1.

PROBLEME GENERALE
1.1. GEOMORFOLOGIA CA ŞTIINŢĂ
1.1.1. Obiectul de cercetare
Geomorfologia face parte din grupul ştiinţelor geografice. Ea este ştiinţa care se ocupă cu
studiul formelor suprafeţei pământului a legilor genezei şi evoluţiei reliefului în toată
complexitatea sa.
Noţiunea de geomorfologie vine de la cuvintele greceşti gê = pământ, morphê = formă şi
logos = studiu. Ea a fost folosită pentru prima dată în anul 1854 de către germanul K. Fr.
Neumann.
Relieful reprezintă ansamblul asperităţilor sau inegalităţilor pe care le îmbracă exteriorul
scoarţei terestre. Noţiunea de relief provine de la cuvântul latinesc “relevare” = a se
ridica. Se foloseşte noţiunea de relief fie atunci când ne referim la o foarte mică suprafaţă
a scoarţei terestre, fie când ne referim la relieful Terrei în general, la forma geoidului sau
la contrastul dintre relieful continentelor şi cel al fundului oceanului planetar.
Noţiunile de bază care se folosesc în geomorfologie sunt formele de relief şi tipurile de
suprafeţe de relief.
Forma de relief reprezintă o configuraţie geometrică simplă sau complexă a unei porţiuni
a suprafeţei terestre a cărei unitate rezultă din geneza comună a părţilor sale componente.
Fiecare formă de relief se compune din suprafeţe de teren foarte variate ca înclinare şi
întindere. Tipurile de suprafeţe sunt reduse ca număr şi ele se clasifică astfel:
- după geneză: de eroziune, de acumulare, tectonice;
- după gradul de înclinare: abrupte, plane sau orizontale, cu înclinări intermediare;
- după forma profilului: drepte, concave, convexe, complexe;
- după extindere: foarte mari, mari, mijlocii, mici.
În primele etape ale dezvoltării geomorfologiei, aceasta a descris şi inventariat formele
suprafeţei terestre. Pe măsură ce aceste descrieri au devenit mai sistematice, s-a simţit
nevoia clasificării şi explicării genezei formelor de relief.
Geomorfologia studiază formele de relief pornind de la cele mai mari (globul pământesc,
continentele, bazinele oceanice) până la cele mai mici (ogaşe, crovuri, lapiezuri, etc.)
Studiul constă în descrierea formelor explicându-se cauzal şi evolutiv, sunt apoi
clasificate şi regionate teritorial şi se stabilesc etapele evolutive ale unităţilor teritoriale.
Etapele principale de cercetare a reliefului sunt următoarele:
a) descrierea morfografică şi morfometrică, adică aspectul exterior, mărimea şi
elementele formelor de relief;
b) morfogeneza, adică cauzele şi procesele esenţiale care au dat naştere acelui relief;
c) morfodinamica sau evoluţia formelor cu indicarea stadiilor principale şi a specificului
proceselor din fiecare stadiu;
d) regionarea teritorială, operaţiune ce grupează forme şi tipuri de relief similare sau
complementare în unităţi de relief de diferite ordine;
e) morfocronologia sau precizarea principalelor etape evolutive prin care a trecut
teritoriul cercetat folosindu-se atât vârstele relative cât şi cele absolute;
f) cercetarea sub aspect practic, utilitar.
1.1.2. Subdiviziuni
Geomorfologia ca ştiinţă are două subdiviziuni: geomorfologia generală şi geomorfologia
regională.
Geomorfologia generală studiază tipurile de forme de relief. Ea se subdivide în:
a) geomorfologia planetară - care se ocupă cu studiul formei Pământului şi a
continentelor şi bazinelor oceanice (forme de ordinul I);
b) geomorfologia tectono-structurală, care studiază formele de relief imediat inferioare ca
dimensiuni: munţi, podişuri, câmpii (forme de ordinul II);
c) geomorfologia erozivo-acumulativă (sculpturală) ce se ocupă cu formele create de
agenţii externi.
O altă împărţire: geomorfologia structurală şi geomorfologia climatică, folosită de unii
geomorfologi ca J. Chardonnet (1955) sau P. Birot (1958). Geomorfologia structurală
cuprinde formele de relief create de activitatea factorilor geologici (mişcări, structură,
petrografie), geomorfologia climatică se referă la formele de relief create de agenţii
externi grupaţi pe zone climatice. Datorită faptului că unii agenţi (apa mării, apele
curgătoare, etc.) acţionează în toate zonele climatice a apărut ca necesitate apariţia unei
noi subdiviziuni - geomorfologia azonală .
Un aspect aparte îl reprezintă geomorfologia pe agenţi. Promotorii acesteia au fost W.
Davis şi Emm. de Martonne, care grupau formele de relief după agentul principal extern.
Mai târziu geomorfologia pe agenţi s-a transformat într-o geomorfologie pe cicluri
evolutive, geomorfologia fiind subdivizată în ciclul normal (apele curgătoare), ciclul
carstic, ciclul arid, ciclul glaciar, ciclul periglaciar. Această geomorfologie pe cicluri,
încearcă să încadreze formele de relief într-o serie de faze evolutive care duc în ultimă
instanţă la crearea unui relief neted, de tipul peneplenei.
Mai apar şi alte diferenţieri: geomorfologia dinamică sau a proceselor actuale,
geomorfologia aplicată sau inginerească, paleogeomorfologia.
Geomorfologia regională studiază aspectele concrete ale unui teritoriu anume. Ea pune
accent pe descrierea şi analiza diferitelor părţi teritoriale, specificul propriu acestora
precum şi limitele unităţilor respective şi subîmpărţirea în unităţi de grad inferior. Se face
analiza formelor de relief care se întâlnesc în fiecare unitate geomorfologică, tipizarea lor
şi în final etapele evoluţiei reliefului teritoriului cercetat (paleogeomorfologia).
1.1.3. Relaţiile geomorfologiei cu alte ştiinţe
Geomorfologia împrumută de la alte ştiinţe atât date cât şi metode de cercetare.
Ştiinţele geologice ajută geomorfologia la înţelegerea unei categorii importante a
factorilor genetici ai reliefului şi anume agenţii interni. Marile forme de relief,
continentele, bazinele oceanice, lanţurile muntoase sunt o creaţie a factorilor interni.

Geomorfologia trebuie să cunoască datele geologice sub aspectele privind:

- tectonica “activă” sau mişcările care duc la crearea directă a unor forme de relief. În
acest caz au importanţă extinderea şi tipul mişcărilor (de subsidenţă, de înălţare, de
bombare, basculări de blocuri, de cutare, etc.) şi de asemenea mişcările actuale,
cunoscute ca mişcări neotectonice.
- tectonica “pasivă” ce cuprinde structura geologică (tabulară, monoclinală, cutată,
şariată, discordantă şi altele) şi petrografia. În cazul structurii geologice interesează mai
ales cea de suprafaţă în care este sculptat relieful actual, dar şi cea de adâncime, a
fundamentului, deoarece ea influenţează direcţia unor văi sau unele aliniamente ale
formelor de relief. Petrografia trebuie cunoscută de geomorfolog pentru că de ea depinde
intensitatea proceselor denudaţionale:
- coloana stratigrafică (cronologică), interesează mai ales pentru o reconstituire şi o
datare cât mai precisă a evoluţiei paleogeomorfologice a teritoriului cercetat. Aici se au în
vedere mai ales etapele de sedimentare, de uscat, etapele de mişcări crustale şi după
natura sedimentelor şi prezenţa fosilelor unele aspecte paleloclimatice.
Geomorfologia prezintă legături cu sedimentologia prin faptul că natura rocilor
sedimentare depinde în cea mai mare parte de originea materialelor ce o compun, de
modul cum au fost distruse, transportate şi sedimentate de agenţii externi. Analizând
sedimentele prin metodele sedimentologiei, putem deduce mediul şi agenţii care le-au
depus.
Geomorfologia are legături cu ştiinţele geografice fiind ea însăşi o ştiinţă geografică,
relieful apare ca parte a peisajului şi ca suport al vieţuitoarelor şi al societăţii omeneşti.
Fără relief nici nu poate fi concepută geografia. Ştiinţele geografice se ocupă cu studiul
geosferelor exterioare în care îşi au locul agenţii externi.
Geomorfologia prezintă legături cu hidrologia în sensul că apele curgătoare, apele din
lacuri şi mări apa subterană şi gheaţa acţionează asupra litosferei în mod diferit. Ele
creează forme de relief specifice , rezultate tocmai din legile proprii mişcării lor.
Geomorfologia şi climatologia au de asemenea legături strânse. Temperatura şi
umiditatea aerului joacă un rol enorm în acţiunea de meteorizare, adică de transformări
fizice şi chimice pe care le suferă rocile la suprafaţa scoarţei sub acţiunea forţelor
exogene. Diversificarea mare pe zone şi etaje climatice determină apariţia de forme de
relief specifice fiecărei zone sau etaj climatic. Dominarea acestor reliefuri specifice în
anumite zone (deşerturi, regiunile ecuatoriale, regiunile reci) a dus la crearea noţiunii de
geomorfologie climatică.
Prin studiile lor, geomorfologia şi biogeografia ne arată că vieţuitoarele contribuie atât
direct cât şi indirect la transformarea scoarţei terestre. Acţiunea indirectă este însă cea
mai importantă. Învelişul vegetal joacă rolul de strat tampon între acţiunile atmosferei şi
hidrosferei şi scoarţa terestră. Vegetaţia reţine, transformă şi diseminează energia
provenită de la cele două învelişuri externe. Sub vegetaţia ierboasă dar mai ales sub
pădure efectul insolaţiei, al gerurilor puternice, al ploilor torenţiale, etc., este mult
atenuat.
Prezenţa învelişului vegetal a condiţionat apariţia unui echilibru dinamic, stabil şi
îndelungat între factorii externi şi relief. Acest echilibru dinamic mai este cunoscut în
literatura de specialitate ca stadiul de climax. Apariţia societăţii omeneşti care adeseori a
dus la distrugerea vegetaţiei pe areale foarte întinse a deranjat acest echilibru natural,
ceea ce a dus la intensificarea eroziunii, a alunecărilor de teren şi altele.
Geomorfologia şi pedologia prezintă strânse legături. Învelişul de soluri depinde nu
numai de climat şi vegetaţie, dar şi de relief şi de vârsta acestuia. Solul la fel ca şi
vegetaţia, reprezintă un ecran între agenţii externi şi rocă. Însuşirile solului ca structura,
textura, compactitatea şi altele au mare importanţă în desfăşurarea unor procese
geomorfologice (eroziune, alunecări, prăbuşiri, tasări, solifluxiuni etc.).
1.1.4. Metode de cercetare
Geomorfologia foloseşte o serie de metode proprii de cercetare.
- Metoda blocdiagramei introdusă de W. Davis, redă grafic o serie de cercetări anterioare.
Ea prezintă stadiul de evoluţie a reliefului şi structura geologică a acestuia.
- Cartarea şi harta geomorfologică generală reprezintă metoda prin care se poate cunoaşte
relieful, evoluţia paleogeomorfologică a acestuia şi este posibilă închegarea unei sinteze
regionale.
Metodele de cercetare variază şi după dimensiunile, gradul reliefului sau formei
cercetate.
La nivel planetar, al oceanelor şi continentelor geomorfologia foloseşte datele
astronomiei (cercetarea pământului din spaţiu prin sateliţi, navete spaţiale, staţii orbitale)
geofizicei şi geologiei. La nivelul cercetării generale a zonelor muntoase şi de câmpie, pe
lângă date de la geologie, geomorfologia foloseşte metoda suprafeţelor şi a nivelelor
geomorfologice. Această metodă, mai ales pentru zona montană, ajută la refacerea istoriei
evoluţiei reliefului.
Pentru relieful de ordin inferior se foloseşte observarea la teren. Ea se face cu ajutorul
hărţii topografice, a aerofotogramelor şi a hărţii geologice. Geomorfologul trebuie să
urmărească şi să carteze diferitele tipuri genetice de relief, rupturile de pantă, să analizeze
deschiderile, să facă schiţe şi fotografii.
Pentru înregistrarea evoluţiei unor forme sau procese geomorfologice actuale s-a introdus
metoda observaţiei staţionare.
Metode morfografice şi morfometrice se referă la unele activităţi de cabinet, efectuate cu
ajutorul hărţii topografice. Se stabilesc diferite puncte, se fac profile transversale,
blocdiagrame, hărţi morfometrice (fragmentare, pante, etc.)
Metode de laborator sunt împrumutate de la geologie, pedologie, biologie etc. Aici sunt
cuprinse determinările de roci şi depozite, granulometrie, mineralogie, analize de săruri,
analize de polen etc. Tot aici menţionăm metoda modelelor prin care se pot simula în
laborator procesele de eroziune, urmărindu-se o serie de parametri cantitativi.
Metodele pentru determinarea vârstei reliefului sunt stratigrafico-paleontologice,
arheologice, analizei polenice, pedologice, radioactivităţii şi altele.
Metode pentru corelări şi reconstituiri paleogeomorfologice, aici se folosesc corelări pe
baza raporturilor geometrice ale teraselor, ale nivelelor de eroziune, ale nivelelor marine,
corelări pe bază de sedimente, de soluri fosile sau tipuri de alterări, corelări pe baza
cenuşilor vulcanice erupte în acelaşi timp.
Pentru reconstituirea cauzelor evoluţiei trecute a reliefului se foloseşte principiul
actualismului.
1.2. ISTORICUL DEZVOLTĂRII GEOMORFOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ
1. 2.1. Dezvoltarea geomorfologiei în lume
Unele păreri explicative asupra reliefului le întâlnim încă din antichitate la Thales,
Anaximandru, Aristotel, Strabon şi alţii.
În timpul renaşterii, inginerii hidrotehnicieni care lucrau în Alpi, formulează pentru prima
oară noţiunea de “profil de echilibru”, noţiune care stă la baza teoriei eroziunii apelor
curgătoare (Guglielle, 1657).
Odată cu dezvoltarea capitalismului, care a dus la intensificarea exploatării subsolului
pentru substanţe utile (cărbune, petrol, minereu de fier şi metale neferoase etc.) s-a
dezvoltat rapid geologia şi topografia. S-au inventariat formele de relief şi cunoscându-se
şi structura lor internă a apărut necesitatea clasificării şi explicării lor. Secolul al XIX-lea
este perioada când se acumulează multe cunoştinţe în legătură cu relieful. Acum se
formulează noţiuni şi legi privind geneza reliefului. Se trece de la teoria catastrofismului
(sec. XVIII) în care relieful se forma prin schimbări bruşte, la teoriile evoluţionismului.
Spre sfârşitul secolului XIX geomorfologia se încheagă ca ştiinţă aparte. Acum apar
primele sinteze care încearcă să explice evoluţia reliefului terestru. Prima teorie este cea a
lui W. M. Davis, care defineşte într-un tot unitar obiectul de cercetare (relieful), teoria
(ciclul geografic) şi metoda (blocdiagrama) şi precizează totodată terminologia specifică
acestei ştiinţe.
În Statele Unite ale Americii geomorfologia se dezvoltă iniţial datorită nevoilor practice.
Dezvoltarea industrială şi extinderea spre zonele de vest a impus o cunoaştere mai rapidă
a subsolului. Astfel, metoda geomorfologică de cunoaştere a subsolului după aspectul
formelor de relief corespundea cel mai bine acestor sarcini. Condiţiile naturale ale
vestului SUA, unde domină semideşerturile, face ca structura geologică să poată fi citită
cu uşurinţă în formele de relief. Astfel, iniţial, geomorfologii americani explicau
morfologia teritoriului numai prin structură.
Înfiinţarea în 1879 a Serviciului geologic al SUA, compus din geologi, geografi şi
topografi, a impulsionat dezvoltarea rapidă a geomorfologiei. Mai cunoscuţi sunt J.
Pawell, K. Gilbert şi W. M. Davis.
În Europa dezvoltarea geomorfologică ca ştiinţă se datorează studierii proceselor de
eroziune din cadrul văilor şi gheţarilor din Munţii Alpi în legătură cu construcţiile
hidrotehnice. De asemenea, în secolul XIX iau amploare ridicările topografice, mai ales
din considerente militare. Ridicarea topografică a unor întinse regiuni a dus la
interpretarea reliefului sub formă morfometrică.
Acoperirea formaţiunilor geologice de către sol şi vegetaţie a dus la găsirea de metode
noi de descifrare a genezei reliefului, prin analiza amănunţită a hărţilor topografice -
analiza morfologică, utilizată mai ales de către germani.
În Franţa, după revoluţia burgheză se dezvoltă topografia militară şi ia fiinţă un serviciu
militaro-geografic, format din topografi şi geografi de seamă (De la Nöe, Emm.
Margerie, De Bertheau) care întocmesc lucrări de geomorfologie.
În Rusia, cu toată rămânerea în urmă din punct de vedere social-economic,
geomorfologia se dezvoltă odată cu geomorfologia din celelalte ţări înaintate, fiind
impulsionată de studiul ştiinţelor naturii (geologia, geografia, pedologia) precum şi de
interesul de cunoaştere şi de cercetare de noi teritorii.
Primele idei ştiinţifice în ce priveşte relieful la întâlnim în lucrările lui Lomonosov.
Folosindu-se de primele hărţi topografice ridicate în Rusia în 1717, el formulează ideea
că 4
formele de relief ale scoarţei terestre sunt rezultatul interacţiunii forţelor interne şi
externe şi că aceste forme trebuiesc studiate în dezvoltarea lor (1763). Alţi cercetători mai
importanţi: P. P. Semenov - Tian-Şanski (1857) ce cercetează Munţii Tian-Şan şi V.V.
Dokuceaev, întemeietorul pedologiei s-a ocupat în amănunt de eroziunea solurilor şi de
formarea văilor. El stabileşte legile eroziunii (1878) şi analizează vârsta solurilor şi
totodată vârsta diferitelor reliefuri.
Geomorfologia în secolul XX. Teoria lui W. Davis (1899, 1912), (ciclul eroziunii
normale) a precizat obiectul geomorfologiei, a strâns la un loc şi a făurit principalele
noţiuni despre relief şi le-a închegat într-o teorie clară şi aparent logică care a fost
acceptată la acea vreme de cei mai mulţi geografi.
W. Penck (1924), elaborează teoria treptelor de piemont, ca o reacţie la teoria lui W.
Davis, prin care încearcă să explice evoluţia reliefului sub o formă atotcuprinzătoare.
Geograful francez Emm de Martonne este primul care stabileşte locul geomorfologiei în
cadrul ştiinţelor geografice. El publică primul volum sistematizat de geomorfologie,
încadrat într-un tratat voluminos de geografie fizică.
În Rusia (URSS) geomorfologii trec la cercetarea amănunţită a proceselor
geomorfologice, cerute mai ales de rezolvarea practică a unor probleme puse de
dezvoltarea economiei. Sunt de menţionat şcolile geomorfologice de la Moscova şi
Petrograd (Leningrad) conduse de savanţi renumiţi ca I.S. Sciukin, L.S. Edelstein, I.P.
Gherasimov şi K.K. Markov.
În a doua jumătate a secolului XX pe primul plan trece observarea şi cercetarea directă a
reliefului, studiul proceselor geomorfologice actuale şi cartografierea geomorfologică la
diverse scări.
1.2.2. Dezvoltarea geomorfologiei în România
Şi în România, dezvoltarea geomorfologiei este precedată de apariţia şi dezvoltarea
topografiei şi geologiei, ştiinţe apărute din necesitatea descoperirii şi punerii în valoare a
o serie de noi bogăţii.
Primele informaţii descriptive despre relieful ţării noastre le găsim în scrierile lui Nicolae
Milescu (1636-1708), C. Cantacuzino (1650-1716), Dimitrie Cantemir (1673-1723) şi
apoi în manualele de geografie ale lui Gh. Asachi (1835), Barbu Tâmpeanu (1840), Ion
Rusu (1842) şi August Treboniu Laurean (1854).
Înfiinţarea universităţilor de la Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864) unde în cadrul catedrelor
de geologie se predau şi noţiuni referitoare la relief, iar înfiinţarea în 1866 a Academiei
Române a intensificat cercetările în multe domenii între care şi cele de geologie şi
geografie fizică.
În anul 1875 este creată Societatea Română de Geografie. În cadrul ei, în anul 1892 se
înfiinţează o secţie de geologie care împreună cu cea de geografie va constitui baza
dezvoltării geomorfologiei. Apare astfel, şcoala geologo-geografică care avea ca scop
efectuarea de studii complexe de geologie şi geografie fizică. Ca urmare, geomorfologia
se fondează pe cunoştinţele geologice dar şi pe unele cunoştinţe pedologice, primii noştri
geologi cunoşteau bine şcoala pedologică rusă a lui V. V. Dokuceaev şi A. Glinka.
O serie de mari învăţaţi români au pus bazele geomorfologiei româneşti. Grigore
Cobălcescu (1831-1892), primul profesor de geologie la Universitatea din Iaşi, realizează
o primă regionare morfologică a ţării. Gregoriu Ştefănescu (1836-1911), primul profesor
de geologie la Universitatea din Bucureşti, pune bazele studiului geologic al Câmpiei
Române. Gheorghe Munteanu Murgoci (1882-1925) care face o sinteză asupra şariajului
din Carpaţi, problemă de mare importanţă pentru morfologia structurală a acestei unităţi.
Pune problema limitei dintre Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali, apoi problema
văilor transversale din Carpaţii Meridionali, problema solurilor fosile şi a climatelor sub
care s-au format, probleme de morfologie a Dobrogei şi a Subcarpaţilor. Grigore Antipa
(1867-1944) a cercetat lunca şi Delta Dunării făcând o regionare a luncii Dunării şi a
elaborat o teorie asupra dezvoltării deltei.
La începutul secolului nostru cercetările de geografie fizică capătă o dezvoltare mai mare,
geografia delimitându-se tot mai mult de geologie. Geomorfologia se desprinde şi ea de
geologie şi devine o ramură a geografiei fizice. Această perioadă este marcată de
înfiinţarea catedrelor de geografie la Universitatea din Bucureşti (1900) având ca
profesor pe S. Mehedinţi,
la Universitatea din Iaşi (1904) profesor fiind geologul Ştefan Popescu şi în 1919 la Cluj,
ca prim profesor fiind numit G. Vâlsan.,
Dezvoltarea geomorfologiei ca ştiinţă s-a făcut prin cercetările efectuate la facultăţile din
Cluj şi Iaşi şi mai apoi Bucureşti. Cei mai de seamă savanţi au fost G. Vâlsan, C.
Brătescu şi M. David. Lor li se adaugă cercetările făcute de Emm de Mortonne şi de L.
Sawicki.
George Vâlsan (1885-1935) - prin lucrarea “Câmpia Română” (1915) este printre primii
în lume care atacă problemele de geomorfologie a câmpiilor. El acordă o atenţie
deosebită mişcărilor scoarţei terestre în formarea reliefului, arătând încă din 1915 rolul pe
care l-au jucat mişcările subsidente din nordul Câmpiei Române şi din cursul inferior al
Siretului asupra întregii sale evoluţii.
Constantin Brătescu (1882-1945) a atacat mai ales problemele geomorfologiei
cuaternarului de la noi, tinzând spre realizarea unei scări cronologice a formelor de relief,
verificată prin mai multe metode şi pornind de la regiuni diferite. Astfel face certări
asupra Deltei, a loessurilor Câmpiei Române, a falezelor Mării Negre şi altele. C.
Brătescu a căutat, în orice regiune cercetată , argumente concrete de datare a vârstei
fiecărei forme de relief. El tindea spre generalizări şi depistarea de legi particulare
geomorfologiei şi era conştient de faptul că un studiu geomorfologic trebuie să se bazeze
numai pe fapte culese din teren şi analizate minuţios.
Mihai David a fost ca pregătire geolog, dar a predat geografia fizică la Universitatea din
Iaşi. În lucrările sale se simte tendinţa de a explica relieful prin factorii interni, de altfel,
el aduce o contribuţie importantă în dezvoltarea geomorfologiei structurale.
V. Mihăilescu, la fel ca M. David, a fost un adept al teoriei lui Davis. El a introdus în
geomorfologia noastră analiza amănunţită a hărţilor topografice, analiză care subordona
adesea cercetările de teren.
În ultima perioadă cercetările geomorfologice s-au axat mult pe studiile regionale care au
stabilit diferite tendinţe de evoluţie a reliefului ţării noastre. S-a impus astfel concepţia
cercetării reliefului prin prisma dezvoltării sale paleogeomorfologice. Ca metodă
principală de lucru se introduce harta geomorfologică, încercându-se elaborarea unei
legende generale. Dintre cei mai cunoscuţi geomorfologi amintim pe C. Martiniuc şi V.
Băcăuanu la Universitatea din Iaşi, Gr. Posea, P. Coteţ. Victor Tufescu la Universitatea
din Bucureşti, Tiberiu Morariu la Universitatea din Cluj.
1.3. PRINCIPALELE TEORII ŞI CONCEPŢII ÎN GEOMORFOLOGIE
Prima teorie de bază care încearcă să formuleze într-un tot unitar, evoluţia generală a
reliefului aparţine americanului W.M.Davis (1850-1934). Teoria lui Davis, cunoscută sub
numele de ciclul geografic sau ciclul eroziunii normale, arată că evoluţia reliefului se
produce sub formă de stadii. Un relief muntos este distrus treptat printr-o serie de procese
în care un rol important îl are eroziunea apelor curgătoare, până ajunge o câmpie joasă,
numită peneplenă. El trece prin stadiul de tinereţe, maturitate şi bătrâneţe. Aceste stadii
reprezintă şi vârsta relativă a reliefului. În 1904, Davis adaugă la ciclul eroziunii normale
şi alte cicluri (deşertic, glaciar, marin, carstic), dar considerate secundare, care conduc
evoluţia tot către o peneplenă.
Concepţia Gipfelflurului
Albrecht şi Walter Penck au criticat concepţia lui W. Davis şi au elaborat o altă concepţie
care admite sincronismul mişcărilor tectonice cu eroziunea.
Albrecht Penck (1858-1945) a observat că vârfurile şi crestele cele mai înalte ale
munţilor se menţin cam la aceeaşi altitudine. Admiţând continuitatea mişcărilor de
înălţare şi a denudaţiei, autorul spune că în înălţime procesele denudaţionale se
intensifică, încât, înălţimea munţilor nu poate depăşi un anumit nivel, numit “nivel
superior de denudaţie”. Ulterior, el a considerat că cele mai înalte vârfuri muntoase sunt
derivate dintr-o suprafaţă de relief înălţată de mişcările tectonice şi apoi secţionată de
eroziune, rezultând acel nivel de vârfuri montane numit Gipfelflur.
Sectoarele unde rata înălţării este uniformă, vârfurile se menţin la aceeaşi altitudine
relativă, dar unde rata înălţării este mai puternică înălţimea vârfurilor este mai mare şi
pantele sunt mai accentuate.
Teoria lui W. Penck (1888-1923) sau teoria treptelor de piemont. Această teorie pleacă de
la principiul că relieful este rezultatul acţiunii concomitente a forţelor interne, ce ridică
scoarţa terestră, şi a agenţilor externi ce o denudează, în acelaşi timp. Rezultatul acestei
interacţiuni este apariţia unor munţi în trepte. Treptele de piemont iau naştere la piciorul
muntelui şi se înalţă apoi una câte una. Contrar teoriei lui Davis care vedea evoluţia
descendentă a reliefului, de la munţi la peneplene, teoria lui Penck admite evoluţia
ascendentă, de la forme plane, joase, spre forme muntoase cu aspect de trepte. Teoria lui
Penck este mult mai progresistă, relieful fiind văzut ca rezultat al interacţiunii dintre
agenţii interni şi cei externi. Teoria lui Penck are şi ea limitări deoarece consideră treptele
de piemont ca unica formă către care trebuie să evolueze relieful.
Teoria pediplenei, introdusă de L.C. King (1942; 1950), susţine că, în urma ridicării unei
regiuni, evoluţia reliefului se face prin retragerea continuă a versantului, paralel cu el
însuşi şi pe un plan de bază ce are o înclinare foarte mică. Acest plan este pedimentul.
Din îngemănarea pedimentelor rezultă o câmpie de eroziune numită pediplenă. Ridicările
reliefului în diferite perioade geologice duc la etajarea sub formă de trepte a pediplenelor.
Această evoluţie se întâlneşte mai ales în unele zone ale Africii, dar autorul greşeşte
susţinând că peste tot relieful evoluează astfel.
Teoria nivelurilor geomorfologice, elaborată de K. Markov (1948) se bazează pe
principiul că relieful este rezultatul acţiunii factorilor interni şi externi asupra scoarţei. El
vine cu ideea că fiecare agent extern principal creează un nivel de eroziune. Eroziunea
marină creează platforma continentală. Eroziunea apelor curgătoare creează peneplena.
Urmează nivelul eroziunii gheţarilor şi zăpezilor veşnice, iar mai sus se găseşte nivelul
superior de denudare.
Orice porţiune a scoarţei terestre poate să aibă la un moment dat o tendinţă sau alta de
evoluţie la care pot să intervină o serie de particularităţi evolutive, dictate de sensul
momentan al mişcărilor, de natura rocilor, de structura geologică, de climă etc. Pot apărea
astfel o serie de suprafeţe, peneplene, pediplene, trepte, nivele, în care se află imprimată
amprenta morfologică a particularităţilor respective. Cercetarea evoluţiei reliefului
trebuie făcută amănunţit, refăcută după urmele lăsate în diferite perioade. Astfel, a apărut
în ultimul timp concepţia evoluţiei paleogeomorfologice - adică a refacerii istoriei reale a
reliefului fiecărui teritoriu. Principiul de bază al acestei teorii este acela că evoluţia
reliefului nu se face după scheme, şabloane. Evoluţia este foarte complexă şi depinde de
o serie de factori care adesea se schimbă.
