Sunteți pe pagina 1din 32

Memoriu justificativ

“Biografia Timişoarei”, metamorfozele aşezării, de la satul primordial la


cetatea medievală, de la târgul cu aspect oriental – la oraşul cu plan ordonat din
perioada barocă, de la eliberarea acestuia din corola stelară a bastioanelor şi până la
aglomerarea urbană actuală, toate acestea, constituie domeniul prezentei monografii
urbanistice.
Spre deosebire de monografiile Timişoarei, realizate până în prezent, care s-au
bazat cu precădere pe cercetarea unor documente scrise, această lucrare este rezultatul
studiului unor documente desenate: hărţi, planuri ale oraşului, planşe ale unor proiecte
de execuţie, precum şi ale unor cercetări pe teren şi altor surse specifice domeniului
profesional al istoricului de arhitectură şi urbanism. Informaţiile astfel obţinute le-am
comparat, abia apoi, cu cele furnizate de literatura de specialitate referitoare la
Timişoara.
Datorită metodei de investigaţie utilizate, am putut clarifica, pentru prima oară,
o serie de aspecte ale evoluţiei urbanistice, începând cu perioada apariţiei Timişoarei şi
până în prezent. De asemenea, demostrăm că o serie de afirmaţii referitoare la
Timişoara, publicate în trecut, sunt eronate.
Din cercetările noastre rezultă că nucleul iniţial, de la care a pornit dezvoltarea
Timişoarei, l-a constituit o aşezare rurală autohtonă şi nu cetatea, aşa cum s-a susţinut
până acum, cetatea apărând mai târziu. Acest fapt poate reprezenta o nouă dovadă a
permanenţei populaţiei autohtone în Banat.
Lucrarea se adresează, în mod special, unor cititori care manifestă interes
pentru evoluţia Timişoarei şi, în general tuturor celor preocupaţi de problemele istoriei
urbanismului. Presupunând că asemenea cititori cunosc suficient istoria României, nu
mai menţionăm, că în cadrul lucrării evenimentelor generale caracteristice întregii
istorii a patriei, ci doar acele întamplări particulare ce, afectând numai Timişoara, sunt
mai puţin cunoscute. Astfel, deşi comentăm ipoteza unei aşezări romane la Timişoara, nu
facem şi precizări privind cucerirea Daciei de către romani, considerând că cititorul
nostru cunoaşte acest capitol important al istoriei României.
Determinate de transformările politice, economice şi sociale petrecute în
Timişoara începând cu anii '90, condiţiile cadru ale dezvoltării oraşului au suferit o
modificare în sens pozitiv.
Din aceste motive, în perioada următoare, punctele cheie de acţiune şi investiţie
prioritare pentru autorităţile publice locale ale Municipiului Timişoara trebuie să fie
cele trei zone istorice: Cetate, Iosefin şi Fabric.

1
Capitolul I
Aşezare geografică

Municipiul Timişoara este aşezat la intersecţia paralelei de 45°47’ latitudine


nordică, cu meridianul de 21°17’ longitudine estică, aflându-se, ca poziţie matematică, în
emisfera nordică, la distanţe aproape egale de polul nord şi de ecuator şi în emisfera
estică, în fusul orar al Europei Centrale. Ora locală a oraşului (considerată după
meridian) este în avans cu 1h 25’ 8’’ faţă de ora meridianului 0, Greenwich, dar se află în
întârziere cu 34’52’’ faţă de ora oficială a României (ora Europei Orientale).

Municipiul Timişoara se află situat la o distanţă medie de aproximativ 550 km


faţă de capitala României – Bucureşti şi cca.170 km şi 300 km faţă de Belgrad şi
Budapesta, capitalele celor două ţări învecinate Serbia-Muntenegru şi respectiv Ungaria.
Potrivit datelor primite de la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Timiş, situaţia
fondului funciar (2004) al municipiului Timişoara se prezintă astfel: - Suprafaţa totală a
Municipiului Timişoara este de 12.926,83 ha, din care 7902,61 ha teren agricol şi
5024,22 ha teren neagricol; - Suprafaţa de 7902,61 ha teren agricol cuprinde: 7130,57 ha
teren arabil; 425,57 ha păşuni; 223,25 ha fâneţe; 39,20 ha vii; 84,02 ha livezi. - Suprafaţa
de 5024,22 ha teren neagricol cuprinde: 649,08 ha păduri; 317,31 ha ape, bălţi; 2920,36
ha construcţii; 1062,51 ha drumuri; 74,96 ha teren neproductiv. Din terenurile arabile
(7130,57 ha) aflate pe raza municipiului, aproximativ 73% se află în proprietatea

2
individuală, la gospodăriile individuale (5171,48ha), 21% în administrarea U.S.A.M.V.B.
– Staţiunea Didactică Timişoara (1529,83 ha), terenurile arabile în proprietatea Primăriei
Municipiului Timişoara (175,13 ha) reprezintă 2,45%, iar diferenţa de 3,55% din
terenurile arabile se află în proprietatea sau administrarea altor unităţi (Ministerul Apelor,
Pădurilor şi Protecţiei Mediului, Ministerul de Interne, etc.). Păşunile (în suprafaţa totală
de 425,57 ha ) de pe raza municipiului Timişoara în mare parte sunt formate din păşuni
aflate în proprietatea municipiului – în administrarea Consiliului Local al Municipiului
Timişoara – în suprafaţa de 290,22 ha, ceea ce reprezintă 62% din suprafaţa totală de
păşune situată pe raza municipiului Timişoara, diferenţa de păşune se află în proprietatea
gospodăriilor individuale – 19% (84,93 ha) şi în administrarea unor instituţii (Primăria
Municipiului Timişoara, Ministerul Apărării Naţionale, Herghelia, Aviaţia Utilitară) –
19% (50,42 ha). Suprafaţa de 290,22 ha păşune se întinde în trei zone ale municipiului –
printre preocupările populaţiei din aceste zone se numără şi activităţile zootehnice
(creşterea de animale din categoria: bovine, caprine, ovine etc.). Aceste zone (sau
cartiere) sunt Ciarda Roşie (22,18 ha), Freidorf (63,36 ha) şi Mehala (204,68 ha).
Păşunea din zona Freidorf, potrivit Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Timişoara
nr. 342/22.02.2002, va face parte din zona industrială a municipiului.

3
Capitolul II
Istoric

În anii 101 - 103 şi 105, romanii sub conducerea împăratului Traian au cucerit
Dacia în două războaie sângeroase. Banatul a fost numit de cuceritori DACIA
RIPENSIS.

Pe locul unde se află astăzi Oraşul Timişoara se crede că se găsea încă de pe


vremea dacilor o localitate numită Zambara. Istoriograful Ptolomeu pomeneşte acest
nume în secolul al doilea înainte de Hristos. Nu se poate şti cu precizie dacă această
localitate sau alta, întemeiată de către romani s-a numit mai târziu TIBISCUM. În orice
caz este foarte probabil ca acest din urmă oraş, numit MUNICIPIU pe un document
contemporan, s-ar afla la originea Timişoarei de azi.
În timpul năvălirilor barbare, mai ales de către avari, în locul CASTRULUI
ZAMBARA, care se ruinase, s-a ridicat localitatea BEGUEY numire luată de la râul
Beghei.

4
Locul unde s-a zidit centrul militar important ZAMBARA, mai apoi BEGUEY
a fost ales din motive şi calcule strategice şi nu la întamplare, fiind situat la confluenţa
râurilor Timiş şi Beghei.
În anul 1212 se pomeneşte despre CETATEA TIMIŞULUI într-un document al
regelui Andrei II. Timişoara era deci în acel moment loc fortificat CASTRUM şi e
posibil că a avut acest caracter încă de la întemeierea ei.

Călătorul turc Evlie Celebi ne-a lăsat o descriere a Timişoarei din anul 1660.
Redăm unele părţi mai interesante din expunerea lui Celebi. Fortificaţia Timişoarei are
cinci porţi, construite din lemn, boltite şi având uşi de fier, puternice şi mari. Porţile se
închid în fiecare seară, ridicându-se podul care leagă poarta cu împrejurimea. Celebi ne
lasă scris că: Marea cetate s-a zidit în anul 1052.
După moartea ultimului rege din dinastia arpadiană pe tronul Ungariei urmează
regi din dinastia franceză a angevinilor. Urcat pe tron în anul 1307, Carol Robert de
Anjou nu se simte în siguranţă în capitala sa Buda, unde îl ameninţau puternicii săi
duşmani din nobilimea maghiară. Dă ordin să se construiască la Timişoara clădirile
necesare spre a instala curtea şi dregătoriile. În opt ani, meşterii italieni ridică un palat
regal strălucitor, se perfecţionează fortificaţiile, se aduc soldaţi, se instalează negustori.
Din localitatea sărăcăcioasă, fără importanţă, Timişoara devine de azi pe mâine
un adevărat oraş, o capitală. Regele Carol Robert îşi mută reşedinţa la Timişoara în anul
1316. Castelul construit pentru reşedinţa regelui, forma două dreptunghiuri, cu laturile
dirijate spre cele patru puncte cardinale, înconjurate de ziduri şi de şanţuri, legate între
ele printr-un pod şi un turn puternic fortificat.
La sfârşitul anului 1317 moare regina Maria Caterina, prima soţie a regelui
Carol Robert, fiind înmormântată în noua capitală.
Regele Carol Robert se căsătoreşte a doua oară cu sora împăratului Frederic al
VII - lea. În anul 1319 moare şi această soţie în palatul din Timişoara, înmormântată fiind
în catedrala catolică din Oradea.

