Sunteți pe pagina 1din 60

LUCRU MECANIC. ENERGIE.

LEGI DE CONSERVARE.

1.1Lucrul mecanic.
Un corp, supus acţiunii unor forţe exterioare, suferă
deformări elastice sau plastice. De asemenea, se ştie că forţele
concurente care acţionează asupra unui corp (punct material) îşi
deplasează punctul de aplicaţie, producînd deplasarea corpului pe o
anumită distanţă. Deplasând corpul pe o anumită distanţă aceste
forţe efectuează asupra corpului un lucru mecanic.
Lucrul mecanic este o mărime fizică scalară, definită în cazul
forţei constante prin produsul scalar dintre forţă şi vectorul
deplasării (fig.
 
1).
L = F .∆r = F∆r cos α (1.1)
Din proprietatea de distributivitate a produsului scalar,
rezultă că lucrul mecanic efectuat de mai multe forţe concurente -
care acţioneză asupra unui corp - este egal cu lucrul mecanic
efectuat de rezultanta forţelor respective:
    
L = F1 ⋅ ∆r + F2 ⋅ ∆r + F3 ⋅ ∆r + ⋅ ⋅ ⋅ + Fn ⋅ ∆r =
     (1.2)
= ( F1 + F2 + F3 + ⋅ ⋅ ⋅ +Fn ) ⋅ ∆r .
Rezultanta forţelor concurente care

acţionează asupra corpului poate fi y F

F 
descompusã în componente α ∆r α
Fx = F cos α ; Fy = F sin α (1.3)
 
Din (1.1) şi (1.3) rezultă că for- r0 r
ţa perpendiculară pe vectorul depla-
sării nu efectuează lucru mecanic. De
altfel, din (1.1) se obţine că: 0 x
α
pentru < π / 2 , ∆L >0, adică Fig.1

forţa F contribuie la deplasarea corpului (considerat punct
material), fiind o forţă motoare şi efectuînd un lucru mecanic .
Toate forţele de tracţiune, dezvoltate de motoarele diferitelor
vehicule, sunt forţe motoare şi, ca atare, efectuează lucru mecanic
motor;
Pentru α = π / 2 , ∆L = 0 . Forţele atracţiei gravitaţionale
exercitate de Soare asupra planetelor, sau de către Pămînt asupra
Lunii, sînt perpendiculare pe direcţia deplasîrii şi deci, nu
efectuează lucru mecanic. Aceasta asigură stabilitatea traiectoriilor
planetelor, respectiv al Lunii;
Pentru α > π / 2 , ∆L < 0 . Forţa F se opune deplasării. De
exemplu, pentru forţa de frecare avem, întotdeauna, α = π şi ca
urmare lucrul mecanic efectuat de forţa de frecare este negativ.

Dacă forţa F = const. , acţionează pe direcţia deplasării, F=Fx ,
atunci lucrul mecanic este:
L = F ( x 2 − x1 ) = Fd (1.4) y
adică aria suprafeţei haşurate, indi-
cată în figura 2. F 1
2
Trebuie subliniat că lucrul me- L
canic reprezintă aria corespunzătoa- d
re (x112x2) şi în cazul în care proiec-
ţia forţei pe direcţia mişcării nu este
constantă. Fig.2
În SI, unitatea de măsură pentru lucrul mecanic se numeşte
joule (J) şi reprezintă lucrul mecanic efectuat de o forţă F=1N, al
cărui punct de aplicaţie se deplasează pe o distanţă d=1m, în lungul
suportului forţei şi în sensul forţei:1J=1N·1m.
1.2 Forţe conservative.
Toate forţele naturii pot fi divizate în forţe conservative şi
forţe disipative. Forţele,lucrul cărora nu depinde de forma
traectoriei şi ca urmare lucrul acestor forţe pe traectoria închisă
este nul se numesc forţe conservative. Exemplu:forţa de
gravitaţie.forţa coulubiană.forţele elastice.Foţele, lucrul cărora
depinde de forma traectoriei se numesc forţe disipative.Forţele de
frecare şi forţele de reyistenţa sunt disipative.

Regiunea din spaţiu caracterizată prin acţiunea (în fiecare


punct) a unei forţe determinată în modul, direcţie şi sens
reprezintă cîmpul forţelor corespunzătoare. Cîmpurile ale căror
forţe sunt conservative se nimesc cîmpuri de forţe conservative
sau, simplu cîmpuri conservative. Astfel, cîmpul
gravitaţional.,cîmpul electrostatic şi câmpul forţelor elastice sunt
conservative.
1.3 Teorema variaţiei energiei cinetice.
Considerăm un corp cu masa m care, la momentul t=0,
are viteza iniţială v1 . În acest moment, asupra corpului încep să
acţioneze forţe de tracţiune Ft şi forţa de frînare 
Ff (fig.3).  Vom
încerca să calculăm lucrul meca- Ff Ft
nic efectuat, asupra corpului, de
forţa rezultantă F=Ft -Ff pe o dis-
tanţă egală cu d, la capătul căreia Fig. 3
corpul are viteza finală v2 . L = Fd = ( Ft − F f ) d = mad . (1.6)

Conform formulei lui Galilei, avem:


v 2 = v12 + 2ad ; ad = v 22 / 2 − v12 / 2
2
(1.7)
Înlocuind produsul ad din (1.7) în (1.6) obţinem:
L = ( Ft − F f ) d = mv 22 / 2 − mv12 / 2 (1.8)
Aşadar, ajungem la concluzia că lucrul mecanic efectuat
de suma proiecţiilor forţelor pe direcţia mişcării reprezintă
diferenţa dintre valoarea finală şi valoarea iniţială a unei mărimi
fizice care caracterizează starea punctului material - aflat în
mişcare cu viteza v , faţă de un sistem de referinţă iniţial - se
numeşte energie cinetică şi se defineşte prin semiprodusul dintre
masă şi pătratul vitezei:
1
E c = mv 2 (1.9)
2
Din (1.8) şi (1.9) rezultă:
( )
L = Ft − F f d = E c 2 − E c1 = ∆E c (1.10)
Formula (1.10) este expresia matematică a teoriei
variaţiei energiei cinetice: ”Variaţia energiei cinetice a unui punct
material aflat în mişcare faţă de un sistem de referinţă inerţial, este
egală cu lucrul mecanic efectuat de rezultanta forţelor care
acţionează asupra acestuia, în timpul variaţiei considerate”. Această
teoremă reflectă faptul că variaţia stării de mişcare a punctului
material este o consecinţă a forţei rezultante care acţionează asupra
lui. Desigur, aceasta rezultă şi din principiul fundamental al
mecanicii în sensul că dacă rezultanta forţelor este zero, viteza
punctului material rămîne constantă şi în consecinţă, variaţia
energiei cinetice este egală cu zero.
De regulă, în probleme nu se dă( sau nu se cere) lucrul
mecanic efectuat de rezultanta forţelor, ci lucrul mecanic
efectuat de motor, adică de forţa de tracţiune.
Lt = Ft d = F f d + ∆E c (1.11)
Aşadar, lucrul mecanic efectuat de forţa de tracţiune
reprezintă suma dintre lucrul mecanic necesar învingerii forţelor
de frînare şi variaţia energiei cinetice a corpului.

1.4 Energia mecanică.


Un punct material aflat într-un câmp conservativ de
forţe are atît o energie cinetică, Ec , cît şi o energie potenţială, Ep
.Ultima reprezinta energia de interactiune a corpurilor. Suma
energiei cinetice şi celei potenţiale reprezintă energia mecanică
a punctului material aflat într-un cîmp conservativ de forţe:
E=Ec+Ep (1.12)
Astfel, dacă un corp (considerat punct material) se află
la înălţimea h de la suprafaţa Pămîntului şi se deplasează cu o
viteză v, energia lui mecanică este:
E=mv2/2+mgh (1.13)
Cînd corpul este legat de un resort de constantă
elastică k, avînd viteza v în momentul în care resortul este
alungit (sau comprimat) cu x , energia mecanică a sistemului va
fi:
E=mv2/2+kx2/2. (1.14)

1.5. Conservarea energiei mecanice.


Un ansamblu de corpuri (puncte materiale) formează
un sistem fizic. Uneori, chiar un singur corp (punct material)
poate forma un sistem fizic.
Corpurile ce formează un sistem fizic interacţionează
atît între ele, cît şi cu corpurile din afara sistemului considerat.
Aceste interacţiuni conduc la schimbarea stării sistemului, adică
la apariţia unor procese ce se desfăşoară în sistem. Forţele de
interacţiune dintre corpurile (punctele materiale) ce formează
sistemul fizic considerat se numesc forţe interne , iar forţele de
interacţiune dintre corpurile din sistem şi corpurile din afara
sistemului se numesc forţe externe.
Sistemele fizice sînt izolate (sau închise) dacă asupra
corpurilor din sistem nu acţionează forţe externe, respectiv
neizolate (sau deschise) cînd corpurile ce formează sistemul se
află sub acţiunea unor forţe externe.
În orice sistem fizic - în care se desfăşoară un proces
oarecare - are loc o variaţie a uneia sau alteia dintre mărimile
fizice caracteristice. Aceste variaţii nu sunt independente,
deoarece mărimile fizice ce caracterizează un sistem sunt legate
între ele prin relaţii ce reflectă legile fizicii.
Datele experimentale şi teoretice au condus la concluzia
că există mărimi fizice caracteristice sistemelor izolate, care
rămîn constante în decursul desfăşurării proceselor
corespunzătoare. Legităţile fizice potrivit cărora valorile unor
mărimi fizice - caracteristice pentru sistemele izolate - rămîn
constante în orice proces, sau într-o clasă anume de procese, se
numesc legi de conservare.
Am arătat că lucrul mecanic efectuat de forţa de
tracţiune (1.11) se scrie sub forma:
Lt=Ft d=Ff d+Ec2 -Ec1 (1.15)
. Dacă forţa de tracţiune Ft este conservativă atunci acest lucru
poate fi prezentat ca variaţia energiei potenţiale
Lt=Ft d=Ep1 -Ep2 . (1.16)
Astfel, din (1.15) şi (1.16) , se obţine:
(Ec1+Ep1) -(Ec2 +Ep2)=Ff d. (1.17)

Sau
E1 -E2 =Ff d. (1.18)
Aşadar, descreşterea energiei mecanice a unui sistem fizic
este egală cu lucrul mecanic efectuat pentru învingerea forţelor de
frînare. Din (1.17) rezultă că dacă Ff =0 şi sistemul este izolat,
atunci:
Ec1 +Ep1=Ec2+Ep2 ; E1=E2=E=const. (1.19)
Rezultă că energia mecanică a unui sistem izolat - în care
acţionează numai forţe conservative - este constantă, adică
energia mecanică a unor astfel de sisteme se conservă .
Dacă într-un proces oarecare, energia cinetică a sistemului
izolat variază cu ∆E c , iar energia potenţială cu ∆E p , avem:
Ec1+Ep1=Ec2+Ep2=Ec1+ ∆E c +Ep1+ ∆E p
sau
∆E c = −∆E p (1.20)
Adică, conservarea energiei mecanice a unui sistem conservativ
izolat conduce la concluzia că, în orice proces creşterea energiei
cinetice este egală cu descreşterea energiei potenţiale şi invers.
Putem arăta simplu că, în miş- A
carea de cădere liberă a corpuri- v0
lor (fig.4) , energia mecanică se B
conservă: h
EA=mv02/2+mgh; b
2
EB=mv B/2+mgx= h-x C
=mv20/2+mg(h-x)+mgx=
=mv20/2+mgh; (1.21) Fig. 4

E c = mvc2 / 2 = mv 02 / 2 + mgh
Se observă că energia mecanică a sistemului este constantă
în timpul căderii libere a corpului:
EA=EB=EC=constant.

