Sighet, capitala politică și administrativă a Maramureșului

AUTOR: Dr. Livia Ardelean

Corectură: prof. Marin Slujeru

Aranjare î pagi ă și tipar: Aska Grafika
Pliant editat de “ocietatea Acade ică Gheorghe Brătia u , Filiala Sighetu Marmației, cu ocazia ediției a
IV-a a festivalului Aeter us Mara arosie sis, ediția a IV-a, 2014

Istoria ora ului Sighet este una foarte veche, primele descoperiri arheologice de pe dealul Solovan
referindu-se la o fortificație din jurul anului 1100 înaintea erei noastre. Alte descoperiri arheologice, de i
sporadice i incomplete, făcute în anumite zone ale ora ului, arată o locuire în mai multe perioade
istorice, iar pentru secolele XII-XIII a fost descoperită o zonă locuită la locul numit Valea Mare,
dispărută, conform unor opinii, odată cu colonizarea ora ului de către regii Ungariei. Primele mențiuni ale
localității provin din jurul anului 1300, în legătură cu coloni tii germani, de fapt flamanzi, adu i de regele
Andrei al III-lea, iar prima atestare documentară certă a localității, prea puțin cunoscută însă, provine din
anul 1326, istoriografia română i maghiară apreciind până acum anul 1334 ca fiind anul de atestare a
localității.

1326. mai 14. (Esztergom) Boleslau, arhiepiscop de Esztergom şi comite perpetuu, după ce a
aflat că rectorii bisericilor din țaramureş (in Maramorosio) sau din provincia țaramureş (in
provincia Maramorosiensi), aflate în dieceza lui, primesc dijmele şi posedă toate drepturile
arhidiaconale (omnia iura arhidiaconalia), îi întăreşte pe aceştia în aceste privilegii printr-un
document cu pecete atârnată, cu condiţia ca aceştia să-i plătească anual după fiecare marcă 1
pond în denari, poruncindu-le totodată vicarilor lui ca nimeni să nu-i deranjeze pe aceştia
 pentru dijmă sau pentru alte drepturi ale lor, iar cei ce nu se supun poruncii vor fi pedepsiţi cu
excomunicarea (sentencia excommunicacionis). 1326. mai 17. Regele Carol I, la cererea
preoţilor sau a rectorilor bisericilor din districtul sau provincia Maramureş (de districtu seu
provincia Maramorosiensi) – Ioan din partea bisericii din Sighet (Zygeth), Laurenţiu din partea
bisericii din Câmpulung [Hosszu]mezeu, Benedict din partea bisericii din Teceu (Thecev),
George din partea bisericii din Vysk şi alt George din partea bisericii din Hust (Huzth)–
întăreşte şi confirmă într-un document privilegial nou cu pecete dublă autentică privilegiul
arhiepiscopului şi comitelui perpetuu Boleslau din 14 mai 1326 privind privilegiile bisericilor
din Maramureş. Documentul cadru este unul emis la 1341, dar datele exacte sunt imposibil de
descifrat din cauza deteriorării avansate a documentului în momentul fotografierii lui.Arhivele
Naționale Maghiare, (M.O.L. DF 247881). Documentul este dispărut din 1945, la M.O.L. se
află o copie după documentul care se afla înainte de cel de-al doilea război mondial la Sfântu
Gheorghe, la Muzeul secuiesc, în Colecția Barabas Sámu, de unde a fost transportată toată
arhiva în Ungaria, fiind bombardată i distrusă.
Primele atestări ale localităților medievale au fost legate în foarte multe cazuri de pomenirea
obligațiilor către biserica catolică. Este i cazul localității Sighet, primul document în care apare
menționată este unul emis în anul 1326, din care nu rezultă însă dacă localitatea avea rangul de sat sau
târg. După unii medievi ti localitatea era un sat, villa, alții vorbesc de un târg. Localitatea apare
consemnată i în dijmele papale din 1334 i 1335 ca datorând obligații bisericii.
Despre data înființării datele cunoscute sunt incerte, este posibil ca localitatea să fi fost întemeiată
ca una legată de exploatarea sării Maramure ului, pe parcursul secolului XIII, în paralel cu înființarea
localităților Dej, Turda, Sic, Cojocna etc. cu coloni ti germani i maghiari (cfm. Paul Niedermeyer).
Numărul acestora se ridica la 100, localitatea fiind de rang mai mic decât Dej sau Turda, unde au fost
colonizați 200 locuitori. Despre modul în care arăta localitatea medievală datele edite sau inedite nu ne
lămuresc prea bine, acela i Paul Niedermeyer susține că Sighetul era diferit de ora ele miniere regale,
fiind de fapt un târg (Marktfleck), aici formându-se foarte devreme piața centrală în formă fusiformă, care
s-a prelungit treptat, în secolul XVIII primind forma ei clasică. Generalul Caraciolli, sub conducerea
căruia au fost terminate măsurătorile topografice cunoscute ca jozefine descria la 1767 ora ul ca fiind
unul lung i îngust, cu 500 case, majoritatea construite din lemn, doar 10-12 case ale nobililor unguri mari
fiind construite din materiale solide.
 1747. Imaginea Sighetului, desen făcut la 12 august de către consilierul la cămara de sare din
Zips, i director al minelor, Ternyei János, Arhivele Naționale Maghiare, Colecția Urbarii i
Conscripții, nr. 72:33

Primele decade de evoluție ale localității, în lipsa documentelor i a săpăturilor arheologice țintite,
rămân încă neclare. Unii istorici susțin că aceasta ar fi fost în primii ani ai evoluției ținta atacurilor
locuitorilor din satele învecinate, lucru care ar fi condus la faptul că în privilegiul acordat de regele
Ungariei, Carol Robert de Anjou, la 1329, coloni tilor i oaspeților regali din cele 4 localități
maramure ene (Visk, Hust, Câmpulung, Teceu) Sighetul nu apare, fiind socotit distrus. Alții (cum ar fi
Niedermeyer) vorbesc de un număr clar de coloni ti adu i i la Sighet înaintea acelui an, la o dată
necunoscută din secolul XIII.