5
Cea de a treia soţie a regelui Carol Robert, Elisabeta, fiica regelui polon
Vladislau petrece numai primii ani ai casatoriei în palatul regal din Timişoara. Prin
această din urmă căsătorie, celebrată la Buda în anul 1320, prestigiul regelui creşte, iar
criticile contra vieţii desfrânate pe care o dusese, amuţesc.
Timişoara rămâne capitala ţării până în anul 1325. După mutarea capitalei la
Visegrad, apoi la Buda, regele mai vine în două rânduri la Timişoara. O dată în anul
1330, când porneşte nesocotita expediţie contra voievodului Basarab din Ţara
Românească. Rezultatul expediţiei a fost dezastruos, însuşi regele abia putându-şi salva
viaţa. A doua oară Carol Robert vine la Timişoara, la sărbătorile Crăciunului din anul
1332, pentru ultima dată în Timişoara.
După moartea regelui Carol Robert în anul 1342, palatul regal din Timişoara
ajunge bun al coroanei. Regii şi persoanele princiare, în timpul şederii sau trecerii lor
prin Timişoara locuiesc în palatul regal. Regele Ludovic cel Mare a vizitat Timişoara în
două rânduri.
În anul 1385, în palatul regal din Timişoara, văduva lui Ludovic cel Mare,
regina Elisabeta stă împreună cu fiica sa Maria mai mult .
Regele Sigismund însoţit de soţia sa Maria, vine la Timişoara în anul 1389 şi
rămâne aici aproape doi ani. De aici conduce operaţiunile militare contra voievodului
sârb Ştefan. În anii 1396, 1397, 1409, 1426, 1428, regele Sigismund stă vreme
îndelungată la Timişoara, de unde dirijează operaţiunile militare contra turcilor.
Între timp Timişoara a pierdut importanţa politică şi administrativă odată cu
plecarea curţii a câştigat însă o importanţă militară din ce în ce mai mare. Cetatea
Timişoarei era considerată una din cheile rezistenţei contra turcilor.

În acest timp critic pentru creştinătate, apare românul Ioan Corvinul de


Hunedoara. Prin faptele sale glorioase, Ioan Corvinul ajunge Voievod al Ardealului, Ban
al Severinului, Comite permanent de Timiş, iar între anii 1446 - 1453 guvernator al
Ungariei. Acest erou al creştinătăţii pleacă în anul 1443 din Timişoara în expediţia cea
lungă, acoperindu-se de glorie în luptele cu turcii date în munţii Balcanilor.
În anul 1443 a fost în Timişoara un cutremur de pământ atât de puternic, încât s-
a dărâmat o parte din palatul regal o parte din fortificaţiile cetăţii şi mai multe edificii.

6
În urma dispoziţiei din 8 august 1455 dată de către regele Ladislau a introdus pe
Ioan Huniade în posesiunea cetăţii Timişoara şi ceea ce îi aparţin.
La 24 ianuarie 1458 a fost ales ca rege al Ungariei Matei Corvin, fiul cel mic al
lui Ioan Corvin care murise în luptele cu turcii. Matei Corvin, născut la Cluj de origine
română a fost cel mai mare rege al Ungariei, mare viteaz, bun luptător, cinstit şi un rege
drept. Matei ca rege vine la Timişoara, în palatul în care a copilărit şi îşi petrece timpul în
sânul familiei.
Timişoara e asediată, în 10 august 1514, de trupelor revoluţionare ale lui
Gheorghe Doja. Toma arhiepiscopul de Strigoniu, la îndemnul Papei Leon al X lea,
predică o cruciadă contra turcilor. Peste 70.000 de ţărani dornici să scape de tirania
nobilimii se înscriu sub steagul lui Doja. Cruciada se transformă în revoluţie a iobagilor,
împotriva nobililor. De la Buda, Doja trece Tisa, pe la Seghedin, ajunge la Nădlac, Siria,
Şoimoş, Lipova apoi ajunge la Timişoara, unde îşi aşează tabăra pe câmpia Ulicia.
Răsculaţii lui Doja, după lupte duse mai bine de o lună sunt înfrânţi. Doja cu toţi
căpitanii săi sunt prinşi şi întemniţaţi, supuşi la foame şi grele torturi. După 15 zile Doja
a fost aşezat într-un tron înroşit în foc şi i s-a pus pe cap o coroană de fier înroşită. Astfel,
se stinge în cele mai grele chinuri martirul Gheorghe Doja pentru că vroia în anul 1514
ca iobagii să nu mai fie socotiţi drept vite, ci fiinţe omeneşti.
În locul unde Doja a suferit cumplitele chinuri se află azi statuia Fecioarei
Maria, din Piaţa Maria, iar strada se numeşte Gheorghe Doja.

După mai multe lupte cu turcii, Timişoara cade în mâinile turcilor, în ziua de 26
iulie 1552, comandantul Losoncius a predat cetatea cu condiţia ca trupele să poată părăsi
cetatea nestingherite, dar turcii nu s-au ţinut de cuvânt şi i-au ucis pe toţi care ieşeau din
cetate. Astfel, asupra Timişoarei şi Banatului s-a lăsat întunericul unei dominaţii otomane
de 164 de ani.
Turcii şi-au dat seama de importanţa strategică a Cetăţii Timişoarei şi de aceea îi
repară zidurile şi-i aduc mai multe îmbunătăţiri. Castelul cetăţii, adică fostul palat a lui
Huniade serveşte drept locuinţă pentru paşă. Turnul de apă e sistat, iar insula ia numirea
de Palanca Mică şi se populează din nou. Palanca Mare, care se întindea spre răsăritul
oraşului, acum se extinde spre nord şi apus. Pe lângă mlaştinile care serveau de

7
fortificaţii naturale şi care înconjurau Timişoara, turcii ridică întărituri, palisandre de
stejar şi sapă şanţuri adânci în jurul Timişoarei.
În anul 1716, când prinţul Eugeniu de Savoya atacă Timişoara, întâmpină o
rezistentă foarte îndârjită pentru că cetatea pe lângă fortificaţiile făcute de către turci şi
cele naturale, întreg teritoriul dinspre Palanca Mare, era o mlaştină inundată de apele
Begheiului. Atacul a început asupra casei de vilegiatură a paşei, care era în cartierul
Palanca Mare. În 29 August e cuprinsă moscheea din Palanca Mare. Armata turcească
văzând că orice rezistenţă e inutilă capitulează în ziua de 12 octombrie 1716. Ieşirea
trupelor turceşti s-a făcut în 17 octombrie 1716 pe poarta Belgradului.
Intrarea în cetatea lui Eugeniu de Savoya ca învingător s-a făcut în 18
octombrie, ziua sa de naştere pe poarta numită „Poarta Prinţului Eugen”.

Drept amintire, Prinţul Eugen dă paşei un ceas de aur, iar paşa oferă
învingătorului un cal arab de rasă.
Papa Clemente al XI trimite lui Eugeniu de Savoya o sabie sfinţită, o pălărie de
hermelină împodobită cu diamante şi pietre scumpe.
Astfel, Timişoara şi Banatul, după 164 de ani de dominaţie turcească ajung, iar
în stăpânirea creştinilor. Pacea de la Passarovitz din anul 1718 consfinţeşte pentru turci
pierderea Banatului, Olteniei şi a unei părţi din Serbia.
După scuturarea jugului turcesc, oraşul Timişoara şi Banatul ajung sub
conducerea militară imperială. Comandant al cetăţii Timişoara e numit contele Pavel de
Vallis. Provincia sub numele Banatul Timişean nu e ataşată Ungariei, ci guvernată ca o
provincie catolică – dându-i-se o administraţie cu totul separată de cea a Ungariei.
Prinţul Eugeniu de Savoya recomandă, iar împăratul numeşte drept guvernator al
Banatului Timişean pe general de cavaleria Mercy Claudius Florimund. Prinţul Eugeniu

