În partea nordică a zonei istorice a oraşului Baia Mare, odinioară înconjurat de o incintă

de apărare, se află o clădire mare, neprietenoasă, zugrăvită în gri, Monetăria, sau în

vorbirea curentă a vechilor băimăreni, Minţul. Instituţia monetăriei din Baia Mare are o
istorie lungă. Zazarbania şi/sau Rivulus Dominarum (Râul Reginei) din comitatul Sătmar
s-a populat în secolul al XIII-lea cu spălători de aur şi mineri germani, care în cursul
secolului al XIV-lea au obţinut tot mai multe privilegii. Extragerea şi prelucrarea
minereurilor aurifere fiind un privilegiu regal, regele Ludovic cel Mare de Anjou (1342-
1382), în diploma privilegiară din 1374 a pus sub jurisdicţia unui comite de cămară
comun extragerea de metale aurifere din Rivulus Dominarum şi din localitatea vecină,
Baia Sprie - mai târziu cămara a fost transformată în cămară de monetărie. Dregătoria
de cămăraş a fost unul de rang înalt, dar presupunea şi şederea la Baia Mare. În anul
1411 regele Sigismund de Luxemburg (1387-1437) a donat oraşul bogat- împreună cu
privilegiul baterii de monede - despotului sârb Ştefan Lazarevici, împreună cu o serie de
alte oraşe şi domenii. Această informaţie atestă sigur faptul, că la începutul secolului al
XV-lea la Baia Mare s-au bătut monede, deci a existat şi monetăria. În anul 1445 Ioan de
Hunedoara a obţinut oraşul, moştenit ulterior de soţia sa, Elisabeta Szilágyi, iar în urmă
de Matia Corvinul. Matia Corvinul a angajat lângă meşterii băimăreni şi meşteri italieni în
monetărie, iar în 1468 a închiriat oraşului monetăriile din Baia Mare, Baia de Arieş şi
Sibiu pentru 13000 de forinţi de aur. Uriaşa sumă de chirie ne oferă o imagine şi despre
capacitatea monetăriei de la Baia Mare, care a fost cel mai profitabil din regatul medieval
maghiar. În 1508 inspectorul monetăriei a fost János Thurzó. În perioada zbuciumată de
la mijlocul secolului al XVI-lea oraşul Baia Mare a ajuns în zona de frontieră a
principatulului Transilvaniei în formare şi a Ungariei regale, ajunsă sub dominaţie
habsburgică. Atât principele cât şi regele au vrut să stăpânească oraşul tot mai sărac,
dar totuşi cu un potenţial economic uriaş. În 1551 regele Ferdinand I. a obţinut oraşul, şi
agenţii lui, Georg Wernher şi Pál Bornemissza în 1556 au întocmit un inventar foarte
precis despre cămară, mine şi utilajele din mine. „Înăuntrul zidurilor este un vechi castel,
sediu osebit al cămării şi al cămăraşului. În acest castel sunt ateliere de separare, de
ardere şi alte de acest fel ce ţin de cămară" (Georg Wernher). În această perioadă
minele şi monetăria au fost exploatate de chiriaşi particulari.