1776. Planul ora ului Sighet, întocmit de Visner Francisc, Arhivele Naționale Maghiare,
Kamarai térképek, S11. nr. 647

Pe parcursul secolelor localitatea a fost zona de dezvoltare a 2 tipuri diferite de comunități, cu

propria istorie i tradiție. Pe de o parte vorbim despre nobilii Maramure ului, adunați, începând cu anul
1385 în Adunarea sau Congregația nobiliară a comitatului, ce a deținut pe parcursul secolelor funcția de
Guvern local, autoguvernare locală, tribunal.
Pe de altă parte târgul a fost centrul autoadministrării nobililor i oră enilor din târgul regal de
coroană Sighet. Ace tia, împreună cu locuitorii nobili din celelalte 4 târguri regale de coroană, Hust,
Visk, Teceu i Câmpulung, formau i o comunitate a celor 5 târguri de coroană, condusă de judele sau
comitele celor 5 târguri, salarizat cu bani strân i de la comunitățile menționate, alimente, piei pentru
încălțăminte, bani pentru haine. Jurisdicția acestuia (de i nu a fost cercetată îndeajuns) se pare că se
suprapunea jurisdicției judelui primar al fiecărui târg în parte, completând-o i întărind-o.
 Stema orasului Sighet din secolul XVII, pe un document emis la Sighet

Având în vedere existența în paralel a instituțiilor menționate privilegiile acordate în Evul Mediu
i perioada modernă se referă la locuitorii i oaspeții regali din cele 5 localități i nu-i privesc decât
indirect pe nobilii întruniți în Congregația generală. Privilegiul regal din 1329 care nu se referea i la
localitatea Sighet a fost extins în anul 1352, printr-o diplomă solemnă a regelui Ludovic I i la târgul
Sighet. Prin privilegiile ulterioare Sighetul a devenit dependent de cetatea Hust, dependență ce asigura
locuitorilor o anume lejeritate în privința obligațiilor. Acestea se refereau mai ales la plata unui impozit
unitar, plătit la 2 termene fixe, primăvara la Sângeorz (aprilie) i toamna la sărbătoarea de Sânmărtin
(noiembrie), folosit pentru întreținerea cetății Hust i la asigurarea lucrătorilor necesari exploatării sării de
la Co tiui. În schimbul impozitului locuitorii aveau dreptul de a pescui liber în hele teiele din ora e i de
exploatare a unei cantități de sare pe care ulterior au putut s-o vândă liber în folosul propriu. Privilegiul
acordat Sighetului de către regele Matia Corvin în anul 1472 a întărit vechile privilegii ale celor 5 târguri
regale de coroană din Maramure , distruse de către români i al ii. După intrarea minelor de sare în
posesia reginelor Ungariei, regina Anna a reîntărit la 1504 privilegiile vechi. Treptat regele Ferdinand al
II-lea (la 1506), Leopold I (1659, care a acordat un privilegiu nou care a rescris vechile privilegii pierdute
de maramure eni în luptele cu tătarii), principele Gheorghe Rákóczi I (1649), regele Ferdinand al II-lea
(1652), Leopold al II-lea au reîntărit vechile privilegii i au acordat altele noi.
 1506, Regele Ungariei, Vladislav al II-lea reîntăre te vechile privilegii ale târgurilor maramure ene,
Arhiva de Stat a regiunii Transcarpatia, Arhiva celor 5 târguri regale de coroană