8
de Savoya dă lui Mercy severe dispoziţii ca în cetatea Timişoarei să nu primească decât
germani romano-catolici, căci numai ei erau de toată încrederea.
Guvernatorul Claudius Mercy s-a revelat în sarcina dificilă ce i s-a încredinţat ca
un organizator şi un gospodar excepţional. Pentru oraşul Timişoara, în special, contele
Mercy a făcut atât de mult încât trebuie să-l considerăm adevăratul întemeietor al
oraşului modern. Ambiţia lui a fost să facă din Timişoara cel mai frumos oraş din
imperiu.
În cei 12 ani cât a comandat regiunea, contele Mercy a început secătuirea
mocirlelor, canalizând Begheiului, a încurajat agricultura şi a pus bazele unei industrii
înfloritoare într-un cartier nou creat (Fabrica). Sub guvernarea lui a început construirea
cetăţii moderne, o serie de edificii publice existente şi astăzi, au fost clădite în anii aceia.
Numit în 1733 comandantul trupelor din Italia, contele Mercy a căzut pe câmpul de luptă
lângă Parma, dar urmaşii lui au continuat opera începută.
La sfârşitul secolului al XVIII lea, oraşul Timişoara este socotit drept unul dintre
cele mai frumoase şi curate oraşe ale Europei.
În anul 1781, Timişoara e declarat municipiu (oraş liber regesc) prin diploma lui
Iosif al II lea, din 21 Decembrie 1781. Această diplomă e reînnoită de către împaratul
Leopold al II lea, iar în anul 1790, înscrisă în legile ţării.
În anul 1809 visteria şi tezaurul imperial e mutat de la Viena la Timişoara ca nu
cumva să ajungă în mâinile lui Napoleon. Tezaurul e adus de miliţia oraşului, înfiinţat în
anul 1808, având în grijă paza oraşului şi stând în permanenţă de veghe la porţile cetăţii.
Ecoul evenimentelor din 15 martie 1848 din Pesta ajunge în Timişoara la 18
martie. În această zi se ţine o adunare populară, în faţa Primăriei, sub conducerea
primarului Ion Preyer. Adunarea asigură pe împărat de ataşamentul şi neţărmuritul
devotament al cetăţenilor faţă de tron. Ungurii ridică steagul răzvrătirii şi al despărţirii de
Austria. În ziua de 10 octombrie 1848, generalul Rucavina proclamă stare de asediu pe
teritoriul Timişoarei. Trupele revoluţionare maghiare vin spre Timişoara cu 6.000 de
soldaţi şi 300 de tunuri. În 26 aprilie 1849, Bem conducătorul suprem al revoluţionarilor
trece prin comunele Urseni, Giroc, Freidorf şi atacă avanposturile Timişoarei, dar fără
rezultatul dorit. Asediul ţine 107 zile, timp în care Timişoara suferă din cauza lipsei de
alimente şi a scumpetei. După lupta de la Sanandrei armata maghiară se destramă.
Banatul şi Timişoara sunt din nou desfăcute de Ungaria, Timişoara ajunge capitala
Voivodinei sârbeşti şi Banatului Timişean, înfiinţată prin rescriptul imperial din 18
noiembrie 1849. Guvernator e numit contele Ion Coronini Cronberg, dar în anul 1860
Voivodina se desfiinţează, iar Banatul e cedat Ungariei.
În anul 1723 se încep fortificaţiile cetăţii Timişoara, care se termină în anul
1765, piatra fundamentală s-a aşezat în 25 aprilie 1723.
Contele Mercy în anul 1728 canalizează apa Begheiului, fapt care dă Timişoarei
un nou imbold de dezvoltare.

9
În anul 1774 se face încercarea de alimentare cu apă potabilă a Timişoarei,
aducându-se în cetate, apa din cartierul Fabrica, pe o ţeavă groasă, acest apeduct e o
realizare pentru acea perioadă.
În anul 1771 se deschide prima tipografie în Timişoara, e tipografia Matei
Heimerl. În această tipografie se tipăresc mai multe calendare.
În jurul cetăţii, radial s-au dezvoltat noi cartiere, cel mai vechi este Maierele
Romane, înfiinţat în anul 1718. În anul 1720 se înfiinţează cartierul Fabrica, iar în anul
1744 ia fiinţă cartierul Iosefin.
Oraşul Timişoara se dezvoltă, cetatea şi zidurile de apărare devin inutile şi
începe demolarea zidurilor şi porţile cetăţii, începând cu anul 1892 şi până în 1910
cartierele unindu-se cu Cetatea.
În anul 1731 – 1734 s-a construit Primăria Veche în Piaţa Libertăţii, care s-a mai
numit şi Primăria Nouă şi Primăria Germană.
Biserica ortodoxă sârbă din Piaţa Unirii este construită între anii 1744 – 1748,
turnurile sunt reconstruite între 1791 – 1792.
Prefectura Veche din Piaţa Unirii este construită între 1754 – 1774 şi s-a mai
numit Casa Preşedintelui şi Palatul Baroc.
Biserica Domul romano-catolic din Piaţa Unirii este construită între anii 1736 –
1774, are 9 altare şi o frumoasă orgă.
Palatul Dicasterial s-a zidit imediat după 1849, pentru a servi ca sediu
„Voivodinei”. Acestea sunt doar câteva din vechile construcţii, care mai sunt şi azi în
Timişoara şi fac parte din frumoasa arhitectură a oraşului.

10
În partea a doua a secolului XIX o avalanşă de noutăţi tehnice revoluţionează
viaţa urbană a oraşului Timişoara:
• în 1853 se introduce în oraş telegrafia;
• în 1857 se introduce iluminatul public cu gaz, Timişoara este primul oraş
din ţară;
• în 1857 se leagă oraşul la reţeaua feroviară europeană;
• în 1867 ia fiinţă în Timişoara, Societatea de tramvaie cu cai care să
uşureze comunicarea între cartierele oraşului.
• în 1881 se instalează moderna reţea telefonică;
• în 1884 Timişoara este primul oraş din Europa cu străzile iluminate
electric;
• în 1895 începe asfaltarea străzilor;
• în 1899 se pune în funcţiune tramvaiul electric, înaintea multor oraşe mari
din Europa;
• între anii 1912 – 1914 în Timişoara se modernizează reţeaua de apă şi
canal;
Timişoara s-a mai numit: oraşul florilor, oraşul parcurilor, oraşul grădină.
Timişoara a avut un cult pentru creşterea florilor şi foarte multe grădinarii vestite în
Balcani şi în toată Europa.
Timişoara în timpul primului război mondial 1914 – 1918. În 26 iulie 1914 apar
pe zidurile oraşului afişele de mobilizare generală. Presa din Timişoara în cei doi ani de
la începutul războiului a scris cât se poate de rezervat despre România şi lasă să se
întrevadă că România va intra în război, alături de Austro-Ungaria. Când însă în anul
1916, România declară război puterilor centrale, ziarele timişorene, duc o campanie de

11
nemaipomenită ură împotriva tuturor politicienilor din Regat. În 7 septembrie 1916 se
introduce în Timişoara şi în întreg Banatul starea de asediu. Cele mai multe şcoli, pe
durata războiului au fost rechiziţionate, servind ca spitale militare. În toamna anului
1918, prăbuşirea frontului Austro-Ungar produce în Timişoara mari tulburări şi mişcări
de stradă. Manifestanţii dărâmă în 26 octombrie 1918 statuia generalului Anton Scudier,
monumentul lui Coronini, fost general austriac şi în 27 octombrie profanează
monumentul victoriei din faţa primăriei.
În 28 iulie 1919 Timişoara ajunge sub stăpânire românească. Pe data de 3 august
1919 la ora 8 dimineaţa, intră în Timişoara trupele române, sub comanda colonelului
Economu.
În 10 august 1919 se ţine în Timişoara o mare adunare populară a tuturor
bănăţenilor, în care cei peste 40.000 de participanţi votează rezoluţia unirii banatului cu
România.

12
Capitolul III
Potenţial turistic şi natural
Relieful

Timişoara este aşezată în sud-estul Câmpiei Panonice, în zona de divagare a


râurilor Timiş şi Bega, într-unul din puţinele locuri pe unde se puteau traversa întinsele
mlaştini formate de apele celor două râuri, care până acum două secole şi jumătate
acopereau în fiecare primăvară suprafaţa câmpiei subsidente dintre Câmpia Buziaşului şi
Câmpia Vingăi.
Privit în ansamblu, relieful zonei Timişoara este de o remarcabilă monotonie,
netezimea suprafeţei de câmpie nefiind întreruptă decât de albia slab adâncită a râului
Bega (realizată artificial, prin canalizare). În detaliu însă, relieful oraşului şi al
împrejurimilor sale prezintă o serie de particularităţi locale, exprimate altimetric prin
denivelări, totuşi modeste, care nu depăşesc nicăieri 2-3 m.
În vatra oraşului Timişoara cea mai înaltă cotă se află în partea de nord-est, în
cartierul "Între Vii”, la 95 m, iar punctul cel mai coborât la 84 m., în vestul cartierului
Mehala (Ronaţ). Pe o distanţă de aproximativ 7 km est-vest, diferenţa de nivel este de
aproximativ 11m. De la nord la sud, pe o distanţă de cca 5 km, teritoriul oraşului
coboară, de asemenea, cu cca. 10 m. Vatra oraşului se suprapune şesului aluvionar, cu
marginile uşor mai ridicate, desfăşurat în lungul Begăi. Dacă se are în vedere întregul
teritoriu al zonei, diferenţele de nivel şi formele de relief sunt mai variate. Astfel,
altitudinile maxime depăşesc 100 m în nord-est şi se apropie de acest nivel în sud-est şi
nord-vest: Slatina Mare (109 m) în nord-est şi Dealul Flămând (98 m ) în nord-vest.
Cotele cele mai coborâte se situează la vest de cartierul Freidorf, la 87 m.
Relieful teritoriului administrativ al oraşului şi al comunelor periurbane face
parte din Câmpia Timişoarei şi cuprinde următoarele unităţi principale:
• în partea de nord şi nord-est se află Câmpia înaltă Giarmata Vii - Dumbrăviţa, cu
înălţimea medie de 100m.
• în partea de nord-vest se întinde Câmpia joasă a Torontalului, cu înălţime medie
de 88m, care intră în contact cu vatra oraşului prin câmpia de la Cioreni;
• în partea de est se întinde Câmpia aluvionară a Begăi, cu altitudine medie de 90-
95m şi soluri nisipoase şi argilo-lutoase, afectate de gleizare.
• în partea de sud se află Bega-Timiş, cu altitudini ce scad pe direcţie nord-est şi
sud-vest, de la 96 m la 91 m.
Din punct de vedere tectonic, oraşul Timişoara este aşezat într-o arie cu falii
orientate est-vest, marcată de existenţa vulcanului stins de la Şanoviţa, precum şi de
apele mineralizate din subsolul Timişoarei, cele de la Calacea spre nord şi Buziaş-Ivanda
în sud.
Din studiile seismologice efectuate începând cu ultimele decenii ale secolului al
XIX-lea şi până în prezent, rezultă că Banatul este o regiune cu numeroase focare
seismice, care se grupează în două areale: unul în partea de sud-est a regiunii, al doilea în
imediata apropiere a oraşului Timişoara. În apropiere de Timişoara se intersectează liniile
seismice Periam-Variaş-Vinga în nord-vest şi Radna-Parţa-Şag în sud-est. Un focar
secundar se află chiar sub vatra oraşului Timişoara.