1.6 Conservarea impulsului.


Impulsul
 unui
 punct material fiind produsul dintre masă şi
viteză lui, p = mv , este o măsură a mişcării punctului material
şi de aceea se mai numeşte şi cantitate de mişcare. Principiul
fundamental al dinamicii poate fi scris sub forma:
 
∆p = Fm ⋅ ∆t (1.22)
Adică, variaţia impulsului punctului material - în intervalul de

timp ∆t - este egală cu impulsul forţei medii, Fm ⋅ ∆t , care
acţionează asupra punctului material respectiv. Dacă punctul
material este
 izolat
 atunci:
∆p = 0 ; p = const. (1.23)
Rezultă că impulsul unui punct material izolat se conservă.
Acest rezultat este o consecinţă a principiului inerţiei, potrivit
căruia un punct material izolat se află în repaus relativ sau în
mişcare rectilinie uniformă în raport cu sistemele de referinţă
inerţiale.
Să considerăm un sistem format din două puncte materiale
 
(fig.5) între care acţionează forţele interne F21 şi F12 . De
asemenea, punctele materiale ce formează sistemul se află sub
 
acţiunea unor forţe externe F1 şi F2 . Conform principiului II,
avem:
( ) ( )
     
∆p 2 = F1 + F21 ∆t ; ∆p 2 = F2 + F12 ∆t (1.24)

F12 m2
F1 F2
m1
F21
Fig. 5
 
Dacă la un moment t0 corpurile au avut vitezele v1 şi v 2 ,
 
iar la un moment t 0 + ∆t vitezele acestora devin v1′ şi v 2′ ,
atunci:
     
∆p1 = m1v1′ − m1v1 ; ∆p 2 = m2 v 2′ − m2 v 2 (1.25)
Din (1.24) şi (1.25) obţinem:
( )
         
∆p1 + ∆p 2 = ( m1v1′ + m2 v 2′ ) − ( m1v1 + m2 v 2 ) = F1 + F2 + F12 + F21 ∆t
(1.26)
 
Potrivit principiului acţiunii şi reacţiunii, forţele F12 şi F21
egale în modul şi avînd sensuri opuse rezultanta lor este zero:
   
F21 = − F12 ; F21 + F12 = 0
(1.27)
Dacă rezultanta forţelor externe este:
  
F = F1 + F2
(1.28)
rezultă:
     
∆p1 + ∆p 2 = ∆( p1 + p 2 ) = ∆P = F∆t
(1.29)
Aşadar, variaţia impulsului total al sistemului
  
P = p1 + p 2
(1.30)
este egală cu impulsul rezultantei forţelor externe, care
acţionează asupra sistemului. Adică forţele interne nu contribuie
la variaţia impulsului total al sistemului.
Dacă rezultanta forţelor exterioare este egală cu zero, sau
dacă sistemul este izolat, impulsul total al sistemului se
conservă:
  
P = p1 + p 2 = const.
(1.31)
sau
   
m1v1′ + m2 v ′ = m1v1 + m2 v 2
(1.32)
Aceste rezultate obţinute pentru un sistem format din două
puncte materiale se pot generaliza pentru sisteme formate dintr-
un număr oarecare n de puncte materiale.
Dacă un astfel de sistem este izolat sau rezultanta forţelor
exterioare care acţionează asupra lui este zero, atunci impulsul
total:
   
P = p1 + p 2 +  + p n
(1.33)
se conservă.

1.7. Ciocniri.
Interacţiunile de scurtă durată dintre două corpuri se
numesc ciocniri. Procesul de ciocnire este însoţit de o serie de
fenomene ca deformarea corpurilor şi încălzirea acestora, asupra
cărora nu putem avea o reprezentare analitică riguroasă. Din
acest motiv, ne vom opri asupra a două cazuri limită.
1. Ciocnirea perfect elastică, în care putem neglija
schimbările interne ale corpurilor şi, ca urmare, suma energiilor
cinetice ale corpurilor înainte de ciocnire se regăseşte integral în
suma energiilor cinetice ale corpurilor după ciocnire.
2. Ciocnirea plastică (sau total neelastică) , cînd
corpurile cu masele m1 şi m2 formează - prin ciocnire - un corp
cu masa m=m1+m2 . Energia cinetică a corpului de masă m,
rezultat în urma ciocnirii plastice, este mai mică decît suma
energiilor cinetice ale corpurilor înainte de ciocnire. Aceasta
înseamnă că în procesul de ciocnire plastică o parte din energia
cinetică a corpurilor se transformă în alte forme de energie ca,
de exemplu, în energie de deformare şi, în special, în căldură.
Diferenţa dintre suma energiilor cinetice ale corpurilor înaintea
ciocnirii plastice şi energia cinetică a corpurilor rezultat prin
ciocnire se notează cu Q şi se numeşte căldura degajată în
procesul ciocnirii plastice.
Să considerăm ciocnirea perfect elastică a două corpuri
cu masele m1 şi m2 , care înainte de ciocnire au avut vitezele
 
corespunzătoare v1 şi v 2 , iar după ciocnire vitezele corpurilor
 
sunt v1′ şi respectiv, v 2′ . Pentru astfel de ciocniri,
legea conservării impulsului şi legea conservării energiei se
scriu sub forma:
   
m1v1 + m2 v 2 = m1v1 + m2 v 2
(1.34)
   
m1v12 / 2 + m2 v 22 / 2 = m1v1′ 2 / 2 + m2 v ′22 / 2
(1.35)
sau
   
m1 (v1 − v1′ ) = m2 (v 2′ − v 2 )
(1.36)
   
m1 (v12 − v1′ 2 ) = m2 (v 2′ 2 − v 22 )
(1.37)
Împărţind (1.37) la (1.36) obţinem:
   
v1 + v1′ = v 2 + v 2′
(1.38)
Această relaţie fundamentală între viteze, în cazul
ciocnirii perfect elastice, poate fi înscrisă sub forma:
       
v 2′ − v1′ = v1 − v 2 = −(v 2 − v1 ) sau v ′r = −v r
(1.39)
Adică, ciocnirea perfect elastică viteza relativă a
corpurilor după ciocnire este egală în modul şi de sens opus cu
viteza relativă a corpurilor înainte de ciocnire. Întroducînd
viteza v2 din (1.35) în (1.31) , rezultă:
     
m1v1 + m2 v 2 = m1v1′ + m2 v1 + m2 v1′ − m2 v 2
de unde:
 
 v1 (m1 − m2 ) + 2m2 v 2
v1′ =
m1 + m2
(1.40)

De asemenea, prin întroducerea vitezei v1′ , din (1.38) în
(1.34) se obţine:
 
 v 2 (m2 − m1 ) + 2m1v1
v ′2 =
m1 + m2
(1.41)
Formulele (1.40) şi (1.41) reprezintă expresiile
vitezelor corpurilor după ciocnirea perfect elastică. Din aceste
formule se obţin următoarele cazuri particulare:
a) - dacă m1=m2=m, obţinem:
   
v1′ = v 2 ; v ′2 = v1
(1.42)
Adică, în coicnirea perfect elastică a două corpuri cu
masele egale, corpurile schimbă vitezele între
ele;
b) - dacă v2= 0, rezultă
 
v1′ = v1 (m1 − m2 ) /( m1 + m2 )
(1.43)
 
v ′2 = 2m1v1 /( m1 + m2 )
(1.44)

Dacă, în acest caz, avem şi m1=m2=m, atunci v1′ = 0 şi
 
v 2′ = v1 .
c) - dacă v2=0 şi m2> >m1 (astfel încît m1/m2 poate fi
considerat neglijabil, adică zero, în raport cu 1), atunci:
  
v1′ = −v1 ; v ′2 = 0
(1.45)
Se obţine că particula de masă m1, care ciocneşte
perfect elastic un perete de masă m2 >> m1 ,se întoarce înapoi
(ricoşează) fără să-şi schimbe modulul vitezei.
d) - dacă ciocnirea este oblică (fig.6) , avem:

β α
β
α
       
v1′y = −v1′y ; v1′y = v1 y ; v1′x = v1x ; v1′x = v1x ;
tg v1′
= ′
y / v1x =
v1 y / v1 x =
tg ; =
.
(1.46)

Aşadar, dacă particula ciocneşte oblic şi perfect elastic


un perete, aflat în repaus, aceasta ricoşează sub unghiul “de
reflecţie” β egal cu unghiul “de incidenţă” α.
Să considerăm ciocnirea plastică a corpurilor cu masele
 
m1 şi m2, care în momentul ciocnirii au vitezele ν 1′ şi ν 2′ . Din
legea conservării impulsului avem:
m1 v1 +m 2 v2 =( m1 + m 2 ) v
(1.47)
 
 mv1 + m2 v 2
v=
m1 + m2
(1.48)
Din cele discutate rezultă că, în cazul ciocnirii plastice,
legea conservării energiei este:
2 2 
m1v1 / 2 + m2 v 2 / 2 = (m1 + m2 )v 2 / 2 + Q
(1.49)

de unde
m1 m2 ( v1 + v2 −
2v1
2 2

Q= 
m1 v1 / 2 +
2 
m2 v2 / 2 −
2 
( m1v1 + 
m2 v2 ) / 2( m1 +
2
m2 ) =
2(m1+m2 )

m1 m2  
= (v1 − v 2 ) 2 .
2(m1 + m2 )
(1.50)

Lucrare de laborator nr. 1.

Determinarea vitezei glontelui cu ajutorul


pendulului balistic.
Scopul lucrării: a studia ciocnirea neelastică a corpurilor.
Dispozitive şi accesorii: dispozitiv de tragere, gloanţe,pendul
balistic, balanţă tehnică, riglă.
1. Descrierea montajului experimental
În montajul experimental pendulul balistic reprezintă un
cilindru 1 încărcat cu plastilină şi suspendat de o tijă metalică lungă
2, fixată prin rulmentul 3 de bara 4. Aceasta din urmă este fixată
rigid de ştativul 5. Pe rigleta orizontală se află scara gradată 6 cu
indicatorul 7 şi dispozitivul de tragere 8 (fig. 5a)

a) 4 b)

5 l α
l-h
2 h
M
1 s

8
Fig.5
Cu ajutorul manetei 9 se comprimă arcul dispozitivului de
tragere (tunului). În ţeava tunului se introduce un glonte,
împingîndu-l pînă vine în contact cu arcul. Apăsînd pe trăgaciul 10,
se eliberează arcul, care face glontele să zboare în direcţie
orizontală. În momentul tragerii viteza glontelui este orientată pe
dreapta ce trece prin centrul acestuia. Ciocnindu-se cu pendulul,
glontele se opreşte în plastilina din cilindru şi împreună cu acesta
se abate de la poziţia de echilibru. Timpul ciocnirii dintre glonte şi
pendul este mic în comparaţie cu perioada oscilaţiilor pendulului,
de aceea pendulul în timpul ciocnirii nu reuşeşte să se abată
considerabil de la poziţia de echilibru.
Pentru sistemul “glonte-pendul” pot fi aplicate legile
conservării proiecţiei impulsului pe axa orizontală sub forma
următoare:
mv = ( M + m)u , (1.1)

unde m şi M sînt masele glontelui şi, respectiv, a pendulului,


v-viteza glontelui înainte de ciocnire, u-viteza glontelui şi a
pendulului după ciocnirea elastică.
După ciocnire pendulul se va abate de la poziţia de echilibru,
rotindu-se în jurul axei orizontale, astfel că centrul lui de greutate
se va ridica la o înălţime oarecare h (fig.5b).
Energia cinetică a sistemului “glonte - pendul” imediat după
ciocnire se transformă în energie potenţială
M +m 2
u = ( M + m) gh , (1.2)
2
Din (2) obţinem u = 2gh , (1.3)
Mărimea h poate fi obţinută, măsurînd deviaţia pendulului de
la poziţia de echilibru. Din figură rezultă:
α
h = l − l cos α = l (1 − cos α ) = 2l sin 2 ,
2

unde α este unghiul de deviaţie a pendulului de la poziţia de


echilibru; l - distanţa de la centrul de masă a pendulului pînă la
S
punctul de suspensie. Pentru unghiuri mici sin α ≈ α ≈ , unde S
e
este deplasarea pendulului în direcţie orizontală.
Luînd în consideraţie formulele (1), (2), (3), pentru viteza de
zbor a glontelui, obţinem:
M +m α
v= 2 sin gl , (1.4)
m 2

α S
Ţinînd cont că la unghiuri mici sin ≈ scriem formula
2 2l
M +m g
(1.4) sub o formă mai simplă: v = S , (1.5)
m l

2. Modul de lucru. Prelucrarea datelor


experimentale.
1. Se determină masa cilindrului şi a glontelui (M,m)
2. Se reglează montajul astfel, ca centrul dispozitivului de
tragere să fie orientată spre ţeava cilindrului pendulului.
3. Se notează poziţia iniţială a indicatorului, cînd acesta se
atinge de cilindrul pendulului (d1).
4. Se încarcă “tunul” şi se efectuiază tragerea.
5. Se notează poziţia indicatorului după tragere (d2),
corespunzătoare deviaţiei maxime a sistemului “pendul-glonte”. Se
calculează deplasarea.
6. Cu glontele dat se efectuiază cel puţin 5 măsurări
analogice. Tragerea se va efectua numai atunci cînd pendulul este
imobil.
7. Se repetă punctele 3-6 pentru un alt glonte.
8. Folosind formula (1.5), se calculează vitezele gloanţelor.
Se calculează erorile relative şi absolute ale măsurărilor.
9. Folosind formula (1.50), se estimează pierderile de energie
în ciocnirea neelastică.

