Sunteți pe pagina 1din 18

EocnR PAPU-

DANTE MEDIEVAL $I MODERN


Din intregul ansamblu arhicomplex al Divinei Comedii ne vom opri mai intii la o trdsdturd poate mai pulin discutatd, gi anume la caracterul ei popular. Desigur cd in primul moment ar putea trezi neincredere ideea despre o asemenea facturd, atribuit[ uneia din cele mai erudite crealii intAlnite in literatura universald. De aceea, pAnd a discuta valabilitatea ideii, ne permitem o scurtd serie de reflecJii, pe care le binuim ldmuritoare. O prejudecati aristocraticd, neinvinsd incd definitiv, asociazd totdeauna caracterul popular al unei opere artistice cu un nivel redus - uneori chiar inexistent - de cultur6, intr-insa. $i, cu toate acestea, crealii literare ca Gargantua, Don Quijote sa.u Fausl, "netor care cuprind - fiecare din ele - o erudilie uria;f,, sunt insufletite de un spirit popular, a cdrui evidenld nu poate fr negatd, in contrast, bundoari, cu o tragedie de Racine, provenitd din mediul curtean, dar unde comunicarea de cunogtinle gi de date ale culturii apare nemasurat mai restransd. La noi, un creanga - surprins de G. Calinescu ca un imens rezervor de cunogtinje folclorice gi ale cdrui pagini se succed pline de citate, asemenea scrierilor umaniste gtia negregit mai multe gi mai temeinice lucruri decdt atdlia scriitori citadini, structurati pe simple atingeri impresioniste de cunoqtinle rafinate. Asemenea exemple, ce pot fi sporite, aratd caducitatea prejudecdlii de care vorbim. Se gtie cd,in artd, spiritul popular nutre$te foarte adesea gustul abundenlei, fiind atras de speciile cantitative, atAt dimensionale cdt gi numerice. Imaginalia sa a ndscocit, pe de o parte, munfii inalli care se bat in capete, pddurile dese ca peria, uriagii cei inspaimdntatori prin volumul lor, iar pe de alta parte, a cultivat toatd complexitatea 9i Uogalia invadantd a acliunilor epice din basme 9i epopei. In acest mare qi mull pe cate-l felul de relatdri 9i liniegte spiritul popular intrd gi curiozitatea nesilioasd pentru tot cunogtinle. Este adevdrat cd, la un anumit stadiu de dezvoltare, poporul nu posedi mijloacele de a selecta aceste cunogtrnfe, dar faptul cd le primegte cu satisfaclie dezminte incompatibilitatea sa cu acumularea culturii. De aceea, unii din marii scriitori de o forma{ie culturald care iese din comun, dota}i cu un bogat debit verbal 9i cu capacitate de seduc(ie in comunicarea nesfArgitd a cunogtinlelor lor, imprimd adesea operei gAndite de ei un caracter de volubild rusticitate - caracterul cel mai adecvat la multul ce-l au de spus. Trebuie, desigur, addugat cd, pe lAngd toate calitdlile men{ionate, se mai cere incb o condilie esenliald pe care s-o indeplineascd scriitorii respectivi, anume sd fie pdtrungi de simpatie umand gi de o reald atractie cdtre tot ceea ce fine de structura spiritului popular.
*