13
Timişoara este un centru seismic destul de activ, dar din numeroasele cutremure
observate, puţine au depăşit magnitudinea 6 pe scara Richter. Din informaţiile istorice
rezultă că înainte de 1901 au fost înregistrate 217 cutremure (cel mai puternic din
Timişoara fiind cel din 1879) ; în perioada 1901-1950 au fost semnalate 129 cutremure,
iar în perioada 1951-1999 au fost înregistrate 97 cutremure, provocând pagube minore
clădirilor vechi. Cele mai importante mişcări seismice înregistrate au fost cele din 1991
(12 iulie M = 5,7 ; 18 iulie M = 5, 6 ; 2 decembrie M = 5,5). Se pare că cel mai puternic
cutremur din zona Banat a fost cel din 10 octombrie 1879 de la Moldova Nouă, cu o
intensitate de VIII şi numeroase replici.
Cutremurele bănăţene sunt caracterizate prin adâncimea mică a focarului (5-15
km), zonă redusă de influenţă în jurul epicentrului, mişcări orizontale şi verticale de tip
impuls cu durată scurtă, perioade lungi de revenire în aceeaşi zonă. La aceste tipuri de
seisme sunt afectate mai mult structurile rigide (zidărie, diafragme, panouri mari) şi mai
puţin cele deformabile (cadre din beton armat sau metalice).
Privind structurile geologice ale zonei, se găsesc depozitele cuaternare cu
grosimi de cca 100 m, sub care se succed depozitele romanicene - până la cca 600 m
adâncime - şi cele daciene in facies lacustru şi de mlaştină, care au favorizat formarea a
numeroase straturi de lignit. Urmează formaţiunile ponţianului şi sarmaţianului, pentru ca
de la 1740 m în jos să se extindă domeniul fundamentului cristalin.
Drept consecinţă a alcătuirii petrografice a formaţiunilor de suprafaţă, pe
teritoriul Timişoarei se produc şi fenomene de tasare, datorate substratului argilo-nisipos.
Fenomenul se evidenţiază în cartierele Cetate şi Elisabetin, dar şi în alte părţi unde s-au
format crovuri (Ronaţ).

Clima

Timişoara se încadrează în climatul temperat continental moderat, caracteristic


părţii de sud-est a Depresiunii Panonice, cu unele influenţe submediteraneene (varianta
adriatică).
Trăsăturile sale generale sunt marcate de diversitatea şi neregularitatea
proceselor atmosferice.
Masele de aer dominante, în timpul primăverii şi verii, sunt cele temperate, de
provenienţă oceanică, care aduc precipitaţii semnificative. În mod frecvent, chiar în
timpul iernii, sosesc dinspre Atlantic mase de aer umed, aducând ploi şi zăpezi
însemnate, mai rar valuri de frig.
Din septembrie până în februarie se manifestă frecvente pătrunderi ale maselor
de aer polar continental, venind dinspre est. Cu toate acestea, în Banat se resimte puternic
şi ciclonilor şi maselor de aer cald dinspre Marea Adriatică şi Marea Mediterană, care
iarna generează dezgheţ complet, iar vara impun perioade de căldură înăbuşitoare.
Temperatura medie anuală este de 10,6ºC, luna cea mai caldă fiind iulie
(21,1ºC), rezultând o amplitudine termică medie de 22,7ºC, sub cea a Câmpiei Române,
ceea ce atestă influenţa benefică a maselor de aer oceanic. Din punct de vedere practic,
numărul zilelor cu temperaturi favorabile dezvoltării optime a culturilor, adică cele care
au medii de peste 15ºC, este de143/an, cuprinse între 7 mai şi 26 septembrie.
Temperatura activă, însumând 2761ºC, asigură condiţii foarte bune pentru maturizarea
plantelor de cultură, inclusiv a unora de provenienţă mediteraneană.

14
Aflându-se predominant sub influenţa maselor de aer maritim dinspre nord-vest,
Timişoara primeşte o cantitate de precipitaţii mai mare decât oraşele din Câmpia
Română. Media anuală, de 592 mm, apropiată de media ţării, este realizată îndeosebi ca
urmare a precipitaţiilor bogate din lunile mai, iunie, iulie (34,4% din totalul anual) şi a
celor din lunile noiembrie şi decembrie, când se înregistrează un maxim secundar, reflex
al influenţelor climatice submediteraneene. În perioada propice culturilor agricole, cad
aproape 80% din precipitaţii, ceea ce constituie o condiţie favorabilă dezvoltării plantelor
de cultură autohtone. Regimul precipitaţiilor are însă un caracter neregulat, cu ani mult
mai umezi decât media şi ani cu precipitaţii foarte puţine.
Urmare a poziţiei sale în câmp deschis, dar situat la distanţe nu prea mari de
masivele carpatice şi de principalele culoare de vale care le separă în această parte de ţară
(culoarul Timiş-Cerna, valea Mureşului etc.), Timişoara suportă, din direcţia nord-vest şi
vest, o mişcare a maselor de aer puţin diferită de circulaţia generală a aerului deasupra
părţii de vest a României. Canalizările locale ale circulaţiei aerului şi echilibrele instabile
dintre centrii barici impun o mare variabilitate a frecvenţei vânturilor pe principalele
direcţii.
Cele mai frecvente sunt vânturile de nord-vest (13%) şi cele de vest (9,8%),
reflex al activităţii anticiclonului Azorelor, cu extensiune maximă în lunile de vară. În
aprilie-mai, o frecvenţă mare o au şi vânturile de sud (8,4% din total). Celelalte direcţii
înregistrează frecvenţe reduse. Ca intensitate, vânturile ating uneori gradul 10 (scara
Beaufort), furtunile cu caracter ciclonal venind totdeauna dinspre vest, sud-vest (1929,
1942, 1960, 1969, 1994). Distribuţia vânturilor dominante afectează, într-o anumită
măsură, calitatea aerului oraşului Timişoara, ca urmare a faptului că sunt antrenaţi
poluanţii emanaţi de unităţile industriale de pe platformele din vestul şi sudul localităţii,
stagnarea acestora deasupra fiind facilitată atât de morfologia de ansamblu a vetrei, cu
aspect de cuvetă, cât şi de ponderea mare a calmului atmosferic (45,9%).

Hidrografia

Teritoriul zonei Timişoara dispune de o bogată reţea hidrografică, formată din


râuri, lacuri şi mlaştini. Cu excepţia râurilor Bega şi Timiş, celelalte râuri seacă adesea
în timpul verii.
Principalul curs de apă este cel mai sudic afluent al Tisei. Izvorând din Munţii
Poiana Ruscă , Bega este canalizată, iar de la Timişoara până la vărsare a fost amenajată
pentru navigaţie (115 km). Canalul Bega a fost construit între anii 1728 şi 1760, dar
amenajarea lui definitivă s-a făcut mai târziu. Pentru regularizarea debitului în limite care
să-i permită satisfacerea funcţiilor pentru care a fost concepută lucrarea, la Coştei a fost
construit un nod hidrotehnic, a cărui principală funcţie este cea de regularizare a
debitului, respectiv asigurarea transferului cantităţii de apă, din Timiş în Bega, în funcţie
de necesităţi şi de volumul de precipitaţii preluat de cele două râuri în amonte. Canalul
Bega a fost conceput pentru accesul şlepurilor de 600-700 tone şi o capacitate anuală de
transport de 3.000.000 vagoane. Pentru a înlătura pericolul inundaţiilor, atât de frecvente
altădată, lucrarea a fost completată ulterior cu sistemul hidrotehnic de la Topolovăţul
Mic, prin care, în perioadele de ape mari, surplusul de debit înregistrat de Bega este
dirijat spre râul Timiş.

15
Din mulţimea de braţe care existau înaintea canalizării Begăi, în interiorul
oraşului se mai păstrează doar Bega Moartă (în cartierul Fabric) şi Bega Veche (spre
vest, curgând prin Săcălaz).
Pe teritoriul oraşului se găsesc şi numeroase lacuri, fie naturale, formate în locul
vechilor meandre sau în arealele detaşate (cum sunt cele de lângă colonia Kuntz, de lângă
Giroc, Lacul Şerpilor din Pădurea Verde, etc.), fie de origine antropică (spre Fratelia,
Freidorf, Moşniţa, Mehala, Ştrandul Tineretului, etc.), notabile prin situarea lor pe linia
de contact cu localităţile periurbane.
Din punct de vedere al apelor subterane, se poate constata că pânza freatică a
Timişoarei se găseşte la o adâncime ce variază între 0,5 - 4 m. Pânzele de adâncime cresc
numeric, de la nord la sud, de la 4 la 9 m - până la 80 m adâncime - şi conţin apă
potabilă, asigurând astfel o parte din cerinţele necesare consumului urban. Apar, de
asemenea, ape de mare adâncime, captate în Piaţa Unirii (hipotermale), apoi la sud de
Cetate şi în Cartierul Fabric (mezotermale), cu valoare terapeutică, utilizate în scop
balnear.

