POZIŢIA GEOGRAFICĂ, SUPRAFAŢĂ ŞI DESFĂŞURARE

Subcarpaţii constituie o unitate geografică distinct desfaşurată la exteriorul Carpaţilor

Orientali şi Carpaţilor Meridionali, între văile Moldova şi Motru. Pe laturile de est şi de sud ei
intra în contact cu Podişul Moldovei, Câmpia Română (est, nord-est), Podişul Getic şi Podişul
Mehedinţi. Se desfaşoară pe o suprafaţă de 15100 km² ceea ce reprezintă 6,35% din suprafaţa
României. Subcarpaţii au forma unui imens arc care se desfăşoară între 45⁰1’30”-47⁰26’30”
latitudine nordică şi 22⁰23’20”-27⁰49’45” longitudine estică.
Numele de Subcarpaţi s-a impus relative rapid în literature de specialitate la începutul
sec.XX, plecăndu-se de la denumirea pe care a dat-o L. Mrazec în 1896 asupra spaţiului
deprisionar din nordul Olteniei şi apoi a fost aprofundată de el în contribuţii la studiul depresiunii
subcarpatice (1900) şi mai ales de către Emm. De Matonne în mai multe material şi în tezele de
doctorat (1896-1905). Denumirea, iniţial s-a referit la spaţiul depresionar rezultat prin tectonica
din Carpaţi manifestată la finele pliocenului şi începutul cuaternarului în nordul spaţiului
Depresiunii Getice. Treptat a fost completată prin includerea unităţilor deluroase de la exteriorul
Carpaţilor în care se regaseau structurile cutate cu reflectare în relief, în peisajul de culmi şi
depresiuni. Astfel, noţiunea a fost extinsă la o mare unitate situată in vecinătatea munţilor şi a
cărei geneză a fost srâns legată de aceştia.