Privilegiul din 1652 amintea tuturor oficialilor din Transilvania de vechile libertăți acordate celor 5
localități de către vechii regi ai Ungariei, care i-au scutit de la plata dărilor, tricesimelor i victualiilor
(alimentelor), a a numitele akouri din grâne, dijma porcilor, cu excepția celor sco i la păscut la ghindă în
pădurile de stejar ale localităților, care se dădea cetății Hust, decima din vite, dări din semănături, arături,
cu excepția celei date preoților catolici, apoi celor reformați, dreptul de a ține târg la Sighet, în anumite
zile, fără a plăti vamă. Începând cu anul 1582 Stefan Báthory a acordat sighetenilor i dreptul de a vinde
în folosul propriu vin. Totodată comunitatea a primit dreptul de a se organiza pe baze interne, prin Statute
i Regulamente proprii, de a fi condusă de Sfatul ora ului, ajutat de Consiliul cetățenilor de onoare (24
persoane) de decurioni (un număr de 21 la 1596, care jucau rolul unei poliții locale) etc. Totodată
locuitorii aveau dreptul de liberă migrație, de a- i alege Sfatul i plebanul ora ului, hodnogul sau
căpitanul, juzii, jurații i asesorii jurați, (neprimirea funcțiilor se pedepsea cu 12 florini în cazul judelui i
cu 6 florini în cazul juraților asesori), erau sco i de sub jurisdicția comiților, având dreptul de palo ”jus
gladii”, erau scutiți de la plata vămilor i tricesimelor pentru produsele importate pentru propriul folos.
Cel mai important oficial, judele avea un rol important în stabilirea i strângerea impozitului, discutarea
problemelor legate de păscutul turmelor, hotărniciri, furturi, divorțuri, angajarea învățătorului cre tin etc.
Era plătit cu un salariu colectiv, de la fiecare sesie taxalistă primind în secolul XVII câte 1 florin folosit
pentru treburile publice. Dealtfel Sfatul ora ului angaja pe bază de contract învățătorii, pe care îi plătea
din venitul sării.
A ezarea s-a confruntat de-a lungul secolelor cu o serie de probleme pe care a încercat să le
soluționeze i prin Regulamente interne. Cel mai important i cuprinzător a fost cel din 1652, care a
stabilit, în 42 articole, modul în care funcționa societatea. Pădurile, foarte importante de-a lungul
secolelor au beneficiat de o atenție deosebită, au fost protejate în mod deosebit, interzicându-se tăierea
stejarului până la pământ, sub amenințarea unei amenzi de 12 florini, stabilindu-se obligația ca lemnul de
construcție (material din care se construiau cea mai mare parte a construcțiilor civile), să fie tăiat doar cu
acordul funcționarilor ora ului, pădurile de tufări situate în apropierea pământului unor cetățeni puteau fi
lăzuite i adăugate acelui pământ.
Acelea i regulamente interne au stabilit i amenzile ce trebuiau aplicate în cazul încălcării regulilor
interne, fiind amendate mai multe fapte cum ar fi intrarea cu animalele în pădurile oprite, nepredarea la
timp a dijmei, abuzuri în ceea ce prive te pescuitul, măcelăritul, ghindăritul, folosirea înjurăturilor (care
au fost folosite mai ales începând din secolul al XVII-lea), aruncarea gunoaielor pe stradă, ținerea de
ezători, unde umblau feciorii, refuzul acceptării funcțiilor, lipsa nemotivată de la scaunul de judecată al
târgului, trasul prelungit al clopotelor la morți etc.
Judecata celor 5 localități se făcea în fața scaunului de judecată al judelui ora ului, apoi al judelui
ora ului străin, al stăpânului, a căpitanului cetății Hust, la scaunul prefectului cetății Hust i a judelui
Curții regale. În procesele dintre nobilii i târgoveții din Sighet s-a stabilit la 1622 ca nobilii să se
adreseze ductorului sau locotenentului nobililor i în apel cetății Hust, în cauze mărunte, iar în cauzele
mari, legate de mo iile nobiliare sau ale nobililor ace tia trebuiau să se adreseze Tablei rege ti sau
comitatului.
În evoluția istorică a târgului regal de coroană Sighet s-au distins treptat, din oaspeții regali,
hospites, i cetățeni mai multe categorii sociale. Pe primul loc ar putea fi plasați nobilii, numărul acestora
crescând semnificativ pe parcursul secolului al XVII-lea, prin înnobilări personale i colective, după 1600
fiind consemnați un număr de 76 nobili armali ti ce aveau diplome de înnobilare de la principele
Transilvaniei Gabriel Báthory i 86 nobili taxali ti. Poate că interesul deosebit legat de înnobilarea
târgoveților poate fi pus într-o oarecare măsură i pe seama funcționării la Sighet a locului de adunare a
nobililor maramure eni, cu care locuitorii Sighetului au venit în contact i a căror situație privilegiată au
invidiat-o. Foarte important i fenomen aproape unic ce a avut loc aici pe parcursul secolelor al XVI-lea,
dar mai ales al XVIII-lea a fost înnobilarea treptată a locuitorilor, astfel că aproape toată populația urbană
a devenit nobilă.
În paralel cu nobilii la Sighet au locuit o serie de târgoveți, ce locuiau pe fundu uri oră ene ti i
care se ocupau în special cu exploatarea sării, lucrănd la Cămara de sare (ca tăietori de sare, ma ini ti,
mânuitori de sare măruntă) primind o anume cantitate de sare pe care o puteau vinde, precum i la
transportul sării, remorcarea corăbiilor, confecționarea acestora, curățarea fluviului Tisa, alte slujbe de zi
cu zi.
În ceea ce prive te numărul minerilor, acesta a variat de-a lungul secolelor. La mijlocul secolului
XVI în Sighet au fost conscri i 50 tăietori de sare, cormani ti 58, rotari 13, transportatori de sare 14. În
anul 1600 au fost înregistrați 47 tăietori de sare, împărțiți astfel: 19 în Sighet, 2 la Câmpulung, 20 în
Teceu, cu toții scutiți de la plata dărilor.

1697, Mihail Apafi, principele Transilvaniei îi reîntăre te pe locuitorii din cele 5 târguri de coroană în
vechile libertăți i scutiri de la plata vămilor i tricesimelor, Arhivele regiunii Transcarpatia, Arhiva celor
5 târguri regale de coroană

