Hanul este o aşezare tipică unde călătorii poposesc şi pot beneficia de cazare, masă şi

băutură. Cuvântul han este de origine persană şi înseamnă "casă de găzduit şi ospătat
călătorii contra plată".

În limba română termenul a pătruns în jurul secolului XVI, odată cu accentuarea

influenţei otomane asupra provinciilor româneşti dar şi a intensificării relaţiilor
comerciale cu Imperiul Otoman.

Hanurile româneşti vechi sunt în general clădiri în formă de patrulater, cu ziduri groase în
jurul unei curţi interioare în care se intră printr-o singură poartă. La parter se găsesc
prăvăliile şi pivniţele iar la etaj camerele de locuit cu ferestre spre curte. De jur
împrejurul clădirii, pe interior, este un pridvor cu coloane şi arcade.

Hanul Manuc (sau Hanul lui Manuc), este o clădire veche din Bucureşti, important
obiectiv turistic şi monumet istoric. Întemeietorul său, Manuc Bei (Manuc Mârzaian), s-a
născut în 1769 la Rusciuc. În vremea sultanului Mustafa al IV-lea obţine demnităţile de
dragoman şi bei. În anul 1808 este numit Bei al Moldovei.

Cuprins
[ascunde]

• 1 Construirea hanului
• 2 Soarta hanului după moartea lui Manuc
o 2.1 Cutremurul din 1838
o 2.2 Hanul la mijlocul secolului XIX
o 2.3 Hotel "Dacia"
• 3 Evenimente importante
• 4 Bibliografie
• 5 Legături externe

• 6 Vezi şi

[modificare] Construirea hanului

Manuc Bei

În 1806, Manuc ajunge în capitala Ţării Româneşti, şi este silit să se stabilească aici pe
termen lung din pricini legate de războiul ruso-turc. În a doua jumătate a aceluiaşi an
începe construcţia hanului, ce va fi terminată în 1808. La vremea aceea, arhitectura sa era
destul de inovativă, deoarece Manuc dorea ca hanul său să nu aibă alura de fortăreaţă a
celor din secolul al XVIII-lea.

Terenul pe care este construit a aparţinut, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Curţii
domneşti. Odată cu acest teren Manuc Bei mai cumpără şi alte moşii: Dragomireştii din
Vale, Dragomireştii din Deal, Curtea Veche, Bolasca, Trămudeasca, Giuleşti, Popeşti,
Mudurgan, Brobodeţ, Hagi-Gheorghe, Cuhneşti, şi altele, pomenite în testamentul său din
1815.

Arhitectura exactă a hanului în configuraţia sa iniţială nu se cunoaşte, însă, din descrierile

de la începutul secolului al XIX-lea reiese că la subsol se aflau 15 pivniţe boltite, la parter
existau 23 de prăvălii, două saloane mari, zece magazii, camere de servitori, bucătării şi
un tunel în care încăpeau cam 500 de persoane. Etajul dispunea de 107 odăi, cele mai
multe folosite pentru oaspeţi. În curtea interioară exista o cafenea şi o mică grădină cu
fântână arteziană. Între faţada dinspre Dâmboviţa şi râu se costruise un chei de piatră, lat
de peste un metru. Mai târziu, după ce Dâmboviţa a fost canalizată pentru deschiderea
Halei de Carne, lângă această faţadă s-au mai adăugat câteva prăvălii.

[modificare] Soarta hanului după moartea lui Manuc

După terminarea războiului ruso-turc, Manuc se mută cu familia sa la moşia Hînceşti.
Distanţa mare îl impiedica acum să mai tragă toate foloasele de pe urma hanului, astfel că
hotărăşte să îl vândă. Începe să facă demersuri pentru vânzare la sfârşitul anului 1816, dar
moare în împrejurări incerte la 20 iunie 1817, posibil printr-un accident de călărie, înainte
de a găsi un cumpărător. Deoarece toţi copii săi erau minori la acea vreme, averea este
administrată de o epitropie. Cea mai mare parte a averii se afla în Ţara Românească şi era
greu de administrat, aşa că epitropii moştenitorilor decid să arendeze toate proprietăţile.