2. GEOMORFOLOGIA PLANETARĂ
Geomorfologia planetară studiază forma generală a Pământului, socotit ca un tot unitar şi
influenţele reciproce care se exercită în legătură cu reliefurile de ordin mai mic. Diferitele
forme de relief ale scoarţei nu pot fi pe deplin lămurite şi înţelese dacă nu se cunoaşte
structura pământului şi anumite procese planetare ca: mişcarea de rotaţie şi variaţia sa,
deplasarea polilor, deplasarea continentelor etc.
Geomorfologia nu are mijloace şi metode proprii de cercetare în acest domeniu, de aceea
ea împrumută rezultatele, teoriile şi ipotezele altor ştiinţe, printre care mai importante
sunt astronomia şi geofizica.
2.1. STRUCTURA PĂMÂNTULUI
Se admite, în general, că Pământul are o structură zonar - concentrică, în care materialele
mai grele se află la adâncime iar cele mai uşoare la suprafaţă. Această zonare a fost
cauzată de mişcarea de rotaţie şi de forţa de gravitaţie. Ed. Suess a numit aceste zone
după iniţialele principalelor elemente chimice care le compun: Sial, Sima, Crofesima,
Nifesima şi Nife.
Geofizica ne furnizează date privind structura internă a Pământului folosind mai ales
înregistrările seismologice. Undele seismice ai viteze variabile în funcţie de natura
mediului
străbătut, de presiunea şi temperatura locului respectiv. Diferitele sonde au scos la iveală
o serie de discontinuităţi care au fost luate drept limită pentru marile zone concentrice.
Nucleul sau sâmburele central cuprinde zona cuprinsă între 2900 km (discontinuitatea
Gutenberg-Wichert este situată la 2898 km) şi centrul Pământului, situat la 6370 km.
Această zonă mai este numită nife sau barisferă. Materia din care este compusă are o
densitate cuprinsă între 8-12 g/cm3 şi sunt diverse presupuneri privind starea ei: solidă,
vâscoasă, soluţie de metale şi gaze sau o materie cu structură total diferită de ceea ce
cunoaştem.
Mantaua sau mezosfera înconjoară nucleul şi are o grosime cuprinsă între adâncimile de
30-70 km şi 2900 km. Această porţiune se mai numeşte pirosferă. Ea are densitatea de
cca. 5 g/cm3, materia este solidă dar are şi pungi cu magmă.
Scoarţa terestră sau litosfera este cuprinsă între suprafaţă şi 30-70 km adâncime unde
există discontinuitatea Mohorovičic (sau Moho). Sub oceane scoarţa are cca. 10 km
grosime sau chiar mai puţin.
Scoarţa are la rândul ei trei principale straturi: bazaltic, granitic şi sedimentar.
Stratul bazaltic are o compoziţie ce se aseamănă cu bazaltul. El formează o pătură
intermediară deasupra discontinuităţii Mohorovičic şi este constituit din Si, Al şi Mg.
Grosimea lui este de 10-20 km sub continente şi cca. 5 km sub oceane. Când străpunge
stratele superioare şi iese la suprafaţă prin răcire se formează bazalte.
Stratul granitic, constituit din Si şi Al, reprezintă zona soclului cristalin. El are grosime
de 15-20 km sub platforme şi 30-40 km sub lanţurile muntoase. Sub oceane lipseşte. Prin
răcire treptată se formează granitul, iar prin răcire rapidă la suprafaţa terestră se formează
riolite.
Stratul sedimentar sau etajul structural superior, este constituit din roci rezultate din
distrugerea rocilor eruptive iniţiale. Aceste roci sunt foarte eterogene, au grosimi diferite,
în zona vechilor scuturi granitice ele pot lipsi.
Scoarţa terestră prezintă caractere specifice şi sub aspect geochimic. Van Hise împarte
scoarţa în două zone:
- Zona de dezagregare, în partea externă, cu temperaturi şi presiuni moderate.
- Zona de metamorfism, în partea internă cu temperaturi ce ating adesea punctul de topire
al rocilor şi presiuni foarte ridicate. Rocile sedimentare ajunse aici se metamorfozează
trecând în şisturi cristaline.
Scoarţa terestră prezintă sub aspect tectonic o zonă a fracturilor, situată deasupra
adâncimii de 10 km, la limita dintre zona de metamorfism şi cea de dezagregare şi în care
la presiuni tectonice se produc fracturi şi fisuri. Sub această zonă urmează o zonă a
deformaţiilor de curgere, în care materia, în tendinţa de echilibrare, se deplasează din
locurile cu presiuni mari către cele cu presiuni mici.
2.2. FORMA PĂMÂNTULUI
Pământul este un corp care se roteşte în jurul axei sale şi a cărui formă tinde spre un
echilibru în funcţie de forţa atracţiei universale şi forţa centrifugă. Această formă de
echilibru s-a numit sferoid.
Pentru calculele geodezice se foloseşte o formă mai simplă, aceea de elipsoid. Hayford,
în 1910, dă aceste valori.
Dimensiunile elipsoidului sunt următoarele:
- raza ecuatorială…………….6 378,388 km
- raza polară…………………..6 356,912 km
- diferenţa razelor………………..21,476 km
- mărimea turtirii la poli………….1/297
- suprafaţa…………………510 000 900 km2
- volumul……………………………1 083 miliarde km3
Globul terestru are o constituţie neuniformă, atât în ce priveşte densitatea cât şi ca formă
cu denivelări mai mari sau mai mici. Această formă particulară, reală a fost numită geoid
(Listing, 1870).
Forma de sferoid-geoid se modifică din cauza vitezei de rotaţie şi a deplasării axei polilor
pe care se face rotirea şi datorită deplasărilor de substanţă din interior.
Variaţia vitezei de rotaţie a pământului are repercusiuni asupra formelor de relief de
diferite ordine. S-a calculat că dacă viteza de rotaţie a Pământului ar creşte de 17 ori axa
ecuatorială s-ar mări faţă de axa polară de 2,7 ori iar forţa centrifugă ar fi atât de mare
încât materia de la ecuator şi-ar pierde greutatea şi s-ar desprinde de Pământ. Aceasta este
de altfel una din teoriile apariţiei Lunii, care s-a rupt din zona Pacificului, unde învelişul
granitic lipseşte, sunt cele mai mari adâncimi ale oceanului planetar, iar continentele din
jur au cele mai mari înălţimi.
Teoria lui Wegener, a deplasării continentelor, plecând de la ipoteza desprinderii Lunii,
arată că vechiul continent s-a fracturat şi sub influenţa forţei centrifuge părţi din el s-au
deplasat spre vest şi spre ecuator, creându-se continentele, oceanele actuale şi lanţurile
muntoase.
Plecând tot de la ipoteza ruperii Lunii din Pământ, ne putem imagina că în momentul
respectiv s-a produs un mare dezechilibru în masa geoidului, astfel că, restul de continent,
care a rămas după desprinderea Lunii, s-a fragmentat, iar aceste fragmente, ce reprezintă
continentele actuale, s-au deplasat treptat spre vest şi est pentru a aduce geoidul la o stare
de echilibru. Deplasările respective s-ar putea să fi fost uşurate şi de deplasarea unei părţi
din mantaua nucleului sau din pătura bazaltică care se presupune că este fluidă sau
vâscoasă.
Tot pe forţa centrifugă este bazată şi teoria lui Staub asupra curenţilor subcrustali,
datorită cărora se deplasează continentele şi se formează munţii.
Rotaţia Pământului influenţează indirect şi formele mai mici de relief , mareele având
influenţă în formarea reliefului marin. Apoi, forţa Coriolis care face ca orice corp care se
deplasează pe direcţie meridiană să fie deviat către vest.
Dar şi dezvoltarea formelor de relief de ordin mai mic, contribuie la modificarea
geoidului. Deplasarea materiei prin eroziune şi transport, activitatea vulcanică, deplasarea
gheţarilor, etc., schimbă dispunerea forţelor gravitaţionale.
Deplasarea axei polilor are influenţă asupra formei planetare. Cercetările efectuate asupra
poziţiei axei de rotaţie a Pământului au arătat că ea suferă două tipuri de deplasări:
deplasări mici, anuale şi deplasări mari executate pe perioade lungi de timp. Deplasările
anuale sunt de cca. 1 an şi de cca. 14 luni şi se datorează schimbării masei continentale ca
urmare a variaţiei zăpezilor şi presiuni atmosferice. Aceste deplasări sunt de cca. 20 m.
Deplasările mari ale axei polilor sunt cauzate se pare de deplasarea maselor interne ale
globului, de eroziune şi transportul materiei de pe masele continentale. S-a calculat că
dacă Asia ar fi erodată până la nivelul oceanului polii s-ar deplasa cu 40 km sau dacă
nivelul Mării Mediterane ar creşte cu 1 m, axa polilor s-ar deplasa cu 1 m. Se pare că
glaciaţia cuaternară a fost cauzată şi de deplasarea axei polilor.
2.3. CONTINENTELE ŞI OCEANELE
Continentele sunt uscaturile globului. Ele reprezintă un înveliş al scoarţei format în
principal din silice şi aluminiu de unde şi numele de Sial. Structurile continentale cuprind
continentele şi mările epicontinentale.
Oceanele reprezintă gropi enorme umplute cu apă. Domeniul oceanic al litosferei se
compune dintr-o pătură de bazalt peste care urmează o pătură subţire de sedimente.
Treptele morfologice ale continentelor şi oceanelor
Sub aspect morfologic şi morfometric relieful Pământului se delimitează în două mari
domenii: domeniul continental şi domeniul oceanic.
Domeniul continental cuprinde următoarele trepte:
- Treapta munţilor şi podişurilor înalte, cu maxim de înălţime în Munţii Himalaia.
Această treaptă domină sudul Europei, centrul şi sudul Asiei, Africa şi vestul Americii de
Nord şi de Sud. Din punct de vedere structural munţii şi podişurile se compun din strate
cutate şi înălţate.
- Treapta câmpiilor şi platourilor joase se plasează puţin mai sus de nivelul oceanului.
Ocupă areale întinse în Europa, Siberia, centrul şi estul Americii de Nord şi de Sud şi
mare parte din Australia. Structural acest zone se situează pe vechi platforme sau pe zone
depresionare acoperite cu aluviuni.
- Platforma continentală - se situează între nivelul de 0 m şi cca. 200 m adâncime. Ea
înconjoară continentele, având extinderi variabile. Platforma continentală prezintă un
relief plan,
uşor înclinat şi este acoperită de sedimentele cărate de râuri de pe continent sau cele
rezultate din distrugerea ţărmului de către valuri şi maree. Structural ea aparţine unităţilor
continentale, dar este modelată de apa oceanului.
- Abruptul continental se situează între 200 m şi 3000 m adâncime. Panta mai accentuată
este între 200 şi 1800 m după care ea devine mai mică. Structural abruptul continental
aparţine tot de continent. În această porţiune se depun sedimente fine aduse de pe uscat.
Abruptul continental reprezintă tranziţia între domeniul continental şi cel oceanic.
Domeniul oceanic cuprinde două trepte importante:
- Platforma oceanică sau zona pelagică, se prezintă sub forma unor platouri ce se găsesc
la 3000-5000 m adâncime şi care se înclină în unele regiuni până la 7000m. Pe aceste
platforme se depun sedimente de origine marină şi organică.
- Zona abisală, (gropile oceanice) se întinde între 7000 şi 11034 m. Aspectul morfologic
este acela a unor gropi foarte adânci, cel mai adesea alungite. Gropile oceanice se
întâlnesc la periferia oceanelor, cele mai mari se întâlnesc pe coasta asiatică a Pacificului
(Groapa Marianelor, Groapa Filipinelor etc.).
2.3.1. Ipoteze generale privind originea continentelor şi oceanelor
Paleogeografia scoarţei terestre ne arată că situaţia actuală a înălţimilor continentale si a
depresiunilor oceanice este doar un rezultat momentan al evoluţiei Pământului. Acţiunea
forţelor interne şi externe care este continuă va duce în timp la alte modificări ale
scoarţei.
S-a constata că unele părţi din continente sunt foarte vechi şi că ele au funcţionat ca nişte
nuclee în jurul cărora s-au adăugat noi teritorii. Nucleele continentale sunt: Siberia, scutul
Baltic, scutul Canadian, scutul African, mare parte din America de Sud şi scutul
Australian.
Separarea bazinelor oceanice şi a maselor continentale ca şi timpul când a început acest
proces este puţin cunoscut şi doar prin câteva ipoteze.
Se admite, în general, că iniţial scoarţa Pământului (Sial) era uniformă şi era acoperită cu
un strate gros de apă “Panthalassa”. Apoi, pătura sialică s-a fragmentat, în unele locuri s-
a redus puternic sau a dispărut, apărând bazinele oceanice şi continentale. Cauzele care
au dus la fragmentarea sialului şi la părăsirea lui din groapa Pacificului ca şi evoluţia
ulterioară a bazinelor oceanice şi a maselor continentale au fost explicate prin diverse
ipoteze.
- Ipoteza ruperii Lunii din Pământ, susţinută de A. Wegener, W. Staub, I. Vernadski, E.
Haarman şi alţii, admite că Luna s-a desprins de pe locul Pacificului, datorită forţei
centrifuge, iar faptul că Luna are un volum de 3 ori mai mare decât bazinul Pacific se
explică prin cicatrizarea locului respectiv prin deplasarea unor părţi din scoarţa vecină
spre locul rămas gol. Acest fapt a dus la crearea altor gropi - oceanul Atlantic şi oceanul
Indian. E. Haarman susţinea ipoteza desprinderii Lunii de Pământ din zona munţilor
Asiei Centrale, care s-ar fi ridicat puternic, ulterior, ca o reacţie de compensare.
- Ipoteza concentrării sialului în continente are câteva variante:
- Ipoteza curenţilor de convecţie promovează ideea că separarea celor două domenii s-a
produs în perioada când la suprafaţa terestră ajungeau curenţi de convecţie din interiorul
Pământului. Afluxul de materie din interior crea la suprafaţă o serie de curenţi orizontali,
iar în locurile de întâlnire ale sistemelor de curenţi se concentra sialul, formând primele
continente.
- Ipoteza cutărilor care arată că sialul s-a concentrat datorită mişcărilor de cutare.
- Ipoteza mareelor admite că după ce Luna a apărut în câmpul de atracţie a Pământului,
fluxul şi refluxul au dus la concentrarea sialului într-un singur continent înconjurat de
oceanul Planetar.
- Ipoteza translaţiei continentelor emisă de Alfred Wegener (1912) consideră că după
ruperea Lunii de Pământ a apărut primul continent care s-a fragmentat apoi în câteva
bucăţi. Acestea în virtutea forţei centrifuge s-au deplasat către vest, invers mişcării de
rotaţie. Totodată ele se deplasează şi dinspre poli spre ecuator, tot datorită acestei forţe.
Această teorie explică formarea continentelor şi a lanţurilor muntoase.
Argumentele pe care se bazează:
- coastele de vest ale ţărmului Euro-African se îmbucă perfect cu cele estice ale celor
două Americi.
- flora veche şi o parte din fauna prezintă unele similitudini în America de Sud, Africa,
Madagascar, India şi Australia, ceea ce duce la concluzia existenţei unui unic continent
“Gondwana”.
- urmele glaciaţiunilor vechi arată că ele au dispărut odată peste tot.
- măsurătorile repetate efectuate între 2 staţiuni din Europa şi America arată o distanţare
de până la 1 m pe an, între cele două continente. Date mai noi ar confirma această
ipoteză.
- similitudini stratigrafice între coastele vestice ale Europei şi Africii cu cele estice ale
celor două Americi.
Argumente contrare ipotezei:
- îmbucarea continentelor nu se face decât aproximativ sau deloc.
- simultaneitatea glaciaţiilor vechi se poate explica prin curenţii oceanici foarte reci.
- distanţa dintre Europa şi America variază în plus sau în minus.
- forţele indicate de Wagener sunt infinit mai mici şi nu pot efectua deplasarea maselor
continentale.
- formarea lanţurilor muntoase se realizează altfel decât în ipotezele indicate de Wegener.
E. Argand (1924), susţinând ipoteza lui A. Wegener, a emis ideea că deplasarea
continentelor poate provoca acele împingeri pe orizontală capabile să determine
orogeneza.
- Teoria izostaziei a fost elaborată de J. Pratt (1855) şi de G.B. Airy plecând de la studiul
gravimetric al scoarţei terestre. Sub continente există un deficit de masă, iar sub ocean
există un plus. Continentele şi munţii sunt formate din roci mai uşoare care plutesc pe un
strat de lavă topită cu densitate mult mai mare. Echilibrul este imperfect şi se realizează
cu întârziere. El a fost numit echilibrul izostatic, iar planul pe care se realizează
egalizarea maselor continentale s-a numit suprafaţă de compensare izostatică. Această
suprafaţă corespunde cu discontinuitatea Mohorovičic.
- Ipoteza geosinclinalelor (E. Haug, 1900, V.V. Belousov, 1948 şi alţii) arată că în timpul
perioadelor geologice vechi, bazinele geosinclinalelor erau foarte extinse, iar scuturile
continentale mult mai mici. Prin cutarea sedimentelor acumulate la periferia blocurilor
continentale au luat naştere munţi care s-au alipit vechilor scuturi.
S-a constatat că în unele porţiuni ale scoarţei terestre grosimea depozitelor sedimentare
este deosebit de mare (13000 m în Munţii Appalachi, 20000 în Munţii Stâncoşi) în timp
ce în alte regiuni grosimea sedimentelor este mai mică sau ele chiar lipsesc. J. Hall
(1859) explică aceasta prin faptul că sub greutatea sedimentelor fundul depresiunilor se
scufundă lent în magmă. J. Dana (1873) a introdus termenul de geosinclinal pentru aceste
depresiuni în care se acumulează sedimente cu grosime mare care apoi sunt cutate şi
înălţate formând lanţuri muntoase.
- Ipoteza curenţilor subcrustali, formulată de geologul austriac O. Ampherer (1906) şi
dezvoltată de A. Holmes (1928 şi 1944), porneşte de la faptul că scoarţa Pământului este
mai uşoară în zona blocurilor continentale, fiind formată din sial, iar în zona oceanică
este alcătuită din bazalte care sunt mai grele. Masele continentale au un conţinut mai
ridicat de elemente radioactive, ceea ce conduce la o acumulare mai mare de căldură.
Acest fapt determină apariţia unui curent ascendent în masa subcrustală, ce se orientează
apoi lateral către bazinele oceanice. Aici are loc răcirea, creşterea densităţii ei şi ca
urmare se produce o mişcare de coborâre. Curenţii aceştia constituie cauza translaţiei
continentelor, ei determină ruperea maselor continentale cu formarea unui nou ocean.
Deplasarea maselor continentale duce la formarea unor lanţuri muntoase la periferia
continentelor.
Astfel, blocul iniţial Pangeea s-a fragmentat într-o primă etapă în 2 blocuri - Laurasia şi
Gondwana, separate de marea Tethys. Ulterior, cele două blocuri s-au apropiat datorită
inversării sensului curenţilor de convecţie.
- Ipoteza expansiunii fundului oceanic, emisă de R.S. Dietz (1961) şi separat de H.H.
Hess (1962) consideră că fundul oceanic se află în mişcare permanentă. În zona rifturilor
(dorsalelor, fracturilor) iese din mantaua Pământului materie topită, care se consolidează
alcătuind scoarţa oceanică. Aceasta se deplasează simetric şi centrifug către fose (gropi
abisale) care absorb materia şi o reîncorporează în manta. De aceea zonele foarte active
sunt rifturile şi fosele
explicând astfel particularităţile geomorfologice şi geofizice ale fundului oceanului.
Relieful dorsalelor oceanice este creat de acumularea magmei care iese prin rift:
- seismicitatea deosebită a rifturilor şi foselor oceanice este rezultatul mişcării materiei
topite în lungul suprafeţelor de discontinuitate;
- fluxul caloric ridicat din zona riftului este cauzat de aportul de căldură adus de materia
topită din manta.
- Ipoteza tectonicii în plăci sau a tectonicii globale a fost elaborată în anii 60 ai secolului
XX, odată cu acumularea de noi date ale certărilor geologice şi geofizice. O contribuţie
importantă o au R.S. Dietz (1961), H. Hess (1960-1962), J. Wilson (1965). D.P.
McKenzie, R. L. Parker, W. J. Morgan (1967), Xavier Le Pichon (1967).
Această ipoteză admite că blocurile continentale formate din sial sunt transportate de
stratul bazaltic, sima, care se deplasează dinspre crestele mediane oceanice, către fose.
De-a lungul crestelor mediane, care au fost observate pe distanţe de peste 40 000 km, se
evidenţiază un proces de neoformare a scoarţei bazaltice şi respectiv o expansiune a
fundului oceanic. Pe aliniamentele foselor şi arcurilor insulare, scoarţa oceanică este
antrenată în adâncime, sub acţiunea curenţilor de convecţie.
În lumina acestei ipoteze au fost reperate la suprafaţa Terrei 6 plăci principale şi mai mult
de 10 plăci secundare, care suferă deplasări de translaţie şi rotire faţă de anumiţi poli.
Plăcile se măresc prin aportul de material nou adus din manta, pe de altă parte, dispar,
pătrunzând în mantaua superioară. Blocurile continentale se comportă ca nişte plute pe
care deriva plăcilor le fragmentează sau le apropie.
Atlanticul constituie un ocean evoluat, în mijlocul căruia se desfăşoară o “dorsală”, un
lanţ montan vulcanic submarin, în lungul căruia se ridică materia din manta şi contribuie
astfel, la depărtarea treptată a Americii de Europa şi Africa.
Marea Roşie şi Golful Aden corespunde unui ocean care se dezvoltă în prezent,
extinzându-se continuu. Peninsula Arabică se îndepărtează de Africa.
Riftul African reprezintă faza de început când o masă continentală începe să se fisureze.
Cele 6 principale plăci sunt:
- Placa Euro-asiatică:
- Placa Africană:
- Placa Americană;
- Placa Pacifică;
- Placa Indo-australiană;
- Placa Antarctică.
Cauzele mişcării plăcilor
Am vorbit la capitolul structura globului terestru că sub litosferă se află mantaua sau
mezosfera. Unii cercetători admit că partea superioară a mezosferei (la 100 -600 km
adâncime) ar exista un strat format dintr-o materie vâscoasă numită astenosferă (stratul
slab). Astenosfera s-ar situa imediat sub litosferă.
Astenosfera se comportă ca un fluid vâscos, ce prezintă în interior circuite de curenţi de
convecţie. Circuitele sunt formate din ramuri ascendente şi descendente unite prin ramuri
cu deplasare orizontală. Aceste circuite de materie pun în mişcare plăcile. Ramurile
ascendente a doi curenţi care se ciocnesc provoacă a umflătură a astenosferei. Aceasta
exercită o presiune asupra litosferei, pe care în timp o fracturează, formându-se o vale
numită rift. Riftul delimitează astfel două plăci. Pe despicătură se ridică periodic materie
topită care se revarsă lateral sau izbucneşte sub formă de vulcani. Prin răcire se naşte
litosfera nouă în continuitatea celor două plăci vecine pe care le împinge lateral, în
aceeaşi direcţie cu a curenţilor subcrustali.
Riftul Atlantic se prezintă ca o vale lată de 20-50 km şi adâncă de 1500-2000 m încadrată
de două lanţuri muntoase de 2-3000 m înălţime, peste câmpiile abisale. În unele locuri
vârfurile munţilor ies la suprafaţă ca insule. Lanţurile muntoase au lăţimi la bază de
1000-2000 km. Dorsalele pacifice în general nu prezintă rifturi.
Dorsala Atlantică are forma unui S - din insula Islanda spre sud prin insulele Sf. Petru,
Sf. Paul, Ascension, Sf. Elena, Tristan du Cuhna. În nord se continuă în Oceanul Arctic
prin dorsala Munţilor Mohns, Atka şi Nansen şi se pierde în Siberia la vărsarea fluviului
Lena. În
partea sudică a Atlanticului, dorsala ocoleşte Africa devenind dorsală a Oceanului Indian
(dorsala Carlsberg). O ramificaţie pleacă spre Golful Aden şi Marea Roşie iar cealaltă
intră în Oceanul Pacific printre Australia şi Antarctica. O altă ramificaţie este către
insulele Noua Zeelandă, iar din zona Insulei Paştelui se desprinde o ramificaţie către
sudul Americii de Sud - spre Strâmtoarea Magelan. Ramura nordică a Dorsalei
Pacificului se apropie de America Centrală, intră pe sub California - falia San Adreas,
reapărând la nord de aceasta şi se pierde undeva în Alasca.
Distrugerea plăcilor are loc în părţile opuse riftului, unde marginile cele mai vechi ale
plăcilor constituite din crustă bazaltică se consumă prin cădere în astenosferă. Aici se
retopesc sau se restrâng prin cutări. Dacă cea mai clară şi activă dorsală este cea atlantică,
zona de subducţie a unei plăci oceanice sub una continentală se întâlneşte pe coasta
pacifică a Americii.
Fosele au adâncimi de 5-11000 m, lăţimi de 10 km pe fund şi 100 km în partea superioară
şi lungimi de cca. 1000 km. Ele sunt în număr de 21. 18 în Pacific (Fosa Chile-Peru, fosa
Amercii Centrale, fosa Aleutinelor şi fosele dintre insulele Kurile şi insulele Mariane), 2
în Oceanul Indian (Groapa Djawa şi Groapa Diammantina) şi una în Oceanul Atlantic
(groapa Puerto Rico).
Formarea munţilor - Ciocnirea a două plăci din care una este continentală, mult mai
uşoară, face ca placa oceanică să alunece pe sub cea continentală. Au loc mişcări de
cutare şi de înălţare cu formarea de lanţuri muntoase. Ex.: placa Pacifică şi placa
Americană au dus la formarea Cordilierilor.
Apariţia unor ghirlande de munţi poate avea loc atunci când o placă oceanică se extinde
foarte mult, partea marginală îşi încetineşte deplasarea iar în partea mediană au loc
îngrămădiri mari de materie bazaltică, ce provoacă o rupere a plăcii, o subducţie plăcii
mai noi pe sub cea mai veche cu formarea de munţi şi un vulcanism activ.
Ciocnirea a două plăci continentale duce la cutarea sedimentelor cu formarea de munţi.
Ex.: Lanţul Alpino-Himalaian a rezultat prin cutarea sedimentelor Mării Tethys.
Tectonica globală priveşte oceanele ca pe un geosinclinal care evaluează de la
acumularea mare de sedimente care sunt apoi comprimate şi cutate de deplasarea unor
plăci de tip continental,în final având loc stingerea oceanului prin orogeneză. Aşa s-a
format lanţul Alpino-Himalaian prin cutarea sedimentelor din Marea Tethys sub
presiunea continentelor Laurasia şi Gondvana. La fel probabil s-au format Munţii
Hercinici şi cei Caledonici.
În prezent Oceanul Atlantic se extinde, şi nu se vede că ar exista o subducţie sub plăcile
Africană şi Americană. Oceanul Pacific nu are o dorsală mediană, ci ea este foarte
apropiată de America de Sud şi intră pe sub peninsula Californiei. Probabil, dorsala a fost
mediană, dar placa Americană a înaintat peste placa Pacifică, restrângând-o. Dorsala
Pacificului nu are rift, ceea ce înseamnă că în fazele finale se ajunge la umplerea riftului
şi încetarea funcţiei de generator de scoarţă. Cu alte cuvinte Atlanticul este un ocean în
plină extindere, iar Pacificul este în restrângere. Marea Mediterană este ultima fază a
Mării Tethys, iar Marea Roşie este un ocean pe cale de a se naşte.
3. GEOMORFOLOGIA TECTONICĂ
3.1. MORFODINAMICA INTERNĂ
Prin mişcări tectonice se înţeleg deplasări ale materiei solide a scoarţei cauzate de forţe
interne.
Forţa centrifugă produce tensiuni în scoarţă datorită atracţiei lunii sau deplasării polilor.
Forţa gravitaţională a dus la diferenţierea stratelor Pământului.
Izostazia - reprezintă un echilibru al masei de sial. Ea produce mişcări prin subţierea
acestei mase, fie prin eroziunea exterioară, fie prin eroziune interioară, fie se îngroaşă
prin depuneri de materiale erodate sau instalări de calote glaciare.
Curenţii de convecţie ridică către suprafaţă substanţa încălzită în interior provocând
mişcări tectonice.
Contracţia şi dilatarea Pământului. Ipoteza contractării Pământului, prin trecerea de la
faza topită către cea solidă. Ipoteza dilatării - care se datorează încălzirii radioactive a
rocilor. Aceasta provoacă crăpături şi mişcări ale scoarţei. Rocile se contractă diferit
producând tensiuni în scoarţă. Hidrosfera joacă un rol deosebit în răcirea scoarţei terestre.
Pe fundul oceanului apa are o temperatură foarte scăzută, dar sub fundul oceanelor este
un gradient termic foarte ridicat, ceea ce produce mari tensiuni.