3. Întrebări de control
1. Formulaţi legile conservării impulsului, energiei.
2. Care sisteme se numesc sisteme închise, conservative,
disipative?
3. Din ce se compune energia mecanică totală a unui sistem
de corpuri?
4. Să se deducă formula pentru calculul vitezei glontelui.
5. Care ciocniri ale corpurilor sînt numite total neelastice?
6. Este aplicabilă legea conservării energiei mecanice în
experienţa din această lucrare?

Lucrare de laborator nr. 2.


Ciocnirea elastică şi neelastică.
Scopul lucrării: a studia legile ce guvernează ciocnirea
elastică şi neelastică, folosind bile suspendate de fire.
Aparate şi accesorii: montaj pentru cercetarea ciocnirii
unor bile, set de bile din oţel, aluminiu, masă plastică şi plastilină.
Teoria: vezi paragrafele 1.6, 1.7.
1. Descrierea montajului experimental.
Aspectul general al mon-
tajului experimenal e reprezen-
tat în fig.6. Experienţa se 4
efectuiază cu ajutorul bilelor 1
şi 2, suspendate de un suport 3
bifilar. Suportul bifilar ce susţi- 1 2 10
ne bila se poate deplasa cu
ajutorul manetei 4 schimbînd 8,9
astfel distanţa dintre centrele 5 6
bilelor. Poziţia bilelor se citeş-
te pe două scale 5 şi 6 cu divi-
ziuni în grade. La schimbarea Fig.6
distanţei dintre centrele bile-
lor scala din stînga 5 trebuie deplasată astfel, ca gradaţia 0 să se
afle sub indicatorul bilei din stînga în poziţia de echilibru. La
deplasarea scalei 5 trebuie slăbit şurubul de fixare, care apoi se
strînge. Scala din dreapta 6 e montată astfel, ca indicatorul de
poziţie a bilei din dreapta să se afle în poziţia de echilibru sub
diviziunea 0. Electromagnetul 7, ce susţine bila, se poate fixa în
diferite locuri ale scalei 6 cu ajutorul şuruburilor 8 şi 9 de pe
carcasa electromagnetului. Cu şurubul 10 se va regla forţa electro-
magnetului, astfel ca aceasta să susţină bila. În lucrare se folosesc
bile din oţel, plastilină, duraluminiu, masă plastică. Bilele
nemagnetice sînt prevăzute cu o bandă metalică, pentru a putea fi
reţinute cu ajutorul electromagnetului în poziţia înclinată.
Bila din stînga 2 înainte de ciocnire se află mereu în poziţie
de echilibru. Cea din dreapta 1 - este deviată şi menţinută de
electromagnet. Ciocnirea bilelor are loc în poziţia de echilibru a
acestora.
Se numeşte ciocnire interacţiunea dintre două corpuri care
durează atîta timp cît corpurile sînt în contact. La ciocnire corpurile
fac schimb de energie şi impuls. După ciocnire corpurile se mişcă
cu viteze care diferă ca direcţie şi modul de vitezele lor înainte de
ciocnire.
În procesele reale o parte de energie se consumă la
producerea de mici deformaţii şi la învingerea forţelor de frecare
internă.
O parte din energia pierdută la deformarea corpurilor în
ciocnirea neelastică, ∆W = Wc − Wc , 2
se transformă
1

iarăşi în energie cinetică, şi anume : (Wc2 − Wc1 ) K 2 ,


unde K este coeficientul de restabilire. Notînd cu ∆Wc 1

pierderile de energie în ciocnirea parţial elastică, putem scrie:


∆Wc1 = (Wc2 − Wc1 ) − (Wc2 − Wc1 ) K 2 ,

sau
∆Wc1 = (Wc2 − Wc1 )(1 − K 2 ).

Dacă înainte de ciocnire unul din corpuri (de exemplu, al


doilea ) se află în repaus, atunci v 2 = 0 şi deci, luând în
m1 m2
considera-ţie că ∆W = Wc − Wc = − (v12 − v 22 ), obţinem:
2 2
2(m1 m2 )
m1 m2
∆Wc1 = (1 − K 2 )( v 2 − v1 ) 2 .
2(m1 + m2 )
1 − K 2 m1 m2 2
∆W2 = − v1 , (2.1)
2 m1 +m 2
Semnul minus ne arată că o parte de energie cinetică se
transformă în energie internă, iar partea de energie pierdută este:
∆Wc1 1 − K 2 m2
η= = , ( 2 .2 )
Wc1 2 m1 + m2

Coeficientul de restabilire K reprezintă într-un anumit sens o


măsură a elasticităţii corpului. Pentru ciocnirea total neelastică
K=0, pentru ciocnirea perfect elastică K=1, iar în ciocnirea parţial
elastică 0< K< 1.
Coeficientul de restabilire depinde de proprietăţile
materialului din care sînt făcute corpurile ce se ciocnesc şi de
viteza v1 , şi satisface relaţia:
u1n − u 2 n
K = , ( 2.3)
v1n − v 2 n

Unde v1n şi v 2 n sînt proiecţiile vitezelor corpurilor


înainte de ciocnire pe direcţia mişcării, iar u1n şi u 2 n - proiecţiile
respective după ciocnire.
Astfel, coeficientul de restabilire reprezintă raportul dintre
modulul vitezei relative de îndepărtare a corpurilor după ciocnire şi
modulul vitezei relative de apropiere a corpurilor înainte de
ciocnire. În experienţa analizată în prezenta lucrare de laborator
acest coeficient este :
u1 − u 2
K = , ( 2.4)
v1

2. Deducerea formulelor de calcul


Pentru executarea lucrării de laborator e necesară cunoaşterea
vitezei bilelor înainte şi după ciocnire. Vitezele pot fi calculate,
măsurînd alte mărimi – unghiurile de abatere a bilelor de la poziţia
de echilibru.
Pe baza legii conservării energiei mecanice se poate scrie:
mv 2
mgh = , ( 2.5)
2

Unde g este acceleraţia


căderii lbere; h- înălţimea, la care
se ridică centrul de masă a bilei l α
de la nivelul 0 (linia de ciocnire, fig.7).
De aici modulul vitezei: h
v= 2gh , ( 2.6)
Fig.7
Valoarea lui h se determină din formula
α
h = l (1 − cos α ) = 2l sin 2 , ( 2 .7 )
2

În care l este lungimea firului, de care este suspendată bila,


α-este unghiul dintre verticală şi firul de suspensie a pendulului în
poziţie deviată. Întroducând (2.7) în (2.6), avem
α
v = 2 gl sin , (2.8)
2

Întroducem (2.8) în (2.4) şi obţinem expresia pentru


coeficientul de restabilire. În lucrarea de laborator după unghiul de
deviere a bilelor la ciocnire se determină :
a) coieficientul de restabilire, din formula:
α α
sin 1 − sin 2
2 2
K= , (2.9)
α0
sin
2

b) partea de energie cinetica, pierduta la ciocnire - după


formula (2)
c) masa uneia din bilele de plastilină pe baza legii conservării
impulsului în ciocnirea total neelastică, folosind formula:

α0
sin
m2 = m1 ( 2 − 1) . (2.10)
α2
sin
2
3.Modul de lucru
1. Se ia cunoştinţă de marcajul bilelor şi se înscriu masele
lor, indicînd erorile.
2. De firul de suspensie din stînga se atîrnă bila de
duraluminiu cu masa mai mare, de cel din dreapta bila cu masa
mai mică. Se reglează în caz de necesitate, punctul de atingere a
bilelor, astfel ca vîrful lor să indice 0°.
3. Se conectează electromagnetul şi se apropie bila din
dreapta de electromagnet. Se notează unghiul de abatere α0 a
bilei.
4. Deconectînd circuitul electromagnetului, se produce
ciocnirea bilelor. Se măsoară unghiurile de deviaţie a ambelor bile
α1 şi α2 . Valorile α1 şi α2 se trec în tabel. Fiecare măsurare se
face cel puţin de 5 ori.
Indicaţie: deoarece un singur observator nu poate efectua
concomitent măsurări pentru ambele bile, se procedează astfel: se
face experienţa în doi; dacă însă ea este efectuată de un singur
observator, atunci se fac măsurări pentru una din bile, apoi,
repetînd experienţa din aceeaşi poziţie, se măsoară unghiul pemtru
bila a doua.
5. Aceleaşi măsurări (p.3-4) se vor efectua pentru alte 3
perechi de bile. Înainte de fiecare măsurare se va regla, în
caz de necesitate, punctul de contact al bilelor.
Atenţie! În cazul bilelor de plastilină se va citi unghiul α2 al
primei deviaţii a bilelor după firul de suspensie al bilei din
stînga.

4. Prelucrarea datelor experimentale


1. Folosind formula (2.9), se calculează coeficientul de
restabilire pentru primele trei perechi de bile. Unghiul de
abatere într-un sens de la poziţia de echilibru se va
considera pozitiv, iar în sens opus - negativ.
2. Se calculează eroarea relativă ε a coeficientului de
restabilire. Erorile instrumentale de măsurare a unghiurilor
se vor exprima în radiani (1°=0.017 rad , 10′ = 2.9•10-
3
rad).
3. Se calculează eroarea absolută.
4. Folosind formula (2.2), se calculează partea de energie
cinetică pierdută în ciocnirea primelor trei perechi de bile.
5. Se calculează masa bilei de plastilină m2 cu ajutorul
formulei (2.10), folosind datele obţinute în punctele (3-5).
6. Se calculează eroarea relativă ε comisă în determinarea
masei.
7. Se calculează eroarea absolută şi se reprezintă rezultatul
final.

5. Întrebări de control
1. Daţi enunţul legilor conservării impulsului, energiei.
2. Care ciocnire se numeşte pefect elastică?
3. Care ciocnire se numeşte total neelastică?
4. Cum se măsoară poziţia bilelor? Ce poziţie trebuie să aibă
bilele înainte de efectuarea măsurărilor?
5. Ce trebuie să se facă la schimbarea distanţei dintre
centrele bilelor?
6. Ce valori are coeficientul de restabilire în cazul ciocnirii
perfect elastice şi a celei total neelastice? Pentru care
pereche de bile ciocnirea este mai aprape de ciocnirea
perfect elastică?
7. Ce eroare se admite la măsurarea vitezei bilelor de
plastilină după ciocnire?

Lucrarea de laborator nr. 3.

Determinarea vitezei de scurgere a lichidului şi


verificarea ecuaţiei lui Bernouli
Scopul lucrării: studiul legilor principale ale
hidrodinamicii; verificarea experimentală a ecuaţiei lui Bernouli.
Aparate şi accesorii : un rezervor de apă, un vas cu
secţiune transversală varabilă, în care sănt montate tuburi
manometrice cu apă, un cronometru electronic.

1.Montajul experimental . Metodica experimentului.