În decembrie 1827, toate averile din Ţara Românească, inclusiv hanul, sunt luate în
arendă de Dimitrie D. Dedu şi Nicolae Alexiu.

[modificare] Cutremurul din 1838

La 11 ianuarie 1838 are loc un cutremur care afectează destul de serios structura clădirii.
În data de 15 ianuarie, Faiser, arhitectul-şef al Bucureştiului, raportează Sfatului
Oraşului:

„Cercetând starea Hanului lui Manuc am văzut că la partea dinspre Dâmboviţa zidurile s-
au zmintit, plecându-să într-o parte cu vreo trei ţoluri din a lor cumpănire; pentru aceia dar
supui aceasta în cunoştinţa cinstitului Sfat ca să binevoiască fără întârziere a face cuvenita
punere la cale ca să să îndatoreze chiriaşii acei părţi a eşi din lăcuinţele lor spre depărtarea
primejdii ce-i ameninţă starea cea proastă a pomenitelor ziduri. '[1]”

Ca rezultat al acestei constatări, se formează o comisie care, după ce inspectează clădirea

recomandă dărâmarea şi reconstrucţia unei mari părţi a acesteia. Murat, fiul lui Manuc,
acum moştenitor cu drepturi depline, nu este de acord cu această soluţie, şi timp de mai
mulţi ani, până în 1841, are loc un şir de jalbe, de cereri, de ameninţări şi expertize ce au
ca obiect reparaţiile la han. În cele din urmă, în 1841 sau 1842, Murat decide să vândă
hanul, deoarece presiunile pentru reparaţii erau foarte mari, iar costurile ar fi făcut din
păstrarea hanului o afacere neinspirată.

[modificare] Hanul la mijlocul secolului XIX

Hanul Manuc la 1841. Desen de M. Bouquet

Hanul este cumpărat de pitarul Dimitrie Iconomidis (Economu), în asociere cu alte două
persoane. Dimitrie moare în 1854, lăsându-şi averea prin testament, împărţită egal celor
trei copii. Aceştia continuă să exploateze hanul până în 1860, când îl dau în arendă lui
Milan Lomovici. Contractul de arendă nu cuprindea toate încăperile hanului, şi avea o
valabilitate de patru ani, cu termen la 23 aprilie 1864. Dintre clauzele acestui contract se
remarcă una, destul de atipică pentru acele vremuri:

"Se îndatorează dumnealui a se purta cu toată ceruta complezenţă, atât către

pasageri, cât şi ceilalţi chiriaşi anuali ai hanului, dând fiecăruia onoarea ce
merită, ca prin acest mijloc să nu se smintească reputaţia hanului."

Pictorul francez Auguste Lancelot vizitează pe la 1860 Bucureştiul şi cu această ocazie

imortalizează imaginea unei zile obişnuite la Hanul Manuc. În însemnările sale notează:

"Oamenii cu nervii delicaţi, cu pielea subţire, vor face bine să nu intre în acest
han, dar curioşii, doritorii de a cunoaşte trecutul, vor avea ce să vadă. S-a
păstrat neatinsă prima sa fizionomie, întunecată din nenorocire de necurăţenie.
Cele două rânduri de galerii care leagă între ele patru mari corpuri de case,
scara cea mare care serveşte cele două caturi, foarte elegantă, sub un chioşc cu
acoperiş ţuguiat şi cu căpriori ieşeţi afară sunt împodobite cu stâlpi şi cu
balustrade de un gust frumos şi cu fineţe lucrate. Am putea zice că e un palat de
lemn; ar merita să fie restaurat, ceea ce nu ar costa prea mult, şi să i se dea o
destinaţie mai bună.[...] Galeriile în care se deschid odăile servesc de loc de
plimbare şi de săli comune. Sub ochii tuturor, fiecare face ca la el acasă.[...]"