3.1.1. Clasificarea mişcărilor tectonice
K. Gilbert (1890), clasifică mişcările în orogene şi epirogene. Mişcările orogene se
considerau a fi repezi; forţa de împingere era socotită tangenţială şi o dată cu cutarea are
loc şi înălţarea zonei respective. Cercetările ulterioare au dovedit că mişcarea de ridicare
se produce după cutare.
Mişcările epirogenetice se produc asupra blocurilor continentale fără să producă
modificări importante de structură. Sunt mişcări de înălţare sau de coborâre.
Mişcările radiale şi tangenţiale - primele ar duce la ridicări şi coborâri pe verticală,
inclusiv falieri, iar celelalte ar strânge ca într-o menghină stratele dând naştere la cute,
falii, încălecări, şariaje.
V. V. Belousov (1954) împarte mişcările în oscilatorii, de cutare şi rupturale.
Mişcările oscilatorii generale sunt încete şi rapide - ele dau naştere la transgresiuni sau
regresiuni.
Oscilaţiile ondulatorii dau naştere la cute largi ce pot duce la crearea de podişuri sau
lanţuri muntoase sau pot duce la formarea de geosinclinale.
Mişcările de cutare sunt acelea care ondulează puternic stratele. Cutele pot avea forme
variate mergând până la flexuri, falii şi şariaje.
Mişcările rupturale - sunt mişcări verticale inverse care duc la ruperea stratelor. Ele
creează munţii bloc, grabenele, platourile în trepte delimitate de falii cu adâncimi foarte
mari.
Mişcările importante pentru relief sunt:
- Mişcările orogenetice - afectează fâşii alungite din care rezultă lanţurile muntoase.
Amplitudinile variază pe sectoare, în unele sectoare pot fi şi mişcări negative, când se
formează depresiunile intramontane sau marginale;
- Mişcări de tip epirogenetic sunt pozitive şi negative;
- Mişcări izostatice - cu caracter de echilibru;
- Vulcanismul;
- Cutremurele;
- Mişcările eustatice - de ridicare şi coborâre a nivelului oceanului.
3.2. ELEMENTELE STRUCTURALE ŞI MORFOLOGICE ALE CONTINENTELOR
Continentele sunt formate din două elemente structurale de bază:
- zonele de orogen
- platformele
3.2.1. Zonele de orogen
Teoria geosinclinalelor şi formarea munţilor
Această teorie admite acumulări imense de sedimente în fose foarte adânci şi alungite,
care sunt apoi metamorfozate, cutate şi înălţate sub formă de lanţuri muntoase ataşate
unor continente mai vechi. Acestea, la rândul lor, au trecut prin aceleaşi faze, dar au fost
erodate şi au devenit cele mai rigide şi mai vechi părţi ale scoarţei.
Geosinclinalele sunt regiuni mobile ale scoarţei terestre având o formă foarte alungită.
Sunt două tipuri de geosinclinale: de tip circumpacific, reprezentat de un sistem de fose
alungite situat la marginea unor continente şi de tip mediteranean, reprezentat de arii de
lăsare cuprinse între două continente.
Caracteristicile geosinclinalelor:
- mobilitate mare, mişcări intense de coborâre sau ridicare (câţiva mm sau cm pe an) ce
se pot inversa;
- grosime mare a sedimentelor
- cutare puternică în spaţiul geosinclinal, sub formă de anticlinale, sinclinale normale,
deversate, încălecări, şariaje;
- dezvoltarea largă a metamorfismului;
- dezvoltarea mare a magmatismului (intrusiv şi extrusiv).
Evoluţia geosinclinalelor:
- Etapa de scufundare prezintă lăsări continue şi acumulări de sedimente groase
- fosele sunt depresiuni lungi, înguste, foarte profunde
- cordilierele sunt aliniamente mai înălţate şi cu grosimi mai reduse ale sedimentelor
- Etapa de ridicare, lăsările generale sunt înlocuite de înălţări, fosa principală se
transformă într-o cordilieră . Mişcările importante sunt de cutare, au loc şariaje, urcarea
maselor profunde pe principiul izostaziei, apar alunecări provocate de gravitaţie.
În partea finală pot apărea scufundări compensatorii a unor masive mediane, se formează
depresiunile interne (depresiunea Transilvaniei). Pe fracturi poate apărea un magmatism
posttectonic. După ridicările în bloc, când s-a constituit lanţul muntos, pot apărea, ca fază
postorogenă, fracturi în catena centrală, prăbuşiri cu formarea de depresiuni interne
(Petroşani, Braşov, Comăneşti).
- Transformarea lanţului muntos în platformă.
Lanţurile muntoase sunt ridicături puternice ale scoarţei care se întind pe sute sau mii de
kilometri. Lanţul alpino-carpato-himalaian s-a format în ultima orogeneză - cea alpină.
Ridicarea munţilor este însoţită de o puternică denudare. Sunt perioade când predomină
mişcările de ridicare sau când predomină denudaţia reliefului ridicat. Când mişcările de
ridicare încetează, ca urmare a consumării energiilor care au determinat mobilitatea
fostului geosinclinal, blocul muntos devine tot mai rigid, eroziunea rămânând factorul
principal de modelare a reliefului. Aceasta va transforma treptat muntele într-o
peneplenă.
Masive muntoase vechi, cu altitudini joase, aparţin unor etape orgenetice mai vechi. Aşa
sunt Munţii Vosgi, Podişul Central Francez, Munţii Urali, Munţii Appalachi, Munţii
Dobrogei care aparţin cutărilor hercinice.
În decursul timpului au avut loc mai multe orogeneze. În perioada precambriană au avut
loc cutările laurentiană, algomiană şi assyntică. În poleozoic, (ordovician - silurian) a
avut loc orogeneza Caledoniană. Ei îi aparţin Alpii Scandinavici, Scoţia, Ţara Galilor, E.
Groenlandei. În Asia, Peninsula Taimâr, Kazahstanul Central, Munţii Saian-Alatau
aparţin cutărilor caledonice, dar au fost reluate în cutările hercinice. În America: Anzii şi
Munţii Stâncoşi evoluează din paleozoicul inferior până în neozoic.
Cutările hercinice au loc începând din carbonifer până în permian.
Cutările alpine au loc în mezozoic şi neozoic.
3.2.2. Platformele
Platformele reprezintă un element principal al scoarţei continentale. Ele s-au format prin
consolidarea soclurilor lanţurilor muntoase, care au fost peneplenizate şi care s-au
adăugat treptat, treptat vechilor scuturi precambriene.
Platformele se caracterizează printr-o structură în două etaje. În bază se află fundamentul,
constituit din depozite cutate puternic care au fost erodate până la nivel de peneplenă, iar
deasupra sunt depozite sedimentare orizontale sau slab înclinate.
Platformele au mobilitate redusă (0,1-0,01 mm/an), relief redus, monoton, vulcanism
redus.
Elementele de ordinul I ale platformelor sunt:
- scuturile ce sunt definite în general, ca zone de platformă cu fundamentul la zi.
- plitele ce reprezintă părţile mai joase ale platformelor acoperite cu sedimente groase
Elemente de ordinul II:
- anteclizele - boltiri largi, pozitive ale platformelor formate prin mişcări de înălţare, ele
au aspectul unor anticlinale enorme sau a unor domuri uriaşe. Ex.: Dobrogea de Nord şi
centrală, scutul baltic
- sineclizele - îndoituri largi, negative ale platformelor, sunt bazine de subsidenţă. Ex.:
depresiunea Valahă, depresiunea Bârladului, Sinecliza Caspicei.
3.2.3. Avantfosele
Avantfosele sunt nişte depresiuni înguste şi alungite situate între geosinclinale şi
platforme. Fundamentul acestor depresiuni este constituit din fundamentul platformei
care este faliat şi căzut la adâncime mare şi fundamentul geosinclinalului care a fost
ridicat.
Avantfosele apar în faza finală de evoluţie a geosinclinalului. În ele se depun formaţiuni
de tip molasă, constituite din gresii, conglomerate, argile, sedimente lagunare (sare). Ele
au grosimi foarte mari, de mii de metri.
Avantfosele sunt adesea ridicate odată cu ultimele înălţări ale zonelor geosinclinale. Din
punct de vedere morfologic ele formează coline, podişuri, piemonturi, câmpii
piemontane, câmpii. Ex.: Subcarpaţii, Piemontul Getic, Câmpia Română de subsidenţă
4. GEOMORFOLOGIA EROZIVO-ACUMULATIVĂ
Această parte a geomorfologiei studiază relieful creat de agenţii externi în care
principalele acţiuni sunt cele de meteorizare, eroziune, transport şi sedimentare. Aspectul
actual al reliefului este dat de interacţiunea în timp şi spaţiu a factorilor interni şi a celor
externi.
4.1. LEGILE GENERALE ALE GEOMORFOLOGIEI
EROZIVO-ACUMULATIVE
4.1.1. Legea zonalităţii morfoclimatice
Zonalitatea este o lege generală în geografia fizică. Ea este cauzată de sfericitatea
Pământului şi de rotirea sa. În geomorfologia erozivo-acumulativă zonalitatea este
cauzată de climă care condiţionează dezvoltarea şi intensitatea diverselor procese fizice şi
chimice. Ea determină o anumită repartiţie a covorului vegetal, a solurilor şi în parte a
hidrosferei. În geomorfologie zonalitatea se manifestă prin aspectele comune pe care le
au formele de relief într-o anumită zonă climatică.
Zonele morfoclimatice se pot împărţi în două grupe mari: o grupă în care influenţa climei
se manifestă direct în modelare şi o grupă în care procesele geomorfologice se petrec sub
controlul păturii vegetale şi al solului.
Principalele zone morfoclimatice sunt:
a) Zona aridă - caracterizată prin absenţa apei şi vegetaţiei. În această zonă sunt oscilaţii
mari de temperatură între zi şi noapte, morfogeneza datorându-se dezagregării fizice,
vântului şi foarte rar ploilor torenţiale.
b) Zona glaciară, cu temperaturi dominante sub 0°C. Rocile sunt dezagregate prin îngheţ-
dezgheţ, are loc scrijelarea şi transportul materialelor dezagregate de către gheţari sau de
către torenţii formaţi în perioada caldă de vară.
c) Zona caldă şi umedă, a pădurii dese ecuatoriale, numită şi zona lateritei. Acţiunea
principală morfogenetică este alterarea chimică şi transportul substanţelor în soluţie. Apa
caldă pătrunde în roci descompunând mineralele. Sunt spălate sărurile şi silicea şi rămân
doar oxizii de fier şi hidroxidul de aluminiu, astfel că zona are o culoare roşie-violacee.
Laterita are grosime de zeci de metri, este lipsită de humus, materia organică este
descompusă complet şi are o mare permeabilitate. Se produc tasări şi alunecări
determinate de golurile lăsate prin spălarea materiei dizolvate.
d) Zona temperată - are temperaturi şi ploi mai moderate, în anotimpul rece vegetaţia îşi
depune frunzele pe sol, care prin descompunere lentă formează humusul. Descompunerea
chimică este mai redusă, la fel, dezagregările. Prezenţa vegetaţiei şi a solului face ca
morfogeneza să fie mult încetinită. Rolul principal îl joacă apele curgătoare care prin
adâncirea văilor declanşează procesele de versant. O parte din materiile transportate
provin din dezagregări, cum este pietrişul de pe fundul albiei.
Între aceste zone sunt zone morfoclimatice de tranziţie.
e) Zona periglaciară sau de tundră, între zona glaciară şi cea temperată. Ea este delimitată
înspre zona temperată cu aproximaţie de izoterma de 10°C a lunii cele mai calde.
Morfogeneza are loc sub influenţa îngheţului şi dezgheţului, a curgerilor de noroi şi sol, a
vânturilor puternice şi a zăpezilor. Râurile în perioada de primăvară-vară evacuează o
mare parte din materiale.
f) Zona stepelor prezintă temperaturi şi umidităţi ce nu permit creşterea pădurii ci numai
a ierburilor. Este zona în care predomină depozitele de loess şi local nisip. Este
importantă acţiunea vântului, eroziunea prin şiroire, alternanţele de secetă şi umezeală.
g) Zona mediteraneană - caracterizată de veri secetoase şi calde şi ierni cu ploi torenţiale.
Pădurea este rară şi cu frunze necăzătoare, se întâlneşte şi o vegetaţie de tufişuri.
Vara domină dezagregările, iar iarna dizolvările şi eroziunea.
Solul specific este terra rossa, rezultat al alterării calcarului din care rămâne doar argilă şi
oxizi de fier.
h) Zona savanelor, dominată de un anotimp ploios şi unul secetos. Pădurea nu se poate
dezvolta, cresc însă ierburile în anotimpul ploios. În anotimpul secetos vegetaţia dispare
fiind favorizată acţiunea vânturilor şi apoi a şiroirilor din anotimpul ploios.
Concluzii
Zonalitatea morfoclimatică s-a făcut simţită odată cu apariţia vegetaţiei. Sedimentele
precambriene sunt aproape peste tot detritice. Se pare că zonalitatea a apărut în
carbonifer.
Legea zonalităţii se aplică în mod deosebit pe întinsul vechilor platforme, în schimb,
zonele muntoase se caracterizează printr-o zonalitate mai complexă, desfăşurată pe etaje.
4.1.2. Legea etajării morfoclimatice
Etajele morfoclimatice sunt un fel de zone care se dispun în altitudine, determinate de
înălţimea reliefului. Etajarea a fost studiată mai întâi pentru vegetaţie şi climă şi apoi în
geomorfologie.
Studiul fenomenelor pe etaje a fost mai puţin aprofundat deoarece s-a considerat că
etajele au cam aceleaşi caractere ca zonele climatice similare. Ele au unele semănări, dar
deosebirile sunt însă mai importante şi de aceea a fost introdusă noţiunea de etaj
morfoclimatic.
Din punct de vedere climatic etajele rezultă din variaţia temperaturii şi precipitaţiilor în
altitudine, de asemenea, pe etaje se dispune şi vegetaţia şi solurile. De ele depinde
morfogeneza. Din punct de vedere geomorfologic, elementul esenţial pentru etajele
morfologice este panta. Prin multitudinea pantelor şi intensitatea fragmentării şi
accentuarea lor cu înălţimea se accelerează în mod deosebit eroziunea de toate tipurile,
astfel că apare o nouă noţiune specifică mai ales regiunilor înalte numită “eroziunea de
versant”.
Etajele se pot caracteriza prin câteva elemente specifice:
- umiditatea creşte cu altitudinea până la un maxim pluvial după care aceasta scade;
- temperatura scade cu înălţimea, iar aerul se răceşte în acelaşi sens;
- insolaţia la sol este foarte puternică ziua, iar noaptea este ger, astfel că procesele de
dezagregare sunt foarte intense la înălţimi mari;
- apele curgătoare au un regim torenţial, astfel că erodează puternic în adâncime şi
transportă cantităţi mari de aluviuni;
- orientarea versanţilor faţă de vânturi şi insolaţie creează o diferenţiere deosebită în
dispunerea etajelor;
- etajele se succed repede, astfel că există influenţe ale unora asupra celorlalte, ex.:
adâncirea văilor din etajele inferioare accelerează eroziunea în etajele superioare.
Principalele etaje sunt: etajul glaciar, periglaciar şi temperat.
Etajul glaciar - se găseşte deasupra limitei zăpezilor veşnice, 5000 m la ecuator sau 3000
m în zona temperată şi 0 m dincolo de cercul polar. Gheţarii montani sunt mai reduşi
decât cei de calotă şi se deplasează mai repede.
Etajul periglaciar - se întinde mai sus de limita pădurii. Un rol mare îl are torenţialitatea,
insolaţia şi îngheţul. Dezagregarea fiind foarte activă, pantele munţilor deasupra pădurii
sunt frecvent acoperite de grohotişuri, care sunt evacuate de ape. Pe pantele mai mici, cu
o cuvertură de sol, au loc procese de solifluxiune sau gelisolifluxiune.
Etajul temperat - se caracterizează prin prezenţa vegetaţiei de pădure şi a solului incipient
bine dezvoltat. Etajul se întinde în regiunile muntoase ale zonelor temperate şi calde.
Morfogeneza este dirijată de apele curgătoare care se adâncesc iar pe versanţi eroziunea
chimică şi dezagregarea se efectuează la contactul dintre sol şi rocă unde se realizează
pătura de alterare. Cele două procese sunt deosebit de active astfel că pătura de alterare se
regenerează rapid.
Spălarea versanţilor este în funcţie de caracterul vegetaţiei, mai densă sau mai rară, de
dezvoltarea subarboretului, de asemenea depinde de contrastele termice, de vânturi, de
poziţia faţă de maximul pluvial de versant, ceea ce influenţează dezvoltarea organismelor
torenţiale.
4.1.3. Legea eroziunii diferenţiale
Intensitatea proceselor geomorfologice, precum şi unele forme specifice sub care se
manifestă procesele şi agenţii de modelare sunt diferite de la o rocă la alta. Eroziunea
chimică va fi foarte activă pe calcare, indiferent de zona climatică, cu excepţia
deşerturilor. În argile sunt frecvente alunecările şi eroziunea prin şiroire, pe nisipuri vor fi
create forme eoliene. Eroziunea în depozitele constituite din strate de roci diferite se
manifestă selectiv faţă de acestea. Începând cu dezagregarea şi alterarea şi continuând cu
acţiunea vântului şi apei apare un relief specific, cum sunt formele antropomorfe de pe
vârful munţilor (babe, călugări, sfincşi etc.), apoi văile cu bazinete şi chei sunt tot un
răspuns la acţiunea selectivă a eroziunii fluviale faţă de rocile pe care le întâlnesc în cale.
Rezultat al acţiunii eroziunii diferenţiate este realizarea reliefului petrografic şi structural.
4.1.4. Legea echilibrului
Echilibrul tectono-eroziv
Procesele geomorfologice se supun în spaţiu legilor zonalităţii, etajării şi eroziunii
diferenţiate. Acţiunea contradictorie a agenţilor interni şi externi au tendinţa de echilibru.
Legea echilibrului prevede că evoluţia reliefului în timp tinde către un echilibru. Dacă
înălţarea se accelerează, eroziunea creşte şi ea, astfel încât se ajunge la un maxim peste
care chiar dacă ridicarea continuă altitudinile nu mai cresc. Dacă înălţarea se încetineşte
sau se opreşte, eroziunea va continua un timp în mod accelerat ca apoi să se diminueze în
intensitate. Eroziunea tinde să creeze suprafeţe tot mai uniforme, de la suprafeţe mici spre
suprafeţe netede tot mai extinse.
Stadiile de evoluţie ale echilibrului
În cadrul tendinţei generale de evoluţie, forma pantelor este în funcţie de stadiul de
evoluţie al echilibrului. În stadiile incipiente, realizarea echilibrului se face doar local,
aceasta deoarece orice loc mai mare sau mai mic, care are o înclinare redusă constituie o
frână în evacuarea materialelor; ele reprezintă nivele locale în spatele cărora eroziunea
are tendinţe de a realiza suprafeţe de echilibru.
Pe măsură ce evoluţia înaintează, sectoarele încep să se uniformizeze şi între ele, putând
cuprinde unităţi tot mai întinse. Când toate acestea ajung la suprafeţe plane de tipul
pediplenei sau peneplenei spunem că am ajuns la stadiul final al evoluţiei echilibrului
dinamic - descendent. Acesta poate dura extrem de mult timp, dacă nu intervin alte
mişcări.
Varietatea suprafeţelor de echilibru
Forma suprafeţelor de echilibru (înclinarea pantei, altitudinea la care se realizează,
extinderea şi relieful în amănunt) este în funcţie de agentul modelator principal, de rocă,
de gruparea forţelor de eroziune pe zone şi etaje climatice, precum şi de stadiul de
evoluţie al echilibrului. În stadiul incipient al dezvoltării echilibrului dinamic, pantele au
înclinări proprii pentru fiecare tip de rocă şi structură. Vegetaţia, pădurea în special,
contribuie la realizarea unor pante mai mari. Gruparea intensităţii agenţilor pe climate
reprezintă una din cauzele principale ale diversificării suprafeţelor de echilibru pe tipuri
principale de bază. Astfel, pediplenele domină în zona ecuatorială şi subecuatorială,
pedimentele şi glacisurile în zonele aride şi semiaride, câmpiile piemontane se dezvoltă
mai ales la poala munţilor din zonele mediteraneene iar terasele în zonele temperate.
Există două categorii de suprafeţe de echilibru:
- suprafeţe specifice versanţilor;
- suprafeţe specifice fiecărui agent modelator cu nivel de bază bine precizat.
Suprafeţele de versant - sunt realizate de meteorizare şi de transport în masă. Forma şi
înclinarea versantului depinde de rocă, de ritmul adâncirii albiei râului şi de climă.
Suprafeţele specifice agenţilor
La apele curgătoare echilibrul este marcat de suprafaţa luncii, la apa mării suprafaţa se
realizează în lungul ţărmului mării sub formă de plajă şi platformă continentală, la gheţari
în lungul limbilor şi circurilor glaciare.
Profilele de echilibru ale apelor curgătoare influenţează la rândul lor evoluţia versanţilor
limitrofi.
Tendinţa de realizare a suprafeţelor de echilibru este strâns legată de trei nivele de bază -
nivelul oceanului planetar pentru apa curgătoare, vânt şi glaciaţia de calotă, nivelul
platformei continentale - pentru apa mării şi nivelul limitei zăpezilor veşnice - pentru
gheţari şi nivaţie.
Formele generale de echilibru
- Echilibrul crestelor şi vârfurilor maxime a fost studiat de A. Penck, K.K. Markov şi
V.D. Dibner. Ei apreciază că datorită eroziunii accelerate se realizează o suprafaţă
superioară de denudare, cu atât mai uniformă cu cât roca ar fi mai unitară. În realitate
există însă o mare neuniformitate.
- Echilibrul suprafeţelor parţiale de netezire se realizează în condiţiile diminuării
eroziunii, denumindu-se echilibru dinamic. El se manifestă prin crearea unor suprafeţe tot
mai uniforme, în realizarea sa intervin anumite pături ce funcţionează ca tampon (pătura
de dezagregare, de vegetaţie, de sol). Pentru a ajunge la roca de bază, insolaţia, apa de
precipitaţii vor trebui să treacă prin această pătură care absoarbe o parte din energia
acestora. Aspectul dinamic rezultă din faptul că pe măsură ce materialele din pătură sunt
îndepărtate, ea se regenerează pe baza rocii subiacente.
Vegetaţia are un rol deosebit în stabilitatea păturii de dezagregare prin însăşi faptul că ea
consumă o mare parte din energia venită de la soare, din energia vântului şi apelor.
Vegetaţia prin procesele fizico-chimice cu care acţionează asupra păturii de dezagregare
duce la formarea solului cu însuşirile sale specifice.
- Echilibru relativ static se realizează când mişcările tectonice se sting pentru perioade
foarte lungi de timp şi când eroziunea a redus relieful la o suprafaţă aproape uniformă,
situată la altitudini joase, în apropierea nivelului oceanului. Este cazul peneplenei sau
pediplenei la suprafaţa cărora procesele de eroziune sunt extrem de reduse datorită lipsei
pantelor, relieful nu mai are energie.
Această situaţie poate dura până se rupe echilibru stabilit de o nouă mişcare tectonică sau
eustatică.
Ruperile de echilibru pot fi locale şi atunci văile se adâncesc din nou, lunca devine terasă.
Se formează suprafeţe etajate.
4.1.5. Legea nivelului de bază. Bazele de eroziune
Tendinţa generală de realizare a suprafeţelor de echilibru este strâns legată de nivelul
oceanului, nivelul platformei continentale şi nivelul zăpezilor permanente. Sub aceste
nivele eroziunea încetează, deoarece încetează însăşi mişcarea mediului care execută
transportul şi eroziunea.
Oceanul planetar formează nivelul general de bază pentru orice teritoriu. În aspectele de
amănunt apar însă nivele regionale şi nivele locale.
La apele curgătoare se fixează două categorii de baze de eroziune, una o reprezintă gura
de vărsare (ocean, mare, lac, râu) şi alta care se identifică cu fiecare ruptură de pantă care
de obicei corespunde cu unităţile principale petrografice şi structurale sau cu etapele de
eroziune.
Gheţarii, limbile gheţarilor erodează în funcţie de punctul de topire sau de rupturile de
pantă, o eroziune puternică se produce de la limita zăpezilor veşnice.
Marea are limita de eroziune până unde ajung valurile şi mareele.
Vântul erodează până la nivelul pânzei freatice.
Bazele de denudaţie ale versanţilor (după A. Penck şi W. Penck) se plasează la poala
versanţilor, constituind baze imediate ce activează eroziunea de versant, ele pot coincide
cu talvegul văilor sau pot fi independente.
4.2. FACTORII MORFOGENETICI
Relieful este creat de acţiunea concomitentă pe care o exercită factorii interni şi cei
externi asupra scoarţei terestre.
Factorii interni sunt cei care ridică sau coboară scoarţa terestră iar cei externi sunt cei
care erodează relieful înălţat sau îl ridică prin acumulare pe cel coborât. Acţiunea acestor
factori este contradictorie, şi în funcţie de influenţa predominantă a unora sau altora,
relieful evoluează către accentuarea liniilor sale dominante sau din contră către
diminuarea sau estomparea sa .
Factorii interni creează în principal lanţuri de munţi, platouri, dealuri, câmpii sau
depresiuni. Aceste forme nu sunt însă pur tectonice. Spre exemplu, pe măsură ce lanţul
muntos se ridică, asupra lui acţionează denudaţia care îndepărtează strate de roci de mii
de metri grosime; sau o depresiune este umplută cu sedimente şi transformată în câmpie.
Deci putem vorbi de un relief tectono-eroziv sau tectono-acumulativ.
Factorii exogeni creează un relief erozivo-acumulativ. În general, acţiunea factorilor
exogeni este materializată prin erodarea regiunilor înălţate şi acumularea materialelor
erodate în părţile mai joase.
Relieful petrografic şi structural reprezintă forme create de eroziune, chiar dacă a fost
înălţat tectonic. El reprezintă un capitol al geomorfologiei erozivo-acumulative.
Interacţiunea dintre factorii interni şi externi începe atunci când factorii interni ridică
părţi din scoarţă sau le coboară, supunându-le fie denudaţiei fie acumulării.
Dependenţa factorilor externi de cei interni se realizează prin intermediul gravitaţiei şi
pantelor. Cu cât scoarţa va fi mai înălţată şi pantele mai mari cu atât eroziunea va fi mai
puternică. Această dependenţă se anulează la nivelul oceanului, unde există aşa numitul
nivel de bază, iar în domeniul marin în zonele de platou şi de fund ale gropilor abisale.
Există şi o dependenţă a factorilor interni de cei externi. Astfel, prin eroziunea unui
teritoriu acesta devine mai uşor şi se ridică în sus. În arealele depresionare acumularea de
sedimente duce la îngreunarea teritoriului respectiv care coboară tot mai jos. Prin urmare
se poate spune ca acţiunea unor agenţi depinde de acţiunea altora care au precedat-o.
În procesele morfogenetice se constată un antagonism între cei doi factori. Ceea ce forţele
interne ridică, forţele externe distrug şi nivelează, ceea ce forţele interne coboară, forţele
externe înalţă prin acumulare. Factorii externi depind de gravitaţie pe când cei interni
sunt independenţi de forţa gravitaţională.
Toate aceste procese se desfăşoară conform legilor fizicii, în care acţiunea a două forţe
contrare au tendinţa de evoluţie către un echilibru fizic. Unde domină înălţarea, formele
vor fi pozitive şi de eroziune, iar unde domină coborârea, formele vor fi negative şi de
acumulare. Când forţele endogene şi exogene se desfăşoară cu aceiaşi viteză, acesta este
un echilibru în mişcare. Acest echilibru se materializează prin aşa numitele suprafeţe de
echilibru, în care deşi relieful se ridică tectonic, el nu creşte şi altimetric, deoarece
denudaţia îl coboară cu o viteză similară. Aceste suprafeţe, născute la partea superioară a
unor zone înălţate nu sunt orizontale, aşa cum le concepuse W. Penck (nivelul superior de
denudare); ele sunt foarte variate ca relief şi altitudine, deoarece locul unde se realizează
acest echilibru depinde de rocă, de agentul extern principal etc.
Suprafeţele de echilibru care se realizează la altitudini mai mici tind să evolueze spre
forma de câmpie, ca urmare a nivelului de bază al eroziunii.
Mişcările tectonice pot avea intensităţi diferite de la un loc la altul. Procesele
denudaţionale şi acumulative au loc după legi generale, dar efectele lor sunt foarte variate
de la loc la loc, fiind în funcţie de climă şi rocă. Aceste variaţii creează multitudinea de
forme de relief.
Relieful este rezultatul corelaţiei şi dezvoltării acţiunii celor două forţe antagonice. Dacă
suprafaţa scoarţei terestre ar fi formată din aceeaşi rocă, atunci rezultatul corelaţiei dintre
cele două forţe antagonice ar duce la formarea de pante cu profil concav, convex sau
drept după cum domină eroziunea, înălţarea sau echilibrul. Varietatea proceselor externe
şi a rocilor face să se realizeze profile având curba mult mai complicată. Tipul de curbă
care reflectă evoluţia generală a unui teritoriu reprezintă “curba morfodinamică”.
4.3. AGENŢII MORFOGENETICI
Forţele care execută erodarea suprafeţei terestre, transportul şi acumularea materialelor se
numesc agenţi exogeni.