Excurs prin literatut'a luntii, Bucuregti, Eminescu, 1986, pp. 88-l

18

111

Din cele constatate, rezultd faptul - de altfel cu totul elementar - cd nu orice erudilie gi mai cu seamd nu orice formulare a erudiliei se poate adecva unui asemenea spirit. In aceastd privinld, este destul de anevoioasd stabilirea unui criteriu precis, fiindci mijloacele de impdrtdqire largd a culturii au variat in decursul timpului gi chiar gi-au interveftit rolurile cu opusele lor, dupd coordonatele diverselor epoci. Aga, bundoar[ gi cu aceasta revenim la Dante - pe la sfhrgiful Antichitefi, pentru gnosticii din Alexandria, cunoagterea pe cale alegorica era un apanaj al pulinilor ,,alegi", singurii capabili sd descifreze unele sensuri sub vdlul alegoriilor, in vreme ce comunicarea directd deschisd - se afld rezervatd' numai pentru ,,vulg". Aceastd vedere gi-a pdstrat valabilitatea gi a aclionat in toatd prima parte a Evului Mediu. O dati, insd, cu prescolastica gi cu scolastica, rela{ia s-a inversat: vorbirea directd, ra}ionald, exprimatd in prea dificilele serii de rationamente ale doctorilor scolastici, nu mai poate fi acum receptatd de ,,vulgul.' nepregdtit. Partea lui este acum alegoria, datl in imagini care ii solicitd mai ugor atenlia decAt lucrurile abstracte. Aga se face cd perelii catedralelor gotice stil care apare cdtre finele Evului Mediu sub influenfa populard - se imbraca pana la refuz cu plhsmuiri imagistice, pline de semnificafii, care alcdtuiesc laolaltd adevdrate ce4i gi mesaje sculptate in piatrd. In literatura epocii, tocmai operele pbtrunse de teme alegorice, cum ar fr Romanul Vulpii sau Romanul Trandafirulul sunl, spre deosebire de poemele cavaleregti, expresii ale gustului popular. La rAndul sdu, concepe gi Dante alegorismul Divinei Comedii in aceastd fazd,frnald a Evului Mediu, anunldnd chiar Renagterea. Modul de comunicare a multiplelor lale cunogtinte este, deci, popular, folosind, dupd uzul timpului, imaginile gi exemplele' in De vulgari eloquentia, ptinit. pe4ile componente ale unei poeme, cim ar fi Comedia sa, Dante enumera gi genul filosofiei dela,baza ei, care poaie fi teoretic sau practic. Deosebirea dintre aceste doud genuri nu este fundamentald, cu alte cuvinte, nu line de structur[, a$a cum o gdndim noi astdzi, ci doar de extensiune sau de aplicare; astfel, prin simpla raportare la exemple concrete, filosofia teoreticd devine dintr-o datd practic5. Or, tocmai acesta este genul filosofic cuprins in poema dantesci; el ilustreazd prin pilde adesea alegorice ceea ce enun{d in mod general fiiosofia teoreticd. in poema sa, Dante se opune, deci, cdii abstracte a scolasticii savante, gi cultivd alegoria imagisticd, mai accesib lld. d emo s -ului. in legdturd cu aceasta, se mai cunoagte gustul gi inclinalia ,,vulgului" c6tre categoria senzafionalului - a complicatului -, trdsdturd subliniatd mai tdrziu de Lope de Vega in a sa Arte nueva de hacer comedias, unde el cautd sd fundeze o poeticd populard, potrivnicd poeticii aristocratice a clasicismului. Pentru contempoianii lui bante, senzationalul era dat cel mai adesea de elementul istoric, care pe atunci avea un caracter legendar, precum gi de elementul fabulos propriu-zis. Amintitele pilde alegorice din Divina Comedie fac adesea apel la aceste doud sectoare. Faptul se afld consemnat incd in cel mai vechi comentariu al poemei dantegti, datorit chiar fiului sdu, Pietro Alighieri, care a alcdtuit o uriagd lucrare eruditd, rdmasd tot timpul in manuscris, pAnd cdnd a fost datl la iveald abia in veacul trecut de cdtre lordul Vemon. Pietro Alighieri face distinctia neacceptatd astdzi de noi intre alegorie gi metaford, distinclie insd valabild pentru a explica marea operd poeticd a pdrintJlui sdu. Prima igi extrage termenii de comparalie din domeniul iitoriei, a doua din domeniul naturii, insd fiecare din ele cu anumite condiliondri gi efecte specifice. Astfel, alegoria