[modificare] Hotel "Dacia"

În 1861 sau 1862 stabilimentul este vândut din nou, de această dată proprietar devenind
Lambru Vasilescu. Acesta investeşte în reparaţia clădirii şi îi schimbă numele în "Marele
Hotel Dacia" ("Grand Hotel de la Dacie"). Acesta dispunea acum de două săli mari, care
în curând au început să fie folosite pentru petreceri ale lumii bune a Capitalei şi pentru
diferite evenimente mondene. Începând cu iarna anului 1878 în aceste săli au început să
fie organizate spectacole de teatru de către I. D. Ionescu. În 1879 la Hotelul Dacia a avut
loc spectacolul susţinut de iluzionistului american James Lwone, care a atras o mare
mulţime. De trei ori pe săptămână aveau loc baluri mascate, şi ele de un real succes,
datorat în mare parte violonistului Ludovic Wiest, care conducea orchestra.

[modificare] Evenimente importante

Ograda Hanului Manuc, 2006

Hanul a găzduit pe demnitarii care au purtat negocierile de pace ce aveau să pună capăt
războiului ruso-turc (1806-1812), precum şi convorbirile preliminare. Sala Dacia a
găzduit, în anii de dinaintea primului război mondial, întâlnirile politicienilor care doreau
intrarea în război şi unirea Ţării Româneşti cu Transilvania şi Bucovina (Take Ionescu,
Octavian Goga, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Nicolae Filipescu ş.a.)

Cădirea a fost supusă unor restaurări importante în anii: 1848, 1863, 1966-1970, 1991–
1992 si 2009.

Hanul Ancuței
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Hanul Ancuţei.

Hanul Ancuței este un vestit han turistic situat de-a lungul unuia din principalele
drumuri europene ce străbat România (E85), la o distanță de 27 km de municipiul
Roman, înspre Suceava și la 350 km de București. Ca localizare, el se află în comuna
Tupilați din județul Neamț.

Hanul Ancuței a devenit celebru prin plasarea aici a acțiunii din volumul Hanu-Ancuței
(compus din 9 povestiri), publicat în anul 1928 de marele scriitor român Mihail
Sadoveanu (1880-1961).

Cuprins
• 1 Istoric
• 2 Imagini
 • 3 Note

• 4 Bibliografie

[modifică] Istoric
Aflat la intersecția drumurilor care duc spre Piatra Neamț și Roman, Hanul Ancuței a
fost construit la începutul secolului al XVIII-lea (anul 1718, după cum este înscris pe
placa amplasată la intrarea în han). El oferea loc de popas pentru negustorii ce călătoreau
spre Roman, spre Suceava sau spre Iași.

Hanul se afla la în marginea unui sat care s-a strămutat pe moșia boierilor Catargi de la
Tupilați (astăzi în județul Neamț). În anul 1819, vornicul Ștefan Catargiu a obținut
printr-un hrisov dreptul de a înființa târguri și iarmaroace, aici construindu-se un han
nou, care va servi și ca stație de poștă. [1] Lângă han, pe un teren plan aflat lângă apa
Moldovei, se desfășura iarmarocul de la Tupilați.

Într-un document din anul 1876, care cuprindea un inventar al moșiei Tupilați, era trecut
și "rateșu de la Ancuța". Hanul era zidit pe temelie de piatră, avea o lungime de 36, 20
metri și o lățime de 15,70 metri, iar zidurile sale de cărămidă erau de 70 cm grosime.
Hanul avea două porți din lemn de stejar, una prin care intrau carele și alta prin care
ieșeau. Porțile din stejar tare erau ferecate cu zăvoare duble și drugi masivi de fier, iar
ferestrele erau mici și zăbrelite. Carele erau așezate lângă poarta de ieșire, având lângă
clădirea hanului un loc pentru depozitarea nutrețului.

Clădirea avea o fațadă simplă, cu arhitectură de pilaștri, iar intrarea beneficia de o arcadă
dublă, încununată de un fronton clasic. [2] Hanul dispunea de patru odăi pentru musafiri, o
odaie pentru crâșmari, una pentru hangiu, două camere de odihnă și grajdul. În partea din
dreapta erau camerele de dormit pentru călători, cu intrări separate, iar în stânga erau
cârciuma, birtul și locuința hangiului. Sub cârciumă se afla intrarea în pivnița boltită,
construită din piatră de râu și având lungime de 11 metri și lățime de 4 metri. Sala
comună sau birtul, cu mese lungi, era pentru mâncare, taifas și adesea pentru chef cu
lăutari.