Vegetaţia

Spaţiul timişorean se încadrează, din punct de vedere geobotanic, în zona


pădurilor de stejar, distruse în trecut de oameni, pentru obţinerea lemnului necesar
construirii cetăţii şi caselor, cât şi pentru câştigarea de terenuri cultivabile.
În prezent, cu excepţia câtorva areale împădurite cu cer şi gârniţă (Pădurea
Verde, Pădurea Bistra, Pădurea Giroc, Sag), teritoriul se încadrează în silvostepa
antropogenă ce caracterizează întreaga Câmpie Panonică.
Peisajul este diversificat şi de apariţia vegetaţiei de luncă, de-a lungul
principalelor râuri, în cadrul căreia predomină arborii de esenţă moale.
De remarcat este prezenţa parcului dendrologic de la Bazosul Nou: rezervaţie
forestieră cu o suprafaţă de cca 60,4 ha, situată la cca 15 km sud-est de oraşul Timişoara,
pe teritoriul constituit din rezervaţia propriu-zisă (17,8 ha) şi zona tampon din jurul
rezervaţiei.

Flora şi fauna
Flora

Spaţiul timişorean se încadrează, din punct de vedere geobotanic, în zona


pădurilor de stejar, distruse în trecut de oameni, pentru obţinerea lemnului necesar
construirii cetăţii şi caselor, cât şi pentru câştigarea de terenuri cultivabile.
În prezent, cu excepţia câtorva areale împădurite cu cer şi gârniţă (Pădurea
Verde, Pădurea Bistra, Pădurea Giroc, Şag), teritoriul se încadrează în silvostepa
antropogenă ce caracterizează întrega Câmpie Panonică.
Peisajul este diversificat şi de apariţia vegetaţiei de luncă, de-a lungul
principalelor râuri, în cadrul căreia predomină arborii de esenţă moale.
De remarcat este prezenţa parcului dendrologic de la Bazoşul Nou: rezervaţie
forestieră cu o suprafaţă de cca 60,4 ha, situată la cca 15 km sud-est de oraşul Timişoara,

16
pe teritoriul constituit din rezervaţia propriu-zisă (17,8 ha) şi zona tampon din jurul
rezervaţiei.

Fauna

Fauna pădurilor cuprinde puţine mamifere, reprezentate doar prin câteva


insectivore şi rozătoare. Păsările sunt, în schimb, numeroase, unele având importanţă
cinegetică (fazanul).
Fauna de silvostepă şi stepă, deşi mai puţin variată faţă de cea de pădure,
prezintă un mai mare număr de specii de interes cinegetic (iepurele, căprioara, prepeliţa,
potârnichea, fazanul, etc).
În cadrul faunei piscicole, dominantă este specia crapului, alături de care trăiesc
plătica, obleţul, babuşca, sebiţa, ştiuca, suport natural pentru pescuitul sportiv.
Presiunea umană crescândă în spaţiul periurban timişorean se resimte negativ
asupra fondului faunistic, distrugerea biotopurilor spontane şi înlocuirea lor cu culturi
afectează, inevitabil, biocenozele.

Solurile şi resursele de subsol


Solurile

Învelişul de sol din zona Timişoarei este de o mare diversitate, numeroasele


tipuri şi subtipuri încadrându-se în clasele: cernisoluri, luvisoluri, argiluvisoluri,
cambisoluri, hidrisoluri, pelisoluri, vertisoluri şi protisoluri. Capacitatea generală de
susţinere a producţiei agricole este mijlocie, ca urmare a ponderii ridicate a unor tipuri de
soluri cu fertilitate naturală scăzută ori afectate de umezeală în exces (entricambosoluri,
gleiosoluri, stagnosoluri, vertisoluri, etc), compensată însă de prezenţa cernoziomurilor şi
a preluvosolurilor molice, cu pondere notabilă în arealul comunelor Săcălaz, Dumbrăviţa
şi Sânmihaiu Român.
Pe ansamblul Câmpiei Banatului însă, dominante sunt solurile cu fertilitate
ridicată (cernoziomuri, calcarice cambice şi argice, preluvosoluri molice, etc), fără
limitări semnificative în exploatare, constituindu-se astfel într-o importantă resursă
naturală pentru dezvoltarea producţiei agricole intensive.

Resursele de subsol

. În mod tradiţional sunt valorificate, de asemenea, resursele de apă termo-


minerală de la Timişoara şi împrejurimi (Calacea, Buziaş, Ciacova, Ivanda, etc). În
perioada postbelică au fost puse în valoare şi resursele de hidrocarburi, petrol şi gaze
asociate, cu centre de exploatare dispersate spre nord-vest şi vest, în Câmpia Vingăi şi
Câmpia Arancăi.

17
Rezervaţii naturale
Parcul Bazoş - la 15 km sud-est de Timişoara se află parcul de la Bazoş, format
din rezervaţia propriu-zisă şi zona din jurul rezervaţiei. Rezervaţia cuprinde Parcul Mare,
Parcul American, o seră şi o pepinieră pentru specii exotice. Aceasta adăposteşte peste
400 de specii de arbuşti exotici de pe 5 continente.
Mlaştinile de la Satchinez - complexul de mlaştini se află la 25 km de Timişoara,
în Câmpia Banatului şi ocupă 40 ha. Rezervaţia adăposteşte circa 25% din speciile
păsărilor de apă din ţara noastră, unele dintre acestea aflate pe cale de dispariţie. Printre
speciile rare care trăiesc aici se numără egreta mică, stâncul roşu, stâncul galben, etc.

Punctul Fosilier Rădămăneşti - în Podişul Lipovei, la 10 km de Lugoj se află


rezervaţia geologică "Punctul Fosilifer Rădămăneşti”, care adăposteşte o bogată faună
fosilă. Aceasta a fost descoperită în 1870 de T. 0Fuchus, savant care a identificat circa 52
de specii de moluşte. Zona ocrotită a făcut obiectul unei monografii scrise în 1971 de G
Gillet şi Fl. Marinescu.

18
Capitolul IV
Potenţial turistic şi antropic
Mănăstirea Franciscanilor şi spitalele vechi

Părăsim liceul "Lenau", care se află la intersecţia străzilor Gheorghe Lazar cu E.


Ungureanu, şi ne îndreptăm spre Piaţa Libertăţii, şi în strada Ungureanu la numărul 1,
găsim o clădire, în aparenţă neînsemnată, dar de o mare valoare istorică. Este vorba de
clădirea fostei mănăstiri a Franciscanilor, construită între 1716-1736, existenţa
călugărilor franciscani fiind semnalată încă din secolul al XVI-lea.

Această clădire modestă are un trecut deosebit de zbuciumat, ştiut fiind faptul că
pe vremea turcilor aici se afla o moschee; biserica era situată pe colţ, unde astăzi se înalţă
o clădire impozantă (intersecţia străzilor Ungureanu cu Brediceanu), în timpul asediului
din 1849, fiind foarte grav avariată. Călugării franciscani, au folosit clădirea şi biserica,
până în anul 1789, când ambele au trecut în patrimoniul ordinului Piarist, care a deschis
aici o şcoală. În 1909, mănăstirea a fost preluată de administraţia oraşului, care a deschis
un conservatoriu, azi funcţionând şcoala populară de artă. Afară de tabla comemorativă,
care ne face cunoscut istoricul clădirii, se mai găseşte, pe cealaltă parte a intrării o altă
placă de marmură care a fost pusă "in memoriam", unui erou căzut în Revoluţia din
decembrie 1989. Ea aminteşte de profesorul Ladislau Czizmarik, născut în 1939, 12
martie, şi decedat la 17 decembrie 1989, unul dintre sufletiştii şi susţinătorii societăţilor
corale din Timişoara. Spitalul civic al oraşului din strada Mărăşeşti, în care azi se găsesc
clinicile de dermatologie şi oncologie, datează de pe vremea stăpânirii turceşti. Pe atunci