Relația dintre cele 2 categorii sociale reprezentative, de i insuficient studiată, a fost reglementată
prin hotărâri i regulamente interne, precum i prin decizii politice ale oficialilor vremii, fiind aparent
tran ată prin Articolele Dietei de la Bistrița din anul 1622, adoptate în contextul cre terii semnificative a
numărului de nobili din ora . Cum numărul nobililor armali ti a continuat să crească, cea de-a doua
jumătate a secolului al XVII-lea a adus o serie de încercări de reducere a numărului scutiților de la plata
taxelor i impozitelor, a nobililor sau a pământurilor scutite. Astfel la 1675 din dispoziția principelui
Mihail Apafi i a principesei Anna Bornemisza, stăpâna cetății Hust, cei 8 comisari imperiali dispu i să
analizeze situația celor 5 localități maramure ene au reu it să readucă la situația de plătitori de dări,
anulând scutirile anterioare un număr mare de nobili armali ti i pământuri oră ene ti pentru care nu s-au
putut prezenta actele de scutire, celor care li s-a recunoscut nobilitatea fiindu-le garantate un an mai târziu
toate drepturile.
Ordinul darabanților (Ordo darabantes, haidones), de i nu foarte mare ca număr era format dintr-o
categorie intermediară, seminobiliară, mai ales nobili armali ti, ce avea obligația de a plăti impozitele
extraordinare la fel ca oră enii, în cele ordinare fiind impozitați în funcție de averea lor „cei boga i ca cei
boga i, cei săraci ca cei săraci”. Rolul lor era unul militar, fiind folosiți la paza cetății Hust, dar i la
însoțirea vapoarelor, paza exploatării de sare de la Co tiui, purtând sarcina de po tărit, prestând i alte
sarcini de acest fel.
Alte categorii sociale ce au locuit de-a lungul secolelor în ora s-au ocupat cu confecționarea
produselor necesare vieții cotidiene (măcelari, croitori, negustori, olari, blănari, lăcătu i) i s-au organizat
doar târziu în bresle, mai ales în secolul al XVIII-lea, anterior funcționând în mod similar localităților
miniere, ca me teri individuali, ce confecționau produse de o calitate modestă, produsele de lux venind
din import, de la Bistrița, din Transilvania, Ungaria, Polonia. Rolul cel mai important l-au jucat măcelarii,
care î i procurau materia primă de la nobilii români, mai ales de la cei din Plă ile de Sus, Cosău, Sighet,
care cre teau pe măieri tile lor un număr mare de oi i vite cornute.
În ceea ce prive te numărul locuitorilor i a sesiilor din intravilanul localității câteva date ne oferă o
imagine clară, i anume faptul că la mijlocul secolului al XVI-lea aici au fost înregistrate 210 porți
neplătitoare de impozit i 9 porți plătitoare, un total de 210 porți. La 1600 au fost înregistrate 295 case i
303 locuitori, 221 sesii, 20 porți ale Fiscului, 18 jeleri, numărul nobililor nefiind înregistrat, formula din
Conscripție era sunt mul i nobili printre ei. La 1614 au fost conscri i nobilii, erau 76 nobili armali ti i 71
nobili taxali ti, un număr de 6 sesii fiind deserte. În 1675 numărul sesiilor nobiliare a ajuns la 44, alte 28
fiind înregistrate ca sesii oră ene ti, 4 taxaliste, supuse impozitării. La 1715 numărul nobililor ce locuiau
pe sesii nobiliare se ridica la 75. Alți 25 nobili armali ti locuiau i ei pe sesii nobiliare, iar 35 erau nobili
de 1 sesie. Numărul locuitorilor simpli era foarte mic, doar 8, darabanți fiind doar 4 persoane. La 1744
conscriptorul Ternyei a apreciat populația Sighetului ca fiind de 406 locuitori, iar la 1767 generalul
Caraciolli vorbea de 406 locuitori, din care 98 bărbați, 98 femei, 94 fii, 45 fiice, 20 servitori, 8 slujnice. În
acela i timp au fos conscri i i cei 43 supu i, în număr de 9 bărbați, 10 femei, 10 fii, 10 fiice, 4 evrei.
Numărul caselor a crescut apoi rapid ajungând la 1032 în anul 1859. În ceea ce prive te sesiile din
localitate, pământurile din intravilan i extravilan, situația se prezintă astfel: 146 în 1675, 293 în 1744,
400 în 1754.
Datorită prezenței sării, care a atras proprietari puternici localitatea a dobândit relativ repede dreptul
de a avea coli. coala calvină a fost înființată la mijlocul secolului al XVI-lea, fiind susținută material de
Magistratul ora ului, biserică, dar mai ales din subvenții de stat provenite din veniturile sării din
Maramure . Din venitul sării s-a votat de către principele Gabriel Bethlen acordarea unei subvenții pentru
întreținerea colii din Sighet. Bursa fondată la 1624 pentru elevii reformați a fost completată de acordarea
unor sume variabile de bani din venitul minelor de sare din Maramure . Din fundația lui Gabriel Bethlen
au fost deschise clasele de umană. Cei 12 florini/elev acordați anual de către principe, precum i alimente
(24 măsuri de grâu, 6 miei i un porc îngră at) au dus la avansul tiinței de carte în Maramure . În plus
prin porunca principelui din 1624 s-a dispus ca i comitatul să acorde ca stipendiu 100 florini pentru
susținerea învățătorilor, a meditatorilor. În acela i timp i Colegiul reformat din Cluj a beneficiat de
subvenții de la minele din Maramure . coala piaristă a fost înființată la 1731, din inițiativa călugărilor
piari ti adu i de Fisc în Maramure pentru educația copiilor aparatului administrativ i folosită apoi pentru
educația populației germane colonizată în Maramure pentru exploatarea sării. Aceasta s-a bucurat
conform legislației i uzanței vremii de alocarea unor sume mari din banii Fiscului, donații imperiale i
particulare, achiziții de bunuri lăsate prin testament, inclusiv de către familii de origine românească,
 coala fiind frecventată i de către românii greco-catolici. Românii au frecventat i coala reformată din
Sighet ; coala latină din Bistrița i alte coli.
După 1700, prezența românilor i rutenilor în ora a determinat înființarea Vicariatului greco-
catolic, a parohiei i a cimitirului, sprijinite activ de către austriecii catolici iar din 1820 au funcționat
coli confesionale pentru români, în perioada 1862-1869 funcționând în ora i Preparandia românească,
ce a luat ființă după înființarea ASTREI Maramure , la 1860.

