbărilor climatice, în special modificărilor modurilor
de transmitere a anumitor boli infecţioase ale oamenilor şi animalelor,
modificărilor răspândirii alergenilor pe calea aerului datorate schimbărilor
atmosferice şi riscurilor prezentate de radiaţiile ultraviolete, în condiţiile în
care schimbările climatice întârzie refacerea stratului de ozon stratosferic.
Va trebui ca reglementările din domeniul protecţiei consumatorului, al
sănătăţii publice, al alimentelor şi al hranei pentru animale să fie examinate
şi adaptate astfel încât să limiteze vulnerabilitatea la schimbările climatice.
Comisia ar putea invita comitetele ştiinţifice şi agenţiile Uniunii Europene să
furnizeze informaţii referitoare la riscurile specifice pentru sănătate asociate
cu schimbările climatice.
Apa
Directiva-cadru privind apa stabileşte un cadru coerent pentru
gestionarea integrată a resurselor de apă. Aceasta nu abordează însă direct
chestiunea schimbărilor climatice. Provocarea va fi aceea de a încorpora
măsurile referitoare la schimbările climatice în cadrul punerii în aplicare a
acesteia, începând cu primul ciclu de planificare pentru 2009. Mai concret,
instrumentele economice şi principiul „utilizatorul plăteşte” ar trebui aplicate
în toate sectoarele, inclusiv cel al locuinţelor, al transporturilor, al energiei, al
agriculturii şi al turismului. Astfel se vor crea stimulente puternice pentru
reducerea consumului de apă şi eficientizarea utilizării acesteia.
Comisia pregăteşte o comunicare pe tema deficitului de apă şi a
secetei, care se află în strânsă legătură cu schimbările climatice şi
adaptarea. Anumite regiuni din sudul Europei, unde resursele de apă dulce
sunt deja deficitare, vor avea de suferit. Perioadele de secetă ar putea
deveni mai frecvente în întreaga Uniune Europeană, iar calitatea apei se va
deteriora. Este extrem de important ca în cadrul Uniunii Europene să existe o
gestionare durabilă a cererii. Tarifarea inadecvată a apei, amenajarea
incoerentă a teritoriului şi o distribuţie necorespunzătoare a apei duc
automat la o utilizare excesivă. Aplicarea unor politici tarifare eficiente,
stabilirea unei priorităţi pentru economisirea apei şi ameliorarea eficienţei în
Modificări climatice
toate sectoarele constituie deja elementele esenţiale ale abordării Uniunii
Europene.
În mod similar, legislaţia propusă privind evaluarea şi gestionarea
inundaţiilor se va concentra asupra prevenirii, protecţiei şi pregătirii. Punerea
în aplicare trebuie să includă evaluarea amplorii fenomenelor extreme care
s-ar putea produce în viitor, în scopul reducerii riscurilor. Este necesar să se
acorde prioritate măsurilor „blânde” nestructurale, şi anume utilizării cât mai
largi a proceselor naturale pentru reducerea riscurilor de inundaţii, de
exemplu utilizarea zonelor umede, maximizarea capacităţilor de retenţie la
sursă, utilizarea durabilă a terenurilor şi o planificare spaţială care să
limiteze expunerea şi vulnerabilitatea. Dispozitivele structurale „dure” de
protecţie vor rămâne însă elemente importante în lupta împotriva
inundaţiilor de proporţii.
Mediul marin şi pescuitul
Comisia va examina aspecte ale schimbărilor climatice în contextul
lucrărilor sale privind politica maritimă a Uniunii Europene. Strategia privind
mediul marin şi legislaţia conexă, care vor constitui pilonul de mediu al
politicii maritime, vor integra schimbările climatice şi măsurile de adaptare în
programele şi planurile de punere în aplicare.
Asigurarea durabilităţii stocurilor de peşte constituie un obiectiv important al
politicii comune în domeniul pescuitului. Schimbările climatice pot afecta
tipurile de distribuţie şi abundenţa speciilor, de la plancton până la animalele
de pradă, iar aceasta ar putea duce la modificări majore ale funcţiilor
ecosistemelor şi ale distribuţiei geografice a stocurilor. Modificările
însemnate ale temperaturii apei ar putea avea, de asemenea, un impact
puternic asupra acvaculturii. Măsurile de adaptare necesare ar trebui să se
reflecte pe deplin în implementarea programelor actuale.
Ecosistemele şi biodiversitatea
Schimbările climatice vor afecta considerabil economiile şi societăţile
prin impactul pe care îl vor avea asupra ecosistemelor, mai precis asupra
patrimoniului natural, a biodiversităţii şi a continuităţii serviciilor furnizate de
ecosistemele terestre, de apă dulce şi marine. Acest lucru se datorează
faptului că o mare parte a efectelor schimbărilor climatice asupra omului se
produc prin intermediul sistemelor naturale. Ecosistemele sănătoase vor fi
mai rezistente la schimbările climatice şi, prin urmare, mai capabile de a
continua să furnizeze serviciile ecosistemice de care depind prosperitatea şi
bunăstarea noastră. Ele se află în centrul oricărei politici de adaptare. În
consecinţă, presiunile „clasice” care provoacă fragmentarea, degradarea,
supraexploatarea şi poluarea ecosistemelor trebuie reduse („imunizarea
ecosistemelor la schimbările climatice”).
Schimbările climatice vor avea efecte profunde asupra componentelor
fizice şi biologice ale ecosistemelor, şi anume apa, solul, aerul şi
biodiversitatea. Pentru fiecare dintre aceste domenii există sau se află în
pregătire dispoziţii şi politici comunitare. Va trebui ca acestea să fie puse în
aplicare în timp util pentru a permite o acţiune rapidă în scopul consolidării
rezistenţei ecosistemelor la schimbările climatice. Conservarea unor
ecosisteme în bună stare de sănătate şi de funcţionare va fi însă foarte
dificilă, deoarece schimbările climatice ar putea zădărnici eforturile trecute şi
actuale. Prin urmare, este posibil să fie nevoie de adaptarea anumitor
politici.
Aplicarea eficientă a comunicării din 2006 privind biodiversitatea şi a
planului de acţiune al UE până în 2010 şi ulterior va contribui în mod
semnificativ la conservarea şi restaurarea biodiversităţii şi a ecosistemelor.
Accentul trebuie pus pe următoarele obiective: asigurarea integrităţii,
coerenţei şi conectivităţii reţelei Natura 2000, conservarea şi restaurarea
biodiversităţii şi a serviciilor ecosistemice în mediul rural în sens larg şi în
mediul marin, asigurarea compatibilităţii dezvoltării regionale şi teritoriale cu
biodiversitatea, reducerea efectelor nedorite ale speciilor exotice
invadatoare.
Utilizarea durabilă înseamnă că dezvoltarea şi exploatarea nu trebuie
să aibă drept rezultat diminuarea patrimoniului natural sau degradarea
serviciilor ecosistemice. În acest context, este important să existe măsuri
compensatorii pentru a garanta faptul că proiectele de dezvoltare conservă
patrimoniul natural. Analizele raportului cost-beneficiu şi studiile de impact
ar trebui să ia în calcul şi să internalizeze în mod progresiv şi sistematic
costurile de mediu aferente degradării ecosistemelor.

