Student: Zota Daniel Nicolae

Anul I, Identități regionale în Europa Central-Răsăriteană

Identități regionale medievale în Europa Central-Răsăriteană

IDENTITĂȚI REGIONALE LA OASPEȚII SAȘI DIN CRICĂU ȘI IGHIU ÎN

SECOLELE XIII-XV

Cucerirea Transilvaniei de către maghiari la începutul secolului al XI-lea prin campania

condusă de regele Ștefan I cel Sfânt împotriva voievodului local denumit de izvoare
„Gyula” pe care l-ar fi luat prizonier și a început organizarea teritoriului acestuia din
punct de vedere instituțional, fiind întemeiate acum episcopia romano-catolică a
Transilvaniei și instituția voievodală.

Înainte de a se întâmpla asta și de a-și putea instala principalele organe de conducere,

triburile maghiare au fost nevoite să se lupte împotriva căpeteniilor locale Menumorut și
Gelu precum și a pecenegilor care voiau să invadeze Câmpia Panonică, astfel ei au reușit
să oprească pătrunderea acestora pe timpul regelui Salamon, ajutat de principii Ladislau
și Geza, astfel consolidându-și stăpânirea asupra văii Someșului.

În secolul al XII-lea, reușind să-i țină departe pe pecenegi de Transilvania, maghiarii au

început să-și consolideze puterea în interiorul provinciei prin formarea principalelor
instituții, astfel în 1111 îi avem menționați pe „Mercurius princeps Ultransylvanus” și pe
„Simon, episcopus Ultransylvanus” – primul principe respectiv primul episcop amintiți în
documente, care reflectă atașamentul pe care regalitatea maghiară îl avea pentru această
regiune, și mai ales în cazul episcopului care nu preia în titulatură numele orașului, ci pe
cel al provinciei1.

După ce regalitatea maghiară a reușit să-și subordoneze provincia prin înființarea

principalelor instituții de conducere, trebuiau să găsească o modalitate de a-și extinde
teritoriile și de a le putea apăra eficient, moment în care a avut loc colonizarea sașilor și
secuilor în Transilvania în secolele XII-XIII.

Secuii erau niște luptători de avangardă ai oștilor maghiare, ei fiind așezați din centrul
până în S Transilvaniei aproape de Carpații Meridionali și Orientali.
Sașii (Saxones) au fost chemați de regalitatea maghiară din părțle Germaniei și Franței
pentru a ocupa S Transilvaniei cu scopul de a apăra această parte a provinciei prin
primirea unor privilegii însemnate înscrise în Bula de Aur, emisă de regele Andrei al II-
lea în 12242. Încă de la venirea lor, coloniștii germani au pus bazele unor importante
centre urbane cu puernice activități comerciale și meșteșugărești precum Sibiul, Brașovul,
Sighișoara, Mediaș și Bistrița3.

1
Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria României Compendiu, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român,
2004, p. 163-164.
2
Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Istoria Transilvaniei, Cluj-Napoca, Eikon, 2013, p. 53-54.
3
Ibidem, p. 124.

1
Din câte se pare, Bula de Aur din 1224 le acorda dreptul de stăpânire asupra pământului
„de la Orăștie până la Baraolt, împreună cu pământul secuilor din Sepsi și cu pământul
Draos să fie un popor”.
Printre privilegiile înscrise în diplomă se numără autonomia de care se bucurau, deoarece
erau conduși de comitele Sibiului, care avea dreptul de a-i judeca.
Referitor la situația juridică a acestora nu puteau fi judecați de alți dregători, nici chiar de
voievodul Transilvaniei, ci numai de regele însuși sau chiar de comitele Sibiului.
Alte drepturi pe care le aveau erau cel de folosire a apelor și pădurilor și acela de a lua
sare în zilele sărbătorilor Sf. Gheorghe, Sfântului Rege Ștefan (20 august) și Sf. Marin
(11 martie) vreme de 8 zile.
Pe lângă drepturi, ei aveau și datorii față de regalitate, anume să plătească anual suma de
500 de coroane, iar în cazul în care regele se afla în campanie militară trebuia să trimită
500 de ostași și să-l găzduiască pe rege atunci când va trece pe la ei4.

O astfel de diplomă a fost acordată coloniștilor sași așezați în localitățile Ighiu și Cricău,
cărora regele Andrei al II-lea la începutul secolului al XIII-lea (1206), având denumirea
de Primes hospites regni (primii oaspeți ai țării) care erau considerați cei mai credincioși
supuși, fapt pentru care regele i-a scutit de dări, de găzduirea și judecata voievodului sau
chiar de străjuirea hotarelor. Singurele obligații le aveau erau cele militare pe care le
prestau dacă regele avea nevoie de ajutor.

Urmașul lui Andrei al II-lea, Bela al IV-lea a emis un nou act (12.02.1238) prin care se
modificau anumite privilegii, autonomia judiciară s-a păstrat, aveau dreptul de a-și alege
propriul jude și erau scutiți de dări și de găzduirea voievodului.