Agenţii exogeni sunt acele forţe care prin intermediul unui mediu gazos, lichid sau solid,
atacă suprafaţa scoarţei creând relief. Energia lor provine de la soare, şi ei consumă
această energie prin mişcare şi deplasarea materiei din părţile mai înalte spre părţile mai
joase, dirijaţi fiind de forţa de gravitaţie.
Aceşti agenţi sunt: apa de ploaie, râurile, apa mării, gheţarii şi zăpada, vântul,
organismele vii şi omul. Lor li se adaugă gravitaţia şi temperatura.
Acţiunile generate de agenţi se supun legilor generale, dar intensitatea acţiunii lor şi
modul de combinare în geneza reliefului, depind de climă, rocă şi pantă.
4.4. PROCESELE PREMERGĂTOARE EROZIUNII
Mecanismele prin care acţionează aceşti agenţi se numesc procese exogene. Procesele
prin care se produce distrugerea rocilor la suprafaţa scoarţei terestre sunt: fizice, chimice
şi de eroziune. Mai pot fi împărţite procesele în simple şi complexe, în premergătoare
eroziunii şi procese erozive.
Totalitatea proceselor care se desfăşoară la suprafaţa scoarţei terestre poartă numele de
denudare. Ea se poate subdivide în meteorizare, eroziune, transport şi acumulare.
Meteorizarea - reprezintă totalitatea proceselor care distrug roca pe loc pregătind-o pentru
eroziunea propriu-zisă. Meteorizarea cuprinde dezagregarea, alterarea şi în parte
dizolvarea.
Dezagregarea se produce prin: insolaţie, îngheţ-dezgheţ, umezire-uscare.
Alterarea se produce prin: oxidare, hidratare, carbonatare şi hidroliză.
Eroziunea - este distrugerea rocii la suprafaţă sau în interior şi transportarea materialului
de la locul respectiv. Eroziunea se produce prin forţe fizice care izbesc, rup şi mută din
loc materialele care au fost pregătite prin procesele anterioare.
Eroziunea este procesul esenţial exercitat de agenţii externi. În funcţie de agenţii externi
avem: eroziune normală - a apelor curgătoare, abraziune - a apei marine sau lacustre,
exaraţie - a gheţarilor, coraziune - eroziune eoliană, eroziune carstică - dizolvarea
calcarului.
Eroziunea se subdivide în eroziune areolară de suprafaţă şi eroziune liniară, eroziunea
liniară se subdivide în eroziune în adâncime şi eroziune laterală. Un caz aparte este
eroziunea de front, care se produce la baza unui versant.
Transportul - este procesul care ajută eroziunea, evacuând materialele fărâmiţate şi
dislocate. El se desfăşoară gravitaţional (prăbuşire, rostogolire, alunecare) prin
intermediul unui agent, apă de ploaie (spălare, şiroire, torenţi), ape curgătoare
permanente, gheţari, zăpadă, vânt, apa mării (valuri, curenţi, maree).
Transportul poate fi subdivizat în: transport în masă (prăbuşiri, alunecări, spălare,
creeping ), transport liniar (şiroire, torenţi, ape curgătoare permanente, gheţari, curenţi
marini), transportul pe calea vântului şi transportul prin valuri şi maree.
Acumularea - este de fapt încetarea acţiunii agentului. Ea este un proces geomorfologic
deoarece construieşte forme de relief. Acumularea se clasifică după agentul care a adus
materialele, aluviuni - de apele curgătoare, morene - de gheţari, depuneri eoliene,
depuneri torenţiale, sedimente marine şi lacustre, depuneri de precipitaţie şi acumulări
gravitaţionale.
Formele de relief sunt create de eroziune şi de acumulare şi deci avem forme de eroziune
şi forme de acumulare.
Dezagregarea şi alterarea sunt două procese diferite care se îmbină în natură, ducând la
fărâmiţarea rocilor, chiar a celor mai dure. Dezagregarea precede cel mai adesea
alterarea, dar sunt situaţii când procesele se petrec concomitent sau alterarea acţionează
mai întâi.
4.4.1. Dezagregarea
Ea se produce ca efect al variaţiilor accentuate ale temperaturilor diurne, alternarea
îngheţului şi dezgheţului sau sub acţiunea vieţuitoarelor.
- Dezagregarea prin variaţii de temperatură. Ea acţionează cu maxim de intensitate în
ţinuturile aride şi semiaride din zona caldă şi temperată. Ea se manifestă şi în alte zone
dar procesul este mai puţin accentuat. Condiţiile optime pentru desfăşurarea procesului
sunt atunci când există o mare amplitudine termică a temperaturilor diurne, precipitaţii
reduse şi vegetaţie rară.
Se consideră zone aride, regiunile în care precipitaţiile care cad nu depăşesc, în medie,
200 mm anual. Cele mai secetoase sunt deşerturile Atacama şi Namib.
Nu orice schimbare de temperatură duce la dezagregarea rocilor, ci numai trecerile bruşte
între temperaturile extreme duce la crăparea stâncilor. Dilatându-se şi contractându-se
repede şi repetat, coeziunea rocii slăbeşte. În deşerturi, datorită uscăciunii puternice sau
pe culmile muntoase înalte, unde în cursul zilei se înregistrează o insolaţie foarte
puternică, imediat după apusul soarelui are loc o răcire rapidă ca urmare a iradiaţiei
nocturne. Amplitudinile termice ajung frecvent la 60-70°C. Variaţiile diurne de
temperatură pătrund în rocă pe o adâncime de cca. 30 cm. Plesnirea rocilor se produce
mai ales noaptea, când roca se contractă, procesul este însoţit de zgomot. Unii cercetători
ai fenomenului afirmă că în pustiu zgomotul produs seamănă cu detunătura unei arme de
foc.
Cercetările au arătat că stratul superficial se încălzeşte mai puternic decât cel de dedesubt,
astfel că, atunci când se dilată întâmpină rezistenţă din parte forţei de coeziune care-l
leagă de restul masei. Aceasta produce fisuri paralele cu suprafaţa rocii care cu timpul
duc la separarea părţii superioare. Noaptea, când se răceşte, stratul superior se contractă
mai tare decât cel de dedesubt. În felul acesta iau naştere fisuri perpendiculare pe
suprafaţa rocii. Cercetările de laborator au arătat că încălzirea şi răcirea bruscă a unei roci
nu duce la crăpături. Se pare că pe lângă dilatare şi contractare un rol l-ar avea şi prezenţa
apei (cea de condensare) care ar duce la apariţia proceselor de alterare. Unele săruri care
se găsesc în rocă, de asemenea se pare că au un anumit rol în acest proces.
Învelişul vegetal şi umiditatea atenuează efectul dezagregării. Rocile umede se încălzesc
mai greu şi se răcesc mai încet. Vegetaţia absoarbe o parte din energia solară, prin
transpiraţie, vegetaţia aduce un plus de umiditate în aer ceea ce micşorează amplitudinile
zilnice de temperatură.
Procesele de dezagregare se întâlnesc în ţara noastră mai ales în Munţii Măcinului, dar şi
în zona Carpatică, dar aici se asociază frecvent cu procesul de îngheţ-dezgheţ.
Rocile răspund diferit la procesul de dezagregare prin variaţii de temperatură. Rocile
eruptive se dezagregă mai rapid decât cele sedimentare, fapt explicat prin indicele de
dilatare diferit al particulelor constitutive ale rocii şi prin deosebirea de culoare ale
mineralelor componente. Mineralele melanocrate se încălzesc mai puternic decât cele
leucocrate, primele se dilată mai mult decât celelalte şi prin urmare se separă unele de
altele. Calcarele şi gresiile dure se sparg la suprafaţă, determinând desfacerea rocii în
plăci subţiri. Rocile şistoase se dezagregă mult mai rapid, deoarece dezagregarea este
înlesnită de planurile de şistuozitate.
- Dezagregarea prin îngheţ-dezgheţ se aseamănă cu procesul precedent, dar aici
fenomenul se petrece în jurul temperaturii de 0°C şi mai intervine încă un element “apa”.
Apa prezintă două particularităţi importante în desfăşurarea acestui proces. În primul rând
apa pătrunde foarte uşor în pori şi fisuri şi are cel mai mic volum la 4°C, iar cel mai mare
la 0°C. (1 cm3 devine1,1 cm3), acest fapt este contrar altor substanţe din natură. Apa
pătrunsă în crăpături exercită o forţă extrem de mare asupra rocii atunci când îngheţă.
Majoritatea rocilor prezintă o sumedenie de planuri de fisurare. Ele sunt cauzate de
modul de formare a rocilor. În rocile eruptive se întâlnesc linii de separare datorită
texturii curgătoare sau procesului de răcire al magmei, când diversele elemente se separă
unele de altele, dând aspecte caracteristice de coloane (bazalt) sau dale (granite). Rocile
metamorfice prezintă pe planurile de şistuozitate o mai mică rezistenţă, gresiile prezintă
planuri de clivaj la fel şi nisipurile argiloase etc. În roci se întâlnesc fracturi şi datorită
eforturilor orogenetice, tasării naturale sau gravitaţiei. Rocile prezintă astfel încă din
perioada de formare, chiar înainte de a fi supuse agenţilor exogeni, o reţea naturală de
fisuri.
O a doua particularitate a procesului de îngheţ-dezgheţ este aceea că apa îngheţă din afară
spre interior, ne mai lăsând posibilitatea de a se dilata în sus ci numai lateral. Gheaţa
lucrează ca o pană care lărgeşte crăpătura. Presiunea exercitată este de 2040 kg/cm2 şi
poate ajunge la 6000 kg / cm2.
Şi cu apa din pori la fel se întâmplă. Prin îngheţare ea lărgeşte porii până dislocă
particulele rocii. Fenomenul prezintă două situaţii diferite:
a) când porii sunt incompleţi umpluţi cu apă, prin îngheţ se formează ace de gheaţă ce
apasă lateral asupra particulelor rocii, se produce o dislocare interioară a particulelor
rocii, la dezgheţ roca devine mai friabilă şi mai permeabilă;
b) când porii sunt complet umpluţi cu apă, prin îngheţ se produce o umflare a rocii. La
dezgheţ roca se fărâmiţează, ceea ce se numeşte în popor rocă putredă. Rocile poroase
(gresii, calcare oolitice) se fărâmiţează mai repede. Important este şi modul cum
acţionează gerurile asupra rocii. Gerurile mari, ca şi cele de lungă durată pătrund pe
adâncime mare. Astfel, sunt crăpate şi cele mai puţim gelive roci ( bazalte, calcare
compacte ). Marea frecvenţă a îngheţului şi dezgheţului repetat duce la dezagregarea
rapidă a rocilor poroase. Dezagregarea prin insolaţie afectează roca cam până la 30 cm
adâncime, pe când îngheţul până la cca. 1 m (în condiţiile climatice ale ţării noastre). În
zonele polare îngheţul se manifestă pe adâncime mare. În Siberia răsăriteană stratul de
permafrost depăşeşte 100 m grosime. Singurul arbore care s-a adaptat pe terenurile cu
permafrost este zada siberiană, care pe arii întinse este singura esenţă lemnoasă a taigalei.
Rocile se comportă diferit la procesele de gelifracţie. Mărimea fragmentelor ce rezultă
este în strânsă legătură cu textura rocii. Cele fine dau prin gelifracţie particule fine, cele
formate din particule mari dau blocuri colţurate.
Rocile poroase sunt mai gelive decât cele compacte, astfel că eroziunea se manifestă
diferenţiat. Aşa apar poliţele, prin înlăturarea rocilor mai moi de pe cele mai tari. Aceste
forme sunt specifice ţinuturilor tabulare sau monoclinale. Când stratele sunt verticale se
creează un relief de ziduri gigantice.
Prin îngheţ-dezgheţ pot rezulta forme elementare de cojire, suprafaţa rocilor căpătând
aspect solzos.
Deoarece dezagregarea urmăreşte liniile de slabă rezistenţă, rezultate din modul în care a
luat naştere roca respectivă, rezultă o mare gamă de microforme. Astfel apar zidurile de
bolovani pe povârnişurile granitice, sau dezagregarea în faguri cauzată de coraziune, tot
pe roci granitice. Crăpăturile în rocă se pot adânci pe zeci sau sute de metri, când
gelifracţia acţionează pe planul unor diaclaze, rezultând adesea pereţi verticali foarte
netezi.
În climatul temperat, fragmentarea stâncilor dă naştere custurilor - crestelor crenelate,
întâlnite frecvent în Făgăraş şi Retezat. De asemenea se întâlnesc vârfurile piramidale
rezultate în urma dezagregării şi care au poalele înecate în sfărâmături (Ex. vârfurile
Peleaga, Bucura, Iezerul Mare, Păpuşa etc.) precum şi formele izolate numite turnuri,
colţi sau ace. La baza stâncilor se creează un haos de pietre, rezultate prin rostogolire. Pe
pantele mai mici se creează câmpuri de pietre, extrem de greu de străbătut. În zona
muntoasă aceste câmpuri se întind pe văile ce coboară din munte, ca nişte râuri de pietre.
(exemplu: Valea Pietrelor din Retezat.)
- Dezagregarea prin umezire-uscare este specifică rocilor argiloase. Acestea îşi măresc
volumul prin pătrunderea apei în jurul fiecărei particule, dar şi în interiorul particulelor în
cazul mineralelor cu reţea cristalină expandabilă. Procesul de gonflare dă naştere la
alunecări de strate sau a elementelor structurale. Prin uscare, apar crăpături în formă
poligonală.
Chiar şi roci tari ca anhidrida şi gnaisul microşistos îşi măresc volumul prin umezire.
În câmpiile argiloase, fără scurgere, din ţinuturile aride procesul de umflare şi contractare
duce la formarea de plăci cu margini rectilinii. Acestea se numesc tacâre în Asia Centrală
sau sebca în Sahara.
Procesul de umezire şi gonflare poate declanşa în regiunile colinare sau montane
alunecări de teren.
- Dezagregarea prin acţiunea vieţuitoarelor
Acţiunea vieţuitoarelor are proporţii însemnate prin larga răspândire teritorială. În pământ
vieţuitoarele pătrund până la mari adâncimi, unele chiar sub 500 m, până unde se găseşte
oxigen liber, sub această adâncime sunt fiinţele anaerobe.
Acţiunea principală a vieţuitoarelor în ce priveşte dezagregarea este cea de fărâmiţare
mecanică a rocilor aflate imediat sub sol. Rădăcinile adânci ale plantelor, prin marea lor
putere de pătrundere, crapă rocile cele mai tari. Presiunea rădăcinilor asupra pereţilor
unei crăpături în care au pătruns este de 30-50 kg/cm2. Adâncimea până la care pătrund
rădăcinile arborilor este
24
de 5-10 m. Unii arbori pătrund mult mai adânc, făcându-şi loc masa rocii. Arborii din
zonele secetoase pătrund în adâncime uneori până la 20-30m cu tendinţa de a ajunge la
apa freatică. Rădăcinile plantelor pregătesc terenul pentru alte procese mecanice sau
chimice. Ex. pinul austriac creşte cu uşurinţă pe stâncile de calcar înfigându-şi rădăcinile
în cele mai fine fisuri.
Animalele mărunţesc şi afânează rocile, făcând posibilă pătrunderea apei şi aerului în sol
până la roca compactă.
- Dezagregarea cu ajutorul cristalelor - Cristalizarea unor substanţe din soluţiile care
circulă în roci provoacă prin mărimea volumului crăparea rocii, trecerea unor substanţe
din forme nehidratate în forme hidratate dezvoltă presiuni foarte mari, ce ajung la 100 sau
1000 atmosfere. În jurul eflorescenţelor de săruri se observă totdeauna o dezagregare
foarte avansată.
4.4.2. Alterarea chimică
Fărâmiţarea scoarţei terestre se produce şi prin procese de alterare sau descompunere
chimică a rocilor. Spre deosebire de dezagregare, prin care roca este doar fărâmiţată, fără
schimbări în compoziţia moleculară, alterarea presupune transformarea unora dintre
mineralele componente care au anumite proprietăţi, în produse noi cu alte proprietăţi.
Alterarea lucrează cel mai adesea în paralel cu dezagregarea. Ele nu sunt procese care se
exclud, ci mai ales îşi înlesnesc unul altuia activitatea. Pe măsură ce dezagregarea este
mai avansată şi roca este mai intens mărunţită cu atât suprafaţa expusă agenţilor chimici
este mai mare. Alterarea poate lucra şi independent de dezagregare. În granite, fisurile
provocate de alterare se pot întâlni până la 100 m adâncime, iar în gresii chiar mai mult.
Alterarea chimică este în funcţie şi de topografia reliefului, părţile mai proeminente sunt
mai expuse la alterare; se vorbeşte de aşa numita “lege a rotunjirii colţurilor”.
Alterarea chimică este de asemenea în funcţie de natura rocilor, cele mai compacte se
alterează mai greu, cele poroase oferă o suprafaţă internă foarte mare, ceea ce duce la o
alterare foarte rapidă şi profundă.
Alterarea chimică variază şi în funcţie de climat. În regiunile calde şi umede ea este
extrem de intensă, fiind stimulată şi de vegetaţie şi de procesele bacteriologice din sol şi
subsol. Învelişul vegetal menţine o umiditate permanentă, iar descompunerea resturilor
organice eliberează diverşi acizi care devin agenţi activi ai alterării. De asemenea, apa de
ploaie vine încărcată cu bioxid de carbon, bioxid de sulf, oxigen şi altele, dizolvă o serie
de săruri din roci, contribuind la accelerarea alterării.
În zonele temperate procesele de alterare sunt mai puţin intense. Totuşi apa provenită din
topirea zăpezii este foarte agresivă asupra rocilor, deoarece în ea este dezvoltată o mare
cantitate de gaze; de asemenea, ceaţa, prin gazele corozive pe care le conţine, poate ataca
suprafaţa rocilor.
Principalele procese prin care se produce alterarea chimică sunt: oxidarea, hidratarea,
hidroliza şi carbonatarea.
Oxidarea
Procesul oxidării rocilor decurge cu ajutorul oxigenului din aer şi apă, prin care are loc
formarea de oxizi şi hidroxizi ai metalelor, mai ales cei ai fierului.
Oxidarea este mai puternică la rocile magmatice şi metamorfice, deoarece ele s-au format
într-un mediu lipsit de oxigen sau cu oxigen puţin. Aceste roci, când ajung în contact cu
atmosfera, elementele lor constitutive intră în reacţie cu oxigenul, formând oxizi şi
hidroxizi. Cel mai frecvent se formează oxizi şi hidroxizi de fier şi mangan, puse în
evidenţă de culorile gălbui-roşcate (fierul) sau brune-negricioase (manganul). Fierul, în
condiţii anaerobe, sub acţiunea microorganismelor pierde oxigenul, trecând în fier feros,
de culoare verzuie sau albăstruie. De asemenea, oxidarea sulfurilor duce la formarea
sulfaţilor. Sulfaţii şi formele reduse ale fierului şi manganului pot circula în soluţie prin
roci.
Oxidarea este foarte activă în ţinuturile tropicale uscate, unde se formează la suprafaţa
rocilor cruste de oxizi de fier, mangan şi silice de culoare brun gălbuie-ruginie. În
ţinuturile reci, oxidarea este mai redusă, dar ea se desfăşoară mai intens prin intermediul
apei ce are dizolvat în ea oxigen. 25
Hidratarea
Hidratarea este procesul fizico-chimic prin care mineralele ajung să conţină apă.
Hidratarea poate fi fizică şi chimică.
Hidratarea fizică se petrece prin atragerea apei la suprafaţa particulelor minerale,
formându-se un strat pelicular. Ionii de la suprafaţa mineralului având valenţe libere atrag
dipolii de apă. Cantitatea de apă atrasă este cu atât mai mare cu cât particulele minerale
sunt mai fine. Hidratarea fizică se petrece şi atunci când moleculele de apă pătrund între
foiţele mineralelor argiloase, dar fără a modifica compoziţia chimică a acestora.
Hidratarea chimică prezintă aspecte mai profunde, ducând la formarea de noi minerale.
Apa pătrunde în reţeaua cristalină a mineralelor, fie ca apă moleculară (apa de
cristalizare), fie sub formă de grupe OH- (apă de constituţie). Anhidritul - CaSO4 - prin
hidratare trece în gips - CaSO42H2O hematitul - Fe2O3 - trece în oxid de fier hidratat -
Fe2O3nH2O sau hematitul prin hidratare poate trece în hidroxid de fier Fe(OH)3.
Deshidratarea este procesul invers hidratării, prin care mineralele pierd apa din hidratare.
Întâi se pierde apa de hidratare fizică, apoi cea de cristalizare şi la urmă cea de
constituţie.
Hidroliza
Hidroliza constă în descompunerea unei sări sub acţiunea apei, formându-se acidul şi
baza respectivă. Hidroliza constituie principalul proces prin care are loc alterarea
silicaţilor. Aceştia pot fi consideraţi săruri ale unui acid slab - acidul silicic - cu baze
puternice - hidroxidul de sodiu, hidroxidul de potasiu, hidroxidul de calciu.
Hidroliza începe întâi prin debazificare, prin înlocuirea cationilor bazici cu hidrogen. În
soluţie, cationii formează hidroxizi (NaOH, KOH) care atacă mineralul eliberând silicea
ce se depune sub forma unui praf albicios. Bazele reacţionează cu acidul carbonic din
apă, formând carbonaţi de sodiu, potasiu sau calciu. Prin debazificare şi desilicifiere din
silicatul primar se formează silicaţi secundari, numiţi minerale argiloase, care intră în
alcătuirea argilei. Această ultimă fază a hidrolizei se numeşte argilizare. Uneori, hidroliza
este aşa de puternică încât nu se mai formează minerale secundare, ci direct oxizi,
hidroxizi şi săruri. În condiţii de umiditate mare şi temperatură scăzută sau ridicată, prin
hidroliză mineralele primare sunt debazificate. Bazele eliberate trec în săruri, ce sunt
îndepărtate de la locul de formare. Desilicifierea este mai puţin intensă, formându-se un
mineral sărac în baze, numit caolin. Procesul este cunoscut drept caolinizare.
În regiunile temperate, cu umiditate şi temperatură moderată, hidroliza cu procesele de
debazificare, desilicifiere şi îndepărtarea sărurilor, are o intensitate mai mică, ceea ce
duce la formarea sericitului - silicat micaceu - care duce mai departe la formarea de
minerale bogate în cationi bazici (mice hidratate, montmorillonit, beidellit etc.).
În condiţii de temperatură şi umiditate ridicată, hidroliza este foarte puternică, Silicaţii
sunt desfăcuţi complet, bazele sunt spălate în adâncime, la fel şi silicea este îndepărtată în
cea mai mare parte. Rămân doar oxizii de fier şi aluminiu care se acumulează, formând o
scoarţă de culoare roşie-violacee. Acest proces se numeşte de lateritizare.
Carbonatarea
Carbonatarea reprezintă formarea carbonaţilor prin acţiunea apei încărcată în bioxid de
carbon asupra mineralelor şi rocilor. Prin procesul de hidroliză, în prima fază se formează
hidroxizi de K, Na, Mg, Ca etc., care în prezenţa bioxidului de carbon trec carbonaţi.
Bioxidul de carbon ajută la solubilizarea carbonaţilor greu solubili, cum sunt cei de Ca şi
Mg. Aceştia trec în bicarbonaţi care sunt mai solubili.
MgCO3 + H2CO3 → (HCO3)2Mg
CaCO3 + H2CO3 → (HCO3)2Ca
Alterarea biochimică
Alterarea biochimică se datorează vieţuitoarelor. De la apariţia vieţii pe Pământ, multe
din procesele chimice se petrec cu participarea directă sau indirectă a organismelor. Deşi
organismele nu reprezintă decât 0,1% din scoarţa globului terestru, datorită răspândirii şi
caracterului lor activ, ele constituie o forţă puternică de transformare a scoarţei. Între
organisme şi mediul ambiant există un schimb intens de materie şi energie, organismele
iau substanţe şi
energie pentru sinteza altor substanţe necesare vieţii şi eliberează substanţe şi energie în
mediul ambiant.
Plantele acţionează asupra rocilor în mod direct, ele secretă prin rădăcini bioxid de
carbon şi diverşi acizi care atacă mineralele din roci. Aşa de exemplu, o serie de plante
ierboase şi arboricole extrag silicea pe care o încorporează în rădăcinile şi tulpinile lor.
Microorganismele extrag direct din minerale diferiţi compuşi pe care îi înmagazinează în
corpul lor. Se cunosc microorganisme ce atacă feldspaţii, apatitul etc., iar diatomeele şi
radiolarii extrag din silicaţi silicea. Organismele eliberează bioxid de carbon, acizi
minerali şi organici (acetic, tartric, citric etc.) care duc la intensificarea proceselor de
alterare a mineralelor.
Plantele lasă la suprafaţa scoarţei cantităţi însemnate de resturi organice, iar prin
descompunerea acestora rezultă acizi, baze şi săruri, substanţe ce contribuie la
intensificarea alterării.
Dizolvarea
Dizolvarea reprezintă un proces fizico-chimic care se produce concomitent cu alterarea şi
în care agentul principal este apa. În prezenţa acesteia rocile se dizolvă mai repede sau
mai încet sau deloc, în funcţie de compoziţia acestora. Există o serie de roci care se
dizolvă foarte repede, cum este sarea. Un litru de apă poate dizolva la temperatura de
20°C 264g sare. Gipsul se dizolvă mai greu, doar 0,014g, dar fenomenul este foarte
răspândit pe glob şi în timp acţiunea este foarte importantă. Calcarul se dizolvă şi mai
puţin. Acţiunea de dizolvare depinde şi de temperatura apei, ea este cu atât mai mare cu
cât şi temperatura este mai ridicată. Astfel se explică, de ce în regiunile ecuatoriale
umede, unde ploile au o temperatură de cca. 30°C, ele dizolvă şi silicea, care în alte
climate este insolubilă. Puterea de dizolvare a apei creşte foarte mult, atunci când ea se
încarcă cu bioxid de carbon sau cu diverşi acizi din sol. În zonele aride dizolvarea se
poate produce prin roua care se formează spre dimineaţă sau prin apa din pânzele
acvifere. Procesul de dizolvare se petrece fie la suprafaţă - cauzat de apa de precipitaţii,
fie în adâncime - cauzat de circulaţia apelor subterane.
4.4.3. Formele de relief rezultate în urma proceselor de dezagregare şi alterare
Relieful minor
Relieful apare numai după ce materialul distrus a fost îndepărtat de la locul iniţial. În
multe cazuri acţiunea de dezintegrare a rocii are loc concomitent cu deplasarea
materialelor rezultate. Apare în evidenţă acţiunea selectivă a dezagregării şi alterării, prin
care rocile mai noi sunt distruse mai repede decât cele mai tari. În cazul procesului de
dizolvare, apa cu CO2 vehiculează în acelaşi timp carbonaţii şi bicarbonaţii dizolvaţi,
forma de relief ea naştere odată cu dizolvarea.
Dezagregările creează microforme pe pantele abrupte şi stâncoase. Se formează vârfuri
piramidale, ţancuri, colţuri, ace, turnuri sau coloane. În toate zonele montane întâlnim,
astfel de forme ( Pietrele Doamnei din Rarău, Detunatele din Munţii Apuseni, Acul
Cleopatrei din Munţii Făgăraş).
Crestele zimţate, crenelate, custurile, crestele de cocoş sunt aliniamente de roci dure care
au fost dezagregate la partea superioară sub formă unei lame de fierăstrău. (Mţii Făgăraş,
Mţii Piatra Craiului, Creasta Cocoşulşui din Gutâi).
Poliţele, brânele, surplombele - sunt nişte trepte fixate pe stratele orizontale, rezultate în
urma dezagregării diferenţiate a rocilor constituiente. Rocile mai tari rămân în relief
formând aceste forme. Sunt frecvente în Bucegi, Ciucaş, Siriu, Ceahlău, masive
constituite din gresii, conglomerate şi calcare.
Pereţii verticali sau zidurile ciclopice - s-au format în locurile unde stratele aduse de
mişcările tectonice în poziţie verticală sunt erodate selectiv. Apare acest relief în
alternanţele de gresii mai dure şi mai moi, cum sunt cele de pe Culmea Ivăneţului sau în
Masivul Penteleu.
Stâncile sau blocurile oscilante, ciupercile, babele, sfincşii, jandarmii sunt proeminenţe în
zone în care relieful are pante relativ mici, şi în care dezagregarea şi eroziunea eoliană
modelează astfel de forme (Babele şi Sfinxul din Bucegi, Stânca oscilantă de la Igniş).
Mările de pietre, torenţii de pietre, grohotişul sunt mase de roci dezagregate, dispuse pe
suprafeţe plane, pe văi sau la baza versanţilor (Retezat, Căliman, Făgăraş, Bucegi etc.).
Şanţurile, jgheaburile, strungile, sunt forme de relief negative rezultate în urma eroziunii
diferenţiate, în strate puternic înclinate, uneori chiar verticale, în care stratele mai tari
rămân în relief, formându-se această formă alungită, lungă de zeci şi sute de metri şi cu
lăţime de câţiva metri. (Strunga Dracului din Făgăraş).
Piepteni sau perii - sunt proeminenţe fine, situate pe terenuri plane, rezultate în urma
dezagregării lente a şisturilor cristaline. (Se întâlnesc în Mţii Semenic în partea dinspre
Bozovici).