Schema montajului experimental este prezentată în fig.8.
Partea principală a instala-
ţiei o constituie un tub de secţi-
une transversală variabilă 1-2. În
secţiunea largă şi în acea subţire 3 3 3/
ale tubului sînt montate manome- 3 /

h1 h2

1
trele 3 şi respectiv 3′ . Tubul 1-2
este racordat la un vas de sticlă
gradat, care permite să se deter-
mine volumul masei de lichid ce
trece prin tub în timpul dat. Cu aju-
torul robinetului 5 se reglează vite-
za curgerii apei prin vas. Durata de
scurgere a unui volum anumit de
apă se măsoară cu ajutorul unui cro- Fig. 8
nometru electronic.
Capitolul mecanicii fluidelor, care se ocupă cu studiul
mişcării lichidelor, se numeşte hidrodinamică . Studiul mişcării
lichidelor este mult mai complicat decît studiul mişcării rigidului.
Legile generale ale dinamicii rigidului pot fi aplicate numai în
cazuri particulare la mişcarea lichidului, cînd se respectă
următoarele condiţii:
Lichidul este incompresibil. Aceasta înseamnă că volumele de
lichid considerate se mişcă unele în raport cu altele fără frecare
interioară , deşi frecarea interioară nu este totdeauna neglijabilă.
Curgerea lichidului este staţionară. Aceasta îseamnă că
vitezele particulelor de lichid, variind de la un punct la altul, rămîn
constante în timp în fiecare punct .
Traiectoria, pe care o descrie o particulă de lichid în
mişcarea sa, se numeşte linie de curent .
Cantitatea de lichid care trece în unitatea de timp printr-o
secţiune dată, se numeşte debit.
Dacă v1 este viteza lichidului în secţiunea de arie S1, iar
v2 este viteza lichidului în secţiunea de arie S2, atunci debitul va fi
v1 S1 prin S1 şi v2S2 prin S2. Pentru un lichid perfect în mişcare
staţionară debitul este unul şi acelaşi pentru orice secţiune:
v1 s1 = v 2 s 2 , (3.1)

Această relaţie este teorema continuităţii tubului de


curent.
Separăm un tub de curent de secţiune mică într-un lichid
perfect ce curge staţionar (fig.9). Considerăm volumul de lichid
mărginit de pereţii tubului de curent şi secţiunile S1 şi S2,
perpendiculare pe liniile de
curent. În intervalul de timp
dt acest volum se va deplasa P1 s1 s/1 s/2
de-a lungul tubului de curent; v1 s/1
secţiunea S1 se va deplasa în h1 dl1 h2 dl2 v2
1
poziţia S 1, parcurgînd distan-
P2
ţa dl1 , iar secţiunea S2 se va de-
plasa în poziţia S21 , parcurgînd Fig. 9
distanţa dl2. Conform relaţiei
de continuitate, volumele haşurate sînt egale dV1 = dV 2 = dV .
Admitem că în secţiunea S1 asupra lichidului se exercită presiunea
P1 (cauzată de un piston sau de coloana de lichid, situată de-asupra
secţiunii S1), iar în secţiunea S2 - presiunea P2 (presiunea
atmosferică, care se opune curgerii lichidului).
Fiecare particulă de lichid posedă atît energie cinetică, cît şi
energie potenţială. Considerăm secţiunea tubului de curent şi
segmentele dl infinit mici. În acest caz toate punctele fiecărui
volum haşurat vor avea aceeaşi viteză, presiune P şi înălţime h. La
trecerea masei de lichid dm = ρdV dintr-o poziţie în alta energia
ei va varia cu mărimea
1 1
dW = ( ρdVv 22 + ρdVhg ) − ( ρdVv 12 + ρgdVh 1 ) , (3.2)
2 2
Această variaţie a energiei este egală cu lucrul, pe care îl
efectuiază forţele de presiune asupra volumului considerat
dV = P1 s1 dl 1 − P2 s 2 dl 2 = ( P1 − P2 )dV . (3.3)

Egalînd expresiile (3.2) şi (3.3), simplificînd prin dV şi


trecînd termenii cu aceeaşi indici de aceeaşi parte a egalităţii,
oţinem
v2 v2
ρ 1 + ρgh1 + P1 = ρ 2 + ρgh2 + P2 , (3.4)
2 2
sau
v2
ρ + ρgh + P = const . (3.5)
2

Ecuaţia (3.5) sau ecuaţia echivalentă (3.4) este numită


ecuaţia lui Bernouli. Deşi această ecuaţie a fost obţinută pentru un
lichid perfect, ea este valabilă şi pentru lichidele reale, în care
frecarea interioară este mică. Ecuaţia (3.5) reprezintă legea
conservării energiei. Mărimea ρ v 2 2 este energia cinetică a unui
volum unitar al lichidului; mărimea ρgh reprezintă energia
potenţială a unui volum unitar în cîmpul de gravitaţie, iar P
reprezintă energia potenţială a unui volum unitar corespunzătoare
lucrului mecanic efectuat de forţa de presiune .
În cazul unui tub de curent aşezat orizontal avem h1 = h2 = h
şi atunci ecuaţia lui Bernuoli capătă forma
ρ v12 2 + P1 = ρ v 22 2 + P2 , (3.6)

Din această ecuaţie şi din relaţia de continuitate rezultă că


într-o conductă de secţiune variabilă viteza de curgere este mai
mare în secţiunile mai mici, iar presiunea e mai mică, decît în
secţiunile mai mari. Montînd manometre de-a lungul unei conducte
de secţiune variabilă a, b, c, (fig.10), ne putem convinge de
justeţea acestei concluzii.
Dacă în curentul de lichid
introducem un tub îndoit aşa cum 1 ∆h 2
e arătat în (fig.11), atunci viteza cu-
rentului lîngă orificiu v2=0 şi deci
presiunea măsurată pe acest tub va
ρv 2
fi P2 = P1 + 1 . Fig. 10
2
Presiunea P1, măsurată pe tubul 1, se numeşte presiune
statică, presiunea se numeşte presiune dinamică, iar P2 se numeşte
presiune totală.
Folosind cele expuse mai sus, vom demonstra formula de
calcul referitoare la montajul experimental (fig.8).
Notăm cu v1 şi v2 vitezele de
curgere a apei prin secţiunea S1 şi,
respectiv, S2 iar cu d1 şi d2 diametre- a b c
le acestor secţiuni. Din relaţia de con-
tinuitate s1v1 = s 2 v 2 avem
πd12 πd 2
v1 = 2 v 2
4 4
adică d1 v1 = d 22 v 2 .
2
(3.7)
Fig. 11
Pentru cazul considerat (h1=h2) din ecuaţia lui Bernoulli
găsim
ρv 2 ρv 2 1
P1 + 1 = P2 + 2 , adică P1 − P2 = ρ (v 2 − v1 ) = ρg ( h2′ − h1′) =
2 2

2 2 2
ρgH .
unde h 1 şi h 2 sînt indicaţiile manometrelor 3 şi 31.
1 1

Din formulele (3.7) şi (3.8) obţinem formula pentru


calculul vitezei apei v2 :
1 1
 2  2
   
 2 P1 − P2   2 gH 
v2 =   =  
ρ 4 4
 1 −
d2 
  1 −

d2 
 
 d    d  
  1     1  

Cunoscînd viteza v2, determinăm debitul apei prin tubul


cu diametrul d2 :
1
 2
 
πd 22 πd 22  2 gH 
W =v2 s 2 =v2 =  4  . (3.9)
4 4
1 −

d2 
 
 d  
  1  

Pe de altă parte, acest debit trebuie să fie egal cu


volumul de lichid care se scurge din vasul 4 în tubul 1-2, rapotat la
durata scurgerii,
V
adică W′= , (3.10 )
t
Dacă W=W1, ecuaţia lui Bernouli se verifică.
2. Modul de lucru
1. Cu ajutorul robinetului 5 se reglează viteza de
curgere a apei din vasul gradat 4 pentru a obţine o
anumită diferenţă de presiune (diferenţă de nivel) în
ramurile 3 şi 3/ ale tubului 1-2.
2. Nivelul coloanei de apă în ramura 3 se notează cu h
iar în ramura 31 cu h1.
3. Se înregistrează nivelul apei în vasul 4 şi concomitent
se conectează cronometrul. Se notează timpul t de
curgere a unui volum anumit V .
4. Experienţa se repetă de 3-5 ori pentru diferite diferen-
ţe de presiuni.
5. Se calculează W şi W1, folosind formulele (3.9) şi
(3.10), şi se compară valorile obţinute pentru fiecare
experienţă în parte.
6. Se calculează eroarea absolută şi cea relativă a
mărimilor W şi W1.
7. Se scrie rezultatul final şi se trag concluzii.

3.Întrebări de control.
1. Care lichid se numeşte lichid incompresibil şi perfect?
2. Care curgere a lichidului se numeşte curgere
staţionară?
3. Ce reprezintă relaţia de continuitate?
4. Să se demonstreze ecuaţia lui Bernouli şi formula
de calcul (3.9).

Lucrarea de laborator nr.4.

Studierea legilor de deformaţie elastică.


Scopul lucrării: determinarea modulului de elasticitate la
deformaţiile de întindere şi încovoiere.
Aparate şi accesorii: strună întinsă vertical, bară, set de
greutăţi, riglă, micrometru, microscop de măsurare.

Noţiuni teoretice
Forţa caracterizează acţiunea unui corp asupra altuia. În
rezultatul acestei acţiuni corpul se mişcă ori se deformează. Sub
deformaţia corpului solid se subînţelege schimbarea dimensiunilor
şi volumului lui.
Deformaţia metalelor se poate de înţeles în felul următor: în
regiunea deformaţiilor elastice (deformaţie elastică se numeşte aşa
deformaţie la care după întreruperea acţiunii forţei care provoacă
deformaţia corpul revine la dimensiunile şi forma iniţială) cristalele
metalului îşi schimbă forma fără ca să se distrugă.
Mărimea fizică σ , care este egală cu forţa de elasticitate
dF l , aplicată pe o unitate de suprafaţă a secţiunii dS a corpului
se numeşte efort:
dF
σ= i
dS
(4.1)
Efortul se numeşte normal dacă forţa dF este perpendiculară
pe secţiunea dS , şi tangenţial, dacă dF este îndreptată pe
tangentă faţă de dS .
Pentru efortul normal
F
σ0 =
S
(4.2)
În regiunea deformaţiilor plastice (deformaţiile plastice apar
atunci , când forţele care acţionează asupra corpului au depăşit o
anumită limită numită limita elasticităţii, caracteristică pentru
fiecare corp; după depăşirea acestei limite corpul nu-şi mai
recapătă forma şi dimensiunile), în afară de schimbarea formei
cristalitelor are loc atât deplasarea lor relativă, cît şi distrugerea lor.
În acest mod în corpul solid apar deformaţii restante şi dacă
forţa exterioară continuă să crească, corpul solid se distruge. Acest
fenomen apare când efortul aparent în corp trece de limita de
rezistenţă de rupere.
Se deosebesc diferite tipuri de deformaţie: întindere,
comprimare, tăiere sau forfecare, răsucire, încovoiere.
Pentru a caracteriza deformaţia se introduce mărimea de
deformaţie relativă
∆x
ε=
x
(4.3)
care este egală cu raportul deformaţiei către valoarea iniţială
maximală a mărimii x, care caracterizează dimensiunile şi forma
corpului.
Când corpul este întins sau comprimat în toate direcţiile, x
înseamnă volumul V ( ∆x -creşterea sau micşorarea volumului V),
dar cînd este întins sau comprimat într-o direcţie , x înseamnă
lungimea corpului l.
Dependenţa dintre efort şi deformaţia relativă ε este arătată
pe fig.12. Punctul A corespunde limitei de elasticitate: ordonata
AD –mărimea efortului ne dă limita elasticităţii, ordonata BC
-limita de rezistenţă.
Savantul englez R. Hooke a stabilit legea deformaţiilor
elastice.Această lege indică că efortul la deformaţiile elastice este
proporţional cu deformaţia relativă:
σ = kε
(4.4)
Coeficientul k se numeşte modul de elasticitate . Legea lui
Hooke este valabilă pentru vectorul OA (fig. 12). La deformaţiile
de întindere (comprimare) modulul de elasticitate se numeşte
modulul E
lui Young şi legea lui Hooke se scrie σ
astfel
σ = Eε (4.5)
unde E-este modulul lui Young. Din B •
formulele (4.2) şi (4.5) obţinem A•
Fl
E= (4.6) O D C
S∆l
∆x
x
F
Dacă ∆l=l , atunci E = σ 0 = , Fig.12
S
adică modulul lui Young reprezintă efortul normal care apare în
probă cînd lungimea lui ar creşte de 2 ori, în caz dacă legea lui
Hooke se va respecta.
Luînd în consideraţie că deformaţia relativă este o mărime
arbitrară, atunci unitatea de măsurare a modulului de elasticitate va
fi
[ E] = N2 = kg
m s2m

P
Fig.13
kg
În practică modulul lui Young se măsoară în .
mm2
Modulul de elasticitate se poate de determinat şi cu metoda
de încovoiere a unei bare situate pe două suporturi la capete şi
încărcată la mijloc. Acţiunea acestei forţe provoacă deformaţia de
încovoiere (fig. 12). În acest caz mărimea deformaţiei se
caracterizează prin mărimea numită săgeată de încovoiere, adică
acea distanţă la care se coboară punctul de acţiune a forţei pe bară.
Ştiind săgeata de încovoiere λ , se determină modulul lui
Young prin formula
Pl 3
E=
4λab 3
(4.7)
unde P-forţa care provoacă deformaţia (încovoierea); l -
lungimea barei; a – lăţimea secţiunii transversale a barei; b –
înălţimea barei.
Formula (4.7) se poate folosi numai cu condiţia că bara are
secţiune transversală dreptunghiulară şi forţa de încovoiere
acţionează paralel cu acea latură care intră în formula (4.7) la
numitor la puterea a treia.
Măsurările şi prelucrarea măsurărilor
Însărcinarea 1 : Determinarea modulului lui Young prin
metoda de întindere.
Instalaţia de măsurare este prezentată schematic pe (fig. 14)
1) Cu ajutorul micrometrului se măsoară diametrul coardei
(firului) A în câteva locuri (cel puţin trei locuri) şi se
determină mărimea medie a secţiunii transversale. Cu
ajutorul riglei se măsoară lungimea coardei.
2) Pe suportul B se încarcă greutatea iniţială de întindere a
firului şi microscopul de măsurare se focusează la capătul
acului indicator în aşa mod ca el să coincidă cu
diviziunea nulă a scării de măsurare (fig. 15).
3) Pe suportul B se adaugă consecutiv greutăţile egale
(482g), care se înscriu în tabela 1 în ordinea creşterii P1 ;
P2 ; P3 ; P4 . Tot în această ordine se notează poziţia
acului-indicator pe scara micrometrului n1′, n 2′ , n3′ , n ′4
(primele măsurări) care de asemenea se înscrie în tabela
1.
4) Scoţând greutăţile în aceeaşi ordine ca şi în punctul 2 , se
notează poziţiile acului-indicator n ′4′, n3′′, n 2′′, n1′′
(măsurările secunde).