LIMITELE SUBCARPAŢILOR
Contactul cu Carpaţii frecvent se desfăşoară prin depresiuni subcarpatice întinse, situaţie
care face ca aici să apară diferenţe de peste 300 m.Totodată munţii se termină prin versanţi
povârniţi care sunt încă bine împăduriţi, iar văile înguste în munte se deschid aproape brusc
prezentând în depresiuni terase largi cu aşezări mari. Pe sectoare situaţia apare puţin diferit:
• Între valea Moldovei şi valea Nemţişorului, culmea subcarpatică Pleşu, a cărei înalţime
se ridică la peste 900 m în vecinătatea muntelui, este separată de acesta printr-o şa
înaltă; trecerea este mai puţin evident, peisajul este dominat de păduri de fag.
• Între valea Nemţişorului şi Bistriţa limita faţă de Munţii Stânişoarei apare foarte clar pe
aliniamentul localităţilor Mănăstirea Neamţ – Agapia – Văratec –Bălţăteşti –Crăcăoani –
Almaş –Piatra Neamţ. Limita se desfăşoară pe contactul dintre formaţiunile paleogene
ale flişului carpatic (dominant grezos) şi depozitile de moloasă miocenă, argilo-
marnoase; între culmile muntoase cu înălţimi de 800-1000 m bine împădurite cu versanţi
cu pantă mare şi depresiunile Neamţ şi Cracău cu 460-500 m altitudine.
• Între Bistriţa şi Trotuş contactul se realizează cu Munţii Goşmanu şi Berzunţi. Exista şi
aici diferenţe clare de peisaj – munţii din fliş paleogen cu altitudini de peste 850 m care
sunt bine împăduriţi şi depresiunea Tazlău la 400-500 m. Limita se desfăşoară pe
aliniamentul de localităţi de la nord la sud: Săveşti – Borleşti – Tazlău – Solonţ – Poduri
– Tg. Ocna.
• Între Trotuş şi Buzău se află Subcarpaţii de curbură. Contactul acestora cu subunităţile
montane se face în cea mai mare măsură prin modificări bruşte în peisaj. Pâna la valea
Buzăului limita trece pe la vest de localităţile Tg Ocna – Oituz – Mănăstirea Caşin –
Dragosloveni – Tulnici – Coza – Ploştina – Nereju – Neculele – Vintileasa – Bisoca –
Lopătari – Ivăneţu – Mlăjet. Pe acest aliniament culmili montane au altitudini cuprinse
 între 950-1200 m dominând spaţiul subcarpatic limitrof prin diferenţa de nivel de 200-450
m.
• Între Buzău şi Dâmboviţa, situaţiile sunt mult mai complexe. Desfăşurarea aproape
continuă a unor depresiuni în primul rând cu caracter structural, pe aliniamentul unităţii
de Slănic, a dus la separarea de munte a unor culmi şi massive de fliş paleogen iar la
vest de Prahova a unor înălţimi mai mici formate pe flişul paleogen şi cretacic care şi-a
pierdut fizionomia muntelui şi se încadrează la sistemul dealurilo subcarpatice. De
aceea, contactul descrie o linie sinuoasă (Mlăjet – Chiojdu – Ceraşu – Măneciu
Ungureni – Slănic – Petreceaua – Şotriile – Comarnic – Talea – Moroieni – Runcul –
Cetăţeni).
• Între Dâmboviţa şi Argeş se realizează contactul dintre Subcarpaţii Getici şi Masivele
Iezer şi Ghiţu care este în mare măsură exprimat. Este reprezentat de contactul munţilor
cu o serie de depresiuni. Cea mai extinsă este Depresiunea Câmpulung – Muscel. În
peisaj se reflect o diferenţă între altitudinile de cca. 1000-1100 m în cadrul munţilor şi de
650-700 m în vatra depresiunii.
• Între Argeş şi Bistriţa limita nu mai apare la fel de tranşant. Culmile subcarpatice sunt
înalte (800-1100), prezintă forme de relief individualizate pe monoclinul paleogen şi
miocen. Contactul între Carpaţi şi Subcarpaţi se realizează prin bazine depresionare şi
şei înalte aflate pe un aliniament cu multe suişuri şi coborâşuri. Asta face ca legăturile
între aşezările aflate în depresiuni să se producă greu prin drumuri vechi şi
nemodernizate.
• La vest de Bistriţa situaţia se modifică radical. Contactul dintre cele două mari unităţi
geografice este din nou net. Pe de-o parte sunt Munţii Căpăţânii, Parâng şi Vâlcan
alcătuiţi din roci cristaline, sub aceştia se întind un şir de depresiuni în principal de
natură structural ca Horezu, Baia de Fier, Novaci, Muşeteşti ce reprezintă un adevărat
uluc depresionar.
Limita exterioară a Subcarpaţilor faţă de Podişul Moldovei, Câmpia Română, Podişul
Getic şi Podişul Mehedinţi şi în multe sectoare foarte discutabilă. Limita între Subcarpaţi şi
Podişul Moldovei se realizează în lungul culuarelor Moldova şi Siret. Limita faţă de Câmpia
Română se desfăşoară pe aliniamentul Săpoca – Livada – Coteşti – Odobesti – Jariştea –
Panciu – Copăceşti – Verneşti – Pietroasele – Urlaţi – Scăieni – Plopeni – Băicoi – Floreşti –
Filipeştii de Munte – Drăgăneşti Ungureni. Limita faţă de Podişul Getic este foarte neregulată pe
aliniamentul localităţilor Onceşti – Mihăileşti (Râul Târgului) – Retevoieşti (Râul Doamnei) –
Stroieşti (Vâlsan) – Curtea de Argeş – Tigveni (Topolog) – valea Sâmnicului – Râureni (Olt). La
vest de Olt până la Gilort contactul dintre Podişul Olteţului şi Subcarpaţi este ambiguu,
neexistând prea multe elemente de separare între cele două unităţi. Limita are o desfăşurare în
zig-zag cu înaintare spre nord pe interfluvii şi retrageri spre sud în bazinele de contact de pe văi
îndividualizate prin versanţi cuestici. Ea trece pe aliniamentul localităţilor Bârseşti (Olt) –
Surapatele (Otăsău) – Copăceni (Cerna) – Alunu (Olteţ) – Tg. Cărbuneşti (Gilort). În
extrimitatea vestică limita este puţin evident pe culuarul Motru.