Alte resurse naturale


Programele Forest Focus 2003-2006 includ realizarea de studii privind
anticiparea modificărilor în ceea ce priveşte creşterea pădurilor, stocurile de
carbon şi migraţia speciilor de copaci. Trebuie promovate programele de
monitorizare a pădurilor şi a solului la nivel comunitar, deoarece pe baza
rezultatelor acestora trebuie elaborate măsurile de intervenţie necesare.
Planul de acţiune pentru păduri include activităţi de cercetare şi formare în
domeniul adaptării, al evaluării efectelor şi al schimbului de practici şi
promovează un management forestier mai favorabil conservării carbonului,
similar gestionării solurilor în ceea ce priveşte atenuarea şi adaptarea.
Strategia referitoare la soluri şi legislaţia aferentă acesteia au drept
obiectiv protejarea funcţiilor solului în întreaga Uniune Europeană. Zonele
aflate în pericol de pierdere a materiei organice trebuie identificate, astfel
încât schimbările climatice să poată fi luate în calcul în programele destinate
eliminării tendinţelor care nu au un caracter durabil. Pierderea netă de
materie organică în condiţii de încălzire a climei constituie o preocupare
majoră, dat fiind că solul reprezintă cea mai mare rezervă terestră de
carbon.-
Strategia tematică privind utilizarea durabilă a resurselor naturale are
obiectivul de a reduce efectele negative ale utilizării resurselor într-o
economie în creştere şi de a ameliora eficientizarea acestora, printr-o
abordare din perspectiva ciclului de viaţă. Schimbările climatice duc la
scăderea resurselor naturale, agravând astfel efectele utilizării resurselor
asupra mediului. Planul de acţiune privind consumul şi producţia durabile,
care urmează să fie adoptat, va examina acţiunile posibile pentru
ameliorarea coerenţei politicilor în vigoare şi pentru reducerea utilizării de
resurse şi de energie.
Chestiuni transversale
Imunizarea împotriva schimbărilor climatice („climate proofing”)
trebuie integrată în directiva privind evaluarea impactului asupra mediului şi
în cea privind evaluarea strategică de mediu. Evaluarea impactului asupra
Modificări climatice
mediului, evaluarea strategică de mediu şi evaluarea impactului politicilor
trebuie să abordeze impactul asupra ecosistemelor cu ajutorul unor
instrumente care să internalizeze costurile pagubelor suferite de patrimoniul
natural şi de serviciile ecosistemice.

BIBILIOGRAFIE

• Barnea, Mihai, Papadopol, Corneliu, Poluarea şi protecţia mediului,


Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.
• Teodorescu, Irina, Rîşcoveanu, Geta, Negruţ, Claudia- Manuela,
Ecologie şi protecţia mediului, Editura Constelaţii, Bucureşti, 2001.
• NewScientist, numerele din lunile mai şi iunie2007
• www.calitateaer.ro
ANEXE

Figura 1:
Modificări climatice

DEZASTRE NATURALE
Inundaţii Tzunami
Alunecări de teren

Uragane

Vulcani
Tornade

Topirea gheţarilor
Incendii