Poligoanele de crăpături - sunt specifice arealelor cu depozite argiloase din regiunile
semiaride, unde, după ploi, prin uscare rapidă materialele se contractă puternic apărând
poligoanele de crăpături.
Lapiezurile, puţurile de lapiezuri, pâlniile şi dolinele apar prin dizolvarea şi alterarea
calcarului sau dolomitului. Ele sunt forme mici depresionare care apar pe versanţii
calcaroşi sau pe feţele plane. Lapiezuri se întâlnesc şi pe versanţii munţilor constituiţi din
sare.
Alveolele, cuiburile şi fagurii - apar mai ales pe gresii, dar şi pe calcare, rezultat al
acţiunii vântului care spulberă materialul alterat.
Arena granitică - reprezintă o masă de sfărâmături cu caracter nisipos.
Blocurile sferoidale - reprezintă mase granitice desprinse din stânca granitică şi care au
fost rotunjite după legea “colţurilor”.
Saltelele granitice - reprezintă blocuri granitice dreptunghiulare, desprinse pe linii
orizontale, care au muchiile şi colţurile rotunjite.
“Căpăţânile de zahăr” - sunt proeminenţe granitice, rotunjite, cu dimensiuni de zeci sau
sute de metri, care au rezistat mai bine alterării. Se întâlnesc în zona Rio de Janeiro.
Zidurile sau zidurile ciclopice - sunt forme de relief, asemănătoare celor din gresie, dar
care sunt rezultatul alterării diferenţiate, pe fisuri, a granitelor.
Tafonii - sunt nişte excavaţii în rocile granitice de forma unei farfurii sau pâlnii. Se
întâlnesc în Corsica şi Australia.
Patina deşertului - reprezintă o crustă formată din săruri de fier, siliciu şi mangan, crustă
ce acoperă rocile.
Pălăriile de limonit - rezultă din hidratarea hematitului ce se găseşte în capul unor filoane
de fier.
4.4.4. Scoarţa de alterare
Roca compactă supusă proceselor de dezagregare şi alterare suferă o serie de transformări
fizice şi chimice care duc la formarea în partea superioară a litosferei a unui strat afânat
cunoscut sub denumirea de scoarţă de alterare.
Scoarţa de alterare este formată din constituenţi primari şi secundari.
- Constituenţii primari reprezintă resturi din roca iniţială ce nu s-au alterat încă sau
minerale rezistente la alterare (cuarţ, rutil, mică albă etc.).
- Constituenţi secundari sunt cei rezultaţi din alterarea mineralelor. Sunt reprezentaţi prin
săruri, formate pe seama bazelor eliberate prin alterare şi prin oxizi hidrataţi (silice,
sesquioxizi).
Bazele alcaline şi alcalino-pământoase (Na, K, Ca, Mg) rezultate în urma alterării trec în
hidroxizi care intră iar în reacţie cu acizii formând săruri. O mare parte din săruri solubile
în apă, sunt spălate cu uşurinţă din scoarţa de alterare şi transportate către bazinele
oceanice. Sărurile mai greu solubile (carbonaţii, sulfaţii), în anumite condiţii, se depun
din soluţie, formând orizonturi carbonatoiluviale.
Silicea, o parte poate forma cu Na şi K silicaţi solubili care sunt îndepărtaţi, iar o altă
parte se poate separa din soluţie, sub formă de gel, care prin pierderea apei poate
cristaliza în calcedonie sau cuarţ secundar.
Oxizii hidrataţi de aluminiu, fier şi mangan se formează prin deshidratarea parţială a
gelurilor coloidale ale hidroxizilor respectivi. În mediu puternic acid, sub acţiunea
acizilor fulvici, Al şi Fe pot trece în soluţie şi deplasaţi pe verticală, depunându-se mai
jos, unde formează 28
orizonturi îmbogăţite în oxizi. Fierul şi manganul se mai pot deplasa în mediul puternic
redus, unde pot lua naştere compuşi feroşi şi manganoşi (bicarbonaţi) solubili.
În afara acestor constituenţi simpli se întâlnesc constituenţi complecşi, alcătuiţi din alumo
şi ferosilicaţi aflaţi în stare de dispersie înaintată (minerale argiloase). Ei sunt rezultaţi în
urma reacţiei chimice dintre silice, oxizii de fier şi aluminiu, potasiu şi magneziu.
Mineralele argiloase reprezintă componenţii cei mai importanţi ai diferitelor argile
naturale, cărora le dă proprietăţi ca: plasticitatea, vâscozitatea, gonflarea etc.
Mineralele argiloase se caracterizează prin:
- stare de dispersie înaintată, particulele sunt de ordinul micronilor, zecimilor sau
sutimilor de microni;
- particulele au formă plată, analogă micelor, rareori aciculară;
- au proprietate de schimb cationic;
- au apă legată chimic, pe care o pierd la o temperatură de câteva sute de grade;
- au o compoziţie chimică variabilă, deoarece unele elemente chimice pot fi înlocuite cu
alte elemente (Si cu Al, Al cu Fe sau Mn).
Constituenţii secundari alcătuiesc complexul de alterare. Acesta împreună cu constituenţii
primari alcătuiesc scoarţa de alterare.
Structura scoarţei de alterare
Deoarece acţiunea agenţilor externi se manifestă diferit cu cât pătrundem în interiorul
scoarţei de alterare, ca urmare scoarţa de alterare are diferite aspecte pe verticală:
- Orizontul argilos, situat în parte superioară şi în care fărâmiţarea este maximă, aici
domină alterarea chimică şi se formează solul;
- Orizontul argilo-detritic, are o compoziţie variată, argilă + detritus. Conţinutul de
detritus creşte spre adâncime;
- Orizontul cu detritus - constituit din blocuri mari, colţuroase, despărţite între ele, dar
deplasate mecanic foarte puţin;
- Roca puternic fisurată - reprezintă un orizont variabil ca grosime, care dau prelungiri,
crăpături în roca proaspătă.
Aceste orizonturi variază ca grosime, unele pot lipsi, fiind condiţionate de pantă, climă,
rocă.
Tipurile zonale de scoarţă de alterare
Răspândirea produselor de alterare la suprafaţa globului are caracter zonal.
- Tipul litogen, detritic grosier sau clastic. Se formează în etajul periglaciar unde
produsele alterării sunt spălate de apele din precipitaţii sau în zona rece, de tundră, unde
alterarea chimică este foarte slabă.
Scoarţa de alterare este alcătuită din fragmente de rocă şi din minerale primare provenite
din rocă. Grosimea scoarţei de alterare este foarte redusă.
- Tipul argilosiallitic - format în zona climatului temperat oceanic în care se formează
minerale argiloase de tipul caolinului, hidroxizi de fier şi mangan şi hidromice, alături de
care se găsesc minerale primare şi fragmente de rocă. Sărurile solubile sunt spălate.
Grosimea scoarţei de alterare atinge valori mari.
- Tipul carbonato-siallitic - este caracteristic zonei temperat continentale. Această scoarţă
prezintă pe lângă produse siallitice, ca şi cea precedentă, acumulări de carbonaţi de Ca şi
Mg, montmorillonit şi alte minerale care se formează în mediu neutru sau bazic. Un
proces caracteristic acestei zone este formarea depozitelor loessoide.
- Tipul halosiallitic - este specific climatului deşertic, fiind alcătuit din produse de
acumulare, cum sunt argilele, luturile, nisipurile toate îmbogăţite în săruri (cloruri, sulfaţi,
carbonaţi) pe o grosime mare. Acţiunea principală este dezagregarea prin insolaţie.
Alterarea chimică şi dizolvarea sunt prezente prin rouă şi pânzele freatice, acestea apar
mai ales în zonele joase, unde se precipită săruri sub formă de crustă. Pe unele porţiuni se
pot depune cruste silicioase (patina deşertului).
- Tipul allitic (ferallitic) - specific climatului tropical şi ecuatorial umed, prezintă în
compoziţia scoarţei oxizi secundari de Al şi Fe, alături de care mai pot apărea mici
cantităţi de alumosilicaţi secundari şi de minerale primare.
Scoarţa de alterare de tip allitic, poate atinge grosimi mari, uneori chiar peste 100 m. La
suprafaţă domină oxizii de fier, aluminiu şi titan, iar în adâncime caolinit, (în cazul
rocilor acide) sau montmorillonit şi beidellit (în cazul că rocile subiacente sunt bazice), la
care se adaugă oxizi hidrataţi de fier.
4.5. PROCESELE DE PANTĂ ŞI RELIEFUL CREAT DE ACESTEA
Materialele rezultate în urma proceselor de dezagregare şi alterare sunt transportate la
suprafaţa uscatului de diverşi agenţi. Prin îndepărtarea lor, se creează posibilitatea
continuării acestor procese. Acolo unde sfărâmăturile nu sunt transportate, ele se
acumulează şi începând cu o anumită grosime “critică” protejează roca împotriva
meteorizării şi alterării în general.
Mişcarea materialelor se face, cu excepţia vântului, sub impulsul gravitaţiei.
Raportul dintre cantitatea materialelor deplasate şi a celor formate prin alterare, a fost
denumit bilanţ morfogenetic (A. Iahn, 1954). În acest bilanţ sunt cuprinse două forţe, una
care însumează procesele de transport şi cealaltă care cuprinde procesele fizice şi chimice
de alterare a rocii. Prima acţionează paralel cu panta, iar a doua perpendicular pe pantă,
fiind numită componentă normală.
Deplasarea materialelor sub influenţa gravitaţiei se realizează printr-un agent (râuri,
gheţari, apa mării) sau prin autodeplasare. Această autodeplasare se numeşte deplasare de
mase. Delimitarea între aceste două categorii este convenţională, între ele existând
numeroase forme de tranziţie. Aşa de exemplu, spălarea materialelor de către apa de
ploaie este socotită o acţiunea de deplasare de mase, deoarece deplasările de mase au
caracter areal sau areolar. Deplasările pe calea agenţilor au caracter liniar.

4.5.1. Forţele motrice ale deplasării

Mobilul general al deplasărilor îl constituie gravitaţia. Cel mai adesea gravitaţia
acţionează pe direcţia unghiului de pantă şi mai puţin vertical. Panta joacă un rol deosebit
în mişcare, cu cât panta este mai mare cu atât forţa gravitaţiei se manifestă mai puternic.
Cu cât panta este mai mică, cu atât posibilitatea ca materialul să rămână pe loc este mai
mare. Forţele care pot provoca trecerea de la starea de repaus la cea de mişcare se numesc
forţe motrice. Acestea sunt : greutatea maselor, procesele de schimbare de volum,
presiunea şi acţiunea rădăcinilor plantelor şi acţiunea animalelor. Forţa care se opune
mişcării este forţa de frecare.
Greutatea maselor
Pentru depăşirea stării de repaus sau punerea în mişcare a maselor este necesară o forţă
mai mare decât cea necesară deplasării unei mase deja în mişcare. Forţa necesară pornirii
unei mase, la pantă egală, este cu atât mai mare cu cât greutatea masei este mai mare. La
aceeaşi greutate a masei, forţa necesară declanşării este mai mică dacă panta este mai
mare.
Fiecărei mărimi a greutăţii masei dezagregate îi corespunde o înclinare maximă
determinată, la care ea rămâne încă în repaus. Această înclinare a fost numită de W.
Penck, pantă limită. Această pantă este cu atât mai înclinată cu cât masa ce urmează a ieşi
din echilibru şi a se deplasa are greutate mai mică. Nisipul are panta limită la 28°, iar
grohotişul la 45°.
Creşterea greutăţii poate duce la depăşirea pantei limită şi la punerea masei în mişcare.
Ea se poate realiza prin îngroşarea scoarţei de alterare, prin venirea unor mase din partea
de sus a versantului sau prin îmbibarea materialelor cu apă. Argilele prin îmbibare cu apă
devin mai grele şi în acelaşi timp plastice. Deplasarea spre aval, îngreunând masele din
acele locuri, adesea determină punerea în mişcare şi a unor strate mai adânci.
Modificările de volum ale maselor
Modificările de volum conduc totdeauna la deplasări spre partea de jos a versantului. În
cazul dilatărilor, se creează tensiuni care împing materialele în jos, iar în cazul
contractărilor, se creează goluri care atrag materialele tot în jos. Modificările de volum se
petrec datorită oscilaţiilor de temperatură (insolaţie, îngheţ-dezgheţ) sau prin modificarea
stării de umezire a masei. Prin creşterea umidităţii se produce gonflarea materialelor, iar
prin uscare se produce contractarea.
Frecvenţa cu care se repetă şi însumarea efectelor în timp au o mare importanţă pentru
mişcarea maselor pe pantă. Ele creează tensiuni şi impun mişcări, chiar pe pante foarte
mici, unde frecarea nu mai permite gravitaţiei să deplaseze materialele.
Presiunea rădăcinilor şi acţiunea animalelor
Mărirea volumului rădăcinilor duce la împingerea materialelor pe pantă, iar animalele,
atât cele din masa materialului cât şi cele de la suprafaţă, duc atât la creşterea greutăţii cât
şi la deplasarea de materiale.
Factorii care influenţează deplasarea
Deplasarea depinde de pantă, coeziunea rocilor, frecare şi vegetaţie.
Panta - reprezintă elementul prin care se realizează acţiunea forţei de gravitaţie. Cu cât
panta este mai mare, cu atât forţa care se exercită asupra particulelor este mai mare.
Procesele de dezagregare şi deplasare tind să realizeze o poziţie de echilibru a
particulelor materiale. Orice bucăţică de material tinde să se deplaseze câtre acea parte a
versantului care este mai stabilă, deci mai puţin înclinată.
Panta se manifestă nu atât prin sine, cât mai ales prin proprietăţile rocii şi coeficientul de
frecare.
Coeziunea rocilor - adică legătura dintre particulele rocii, este cea care determină
rezistenţa terenurilor la deplasare. Coeziunea poate varia mult, de la rocile cu coeziune
mare de tipul andezitului sau bazaltului, care pot păstra îndelung versanţi abrupţi sau
verticali, până la rocile lipsite de coeziune, cum sunt nisipurile sau pietrişurile. Între
acestea sunt rocile pseudocoezive, din care fac parte argilele şi marnele care atunci când
sunt uscate prezintă însuşiri de roci coezive, iar când se îmbibă cu apă îşi pierd coeziunea
şi devin uşor deplasabile. Aceasta se explică prin faptul că argilele constituite din
minerale smectitice se îmbibă cu o cantitate mare de apă, fapt ce duce la dispariţia
forţelor de coeziune. Argilele devin plastice sau chiar fluide, făcându-le uşor deplasabile.
Loessul şi formaţiunile loessoide au de asemenea o anumită coeziune, dar fiind roci
foarte poroase ele permit o circulaţie intensă a apelor de precipitaţie pe verticală, dând
naştere proceselor de sufoziune şi tasare. Coeziunea loessului dă naştere la pereţi abrupţi,
verticali.
Coeziunea rocilor este cauza principală care duce la evoluţia morfologică diferenţiată, la
crearea de reliefuri petrografice şi structurale, prin dezvoltarea eroziunii diferenţiate.
Frecarea - Între particulele elementare în deplasare există o frecare internă, iar între
masele în mişcare şi patul pe care are loc mişcarea există o frecare externă.
Frecarea internă este în funcţie de mai mulţi factori.
• Ea este mai mare cu cât suprafaţa totală de contact este mai mare, deci cu cât
sfărâmăturile vor fi mai mici, suprafaţa de contact dintre ele va fi mai mare şi frecarea va
fi mai mare.
• Frecarea creşte odată cu mărirea presiunii care se exercită asupra particulelor. La
orizonturile de suprafaţă frecarea este mică şi ea creşte treptat în adâncime.
• Frecarea descreşte către partea de sus a versantului, este mai mică pe pantele mari şi
mai mare pe pantele mici.
• Frecarea creşte cu cât elementele scoarţei de alterare sunt mai colţuroase şi este mai
mică la elementele bine rotunjite.
• Frecarea la materialele deja în mişcare este mai mică decât la cele în repaus. Se vorbeşte
de un coeficient de frecare internă static şi unul cinetic. Astfel, se explică de ce panta
limită în zona de declanşare a mişcării este mai mare decât în zona de oprire a mişcării.
Pe aceste diferenţe se întemeiază noţiunile de prag de deplasare şi prag de oprire.
31
• Apa prezintă o mare importanţă la micşorarea coeficientului de frecare. Apa poate
transforma argila într-o pastă fluidă care alunecă sau curge cu uşurinţă, coeficientul de
frecare fiind foarte redus. În legătură cu formele de mişcare ale rocilor îmbibate cu apă se
folosesc următoarele noţiuni de stare: solidă, semisolidă, plastică şi de curgere. Starea
solidă poate executa cel mult mişcarea de prăbuşire, cea semisolidă execută mişcări de
tasare, cea plastică
de alunecări, iar cea de curgere - curgeri. Limitele la care se trece de o stare la alta sunt
denumite - limita tasării, limita plasticităţii, limita curgerii.
În profilul versantului, factorii care fac să varieze frecarea se îmbină în mod variabil, dar
în aşa fel încât mişcarea capătă adesea caracter continuu. Un rol important îl joacă panta,
care după cum am văzut, la partea mai înaltă panta este mai mare, deci frecarea este mai
mică, ceea ce asigură mişcarea. La pante mai mici frecarea normal creşte, dar aici,
intervine un grad mai mare de mărunţire a masei şi în acelaşi timp aici se poate acumula
mai multă apă. Prin urmare frecarea poate fi mai mică, mişcarea materialelor continuând
şi la pante foarte mici. Mişcarea se opreşte atunci când frecarea devine egală cu
componenta forţei de gravitaţie.
Vegetaţia - acţionează asupra deplasării materialelor pe pantă prin reducerea evacuării
materialelor prin spălări de suprafaţă. Ea atenuează forţa de cădere a picăturilor de ploaie,
se opune concentrării scurgerii apei de ploaie, face ca apa să se infiltreze lent şi adânc în
scoarţa de alterare şi întârzie topirea zăpezii. Vegetaţia asigură prepararea de particule tot
mai fine şi evacuarea lor aproape permanent, uniformizând evacuările pe toată suprafaţa.
Odată cu tăierea unei păduri, se evacuează rapid numai pătura formată din materiale fine,
deoarece s-a depăşit echilibrul critic al acesteia, dar nu şi al rocii ne alterate. În
continuare, evacuarea se va face tot încet, deoarece pregătirea rocii pentru eroziune va fi
încetinită datorită lipsei vegetaţiei.

Vegetaţia are importanţă şi-n uniformizarea distribuţiei şi reţinerii apei. În condiţiile de

despădurire, apa acţionează brusc cu intensitate maximă pe anumite fâşii. Unde apar
complexe de roci, în care sunt prezente argile şi marne sunt posibile declanşări de
alunecări de pământ.
Vegetaţia joacă rol de frână împotriva deplasărilor de materiale cauzate de vânt.
4.5.2.Tipurile de deplasări
În timp s-au făcut diferite clasificări ale deplasărilor, bazate pe natura litologică,
profunzimea afectată, viteza deplasării sau forma de deplasare.
Cea mai uzuală clasificare este cea care are în vedere viteza de deplasare. Deplasările au
fost împărţite în deplasări bruşte şi deplasări lente.
4.5.2.1.Deplasările bruşte
Deplasările bruşte se subdivid în trei categorii: prăbuşiri, alunecări şi curgeri.
- Prăbuşirile sunt căderi bruşte de mase, în care frecarea este redusă la maximum, forţa de
gravitaţie acţionând cu mare eficienţă. După cantitatea de material care se deplasează,
prăbuşirile sunt individuale şi în masă.
Prăbuşirile individuale sau rostogolirile, sunt acelea în care desprinderea şi punerea în
mişcare se face individual, porţiune cu porţiune, bolovan cu bolovan. Deplasarea se poate
face prin cădere liberă, când versantul se apropie de 90° sau prin rostogolire când panta
este mai mică. Prăbuşirile individuale se întâlnesc mai ales în zonele reci periglaciare,
aride, semiaride, în poţiunile stâncoase ale munţilor şi podişurilor. Bucăţile ce cad se
acumulează la baza pantei formând grohotişurile. Ele se dispun sub formă de conuri de
grohotiş dau trene de grohotiş. Conurile de grohotiş iau naştere atunci când rostogolirea
pietrelor este dirijată pe anumite coridoare, iar trenele de grohotiş se întâlnesc la poala
versanţilor care au o pantă uniformă pe toată lăţimea lor. Trenele şi conurile de grohotiş
au de obicei pante de 25-35°, mai mici în aval şi mai mari în amonte.
Grohotişurile sunt alcătuite din materiale de diferite dimensiuni. Cele mai grosiere, mai
mari, sunt în partea inferioară a trenei sau conului, iar cele mai mici, în partea superioară.
Panta patului de grohotiş are aceleaşi aspect ca suprafaţa grohotişului, dar diferă ca
înclinare.
Grohotişul se dezvoltă pe seama abruptului de desprindere a rocilor. O dată cu retragerea
abruptului, panta grohotişului scade ca înclinare, atât la suprafaţă cât şi la nivelul patului,
prin distrugerea patului însuşi.
Grohotişul se mişcă lent ca urmare a creşterii greutăţii prin materiale aduse de sus, creşte
mobilitatea datorită sfărâmării şi alterării masei grohotişului. Ca urmare a acestor procese
grosimea grohotişului ca şi panta acestuia au o limită peste care nu poate trece oricât de
activ este abruptul de pe care se desprind. O influenţă deosebită o are zăpada, îngheţarea
patului de alunecare, care poate impune o rostogolire a bolovanilor pe distanţe foarte
mari. Avalanşele
declanşate de traseul conurilor de grohotiş deplasează brusc mari cantităţi de bolovani pe
care le împrăştie pe o distanţă foarte mare.
Deplasările maselor îngheţate de grohotiş au un caracter complex, de la cădere liberă
până la alunecare. Combinată cu nivaţia şi cu împingerile datorate îngheţului şi
dezgheţului, se ajunge la deplasări de grohotiş pe pante foarte mici. Iau naştere astfel
morenele de grohotiş sau morenele nivale (Siriu, Negoiu).
Prăbuşirile de mase - reprezintă căderi bruşte ale unor mari cantităţi de material. Acestea
au loc întâmplător. Ele au loc acolo unde panta limită a fost depăşită. Prăbuşirile de mase
pot fi cauzate de cutremure, erupţii, explozii, eroziune la baza versantului, ploi, furtuni,
pânze subterane de apă, alternanţe de strate moi şi dure, mărirea presiunii de deasupra sau
din spate. Prăbuşirile frecvente se petrec pe versanţii văilor din zona muntoasă sau din
podiş, în zona falezelor marine, pe versanţii vechilor văi şi circuri glaciare, sau din zonele
ce carst. De asemenea, au loc prăbuşiri ca urmare a golurilor create de exploatările
miniere, de petrol sau de ape subterane.
După formă, prăbuşirile se împart în:
- prăbuşiri de stânci uriaşe, torenţii pietroşi, prăbuşiri de versanţi şi prăbuşiri de roci ne
coerente.
Prăbuşirile de stânci uriaşe, sunt întâlnite în zonele montane, unde aşa numitele “stânci
agăţate” se pot prăbuşi la un moment dat. Aşa sunt o serie de stânci calcaroase de pe
abruptul Bucegilor, una dintre Pietrele Doamnei din Rarău, precum şi numeroasele stânci
din zona circurilor glaciare. Prin prăbuşire ele pot rămâne la baza versanţilor fără să se
sfărâme, sau se sfărâmă şi se împrăştie pe o suprafaţă mare.
Torenţii pietroşi iau naştere prin împingerea care o exercită o stâncă uriaşă care se
prăbuşeşte peste un grohotiş. Acesta este împins rapid pe un făgaş, creându-se această
formă de microrelief. Mişcarea torentului se opreşte atunci când s-a consumat energia
declanşată de prăbuşirea stâncii.
Prăbuşirile de versanţi pot afecta o bună parte dintr-un versant, prin deplasarea, adesea, a
unei mase enorme de material, Aceste prăbuşiri pot bara adesea văile, creând în spatele
lor lacuri de acumulare. Aşa este prăbuşirea care a dus la bararea văii Bicazului şi
formarea Lacului Roşu. Prăbuşirile sunt frecvente în zonele alpine, unde după retragerea
gheţarilor aceştia au lăsat abrupturi mari care sunt instabile, deoarece suportul, respectiv
gheaţa, a dispărut.
Prăbuşirile în roci neconsolidate se produc adesea în trepte. Sunt foarte frecvente în
loessuri care ţin versanţii abrupţi şi care se desfac pe planuri verticale. Materialul căzut
este îndepărtat prin procese de spălare, dar, adesea, peste el cade un alt material,
formându-se trepte. Prăbuşirile se pot petrece şi în argile, ,marne, materiale aluviale, mai
ales atunci când apar intercalaţii de alte strate.
- Alunecările
Alunecările sunt o formă de evacuare rapidă a materialelor de pe versanţi, specifică
pantelor cu înclinare relativ mare. Alunecările afectează nu numai scoarţa de alterare, ci,
adesea şi stratele de rocă subiacentă. Acest proces este legat mai ales de formaţiunile
argiloase şi de umezirea puternică a materialului. Cauzele care conduc la declanşarea
alunecărilor sunt legate de rocă, pantă, mărimea greutăţii locului, cutremurele de pământ,
eroziunea laterală a râurilor sau adâncirea lor şi defrişările de pădure.
Rocile cele mai predispuse la alunecare sunt cele poroase, puţin coezive, bogate în coloizi
şi care au crăpături. În această categorie intră argilele şi marnele. Alunecările se produc şi
acolo unde argilele sau marnele alternează cu alte tipuri de roci. Aşa sunt zonele
subcarpatice constituite din formaţiuni de fliş, în care alunecările sunt foarte frecvente.
De asemenea zonele de podiş, constituite din alternanţe de roci friabile, prezintă pe
versanţii văilor care le fragmentează frecvente alunecări de teren. Alunecările se produc
acolo unde argila sau marna poate fi îmbibată cu apa din precipitaţii sau cu apele din
stratele acvifere subterane.
Panta intervine prin intermediul altor cauze care duc la depăşirea limitei de stabilitate.
Cutremurele de pământ creează adesea fisuri în tratele de rocă, prin care apa din
precipitaţii poate pătrunde pe adâncime mare şi îmbibă astfel rocile din adâncime.
Cutremurele
pot de asemenea, declanşa alunecări de teren, dacă rocile argiloase sunt deja îmbibate cu
apă, adică pregătite pentru alunecare.
Defrişările de păduri pregătesc alunecările prin faptul că apa de precipitaţii pătrunde cu
uşurinţă în roci. Pădurea constituie o frână în calea dezvoltării alunecării, dar nu le poate
împiedica total. Atunci când sarcina masei a devenit foarte mare, chiar terenuri bine
împădurite pot aluneca. În zonele tropicale pădurea urcă adesea pe versanţi foarte abrupţi.
Când masa depăşeşte panta limită au loc alunecări care distrug totodată şi pătura vegetală.
Eroziunea râurilor se manifestă prin adâncirea talvegului şi prin eroziunea laterală.
Eroziunea laterală duce la mărirea înclinării bazei versantului şi la posibilitatea depăşirii
pantei limită. Eroziunea laterală se observă bine la râurile meandrate care slăbesc
versantul în zona buclei meandrului, în aceste porţiuni întâlnindu-se frecvent alunecări.
Deplasarea meandrelor spre aval duce la deplasarea zonelor cu posibile alunecări.
Eroziunea verticală îndepărtează materialele ajunse în albie, măreşte panta versantului şi
face să afloreze noi strate de roci şi pânze acvifere. Aceste ape se pun în mişcare prin
izvoare, iar stratele argiloase devin mai mobile şi alunecă.
Aceste fenomene sunt întâlnite adesea în zona flişului carpatic, unde sunt frecvente
alternanţele de argile, gresii, conglomerate şi marne. De asemenea, regiunea suferă de-o
neotectonică pozitivă, ceea ce face ca râurile să se adâncească continuu, aducând la zi noi
strate.
Climatul intervine şi el în accentuarea alunecărilor. Perioadele secetoase pot crea
crăpături în masa rocii, care permit infiltrarea unei mai mari cantităţi de apă în perioadele
ploioase. Îngheţul şi dezgheţul din climatul periglaciar poate schimba alternativ structura
fizică şi volumul argilelor, facilitând infiltrarea apei şi mai departe declanşarea
alunecărilor. Se pare că o serie de alunecări, în prezent stabilizate, din Transilvania şi alte
părţi ale României, sunt din perioada periglaciară.
Perioada de pregătire a alunecărilor poate varia foarte mult şi ea depinde mai ales de
condiţiile locale. Din această cauză este greu de prevăzut momentul declanşării unei
alunecări. Totuşi, cele mai frecvente alunecări se produc primăvara, după topirea zăpezii,
sau toamna, după ploi îndelungate.
Declanşarea şi forma alunecărilor
Alunecările se declanşează brusc sau sunt premerse de unele fenomene ca: apariţia de
crăpături perpendiculare pe direcţia alunecării, apariţia de izvoare sau dispariţia altora,
ceea ce arată deja unele modificări de mase din substrat, apariţia unor denivelări sau
zgomote subterane.
Alunecarea începe din partea superioară, unde rămâne o nişă sau o râpă de alunecare sau
de desprindere. Aceasta apare ca un perete abrupt, rectiliniu, curb sau frânt. Alteori,
alunecarea se produce de la bază, impusă mai ales de pânzele freatice, şi apoi are loc
desprinderea din partea superioară. Declanşarea alunecărilor puternice se poate produce
cu zgomot, au loc învălmăşeli de mase, apoi alunecarea poate continua mai lent, unele
porţiuni alunecând mai repede, altele mai încet, în funcţie de factorii locali.