19
avea un singur nivel şi servea probabil drept harem. Era reşedinţa begler-beg-ului din
Timişoara. Dintr-o listă a bolnavilor spitalului reiese că, acest spital funcţiona deja din
anul 1745. Atestarea documentară datează din 1751. Ca spital civic orăşenesc, această
instituţie a existat cu 24 de ani înaintea Spitalului Universal de la Viena ("Allgemeines
Krankenhaus") şi cu 35 de ani înaintea spitalului "Sfintul Rochus" din Budapesta. În
1757, clădirea a fost supraetajată. În alte documente nu se aminteşte de clădirea de pe
vremea turcilor. Se spune numai că, primarul Peter Solderer (în funcţie între 1722 - 1742)
a susţinut necesitatea de a construi un spital în administrarea oraşului - spital civic
orăşenesc. Izvoarele mai spun că nu se poate stabili data exactă când a fost construit
edificiul, probabil în jurul anului 1745, datele oscilând şi în ceea ce priveşte punerea sa în
funcţiune, între 1751 şi 1757. De la bun început, acest spital a fost pus la dispoziţia
cetăţenilor bolnavi, atât ai oraşului cât şi a străinilor, în primul rând fiind destinat
săracilor, ei fiind trataţi gratuit. În 1789 în spital se găseau şi 10 orfani. În strada
Mărăşeşti se găseşte şi un alt spital. Este vorba de spitalul garnizoanei, azi cunoscut sub
numele de Spitalul Militar. Construit în 1766 şi mărit în 1818, este înconjurat de trei
străzi. În apropierea spitalelor, este amplasată sinagoga, care merită şi ea toată atenţia.
Ridicată între 1863 şi 1865, după proiectul arhitectului vienez Igatz Schuhmann, în stil
predominant maur, are ornamentaţiile influenţate de stilul bizantin şi romanic. Prima
sinagogă există din 1760. Dacă ne continuăm drumul în strada Mărăşeşti, la intersecţia cu
strada Brediceanu, o luăm la stânga şi ajungem la clinica de oftalmologie, în care pe
vremuri se afla spitalul Mizericordienilor (cunoscut sub denumirea "la popii negrii").
Frăţia Sfântul Nepomuk a construit acest spital în 1737, fiind primul spital şi prima
farmacie din această regiune. În ziua aşezării pietrei de temelie (1735), mulţimea a pornit
de la biserica Franciscanilor, sub conducerea episcopului, spre statuia Sfântului
Nepomuk din piaţa din faţa primăriei vechi, şi de aici înspre terenul unde urma să se
construiască spitalul, aşezându-se o placă, din care reiese că era vorba de un act de
caritate. Construcţia a fost terminată în 1737, fraţii ordinului Sfântul Nepomuk, hotărând
să-l încredinţeze, fraţilor ordinului Mizericordienilor, şase fraţi ai acestui ordin venind la
Timişoara dintr-o provincie germană şi vicarul lor Paulinus Temel, preluând clădirea
spitalului şi îngrijirea bolnavilor. În timpul epidemiei de ciumă (1738-1739) fraţii
ordinului au îngrijit cu eroism şi abnegaţie bolnavii, patru dintre ei căzând victime acestei
boli necruţătoare la acea vreme. În locul fostei capele de casă, fraţii Mizericordieni au
pus piatra de temelie pentru o biserică a lor în 1748, ce a fost terminată în 1753. După
incendiul din 6-7 iulie 1849, spitalul şi biserica în stil baroc au fost reconstruite şi din
1851, se găsesc în forma actuală. În interiorul foarte frumos al bisericii restaurate se
găseşte cea mai veche orgă a Timişoarei şi a întregului Banat, astăzi, acest lăcaş de cult
slujind credincioşilor greco-catolici. Faţă în faţă cu intrarea în clinica de oftalmologie
lângă piaţa "Timişoara 700" se văd vestigii ale zidurilor cetăţii în care se află un
restaurant. În faţa vechilor ziduri, pe o terasă, se găseşte o grădină de vară. În apropierea
pieţei "Timişoara 700", în strada Gheorghe Lazăr, numărul 10-12, lângă grădina
botanică, se înalţă o clădire modernă, cu mai multe etaje. Este casa Adam-Muller-
Guttenbrunn - un cadou al Germaniei, al Organizaţiei de ajutorare a şvabilor din Banat şi
a Organizaţiei şvabilor bănăţeni din Germania, dăruit compatrioţilor lor, care au rămas pe
pământul natal. În clădire exista un cămin de bătrini şi un centru cultural. Proiectul a fost
întocmit de S. C. IPROTIM ş. a. din Timişoara, sub conducerea arhitectului Nicolae
Buşilă.

20
Biserica parohială romano-catolică din Cetate

În faţa fostei cazărmi Transilvănene, în apropierea fostului liceu "Carmen


Sylva", se afla cu ani în urmă un obelisc triunghiular ce se termina cu o cruce. El era
amplasat în locul unde fusese cea mai veche biserică din Timişoara, cu hramul Sfintei
Ecaterina, datând din secolul al XIV-lea. În timpul stăpânirii turceşti, biserica a fost
transformată în moschee, şi a purtat pe turnul ei, timp de 164 de ani, semiluna în locul
crucii.

După 1716, a fost folosit, de către armatele imperiale, ca depozit de sare şi mai târziu ca
magazie de pulbere. În 1722 ajungând în posesia ordinului Franciscanilor, ajunge să
slujească din nou menirii sale sfinte. În anul 1723, începând construcţia noii cetăţi,
biserica şi Palanca Mică au rămas în zona şanţurilor de apărare, fapt ce a dus la
demolarea lor, în 1757. Prin această acţiune, a dispărut şi ultimul edificiu al Timişoarei
vechi, în afară de castelul Huniade. Se spune că în această biserică şi-a găsit locul de
veci, regina Maria Ecaterina, prima soţie a regelui Carol Robert de Anjou, ce a murit la
Timişoara. Obeliscul pe care l-am menţionat anterior, data din 1763, pe cele trei laturi ale
sale fiind inscripţionate texte în limba latină, devenite indescifrabile, din cauza
intemperiilor. În 1849, pe timpul asediului Timişoarei, obeliscul a fost avariat,
restaurarea sa făcându-se în 1851. 1933 este anul în care a început construcţia unei străzi
circulare în această zonă, fapt care a dus la mutarea obeliscului cu cca. 80 de metri,
ajungând astfel să fie plasat la marginea parcului din faţa fostului liceu "Carmen Sylva".
Când în acest loc, au început să se ridice alte edificii, obeliscul a trebuit să părăsească
zona, fiind mutat în cimitirul din Calea Lipovei. Franciscanii, construind biserica
parohială din Cetate, au reuşit să salveze din vechea biserică o serie de obiecte de cult şi

21
tablouri valoroase, cum ar fi, un dulap sculptat pentru sacristie; se presupune că şi
"Madona neagră" provine tot din vechea biserică. Este vorba de o sculptură în lemn a
Sfintei Fecioare cu pruncul Iisus, având capetele negre, iar restul trupurilor învelite în
brocart cu fire aurite, sculptură ce se află şi astăzi în sacristia bisericii parohiale din
Cetate, în strada Pietrosu. Aici se păstrează sub sticlă, un tablou al Madonei cu Pruncul
ce sunt încoronaţi cu coroană de metal şi au de asemenea inimile din metal. Nu trebuie
uitat tabloul de pe altarul principal, reprezentând pe Sfânta Muceniţă Ecaterina din
Alexandria, pictat în 1761 de pictorul timişorean Ferdinand Schiessel, ctitorul acestuia,
conform cu adnotările Franciscanilor, fiind un înalt funcţionar al admnistraţiei publice cu
numele de Ohnesorg. Se presupune că Schiessel ar fi pictat şi alte tablouri în această
biserică, ce se păstrează şi azi. Din timpul Franciscanilor datează şi frumosul amvon în
stil baroc, care în vechea biserică era plasat în partea stângă, aici fiind plasat în dreapta.
În 1882, biserica parohială, preluată de Franciscani, a devenit şubredă, în urma unui
cutremur şi trebuia închisă. Ca şi cu mulţi ani în urmă vechea biserică a Jezuiţilor, pe
atunci biserica seminarului teologic, a servit ca şi acum ca biserică parohială. În 1888,
biserica Sfânta Ecaterina a fost demolată, şi în acelaşi loc s-a ridicat actuala biserică, ce a
fost sfinţită la 25 noiembrie 1889, de către parohul Josef Brand, din fostul lăcaş de cult
fiind salvate toate obiectele de valoare din perioada barocă. În afara obiectelor amintite,
se mai aflau în biserică şi două pietre funerare, dintre care, una ne aminteşte de unul ditre
cei ce şi-au adus o contribuţie majoră la contruirea unor edificii ale Timişoarei, Johann
Theodor Kostka, inginer hidraulician, decedat în 1807. Sub conducerea sa a fost
terminată construcţia Domului din Piaţa Unirii, piatra sa funerară aflându-se imediat
lângă intrarea în biserică. Aici se mai afla şi un baptister (din secolul al XVIII-lea),
provenind de la Belgrad, şi două picturi din vechea biserică a Jezuiţilor, reprezentând pe
Sfântul Aloisius şi Sfântul Ignatius de Loyola, un alt obiect deosebit de artă
reprezentându-l orga acestei biserici, constructorul ei, timişoreanul Leopold Wegenstein,
câştigând premiul I, cu aceasta, la expoziţia de la Budapesta (1896).

Universitatea şi Institutul Politehnic

Un alt edificiu important din zilele noastre este legat de numele arhitectului
Hans Fackelmann, şi anume clădirea modernă a Universităţii din Timişoara, lucrare
executată în două etape, prima în 1950 şi cea de-a doua în 1964-1965.