Odată cu această diplomă se schimbă anumite privilegii, de pildă dacă existau

neînțelegeri între ei și alți locuitori trebuiau să se supună judecății voievodului și să
presteze serviciul militar după cum reiese din această prevedere „numiții oaspeți cu patru
oșteni în zale, bine pregătiți și echipați cum se cuvine, să fie datori a lupta sub steagul
nostru și să se găzduiască laolaltă cu oștenii noștri”5.

În același timp au debutat lucrările de construcție ale actualei biserici reformate, inițial
catolică, sub forma unei basilici romanice, construită din blocuri de piatră legate cu
mortar. Ridicarea bisericii a fost stopată de invazia tătară din 1241.

În anul 1266, regele Ștefan al V-lea cel Tânăr le-a acordat oaspeților noi privilegii prin
emiterea unei noi diplome.
În cadrul acestei diplome, regele amintește că oaspeții s-au plâns domniei sale din pricina
voievodului sau a vice-judelui care își făceau deseori apariția în această zonă și le cereau
găzduire, îi chema la judecată, ori îi punea la munci grele, ceea ce însemna încălcarea
privilegiilor de către autoritățile locale, iar ei se simțeau lezați prin aceste fapte.

4
Cosmin Popa-Gorjanu, Crestomație de Istoria Medie a României, Alba Iulia, 2014, p. 75-76.
5
Tudor Sălăgean, „Cricău – un sat din comitatul Alba în secolele XIII-XV”, în Apulum, 43/1, 2006, p. 52-
53.

2
În aceste condiții regele le acordă oaspeților noi privilegii de a nu mai acorda găzduire
sau de a nu se mai prezenta la judecată în fața niciunui voievod, iar vice-voievodului i s-a
luat dreptul de a-i judeca, dându-le în schimb pământul Gyvmord care aparținea de
cetatea Alba Iuliei. În acest scop, comiții Paul de Geoagiu și Lewe iobag al cetății Alba,
au pus semne de hotar în pământurile respective.

Pe lângă moșiile primite de la rege, oaspeții au mai primit dreptul de a-și alege preoții,
fiind scutiți în continuare de plata dijmelor, având singura obligație de a trimite câte patru
ostași în caz de război, care să-l ajute pe rege în campaniile militare, echipați cu cai și
corturi.

Pentru a se asigura că aceste privilegii vor fi respectate, documentul a fost întărit cu dubla
pecete regală6.

În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, Ladislau al IV-lea Cumanul a reconfirmat

privilegiile, dar le-a fost retrasă stăpânirea asupra pământului Gyvmord, datorită plângerii
adresate de către nobilii Nicolae și Andrei din Geoagiul de Sus, document în care se
plângeau că pământul acesta i-ar fi aparținut tatălui lor și că ar fi fost nedreptățiți de
aceste cedări, ceea ce tatăl (Andrei de Geoagiu de Sus) nu a recunoscut, spunând în fața
instanței că el a dăruit de bună voie moșia în proprietatea oaspeților din Cricău și Ighiu,
aparținând cetății Alba la 1289.

Cricăul a avut un renume deosebit în ceea ce privește activitatea meșterilor pietrari și

dulgheri, astfel încât în 1291 cu ocazia restaurării catedralei romano-catolice din Alba
Iulia a fost adusă echipa de dulgheri condusă de Syfrid din Cricău, numit șef al
șantierului prin mijlocirea parohului Arnold, care era și canonic al capitlului episcopal.

Documentele menționează că alături de Syfrid, se mai aflau și alți meșteri precum Iacob
din Alba, Herbord din Gârbova și Henk din Câlnic cu care episcopul Petru Monszló a
încheiat contractul de realizare a acestor lucrări. Lucrătorii și dulgherii conduși de Syfrid
au reușit să realizeze întreaga structură de lemn a acoperișului catedralei cât și a turnului,
fiind plătiți cu 90 mărci de argint.

Foarte interesant este faptul că oaspeții sași din Cricău și Ighiu nu au căutat niciodată
comuniunea și solidaritatea cu celelalte grupuri de coloniști germani (de pildă cu cei din
zona Sibiului), dorind să-și urmeze propriile lor interese politice și economice, dar la
începutul secolului al XIV-lea putem vorbi despre o anume „asimilare” a acestora de
către maghiari.

În acest context, voievodul Ladislau Kan la începutul domniei sale și-a căutat susținători
în toată Transilvania, inclusiv din comunitățile germanice, dorind să le aibă sub
stăpânirea sa. Presimțind aceste stări de lucruri, regele Andrei al III-lea spre sfârșitul
domniei i-a chemat pe oaspeți să meargă la Buda pentru a le semna și reconfirma
privilegiile originale, acest lucru făcându-i pe coloniști să se teamă că dacă vor merge cu
6
Ibidem, p. 85-86.