Fig.15
A
A
C

C
Fig.14

P
Fig.16

5) Eliberând suportul B de greutăţile adăugătoare, din nou


se determină poziţia nulă a dispozitivului. Măsurările
secunde pot să nu coincidă cu măsurările primare. În
acest caz ca bază se iau mărimile medii a ambelor
măsurări.
6) Folosind mărimile medii se calculează întinderea coardei,
reieşind din aceea că unei diviziuni ale scării,
micrometrului îi revin 50 µ .
7) Reieşind din formula (4.6) se calculează modulul lui
Young, eroarea absolută şi relativă a măsurărilor.
Rezultatele se înscriu în tabela 1.
Tabela 1
N.exp l 3
n ′ n ′′ ∆l n.med E, N/m2 ∆E , ∆E / E
N/m2
1
2
3
4
Măr.
Med

Însărcinarea 2:
Determinarea modulului de elasticitate prin metoda de
încovoiere.
1) Cu ajutorul micrometrului (şublerului) se măsoară
înălţimea şi lăţimea secţiunii transversale a barei în
câteva (nu mai puţin de trei) locuri şi se determină
mărimile medii.
2) Bara A se instalează pe două suporturi şi cu ajutorul riglei
se măsoară distanţa dintre suporturi.
3) Pe bara A se anină rama C (fig. 16) şi se notează poziţia
primară (nulă) a acului-indicator pe scara de măsurare a
micrometrului.
4) Rama C se încarcă consecutiv cu greutăţile suspendate P
şi se notează poziţiile consecutive ale acului-indicator
(măsurările primare).
5) Înlăturând greutăţile suplimentare în aceeaşi ordine cum e
arătat în punctul 4 , se notează poziţiile acului-indicator
(măsurările secunde).
6) Eliberând bara de greutăţile suplimentare , din nou se
determină poziţia nulă a aparatului. Măsurările secundare
pot să nu coincidă cu cele primare. În acest caz ca bază se
iau mărimile medii a ambelor măsurări.
7) După formula (4.7) se calculează modulul de elasticitate,
reieşind din aceea că o diviziune a scării microscopului e
de 50 µ . Este convenabil de calculat în prealabil
l3
mărimea = const , şi atunci formula (4.7)
4ab 3
P
primeşte forma E = const .
λ
8) De calculat valorile erorii absolute şi relative. Rezultatele
măsurărilor (şi calculelor) se înscriu în tabela 2
Tabela 2
N P n ′ n ′′ n.med λ E ∆E ∆E / E ⋅ 1
1
2
3
Med.

Întrebări de control
1. Ce se numeşte deformaţie, efort mecanic?
2. Care este deosebirea dintre deformaţiile elastice şi
plastice?
3. Descrieţi dependenţa dintre efort şi deformaţia relativă în
metale.
4. Formulaţi legea lui Hooke.
5. După care formulă se determină modulul lui Young?
Care este sensul fizic al modulului lui Young?
6. Descrieţi metodele de determinare al modulului lui
Young.

Lucrarea de laborator nr.5

Determinarea căldurii specifice a lichidului cu ajutorul


calorimetrului electric.
Scopul lucrării: determinarea căldurii specifice a lichidului
cu ajutorul calorimetrului electric.
Aparate şi accesorii: două calorimetre, două termometre,
două spirale, un vas cu lichidul studiat, două agitatoare.

Se numeşte căldură termică a unui corp cantitatea de căldură,


pe care o primeşte sau o cedează corpul la variaţia temperaturii
acestuia cu 1K:
Q
C=
T2 − T1
(5.1)
unde Q este căldura primită sau cedată de un corp, T1 şi T2 –
temperatura iniţială şi, respectiv, finală a corpului. Această formulă
este valabilă în cazul, cînd variaţia căldurii termice în funcţie de
temperatură este neînsemnată. Dacă această variaţie se ia în
consideraţie atunci avem:
dQ
C=
dT
(5.2)
Formula (5.2) permite determinarea căldurii termice reale la
temperatura dată, pe cînd formula (5.1) defineşte căldura termică
medie în intervalul (T1 , T2) sau (t1 ,t2)ºC. Pentru majoritatea
corpurilor căldura termică cu creşterea temperaturii creşte. Căldura
termică a apei se micşorează în intervalul de la 0 pînă la 35.5ºC,
apoi creşte. Căldura termică a apei în intervalul de la 0º la 100ºC
este egală cu căldura termică în intervalul de la 19.5 pînă la 20.5ºC.
Căldura termică a unei mase de substanţă egală cu unitatea se
numeşte căldură specifică şi se exprimă astefel:
dQ dQ
C= =
mdt mdT
(5.3)
[C ] = J /(kgK )
Cantitatea de căldură necesară pentru încălzirea unui corp de
la temperatura t1 pînă la temperatura t2
t2

Q = m∫ Cdt
t1

Dacă într-un anumit interval de temperatură neglijăm


dependenţa căldurii specifice de temperatură, atunci:
Q = mc(t2 − t1)
(5.4)
Admitem că într-un sistem au loc numai procese termice,
adică transferul de energie de la un corp la altul în cadrul acestui
sistem se efectuează numai prin schimb de căldură. Atunci suma
algebrică a cantităţilor de căldură primite şi cedate de către toate
corpurile ce participă la acest schimb de căldură, este egală cu zero:
n

∑Q
i =1
i =0

(5.5)
Ultima ecuaţie este ecuaţia echilibrului termic şi exprimă
legea conservării energiei în acest caz particular. Ecuaţiile (5.3) ,
(5.4) , (5.5), numite ecuaţii calorimetrice, sînt ecuaţii de bază în
diferite metode de determinare a cantităţii de căldură sau a
căldurilor specifice.
Montajul pentru determinarea cantităţii de căldură e alcătuit
din două calorimetre, fiecare din acestea fiind prevăzut cu o spirală
de aceeaşi rezistenţă cunoscută R. Spiralele sînt legate în serie prin
intermediul unui fir gros de cupru.
Într-un calorimetru este lichidul (apa), a cărei căldură
specifică e cunoscută, iar în celălalt se află lichidul studiat. La
trecerea curentului electric prin cele două spirale legate în serie, în
fiecare din ele, conform legii lui Joule-Lentz, se degajă aceeaşi
cantitate de căldură ce se transmite lichidului, vasului interior al
calorimetrului, agitatorului şi termometrului.
Cantitatea de căldură, primită de primul calorimetru, agitator
şi apă în timpul τ :
Q = ( cm+ c1m1 + c2m2 ) ⋅ ( t1 − t0 )
(5.6)
unde c, c1 , c2 sînt căldurile specifice ale apei, calorimetrului
şi agitatorului; m ,m1 , m2 – masele respective; t0 , t1 – temperaturile
iniţială şi finală a lichidului.
Căldura termică a calorimetrului, exprimată prin produsul
c1m1 se numeşte echivalentul de apă al calorimetrului.
Cantitatea de căldură primită de calorimetrul cu lichidul
studiat:
Q′ = ( c′m′ + c1′ m1′ + c2′ m′2 ) ⋅ ( t1′ − t0′ )
(5.7)
unde c′, c1′ , c′2 sînt respectiv, căldurile specifice ale
lichidului studiat, calorimetrului şi agitatorului, m′, m1′ , m2′ -
masele respective, t0′ ,t1′ - temperaturile iniţială şi respectiv finală
ale lichidului studiat.
Egalînd cantităţile de căldură Q şi Q′ , determinăm căldura
specifică a lichidului studiat:

( cm+ c1m1 + c2m2 )( t1 − t0 ) c1′m1′ + c′2m′2


C′ = − (5.8)
m′( t1′ − t0′ ) m′

Modul de lucru
1. Folosind balanţa tehnică, se determnă masa vasului
interior al calorimetrului cu apă şi a agitatorului. Masa
vasului interior al calorimetrului cu lichidul studiat şi a
agitatorului său este cunoscută.
2. Se toarnă în calorimetru apă astfel, ca spirala să fie
acoperită şi, cîntărind din nou vasul interior, se determină
masa apei.
3. Se măsoară t0 şi t0 ′ , aşteptînd pînă cînd indicaţiile
termometrelor nu mai variază.
4. Se conectează circuitul electric şi se amestecă fiecare
lichid cu agitatorul. Cînd temperatura apei creşte cu 4ºC,
curentul se întrerupe. Continuînd amestecarea lichidului
pînă încetează creşterea temperaturii, se determină
valorile t 1 şi t1′ .
5. Datele experimentale se introduc în formula (5.8) şi se
calculează căldura specifică a lichidului studiat.
6. Se află care mărime fizică a fost măsurată cu cea mai
mare precizie. În acest scop se calculează erorile relative
ale mărimilor determinate experimental.
7. Rezultatul final se prezintă sub forma :
′ = C ′ ± ∆C ′
C real

Întrebări de control
1. Ce se numeşte căldură termică, căldură specifică?
2. Cum depinde căldura termică de temperatură?
3. Explicaţi ecuaţia echilibrului termic.
4. Să se deducă formula de calcul a căldurii specifice a
lichidului cu ajutorul calorimetrului electric.

Lucrare de laborator nr.6


Determinarea căldurii specifice de topire a cositorului
(staniului).
Scopul lucrării: Determinarea căldurii specifice de topite a
cositorului prin măsurarea vitezei medii de răcire.
Aparate şi accesorii: reşou electric, termometru,
cronometru, galvanometru, cositor pur.
În conformitate cu principiul întîi al termodinamicii, cantitatea
de căldură transmisă unui corp este egală cu variaţia enegiei sale
interne plus lucrul efectuat de către acest corp asupra corpurilor
exterioare. De obicei, variaţia volumului corpului solid e
neînsemnată, şi cantitatea de căldură transmisă este consumată
în principal pentru a-i mări energia internă. Energia internă a
corpului solid se compune din energia cinetică a oscilaţiilor
termice ale particulelor, ce se găsesc în nodurile reţelei
cristaline, şi din energia potenţială de interacţiune a acestor
particule. Încălzirea termică duce la mărirea distanţelor medii
dintre nodurile reţelei (dilatare liniară şi spaţială) şi la mărirea
energiei cristalului. Ca urmare, creşte amplitudinea oscilaţiilor
termice nearmonice ale particulelor ce constituie reţeaua
cristalină şi slăbesc legăturile între acestea. O încălzire puternică
a corpului solid poate avea ca urmare descompunerea reţelei
cristaline a corpului şi trecerea substanţei din fază solidă în fază
lichidă sau gazoasă.
Dacă la descompunerea reţelei cristaline se dereglează
ordinea de simetrie la mare distanţă, dar se păstrează legăturile ce
asigură ordinea de simetrie la mică distanţă, atunci are loc
transformarea solidului în lichid. Dacă încălzirea cristalului are ca
efect ruperea completă a legăturilor între particulele reţelei
cristaline, adică se dereglează şi ordinea de simetrie la mică
distanţă, are loc trecerea directă a subtanţei din fază solidă în fază
gazoasă.
Trecerea substanţei din starea solidă direct în starea gazoasă
se numeşte sublimare. Trecerea substanţei din starea solidă în cea
lichidă se numeşte topire.
Acest proces începe după încălzirea prealabilă a cuprului
solid pâna la o anumită temperatură, numită temperatură de topire.
Procesul de topire a cristalului este un proces izotermic: atâta timp
cât durează topirea, temperatura corpului nu poate creşte. Deândată
ce corpul e încălzit până la temperatuara de topire, şi deci
amplitudinea oscilaţiilor a atins valoarea limită, începe
descompunerea reţelei şi cantitatea de căldură transmisă în timpul
topirii se consumă pentru menţinerea acestui proces. Când reteaua
cristalină s-a descompus în întregime, toată substanţa este în fază
lichidă şi la încălzirea de mai departe temperatura substanţei începe
a se mări.
Cantitatea de căldură necesară pentru transformarea unei
mase de substanţă crista-lină egală cu unitatea în lichid la
temperatura de topire se numeşte caldură specifică de topire. În
procesul cristalizării se degajă căldura de cristalizare egală cu
căldura de topire.
Temperatura de topire Tt depinde de presiunea, la care se
produce transformarea corpului solid în lichid. Variaţia presiunii
dP este însoţită de variaţia temperatirii de topire dT t . Ecuaţia
Clapeyron-Clausius exprimă dependenţa temperaturii de topire de
presiune şi este valabilă pentru tranziţia de fază de speţa I:
dP λ
=
Tt (Vl −V s )
dT t
V V
unde l şi s sânt volumele unei anumite mase în stare
lichidă şi, respectiv, în stare solidă; λ este căldura specifică de
topire. În majoritatea cazurilor topirea e însoţită de cre-şterea
dP
volumului, adică (Vl −Vs ) > 0, şi deci >0.
dT t
De aici rezultă că temperatura de topire creşte cu mărirea
presiunii. Însă există unele substanţe (gheaţa, bismutul, fonta), a
căror topire a însoţită de micşorarea volumului. În acest caz
dP / dTt < 0 , şi deci temperatura de topire scade cu marirea
presiunii.
Temperatura de topire a fazei solide depinde de prezenţa
impurităţilor, care duc la micşorarea temperaturii de topire, dacă
ele nu formează cu substanţa cristale mixte, numite soluţii solide.
Pentru aliajele care pot fi obţinute în orice proporţii ale
substanţelor aliate A şi B, dependenţa temperaturii de topire de
compoziţia aliajului e reprezentată în fig. 17.