Considerată a fi printre primele lucrări de arhitectură modernă, din România,


clădirea corespunde pe deplin scopului pentru care a fost creată. Pe faţada, de dimensiuni

22
impresionante, sunt reprezentate în mozaic, figurile lui Nicolae Bălcescu şi Mihai
Eminescu, lucrare aparţinând lui Ştefan Szonyi (1919-1967). În holul de la intrarea
principală, pereţii sunt placaţi cu marmură în care sunt reprezentate simbolic ştiinţa, arta
şi cultura. Peretele lateral din stânga, este dedicat literaturii şi artei, în mijloc, dominând
figura unei femei ce simbolizează o făclie. De o parte şi de cealaltă a acestui simbol este
amintită, prin evoluţia semnelor de scriere, istoria civilizaţiei şi a culturii universale,
pornind de la semne hieroglife şi cuneiforme şi terminând cu alfabetul diferitelor
popoare. Peretele din dreapta este dedicat ştiinţei, simbolurile dominante fiind un
cosmonaut, sateliţii şi simbolul atomului, toate aceste reprezentări fiind înconjurate de
alte simboluri, care subliniază tendinţele în ceea ce priveşte cunoaşterea umană,
dezvoltarea şi modernizarea continuă, cum ar fi simbolul spiralei. Lucrarea este opera lui
Romul Nufin, născut în 1932, şi a lui Gabriel Kazinczi, născut în 1942. Două scări
monumentale de marmură fac legătura între parter şi etajul I, unde se găseşte "Aula
Magna". Şi holul din faţa intrării în Aula, are pereţii ornamentaţi cu mozaicuri
reprezentând scene şi personalităţi ale istoriei României, lucrarea fiind opera artiştilor
plastici Adalbert Luca (n. 1933) şi a lui Leon Vreme (n. 1930). În apropierea
Universităţii, pe acelaşi bulevard, se găseşte campusul universitar, căminele, cantina şi
terenuri de sport, înconjurat de bulevardele Vasile Pârvan, Mihai Viteazu, Victor Babeş
şi strada Daliei. Să ne întoarcem la podul Episcopal, construit în 1914, (Podul Mihai
Viteazu), de unde începe bulevardul care poartă numele celebrului domnitor român,
Mihai Viteazu (1593-1601), şi unde se găseşte complexul arhitectonic, sediu al
Universităţii Tehnice Timişoara, binecunoscută timişorenilor sub denumirea de
Politehnică. Construcţia a început în 1923, după planurile arhitectului Duiliu Marcu,
căminul fiind finalizat în 1927, iar cantina în 1930, anexele fiind proiectate de arhitectul
Victor Vlad. Complexul arhitectonic, este dominat de elemente decorative şi de
arhitectură, în stil românesc, cantina fiind considerată, pentru elementele tipice
decorative, monument arhitectonic. În 1976, a fost adaugată o nouă clădire acestui
complex, facultatea de electrotehnică, proiectată de arhitectul Petru Svoboda. În faţa
acestui complex se găseşte bustul lui Traian Lalescu, pe soclul căruia se poate citi:"
Traian Lalescu (1882-1929). Primul rector al şcolii superioare politehnice din Timişoara,
octombrie 1920-1921 ". Traian Lalescu a absolvit cursurile institutului francez Sorbona,
obţinând titlul de doctor în matematică. A fost profesor la facultatea de ştiinţe şi la şcoala
superioară politehnică din Bucureşti, a înfiinţat şcoala superioară politehnică din
Timişoara, a publicat numeroase lucrări ştiinţifice, fiind un savant ce şi-a dedicat întreaga
viaţă în folosul binelui public şi intereselor patriei sale. Bustul a fost ridicat în 1930.

Monumentul Sfântului Johann Nepomuk, numit şi statuia


Sfintei Maria

23
Plimbându-ne prin piaţa Libertăţii, am admirat clădirile din jur, neglijând însă
statuia în stil baroc din centrul pieţii. Şi nu putem pleca mai departe, fără a ne opri în faţa
ei, spre a o privi şi a afla câte ceva despre istoria ei. Pe cele trei laturi ale soclului sunt
cioplite în piatră, scene din ultima perioadă a vieţii Sfântului Nepomuk. Regina Boemiei,
ascunde un lucru de taină faţă de soţul ei, regele Wenceslav. Din această cauză, foarte
supărat, regele îi cere Sfântului Nepomuk, duhovnicul reginei, să-i divulge taina
spovedaniei. Lovindu-se de refuzul categoric al duhovnicului, regele porunceşte ca acesta
să fie aruncat în râul Viltava. Figura centrală a monumentului este Sfântul Nepomuk,
deasupra căruia tronează Maica Domnului, ţinând în mâna, florile de crin, simbolul
neprihănirii.

Monumentul, este opera sculptorilor vienezi F. Blim şi E. Wasserburger şi a fost


ridicată în faţa primăriei în 1756. La data de 3 aprilie 1724, la Timişoara, a fost înfiinţată
Frăţia închinată Neprihănirii Sfintei Maria şi a Sfântului Nepomuk. Scopul principal al
acestei frăţii a fost, în afara veneraţiei Sfintei Fecioare Neprihănite şi a Maicii Domnului,
să apere bunul renume al aproapelui, să păstreze neîntinată morala socială, să practice
caritatea creştină faţă de săraci, bolnavi, deţinuţi şi alţi vitregiţi ai soartei. Unsprezece ani
după înfiinţarea acestei frăţii, a fost construit şi întreţinut spitalul Sfântul Nepomuk
(1735) cu contribuţii benevole ale membrilor acestei asociaţii. Se presupune că imediat
după eliberarea Timişoarei de sub stăpânirea turcească (1716), a fost ridicată prima
statuie a Sfântului Nepomuk, patronul Banatului, în apropierea bisericii Franciscanilor.
Din cronica iezuiţilor, care au administrat parohia, în anul 1722, la 16 mai a fost cântată
litania în faţa acestei statui. Epidemia devastatoare de ciumă din anii 1738-17390, a adus

24
tot mai des credincioşii să se roage în faţa acestui monument religios. În 31 mai 1739, o
dată cu încheierea epidemiei de ciumă, episcopul de Cenad, a celebrat o slujbă de
mulţumire în faţa monumentului, de aceea denumirea până azi a acestui monument este
de Monumentul Ciumei. Frăţia Sfintei Marii şi a Sfântului Nepomuk, s-a angajat de la
început să întreţină acest monument, şi probabil ca monumentul iniţial ajunsese într-o
stare deplorabilă, sau din recunoştinţă, frăţia a comandat la Viena, actualul monument,
care după confecţionare, a fost ridicat în faţa primăriei (1753-1756). După aproape 100
de ani, stă scris 1852, statuia a fost amplasată în faţa uneia din porţile cazărmii
"Transilvania". În 1964, s-a demolat cazarma pentru a se face loc construcţiei hotelului
Continental, dar abia după zece ani, în 1974, fiind prevăzută mărirea spaţiului din jurul
hotelului, s-a întâmplat ca monumentul să revină în faţa primăriei vechi, acolo unde îi
fusese locul iniţial, unde se află şi acum. În absenţa ei, în acest loc a stat alt monument,
care - după cum relatează Preyer, istoriograful oraşului - a fost ridicat, în amintirea
apărării eroice a cetăţii în timpul asediului din anul 1848. Monumentul a fost conceput de
arhitectul Josef Kranner, piatra de fundaţie fiind pusă de însuşi împăratul Franz Josef I, la
15 iunie 1852, inaugurarea festivă având loc la 17 ianuarie 1853. Monumentul are o
înălţime de 20 de metri, şi este conceput în stilul gotic al Evului Mediu, baza lui
reprezentând fortificaţii, deasupra cărora se ridică un baldachin, susţinut de patru cai, în
mijloc găsindu-se figura principală care simbolizează fidelitatea, iar peste baldachin se
înalţă spre cer un acoperiş zvelt, care se încheie cu o floare dublă. Statuia fidelităţii este
înconjurată de alte patru statui care întruchipează cinstea, supunerea, vigilenţa şi jertfa.
De-a lungul timpului au fost îndepărtate toate aceste simboluri, ultima statuie care a
părăsit monumentul, fiind cea a fidelităţii în 1932, rămânând astfel, numai construcţia în
sine, un monument reprezentând tendinţa de înălţare. În 1936, acest monument al
victoriei a fost amplasat în cimitirul eroilor, unde se află şi astăzi.

Domul din Timişoara

Dacă am trece la o descriere amănunţită a acestei splendide construcţii din Piaţa


Unirii, am depăşi cadrul posibilităţilor noastre, pornind chiar de la discuţiile care se
poartă referitor la persoana celui care a întocmit planurile acestei clădiri.

Se presupunea, că domul a fost construit, având drept bază, planurile


renumitului arhitect vienez Josef Emanuel Fischer von Erlach (1693-1742), fiul nu mai
puţin renumitului, la acea vreme, Johan Bernhard Fischer von Erlach. Într-un document