3
documentele originale, acestea ar putea fi distruse sau le-ar putea fi luate. Înainte de a
merge la Buda, fruntașii oaspeților au mers la curtea episcopală unde au cerut să li se
execute trei copii după documentele originale, dar regele când a văzut că a primit copiile
în loc de originale a refuzat să le mai recunoască privilegiile.

Văzând că regele a refuzat să le mai recunoască drepturile, oaspeții și-au căutat sprijin la
autoritățile locale, încercând să se apropie de voievodul Kan, care le-a dat în posesie
domeniile Zlatnei, Ampoiței, Abrudului și Meteșului, precum și satele Șard și Oiejdea.
Prin aceste donații, voievodul dorea să-și impună controlul asupra coloniștilor și slăbirea
influenței capitlului în zonele respective7.

În anul 1316, Carol Robert de Anjou a decis revenirea zonelor menționate mai sus în
proprietatea episcopiei și a capitlului, deoarece ele nu ar fi fost acordate legal, ci doar cu
îngăduința voievodului. În același an, ei au fost chemați la judecată în Timișoara, fiind
acuzați de litigiu față de Episcopia Romano-Catolică a Transilvaniei, iar ei nu au putut să
se apere chiar având privilegiile andreiene în original, acestea le-au fost, de altfel, inutile
în fața instanței8.

În concluzie, oaspeții sași din Cricău și Ighiu au știut să profite la maxim de privilegiile
primite din partea regilor maghiari și să-și consolideze o identitate unică, diferită de a
celorlalte grupuri germanice prezente în Transilvania și au ținut „cu dinții” de privilegiile
lor, chiar dacă în vremea de sfârșit a domniei lui Andrei ai III-lea a refuzat să le mai
recunoască privilegiile din cauza faptului că a primit copii, iar nu documentele originale,
însă chiar și așa, ei au reușit să aibă o oarecare influență asupra voievodului, dar au
decăzut de la statutul de grup privilegiat la acela de iobagi și slujitori ai capitlului și
voievodului, dar aceste lucuri i-au ajutat să-și continue existența în această zonă.

Singura mărturie a prezenței sașilor în comuna Cricău a rămas biserica reformată aflată la
intrarea în sat.
Potrivit documentelor, știm că oaspeții au fost așezați aici în jurul anului 1206 prin
diploma conferită de regele Andrei al II-lea, astfel încât unii istorici plasează începuturile
lăcașului de cult în primele decenii ale secolului al XIII-lea.

Cercetările arheologice efectuate în anii 60 de către Radu Heitel și Alexandru Bogdan au

arătat că începuturile monumentului pot fi datate chiar mai jos, la sfârșitul secolului al
XII-lea, deoarece pe locul absidei actuale au fost descoperite câteva morminte de
înhumație în care subiecții erau așezați pe spate cu mâinile pe piept, cu orientare N-S.

Aceste informații ne spun multe lucruri despre amplasarea primului sanctuar al lăcașului
de cult, construit sub forma unei bazilici romanice cu trei nave. Se pare că necropola
aceasta ar fi aparținut, probabil, unor fruntași ai comunității germanice. O mărturie a
schimbărilor suferite de monument, este existența a două morminte secționate de fundația
absidei poligonale, care a fost mărită, scheletele fiind aruncate unele peste altele.

7
Sălăgean, Cricău, p. 54-56.
8
Ibidem, p. 59-60.

4
Când s-au început lucrările de extindere și înfrumusețare a bisericii în stilul gotic,
meșterul Syfrid a fost cel care a condus lucrările de transformare a sistemului de boltire,
adăugarea a două colaterale și a decorațiilor de archete și zimți prezente și la catedrala
episcopală de la Alba Iulia, lucrări care au avut loc în jurul anului 1270.

În secolele XV-XVI, biserica a fost împodobită cu pictură murală și a fost înconjurată de

o fortificație ovală cu turnuri de poartă la N și V, precum și un turn-clopotniță adosat
navei în anul 1572, an inscripționat pe fațada de răsărit a acestuia9.

BIBLIOGRAFIE

HEITEL, Radu, BOGDAN, Alexandru, „Contribuții la arheologia monumentelor

transilvane I. Principalele rezultate ale cercetărilor arheologice efectuate la complexul
medieval din Cricău (jud. Alba)”, în Apulum, VII/I, 1968, p. 486-488, 490.

POP, Ioan-Aurel, BOLOVAN, Ioan, Istoria României Compendiu, Cluj-Napoca,

Institutul Cultural Român, 2004.

POP, Ioan-Aurel, BOLOVAN, Ioan, Istoria Transilvaniei, Cluj-Napoca, Eikon, 2013.

SĂLĂGEAN, Tudor, „Cricău – un sat din comitatul Alba în secolele XIII-XV”, în

Apulum, 43/1, 2006, p. 52-53.

9
Radu Heitel, Alexandru Bogdan, „Contribuții la arheologia monumentelor transilvane I. Principalele
rezultate ale cercetărilor arheologice efectuate la complexul medieval din Cricău (jud. Alba)”, în Apulum,
VII/I, 1968, p. 486-488, 490.