POPULAŢIE ŞI AŞEZĂRI
 Subcarpaţii au reprezentat dintodeauna o unitate fizico-geografică bine populată.
Asigurarea defensivei, oferită de relief şi de pădure, dar şi condiţiile fizico.geografice favorabile
dezvoltării unei agriculturi complexe au impus această stare de fapt.
Se detaşează câteva aliniamente de grupare a aşezărilor mari şi indirect de concentrare
a populaţiei. Astfel sunt:
a. Satele şi oraşele din depresiunile de la contactul cu muntele unde activităţilor
silvo-pastorale tradiţionale, li se adaugă exploatarea de materiale de
construcţie, sarea, iar în ultimele decenii cele balneo-turistice; se impun:
Bumbeşti, Novaci, Horezu, Călimănesti, Câmpulung, Fieni, Breaza,
Comarnic, Târgu Ocna etc.;
b. Aşezările din culuarele văilor care traversează Subcarpaţii în care se impun
câteva oraşe mari devenite centre de polarizare a activităţilor economice.
Acestea sunt Târgu Jiu, Râmnicul Vâlcea, Curtea de Argeş, Câmpina,
Oneşti, Târgu Neamţ etc.;
c. Aşezări de la contactul Subcarpaţilor cu Câmpia Română şi din vestul
culuarului Siretului cu o dominantă agricolă – se îmbină culturile cerealiere cu
pomi-viticultura şi produsele industriei alimentare; dominant sunt sate mari;
d. Axe secundare de aşezări individualizate fie în culuarele văilor secundare,
unele cu desfăşurare transversală în raport cu Subcarpaţii Getici şi de
Curbură (Topolog, Argeş, Râul Doamnei, Ialomiţa, Teleajen, Slănicul de
Buzău, Putna etc.); altele de-a lungul unor depresiuni longitudinale (Cracău-
Bistriţa, Tazlău etc.); sunt în majoritate sate cu economie agricolă la care se
adaugă activităţi industriale (exploatarea petrolului, cărbunelui, produse
textile, alimentare, materiale de construcţii etc.) şi turistice ca Govora, Ocnele
Mari, Olăneşti, Săcele, Oglinzi etc.).
În baza unor statistici reiese o creştere continuă a numărului de locutori, dar cu
diferenţieri atât în timp, cât şi de la un sector la altul. În prezent numărul de locuitori este de
circa 2,2 mil. loc. Reprezentând aproximativ 10% din populaţia ţării. Aici se constată un ritm de
creştere a populaţiei de aproximativ 5‰, accentul căzând pe unele oraşe devenite reşedinţe de
judeţ (Târgul Jiu, Râmnicul Vâlcea) sau centre industriale importante (Curtea de Argeş,
Câmpulung, Câmpina, Oneşti) şi apoi pe centrele de exploatare a petrolului si cărbunelui. În
2000 erau 31 de oraşe cu 36,7% din totalul populaţiei, restul populaţiei locuieşte în cele 1900 de
sate existente. În prezent reţeaua de aşezari este destul de densă (peste 12 localităţi/100 km²)
mai ales în Subcarpaţii Getici (peste 14 localităţi/100 km²)
Oraşele au apărut începând cu sec. XIV-XVI, unele cu funcţie de reşedinţă domnească
ca Curtea de Argeş şi Câmpulung altele ca târguri (Târgu Jiu, Râmnicu Vâlcea, Piatra Neamţ,
Târgu Neamţ). Cele mai multe sunt legate de sfârşitul secolului al XIX-lea şi al XX-lea
dezvoltarea lor fiind condiţionată de îmbinarea mai multor factori (exploatarea resurselor de
subsol, poziţia lor în raport cu axele principale de comunicaţie etc.). Extracţia petrolului a stat la
baza dezvoltării unor localităţi care au devenit oraşe precum Câmpina (1866), Băicoi (1948),
Moineşti (1912), apoi de extracţia sării sunt legate oraşele Târgul Ocna (1866), Slănic (1892),
Ocnele Mari, altele legate de valorificarea terapeutică a apei izvoarelor minerale: Călimăneşti
(1927), Băile Govora (1927), Băile Olăneşti, Pucioasa (1911), iar altele decretate ca oraşe cu
profil agro-industrial cum sunt Horezu (1968), Novaci (1968) etc.
 Conform -Dicţionarului de Geografie umană- din 1999 “Satul este o aşezare de tip rural, a
cărei populaţie se ocupă îndeosebi cu agricultura, locuind în gospodării individuale. În principiu,
satele au un nivel de dotare socio-culturală şi de echipare tehnico-edilitară sub nivelul aşezărilor
urbane şi un număr relativ redus de locuitor.” Componentele teritoriale ale satului sunt: vatra
(locul de concentrare al locuinţelor) şi moşia (locul de muncă). Aşezările rurale sunt cele mai
numeroase, majoritatea atestate documentar în secolele XIV-XVI ele concentrând în prezent
peste 73% din populaţie. Cele mai mari sunt în apropierea oraşelor, pe terasele din culuarele
văilor principale, la contactul cu câmpia sau depresiunile extinse. Cele mai numeroase se află în
depresiunile Cracău, Târgu Neamţ, Tazlău, pe văile Prahova, Argeş, Olt etc. Satele de mărime
medie (2000-5000 locuitori) reprezintă circa 1/3 din totalul localităţilor rurale. Dar sunt prezente
şi localităţile mari cu peste 5000 de locuitori, aşezate mai ales la contactul cu muntele (Albeştii
de Argeş, Drajna, Tismana, Jitia, Vânătorii Neamţului etc.). Mare majoritate a aşezărilor au insă
sub 1000 de locuitori, acestea reprezintă 60% din total.