În volumul său de povestiri intitulat Hanu-Ancuței și publicat în anul 1928, marele

scriitor român Mihail Sadoveanu descrie astfel hanul: „Trebuie să știți dumneavoastră
că hanul acela al Ancuței nu era han – era cetate! Avea niște ziduri groase de ici până
colo și niște porți ferecate cum n-am văzut în zilele mele. În cuprinsul lui se puteau
oploși oameni, vite și căruțe și nici habar n-aveau dinspre partea hoților...“ [3]

Hanul Ancuței a fost preluat de Casa Rurală, în contul unor datorii pe care le avea
Nicolae Calimachi Catargi. În anul 1920, Casa Rurală a vândut hanul pentru 12.900 lei.
În forma sa originară, Hanul Ancuței a existat până în anul 1943, când proprietarii l-au
demolat în cea mai mare parte pentru că nu puteau plăti impozitele și nici nu avea
posibilitatea materială de a-l întreține. Deși s-a propus ca să fie preluat de Oficiul
Național de Turism pentru a-l transforma în loc de popas pentru tineretul pornit în
drumeție pe Valea Moldovei, din cauza războiului, nu s-au găsit fondurile necesare. [4]
Astfel, o perioadă, în locul hanului au existat doar niște ziduri în ruină și pivnița.

În perioada 1957-1960, autoritățile au dispus reconstrucția hanului după planurile

existente la Arhivele Statului din Iași. Prin Decretul de Expropriere nr. 639 din 29 iunie
1967, hanul, care avea inițial o suprafață construită de 164 mp, a fost expropriat în
beneficiul statului, cu scopul reconstruirii vechiului Han al Ancuței. Imediat după
expropriere, a fost demolat în întregime, păstrându-se din vechiul han numai podeaua și
beciul. Pe locul vechiului han a fost ridicată o nouă construcție, care respecta linia
tradițională și de arhitectură specifică secolului al XVIII-lea și care a căpătat aceeași
destinație de han, tocmai pentru conservarea spiritului sadovenian moldovenesc.

Hanul a fost restaurat din nou în anul 1999, el căpătând o înfățișare autentic românească,
fiind improvizate aici mici expoziții de costume populare specifice zonei, precum și de
obiecte din ceramică sau din lemn.

În partea dreaptă a intrării, chiar lângă ușă, a fost amplasată o placă de marmură pe care
scrie următorul text: „Pe locul vechiului han ce s-a ridicat în anul 1718 și risipit cu ani
în urmă s-a clădit, cinstindu-se slova românească a marelui Sadoveanu, noua
construcție. Fie să rămână loc de vrăjit popas și desfătare sufletească pentru toți
călătorii pământeni sau veniți de pe alte meleaguri“.

În fața hanului, în partea dinspre drumul național, a fost amplasat bustul din piatră al
marelui povestitor Mihail Sadoveanu, care a descris în opera sa Hanul Ancuței. Bustul a
fost realizat de sculptorul romașcan Florin Zaharescu, dezvelit la 10 noiembrie 2002 în
prezența ministrului culturii și cultelor, acad. prof. dr. Răzvan Theodorescu și sfințit de
PS Ioachim Băcăuanul, arhiereu-vicar al Episcopiei Romanului. Cu această ocazie, a avut
loc o expoziție de produse culinare cu specific moldovenesc și un concert susținut de
orchestra "Rapsozii Botoșanilor". [5] Cu tot cu soclul, bustul are o înălțime de 4.5 m.

În fiecare an, în luna noiembrie, are loc aici Festivalul de Creație Literară "Mihail
Sadoveanu". În prezent, hanul se află în proprietatea societății Turoag Roman SA.

Hanul Trei Sarmale

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare
Hanul Trei Sarmale.

Hanul Trei Sarmale este un vestit han turistic din municipiul Iaşi, aflat de-a lungul
Şoselei Bucium.

Denumirea hanului provine de la faptul că trecătorii intraţi în han erau serviţi cu trei
sarmale [1]. Erau servite aici bucate alese şi vinuri din Podgoria Bucium, dar şi din alte
podgorii.