Centru politic, administrativ, judecătoresc al comitatului

În secolul al XIV-lea, spre sfâr itul lui, localitatea a câ tigat deja dreptul de a fi centrul politic i
administrativ al comitatului (1385), de unde au început să fie emise actele oficiale, peste câțiva ani i doar
provizoriu, localitatea fiind parte a imensului domeniu al Drăgo e tilor (1397). Numeroasele privilegii,
reîntărite mereu, au stat la baza dezvoltării a ezării, numit oppidum, ora -târg, cu un statut intermediar
între sat i ora .
Alături de regele Ungariei, voievozii i principii Transilvaniei, Dieta Transilvaniei, Capitlul
bisericii din Lelesz, Capitlul bisericii Transilvaniei din Alba Iulia, Conventul Sfintei Fecioare Maria din
Cluj-Mănă tur, Congregația nobiliară a comitatului Maramure a jucat un rol hotărâtor în reglementarea
peste secole a întregii vieți politice, administrative i judecătore ti.
Congregația sau adunarea nobililor din Maramureș a fost principala instituție medievală i
modernă, care a fost atestată încă din anul 1368 i a jucat un rol fundamental în autoguvernarea i
autoguvernarea districtului, voievodatului i comitatului. i-a avut sorgintea în adunările cneziale
maramure ene, atestate la 1349 când s-au adunat to i cnezii ării țaramure ului (presentibus…kenesis
terre Maramarosiensis prenotate), strân i împreună i condu i de comite pentru a rezolva problema legată
de darea în stăpânirea mo iilor Giule ti Mesteacăn (sat dispărut lângă Giule ti) a lui Giula, fiul lui Drago
i a copărta ilor. Acestea erau conduse de un voievod român, care a jucat rolul politic cel mai important în
conducerea treburilor voievodatului, iar după unele opinii a jucat rolul unui loc de adeverire, fiind cel care
făcea punerile în posesie ale nobililor. O perioadă îndelungată, imposibil de precizat cu certitudine,
realitățile române ti ale țării, cnezatului, voievodatului au funcționat în paralel cu instituția de tip apusean
introdusă de regii Ungariei, fiind amintite sporadic i în documentele din secolul XV, de i oficial se
admite că transformarea în comitat nobiliar s-a petrecut în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Se pare
că legile regatului au fost dublate aici de tradiția românească, care s-a perpetuat peste secole cu toate
încercările de eliminare a ei, numită în documente după rânduiala românilor, juxta modum olachorum.
Trebuie amintit aici că Maramure ul a fost singura provincie istorică devenită comitat pe vechea structură
integral românească a voievodatului, țării, districtului.
Din Congregația nobiliară de factură apuseană făceau parte nobilii adevărați, armali tii nereu ind să
joace un rol important, nedeținând decât funcții mai mici. De-a lungul secolelor a fost dominată de
vechile familii foste cneziale, ce au alcătuit cândva adunarea cnezilor grupați în jurul voievodului,
devenite în urma înnobilărilor din secolele XIV-XV familii nobiliare donatare, deținând acte de donații
emise de regii Ungariei. Transformarea ei din adunare cnezială în adunare nobiliară nu a schimbat în mod
semnificativ funcția ei. Locul voievodului român a fost luat de vicecomite, care până la sfâr itul secolului
XVI era preponderent de origine română, comitele nerezidând în Maramure , ajutat de 4 juzi ai plă ilor
sau cercurilor (de Sus, Cosău, Sighet, de Jos), predominant români în 3 din cele 3 plă i (de Sus, Cosău i
Sighet) i jurații asesori, în număr variabil de 4, 8, 12. Actele erau întocmite de notari unguri, buni
cunoscători ai legilor. Continuitatea se vede i în practica de punere în posesie în mo iile nobiliare, la care
nu era prezent omul regelui, ci un nobil desemnat de adunarea nobiliară.
În Evul Mediu Congregația nobiliară (Universitas nobilium) se întrunea de regulă în ziua de marți,
odată cu scaunele de judecată, la Sighet sau în localitățile învecinate i se ocupa mai ales cu
reglementarea problemelor legate de proprietate. Treptat, odată cu cre terea numărului problemelor ce au
căzut în sarcina ei Congregația se aduna de 2 ori/lună i dezbaterile ei țineau mai multe zile. De i
atribuțiile ei nu au fost separate decât în secolul XIX din Protocoalele Congregației, introduse în anul
1629 reiese că treptat la Sighet nobilii adunați în Congregație au reu it să rezolve problemele i separat,
atunci când se putea. Astfel nobilii se adunau în Congregații generale, pentru rezolvarea treburilor
necesare bunului mers al societății pro tractandam publicis (arduis) negociis în congregații parțiale
convocate special mai ales pentru procese, instituția jucând rolul unui scaun de judecată, sau pentru
stabilirea unor impozite extraordinare în cazuri speciale (pentru turci, tătari, trimiteri de împuterniciți ai
comitatului în țări străine etc. sau în adunări speciale convocate pentru alegerea oficialilor permanenți
(sedes restauratores).

Sigiliul oficial al comitatului, timbrat i aplicat, cu inscripția următoare, pe rândul de sus

Co-Mi-Ta-Tus i pe rândul de jos Ma-Ra Mo-Rus
 Stema nouă a comitatului introdusă la 1748 de către împărăteasa Maria Terezia. A înlocuit
stema veche formată din 4 părți.