FIZIONOMIA AŞEZĂRILOR UMANE ÎN FUNCŢIE DE RELIEF

O tipologie a siturilor aşezărilor la nivelul spaţiului subcarpatic este o interprindere dificilă,
mai ales că intravilanele au urmărit în localizarea lor realizarea mai multor condiţii fizico-
geografice. În cazul vechilor aşezări, situl este într-o mare măsură condiţionatdin punct de
vedere istoric. Din această cauză siturile timpurii pot jena dezvoltarea activităţiilor economice
moderne şi contemporane. Situl rural se manifestă, spre deosebire de cel al aşezărilor urbane,
într-o manieră mai stabilă, datorită unei creşteri mai modeste a dimensiunii aşezărilor rurale în
perioada modernă şi contemporană. Dimensiunea spaţială a aşezărilor urbane creşte şi, în
pofida faptului că asistăm la un evident conservatorism al localizării al centrului urban, oraşul
tinde să se extindă în areale ce prezintă condiţii diferite faţă de situl iniţial.

Situl reprezintă factorul decisiv in amplasarea teritorială a aşezărilor rurale, rezultat în

urma sortării voluntare efectuate de grupurile umane a unei game de variante intotdeauna mai
largi, actiune pe baza careia, in final, se structurează nodurile oricarei retele de asezări.
In randul elementelor cadrului natural un loc important îl ocupa relieful, care dicteaza de
multe ori şi în prezent direcţiile de extindere pe care le urmeaza intravilanul. De altfel, chiar şi în
ultimul secol, când factorii social-istorici şi politici şi-au amplificat rolul în ceea ce priveşte
apariţia şi dezvoltarea aşezărilor omeneşti, relieful a continuat să reprezinte un element de
greutate în luarea deciziilor, atât in ceea ce priveste trasarea căilor de comunicaţii moderne, cât
şi în legatură cu planurile de sistematizare ale localităţilor de dupa cel de-al doilea razboi
mondial. În timp, au aparut noi modalităţi de creştere a favorabilitaţii spaţiului pentru locuire
materializate prin asanări, îndiguiri, desecări sau terasări care au moderat si uneori chiar au
eradicat restricţiile impuse de relief.
Pornind de la condiţiile de relief, situl de terasă este bine reprezentat în cadrul spaţiului
umanizat subcarpatic. Preferinţele pentru terasele inferioare şi medii sunt evidente. Terasele
superioare sunt deobicei evitate, căci stratul acvifer se afla la o adâncime mai mare, ceea ce nu
asigură o accesibilitate facilă la resursele de apă freatică.
Avantajele spaţiale ale acestei localizări sunt: declivitatea şi fragmentarea redusă,
evitarea inundaţiilor, facilitatea alimentării cu apă. Pentru acest tip de sit cele mai reprezentative
sunt satele răsfirate, unde gospodăriile alternează cu livezi, păşuni, fâneţe, pâlcur de pădure
sau terenuri cultivate, iar economia este diversificată. Împrăştierea este desigur mai mică decât
la aşezările din zona montană. Creşterea şi extinderea satului se face întotdeauna nu prin
construcţii noi în aria interioară, ci prin case plasate către margine. Aceste sate fiind aproape
întodeauna şi liniare de-a lungul cursului de apă. Pentru Depresiunea Neamţ, Radu Dimitriu
(2007) indică localităţile situate pe terasele Neamţului, Ozanei şi Topoliţei şi anume Săcăluseşti
(Topoliţa), Humuleşti (Neamţ), Tărpeşti (Topoliţa), Blebea (Neamţ) etc. Cazuri asemănătoare
sunt prezente de-a lungul Bistriţei (Frunzeni), Tazlăului (Tazlău), Putnei (Tulnici) , Buzăului,
Prahovei, Oltului, Motrului etc.
Situl de terasă este cel mai răspândit tip de sit urban. Cele mai multe oraşe se situează
pe terasele inferioare şi în lunca râurilor, unde s-au instalat de timpuriu drumuri comerciale.
Aşezări precum Târgu Neamţ pe terasele Ozanei, Piatra Neamţ, Buhuşi şi Bacău pe terasele
Bistriţei, Târgu Ocna şi Oneşti pe terasele Trotuşului, Comarnic, Breaza, Câmpina pe terasele
Prahovei, Călimăneşti şi Râmnicul Vâlcea pe terasele Oltului, Târgul Cărbuneşti pe terasele
Blahniţei şi Târgu Jiu pe terasele Jiului. Constrângerele spaţiale inpuse de sit au dus la
coborârea intravilanului în albia majoră, astfel de situaţie la Curtea de Argeş situat iniţial pe
terasele Argeşului acum s-a extins şi în albia majoră. O altă situaţie este extinderea spre
terasele superioare sau chiar pe partea înaltă a inerfluviilor. Oraşele Panciu şi Odobeşti , situate
în Piemontul Putnean au o aşezare cu trăsături asemănătoare celei de terasă, prin altitudinea
relativă apreciabilă a treptelor de relief pe care sunt situate , faţă de de văile Şuşiţei şi