Ttop
• TA
TB •
•C

B A
Fig.17
Pe axa absciselor sunt marcate masele substanţelor A şi B în
aliaj. Direcţia de la stân-ga la dreapta corespunde creşterii cantităţii
de substanţă A. Pe axa ordonatelor este reprezentat temperatura de
topire a aliajului. Punctul TB corespunde temperaturii de topi-re a
substanţei pure B; cantităţi mici de impurităţi alei substanţei A duc
la micşorarea tem-peraturii de topire, în punctul C atingându-se
temperatura minimă de topire. Compoziţia aliajului, pentru care
temperatura de topire este minimă, adică corespunde punctului C,
se numeşte compoziţie eutectică. Compoziţie eutectică este acea
compoziţie a aliajului, când acesta se topeşte sau se solidifică ca o
substanţă omogenă, deşi în realitate reprezintă un amestec din
cristale mici ale ambelor componente. Astfel de aliaj este numit
aliaj eutectic. Din figură se vede că la dreapta de punctul C
temperatura de topire creşte până în punctul T A , ce corespunde
temperaturii de topire a substanţei pure A. După cum rezultă din
figură, o mică cantitate a componentei a doua întotdeauna duce la
micşorarea temperaturii de topi-re a substanţei pure. Altfel se
produce topirea unui corp amorf. La încălzirea uniformă
temperatura corpului amorf creşte continuu. Corpurile amorfe nu
au o temperatură anumită de trecere în stare lichidă. Această
trecere are loc în mod continuu, nu prin salt. Se poate indica doar
un inetrval de temperaturi, în limitele căruia are loc înmuierea
corpului. Această comportare se explică prin faptul că lichidele şi
corpurile amorfe nu se deosebesc decât prin gradul de mobilitate a
moleculelor. Corpurile amorfe pot fi considerate drept lichide
suprarăcite.
Vom determina căldura specifică de topire a cositorului,
urmărind procesul de topire a acestuia.
La rîcirea substanţei topite are loc procesul invers topirii-
cristalizarea. În fig.18 e reprezentată temperatura T a cositorului ce
se răceşte în funcţie de timpul τ . Porţiunea AB corespunde răcirii
cositorului lichid până la faza de cristalizare, porţiunea BC –
cristalizării cositorului, CD - răcirii cositorului solidificat.

T,k

T1 •A B
T2 • • C
T3 •D

0 τ,c
τ1 τ2 τ3 τ4
Fig.18

Pentru a determina căldura specifică de topire, înlocuim


graficul obţinut prin altul idealizat, unind punctele A cu B, C cu D.
Cantitatea medie de căldură q1, cedată în unitatea de timp la
răcire de cositorul lichid şi creuset, este
Q1 (m c + m 2 c 2 )(T1 − T2 ) |
q1 = = 1 1 , (6.1)
τ 2 − τ1 (τ 2 − τ 1 )
unde c1=266 J/(kg*K) este căldura specifică a cositorului
lichid, m1- masa cositorului; c2 şi m2- căldura specifică şi,
respectiv, masa creuzetului.
La răcirea cositorului solid este cedată în unitatea de timp
cantitatea de căldură

Q2 (m c ′ + m2 c 2 )(T2 − T1 ) |
q2 = = 1 1 , (6.2)
τ 2 −τ3 (τ 4 − τ 3 )
unde c1/=246 J/(kg*K) este căldura specifică a cositorului
solid.
Cantitatea de căldură, cedată în unitatea de timp în procesul
cristalizării, este
Q3 λm1
q3 = = , (6.3)
τ 3 − τ 2 (τ 3 − τ 2 )
unde λ este căldura specifică de topire (de cristalizare).
Valoarea q3 poate fi determinată ca media aritmetică a
mărimelor q1 şi q2, deoarece q3= const, iar q1 şi q2 sunt vitezele
medii de răcire a cositorului la începutul şi, respectiv, la sfârşitul
cristalizării sale:
q + q2
q3 = 1 , (6.4)
2
Întroducând valorile q], q2 şi q3 din ecuaţiile (6.1),(6.2),(6.3)
în (6.4), după unele transformări obţinem:
τ −τ  T − T2 T − T3 
λ = 3 2 ( m1 c1 + m 2 c 2 ) 1 + (m1 c1′ + m 2 c 2 ) 2 , (6.5)
2m1  τ 2 − τ1 τ4 −τ3 

Modul de lucru
1. Se conectează reşoul electric şi se topeşte cositorul.
Încălzirea se continuă până când acul galvanometrului va
indica o temperatură cu 300-400C mai înaltă, decât
temperatura de topire a cositorului (t sn = 231 ,9 0 C ) .

2. Se deconectează reşoul electric. Cositorul începe să se


răcească. Peste fiecare 20 s se notează indicaţiile
galvanometrului până se ajunge la 1900C.

3. Folosind rezultatele măsurărilor, se construieşte graficul


dependenţei T = f (τ) . Dacă se respectă egalitatea
τ 3 − τ 2 = τ 2 − τ 1 = τ 4 − τ 3 , atunci formula de calcul (6.5) se
simplifică:

1
λ= [ (m1 c1 + m 2 c 2 )(T1 − T2 ) + (m1 c1′ + m 2 c 2 )(T2 − T3 )] (6.6)
2m1

Temperaturile T1 ,T2 şi T3 se determină din grafic pentru


momentele de timp cores-punzătoare τ1 ,τ2 , τ3, şi τ4 .
Întroducând valorile acestor mărimi în (6.6) se calculează căldura
specifică de topire a cositorului.
4. Se prezintă rezultatul final sub forma λexp = λ ± ∆λ.

Întrebări de control
1. Ce se numeşte căldură specifică de topire?
2. Care sunt particularităţile de topire ale corpurilor
cristaline şi ale celor amorfe?
3. Cum depinde temperatura de topire de presiune, de
compoziţia substanţei?
4. Să se deducă formula de calcul a căldurii specifice de
topire.

Lucrarea de laborator nr.7


Studiul cîmpului electrostatic prin metoda
electrostatică
Scopul lucrării: Cercetarea cîmpului electrostatic în
regiunea dintre doi conductori de forme diferite încărcaţi cu sarcină
electrică şi descrierea acestui cîmp cu ajutorul suprafeţelor
echipotenţiale şi al liniilor de forţă.
Aparate şi accesorii: sursă de curent continuu, tavă cu
apă, placă de plexiglas, electrozi metalici, două sonde, voltmetru,
microamper-metru.

Noţiuni teoretice
În natură există două tipuri de sarcini electrice - pozitive şi
negative. Orice două sarcini electrice interacţionează între ele.
Sarcinile cu acelaşi semn se resping, iar cele de semne diferite se
atrag.
În anul 1785 savantul francez Ch. A. Coulomb a stabilit pe
cale experimentală legea cantitativă ce descrie interacţiunea
sarcinilor punctiforme, care se enunţă astfel: între două corpuri
punctiforme purtătoare de sarcini electrice q1 şi q 2 se exercită
forţe orientate pe linia ce uneşte cele două corpuri punctiforme, de
modul proporţional cu produsul q1 q 2 şi invers proporţional cu
pătratul distanţei r dintre corpurile punctiforme.
În S.I. legea lui Coulomb se exprimă prin relaţia:
1 qq 2
F=
4π ε0 r 2
(7.1a)
pentru sarcini electrice în vid şi
1 qq 2
F=
4π ε0 ε ⋅ r 2
(7.1b)
pentru sarcini electrice într-un mediu cu permitivitatea ε .
În aceste relaţii q1 şi q2 sînt mărimile sarcinilor punctiforme
care se exprimă în coulombi (C); r - distanţa dintre ele,
ε0 = 8.85 ⋅ 10 −12 F / m - constanta electrică.
Din compararea relaţiilor (7.1a) şi (7.1b) rezultă că
permitivitatea unui mediu arată de cîte ori forţa de interacţiune a
sarcinilor în vid este mai mare decît în mediul dat (pentru vid
ε = 1 ).
Sarcinile electrice se numesc punctiforme, dacă dimensiunile
liniare ale corpurilor pe care se află sarcinile sînt mult mai mici,
decît distanţa dintre ele sau de la ele pînă la observator.
Coulomb a stabilit că forţele ce acţionează asupra sarcinilor
electrice, la fel ca şi forţele gravitaţionale, sînt forţe centrale
(orientate de-a lungul dreptei ce le uneşte). Pentru sarcini de acelaşi
fel (q1>0 şi q2>0 sau q1< 0 şi q2< 0) F>0 (fig.19a), iar pentru sarcini
de semne diferite F<0 (fig.19b).
a) F1 F2
q1 r q2

b) F1 F2
q1 q2
Fig. 19
Sub formă vectorială legea lui Coulomb se scrie astfel:
 1 qq 2 
F= r
4π ε0 ε ⋅ r 3
(7.2)

unde r este raza vectoare (vectorul de poziţie) ce uneşte
sarcinile şi este orientată spre sarcina asupra căreia este aplicată

forţa F .
Experienţa arată că acţiunea unei sarcine electrice asupra
alteia se transmite prin spaţiul dintre ele cu o viteză finită.
Purtătorul acestei interacţiuni este o formă specială a materiei -
cîmpul electric. Deci cîmpul electric este o formă de existenţă a
materiei, prin intermediul căreia sarcinile electrice interacţionează
între ele. Orice sarcină electrică (sau corp încărcat) serveşte drept
sursă a cîmpului electric. Dacă sarcinile electrice (ori cîmpurile
încărcate) sunt imobile, cîmpul generat de ele se numeşte cîmp
electrostatic .
Existenţa unui cîmp electric în spaţiu se descoperă după
acţiunea exercitată de acesta asupra unei sarcini electrice întrodusă
într-un punct arbitrar al spaţiului.
O caracteristică dinamică a cîmpului electric o constituie
mărimea vectorială E numită intensitate a cîmpului electric.
Se numeşte intensitate a cîmpului electric mărimea vectorială
egală numeric cu forţa ce acţionează din partea cîmpului asupra
unei sarcini electrice pozitive unitare (sarcină de probă) situată în
punctul dat al cîmpului: 
 F
E=
q pr
(7.3)
Sarcina de probă are o valoare atît  de mică, încît nu modifică
cîmpul cercetat. Direcţia vectorului E coincide cu direcţia forţei
ce acţionează asupra sarcinii de probă. Dacă cîmpul este creat de o
sarcină electrică punctiformă, atunci intensitatea cîmpului în
punctul situat la distanţa r de la q este dată de expresia:
 1 q 
E= r
4π ε0 ε ⋅ r 3
(7.4)

unde vectorul r este orientat
 de la sarcina
 q spre punctul, în care
dorim să-l calculăm pe E . Dacă q>0 , E are sensul vectorului de
  
poziţie r , iar dacă q<0, E are sens opus lui r .
Drept unitate a intensităţii cîmpului electric se ia intensitatea
unui cîmp care acţionează asupra unei sarcini de 1C cu o forţă de
1N:
[ E ] =1 N
C
În SI drept unitate de intensitate s-a luat un volt pe metru
(V/m).
Dacă cîmpul electric este generat de un sistem de sarcini
electrice, atunci rezultanta vectorului intensitate a cîmpului electric
într-un punct arbitrar al spaţiului este egală cu suma vectorială a
intensităţilor cîmpurilor generate în acest punct de fiecare sarcină
în parte. Această afirmaţie poartă denumirea de principiul
superpoziţiei cîmpurilor electrice:  
E = ∑E i
i