A funcționat în acela i timp ca instituție executivă, un fel de guvern local, ce a determinat modul de
evoluție economico-socială ce stabilea impozitele, având un rol financiar preponderent, ca instituție ce
realiza relațiile externe ale Maramure ului, jucând rolul principal în politica externă, ca una ce se ocupa
de stabilirea i impunerea obligațiilor militare, jucând i un rol militar important. În acela i timp juca i un
rol judecătoresc important, aceste funcții nefiind niciodată separate.
Rolul cel mai important în cadrul adunării nobililor era deținut de vicecomite, ajutat de juzii
plă ilor, lucru ce reiese i din salariul pe care ace tia îl primeau, vicecomitele având dublul salariului
juzilor de plă i i de 4 ori mai mult decât salariul notarului, cel care consemna în scris i ținea evidența
tuturor discuțiilor i a actelor emise de Congregație.
Vicecomitele era principalul oficial al comitatului care convoca i prezida adunarea nobiliară, fiind
ales de către Congregația nobiliară anual dintre nobilii apropiați sau tolerați de principe i comitele
suprem al Maramure ului, (care nu locuia în comitat, dar propunea vicecomitele) i Congregația confirma
această alegere, cu vot (ex communi voto), în fața acesteia depunând jurământ de credință pentru un
mandat de 1 an, jurământul conținând obligația de a- i îndeplini atribuțiile în mod corect, încălcarea
acestora fiind pedepsită pecuniar. Trebuia să se îngrijească, să respecte i cinstească nobilimea i
celelalte ordine i să se poarte cu compătimire i bunăvoin ă fa ă de sărăcime. Până spre sfâr itul
secolului XVI predominau la Congregație vicecomiți de etnie română, pentru ca după această dată locul
lor să fie luat de vicecomiți de etnie maghiară, familia Pogány fiind cea mai reprezentativă pentru secolul
XVII. Era un funcționar superior ce primea un salariu colectiv pentru el, familia i suita sa, din care
făceau parte oamenii de curte i servitorii i rezida, cel puțin începând din secolul XVII în Sighet, unde
deținea proprietăți individuale. Era remunerat nu doar în bani dar i în produse, comitatul având obligația
de a-l întreține pe el i familia lui cu toate produsele alimentare necesare traiului zilnic (carne, cereale,
legume, păsări etc.).
 Cele mai importante obligații ale vicecomitelui, surprinse de documente, erau cele legate de
realizarea politicii externe a Maramure ului, pe care-l reprezenta adesea la curțile străine, pe baza unei
scrisori de împuternicire (litterae exmissionalis) însoțit de o suită, pentru care maramure enii erau obligați
să-l plătească în mod suplimentar. Tot el conducea adesea delegația Maramure ului trimisă la Dieta
Transilvaniei, la curtea principelui Transilvaniei. Pe plan intern era cel ce conducea strângerea dărilor,
alături de juzii plă ilor i perceptorii dărilor, eliberând chitanțe pentru banii primiți. Era comandantul
oastei comitatului, numită Brachium, creată pentru a asigura ordinea publică internă i conducea patrulele
de urmărire a hoților i răufăcătorilor, stabilite în secolele XVI-XVII la 3 mari cercetări generale pe an,
dar care erau completate de cercetările speciale făcute în anumite momente, în număr foarte mare.
Obligațiile militare erau i ele foarte importante, fiind obligat să supravegheze modul în care se făceau
pregătirile de luptă în caz de mobilizare, cum se pregăteau trecătorile, cum se făcea paza comitatului. Ca
reprezentant principal a Congregației trebuia să reglementeze i relațiile cu preoții din Maramure , cu
coala reformată i Colegiul piarist din Sighet. Era un personaj cheie i în relațiile externe cu vecinii
Moldova, Polonia, Transilvania, dar mai ales Districtul săsesc al Bistriței, cu care purta o corespondență
bogată în vederea rezolvării relațiilor comerciale, de judecată a nobililor maramure eni acuzați de anumite
fapte pe teritoriul vecin, dar i a bistrițenilor acuzați în Maramure , de ținerea judecăților i executarea
sentințelor, de hotar, de vamă, tricesimă. Unele dintre cele mai importante sarcini era cea legată de
supravegherea modului de aplicare a politicii economice a comitatului i a problemelor legate de
proprietate, unde a preluat cutumiar din obligațiile voievodului de odinioară. Ie irea în circuit pentru
rezolvarea conflictelor legate de proprietăți nobiliare a reprezentat un lucru unic în spațiul transilvănean,
reprezentând o altă fațetă a modului în care a fost condus Maramure ul, o conducere ce s-ar putea numi
ambulantă, pe când aceea i instituție din Ardeal (reprezentată de a a numiții circalăi) avea obligație de
urmărire a hoților i răufăcătorilor.
Documentele emise de Congregația nobiliară erau autentificate prin aplicarea sigiliului comitatului,
asemănător cu cel al comitatului vecin Satu Mare, format din 4 părți, dar documentele puteau fi emise i
de către vicecomite i juzii nobililor i atunci se aplicau sigiliile lor inelare.
Juratul notar al comitatului a fost persoana calificată în justiție i arta scrisului, cel care punea în
practică, prin scrierea actelor, deciziile Congregației nobiliare, fiind i el ales anual de Congregație, în
fața căreia depunea jurământul. Se ocupa i de citirea actelor i corectarea lor (lecta et corecta),
confruntarea cu originalul i verificarea documentelor, citirea în Congregație a diplomelor nobiliare i
consemnarea eventualilor împotrivitori la înnobilare, cererea i obținerea de copii i transumpturi
eliberate de Capitluri i Conventuri (Capitlul din Lelesz, al bisericii Transilvaniei din Alba Iulia, Capitlul
Sfintei Fecioare Maria din Cluj-Mănă tur etc.), scria i el corespondența cu vecinii, uneori în nume
propriu, consemna în scris obligațiile militare, reprezenta adesea comitatul în relațiile cu țările vecine,
Dieta i principele Transilvaniei, atribuțiile lui suprapunându-se adesea cu cele ale vicecomitelui pe care-l
înlocuia. Era plătit de comitat, în medie cu un salariu ce reprezenta jumătate din salariul juzilor plă ilor.
 1669, iulie 10, Sighet. Document emis de Congregația nobiliară, autentificat cu cele 4 sigilii
inelare în ceară naturală, care formau împreună stema veche a comitatului. Documentul a fost
citit i publicat în Congregație de notarul comitatului, conform legilor i obiceiului.