respectiv, Milcovului, care secţionează piemontul, ca şi prin constituţia litologică a substratului şi
prin gradul de înclinare a reliefului.
O aşezare deosebită este cea a oraşului Moineşti, situat in şaua dintre munţii Tazlăului şi
Berzunţului , şa care poartă numele oraşului , tapisată cu depozite aluvio–proluviale de pietriş şi
dominand valea Tazlăului Sărat. Şi această aşezare are, însă, unele puncte comune cu o
aşezare de terasă, ca orizontalitate, constituţie a substratului.
Situl de glacisuri şi conuri de dejecţie s-a impus mai ales în morfologia aşezărilor rurale,
aşezări de contac munte-depresiune. Pe lângă o oarecare protecţie împotriva inundaţiilor şi
această categorie oferă condiţii favorabile de declivitate, alimentare cu apă potabilă,
proximitatea pădurilor etc. Aşezările se cantonează pe conurile de dejecţie ale afluenţilor
secundari şi pe mici glacisuri proluvo-coluviale. Aceasta situaţie este prezentată în Depresiunea
Neamţ de catre Radu Dimitriu (2007) ca fiind foarte tipică pentru compartimentul vestic, mai
ales pentru Agapia, formată pe glacisul întins ce leaga Muncelul Agapia de depresiune. La fel,
pentru Filioara, unde partea veche a satului se dispune liniar pe flancurile de est, nord si nord-
est ale Dealului Filioara, vaile abrupte ale pâraielor Secătura Mare si Secătura Mica,
determinând apariţia unui hiatus teritorial dincolo de care, spre nord-vest, aşezarea îşi trimite
unele extinderi mai recente. Şi Valea Seaca este situata in cea mai mare parte pe un glacis
coluvial format la baza Dealului Carpenului, cu extindere suplimentară în zona în care pârâul
Valea Seaca primeste pe stânga un mic afluent. Forma liniara a vetrei constituie un indiciu
categoric al amplasamentului pe o astfel de forma de relief. Partea nordica a acestui sat, mai
recentă, a rezultat în urma iesirii la drumul ce duce la Varatec, pe valea paraului Netezi. La
randul lui, Varatecul prezinta tendinte de extindere cvasicirculara, fructificând situl de glacis
coluvial de la poalele dealului omonim, cu toate ca în parte nordica satul ocupa şi un glacis cu
panta mai accentuată format la partea inferioara a culmii carpatice Runcul Ferice(669,5 m).
Valea Netezi imparte aşezarea aproximativ in jumătate nucleul iniţial fiind situat in imediata
apropiere a manastirii, înspre sud. Tot un sit de glacis de racord revine şi satului Mănăstirea
Neamţ, cu mentiunea ca, in timp, aşezarea s-a extins şi pe terasele de lunca ale Nemţişorului.
În apropiere, Nemţişorul valorifica aceleasi elemente ale cadrului natural local, fiind format pe
un glacis rezultat in urma contopirii a trei conuri de dejectie formate de păraiele ce vin de pe
flancul sudic al Culmii Pleşu si sunt tributare Nemţişorului. Cu toate acestea, panta mare de
scurgere si caracterul torenţial al acestor mici cursuri de apa, la care se adauga caracterul friabil
al păturii de alterare formate pe baza alterării şisturilor verzi au facut ca satul sa se extinda cu
precadere pe treapta de lunca a Nemţişorului, unde se afla in prezent centrul aşezării. De
cealaltă parte a depresiunii, satul Boiştea are o aşezare similara, dar de aceasta data glacisul
este intens fragmentat de unii afluenti minusculi ai Topolitei, ceea ce face ca vatra sa aiba un
aspect <framantat>. Extinderile s-au realizat fie pe terasa a doua a Topolitei, fie la vest de
nucleul initial, pe un glacis terasat. Este posibil ca, in acest caz, sa avem de-a face si cu o
anumită conditionare impusa de apele subterane, deoarece existenţa unor lentile de argilă
determină diferenţieri destul de mari in ceea ce priveşte adâncimea stratelor acvifere (întalnite
uneori la 5-6m, pentru ca la distanţă de cateva zeci de metri să se ajungă la 14-15m).
Există şi oraşe formate în mici glacisuri coluviale între versanţi şi albia majoră a unor rauri
, aşa cum este cazul unei porţiuni din oraşul Comarnic. Însă pentru aşezările urbane care iniţial
au fost situate într-un sit de glacis, aceasta situaţie a fost depăşită prin creşterea şi includerea
în intravilan a unor porţiuni diferite din punc de vedere fizico-geografic.
Aşezările de obârşie din zonele de cuestă sunt caracteristice morfologiei reţelei rurale
subcarpatice. Din punct de vedere al genezei acest tip de sit este unul arhaic, care viza în
primul rând defensiva şi protecţia împotriva vânturilor. Aşezările de obârşie au ocupat în general
