Vasile Voiculescu /George Bacovia

Amintirea / Crize

Cum s-a trecut, plăpândă, amintirea

Tristă, după un copac, pe câmp
Iubirii noastre, tocmai ca o floare
De vânt se clatină copacul -
Ce-ntr-un pahar îşi plânge strălucirea
Şi simt fiori de nebunie.
Uitată-n colţul mesei, unde moare.
O umbră mormăind păşeşte...
Nu-i nimeni în odaia tânjitoare.
E om... atât, şi e destul...
Oglinda-n podini şi-a holbat privirea.
El - om flămând, eu - om sătul.
Perdelele lungi ţin calea către soare ...
Şi-acum ne-om gâtui tovarăşi:
Păianjenii şi-au întrerupt urzirea.
Dar vezi... m-a ocolit acuma...
Privindu-se în cupă ofilite,
El s-a temut mai mult, mai mult, - săracul...
Din miezul veşted foile mâhnite
Se rup, treptat, cu-o mută iroseală

Picând domol în umbra liniştită ...

Pe luna palidă, pustie,
Şi floarea amintirii, părăsită,
Se scutură petală cu petală
De vânt se clatină copacul...
În apa vremii veche şi clocită.