La sfârşitul secolului al XVI-lea oraşul a fost obţinut de familia Báthory prin donaţie
imperială, drept despăgubire pentru domeniile lor devastate de turci. De fapt prin
reînnoirea continuă a acestei donaţii principii Transilvaniei au stăpânit oraşul, care avea
o mare importanţă, deoarece aici au fost bătute cele mai multe monede ale principatului.
Principele Gabriel Bethlen în 1620 a transmis oraşului dreptul de chirie particulară, şi prin
această măsură extragerea minereurilor aurifere şi baterea de monede a luat un nou
avânt. Procesul îndelungat al prelucrării minereurilor de la extragerea din ocne până la
monetărie este ilustrat de numeroase izvoare istorice ale epocii, de exemplu în anii 1631-
32 au lucrat 426 de persoane în diferitele ateliere. Avântul productivităţii monetăriei a luat
sfârşit după campania militară poloneză nereuşită (1658) a principelui Gheorghe Rákóczi
II.: în 1661 paşa din Oradea, Ali a luat un tribut foarte important de la oraş. După
campania militară a principelui Mihail Apafi (1661-1690) în Ungaria superioară, de
asemenea nereuşită, pornită la presiunea Porţii, principatul a pierdut oraşul Baia Mare în
pacea de la Vasvár (1664). În 1674 cămara de minerit a fost închisă, iar extragerea de
minereuri din Baia Mare a fost subordonată Direcţiei Minelor din Kosice. În timpul
războiului antihabsburgic (1703-1711) condus de Francisc Rákóczi II. oraşul a sprijinit
principele, care a şi bătut monede aici. După pierderea bătăliei de la Jibou (1705)
utilajele monetăriei au fost transportate la Munkacevo (Ucraina), unul din centrele
domeniale ale familiei Rákóczi. În 1748 s-a înfiinţat la Baia Mare Inspectoratul Superior
al Mineritului, cu sediul în clădirea monetăriei. Între timp, în anii 1734-1739 din 20.748 de
forinţi clădirea monetăriei a fost transformată radical. Complexul de clădiri a fost extins în
1782, formându-se volumetria actuală a monetăriei. În a doua jumătate a secolului al
XIX-lea Inspectoratul Superior a fost transformat în Direcţiunea Minelor de la Baia Mare,
între timp baterea de monede a avut tot mai puţină importanţă, iar administraţia de
minerit ocupase tot mai mult spaţiu în clădire. În 1864 aceea parte a clădirii în care
funcţionase monetăria s-a ars într-un incendiu, iar atelierul nu a mai fost repornit.

Descrierea edificiului
În zona nordică a oraşului vechi, pe strada Monetăriei se află complexul de clădiri al
monetăriei, astăzi sediul Muzeului Judeţean Maramureş. Amplasamentul monetăriei nu a
fost ales întâmplător, în evul mediu această zonă fusese cea mai ferită de atacuri, fiind
apărată şi de şanţul „natural" de apă, râul Săsar, lângă poarta nordică a Podului. Cum s-
a văzut, în evul mediu târziu monetăria a avut şi un sistem defensiv propriu. Din păcate
clădirea medievală a monetăriei şi zidurile sale de apărare nu sunt identificabile de loc,
se pare că au dispărut în totalitate cu ocazia reconstrucţiilor de mare anvergură din
secolul al XVIII-lea.

Complexul de clădiri se ridică pe o parcelă alungită, paralelă cu râul Săsar, cu clădiri

etajate la marginile lotului. Aripa principală a complexului s-a construit pe latura de lângă
râu (nordică) a parcelei, din care se ramifică o aripă mai scurtă la capătul vestic al
parcelei. Pe latura estică se află o altă aripă laterală, mai lungă, cu plan în L. De-a lungul
laturii sudice se mai întinde un corp etajat separat, la colţul vestic. Între corpul separat şi
aripa estică se află o poartă înaltă, zidită, cu acces pietonal şi poartă semicirculară
pentru căruţe. Poarta principală se deschide pe latura vestică, golul semicircular este
încadrat cu blocuri fasonate de piatră. Menţionăm faptul că în exterior, în continuarea
aripii principale se mai află o clădire alungită, pe parter.

Clădirea urmăreşte concepţia în general simplă ale clădirilor trezoreriei din secolul al
XVIII-lea. Ferestrele au chenare subţiri de tencuială, la parterul aripilor de nord şi de est
se găsesc arcade, care la aripa mai lungă susţin un balcon, iar la cea scurtă un zid. La
parterul corpului separat se mai deschid trei arcade. La parterul aripii principale s-au mai
păstrat câteva ancadramente de uşă cu închidere în segment de cerc. Încăperile
parterului sunt acoperite cu bolţi a vela, cele de etaj au planşee simple. Capătul vestic al
aripii principale în anii 1970-80 a fost transformat într-un turn decorativ, înglobând scara
principală. O bună parte a tâmplăriilor clădirii este originală.