bazinele de recepţie de formă semicerculară, de tip hârtop.
Pasurile şi şeile au imprimat un sit favorabil mai ales relaţional, de aceea este mai
degrabă un tip modern de sit. Cu toate acestea situl de şea este slab reprezentat în urbanul
subcarpatic. Moineşti este singurul oraş care aparţine acestei categorii, este situat în şaua
dintre Munţii Tazlăului şi Berzunţi. Apariţia acestui tip de sit în spaţiul rural a fost susţinută de
dezvoltarea relaţiilor transversale, care facilitau legăturile dintre unutăţi fizico-geografice sau
bazine hidrografice situate pe diferite trebte taxonomice. Situaţie tipică pentru Muscelele
Argeşului unde localităţile rurale sunt grupate de multe ori de-a lungul vailor şi pe înşeuări care
se formează la traversărea unei unei culmi de o arteră hidrografică.
Situl de versant se impune mult în peisajul subcarpatic. Se aseamănă mult cu cel de
cuestă. În Depresiunea Neamţ avem următoarea situaţie: poate cel mai tipic este cazul satului
Grumazeşti, aşezat pe versanţii sculptaţi de pârâul Comoara si de patru afluenţi minusculi pe
care îi primeşte aici- doi pe partea dreapta, ce coboara din Dealul Porcăreţilor(448m) si alţi doi
pe stânga, dinspre Dealul Caina(428,7m). În acest mic amfiteatru cu trei laturi deschis la nord-
est de iesirea Comorii spre apa Netezilor, situl Grumazeştilor are anumite valente defensive,
amprenta a unor vremuri mult mai instabile din punct de vedere social. Înserarea pe toate
aceste vai face ca periferiile sa aiba un aspect foarte caracteristic, tentacular. In apropiere, satul
Curechiştea este situat la partea inferioara a versanţilor dealurilor Hiza(421m) si
Boscana(395,5m), in lungul unui mic afluent al paraului Tolici. Tot un sit de versant are si
localitatea Ghindăoani, dar cu trasaturi foarte particulare. Pe langa versanti, asezarea ocupa
aproape in totalitate si o serie de interfluvii deluroase situate deasupra acestora. Trupul principal
al satului se situeaza de o parte si de alta a vaii paraului Ursul. Datorita substratului friabil si ca
urmare a defrişărilor foarte vechi, versanţii sunt afectaţi pe mari suprafeţe de ravenare si mai
ales de alunecările de teren, astfel încât, in timp, au capatat o alura foarte caracteristică fiind
concavi la partea superioara si convecşi la partea inferioară. Dealul Osoiului(526m) la nord-vest
si Dealul Ghindăul(450,3m, altul decat cel pe care se sprijină partea sudica a Ghindăoanilor) la
nord-est separa satul de compartimentul central al depresiunii, astfel încât si acest sit detine o
serie de trasaturi de tip defensiv. Şi Balţătestii s-au dezvoltat pe versantul stâng al unui pârâu
care strabate asezarea de la sud la nord. Valorificarea unui singur versant-cel de pe Dealul
Cimitirului(498,6m)- a fost impusa de diferenţierile de panta, cel de pe dreapta, mai abrupt, fiind
ocupat de livezi. Ceva mai la vest, satul Valea Arini fructifica tot versantul de pe stanga paraului
Sarat, dar de aceasta data nu numai inclinarea mai redusa pare sa fi dictat in primul rand
amplasarea(cu toate ca, cel putin in apropiere de centrul asezarii diferenta este evidenta), ci si
expozitia, fiind ales flancul insorit. Acest aspect al alegerii sitului in functie de expozitia
versantilor pare, insa, a fi mult mai evident la Tolici, sat recent, amplasat pe flancul estic al
Dealului Marului(482m), cu toate ca acesta este in mod categoric mai abrupt decat cel de pe
dreapta paraului Tolici. Nici macar la confluenta acestuia cu Draganul, unde terenurile plane
sunt mai intinse, asezarea nu gliseaza pe celalalt versant, optiune care nu poate fi pusa pe
seama evitarii pericolului inundatiilor, al caror risc este insignifiant datorita vitezei mari de
curgere a apei si a gradului apreciabil de impadurire. Doar in extremitatea de sud-est a satului
vatra se extinde in mod aproape egal pe cei doi versanti, dar aici fragmentarea reliefului este
mult mai mare.
Situl de interfluviu sculptural asigură aşezărilor rurale o declivitate optimă şi defensivă,
însă din punc de vedere relaţional în perioada modernă şi contemporană devine o piedică în
racordarea la căile de comunicaţii. Un alt impediment îl reprezintă pentru aşezările situate în
această categorie lipsa, sau insuficienţa surselor de apă. Pentru Depresiunea Neamţului este
caracteristic doar celei mai tinere asezari rurale din depresiune, Humulestii Noi, asezata pe