(7.5)
Pentru rezolvarea problemelor legate de interacţiunea cor-
purilor încărcate în multe cazuri se recurge la reprezentarea grafică
a cîmpului. Grafic cîmpul se reprezintă prin linii de intensitate sau
linii de forţă. Se numeşte linie de forţă linia imaginară, a cărei
tangentă
 în orice punct coincide cu direcţia vectorului intensitate
E în acest punct. Se consideră

că liniile de forţă au acelaşi sens ca
şi vectorul intensitate E . Desimea liniilor de forţă se alege astfel
că numărul de linii ce străbat o suprafaţă unitară dispusă
perpendicular pe ele să fie egal cu valoarea numerică a vectorului
de intensitate în acest loc. Aceasta ne dă posibilitatea ca după
imaginea liniilor de forţă să judecăm nu numai despre direcţia, dar
şi despre mărimea intensităţii cîmpului în diferite puncte ale
spaţiului.
Fig. 20
Cîmpul, a cărui intensitate în toate punctele are aceeaşi
direcţie şi mărime, se numeşte câmp uniform. Din faptul că pentru
punctul dat intensitatea cîmpului are numai un singur sens (prin
orice punct al cîmpului poate fi trasată numai o singură linie de
forţă) rezultă că liniile de forţă nu se intersectează. Ele pot fi
îndreptate înspre sarcina electrică generatoare de cîmp, dacă
aceasta este negativă, sau pot pleca din sarcină, cînd aceasta are
sensul pozitiv, sau se extind la infinit (fig.20).
Asupra sarciniide probă
q0 situat în cîmpul E , generat F 2
de sarcina

q,

acţionează forţa dr α
F = q0 E (7.6) dl
La deplasarea

acesteisar- q0 r2
cini cu dl (fig.21) forţa F efectu-
iază lucrul 1
dA = ( Fdl ) = Fdl cos α = Fdr (7.7)
 
r1 q
unde
1 qq 0
F= (7.8) Fig. 21
4π ε0 ε ⋅ r 2
Substituind (7.8) în (7.7) şi integrînd expresia obţinută,
avem
qq 0  1 1 
A1, 2 =  − 
4π ε0 ε  r1 r2 
În cazul cînd sarcinile sînt de acelaşi semn forţele cîmpului
efectuiază un lucru pozitiv pentru îndepărtarea lor reciprocă
(A12>0, dacă r2>r1) , iar pentru apropierea acestor sarcini, forţele
exterioare efectuiază un lucru de învingere a forţelor cîmpului.
Din relaţia (7.9) rezultă că lucrul forţelor cîmpului
electrostatic nu depinde de forma traiectoriei, pe care are loc
deplasarea sarcinii q0, dar depinde de poziţiile iniţială şi finală a
acestei sarcini (de r1 şi r2). Forţele ce posedă astfel de proprietăţi se
numesc forţe conser-vative. Deci forţele cîmpului electrostatic sînt
forţe conservative. Cîmpul forţelor conservative este un cîmp
potenţial, iar lucrul forţelor unui asemenea cîmp este efectuat din
contul descreşterii energiei potenţiale Wp:
A1, 2 =W p1 −W p 2
(7.10)
Comparînd (7.9) cu (7.10), observăm că energia potenţială a
cîmpului se exprimă prin relaţia:
qq 0
Wp = + const
4π ε 0εr
(7.11)
Valoarea constantei din această relaţie se alege astfel, că la
deplasarea sarcinii q0 la infinit ( r → ∞ ) energia potenţială a ei să
devină egală cu zero ( W p →0 ). Aşadar,
qq 0
Wp =
4π ε 0εr
(7.11a)
Expresia (7.11a) defineşte energia potenţială reciprocă a
sarcinilor q şi q0. Ea poate fi interpretată şi ca energia potenţială a
sarcinii de probă q0 în cîmpul generat de sarcina q (sau invers).
Din expresia (7.11a) mai rezultă că pentru valori fixe ale
sarcinii q şi distanţei r, energia potenţială este proporţională cu
mărimea sarcinii de probă q0.
Deci, diferite sarcini de probă posedă în unul şi acelaşi punct
al cîmpului diverse valori ale energiei potenţiale. Însă raportul
W p / q 0 nu depinde de mărimea sarcinii q0 şi pentru punctul dat al
cîmpului este o mărime constantă ce caracterizează starea
energetică în acest punct. Această mărime exprimă potenţialul
cîmpului şi se notează cu ϕ.
Se numeşte potenţial al cîmpului electrostatic în punctul dat,
mărimea fizică scalară, egală numeric cu energia potenţială a unei
sarcini unitare pozitive situate în acest punct:
Wp
ϕ=
q0
(7.12)
În conformitate cu (7.11a) şi (7.12), potenţialul cîmpului
generat de o sarcină punctiformă se va exprima prin relaţia
q
ϕ=
4πε ε0 r
(7.12a)
Dacă cîmpul este generat de un ansamblu de sarcini electrice
punctiforme q1 , q 2 ,  , q n , atunci potenţialul rezultant în punctul
dat este egal cu suma algebrică a potenţialelor cîmpurilor generate
de fiecare sarcină în parte:
1 n
qi
ϕ= ∑
4π ε 0ε i =1 ri
sau
n
ϕ = ∑ϕ i
i =1
(7.13)

Potenţialul ϕ şi vectorul intensitate E sînt caracteristici
ale cîmpului electric.
Din compararea formulelor (7.9) şi (7.12a) rezultă legătura
dintre lucru şi potenţial
A1, 2 = q 0 (ϕ1 − ϕ 2 )
(7.14)
unde ϕ1 şi ϕ2 sînt potenţialele cîmpului în punctele 1 şi 2;
ϕ1 −ϕ2 este diferenţa de potenţial dintre cele două puncte ale
cîmpului sau tensiunea electrică.
În SI unitatea pentru potenţial este un volt [V], care
reprezintă potenţialul întrun punct, când se efectuează un lucru de
un Joule [J] pentru a deplasa o sarcină de un coulumb [C] din acel
punct la infinit.
Suprafeţele echipotenţiale totdeauna sunt perpendiculare pe
liniile de forţă.
În preuenta lucrare de laborator se studiază distribuţia
potenţialului într-un câmp electrostatic, iar liniile de intensitate se
construiesc sub formă de curbe, ortogonale pe liniile ( suprafeţele )
echipotenţiale. În lucrare se studiază imaginea grafică plană a
câmpu-lui electrostatic. În acest scop o placă din plexiglas se
acoperă cu o coală de hârtie umedă, pe ea se instalează electrozi
metalici, între care se menţine o diferenţă de potenţial constantă.
Hârtia, în comparaţie cu metalul, are o conductibilitate
electrică neânsemnată şi, prin urmare, electrozii metalici pot fi
consideraţi ca suprafeţe echipotenţiale. Pentru studiul distribuţiei
potenţialului într-un câmp electric se folosesc două sonde,
conectate la un voltmetru. Una din ele este imobilă şi se conectează
la unul din electrozi, iar cu ajutorul sondei a doua ( mobilă ) se
caută puncte ( nu mai puţin de zece ), al căror potenţial se
deosebeşte de potenţialul sondei imobile ( al primului electrod )
ϕ1 cu ∆ϕ. După aceasta sondele se deconecteayă de la
votmetru şi se conectează la un microamper-metru.una din sonde se
instalează în primul punct, iar cu a doua pe hârtie se caută punctele,
al căror potenţial este acelaşi ( dacă poyziţia punctelor se determină
corect, atunci diferenţa de potenţial dintre ele este zero şi indicaţiile
microampermetrului vor fi nule ).
Punctele cu acelaşi potenţial se unesc între ele şi se obţine
prima linie echipotenţială. Prin aceeaşi metodă se trasează şi alte
linii echipotenţiale. Construind linii ortogonale pe liniile
echipotenţiale, obţinem liniile de forţă ale câmpului electrostatic.
Modul de lucru
1. Studiul cîmpului electrostatic al unei sarcini punctiforme.
a) Pe o coală de hîrtie umedă se aşează un electrod circular,
iar în centrul lui – un alt electrod de formă circulară de
rază mai mică. Electrozii se conectează la bornele sursei
de curent continuu. (fig.22).

+
12V
-
Fig. 22
b) Prin metoda indicată mai sus se trasează liniile echi-
potenţiale şi liniile de forţă.
c) Se determină intensitatea cîmpului în diverse puncte,
utilizînd formula E ≈ ∆ϕ / r , unde ϕ este potenţialul
punctului respectiv în raport cu electrodul exterior; r –
distanţa de la electrodul central pînă la punctul respectiv
(potenţialul electrodului exterior se consideră nul).
d) Se construieşte graficul funcţiei E = f (1 / r ) . Pentru
2

aceasta pe axa absciselor se trece 1 / r 2 , iar pe axa


ordonatelor - intensitatea cîmpului E.
2. Analog se studiază cîmpurile electrostatice create de un
dipol; de doi conductori paraleli (condensator).
Rezultatele măsurărilor se prelucrează conform punctelor
b), c), d).

Întrebări de control
1. Daţi enunţul legii lui Coulomb.
2. Care sarcini electrice se numesc sarcini punctiforme?
3. Ce se numeşte permitivitate a mediului?
4. Daţi definiţia intensităţii şi a potenţialului cîmpului
electric. Unitatea de intensitate şi de potenţial.
5. Ce se numeşte cîmp potenţial?
6. Ce se numeşte suprafaţă echipotenţială? Demonstraţi că
liniile de forţă şi suprafeţele echipotenţiale ale cîmpului
sînt ortogonale.
7. În ce constă metoda electrolitică de studiu al cîmpului
electrostatic?

Lucrarea de laborator nr.8


Măsurarea rezistenţei cu ajutorul punţii
de curent continuu
Scopul lucrării: însuşirea metodei clasice de măsurare a
rezistenţei cu ajutorul punţii de curent continuu şi determinarea
unor rezistenţe necunoscute.
Aparate şi accesorii: sursă de curent, galvanometru, cutie
de rezistenţe, set de rezistoare, întrerupător, fire de conexiune.

Teorie: vezi legile curentului continuu.


Există mai multe metode de măsurare a rezistenţei
conductorilor. Una din ele este metoda punţii de curent continuu
(puntea Wheatstone).
Schema punţii de curent continuu reprezintă un patrulater
alcătuit din rezistenţele Rx , R0 , R1, şi R2 , unite între ele prin fire
(fig.23).
În una din diagonalele acestei scheme (AB) se conectează
sursa de curent continuu ε , în altă diagonală (CD) –un
galvanometru sensibil. Anume această diagonală a schemei se
numeşte punte.
Dacă închidem întrerupătorul K, atunci la un raport (arbitrar)
al rezistenţelor Rx , R0 , R1 , R2 galvanometrul va fi parcurs de
curent. Dar se poate alege un raport al acestor rezistenţe, pentru
care curentul ce parcurge galvanometrul se anulează, deşi în alte
porţiuni ale circuitului intensitatea curentului diferă de zero. Cînd
prin galvanometru nu circulă curent, puntea este echilibrată.
În cazul cînd puntea este
echilibrată, rezistenţele Rx şi R0
sînt parcurse de unul şi acelaşi
curent Ix , iar R1 şi R2 de curen- C
tul I1 . Aceşti curenţi vor crea că-
deri de tensiune egale pe rezis- Rx R0
tenţele Rx , R1 şi R0 , R2 , adică
U AC = U AB şi U CB = U BD (8.1) A
B
Deoarece U AC = I x R x ; R1 R2
U CB = I x R0 şi U AD = I 1 R1 ;
U bd = I 1 R2 ,
D
egalităţile (8.1) se pot transcri
astfel K ε
I x R x = I 1 R1 şi I x R0 = I 1 R2 (8.2)

Fig.
23

Împărţind prima ecuaţie la a doua, obţinem


I x Rx I R Rx R
= 1 1 sau = 1
I x R0 I 1 R2 R0 R 2
(8.3)
Din formula (8.3) rezultă relaţia pentru calculul rezistenţei Rx
, dacă celelalte trei rezistenţe sînt cunoscute:
R
R x = R0 1
R2
(8.4)
Erorile de măsurare a rezistenţei Rx sînt determinate de
precizia rezistenţelor R0 , R1 şi R2 şi de siguranţa contactelor firelor
de conexiune.