Corpul alunecării se deplasează pe un uluc (jghiab) de alunecare care prezintă laturi
abrupte, dispuse longitudinal, iar baza lui se numeşte pat de alunecare, format din argile
sau marne.
Corpul alunecării este constituit din microforme caracteristice: ondulări, longitudinale şi
transversale, depresiuni lacustre temporare, crăpături, trepte, brazde etc. Partea terminală
a alunecării se numeşte fruntea alunecării. Ea se prezintă mai înălţată decât zonele din jur
şi are aspectul unui con de dejecţie. Când alunecarea este puternică, ea poate trece peste
firul văii, urcând pe versantul opus sub forma unui val, numit val de refulare.
Viteza alunecărilor este foarte diferită. Se apreciază că sunt alunecări lente cele în care
materialul se deplasează foarte încet, încât se păstrează structura stratelor, casele pot
prezenta unele crăpături. Alunecările repezi ajung la viteze de 1-2 m pe oră, structurile
sunt amestecate, au loc întreruperi sau reactivări toamna sau primăvara. Alunecările
bruşte au viteze de peste 2 m pe oră, iar alunecările de tip prăbuşire se produc cu viteze şi
mai mari. Acestea se opresc brusc, iar structura materialelor nu suferă deranjamente mari.
Viteza 34
variabilă a alunecărilor se poate datora încărcării diferite cu apă. Viteza poate varia şi pe
verticală, uneori stratele din interior alunecă mai repede decât cele externe. Fenomenul
are loc mai ales pe unii versanţi împăduriţi, unde unii arbori cu înrădăcinare mai adâncă
sunt traşi către interior de stratul care alunecă.
Tipurile de alunecări
Alunecările de teren sunt clasificate după formă, după adâncimea afectată, după raportul
cu structura geologică, sau după punctul de început al alunecării.
Alunecările din punct de vedere geomorfologic interesează sub aspect de evoluţie
generală a versanţilor, în care alunecarea este o verigă în lanţul “alterare - evacuare -
retragerea şi netezirea versantului”. De asemenea, interesează sub aspectul formei pe care
o îmbracă alunecarea. În primul caz, la alunecare interesează volumul, adâncimea şi
rapiditatea evacuării materialului.
- Alunecările de deasupra solului - se referă la deplasările pe care bucăţi de rocă dură, din
strate ce stau peste o pătură argiloasă, alunecă periodic pe solul din aval, atunci când
acesta este umezit.
- Alunecările din pătura de sol sunt provocate de dezgheţ pe o pătură încă îngheţată sau
de o umezire mare a solului. În primul caz alunecarea se numeşte solifluxiune şi
constituie forma cea mai tipică de alunecare a solului. A doua formă se manifestă mai
ales primăvara şi toamna şi poate îmbrăca aspectul unor ondulări sau brazde ce iau
naştere prin ruperea păturilor de sol înierbate.
- Alunecările în pătura de alterare se întâlnesc pe pantele din regiunile deluroase sau de
podiş folosite ca păşuni sau fâneţe. Alunecarea cuprinde o râpă de desprindere arcuită, de
câţiva metri sau zeci de metri şi o adâncime de 1-3 m, după care urmează o serie de
brazde de alunecare care coboară pe versant sub forma unei elipse sau limbă. Ele nu au
evidenţiată o frunte de alunecare şi nu ajung până la baza versantului.
- Alunecările ce afectează roca se produc pe strate argiloase sau pe complex de strate în
care sunt intercalate argile.
În primul caz râpa de desprindere nu este mare, corpul alunecării are ondulări de
suprafaţă, masa alunecă pe un jgheab delimitate de crăpături longitudinale distincte.
Alunecarea are aspectul unei limbi ce se opreşte în lunca râului. În timp, ea poate fi
drenată de un torent sau pârâu şi treptat să se stabilizeze. În Subcarpaţii Ialomiţei se
întâlnesc alunecări cu încălecări venite din spate şi trepte de rupere.
Alunecările de complexe de strate sunt mai puternice şi în general catastrofale. Ele se
împart în alunecări consecvente şi asecvente.
- Alunecările consecvente se declanşează mai uşor, înclinarea stratelor favorizând
declanşarea alunecării. Ele se produc pe pante chiar medii şi mici, singura condiţie este ca
stratul de argilă să afloreze în versantul văii.
- Alunecările asecvente se petrec pe capul stratelor, deci contrar înclinării lor. Are loc, de
fapt, surparea de roci care apoi alunecă.
Alunecările de complexe de strate au forme variate, de limbă, de valuri, ştrangulate, în
trepte foarte alungite etc. Aceste alunecări afectează strate cu grosimi de zeci de metri.
Ele se mai numesc glimee. Adesea alunecările afectează întregul versant, numindu-se
alunecări de versant. În zonele de podiş cu structuri tabulare sunt frecvente alunecările în
valuri. Ele sunt tipice Transilvaniei. Prin eroziune aceste valuri rămân ca nişte
mameloane, numite grueţi sau ţiglăi când sunt ascuţite. Prin eroziune torenţială, baza
versantului poate fi atacată şi un nou val se poate declanşa.
După punctul de început al alunecării ele se pot clasifica în:
- Alunecări detrusive - când sunt împinse de sus în jos
- Alunecări delapsive - când încep de la bază.
Majoritatea alunecărilor, ce au un pat argilos, pornesc dinspre aval, râpa de desprindere
înaintând treptat, sacadat în sensul versantului. Când a ajuns pe culmi, ea creează
înşeuări, iar dacă sunt şi roci dure, înşeuarea devine zimţată.
Curgerile
- Curgerile de lave - Magma din adâncul scoarţei, în stare topită la peste 1000°C, când
iese la suprafaţă curge ca un lichid vâscos, incandescent. Deplasarea se face în funcţie de
înclinarea pantei, presiunea cu care izbucneşte şi natura acesteia. Uneori viteza poate
atinge 10m/s. Forma de curgere îmbracă caracterul unor fluvii incandescente. Cantităţile
de lavă sunt diferite. În Java, o erupţie în 1931 a deplasat 36 milioane m3, iar erupţia
Vezuviului din 1944 a transportat 200 000 m3 pe oră.
- Curgerile noroioase sau torenţii noroioşi, sunt mase îmbibate cu apă care depăşesc
limita superioară a plasticităţii şi încep să curgă. Sunt constituite dintr-un bazin de
alimentare, un canal de curgere bine delimitat care are doar câţiva metri, mai rar
depăşeşte 10 m, iar în partea inferioară are un con de împrăştiere ce se clădeşte pe primul
loc neted, terasă sau luncă, de zeci sau sute de metri lăţime. Deplasarea se face relativ
rapid, câţiva metri pe zi sau chiar pe oră. În partea inferioară curgerea poate depăşi
malurile invadând părţile mai joase.
Pentru declanşarea curgerilor noroioase este necesar să există o rocă argiloasă la zi, o
umezeală prelungită şi o pantă accentuată (10-20°). De asemenea, fenomenul este
favorizat în arealele despădurite şi cu păşunat intensiv. Cele mai frecvente declanşări de
torenţi noroioşi au loc primăvara când se topesc zăpezile. Ele sunt frecvente mai ales în
Subcarpaţi şi în Moldova. În regiunile semiaride, în urma unor furtuni puternice, se
declanşează viituri noroioase - “mudflows”.
- Curgerile de cenuşă vulcanică - au loc în timpul sau după erupţiile vulcanice, când
precipitaţiile torenţiale formează torenţi noroioşi pe pantele craterului, torenţi în care
cenuşa reprezintă 80%. Torenţii pot proveni şi din apa lacurilor formate în craterul
vulcanului care în cazul erupţiei este aruncată afară. Aceşti torenţi pot transporta şi
blocuri de lavă şi pot afecta suprafeţe foarte întinse.
- Curgerile de nisip - Nisipul este o rocă deosebit de permeabilă. Când se suprasaturează
cu apă, fiecare particulă se înconjoară cu o peliculă de apă în care ea “pluteşte”. Limita
critică de umezire la care începe curgerea este dată de forma şi granulometria grăunţilor
de nisip. Cele mai grosiere şi colţurate necesită o umezire mai mare decât cele mai fine şi
mai rotunjite.
Apariţia curgerilor de nisip este cauzată şi de existenţa unui pat impermeabil dispus sub
ele, pat ce impune acumularea apei în pătura de nisip pe care o suprasaturează. În stratele
groase de nisip, curgerea se poate realiza la nivelul stratului acvifer, acolo unde acesta
iese la zi.
4.5.2.2.Deplasările lente
Ele se produc pe versanţi cu pantă foarte mare cât şi pe cei cu pantă foarte mică (2-3°).
Ele au loc în special pe versanţi cu pantă uniformă şi care prezintă o pătură de alterare.
Mişcarea maselor are loc datorită schimbărilor de temperatură, umezirea şi uscarea
particulelor argiloase, îngheţul şi dezgheţul, excesul de umiditate, presiunea rădăcinilor,
acţiunea animalelor, îngroşarea şi creşterea greutăţii păturii de alterare şi toate au loc sub
acţiunea gravitaţiei.
- Deplasările uscate lente sunt specifice regiunilor aride şi semiaride. Se observă pe pante
mai mici de 25°. Pe pante mai mari au loc prăbuşiri şi rostogoliri. Mişcarea se face fără
intervenţia apei, sub influenţa gravitaţiei, cauza fiind variaţiile de temperatură care
mărunţesc roca în permanenţă, modificându-se volumul şi greutatea, ceea ce duce la
reorganizarea continuă a păturii de alterare. Materialele alohtone, ce vin din partea de sus
a versantului, sunt amestecate cu cele autohtone. Se observă, de asemenea, că materialele
mai grosiere, mai grele, coboară în adâncime, iar cele mai fine urcă spre suprafaţă.
Datorită neuniformităţii versanţilor au loc concentrări de pietriş, formându-se un fel de
văiugi de pietre. Acestea, datorită greutăţii mai mari se deplasează mai repede decât
restul masei. Ele exercită chiar o acţiune de eroziune, excavare, pe direcţia lor, ducând la
îngroşarea păturii de dezagregare. Văiugile se pierd în aval în pătura de dezagregare de la
poalele versantului, unde formează conuri aplatizate foarte extinse.
Un caz aparte îl reprezintă serirurile din Sahara, în care pietrişul este relativ rotunjit,
probabil prin alterare în loc, iar praful şi nisipul este spulberat de vânt.
În regiunile semiaride, unde există un sezon ceva mai umed, pe lângă deplasarea uscată
lentă din perioada secetoasă, în timpul ploilor materialul mai fin este spălat de apă şi
împrăştiat pe pantele mai mici de 2-3° de la poala versantului.
În pustiurile şi semipustiurile înalte şi reci, unde periodic cad ceva ploi sau zăpadă,
acestea favorizează deplasările detritusului (Pamir, Tibet). Procesul este mai accentuat în
zona temperată, unde mişcarea detritusului este accelerată de ploile frecvente care cad şi
care spală materialul fin. De asemenea, îngheţul împinge spre aval elementele de pietriş
şi bolovăniş.
- Creepingul reprezintă o automişcare de rearanjare lentă, dar continuă a fiecărei particule
în raport cu cele din jur. Mişcarea este întâmplătoare, depinde de circumstanţe locale. Nu
există o acumulare de viteze şi deci, nici o accelerare a deplasării. Aceste mişcări se
produc datorită schimbărilor de volum cauzate de variaţiile de temperatură şi umiditate,
de îngheţ şi dezgheţ, de activitatea plantelor şi animalelor. Mişcarea este mai puternică în
stratul de la suprafaţă şi este tot mai mică spre adâncime, unde şi rocile sunt mai puţin
alterate. Creepingul are loc mai ales pe terenurile cu pantă moderată şi acoperite cu
vegetaţie. Rădăcinile arborilor şi plantelor erbacee prin creşterea sau putrezirea acestora
provoacă creeping.
Pe seama fenomenului de creeping este explicată înclinarea sau îndoirea copacilor. Unii
dintre ei, care sunt mai bine ancoraţi în substrat reuşesc să oprească particulele, acestea
acumulându-se în spatele lor sub forma unei trepte.
- Deraziunea (coraziunea) sau încovoierea capetelor de strat.
Acest fenomen se produce pe strate puternic înclinate, dar cu înclinare inversă faţă de
panta generală a reliefului. Deraziunea este evidentă în stratele subţiri, cu densităţi medii
(gresii, şisturi) care alternează cu strate mai moi. Încovoierea stratelor are loc datorită
păturii de alterare în mişcare, a unui material solid care se află în mişcare pe un alt
material solid. Deşi este o mişcare mecanică, ea nu provoacă zgârieturi sau şlefuiri, semn
că mişcarea este foarte înceată, încadrându-se deplasărilor lente. Această deplasare nu are
loc pe un plan delimitat, ca în cazul alunecărilor de teren, care să fie zgâriat sau şlefuit.
Pătura de alterare presează pe capetele de strat în direcţia versantului, îndoind stratele şi
rupând bucăţi din ele, pe care le antrenează în mişcare. Pe anumite aliniamente,
deraziunea poate fi mai intensă, ceea ce dă naştere la o excavaţie sub forma unei văiugi.
Pe văiugile apărute se îndreaptă o cantitate mai mare de materiale şi de asemenea din
apele de precipitaţii ce se scurg pe versant. Ele sunt mai umede şi prin urmare de-a lungul
lor are loc o alterare mai profundă. Acest fapt favorizează accentuarea şi accelerarea
coraziunii. Pe pante mai mici văiugile sunt mai largi iar pe pante mai mici văiugile sunt
mai înguste.
La noi în ţară fenomenul este frecvent în zona subcarpatică şi carpatică, dar şi în zonele
de podiş, piemontane şi de câmpie. Cele mai extinse văi de deraziune se întâlnesc în
regiunile semiaride unde şi mişcarea maselor mobile este mai accentuată. Sunt
menţionate în Dobrogea şi în Moldova.
- Solifluxiunea este o deplasare superficială a terenului care se produce lent, pe sub
covorul vegetaţiei ierboase. Fenomenul este pus în evidenţă în partea finală a mişcării,
unde se formează movile neregulate. Solifluxiunea este un proces care se întâlneşte mai
ales în regiunile reci, polare, unde subsolul rămâne îngheţat în scurta vară polară. El este
răspândit şi în regiunile temperate, mai ales în zonele muntoase, unde se pot realiza
condiţiile producerii fenomenului. Pentru ca solifluxiunea să se producă, trebuie ca solul
să conţină un procent destul de ridicat de particule fine. De asemenea, relieful să prezinte
pante de 5-10°, dar în zonele polare fenomenul se întâlneşte şi pe pante de 3-5° sau chiar
mai mici.
Solifluxiunea are loc prin dezgheţarea păturii superficiale a scoarţei de alterare, a solului,
în timp ce subsolul rămâne îngheţat. Acest strat îngheţat este impermeabil, astfel că apa
rezultată din topirea zăpezii şi din dezgheţul solului îmbibă foarte puternic orizontul
superior dezgheţat, trecându-l în final în stare semifluidă. Punerea în mişcare a
materialului depinde de grosimea stratului dezgheţat, de pantă, de densitatea şi
profunzimea rădăcinilor ierburilor.
Îngheţul şi dezgheţul apei are, se asemenea, un rol important prin faptul că îngheţarea
apei în timpul nopţii se petrece de sus în jos. Ea obligă deplasarea materialelor
neîngheţate lateral, adică către aval. Are loc şi o sortare a materialelor, cel mai grosiere
sunt împinse către suprafaţă şi către aval. Acestea sunt fenomene tipice periglaciare.
Atunci când coeziunea
particulelor devine nulă, deplasarea materialului se poate face pe pante foarte mici. Dacă
acest fenomen afectează mase mari, se pot declanşa curgeri noroioase. Situaţiile sunt însă
rare, deoarece prin creşterea lichidităţii, creşte permeabilitatea materialului şi apare
şiroirea.
La noi în ţară, procesele de solifluxiune au loc mai ales în zona pajiştilor alpine, unde
procesul este pus în evidenţă de prezenţa microreliefului de muşuroaie înierbate
- Sufoziunea este procesul de deplasare a particulelor de material sub presiunea exercitată
de curgerea apelor subterane. Transportul subteran de materiale duce la formarea în
adâncime de cavităţi, care cu timpul produc surpări şi apariţia la suprafaţă a unor forme
negative numite pâlnii de sufoziune. Denumirea provine de la cuvântul latinesc - suffodio
- a săpa pe dedesubt.
Pentru dezvoltarea procesului sufozional este necesară prezenţa unei roci poroase, de
tipul loessului sau depozitelor loessoide, sau a nisipurilor fine slab cimentate sau a
nisipurilor argilo-prăfoase. De asemenea, dacă roca de bază este impermeabilă şi slab
înclinată ea favorizează sufoziunea prin faptul că asigură un drenaj lateral activ. Climatul
semiarid, cu ploi torenţiale, duce la infiltraţii puternice prin stratul de loess, ajungând să
se formeze la baza loessului şuvoaie puternice care activează puternic procesul de
sufoziune.
Procesul sufozional începe printr-o scurgere rapidă a apei ce se infiltrează în roca friabilă,
care are loc pe crăpăturile apărute după o perioadă lungă secetoasă, sau prin golurile
create de dizolvarea calcarului din loess şi îndepărtarea lui. Pe aceste trasee apa se
infiltrează şi se concentrează la bază, circulând sub formă de şuvoaie. Apa circulă sub
presiune, erodând puternic malurile şi formând tunele subterane. Adesea se produc
surpări, care pot astupa tunelul - hruba, creând presiune în spatele dopului. Ele se pot
destupa, având loc izbucniri cu efecte mecanice şi mai puternice. Reţeaua subterană se
extinde regresiv sub câmpul de loess, captând alte firicele de apă care se infiltrează.
Un aparat sufozional se compune în partea superioară dintr-o adâncitură de 3-4 m (uneori
5-6 m) diametru şi adâncă cam la jumătate din diametru pâlniei, urmează un canal
vertical îngust ce ajunge până la nivelul apei freatice, acesta este hornul de sufoziune.
Prin acest horn se scurg rapid apele din precipitaţii. De obicei, aparatele sufozionale se
înşiruie în lungul traseelor principale de curgere a apelor freatice. Acestea creează prin
eroziune hrube sufozionale, înalte de 0,5-2 m.
Pâlniile de sufoziune sunt dispuse adesea pe unele aliniamente care marchează tunelul
subteran. Cursurile subterane debuşează în lunca unei văi. Prin eroziune torenţială şi prin
prăbuşiri, pâlniile dispar, fiind incluse la o vale în formare - vale sufozională. Există şi
situaţii când la suprafaţă pot apărea prăbuşiri izolate, numite gropi de sufoziune, formate
datorită unor goluri subterane. În loessurile cu soluri fosile, acestea pot juca rolul stratului
impermeabil bazal, apărând astfel procese sufozionale suprapuse.
Procesul de sufoziune se observă şi în malurile râurilor cu lunci largi, care atunci când
nivelul râului scade, în maluri apar izvoare tulburi urmate de surpări şi formarea de
canale subterane. Procese sufozionale pot apărea şi în grohotişuri fosilizate, din care
izbucnesc la ploi izvoare tulburi. Au fost semnalate astfel de procese la baza grohotişului
împădurit de la poalele Bucegilor şi a masivului Şatra din Munţii Lăpuş. De asemenea,
sunt semnalate astfel de procese în depozite de nisipuri sau aluviuni, unde izvoarele mici
îngheţă în timpul iernii, în spate acumulându-se în continuare apă. În zilele mai însorite şi
mai calde, prin topirea gheţii apa acumulată izbucneşte cu presiune, antrenând totodată şi
particulele din masa depozitului şi creând astfel goluri. V. Tufescu (1966) citează
astuparea unor guri de izvoare în Câmpia Jijiei datorită depunerilor de sare, care atunci
când presiunea apei din amonte creşte mult se rup, depunerile respective dând curgeri
momentane de noroi sărat. Cele mai tipice forme de sufoziune se întâlnesc în Câmpia
Română, pe malurile Burnasului, în zona Brăila - Galaţi a malului dunărean, în Dobrogea
pe valea Carasu şi pe multe alte văi.
- Tasarea este un proces prin care se produc scufundări de mică amploare la suprafaţa
pământului, datorită micşorării volumului rocilor cauzate de acţiunea diferiţilor factori.
Denumirea procesului provine de la cuvântul francez tassera - a se îndesa.
Tasările se petrec mai ales pe suprafeţe plane, ducând la îndesări de sus în jos. Rocile pe
care au loc tasările sunt cele friabile, afânate, poroase de tipul loessului, depozitelor
loessoide,
argilelor nisipoase, depozitelor deluviale, aluviunilor şi grohotişurilor fixate. Prezenţa
golurilor, porilor, din roci, face ca sub greutatea materialelor volumul acestora să se
micşoreze. Procesul se accentuează atunci când din exterior, intervin factori externi,
construcţii, alunecări, saturare cu apă etc. Tasările produse prin intermediul apei de petrec
mai ales pe loessul şi depozitele loessoide din zona de stepă. Procesul începe prin
îndepărtarea sărurilor solubile şi apoi a carbonatului de calciu, acesta prezintă în loess un
procent de cca. 10-12%. Prin îndepărtarea lui din masa loessului, aceasta îşi reduce prin
urmare volumul. De asemenea, lipsa calciului, care are efect coagulant asupra particulelor
minerale, duce la modificarea structurii loessului cu aşezarea particulelor tot mai strânsă.
Acesta este principalul proces prin care are loc tasarea şi formarea depresiunilor la
suprafaţa câmpiei. Procesul acesta continuă cu migrarea părţii celei mai fine, a argilei, dar
aceasta începe după îndepărtarea calciului din complexul adsorbtiv al orizontului de
suprafaţă. Fenomenul este evident în arealele situate într-un climat mai umed.
Dacă în climate semiaride - de stepă - tasarea este realizată doar prin îndepărtarea CaCO3
şi modificarea structurii depozitului, în climate semiumede şi umede este realizată şi prin
migrarea argilei. În acest caz, debazificarea orizontului superior este foarte avansată, are
loc o migrare a argilei rămânând în loc doar particulele de praf şi nisip care sunt lipsite
peliculele coloidale de argilă. Acest fapt este pus în evidenţă de culoarea cenuşie
albicioasă a orizontului superior, culoarea particulelor de cuarţ (care sunt predominante,
fiind cele mai greu alterabile), şi de prezenţa unei diferenţieri texturale între orizontul de
suprafaţă care din lutos - lutoargilos (cum era iniţial) devine lutonisipos, iar orizontul
inferior devine argilos.
Urmare a procesului de tasare se formează acele excavaţii, denumite crovuri care au
frecvent dimensiuni de la câţiva metri diametru la zeci şi chiar sute de metri. Se întâlnesc
însă şi crovuri mult mai mari de câţiva kilometri diametru şi atunci poartă denumirea de
găvane sau padine. Se presupune, că acestea ar lua naştere prin îngemănarea crovurilor, la
extinderea lor un rol l-ar putea juca şi vântul prin spulberarea materialelor în timpul
secetelor. Uneori prin îngemănarea crovurilor, facilitată şi de o anumită pantă a reliefului,
iau naştere văiugi de tasare. Cele mai răspândite areale cu forme tipice de tasare, crovuri
şi padine se întâlnesc în Câmpia Română, în Dobrogea, în Câmpia Vingăi şi în Câmpia
Semlacului.
4.5.3. Pluviodenudaţia
Pluviodenudaţia este un proces specific versanţilor, prin care particulele
de la suprafaţa scoarţei de alterare sunt deplasate de acţiunea apei din ploi sau din topirea
zăpezilor. Este un proces care se desfăşoară areal, mişcarea aceasta, sub acţiunea unui
agent, nu a ajuns la stadiul de curgere concentrată.
Pluviodenudaţia cuprinde o acţiune de izbire, dislocare şi împrăştiere a particulelor de
către picăturile de ploaie şi una de transport pe pantă. Ea este puternică în regiunile
semiaride unde vegetaţia este rară, sau solul este desţelenit. De asemenea,
pluviodenudarea este puternică în perioada topirii zăpezilor sau în timpul averselor de
ploaie. Ea se manifestă mai ales în partea medie şi inferioară a versanţilor.
Pluviodenudaţia este puternică în climatele cu un anotimp secetos şi unul ploios, în
regiunile de savană, mediteraneene şi musonice. Arealele cu vegetaţie defrişată, pajiştile
şi terenurile arate din regiunile umede sunt denudate puternic la topirea zăpezilor şi a
ploilor de vară cu caracter torenţial.
Acţiunea de izbire a picăturilor de ploaie are ca efect deplasarea şi împrăştierea
particulelor de la suprafaţa solului. Acţiune eficientă o au ploile torenţiale, mai ales acolo
unde ating direct suprafaţa solului. Ea depinde de mărimea picăturii şi de viteza cu care
cade. Cea mai eficientă frână în desfăşurarea procesului este vegetaţia. Dacă ploaia este
de intensitate mare, abundenţa apei căzute face ca ea să se deplaseze sub forma unei
pânze sau unde. Această deplasare la suprafaţa solului sub formă de pânză, face ca apa să
antreneze particulele de la suprafaţă. Procesul acesta se numeşte eroziune areolară,
eroziune laminară, eroziune difuză, denudare sau ablaţie.
Eroziunea areolară depinde de climă, vegetaţie, pantă, lungimea versantului şi rocă.
Clima - acţionează prin tipurile de ploaie, dintre care doar cele torenţiale au efect
denudaţional, prin faptul că apa care nu s-a putut infiltra, se scurge la suprafaţa solului şi
dă 39
efecte de spălare. Importanţă mare o are momentul de maximă intensitate al ploii, pentru
că de el depinde gradul de spălare. Astfel, dacă momentul maxim este la mijlocul sau
către sfârşitul ploii, atunci denudaţia va fi mare, pentru că solul s-a îmbibat cu apă şi
capătă o permeabilitate foarte mică. De obicei, prima ploaie torenţială care vine după un
sezon secetos, are un efect denudaţional foarte mare, deoarece solul fiind puternic uscat,
aerul din sol la începutul ploii are efect de impermeabilizare a stratului superficial. Dacă
volumul de apă căzut într-un timp scurt este foarte mare, scurgerea sub formă de pânză se
poate transforma în scurgere sub formă de undă sau de val. Aceasta are o putere de
denudare şi mai mare, deoarece scurgerea, din laminară devine turbulentă.
Vegetaţia - se opune atât scurgerii sub formă de pânză cât şi efectelor sale denudaţionale.
Pădurea reţine o mare cantitate de apă pe coronamentul arborilor, o parte ajunge la sol şi
se infiltrează, iar altă parte se evaporă. Zăpada se topeşte mai lent în pădure, se infiltrează
aproape toată apa, deoarece sub pădure substratul rămâne adesea neîngheţat. În cazul
terenurilor desţelenite, cantitatea de sol îndepărtată prin spălare este foarte mare, mai ales
primăvara, când topirea bruscă a zăpezii sau ploile care cad pot duce la o eroziune
puternică, mai ales dacă fenomenul se petrece când substratul este încă îngheţat.
Înclinarea versantului ca şi lungimea acestuia fac ca viteza de scurgere să crească.
Spălarea este mai intensă pe pantele mai mari şi spre baza versantului, deoarece în partea
inferioară scurgerea este cumulativă şi efectul este mai mare. Forma versantului are de
asemenea importanţă, pe versanţii convecşi apa tinde să se disperseze, deci eroziunea este
mai slabă, pe când pe cei concavi sau sub formă de bazinet, apa se concentrează şi
eroziunea este mai puternică. Pe un versant în trepte eroziunea este mai slabă ca pe unul
liniar, deoarece treptele micşorează viteza. Versanţii mai lungi sunt mai intenşi erodaţi
decât cei scurţi. Pentru că pe ei spălarea creşte datorită cumulării apei venită din amonte.
Roca este un factor pasiv, dar denudaţia acţionează mai intens pe rocile afânate, care sunt
mai friabile. Cele care permit o infiltraţie rapidă a apei (nisipul, pietrişul) reduc spălarea.
Efectul vizibil al ablaţiei este spălarea părţilor înalte ale reliefului şi acumularea
materialelor în părţile mai joase. Eroziunea areolară se manifestă şi în partea joasă a
versantului, dar în momentele maxime de scurgere, spre sfârşitul ploii, aspectul general
însă este acumulativ.
4.5.3.1.Unităţile funcţionale ale versantului
Acţiunea de modelare a versanţilor se petrece diferenţiat pe diferitele sale părţi. Astfel, în
partea superioară a versantului, predomină spălarea şi autodeplasarea, în partea mijlocie,
unde pătura de alterare este mai groasă datorită aportului de materiale venite de mai sus,
la procesele mai sus amintite, se adaugă deraziunea. În partea inferioară a versantului,
datorită unui surplus de apă, procesul dominant este cel de spălare şi evacuare în soluţie a
materialelor. În bază, evacuarea este realizată prin transportul realizat de apele
curgătoare.
Pe un versant cu profil regulat, se deosebesc din punct de vedere al înclinării, al
uniformităţii suprafeţei, al structurii şi compoziţiei materialelor şi al proceselor
denudaţionale trei unităţi transversale: superioară, medie şi inferioară. Materialele ce le
acoperă au fost denumite eluvii, deluvii şi coluvii.