interfluviul care separa bazinul hidrografic al Neamtului de cel al Topolitei. Aceasta frecventa
foarte redusa era, insa, de asteptat, deoarece intotdeauna de-a lungul perioadelor vechi partile
centrale ale depresiunilor subcarpatice au fost evitate, atat din considerente de siguranta, cat si
pentru a economisi o cat mai mare suprafata de teren favorabil agriculturii.
Situl de piemont este secundar reprezentat dar este similar, din punc de vedere al
condiţiilor fizico-geografice oferite dezvoltării urbane cu situl de terasă. Panciu şi Odobeşti se
află în această situaţie. La nivelul aşezările rurale acest sit are preeminenţă în aceeaşi regiune
amintită anterior, adică Piemontul Putnean.
Situl de câmpie piemontană este specific oraşului Focşani. Înclinarea foarte slabă a
terenurilor de la vest la est sigură cu greu scurgerea apelor meteorice, iar constituirea litologică
a impus în peisaj mici depresiuni de tasare. De asemenea aşezările rurale din proximitate
prezintă un sut similar.
Nu trebuie omis ca pe lânga tipul morfostructural dominant, si anume cel rasfirat, în
zonele mai înalte ale Subcarpaţilor exista o tendinţă de risipire. Localităţile risipite reflectă în
fizionomia şi structura lor forma de relief şi ocupaţiile, de regulă păstoreşti, la care se adaugă şi
cultura plantelor pe spaţii restrănse şi dispersate. Gospodăriile sunt puternic dispersate,
distanţa între ele variind între câteva sute de metri, astfel încât se confundă întregul hotar al
satului cu vatra sa.
În regiunile depresionare satele au o tendinţă de adunare. Aşezările de tip adunat au
întotdeauna un contur al vetrei bine delimitat. Ele sunt adeseori lipsite de vegetaţie interioară,
dispoziţia caselor fiind felurită. Tipurile de aşezări concentrate sunt caracteristice marilor regiuni
agricole, în primul rând celor de cultură cerealieră.
Marea proprietate existentă în ţara noastră în trecut - fie ea domnească, mănăstirească
sau boierească- a fost întemeietoare de slobozii şi stăpânitoare de clăcaşi.
Aceasta presupune separarea completă a lucului de odihnă, adică a satului propriu-zis,
de câmpul de folosinţă agricolă. Acestei cauze de ordin social i s-au adăugat şi altele de ordin
natural, ca de exemplu înlesnirea alimentării cu apă în lungul văilor cu lunci largi din regiunile
stepice, fapt ce a dus la concentrarea gospodăriilor individuale pe văi şi întinderea 'sforilor de
moşie' din preajma vetrei satului către intriorul câmpiei pe mai mulţi kilometri. Însă nu peste tot
au fost aceleaşi condiţii şi cauze sociale.
În cadrul aşezarilor de tip adunat pot fi distinse o serie de subtipuri, ce se deosebesc după
dispunerea clădirilor din vatră. Se întâlnesc astfel subtipurile:
a)compacte- în cazul în care cladirile sunt aşezate la stradă, calcan lângă calcan, sate care
în trecut au îndeplinit funcţii de târg sau centre de apărare;
b)concentrate- sate cu clădiri despărţite între ele prin curţi destul de înguste, străzi sau
drumuri strict delimitate;
c)aglomerate- sate in care clădirile sunt despărţite prin curţi largi şi chiar prin terenuri închise
pentru culturi de câmp sau livadă.
După unele particularităţi ale cadrului natural şi social, regăsim forme specifice cu
elemente caracteristice atât aşezărilor dispersate, cât şi adunate cum sunt:
-Aşezările liniare, despre care am mai amintit, dezvoltate în lungul drumurilor sau apelor,
monoliniare sau pluriliniare sunt amplasate de regulă în Subcarpaţi (îndeosebi Subcarpaţii
Olteniei), în regiunile de deal şi de munte (le întâlnim uneori şi la şes, fiind generate în special
de frecvenţa drumurilor, de condiţiile economice). Dimensiunile unui asemenea sat merg până
la 10-15 km lungime.
-Aşezările areolare sau pluricelulare, prezente în toate zonele geografice ale ţării, capătă
forme diverse, oarecum bine conturate (poligonal, rotund, neregulat); formele areolare sunt
puternic influenţate de condiţiile economice care stimulează evoluţia satului.
-Aşezările mixte sau complexe constituie rezultatul îmbinării diferitelor tipuri de sate. Această
îmbinare a tipurilor de bază poate genera forme tentaculare, areolare- liniare sau polinucleare
combinate- dezvoltate spontan îndeosebi în zonele depresionare, în câmpiile străbătute de
drumuri sau în zonele de interfluvii din regiunile de deal şi podiş.
Un element foarte important este influenţa reliefului asupra planului oraşului. În podiş şi