Modul de lucru
1. Se montează circuitul conform schemei de montaj de pe
masa de lucru, conectînd la indicaţia conducătorului de
lucrări rezistenţele respective Rx , iar rezistenţele R1 şi R2
se vor lua egale (R1 = R2 = 20 kΩ).
2. După verificarea schemei se cuplează sursa de alimentare
(întrerupătorul K ), apoi apăsînd pe scurt timp pe butonul
K2 şi variind R0 , se obţine anularea curentului prin
galvanometru.
3. Măsurări analogice (p.2) se efectuiază pentru cazul cînd
R1 ≠ R2.
4. Folosind formula (8.4), se calculează rezistenţa
necunoscută şi se determină valoarea medie.
5. În locul primei rezistenţe necunoscute se conectează a
doua şi se măsoară valoarea ei.
6. Se efectuiază măsurări analogice pentru aceleaşi
rezistenţe, legate în serie, apoi în paralel şi se verifică
relaţiile
R ⋅ R x 2 med
Rmed .ser = R x1med + R x 2 med ; Rmed . par = x1med .
R x1med + R x 2 med
7. Se calculează erorile măsurărilor.
8. Rezultatele măsurărilor şi determinărilor se trec într-un
tabel.

Întrebări de control
1. În ce constă principiul de funcţionare al punţii
Wheatstone? Deduceţi condiţia de echilibru a punţii
(formula 8.3)
2. De ce în schemă se foloseşte un galvanometru cu scară
simetrică?
3. Deduceţi formula (8.4) cu ajutorul teoremelor lui
Kirchhof .
4. Deduceţi formula pentru determinarea erorilor lui Rx .
Care este condiţia ca măsurarea să se efectuieze cu
precizie maximă?
5. Deduceţi formula pentru rezistenţa totală la legarea în
serie şi în paralel.

Lucrarea de laborator nr.9

Măsurarea tensiunii electromotoare prin metoda


compensării

Scopul lucrării: însuşirea metodei de compensare a


tensiunilor şi măsurarea tensiunii electromotoare a elementelor.
Aparate şi accesorii: element normal Weston, elemente de
studiat, reostat cu fir, galvanometru, comutator, întrerupător, fire
de conexiune.
Noţiuni teoretice
Dacă la capetele unui conductor se crează o diferenţă de
potenţial ϕ1 −ϕ2 , atunci în interiorul conductorului ia naştere
un câmp electric, ale cărui forţe vor deplasa sarcinile electrice.
Deaceea potenţialele de la capetele conductorului în scurt timp se
vor egala şi curentul va dispărea. Pentru menţinerea curentului este
necesar ca sarcinile să fie mereu aduse în poziţia iniţială ( să fie
restabilită diferenţa de potenţial iniţială ). Forţele câmpului electric
nu pot face aceasta, lucrul lor pe un drum închis este nul. Pentru
aceasta trebuie să avem în circuit o sursă de energie, care ar efectua
lucrul de separare a sarcinilor. Această sursă se numeşte sursa
forţelor exterioare.
Lucrul Aext efectuat de forţele exterioare la deplasarea unei
sarcini unitare pozitive de-a lungul circuitului se numeşte tensiune
electromotoare ( TEM ) :
Aext
ε= , (9.1)
q
Tensiunea electromotoare se exprimă în aceleaşi unităţi ca şi
potenţialul, în volţi ( V ). Forţa exterioară ce acţionează asupra
sarcinii q poate fi reprezentată ca produsul dintre sarcină şi
intensitatea câmpului forţelor

exterioare:

Fext = qE ext . (9.2)
Lucrul forţelor exterioare pe porţiunea 1-2 ( fig. 24 ) este
2   2  
A12 = ∫ Fext dl = q ∫ E ext dl , (9.3)
1 1
De aici rezultă
A12 2  
ε12 = = ∫ E ext dl , (9.4)
q 1
TEM, ce acţionează într-un circuit închis, este definită de
expresia
 
ε12 = ∫ E ext dl , (9.5)
Aşadar, TEM într-un circuit închis este egală cu circulaţia
vectorului intensitate a forţelor exterioare. Pe lângă forţele
exterioare, asupra purtătorilor

de sarcină acţionează forţele
câmpului electric qE.
Forţa rezultantăeste  
F = q ( E + E ext ) , (9.6)
ϕ1 ε
ϕ2
1 - +
2
I
Fig. 24
Lucrul efectuat de forţa rezultantă asupra sarcinii q pe
porţiunea 1-2 de circuit este dat de expresia
2   2  
A12 = q ∫ Edl + q ∫ E ext dl = q (ϕ1 − ϕ 2 ) + qε12 , (9.7)
1 1
Mărimea egală numeric cu lucrul efectuat de forţele
electrostatice şi cele exterioare asupra unei unităţi de sarcină
pozitivă, se numeşte cădere de tensiune ori simplu tensiune
U pe porţiunea dată de circuit. Conform formulei ( 9.7 ) avem
A12
U 12 = = ϕ1 − ϕ 2 + ε12 , (9.8)
q
Dacă forţele exteroare nu acţionează ( ε12 = 0 ), porţiunea de
circuit se numeşte omogenă, iar formula ( 9.8 ) ia forma
U 12 = ϕ1 − ϕ 2 , (9.9)
adică tensiunea coincide cu diferenţa de potenţial la capetele
porţiunii de circuit. Porţiunea de circuit, în care acţionează
forţele exteroare, se numeşte neomogenă.

Metoda experimentală
Pentru măsurarea precisă a tensiunii electromotoare a
surselor de curent se foloseşte metoda compensării Poggendorff –
Bosh. Această metodă este bazată pe compararea TEM necunoscute
cu o cădere de tensiune cunoscută pe o porţiune de circuit.
În fig. 25 este dată schema de principiu a metodei de
măsurare a TEM prin compensare. Sursa auxiliară de curent ε şi
sursa cu TEM necunoscută ( εx ), sunt conectate între ele cu
aceiaşi poli. εx trebuie să fie mai mică decât ε . În circuitul
sursei ε circulă un curent continuu ce crează o cădere de
tensiune pe rezistenţa de compensaţie R ( reostatul cu fir AB ).
Deplasând contactul alunecător C, se caută o astfel de
poziţie a lui, pentru care pe porţiunea Aε x C vor acţiona forţe
coulombiene şi exterioare egale ca mărime, dar de sens opus, care
se compensează reciproc ( prin galvanometru nu circulă curent ).

R
A
B
C

εx

Fig. 25
Prin urmare, în momentul compensării
ε = U AC = IR1 , (9.10)
unde I este intensitatea curentului prin R1 ; R1 este rezistenţa
între punctele A şi C în momentul compensării sursei εx .
În momentul compensării prin sursa εx curentul nu circulă
şi, prin urmare, se măsoară tensiunea la bornele sursei deconectate,
adică TEM a sursei.
Precizia metodei creşte considerabil, dacă folosim un element
normal, a cărui TEM este constantă cu o precizie de cinci zecimale
( ε 0 = 1,01836 V ).
Dacă în locul lui εx conectăm elementul normal ε0 şi,
deplasând contactul C, din nou obţinem o compensare, adică
dispariţia curentului prin galvanometru, atunci
ε 0 = U AC0 = IR2 , (9.11)
unde ε0 este TEM a elementului normal; R 2 - rezistenţa
porţiunii AC 0 în momentul compensării elementului normal.
Comparând formulele (9.10) şi (9.11), putem exprima TEM a
sursei necunoscute prin TEM a elementului normal:
R
ε x = ε 0 1 , (9.12)
R2
Dacă în calitate de rezistenţă de compensare se foloseşte un
fir calibrat ( reostat cu fir ), atunci
l l R1 l1
R1 = ρ 1 , R2 = ρ 2 şi prin urmare, = . În acest
S S R2 l 2
caz (9.12) ia forma
l
ε x = ε 0 1 , (9.13)
l2
Precizia mare a metodei de compensare se explică, în primul
rând, prin faptul că galvanometrul se foloseşte ca un aparat de zero,
iar sensibilitatea lui este foarte înaltă. În al doilea rând, măsurarea
tensiunii necunoscute se reduce la compararea rezistenţelor de
compensare, care pot fi confecţionate şi măsurate cu mare precizie.
Astfel, metoda de măsurare a tensiunii prin compensare ne dă
posibilitate să obţinem o precizie a măsurărilor egală cu precizia
TEM a elementului normal ( ≈ 0,01 – 0,02 0
0 ).

Modul de lucru
1. Se montează circuitul conform schemei de montaj de pe masa
de lucru.
2. După verificarea schemei se închide întrerupătorul K 1 ;
comutatorul K se trece în poziţia elementului normal ε0 .
Deplasând cursorul C al reostatului cu fir, se obţine dispariţia
curentului prin galvanometru. Se măsoară în acest moment
l 2 = AC 0 . Măsurările se efectuiază de 3 ori.
3. Comutatorul K se trece succesiv la elementele necunoscute
εx1 şi εx 2 şi, efectuând aceleaşi măsurări, se determimnă l1
pentru elementele respective.
4. Se efectuiază măsurări analoage pentru εx1 şi εx 2 legate în
serie, apoi în paralel.
5. Substituind valorile medii l1med şi l 2 med în formula (9.13),
se calculea-ză εx1 şi εx 2 , εx serie şi εx paralel.
6. Se stabilesc sursele principale ale erorilor şi se calculează
erorile tensiunelor electromotoare măsurate.
7. Rezultatele măsurărilor şi determinărilor se trec într-un tabel.

Întrbări de control
1. Care sunt condiţiile pentru a avea un curent electric continuu?
2. Care forţe se numesc forţe exterioare?
3. Ce se numeşte tensiune electromotoare?
4. Ce se numeşte tensiune? Deduceţi formula (9.7).
5. Enunţaţi legea lui Ohm pentru un circuit închis.
6. În ce constă metoda de măsurare a tensiunelor prin
compensaţie? Deduceţi formula (9.12). De ce ε trebuie să fie
mai mare decât εx ?
7. Deduceţi formula pentru calculul erorilor.

Lucrarea de laborator nr. 10

Determinarea inducţiei câmpului magnetic


Scopul lucrării: familiarizarea cu una din metodele de
determinare a inducţiei câmpului magnetic.
Aparate şi accesorii: sursa de curent continuu, balanţa
tehnică, magnet permanent, ampermetru, greutăţi marcate,
conductoare.
Noţiuni introductive
Generalizând rezultatele investigaţiilor acţiunei câmpului
magnetic asupra diferitorconductoriparcurşi de curent, Ampere a
determinat, că forţa dF cu care câmpul magnetic acţioneayă
asupra unui element de conductor parcurs de curent situat întrun
câmp magnetic, este direct proporţională cu intensitatea curentului
în 
conductor şi produsul vectorial dintre elementul de conductor

dL şi inducţia câmpului magnetic B :

[
 
dF = I dl , B

]
(10 ,1)
Direcţia vectorului dF conxform relaţiei (1) este
determinată de regula generală a produsului vectorial, din care
rezultă şi regula mânii stângi. Modulul forţei Ampere se calculează
după formula
dF = IBdl sin α (10 ,2)
 
unde α unghiul dintre vectorii dl şi B . În cazul

u
particular α = modulul forţei ampere se determină din relaţia
2
dF = IBdl (10 ,3)
Măsurând nemijlocit forţa dF , intensitatea curentului I şi
lungimea conductorului dl se poate determinat inducţia câmpului
magnetic
dF
B= (10,4)
Idl

Modul de lucru
1. Montaţi instalaţia de măsurat conform schemei.
2. Echilibraţi balanţa.
3. Conectaţi sursa de curent continuu.
4. Cu ajutorul unei greutăţi marcate dezechilibraţi balanţa
( mărimea greutăţii marcate este indicată de profesor ori
de laborant ).
5. Majorând lent intensitatea curentului în circuit echilibraţi
balanţa.
6. Repetaţi măsurările nu mai puţin de trei ori ( numărul de
greutăţi marcate este indicat de profesor ori de laborant ).
7. Calculaţi valoarea inducţiei magnetice utilizând relaţia
dF mg
B= = (10,4′)
Idl Idl
( lungimea conductorului dl=0,08m ).
8. Apreciaţi eroarea măsurărilor.
9. Rezultatele măsurărilor şi calculelor introduceţile în
tabela:

nr. m1 m2= m3= B(T) ∆B(T)


=
I1 B1 I2 B2 I3 B3
1
2
3
4

Întrebări de control
1. Daţi definiţia inducţiei magnetice. Care este unitatea ei de
măsură?
2. Cum se determină modulul, sensul şi direcţia forţei
electromagnetice?
3. Definiţi regula mâinii stângi.