Eluviile sunt materiale dezagregate şi alterate rămase pe loc. Ele au dimensiuni variate,
de la blocuri la nisip, praf sau argilă.
Deluviile sunt materiale coborâte din părţile superioare ale versantului, cu o structură şi
compoziţie diferită de roca subiacentă şi care sunt supuse unei mişcări lente sau rapide
când apar unele dezechilibrări. Mişcările dominante sunt cele de creeping, deraziune ,
spălare, alunecări sau curgeri noroioase.
În acest sector al versantului principalele procese sunt cele de evacuare.
Coluviile sunt materiale acumulate la baza versanţilor. Panta suprafeţelor coluviale este
mică. Suprafaţa coluviilor este netedă, materialele coluviale fiind predominant fine,
prezintă o umiditate mai ridicată, ceea ce accentuează procesele de alterare. Când
coluviile au grosimi mari, alterarea rocii subiacente este încetinită sau chiar oprită.
Atunci când în cadrul coluviilor se intercalează şi conuri de dejecţie ale unor organisme
torenţiale (proluvii), se formează un glacis coluvio-proluvial.
Delimitarea de unităţi funcţionale în cadrul versantului ne ajută la precizarea arealelor ce
se găsesc în echilibru, a celor cu potenţial de a deveni instabile sau sunt deja instabile.
Cunoaşterea acestora ne permit să adoptăm măsurile necesare pentru a nu provoca noi
dezechilibre şi pentru stoparea celor deja produse.
Evoluţia generală a versanţilor
Geneza versanţilor rezultă din mişcările de ridicare ale unor porţiuni din scoarţă şi din
procesul de adâncire a râurilor.
Versanţii sunt tipizaţi în funcţie de înclinare în: abrupţi, moderaţi şi lini; după formă în:
concavi, convecşi, rectilinii şi complecşi; în funcţie de stadiul de evoluţie în: versanţi
tineri, maturi, şi bătrâni sau versanţi abrupţi - fără pătură de alterare şi versanţi în
echilibru dinamic - cu pătură de alterare.
Cauzele care duc la formarea unui anumit tip de versant sunt: mişcările scoarţei, roca,
clima, vegetaţia sau stadiul de evoluţie. Când râul se adânceşte, versantul se dezvoltă
ascendent, forma sa este rectilinie, convexă sau complexă. Când adâncirea se opreşte,
pantele încep să se reducă pornind de la nivelul râului şi evoluează descendent, până la
nivelare.
Evoluţia ascendentă a versanţilor rezultă dintr-o adâncire a râurilor care este egală sau
depăşeşte eroziunea de versant. Când adâncirea văii şi evacuarea de pe versant sunt egale,
se realizează un versant rectiliniu, când adâncirea râului este mai mare decât evacuarea
materialelor de pe versant, ia naştere un versant convex. Văile sunt în formă de V.
Creşterea pantei are o limită maximă, care este diferită pentru fiecare rocă, şi care nu
poate fi depăşită. De asemenea, creşterea altitudinilor relative şi absolute are anumite
limite maxime datorită multiplicării reţelei de văi, astfel că, versanţii se intersectează în
părţile superioare, dând nivele de creste ce se menţin la aceeaşi altitudine.
Evoluţia descendentă a versanţilor apare când adâncirea văii descreşte sau încetează.
Predomină eroziunea de pe versanţi care determină retragerea laterală a acestora.
Retragerea se face aproape paralel cu ei înşişi. Rezultă versanţi concavi .
Aceştia sunt cei mai obişnuiţi pe suprafaţa pământului, deoarece eroziunea în adâncime
este limitată de nivelul oceanului mondial - nivelul de bază, iar mişcările de înălţare a
reliefului se opresc în timp.
Procesul de nivelare a versanţilor se accentuează când versanţii vecini se întâlnesc şi dau
creste. Apar înşeuări ca urmare a variabilităţii la eroziune a rocilor. Între ele se detaşează
masive cu aspect de insule numite “inselberg”, axate în special pe rocile cele mai dure.
4.6. RELIEFUL CREAT DE APELE CURGĂTOARE TEMPORARE
Prin apă curgătoare se înţelege orice organism hidrologic, indiferent de mărimea lui, care
se realizează printr-o scurgere unitară, concentrată pe o fâşie de teren, denumită talveg,
albie, vale. Apele curgătoare pot fi permanente şi temporare.
Apa curgătoare este un agent principal al modelării reliefului, deoarece transportă către
ocean materialul erodat de către toţi ceilalţi agenţi sau prin diverse procese
geomorfologice. Eroziunea apelor curgătoare, numită şi eroziune normală, a fost
considerată ca factor esenţial al modelării reliefului. Acest termen este în prezent depăşit,
deoarece fiecare tip de eroziune este normal pentru o anumită regiune, cu un anumit
climat.
4.6.1. Şiroirea
Scurgerile la suprafaţa uscatului îmbracă forma de pânză, sau scurgere difuză care trec
treptat în scurgeri concentrate-torente. Între aceste două categorii se intercalează şiroirea -
care se petrece sub forma unor multiple şuviţe sau curenţi de apă, care se concentrează în
şiroaie. Are loc trecerea de la eroziunea în suprafaţă la cea lineară şi se creează excavaţii
adâncite şi alungite pe sute de metri. Ele iau naştere în pătura de alterare sau în rocile ce
apar la suprafaţă. Şiroirea este foarte răspândită în climatele semiaride sau semiumede
unde aversele scurte de ploaie sunt foarte frecvente. De asemenea, în climatul temperat,
terenurile în pantă şi dezgolite de vegetaţie sunt foarte expuse procesului de şiroire.
Formele care rezultă din procesul de şiroire sunt rigolele, ogaşele sau ravenele.
Rigolele - sunt forme elementare de eroziune. Ele sunt şanţurile de câţiva centimetri
adâncime şi lăţime, apar în grupuri paralele unele de altele şi au direcţie perpendiculară
pe curbele de nivel. Ele îşi schimbă poziţia de la o ploaie la alta, sau în cursul aceleiaşi
ploi. În perioada uscată sunt astupate de mişcarea areală a materialelor prin creeping sau
de către vegetaţie. Pe terenurile cultivate, astuparea se face prin lucrările solului.
Procesele ce se desfăşoară în lungul lor sunt cel de eroziune lineară, de transport şi
depunerea materialului erodat în partea de jos a pantei.
Ogaşele - sunt forme de relief rezultate prin eroziunea liniară, cu adâncimi de ordinul de
zeci de centimetri ce ajung uneori până la 1 sau 2 m. Au talvegul paralel cu suprafaţa
topografică a versantului. Când au dimensiuni mai reduse se nivelează prin lucrările
agricole.
Ogaşele se întâlnesc mai ales în regiunile cu vegetaţie săracă, cu două anotimpuri - umed
şi uscat.
În ţara noastră ogaşele se întâlnesc mai ales pe versanţii cu pantă uniformă şi foarte
prelungi, mai ales pe piemonturi şi pe glacisuri.
Ravenele - sunt forme de relief cu aspect de şanţ care iau naştere pe suprafeţele înclinate
formate din roci friabile în urma scurgerii torenţiale.
Ravenele au dimensiuni de la 2-3 m adâncime la câţiva zeci de metri. Talvegul lor
prezintă adesea mici trepte, repezişuri sau marmite. Eroziunea conformă este completată
de eroziunea regresivă. Ravenele sunt specifice bazinelor superioare ale văilor
contribuind la extinderea acestora. În roci argiloase, cu pantă accentuată, revenele se
dezvoltă într-o mare densitate, versanţii lor se intersectează adesea , formând ceea ce se
numeşte “bad-lands” - adică pământuri rele.
4.6.2. Torenţii
Torentul, din punct de vedere hidrologic este un curs de apă temporar format pe
suprafeţele înclinate ale terenului în urma concentrării şiroirilor într-un singur curent. Din
punct de vedere geomorfologic interesează forma de relief rezultată pentru care G.
Vâlsan (1933, 1945) propune denumirea de organism torenţial.
Torentul se defineşte ca o scurgere temporară, concentrată de apă, cu mare viteză, rezultat
a unor ploi puternice sau a topirii zăpezii. Viteza mare de scurgere este dată de panta
accentuată a terenului ca şi de volumul mare de apă care trebuie evacuat într-o unitate
scurtă de timp.
Acest tip de scurgere se numeşte scurgere torenţială. El este întâlnit şi la cursurile de apă
permanente, când debitul şi viteza de deplasare a apei cresc foarte mult, provocând
adesea inundaţii. Regimul acestor ape este cunoscut sub numele de regim torenţial.
Torentul execută o acţiune de eroziune, transport şi acumulare.
Prin acţiunea de eroziune torentul creează o vale îngustă cu versanţi abrupţi dispuşi în
formă de V. În zona de obârşie a văii această vale se ramifică sub formă de ogaşe, ravene,
viroage, abrupturi, adesea cu alunecări şi prăbuşiri. În partea inferioară torentul creează o
depunere - con de dejecţie.
Organismul torenţial se compune din:
- Bazinul de recepţie - este teritoriul de pe care torentul îşi adună apele. Bazinul de
recepţie se extinde treptat prin eroziunea regresivă provocând mici prăbuşiri sau
alunecări. În cadrul bazinului vegetaţia este foarte rară, sau lipseşte, eroziunea lineară şi
areolară este predominantă. Bazinul de recepţie alimentează torentul cu apă şi cu
materialele erodate de pe versanţii săi.
- Canalul de scurgere - porneşte din partea cea mai joasă a bazinului de recepţie şi se
prezintă ca un jgheab pe care se scurge apa împreună au aluviunile, Acţiunea importantă
este cea de transport, dar se execută şi o acţiune de eroziune lineară, de adâncime a
canalului de scurgere. În fazele finale de evoluţie a torenţilor se dezvoltă eroziunea
laterală.
- Conul de dejecţie - are forma unui semicon, şi este constituit din materialele
transportate de torent.
Când apa torentului ajunge pe o pantă redusă, viteza scade brusc şi materialele sunt
depuse, cele mai grele, grosiere la început şi cele mai fine în partea terminală a conului.
Conul
format domină regiunile vecine, la o nouă viitură acesta îşi va croi drum pe altă cale spre
dreapta sau stânga conului anterior formând un nou con. Se creează astfel un con
complex, care are o structură lenticulară.
Conurile formate din depuneri fine sunt teşite şi se întind pe distanţe mari, pe când cele
din particule grosiere, nisipuri, pietrişuri, bolovani sunt mai bombate şi bine conturate.
Pe unele pante foarte înclinate, abrupte, pe argile, marne sau loess, există cazuri când
bazinul de recepţie ia contact direct cu conul de dejecţie, lipsind canalul. În sudul Olteniei
această formă de relief se numeşte hunie.
Formarea şi dezvoltarea torenţilor
În evoluţia unui organism torenţial se pot deosebi patru stadii: de rigolă sau ogaş, de
canal bine dezvoltat, de organism torenţial şi de stadiul de stingere a torentului.
- Forma de rigolă apare în zona unde panta este cea mai mare, unde covorul vegetal a fost
rupt din anumite cauze. În timpul ploilor, şiroirea se concentrează pe această ruptură
treptat se adânceşte, se formează un ogaş care se alungeşte în amonte şi în aval. Spre
amonte înaintează regresiv prin mici prăbuşiri în materialul solului. În aval înaintează
prin eroziune liniară. Pe măsură ce ogaşul se alungeşte şi gura lui coboară tot mai mult,
puterea de eroziune devine tot mai mare. La gura lui se formează mici conuri aplatizate,
care sunt erodate la viitura următoare.
- Forma de canal bine dezvoltat. Când întinderea ogaşului către aval a ajuns la un teren
plan - terasă, luncă, depresiune, aici începe acumularea şi formarea conului de dejecţie.
Canalul se dezvoltă numai către amonte.
- Forma de organism torenţial se realizează când canalul prin eroziunea regresivă se
lărgeşte prin dezvoltarea de tentacule, procesele de eroziune areolară, lineară, alunecări şi
mici prăbuşiri se extind în suprafaţă şi în adâncime. Treptat panta torentului scade, scade
şi viteza de curgere a apei şi deci şi puterea de eroziune şi transport. Începând cu partea
inferioară, el are tendinţa să-şi construiască un profil longitudinal care să nu se mai
adâncească, dar care să asigure transportul materialelor din bazinul de recepţie. Torentul
caută să-şi realizeze un profil de echilibru.
- Ultima fază, de stingere a torentului începe când panta de echilibru duce la stingerea
eroziunii liniare şi începe eroziunea laterală asupra malurilor. Fundul talvegului capătă
formă de U. Torentul transportă încă mult material din bazinul de recepţie, cu care înalţă
conul, micşorând şi mai mult panta de curgere.
Cu timpul materialele sunt depuse în canalul de curgere, formându-se un con în spatele
celui vechi. Are loc umplerea canalului dinspre aval spre amonte, se ajunge la umplerea
rigolelor. Prin acţiunea proceselor de pantă malurile talvegului se atenuează şi vechiul
organism torenţial se înierbează, torentul s-a stins.
Răspândirea torenţilor
Torenţii sunt răspândiţi mai ales în regiunile cu pante mari, pe versanţii munţilor şi
podişurilor, dar şi pe pante mici, unde sunt create anumite condiţii: roci friabile, vegetaţie
rară, desţelenirea pajiştilor, păşunatul iraţional, climatul cu ploi sub formă de averse.
S-a constatat că pe acelaşi tip de pantă şi rocă se dezvoltă acelaşi tip de torent. Cu timpul,
unii din ei se alungesc şi devine colector principal, torenţii încep să se ierarhizeze.
Ridicările tectonice ale unor regiuni favorizează dezvoltarea pantelor abrupte şi ca
urmare şi apariţia torenţilor. Când mişcările tectonice au loc ritmic, depunerea conurilor
de dejecţie se face etajat. Când au loc mişcări de lăsare, conurile noi le îngroapă pe cele
mai vechi.
Importanţa practică
Conurile de dejecţie, când nu mai sunt inundabile, sunt folosite pentru aşezări. Ele au o
pânză de apă freatică potabilă, solurile formate pe ele sunt adesea fertile.
Din materialul conurilor de dejecţie se pot exploata minerale utile. Ele pot fi folosite
pentru cercetările geologice ale regiunii.
Torenţii produc degradarea terenurilor, pot produce inundaţii prin propriul lor volum de
apă transportat sau prin bararea unui râu cu materialele transportate.
Măsuri împotriva torenţilor
Se pot lua măsuri de prevenire a formării torenţilor, prin împăduriri, păşunat raţional,
culturi de plante perene, arat pe curbe de nivel şi măsuri de corectare, pentru oprirea sau
încetinirea dezvoltării torenţilor: împăduriri de bazine, cleionaje - gărduleţe, baraje pe
canalul de curgere etc.
4.7. RELIEFUL CREAT DE APELE CURGĂTOARE PERMANENTE
4.7.1. Modelarea reliefului sub acţiunea apelor curgătoare permanente
Faţă de torenţi, râurile au un curs de apă permanent care îşi are debuşeul în lacuri, mări
sau oceane.
În urma proceselor de eroziune, transport şi depunere ia naştere canalul de curgere sau
valea.
Curgerea apei în râu se realizează în mod turbulent şi nu laminar, ceea ce face ca viteza şi
direcţia de curgere să varieze foarte mult de la loc la loc. Viteza este mai mare spre
mijlocul albiei şi spre suprafaţa apei în sectoarele de vale rectilinii, ea se abate spre malul
concav în sectoarele curbilinii. Viteza scade către fundul şi malurile râului datorită
rugozităţilor din albie care măresc frecarea. Viteza de curgere a apei este direct
proporţională cu panta fundului albiei si a suprafeţei apei şi invers proporţională cu
rugozitatea albiei. În timpul viiturilor are loc o creştere a pantei suprafeţei apei şi creşte
viteza de curgere.
Energia cinetică a apelor curgătoare este în raport direct cu debitul şi viteza de curgere. O
parte din energie se consumă pentru învingerea frecărilor interne, datorate vâscozităţii
apei şi încărcăturii de material solid în suspensie, şi o parte cu frecările din albie.
Când energia cinetică se consumă doar pentru învingerea frecărilor curgerea apei se
produce fără manifestarea unor procese geomorfologice. Când frecările depăşesc energia
cinetică, începe depunerea materialelor transportate, râul căutând să ajungă la un
echilibru între energia cinetică şi frecări. Când frecările sunt mai mici decât energia
cinetică râul execută o acţiune de eroziune în albie prin care îşi consumă o parte din
energia cinetică mărindu-şi totodată şi cantitatea de material pe care îl transportă, deci
frecările interne, râul tinde mereu să ajungă la un echilibru de forţe. Astfel, în diferite
sectoare ale râului, procesele care au loc în albie pot fi diferite în funcţie de energiile care
predomină, respectiv de eroziune, de transport sau de depunere. Energia cinetică fiind în
funcţie de debit şi de viteza de curgere, diversele sectoare ale râului pot fi afectate când
de eroziune, când de depunere de materiale.
Acţiunea de eroziune a râurilor este unul din cele mai importante procese
geomorfologice, deoarece prin aceasta particulele scoarţei terestre sunt îndepărtate din
locul lor, râurile creându-şi astfel canalul de curgere.
Prin curgerea sa turbulentă râul provoacă mişcări turbionare în albia sa, mărindu-i viteza,
apa va exercita o acţiune de erodare asupra fundului albiei şi adâncirea acesteia. Aceasta
se numeşte eroziunea liniară sau de adâncime.
Viteza de curgere a apei fiind mai mare către suprafaţa apei şi către malul concav, ea va
produce o acţiune de eroziune a malurilor, mai intensă prin urmare asupra acestuia,
accentuând în plan orizontal sinuozităţile albiei. Aceasta este eroziunea laterală a apei.
Acţiunea de eroziune a râurilor este influenţată de duritatea rocilor. Rocile masive, cum
sunt cele magmatice, sunt foarte rezistente pe când nisipurile, pietrişurile, argilele, etc.
sunt necimentate sau slab cimentate, sunt foarte puţin rezistente la eroziune.
Acţiunea de transport se realizează de râu prin consumul unor părţi din energia cinetică.
Materialul transportat provine de pe versanţi sau din albia râului. El constituie debitul
solid şi se exprimă în m3 / s sau kg / s. Debitul solid este constituit din debitul mecanic
(particule de diferite dimensiuni) şi debitul chimic (sărurile dizolvate în apă).
Debitul solid depinde de capacitatea de transport şi de cantitatea de material solid ajunsă
în albie.
Capacitatea de transport depinde de debitul râului şi de viteza de curgere a apei.
Cantitatea de material ajunsă în albie este în funcţie de intensitatea eroziunii în cuprinsul
bazinului hidrografic.
Mărimea particulelor solide care pot fi transportate de râu exprimă competenţa râului. Ea
depinde de viteza de curgere a apei şi de grosimea stratului de apă. În măsura în care un
bolovan este acoperit de apă, el pierde o parte din greutatea lui, conform principiului lui
Arhimede, şi presiunea apei în mişcare se exercită pe toată secţiunea expusă curentului,
încât blocul poate fi rostogolit şi deplasat.
Deplasarea materialului solid se face în mai multe moduri: prin târâre şi rostogolire, prin
salturi şi prin suspensie. Pietrişul şi bolovănişul sunt transportate prin târâre şi
rostogolire. Bolovanii de 10-30 m diametru pot fi târâţi dacă curentul de apă are viteze de
1,2-1,7 m/s.
Curgerea turbionară face ca particulele mai fine să fie ridicate de pe fundul albiei,
deplasate pe o anumită distanţă, unde viteza a scăzut, se depun. Ele pot fi reluate de un alt
vârtej. Nisipul fin poate fi transportat prin salturi la o viteză a apei de 0,15 m/s, iar argila
la 0,075 m/s.
În suspensie sunt transportate particulele cu dimensiuni mai mici de 0,03 mm. Acest
transport reprezintă turbiditatea râului şi se exprimă în grame de material solid pe metrul
cub de apă (g/m3). Valoarea medie a turbidităţii râurilor de pe glob, după unele calcule,
ar fi de 360g/ m3. În ocean ar fi transportate anual cca. 76 miliarde tone material solid,
îndepărtându-se astfel cca. 134 t/km2 de pe suprafaţa întregului uscat.
Depunerea materialelor se întâmplă când viteza apei scade şi competenţa râului este mai
mică decât diametrul particulelor transportate.
Materialul depus de râuri se numeşte aluviune. După mărimea particulelor depuse el
poate fi exprimat în bolovănişuri, pietrişuri, nisipuri, luturi, argile. Se constată o sortare a
particulelor, dinspre amonte spre aval, pe măsură ce scade panta râului. În amonte
domină bolovănişurile şi pietrişurile şi spre aval diametrul particulelor scade treptat.
Sortarea nu este perfectă, pietrişul şi bolovănişul amestecându-se cu nisipuri mai grosiere
sau mai fine.
Cele trei acţiuni ale răului se pot produce simultan în acelaşi sector, dar eroziunea
predomină în sectorul superior, transportul în sectorul mijlociu iar aluvionarea în sectorul
inferior.
4.7.2. Formele de relief create de procesele fluviale
Apa râurilor exercită asupra reliefului terestru acţiuni de eroziune, transport şi depunere a
materialelor, râurile fiind astfel agenţi modelatori ai scoarţei terestre. Principalele forme
de relief create de procesele fluviale sunt văile.
Văile fluviale sunt forme negative de relief care sunt alungite pe distanţe de zeci, sute sau
mii de kilometri, cu lăţimi de zeci sau sute De metri, uneori de zeci de kilometri sau
depăşind chiar 100 km,
Valea este constituită din două elemente principale, fundul văii sau albia râului şi
versanţi. La râurile cu variaţii mari de debit şi nivel, se individualizează o albie minoră,
prin care apa se scurge la nivele mici şi o albie majoră, prin care apa se scurge în timpul
viiturilor.
4.7.2.1.Albia minoră
Are aspectul unui canal cu maluri line sau abrupte. Linia care uneşte punctele cele mai
joase de pe fundul albiei minore constituie linia de talveg sau talvegul râului.
În plan orizontal forma albiei minore este cel mai adesea ondulată. Atunci când ondularea
devine foarte pronunţată spunem că râul are meandre. Fâşia de teren delimitată de
tangentele la buclele meandrelor se numeşte patul meandrelor. Gradul de meandrare a
unui râu reprezintă raportul între lungimea albiei minore şi lungimea patului meandrelor.
Formarea meandrelor se datorează modului de deplasarea al moleculelor de apă în timpul
curgerii. Procesul de meandrare este influenţat de panta longitudinală a albiei. La râurile
cu pantă mai mică de 1m/km se produce o meandrare foarte puternică, apărând chiar
meandre compuse, Meandrarea depinde şi de debitul râului, la aceiaşi pantă un râu cu
debit mic are o meandrare mai puternică decât un râu cu debit mare. Meandrarea este
influenţată şi de duritatea rocilor, cu cât acestea sunt mai dure cu atât meandrarea este
mai mică.
Un meandru este constituit din bucla meandrului, formată de albia minoră care s-a abătut
de la direcţia generală de curgere a râului, pentru a reveni iarăşi la aceeaşi direcţie ceva
mai în
aval. Bucla meandrului cuprinde în interiorul ei o porţiune de uscat numită popină,
grădişte sau lob al meandrului. Porţiunea care uneşte popina cu restul şesului se numeşte
peduncul.
Albia minoră în zona buclei meandrului prezintă malul concav, abrupt, iar malul convex,
lin. Asupra malului concav râul exercită o continuă eroziune laterală, iar pe malul convex
are loc depunerea de aluviuni, formându-se o renie. Eroziunea laterală duce treptat la
îngustarea continuă a peduncului care până la urmă este străpuns, râul rectificându-şi
cursul. Bucla rămâne lateral faţă de cursul principal şi este izolată de râu prin aluviunile
depuse în capetele buclei, constituindu-se astfel un meandru părăsit, numit şi belciug,
potcoavă sau colac. El păstrează apă o lungă perioadă de timp. Prin eroziunea laterală a
râului are loc o deplasare continuă lentă, a meandrului către aval.
Mişcările scoarţei influenţează de asemenea evoluţia meandrelor. Mişcările de subsidenţă
duc la creşterea meandrări râurilor. Mişcările de înălţare aşa duc la adâncirea albiei
minore şi la formarea numitelor meandre încătuşate. Când înălţarea se accentuează,
meandrele încătuşate se transformă în meandre de vale.
În albia minoră, pe lângă renii (depuneri de aluviuni pe malul convex al albiei), se
întâlnesc ostroave. Ele sunt forme pozitive constituite din aluviuni. Ostroavele au o formă
alungită, cu axa mare pe direcţia de deplasare râului. La nivelele normale ale râului, ele
nu sunt inundate, dar la viituri sunt adesea acoperite de ape. Ostroavele mici pot fi uneori
erodate la viituri puternice. Prin mişcările de pendulare a râului, unele ostroave pot fi
aluvionate puternic şi să se alipească albiei majore.
Profilul longitudinal al albiei minore este dat de linia de talveg. Profilul poate avea forme
diverse, cu repezişuri, praguri, abrupturi sau pante line. Râul în deplasarea sa tinde să-şi
formeze un profil longitudinal de formă concavă, foarte abrupt la izvoare şi cu pante tot
mai mici către vărsare. Capătul de jos al acestei curbe se numeşte nivel de bază.
Nivelul de bază general este reprezentat de nivelul mării, către care tinde să ajungă toate
apele curgătoare. Modificarea poziţiei acestui nivel, duce la modificări în acţiunea
râurilor. Ridicarea nivelului, duce la accentuarea aluvionărilor şi înălţarea albiei, iar
coborârea nivelului duce la intensificarea eroziunii şi adâncirea albiei.
Nivelul de bază general şi influenţa sa asupra evoluţiei bazinului hidrografic este o
noţiune mai mult teoretică, pentru că în realitate sunt situaţii când profilul longitudinal
este sub nivelul de bază general, cum este cu Dunărea, Rinul, Volga, Garonne etc. Albia
minoră se continuă adesea pe şelful marin fiind erodată în continuare de râu sub nivelul
mării.
În afară de nivelul de bază general, se întâlnesc nivele de bază locale, reprezentate de
confluenţele râurilor sau apariţia unor praguri de roci dure.
În procesele de eroziune, transport şi depunere, râul tinde mereu către un echilibru al
forţelor care intervin. Aceste forţe acţionează asupra sectoarelor de albie, astfel, încât
treptat, panta albiei să capete o asemenea valoare încât să nu se genereze nici surplus, nici
deficit de energie cinetică. În acest fel asigurându-se deplasarea apei şi a încărcăturii
solide fără eroziune sau aluvionare. Acest profil longitudinal se numeşte profil de
echilibru.
Profilul de echilibru începe să se realizeze dinspre nivelul de bază către amonte. Apar
mereu factori care deranjează echilibrul (mişcări tectonice, schimbări climatice, roci dure
etc.). De aceea profilul de echilibru este un profil ideal. În realitate există un profil de
echilibru provizoriu sau dinamic care este în continuă evoluţie.
4.7.2.2.Albia majoră
Este înţeleasă mai mult ca noţiune hidrologică, reprezentând acea porţiune a văii prin care
se scurg apele la viituri. Această porţiune se mai numeşte zona inundabilă a văii sau
luncă. În luncă sunt forme de relief care nu sunt inundabile, ca: popinele sau grădiştele,
conurile de dejecţie şi glacisurile.
Lunca este o formă de relief relativ neted, cu înclinare din amonte spre aval. Relieful
longitudinal al luncii este oarecum paraleli cu cel al talvegului. Profilul transversal este
mai complicat, prezentând o serie de microforme de relief, pozitive şi negative, grinduri
şi depresiuni. Grindurile iau naştere prin depunerea materialelor mai grosiere în timpul
viiturilor. Când râul depăşeşte malurile, viteza apei scade brusc şi materialele mai
grosiere sunt depuse imediat, iar cele mai fine sunt transportate mai departe de mal.
Astfel, de regulă, grindurile sunt
constituite din depozite mai grosiere, pe când în arealele depresionare se depun materiale
mai fine.
Când în cadrul luncii curge doar un râu, lunca prezintă doar 2 grinduri de o parte şi de
alta a râului. Uneori un afluent al râului nu poate străpunge grindul de mal şi atunci curge
paralel cu râul principal pe zeci de kilometri (Jijia şi Prutul). Acestea îşi creează propriile
grinduri, iar în sectoarele unde râurile se apropie se realizează un grind dublu sau uneori
ele pot constitui un grind median comun. În zona depresionară de dincolo de grind, se
întâlnesc adesea meandre părăsite sau vechi albii minore umplute cu apă. Spre marginea
luncii, terenul este mai înalt datorită materialelor aduse de pe versanţi şi a conurilor de
dejecţie. Uneori în cadrul luncii se mai pot individualiza unele trepte denumite terase de
luncă. Unele mai pot fi inundabile la viituri foarte mari, dar altele rămân neinundabile.
Lungimea albiilor majore variază în funcţie de lungimea râurilor, ele de obicei lipsesc în
sectorul dinspre izvoare, sau în sectoarele de îngustare a văii, cum sunt defileurile. Ex.
Trotuşul în defileul Cireşoaia, Dunărea la Cazane, Oltul în defileul Turnu Roşu - Cozia
etc. Lăţimea luncilor variază şi ea foarte mult, dar, în general, lăţimea lor creşte din
amonte către aval.