25
din secolul al XVIII-lea, şi anume, "Wienerische Diarium" se aminteşte de aşezarea
pietrei de temelie a Domului din Timişoara şi totodată, se menţionează că planul de
arhitectură şi construcţie a fost întocmit de H. Joh. Jacob Schelblauer - Consilier al
oraşului Viena (Innere - Stadt - Rath in Wien) şi că a fost aprobat de superiorii săi, care
aveau această competenţă. Sediul episcopului diocezei romano-catolice a fost iniţial la
Cenad, acesta fiind devastat de turci, s-a mutat la Szeghedin. În anul 1733, împaratul
Carol al VI-lea, a mutat sediul la Timişoara episcop fiind în acel timp, Adalbert baron de
Falkenstein. Datorită acestui fapt s-a hotărât construirea unei catedrale, a unui palat
episcopal şi a unor case pentru canonici, ceea ce a dus la punerea pietrei de temelie a
Domului la data de 6 august 1736. Lucrările au durat o perioadă mare de timp, fiind
angajaţi în aceasta constructori, meşteri şi muncitori calificaţi în diferite meserii, în prima
perioadă a lucrărilor, putând fi menţionate personalităţi ca: Kaspar Dissel şi Johann
Lechner. În 1773, Domul a fost terminat sub conducerea inginerilor Carl Alexander
Steinlein şi Johann Theodor Kostka. În ceea ce priveşte interiorul Domului, aş dori să
evidenţiez altarul principal, sculptorul vienez Johann Joseph Rossler (1700-1772) a creat
două statui, de mari dimen- siuni, a Sfântului Carol Boromeus (în stânga) şi a Sfintei
Theresia (în dreapta), cât şi perechea de heruvini care domină ornamentaţia din partea
centrală a altarului. Tabloul altarului principal îl reprezintă pe Sfântul Gheorghe călare în
lupta cu balaurul. Din datele istorice privind dioceza, am aflat că, încă din secolul al XI-
lea, Sfântul Gheorghe este considerat patronul ocrotitor al acesteia, fapt pentru care,
Gerhard von Sagredo, întemeietorul şi primul episcop al diocezei (1030-1046), a fost
botezat cu numele de Gheorghe (Georg). Sfântul Gheorghe, a devenit valoare simbolică a
luptelor victorioase, după victoriile asupra turcilor. Creatorul acestei opere de artă,
Sfântul Gheorghe în lupta cu balaurul, a fost renumitul pictor şi director al academiei
artelor frumoase din Viena, Michael Angelo Unterberger (1695-1758), lucrarea fiind
considerată ca o operă de maturitate deplină a pictorului (1755), când măiestria sa
ajunsese la punctul culminant al maturităţii artistice. Provenienţa celorlalte tablouri nu
este pe deplin clarificată, presupunându-se că patru din cele şase, reprezintă opera
pictorului Johann Schopf, născut în Praga, la 1735, şi-a făcut studiile la Munchen,
pictând în Germania, a fost membru al academiei (1770), tablourile sale regăsindu-se în
biserica din Furstenfeldbruck, la castelul Furstenried, la biserica Sfântul Ioan din
Regensburg. În jurul anului 1772, a creat pentru Domul din Timişoara mai multe tablouri
de altar, iar în 1776 a pictat fresca cupolei catedralei din Oradea şi celelalte fresce din
palatul episcopal al acesteia. Ca lucrări preţioase ale artei decorative vieneze, pot fi
amintite, printre altele, lampadarul din argint, de la altarul principal (aşa numita "Lumină
veşnică"), confecţionat de către giuvaergiul vienez Josef Moser, monstranta cea mare,
aurită, câteva potire, crucea de ceremonie a catedralei, de argint. Din cele patru clopote,
ale Domului, se regăseşte numai cel mare, episcopal, care a fost turnat în 1763 de către
Joseph Steinstock, la Buda, în Ungaria. Orologiul de turn, este opera ceasornicarului
meşter timişorean, Joseph Martin Kidl, din 1764, iar prima orgă în stil baroc, frumos
ornamentată, a construit-o meşterul vienez Paul Hanke, în anul 1757, ea fiind înlocuită la
sfârşitul secolului al XIX-lea cu actuala orgă, produs al atelierului meşterului timişorean
Leopod Wegenstein. În timpul luptelor cu turcii (1788-1790), Domul a servit ca depozit
de sare, în anul 1849, fiind grav avariat, în timpul asediului, populaţia care se afla într-o
stare critică, şi-a căutat refugiul în cripta Domului, în aceasta fiind înmormântaţi
episcopii, demnitarii şi multe personalităţi de vază ale Banatului. Ultima restaurare a
Domului, ca şi a celorlalte construcţii din jurul său, printre care şi casele canonicilor, a
avut loc între anii 1981 - 1982, lucrările exterioare fiind conduse de arhitectul timişorean,
Franz Braun, restaurările interioare fiind făcute de fraţii Milthaler (zugravi şi restauratori)
din Arad. În actuala stradă Rodnei, la numărul 4, se află palatul episcopal, care are

26
fundaţii şi ziduri foarte vechi, aspectul exterior al clădirii fiind simplu şi modest. Palatul
este înconjurat de trei străzi: strada Prinţ Eugeniu, strada Rodnei şi strada Eminescu.
Această clădire impozantă, de-a lungul timpului a fost folosită temporar de episcopii
Cenadului, în anul 1780, devenind "Reşedinţa episcopală" permanentă, renovată din
temelii în 1889, de către episcopul Alexander Desseffy, iar sala festivă a fost luxos
împodobită, la 16 septembrie 1891, şi cu ocazia manevrelor militare imperiale de la
Buziaş, l-a avut ca oaspete de onoare pe împăratul şi regele Franz Josef I. Ar mai fi de
menţionat că, denumirea episcopiei a continut să fie cea veche, adică episcopia
Cenadului, cu toate că reşedinţa a fost la Timişoara, abia în anul 1930 fiind înfiinţată
episcopia de Timişoara, primul episcop diocezan, fiind Dr. Augustin Pacha. În perioada
1950-1990 exista la Timişoara numai un Ordinarius, dar în 3 martie 1990, Monsignore
Sebastian Krauter a fost numit episcop de Timişoara, hirotonisirea, având loc în cadru
festiv la 28 aprilie 1990. Ordinariatul episcopal se afla până nu demult într-o fostă casă
canonică, în strada Matei Corvin numărul 2, dar după restituirea palatului episcopal,
diocezei, acesta a fost restaurat şi serveşte din nou destinaţiei sale iniţiale.

Bucătăria timişoreană

27
Bucătăria românească este una diversă şi bogată în gusturi, culori şi arome,
puternic influenţată de istorie şi de tradiţiile străine cu care românii au intrat în contact,
precum şi cu feluri de mâncare specifice.
Bucătăria românească se identifică cu noţiunea de bucate alese, cu mirosuri atât
de îmbietoare, încât chiar şi din fotografiile bucatelor româneşti parcă răzbate aroma lor.
Ceea ce individualizează bucătăria românească este faptul că preparatele sunt
uşor de realizat, fără să necesite dotări speciale, iar ingredientele sunt la îndemâna oricui.
Cea mai mare influenţă a avut-o bucătăria balcanică, dar şi a altor popoare
vecine, cum ar fi cea germană, sârbească şi maghiară.
Reţetele poartă aceleaşi influenţe ca şi restul culturii româneşti: de la români
vine plăcinta, cuvânt care a păstrat sensul iniţial al termenului latin placentă, turcii au
adus ciorba de perişoare şi baclavaua, grecii musacaua, de la bulgari există o largă
varietate de mâncăruri cu legume, cum ar fi zacusca, iar şniţelul vine de la austrieci.

Unul din cele mai obişnuite feluri de mâncare tipic româneşti este mămăliga, o
fiertură de făina de porumb, considerată multă vreme mâncarea săracilor, dar care recent
a devenit mult mai apreciată.
Principalul fel de carne folosit de români este carnea de porc, dar se consumă şi
carne de vită, pui, oaie sau miel, contând mult şi regiunea geografică.
Anumite reţete sunt preparate în legatură directă cu anotimpul sau cu sărbătorile.
De Crăciun, fiecare familie taie de obicei un porc şi se prepară o largă varietate de
mâncăruri din carnea şi organele acestuia:
• cârnaţi, caltaboşi (sau cartaboşi), cârnaţi cu ficat (lebăr), înveliţi în intestine de
porc;
• piftie, o gelatină făcută cu părţi dificil de folosit, cum ar fi urechile, picioarele sau
capul, puse în aspic;
• sarmale, amestec delicios de cărnuri în foi de varză, vită, ştevie...;

28
• tochitură, un fel de tocană servită cu mămăliga şi vin;
• iar ca dulce cozonacul tradiţional, pâine dulce cu nucă, rahat sau cacao.

De Paşte, se mănâncă miel, iar felurile specifice sunt:


• mielul prăjit;
• drobul, un amestec copt de organe, carne şi legume proaspete, în special ceapă
verde;

• iar ca desert pască, o plăcintă specifică, cu brânză şi stafide.

29
Principala băutură este vinul, remarcabil prin forţă şi buchet cu o tradiţie locală
de peste două milenii. România este al nouălea mare producător mondial de vinuri, iar
recent piaţa de export a început să crească. Se produce o mare gamă de soiuri locale:

• Feteasca;
• Grasa;
• Tamaioasa;

dar şi universale:

• Riesling;
• Merlot;
• Sauvignon blanc;
• Cabernet Sauvignon;
• Chardonnay;

30
• Muscat Ottonel.
Berea este şi ea consumată pe scară largă, venită sub influenţe germane.
România este al doilea mare producător mondial de prune şi aproape întreaga producţie
de prune este folosită pentru a produce ţuică, un rachiu de prune obţinut prin distilare.

31
BIBLIOGRAFIE

[1] Pascu Ştefan, colectivul de autori şi redactori, Timişoara 700. Pagini din trecut şi de
azi. Întreprinderea Poligrafică Banat, Timişoara, 1969.

[2] Vechea Timişoară. Dezvoltarea istorică - Construcţii istorice, Edificii şi monumente-


Învăţământul elementar, Editura Deutsche Buchhandlung, Timişoara, 1934.

[3] Timişoara a fost de fapt în trei etape capitala Banatului Timişean, şi anume: 1315 -
1323, 1716 - 1778, 1849 - 1860.

[4] Timişoara - oraşul liber crăiesc. O schiţă monografică, În editura personală a


autorului, Timişoara, 1902.

[5] Timişoara. Monografie istorică, vol I, G. Matheiu, Timişoara, 1943.

[6] www.timisoara.ro

[7] www.primariatm.ro

[8] ro.wikipedia.org/wiki/Timişoara

[9] www.timisoara.online.ro

32