UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE INGINERIE ELECTRICĂ ȘI TEHNOLOGIA

INFORMAȚIEI
SPECIALIZAREA: MANAGEMENT
MASTER: ANUL II

GHEORGHE CARTIANU
Modulaţia de frecvenţă, Bazele radiotehnicii, Sinteza
circuitelor electrice

STUDENT:
LAZA (BULC) MARCELA IOANA
 GHEORGHE CARTIANU
Modulaţia de frecvenţă, Bazele radiotehnicii, Sinteza circuitelor electrice

Gheorghe Cartianu-Popescu (n. 8 august 1907, Borca, Neamţ, d. 26 iunie 1982,

Bucureşti) a fost un cunoscut profesor universitar, cercetător de valoare mondială,
inventator şi membru al Academiei Române. S-a specializat în domeniul
radiocomunicaţiilor. A realizat primele instalaţii româneşti de emisie cu modulaţie de
frecvenţă, de concepţie proprie, cu care s-au efectuat primele emisii experimentale, pe
unde metrice, în România (1947 - 1950). A avut cercetări şi numeroase lucrări în
domeniul teoriei şi practicii modulaţiei de frecvenţă. De asemenea, a contribuit la
organizarea şi dezvoltarea învăţământului românesc de radiocomunicaţii.
Lucrări (selecţie)
* „Modulaţia de frecvenţă” (1958)
* „Bazele radiotehnicii” (1962)
* „Analiza şi sinteza circuitelor electrice” (1972)
* „Sinteza în domeniul frecvenţă” (1974)
S-a născut la 8 august 1907, în comuna Borca, o localitate pitorească din judetul
Neamt. Școala primară o începe în comuna în care s-a născut și o termină în comuna
Dubrovat, județul Iași, unde tatăl său a fost mutat în interes de serviciu. În 1918, tatăl său
este mutat din nou în interes de serviciu la Bacău, unde va urma cursurile liceului, din
localitate, până la absolvire (1926). În același an devine student la Facultatea de
Electrotehnică (Politehnica din București). Paralel cu studiile la Politehnică urmează și
Facultatea de Matematică la Universitatea din București. În 1932, Gheorghe Cartianu
obține titlul de diplomat inginer al Școlii Politehnice din București, Secția electrotehnică.
Activitatea inginerească, didactică și de cercetare
Din anul 1933, inginerul Gheorghe Cartianu este angajat de Societatea de
Radiodifuziune, pentru a lucra la Studioul București și la stația de emisie Otopeni. Un an
mai târziu, 1934, este solicitat de profesorul Ernest Abason să preia postul de asistent la
cursurile de matematici speciale și geometrie descriptivă în Școala Politehnică. În același
timp prof. Tudor Tănăsescu îl solicită și ca asistent la cursul nou înființat de
radioteleomunicații.
În anul 1937, renunță la postul de la Societatea de Radiodifuziune și rămâne ca
asistent la Catedra de Radiocomunicații, dedicându-se cu pasiune cercetării, proiectând și
realizând numeroase instalații. În 1940 publică o serie de articole privind stabilitatea
sistemelor electrice liniare și neliniare, prin care a formulat noul criteriu de stabilitate,
cunoscut sub numele de "Criteriul Cartianu-Loewe". În același an a devenit colaboratorul
unor reviste ca: L’Onde Electrique, Electronics Letters, Annales des
eletrocommunication.
Rezultatele cercetărilor sale au fost publicate în reviste românești ca:
Telecomunicații, Buletinul Institutului Politehnic din București, Memorii și Monografii
ale Academiei Române.
Continuând activitatea didactică, în anul 1948, este avansat conferențiar la
Catedra de radiocomunicații și predă disciplinele linii și antene, aparate și instalații de

2
radiotehnică și electricitate. În 1949, realizează prima legatură cu radiorelee din țară, între
studiourile din București și stația de emisie Tâncăbești, utilizând o stație de emisie de
concepție proprie. În anul 1951, construiește o instalație originală cu care efectuează
emisiuni și recepții pe unde ultrascurte cu modulație de frecvență, demonstrând
superioritatea acestora față de modulația de amplitudine. În 1952 este numit șef al
Catedrei de radiocomunicații, și predă cursul de bazele radiotehnicii. În anul 1963 este
ales membru corespondent al Academiei. Obține titlul de doctor inginer cu lucrarea
"Modulația de frecvență", în anul 1968, iar în 1970 devine doctor docent.
Lista lucrărilor științifice publicate de Gheorghe Cartianu, cuprinde 75 de titluri,
dintre care în reviste de specialitate a publicat subiecte despre: stabilitatea sistemelor
electrice lineare și nelineare, modulația de frecvență; sinteza rețelelor electrice în
domeniul timpului și frecvenței, sisteme de comunicație tip releu sau radio dispecer.
S-a stins din viață la 26 iulie 1982, în plină activitate creatoare.
Toate realizările care îi poartă semnătura – invenții brevetate, instalații proiectate
și realizate, articole și tratate publicate – sunt mărturie a marii sale personalități și îi atestă
un loc important în istoria electrotehnicii și a învățământului superior românesc.

3
 Bibliografie

* Petru Costinescu, Nicolae M. Mihăilescu, Mihai Olteneanu, Inventatori români,

ediţiile I şi a II-a, editurile AGIR şi OSIM, Bucureşti, 1999 şi 2000.