O luncă este alcătuită din patul văii, adică suprafaţa de eroziune sculptată în rocile de
bază. Peste această suprafaţă sunt depuse materialele aluvionare. Ele sunt mai grosiere în
amonte şi mai fine în aval şi, de obicei, mai grosiere în baza luncii şi mai fine în partea
superioară. Aluviunile mai grosiere din bază reprezintă aluviul de albie, ele depunându-se
în albia minoră, iar aluviunile mai fine constituie aluviul de luncă, ele depunându-se în
cadrul luncii în timpul viiturilor.
Eroziunea liniară şi laterală, meandrarea şi deplasarea laterală a râului adâncesc şi lărgesc
valea. Lărgirea accentuată a văii se realizează când talvegul râului se apropie de profilul
de echilibru.
4.7.2.3.Terasele fluviale
Terasa este o formă de relief cu aspect de treaptă, alungită, desfăşurată mai mult sau mai
puţin fragmentar în lungul văii unui râu şi care a funcţionat iniţial ca una din albiile sale
majore.
Cauzele care duc la formarea teraselor sunt legate de schimbările climatice sau tectonice.
Acestea scot râul din profilul de echilibru, obligându-l să se adâncească. Astfel, lunca
devine din ce în ce mai puţin inundabilă şi cu timpul rămâne suspendată faţă de noua
albie.
Este posibil ca acest proces de formare a teraselor să se repete şi astfel, în lungul unui râu
să întâlnim mai multe nivele de terase.
Elementele morfologice şi structurale ale teraselor
Terasele prezintă patru elemente specifice - podul, ţâţâna, muchea şi fruntea terasei.
- Podul terasei reprezintă partea superioară a terasei, suprafaţa fostului şes care a rămas
suspendat. El are aspect plan, cu o slabă înclinare către avalul văii. Când terasa este
parazitată de glacisuri coluvio - proluviale, atunci prezintă şi o înclinare către axul văi.
- Ţâţâna terasei este linia de unire a podului terasei de versantul pe care se sprijină. La
terasele mai vechi acest contact poate fi mascat de coluvii sau proluvii.
- Muchea terasei reprezintă marginea podului către axul văii sau linia de contact dintre
podul terasei şi fruntea terasei. Muchea poate avea un contur foarte diferit, în funcţie de
prezenţa unor ravene, torenţi etc.
- Fruntea terasei (taluzul) reprezintă planul înclinat care mărgineşte terasa spre axul văii.
Fruntea terasei se formează atât prin eroziunea în adâncime a râului cât şi prin eroziunea
laterală a frunţii terasei, eroziune care lărgeşte valea propriu-zisă şi creează posibilitatea
de formare a unei noi terase.
Structura unei terase poate fi variată. De obicei, o terasă poate fi formată dintr-un soclu,
care constituie roca de bază. Suprafaţa soclului reprezintă vechea talpă a văii. Peste soclu
se suprapune aluviul de terasă. Acesta reprezintă stratul de aluviuni care intră în
alcătuirea luncii. Acest aluviu are de obicei în bază un strat de pietrişuri şi apoi un strat
mai fin nisipo-lutos, depus în perioada când râul inunda mai rar şi mai puţin lunca.
Uneori sunt depuse depozite loessoide sau chiar loessuri, ce conţin intercalate orizonturi
de soluri fosile.
Terasele pot fi împărţite după natura alcătuirii lor în:
- Terase în rocă - care nu au aluviu, sau doar un strat foarte subţire;
- Terase mixte - care au un soclu şi un aluviu foarte bine dezvoltat;
- Terase aluviale constituite numai din aluviuni. Ele se formează atunci când în faza de
aluvionare a râului se depun stive groase de aluviuni. Apoi râul, în evoluţia sa se
adânceşte în propriile aluviuni, sculptându-şi terase. Ex. Bistriţa la ieşirea din munte la
Piatra Neamţ, a depus un strat de cca. 40 m aluviuni, în care ulterior râul a sculptat
terasele de 20-25 m, 10 m, 78 m, frunţile acestora fiind alcătuite numai din aluviuni.
Elementele morfometrice ale teraselor.
- Altitudinea terasei se poate măsura după reperul general, nivelul marin şi în acest caz se
defineşte altitudinea absolută a terasei. Mai semnificativă este altitudinea relativă,
măsurată de obicei între fundul văii în sectorul unde există terasa şi podul terasei. Cei mai
mulţi geomorfologi consideră că reperul de pe fundul văii trebuie să fie lunca actuală,
deoarece râul este aproape de profilul de echilibru, iar podul terasei a fost cândva luncă.
Deci, altitudinea relativă a terasei ar reprezenta distanţa pe verticală şi în timp între două
etape din evoluţia văii. Alţi geomorfologi preferă să măsoare altitudinea relativă a
teraselor luând ca reper talvegul râului, nivelul obişnuit sau nivelul de etiaj al râului.
Talvegul este acoperit cu un strat de apă, nivelele râului nu sunt un reper precis, astfel,
apărând erori de măsurătoare de la un cercetător la altul.
Nivelul podului terasei, reperul superior, se consideră un punct situat la mijlocul distanţei
dintre ţâţâna terasei şi muchia terasei. Atunci când podul terasei este plan, se poate
considera acest reper pentru măsurătoare, dar când podul terasei este coluvionat cu
materiale de pe versantul văii, el prezentând o înclinare accentuată către muchea terasei,
atunci, dacă există deschideri naturale sau foraje, se ia ca reper nivelul aluviului terasei,
neţinându-se cont de grosimea coluviului. Cel mai adesea se încearcă delimitarea
coluviului ţinând cont de panta lui. Un alt reper îl constituie suprafaţa soclului terasei
care reprezintă talpa văii din etapa formării vechiului şes. De obicei, se dă şi altitudinea
relativă a soclului terasei pe lângă altitudinea relativă a podului terasei, deoarece, uneori,
nu mai există paralelisme între aceste două repere. Spre exemplu, în partea inferioară a
Prutului şi Siretului soclul terasei coboară sub nivelul talvegului actual, faţă de podul
terasei care se menţine mai sus. Această situaţie este cauzată de mişcările de subsidenţă
din această zonă şi de a oscilaţiile de nivel ale Mării Negre.
Adâncirea văilor s-a produs în perioadele glaciare, când nivelul mării era coborât, iar
aluvionarea în interglaciar, când nivelul mării era ridicat. De aici lipsa paralelismului. De
asemenea, în sectoarele cu mişcări tectonice de ridicare nu se acumulează aluviuni, sau se
acumulează în strate subţiri, pe când în sectoarele subsidente, acumularea de aluviuni este
foarte intensă, astfel, apar neconcordanţe între altitudinile podului terasei şi a soclului ei.
- Numerotarea teraselor apare ca o necesitate în descifrarea evoluţiei teritoriului, pentru a
putea urmări fiecare nivel de terasă în lungul văii.
La început terasele au fost denumite după localitatea unde erau reprezentate mai bine.
Dar aceasta nu spunea nimic despre altitudinea despre raportul cu celelalte terase. S-a ivit
necesitatea de a fi numerotate. Unii cercetători le-au numerotat începând cu cea mai
veche, adică cea mai înaltă. Dar în unele sectoare aceasta a fost distrusă, astfel că
numerotarea se făcea de la un nivel mai jos, ceea ce producea încurcături.
Unii cercetători au început numărătoarea cu terasele cele mai joase şi deci cele mai noi.
Aceste trepte din cadrul luncii care sunt supuse încă inundaţiilor, chiar cele inundate la
viituri excepţionale, se numesc terase de luncă. Numerotarea teraselor începe cu prima
terasă a cărei altitudine relativă îi scoate podul de sub influenţa râului, la care se adaugă
altitudinea relativă faţă de luncă. Dar şi această numerotare poate avea greutăţi deoarece
aceeaşi terasă într-un loc poate avea o altitudine şi în alt loc altă altitudine relativă. Terasa
Bistriţei care la Piatra Neamţ are 15 m alt. relativă, la Buhuşi are abia 5 m. Criteriul
altitudinal permite precizarea vârstei relative a teraselor, întrucât cele mai înalte sunt cele
mai vechi. Excepţie fac terasele în foarfece, unde cele mai coborâte sunt cele mai vechi.
După poziţia în cadrul văii, terasele se mai pot grupa în terase de fund de vale şi terase de
versant. Cele de fund de vale cuprind terasele de luncă şi terasele cu altitudini mici, până
la 10 m, mai rar 20-30 m. Terasele de versant, au înălţimi mai mari, sunt mai mici şi sunt
suspendate pe versant. Unele pot rămâne la nivelul interfluviilor, ca urmare a eroziunii
versanţilor. Aşa este
terasa de 160 m a Bahluiului, în dreptul Iaşului, care domină spre nord toate interfluviile
până la valea Jijiei.
După felul cum sunt reprezentate în cuprinsul văii, se spune că avem terase monolaterale
care apar doar pe o parte a râului şi terase bilaterale care apar pe ambele părţi.
- Originea teraselor
Formarea unei terase se petrece în mai multe faze:
- o fază de adâncime a râului
- o fază de regularizare a profilului longitudinal cu predominarea eroziunii laterale şi
lărgirea văii.
- o fază de aluvionare, cu formarea şesului aluvial.
- o nouă fază de eroziune liniară cu adâncimea văii, lăsând suspendată o parte din fostul
şes, care devine astfel terasă.
Pentru explicarea acestor schimbări s-au invocat mai multe cauze:
- Mişcările eustatice - oscilaţiile de nivel ale mărilor şi oceanelor. Ele au fost frecvente în
Pleistocen, când în timpul glaciaţiilor o mare parte din apă era blocată în calotele
glaciare. Se apreciază că în timpul ultimei glaciaţii, nivelul oceanelor era coborât cu cca.
120-140 m faţă de cel actual, iar în timpul interglaciarelor, topirea unei părţi din gheţari a
dus la ridicarea nivelului marin. Se pare că în timpul Cuaternarului au fost până la 6
perioade glaciare. Aceste mişcări ale nivelului oceanic au mai fost denumite mişcări
glacioeustatice.
Cercetările au arătat că în cursul inferior al râurilor ce se varsă în Marea Neagră, peste
depozitele fluviale, depuse la începutul perioadelor interglaciare, când creştea nivelul
mării, sunt depuse sedimente marine şi limanice, ceea ce arată că prin continuarea
ridicării nivelului mării, avea loc o transgresiune cu formare de golfuri marine în cursul
inferior al râurilor.
Variaţiile climatice de care depinde existenţa şi starea învelişului vegetal au influenţat şi
alimentarea şi scurgerea râurilor; variaţiile de debit şi nivel influenţând acţiunea de
modelare a reliefului prin eroziune, transport şi aluvionare. Deci, pe lângă schimbările
poziţiei nivelului de bază, s-au produs şi modificări ale proceselor fluviale, care au
contribuit la formarea teraselor.
- Mişcările scoarţei - prin ridicarea scoarţei se intensifică adâncirea văilor, iar prin
subsidenţă are loc aluvionarea intensă. O ritmicitate în aceste mişcări duce la formarea
teraselor. În cazul râurilor mari, în unele sectoare se manifestă mişcări de înălţare a
scoarţei iar în altele mişcări de coborâre.
Studiul teraselor ne ajută să cunoaştem evoluţia văilor, mişcările scoarţei, variaţiile
climatice. Ele ne oferă diverse materiale de construcţie (nisip, pietriş, luturi etc.), au
bogate strate acvifere şi sunt terenuri bune pentru construcţii sau alte utilităţi.
4.7.2.4.Tipurile de văi fluviale
Văile fluviale pot fi împărţite după formă şi lărgime.
Văile simetrice - prezintă un înalt grad de simetrie faţă de un plan vertical median. Ambii
versanţi prezintă înclinări aproximativ egale şi au înfăţişare asemănătoare. Aceste văi pot
varia ca lărgime, deosebindu-se:
- Văi largi, ce prezintă o lăţime mare a fundului văii, având o luncă foarte largă şi terase
mari de fund de vale. Versanţii au înclinări diferite şi pot prezenta terase cu extindere
diferită, ele au aspectul de trapez.
- Văi înguste, ce au fundul îngust, uneori mărginit doar la lăţimea albiei minore.
După forma profilului deosebim:
- Văi în chei , cu profil transversal în formă de V, versanţii au înclinări foarte mari,
lipsind albia majoră. Sunt spectaculoase cheile săpate în roci dure.
- Văi în canion , sunt mai largi decât cele în chei, au fundul plat reprezentat şi de o albie
majoră. Versanţii sunt foarte înclinaţi, abrupţi, cu trepte formate în stratele de roci mai
dure. Asemenea văi se formează în roci omogene cu structură tabulară. Ex. Canionul
Colorado ce are peste 1500 m adâncime.
- Văile în defileu, reprezintă un sector de vale îngustă cuprins între două sectoare de vale
largă. Ex. Defileul Dunării, Defileul Oltului. Defileurile apar acolo unde râul traversează
un sector de roci dure sau traversează un lanţ muntos.
Văile asimetrice
Sunt văi care au profil transversal asimetric, versanţii variind atât ca lungime cât şi ca
înclinare. Asimetria văilor se poate datora unor cauze geologice.
- Cauze structurale, în structurile monoclinale, văile orientate transversal faţă de direcţia
stratelor sunt asimetrice, un versant este mai puţin înclinat şi mai prelung, fiind cel
conform înclinării stratelor, iar celălalt este mai abrupt şi mai scurt, el retezând stratele în
cap. Aceste văi se mai numesc subsecvente.
- Cauze litologice , intervin atunci când un versant este sculptat în roci dure, iar celălalt
este în roci moi. Cel în roci dure este abrupt, iar cel în roci moi este domol.
- Cauze tectonice, văile fiind instalate pe falii tectonice. Versantul modelat în blocul de
scoarţă înălţată poate fi abrupt, pe când cel opus rămâne mai jos şi este mai domol. Ex.
Valea Dunării în lungul Dobrogei. Mişcările tectonice pot provoca deplasarea laterală a
râului cu erodarea versantului către care se produce deplasarea, acesta devine mai abrupt,
fiind erodat la bază.
- Cauze climatice, pot provoca asimetrii slabe, mai ales în văile sculptate în roci moi.
Versanţii expuşi către direcţia din care suflă vânturile care aduc ploi ca şi versanţii mai
umbriţi sunt mai înclinaţi, fiind afectaţi de eroziune şi alunecări mai intense.
4.7.2.5.Evoluţia văilor
Începutul formării unei văi poate porni de la o formă de rigolă, ogaş sau ravenă. Se poate
vorbi de stadii de evoluţie a văii:
- Stadiul de tinereţe, în care văile sunt scurte, înguste, cu rupturi de pantă, fără terase.
- Stadiul de maturitate, cu profil longitudinal mai regularizat, valea este largă cu şes bine
format şi versanţi slab înclinaţi.
- Stadiul de bătrâneţe, cu profil longitudinal apropiat de profilul ideal de echilibru, şesul
larg, albia minoră puternic meandrată, versanţii domoli, apropiaţi şi ei de profilul de
echilibru.
Evoluţia văilor poate fi perturbată prin intervenţia unor factori exteriori sistemului.
- Mişcările scoarţei, ce pot modifica profilul longitudinal de echilibru. Ele provoacă
adâncirea şi întinerirea sectorului de vale în zona cu mişcări de înălţare a reliefului sau
provoacă aluvionarea şi îmbătrânirea văii în sectoarele subsidente.
- Schimbările poziţiei nivelului de bază, modifică la fel evoluţia văilor.
- Prezenţa unor roci dure, constituie nivele de bază locale pentru partea din amonte.
- Variaţiile climatice, modifică evoluţia văilor prin schimbările produse în debitul şi
regimul râurilor, prin schimbările în învelişul vegetal ce au implicaţii în evoluţia
versanţilor, a debitului solid al râului etc.
4.7.2.6.Captările fluviale
Sunt fenomene naturale prin care apa unui râu este preluată de alt râu. De obicei,
captările se datorează proceselor de eroziune care distrug o porţiune dintr-un interfluviu,
permiţând apei dintr-un râu să treacă în altul.
Prin acţiunea de eroziune exercitată atât de râu cât şi de procesele de versant, se ajunge la
o scădere a altitudinii relative a interfluviilor faţă de râurile vecine. Extinderea unui bazin
hidrografic se face în dauna bazinului vecin. Câştigul este de partea bazinului care are
condiţii mai favorabile pentru eroziune.
Cauzele care favorizează captările fluviale:
- Diferenţa dintre nivelele de bază locale. Nivelele de bază mai joase au pantă mai mare
şi putere de eroziune mai mare.
- Diferenţa de alcătuire geologică. Râul se poate adânci rapid în roci moi, ceea ce
favorizează captarea unui râu care se adânceşte mai greu în roci dure.
Mişcările tectonice provoacă adâncirea diferenţiată a unor văi, modificând puterea de
eroziune a acestora şi implicit posibilitatea de captare a unui râu vecin.
Tipurile de captări
- Captările frontale se produc în regiunea izvoarelor unor râuri cu cursuri în direcţii
contrare. Râul cu nivel de bază mai jos îşi împinge izvoarele prin eroziune regresivă în
valea râului opus, alungindu-şi valea în dauna celuilalt. Ex. Formarea Defileului Dunării
prin captarea unui râu care curgea spre Câmpia Panonică, de către un râu ce curgea spre
Câmpia Română.
- Captările laterale se produc în cazul unor râuri care au direcţii de curgere
perpendiculare. Adesea un râu, pătrunde prin eroziune regresivă în valea altui râu,
deturnându-l.
- Captările prin alipire se produc când două râuri curg prin aceeaşi vale, râul care are
albia mai adâncă, prin eroziune laterală va capta apa celuilalt râu.
- Autocaptarea se produce prin străpungerea pedunculului meandrului, râul rectificându-
şi cursul.
- Captările iminente sunt cele pe cale să se producă. O asemenea captare se poate produce
între bazinul Prutului şi Siretului. Albia Prutului este cu 160 m mai jos decât cea a
Siretului. Afluenţii Prutului, în speţă Jijia prin afluenţii Corhana şi Fundoaia, au ajuns
prin eroziune regresivă în valea Siretului, atacând în zona localităţii Bucecea, terasa de 10
m a Siretului. În această zonă, albia celor două râuri este cu 70 m mai jos decât albia
Siretului.
- Captări în curs de realizare - când un râu a început deja să piardă apă din bazinul său în
favoarea altui râu. C. Martiniuc (1946) . menţiona că în apropiere de oraşul Fălticeni, o
parte din apa freatică din şesul şi terasa inferioară a Moldovei se scurge şi iese sub formă
de izvoare puternice, alimentând Şomuzul Mare. Interfluviul dintre cele două râuri este
terasa inferioară a Moldovei care este atacată de eroziune şi alunecări dinspre Şomuz.
Identificarea captărilor - se face prin elemente morfologice specifice.
- cotul de captare - este cotul brusc pe care îl face râul în punctul în care a fost captat.
- valea decapitată - este sectorul de vale din aval de punctul de captare al râului captat.
Acest sector adesea este o vale seacă, sau râul este prea mic pentru a avea o vale aşa de
mare. Valea decapitată rămâne suspendată şi apare ca o înşeuare de captare, în care
prezenţa aluviunilor atestă clar că pe acolo îşi continua cursul râul captat.
4.7.3. Formele de acumulare create de procesele fluviale
4.7.3.1.Conurile de dejecţie
Aceste forme de relief sunt similare cu cele create de torenţi, doar că au forme mult mai
plate şi mult mai extinse. Ele se formează acolo unde râul trece într-o unitate mai netedă
cu pantă mai mică. Râurile depun de asemenea conuri de dejecţii în albiile majore ale
colectorului mai mare.
În zonele deluroase, râurile depun conuri de dejecţie în propriile albii majore. Când
conurile se extind foarte mult peste câmpii, sunt denumite delte continentale.
4.7.3.2.Piemonturile
Sunt forme de acumulări fluviale ce se prezintă ca nişte câmpuri netede, mai mult sau mai
puţin înclinate, ce se extind pe zeci sau sute de km, făcând racordul între munte şi zona
joasă din faţa lor.
Construcţia lor se face în detrimentul câmpiei, pe care o fosilizează, dar şi în detrimentul
muntelui de unde sunt aduse aluviunile şi pe rama căruia piemontul înaintează.
Geneza piemonturilor este legată de condiţia tectonică şi condiţia climatică.
Condiţia tectonică se realizează când mişcările de înălţare devin pe tot lanţul muntos şi
când ridicarea este generală, încât apele marine încep să se retragă şi acumulările
depăşesc mişcările subsidente. Procesul este cu atât mai activ cu cât ridicarea muntelui
este continuă şi râurile nu reuşesc să ajungă la condiţia de profil de echilibru. Cele mai
caracteristice piemonturi se întâlnesc pe latura sudică a Himalaiei, apoi piemonturile
mediteraneene ale Alpilor sau piemonturile Cordilierilor americani.
Condiţia climatică realizează un regim hidrologic spasmodic, datorită ploilor rare şi cu
mare intensitate. Aici intră regimurile climatice musonice, mediteraneene, cele semiaride,
în general. Materialele nu pot ajunge până la mare deoarece la ieşirea din munte panta de
curgere se micşorează foarte mult, apele se împrăştie pe o suprafaţă mare şi scade astfel
puterea de transport. În acelaşi timp au loc infiltrări în aluviunile câmpiei şi totodată
există o evaporare mare cauzată de extinderea apelor în suprafaţă.
Geneza şi evoluţia piemonturilor se petrece fazial. 51
Fazele ascendente
- Faza de conuri piemontane. Formarea de mari conuri acumulative Râurile mari
formează conuri foarte extinse şi plate. Râurile mici formează conuri restrânse şi
înclinate. În funcţie de debit şi încărcătură conurile pot fi remodelate, prin eroziune sau
acumulări.
- Faza de glacis aluvial, sau de îngemânare a conurilor
- Faza de extindere a glacisului, când piemontul devine o câmpie piemontană pe care
râurile răspândesc cantităţi imense de aluviuni.
Aceasta este ultima fază ascendentă ce poate dura perioade îndelungate. Pot apărea mai
multe pânze aluviale principale despărţite de discordanţe de natură erozivă, cauzate de
variaţii climatice, mişcări ale nivelului de bază, atingerea profilului de echilibru a văilor
între munte şi piemont, sau mişcările scoarţei.
Fazele descendente
Aceste etape încep când procesul de acumulare a încetat să mai fie preponderent. Acest
fapt se poate datora atingerii unui echilibru între eroziune şi transport, râurile
transportând tot materialul până la mare. Piemonturile îşi păstrează forma, dar se reduc
lent, pe principiul reducerii profilului de echilibru dinamic. Intervin însă cauze care
accelerează evoluţia descendentă prin fragmentarea şi distrugerea piemontului,
- Faza de platouri piemontane sau faza desprinderii piemontului de munte.
Această fază începe când piemontul a încetat să se mai construiască şi când apar primele
tendinţe de adâncire a reţelei hidrografice. Are loc atât o eroziune liniară cât şi una
laterală, formându-se terase. Uneori râurile nu mai reuşesc să îşi păstreze cursul
longitudinal şi deviază lateral, se formează depresiuni alungite, uneori se extind prin
captări. În ambele cazuri, apar la contactul cu muntele unele bazinete şi înşeuări care
detaşează piemontul de munte. Văile ce despart fâşiile de platou îşi au originea în munte,
iar o altă generaţie de instalează la poala piemontului, alimentată de izvoarele de la baza
pietrişurilor. La această fază piemontul este bine individualizat, fiind rupt de munte, iar
linia de izvoare ca şi bazinele de văi, ce se nasc acum, îl delimitează de câmpie.
- Faza de început a fragmentării longitudinale, se realizează prin adâncirea în primul rând
a văilor coborâte din munte. Văile, dezvoltându-se în material aluvionar, se lărgesc foarte
repede. Pe măsură ce se dezvoltă şi reţeaua proprie de văi, interfluviile se îngustează,
tinzând către forma de creste. Evoluţia aceasta poate continua până la formarea unei
câmpii piemontane de eroziune. Ea poate apărea şi în fazele anterioare de construcţie a
piemontului.
- Faza fragmentării transversale, începe atunci când apar afluenţi laterali născuţi în
piemont. Aceştia se dezvoltă când râurile principale depăşesc baza pietrişurilor.
Interfluviile sunt îmbucătăţite şi piemontul capătă un aspect deluros. Reţeaua de văi se va
impune epigenetic asupra stratelor subiacente. Pot apărea uneori chei (în roci dure), unde
eroziunea este favorizată se pot produce captări etc.
- Faza fragmentării totale sau a martorilor piemontani se realizează când văile şi
bazinetele de eroziune s-au instalat adânc pe locul piemontului. Versanţii se întretaie sub
vechiul nivel piemontan, Din loc în loc, se mai păstrează petice din vechea pânză
aluvială. Vechiul piemont s-a transformat într-o regiune colinară sau deluroasă.
Reţeaua hidrografică din piemonturi
Reţeaua este puţin densă, curge la suprafaţă, malurile fiind săpate în aluviuni. Albiile se
colmatează repede, cursurile divaghează, deversează şi se produc captări. Râurile au
puţină apă, dar se umflă în timpul averselor.
Când piemontul a încetat să se construiască, reţeaua hidrografică se adânceşte devenind
stabilă şi se impune epigenetic, Se creează o nouă reţea de văi cu izvoarele în piemont, ce
se adaptează formei conurilor piemontane, fiind alimentată de pânzele de apă subterană.
Structura piemonturilor
Piemonturile prezintă o structură încrucişată, fiind construite începând cu pietrişuri de
diferite dimensiuni, amestecate cu nisipuri şi lentile de argilă. Mărimea fracţiunilor
granulometrice scade din amonte către aval. Pietrişurile mărunţite se pot întâlni până la
mari distanţe de munte, dar la periferia piemontului domină nisipurile şi argilele.
Aluviunile, de obicei,
devin tot mai fine către suprafaţa piemontului, deoarece în ultima fază ascendentă de
evoluţie a piemontului, aluvionarea este tot mai redusă şi cu materiale mai fine.
Prezenţa blocurilor mari este rezultatul acţiunii scurgerilor torenţiale. Ele se întâlnesc mai
ales, aproape de munte, posibilităţile de transport la distanţe mari fiind reduse.
În evoluţia piemonturilor apar perioade de alterări a materialelor depuse cu formarea de
argile. Uneori au culoare roşie, ca la poala Alpilor italieni. Alteori sunt negre ca în
Piemontul Getic sau Piemontul Bârzavei.
Tipurile de piemont
Se pot clasifica după tipurile de munţi:
- la poalele masivelor vechi
- la poalele munţilor alpini, Alpi-Himalaia
- la poalele lanţului Carpatic, Pirinei, Atlas, Caucaz
După climă piemonturile sunt de:
- climat mediteranean
- climat musonic
- climat subdeşertic
- climat temperat
După stadiul de evoluţie piemonturile sunt:
- funcţionale
- nonfuncţionale
- fosile
- relicte, incluse în alte noi unităţi de relief
Importanţa studiului piemonturilor
Piemonturile constituie una din formele cele mai mari de acumulare subaeriană. Structura
piemontului indică desfăşurarea morfogenezei şi evoluţia raporturilor în timp între munte
şi câmpie. Pentru aceasta se vor cerceta
- sedimentele - grosime
- pânze aluviale
- granulometrie
- cruste
- litologie
- formele - forma piemontului
- altitudinile
- extinderea conurilor
- profilul longitudinal
- suprafeţele de eroziune
- terasele
- bazinetele
- studiul văilor
Prin studiul piemonturilor se poate aprecia:
- evaluarea mişcărilor tectonice de ridicare a lanţului muntos
- evoluţia subsidenţelor din regiunea de câmpie
- evoluţia frontului muntos
- retragerea frontului prin înaintarea piemontului prin glacisuri sau pedimente
- înaintarea frontului prin cutări ce afectează şi piemontul
- evaluarea eroziunii regiunii muntoase şi a vârstei suprafeţelor
- aprecieri asupra tipului climatic
4.7.3.3.Câmpiile de nivel de bază
Când râul intră în ocean, el dispare ca organism, iar toate materialele cărate se depun.
Dacă relieful peste care şerpuieşte râul reprezintă o zonă joasă, atunci aluvionarea se
produce peste tot acolo unde profilul longitudinal este sub cel de echilibru. Iau naştere
astfel câmpii premarine de nivel de bază.
Aceste câmpii sunt caracterizate prin netezire şi uniformitate a reliefului, mare varietate
hidrografică şi extensiune mare.Relieful lor prezintă albii de râuri care curg adesea la
nivelul câmpiei sau deasupra ei, fiind delimitate de grinduri. Pe întinsul câmpiei sunt albii
părăsite şi au loc tasări. Râurile cu izvoarele în câmpie nu au grinduri, şi sunt invadate
periodic de râurile mari. Cursurile ce transportă aluviuni au meandre divagante, despletiri
în braţe, se poate produce schimbarea cursului principal pe cursuri secundare, râurile
peregrinează astfel pe sute de km.
Ex.: în România, Buzăul a făcut o deplasare de 180° în estul Câmpiei Române.
Câmpiile de nivel de bază se pot dezvolta şi în jurul unor nivele de bază locale: Câmpia
Aralului sau Câmpia Mării Caspice. Câmpia Română şi Câmpia Panonică au funcţionat
în pliocen ca lacuri, deci cu nivel de bază regional.