Subcarpaţi planul evită văile largi şi inundabile, ca şi versanţii puternic înclinaţi , împingand
tentaculele în lungul interfluviilor, a glacisurilor. Faţă de rauri, axa tramei stradale este de obicei
paralelă, dar se poate observa şi o oarecare tendinţă spre o tramă rectangulară spontană, a în
centrul oraşului Targu Neamţ.
În perioada modernă şi contemporană intervenţia sistematică asupra tramei stradale s–
a resimţit atat în trasarea de planuri concepute, pentru cartiere şi oraşe întregi , cat şi pentru
remodelarea profundă a planului vechi, ca în centrul oraşului Piatra – Neamţ, deşi în acest caz
s–au păstrat tendinţele de ansamblu.
Planul radiar – concentric spontan, este mai rar întalnit şi se poate distinge la oraşele în
poziţii nodale şi din regiuni cu relief plat , aşa cum se observă la oraşul Focşani.
Planul rectangular , folosit la parcelările noi a fost introdus în secolul XIX, în targurile
nou construite. Deşi prezintă unele deficienţe ca monotonie, canalizare excesivă pe anumite
direcţii a curenţilor de aer , lipsa de ierarhizare a reţelei stradale acest plan a atins apogeul
folosirii sale în timpul parcelărilor de după Primul Război Mondial , de exemlplu la Piatra –
Neamţ .
Relieful impune şi el anumite caracteristici străzilor. Deoarece cele mai multe oraşe au
preferat situri de terasă sau de platou interfluvial , în centrele istorice străzile au de regulă un
profil plan sau uşor înclinat , ca în cazul oraşului Piatra – Neamţ , unde se observă o valorificare
reuşită a diferenţelor mari de nivel , prin construirea de esplanade cu scări. Prezenţa în
apropiere a materialelor de construcţie , a dus la modernizarea străzilor , prin pavarea acestora.
Astfel primele pavaje apar in secoloul XIX ,cazul Focşaniului.
CONCLUZII
Morfologia actuală a sistemului subcarpatic de aşezări este indiscutabil legată de
morfologia spaţiului fizico-geografic. Repartiţia actuală a aşezărilor rurale pe teritoriul
Subcarpaţilor demonstrează din plin influenţa pe care cadrul fizico-geografic a imprimat
morfologiei reţelei rurale. În spaţiile geografice omogene reţeaua rurală se organizează în vetre
de sat dispuse la distanţe relativ egale, cu dimensiuni nu prea puternic diferenţiate ce imprimă o
reţea de tip poligonal hotarelor săteşti.
Dimpotrivă în zonele de contact fizico-geografic se constată o tendinţă de grupare
spontană a vetrelor de sat în lungul contactului dintre unităţile învecinate. Moşiile nu îşi mai
păstrează caracterul poligonal şi se transformă în fâşii alungite de lăţimi reduse astfel încât
fiecare dintre aşezări să-şi asigure o oarecare complementaritate economică. Şi în cazul
aliniamentelor rurale longitudinale de văi se impune aceeaşi tendinţă a moşiilor săteşti, de
alungire, determinată de accesul facil la axa de comunicaţie, cantonată în general pe vale dar şi
complementarităţii economice impuse de condiţiile geografice locale.
Majoritatea oraşelor din Subcarpaţi au evoluat din aşezări rurale, caracteristică specifică
zonelor de populare veche şi relativ densă. Oraşele s-au selectat dintre aşezarile rurale situate
în poziţiile cele mai favorabile dezvoltării urbane. Cele mai vechi au fost, fie reşedinţe ale unor
formaţiuni statale elementare, fie au fost folosite ca punct de oprire pe drumurile comerciale.
Aşezările urbane apărute în perioada modernă şi contemporană demonstrează din plin originea
rurală a acestora.
 BIBLIOGRAFIE
1. Chiriac Dumitru (1976), “Aşezările rurale din Moldova”, Iaşi;

2. Dimitriu Radu (2007), “Depresiunea Neamţ. Studiu de geografie

umană”, Editura Universitaţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi;

3. Erdeli George (2005), “România. Populaţia, aşezări umane şi

ecomomie”, Editura Transversal, Bucureşti;

4. Ielenicz Mihai (2005), “Subcarpaţii României”, Editura Universitară,

Bucureşti;

5. Ţurcănaşu George (2006), “Evoluţia şi starea actual a sistemului de

aşezări din Moldova”, Editura Demiurg, Iaşi;

6. Ungureanu Alexandru (1980), “Oraşele din Moldova. Studiu de

geografie economică”, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti;

7. Ungureanu Irina (2004), “Geografia Carpaţilor şi Supcarpaţilor”, Editura

Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi;

8. Velce Valeria (1982), “Geografia Carpaţilor şi a Subcarpaţilor

Româneşti”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;