Juzii plășilor erau cei mai importanți funcționari care au condus întreaga viață social-economică
i politică a celor 4 diviziuni administrative. Au reprezentat baza conducerii Maramure ului, fiind plasați
în mod intermediar între plă ile pe care le reprezentau i comitat. Erau ale i anual de Congregația
nobiliară, în fața căreia depuneau jurământul de credință, în fața căreia erau obligați să prezinte rapoarte
privind veniturile i cheltuielile. Situația lor, de i era una de mare influență i privilegiată, nu a
reprezentat întotdeauna un avantaj. Pe de o parte datorită faptului că adesea erau pu i în situații imposibile
în locul lor de ba tină, printre nobilii cu care aveau relații cotidiene, fiind obligați să pună în aplicare
dispoziții împotriva acestora, pe de altă parte răspundeau adesea, inclusiv pecuniar, pentru eventualele
întârzieri sau refuzuri la plata impozitelor. Faptul că puteau uza i de armata comitatului(Brachiumul)
împotriva nobililor îndărătnici, nu le aducea o popularitate deosebită. Nobilii erau obligați să preia
această funcție, sub amenințarea amenzii, iar neducerea la îndeplinire a obligațiilor se pedepsea i ea
drastic, cu amenzi usturătoare (200 florini în secolul XVII, adică dublul salariului pe un an). Obligațiile
cele mai importante erau legate de participarea la Congregația nobiliară, la scaunul de judecată al
comitatului (atunci când erau sesiuni speciale i se judecau probleme ale nobililor comitatului) pro
satisfaciens causarum moderatio judicio, apoi la cercetarea pe teren a nobililor, întocmirea de situații
statistice, conscripții ale populației din plasa pe care o reprezentau, cercetări ale porților pustii i
consemnarea noilor colonizați sau veniți individual. Tot ei făceau cercetările obi nuite, comune la curțile
nobililor, împreună cu vicecomitele i cu ceilalți oficiali cu care ie eau în circuit, în inspecții vizând
proprietăți, testamente, mori, vânzări de bunuri, mo teniri, probleme legate de restituiri de iobagi.
Probabil cea mai împovărătoare sarcină era cea legată de strângerea dărilor, realizată de perceptori ajutați
de juzi, fiind plătiți separat pentru această sarcină, cu bani i în timpul deplasărilor prin sate acestea erau
obligate să asigure i hrana acestor oficiali, care ie eau pe teren însoțiți i de un număr de pedestra i. Erau
trimi i să strângă i impozitele extraordinare, să supravegheze încărcarea căruțelor cu alimentele ce
trebuiau trimise turcilor, imperialilor, principilor, comitelui suprem, vicecomitelui etc. În acela i timp
juzii erau oficialii principali în judecățile obi nuite, comune, care aveau loc la domiciliul împricinaților în
a 15-a zi la de la data convocării, fiind numite i judecă ile de a 15-a zi sau quindenale i pe care
populația simplă le prefera vizavi de judecata în fața Congregației. Tot ei aveau i obligația citării la
procese, uneori chiar citarea personală a părților implicate citatio personalis i explicarea problemelor
aflate în dispută.
În Evul Mediu timpuriu funcția de jude al nobililor a fost ocupată exclusiv de români, iar mai târziu
doar în 3 din cele 4 plă i (de Sus, Cosău i Sighet) românii au fost majoritari, în Plasa de Jos judele a fost
maghiar. Pentru Plasa Sighet nobilii ce dețineau această funcție erau ale i din familiile nobiliare
române ti din Sarasău, Iapa, Slatina, Biserica Albă, Ap a de Jos i de Mijloc. Datorită varietății i
mulțimii sarcinilor ce cădeau pe umerii acestor funcționari Congregația alegea i câte 1 sau 2 adjuncți.
Jurații asesori au jucat un rol important mai ales în problemele legate de justiție, proprietate,
mo teniri. Erau acei nobili de seamă ai satelor, cunoscători ai relațiilor interumane i recunoscuți ca atare,
în fața cărora se făceau ascultările de martori. La ascultările de martori legate de probleme majore pentru
viața comunităților, cum ar fi problemele legate de stabilirea hotarelor localităților sau de cercetare a
nobilității unor nobili emigrați din Maramure , participau de regulă un număr mare de persoane, atât
nobile cât i nenobile i au jucat un rol primordial în procesele de investigare sau de cercetarea a
nobilității care au avut loc mai ales în secolele XVIII-lea i început de secol XIX. Au întocmit poate
actele cele mai complete, sub sigiliul propriu, ascultările de martori oferindu-ne de fapt informațiile
necesare analizării vieții sociale, de la granițe de sate, genealogia familiilor nobiliare, vârsta martorilor,
curțile nobililor unde aveau loc ascultările, oferindu-ne informații viabile despre topografie, limbă, sigilii
nobiliare etc. Nobilii erau obligați să preia i această funcție, sub amenințarea unei amenzi.
Împuterniciții nobililor (un fel de avocați ai acestora) erau cei care îi reprezentau pe nobili în toate
problemele lor, pe baza unei scrisori de împuternicire generală sau pentru un anume proces, pe care o
primeau de la nobilul în cauză. Erau numiți de nobili dar trebuiau să primească aprobarea Congregației
nobiliare, în fața căreia depuneau un jurământ. De i făceau parte din Congregație ace tia nu erau salarizați
de comitat ci de către cei pe care-i reprezentau. În lipsa unui împuternicit al unui nobil exista i practica
numirii din oficiu, iar nobilul era obligat să-l plătească. Deoarece au fost foarte importanți în procese se
constată treptat o specializare a unor familii întregi, care au făcut o adevărată carieră de împuternicit
(Balea, Coteț, Busa etc.)
Pe plan local autoadministrarea internă era realizată de juzii și vicejuzii satelor și ai ductorilor
sau locotenenții nobililor. Ace tia veneau în contact atât cu pătura privilegiată cât i cu cea
neprivilegiată. Erau cei care puneau în aplicare legislația oficială i o suprapuneau vechiului obicei
românesc jus valachicum, având în linii mari acelea i obligații ca juzii plă ilor, pe care-i însoțeau în toate
demersurile acestora în sate. În plus erau obligați să asigure paza satelor, să urmărească hoții ce apăreau
în sate, să administreze toate problemele legate de pă uni, terenuri comune, ascultări de martori, certuri
între rude, strângerea carelor cu alimente, a vitelor de tăiat, repartizarea iernării vitelor în sate. În satele
predominant sau nobiliare funcția se suprapunea celei de ductor sau locotenent al nobililor. Erau salarizați
de sate, care adunau separat banii necesari plății lor.
Concluzionând se poate afirma că actualul municipiu Sighetu Marmației este un ora cu o istorie
bogată i deosebită, derivată din coexistența pa nică i multietnică a mai multor comunități independente
administrativ unele de altele, care i-au dus existența aici i au adus ora ul la ceea ce este azi. Este vorba
de comunitatea târgove ilor, (oaspe i i locuitori) din care s-a desprins în secolul XVII comunitatea
nobililor sigheteni, cu o organizare i autoadministrare proprie, peste care s-a suprapus institu ia
Congrega iei nobiliare a comitatului țaramure , care i-a avut sediul aici. Nu se cunoa te cu certitudine
unde i-a avut sediul în vechime Congregația, din secolul XVI se pare că a avut un sediu constant iar din
1692 a fost construită Casa Comitatului, cu destinația clară de sediu al Congregației i al comitatului, ce
avea încăperi destinate fiecărei activități a Congregației, poate i camere de serviciu pentru unii
funcționari i loc special destinat păstrării actelor, mai multe încăperi de arhivă.
Naționalitatea locuitorilor a fost maghiară i germană în primele secole de la atestarea documentară a
localității. Lor li s-au adăugat al doilea val de germani colonizați în secolul al XVIII-lea, armeni, slovaci,
români i ucraineni, care locuiau în curțile din ora , ca populație supusă, evrei(care au început să intre în
număr mai mare din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dar mai ales pe parcursul secolului următor
etc.