[modificare] Istoric
Între documentele găsite la Biserica Armenească din Iaşi de către istoricul Nicolae Iorga,
se află un act de judecată din perioada anilor 1675-1680 prin care doi negustori armeni
ajunşi în faţa preotului-paroh dezbăteau tocmai arendăşia hanului "Trei Sarmale" [2]. În
decursul timpului, hanul a trecut în posesia mai multor proprietari, iar din secolul al
XVIII-lea el s-a aflat în stăpânirea Mănăstirii Socola.

Legea secularizării averilor mănăstireşti, elaborată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în

anul 1863, a scos hanul din stăpânirea Mănăstirii Socola, trecându-l în cea a Primăriei
municipiului Iaşi. Conducerea urbei l-a vândut lui Anton Andriescu prin actul nr. 522 din
28 octombrie 1892, contra sumei de 2.505 lei. Acesta, la rândul său, l-a vândut în august
1919 fraţilor Teodor C. şi Dumitru C. Luca [3]. Fraţii Luca l-au extins şi modernizat după
1930, cu plite, lumină electrică, frigări cu motoare, popicărie şi alei de plimbare.

În anul 1948, hanul a fost naţionalizat de către autorităţile comuniste ale României, iar
Dumitru Luca, ultimul proprietar, a fost condamnat la 6 ani închisoare.

În anul 1969, clădirea a fost trecută în administrarea Oficiului Naţional de Turism (ONT),
în acel moment hanul aflându-se în ruină. Nu exista instalaţie de iluminat, încălzirea era
asigurată cu sobe şi se impunea înlocuirea stâlpilor de susţinere putrezi şi a învelitorii de
carton. ONT a investit sume importante în reabilitarea hanului [4], demolându-l în 1970 şi
reconstruindu-l la o dimensiune de trei ori mai mare decât cel anterior [5]. Lucrările de
renovare s-au efectuat după planurile arhitectului I. Costinescu, hanul redeschizându-şi
porţile în vara anului 1971.

După Revoluţia din decembrie 1989, hanul a devenit proprietatea SC Turism Moldova
SA. Urmaşii ultimului proprietar au acţionat în instanţă societatea sus-amintită, cerând
restituirea hanului [6].

În anul 1999, SC Turism Moldova SA a închiriat hanul lui Vasile Sârbu, patronul SC "M
and Co.V. '93" SRL [7]. Printr-o hotărâre judecătorească din 28 noiembrie 2005,
Tribunalul Iaşi a stabilit punerea în posesia Magdei Chiosac şi a lui Rodica şi Grigore
Luca (copiii lui Dumitru Luca) a Hanului "Trei Sarmale" şi a terenului din jur, de 2.000
mp.

SC Turism Moldova SA (aflat în propprietatea omului de afaceri ieşean Dănuţ Prisecariu)

a înaintat recurs, luându-l ca avocat pe fostul ministru al justiţiei, Valeriu Stoica. Cu toate
acestea, la 26 iunie 2007, judecătorii Curţii de Apel Iaşi au respins recursul, hotărârea de
retrocedare devenind definitivă şi irevocabilă [8].

Pe pereţii hanului sunt atârnate măşti din cârpe şi din lut, macrameuri, obiecte de
artizanat.

Hanul este vestit prin faptul că a fost frecventat de-a lungul timpului de personalităţi ale
epocii. Pragul hanului a fost trecut deseori de:

• Vasile Alecsandri - care aminteşte într-o scenă din "Sânziana şi Pepelea" de la

hotel, la Trei Sarmale
• Ion Creangă,
• Mihai Eminescu - care l-a caracterizat pe Dimitrie Petrino cu apelativul de Baron
de trois sarmaux,
• Emanoil Bardasare - care l-a pictat într-un tablou din 1883,
• Octav Băncilă - care a imortalizat într-un tablou chipul hangiţei Safta Dimitriu-
Luca (tabloul se află astăzi la Pinacoteca din Iaşi) şi a expus aici la 1 mai 1920
tabloul Muncitor frângând spada, motiv pentru care poliţia a închis localul [9],
• Mihai Codreanu,
• Păstorel Teodoreanu.

De asemenea, în perioada interbelică, demonstraţiile muncitoreşti de 1 mai ajungeau până

la Bucium, unde salutaţi în faţa vechiului han de Constantin Ion Parhon şi de alţi militanţi
de stânga [10].