Bibliografie
Akósi Zsolt: Máramaros az Anjou-korban, Máramarossziget, 2012
Ardelean, Livia Istoria economică i socială a țaramure ului între 1600-1700, Editura Ethnologica,
Baia Mare 2012
Beláy, Vilmos, Maramaros megye tarsadalma es nemzetisegi a megye betelepüsetöl a 18 szazad
eleig, Budapesta 1943
Costea, Ionuț Nobilitate, Etnie, regionalism în Transilvania Princiară (sec. XVII), Cluj Napoca, 2005,
Editura Argonaut
Csánky, Deszö, Maramarosmegye és olahság a XV szazadban, în Századok, 1889
Drăgan, Ioan, Nobilimea românească din Transilvania, 1440-1514, apărută la Editura Enciclopedică,
Bucure ti, 2000
Filipa cu, Alexandru, Istoria țaramure ului, Bucure ti, 1940
Filipa cu, Alexandru, Voievodatul țaramure ului, Originea, structura i tendin ele lui, Sibiu, 1945
Filipa cu, Alexandru, Istoria țaramure ului, Editura Gutinul, Baia Mare, 1997
Filipa cu, Alexandru, Enciclopedia familiilor nobile maramure ene de origine română, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 2006
Igyártó, Gyöngy, A máramarosi koronavárosok, Intermix Kiadó, apărută în cooperare la Ungvár-
Budapest, 2005
Ivanciuc, Teofil, Sighetul țaramure ului, Patrimoniu i turism, Editura Valea Veche, Sighetu
Marmației, 2012
Joódy, Pál, Máramaros vármegye 1749-1769 évi. Nemesség vizsgálata, Sighet 1943
Komáromy, Andras, Maramaros vármegye jegyzökönyveibol, în Törtenelmi Tár, XI, 1910
Málusz, Elemér, Hungarian nobles of medieval Transilvania, în volumul Nobilities in Central and
Eastern Europa: Kinship, Property and Privilege, Budapest-Krems, 1994
Moga, Ioan, Voievodatul țaramure ului. Probleme istorice i chestiuni de metodă tiin ifică, Cluj-
Sibiu, 1945
Niedermeyer, Paul, Städte, Dörfer, Baudenkmäler, Böhlau, 2008
Pop, Ioan Aurel, Elita românească din Transilvania în secolele XIII-XIV (origine, statut, evolu ie), în
Nobilimea românească din Transilvania, Satu Mare, 1997
Pop, Ioan-Aurel, Institu iile medievale române ti. Adunările cneziale i nobiliare (boiere ti) în
secolele XIV-XVI, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991
Popa, Radu, ara țaramure ului în veacul al XIV-lea, la Bucure ti, 1970
Pu cariu, Ioan cavaler de, Date istorice privitoare la familiile nobile române, Sibiu 1892
Sas Péter, A Sepsiszentgyőrgyi Székely Nemzeti Muyeum elmenekitett anyagyagának pusztulása
1945-ben, Az Erdélyi Muzeum-Egyesület kiadása, Koloszvár, 2006
Szilághi, István, Máramaros megye általános történelméböl, în Századok, Budapesta 1889, nr. XXIII
Serviciul Județean Maramureș al Arhivelor Naționale, Colec ia de documente Ioan țihalyi, Fond
familial Rednic de Giule ti, Colecţia Nicolae Pipaş, Fond Comunitatea nobiliară Sighet, Fond
Prefectura jude ului țaramure , Primăria ora ului Sighet
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, Colec ia de documente i manuscrise, Historia
Rei Cameralis, nr. 9-13, Historia Rei Cameralis, Fond familial Mihályi, Teleki de Satulung, Vecséy
etc,
Fond Primăria oraşului Bistriţa, documente româneşti; Fond Primăria ora ului Bistri a, seria I
Arhivele Naționale Maghiare (Magyar Országos Leveltár), Colec ia Urbarii i conscrip ii; Dica-
jegyzékek, Raksz. A 2684. Tom: LXIV; Colec ia de hăr i
Arhivele Federale Austriece, Colec ia de role a Arhivelor Na ionale ale României, Rola 199,
Descrierea Maramure ului la 1767, făcută de generalul Caraciolli
Arhiva de Stat a Regiunii Transcarpatia, Arhiva celor 5 târguri regale de coroană