1t2

u;l molj\- adesea istoric, care inchipuie un sens lduntric, moral, metafora evocd grefat cu atribute contrarii naturii, bunioard un arbore vorbitor, ca in :-::-- -\lII din htfern, iarsensul nu-i mai este interior, ci se ataqeazd. in lumea din afard :..:?oricus loquitur intra se, metaphoricus extra se). Indiferent, insd, de respectivele lor -::lnitica{ii. lduntrice sau exterioare, cert este cduna cuprinde motivul istoric, pe atunci =:::dar. iar cealaltd pe cel natural fabulos, am6ndoud introduse in opera sa de cdtre - ':::. ;:.re dd prin aceasta satisfaclie gustului pentru senza{ional, atdt de inrdddcinat in :::=::n:ele spiritului popular. O asemenea trdsdturd rdmAne strAns legata de specificul -.--::.i dante$ti. Revenind la acelagi cdnt XIII din Infern, evocat de Pietro Alighieri, :::-r3 si recunoagtem cd prin cadrul, prin atmosfera, prin fiorul pe care-l produce, prin :--rllrrl cu totul neagteptat ce-l descrie, apare gi astdzi inca in literatura drept una din --.=;rai tipice surse de senzalii neobignuite, in mdsurd sd solicite violentele emotii ale

':-i:: -' -i::.-: tlL;:ttrol,

--l::ului popular. Dar chiar exceptand motivele de natur[ extraordinard, alegorismul in sine, ca :::':';ren poetic, se vede destinat in acea vreme s[ atragd ctrjozitatea gi sd producd -, :-iea. forma sub care colectivitatile igi manifestau adesea admirafia. Alegoria este ea -:>i ceva senzational, o expresie care deruteazd gi totodatd,fascineazd, deoarece, nefiind -r-.1 u-u propria-i formd de existentd, ci cu altceva, constituie aparent o abatere de la :--,ncipiul logic al identitafii. intr-un asemenea sens i s-a elaborat baza teoreticd tot in ''r3mea lui Dante, cu pulin inainte de a fi redactatd Divina Comedie. Este vorba de =:aritia in 1301 a Retoricii lui Raimundus Lullus. Aceastd lucrare, prea pulin cunoscuta, rarcheazd in fond o cotiturb de mare insemndtate in istoria principiilor poetice.
.

Teoretizarea alegorismului, care, de la gnosticii alexandrini gi p6na la scolasticd, a\.ea loc :\clusiv pe plan teologic, se raporteazd acum, pentru prima datd,, la structura autonomd a

:oeziei. Dar insiqi poezia, in registrul alegoric in care se afla privitd, capitd un caracter --iudat 9i atrdgdtor pentru minlile acelei vremi. Ea este definita de Lullus drept alchiruie a -uvinlelor. Dupa cum operafiile atribuite alchimiei constau din schimbarea unui material in alful, tot astfel gi poezia (alegoricd) schimbd materjalul semantic al unui cuvAnt insdgi xotiunea lui - substituindu-i identitatea. O asemenea prefacere se obtine prin utilizarea nretaforei, care face ca ,,una sd auzim gi alta sd injelegem" (unum audiens, attis intetligit). In amintitei substituiri, unul gi acelagi cuv6nt poate cipdta mai multe identiteti, "irfutea apartindtoare la diverse sectoare, trecdnd, astfel, prin intregul domeniu al cunoapterii (de Theologia, de Jure et Philosophia naturalis et aliis). Negregit ci Dante a cultivat alegoria incd de mai-nainte, din prima tinerete, de la contactul cu scrierile unor trubaduri. Este insd posibil ca Retorica lui Raimundus Lullus sd fi insemnat pentru el armdtura teoreticd in mdsurd a-l incuraja sd facd in poezie ceea ce pAnd atunci igi permisese numai teologia, adica sd aplice alegorismul la planul mare, universal gi atotcuprinzdtor al realitdlii. BazaI pe imensele sale cunogtinte, a conceput poate sub impulsul acestui resorl vasta sa poemd polisemanticd, unde a dat unuia gi aceluiagi cuvAnt diverse sensuri subiacente, care sd acopere tot atatea sectoare ale realitdlii, ce coincid cu cele enumerate de Lullus. Ideea de mare, de muJt, de complicat, de cuprinzdtor,pe care o trezegte, astfel, alegoria sa izolata gi, cu atit mai intens, intregul ansamblu al poemei, provoacd acea uimire care a contribuit s-o facd de la inceput populara.

113

Pe

- din limba nafionald, pe care, la acea vreme, o intrebuinleazi poetul. Au mai fost numerogi poeli in italiane inainte de Dante, insd ei nu aveau congtiinfa cd scriu in limba cultd a Peninsulei, fiindc[ pe atunci se credea cd italiana ar fr latina vulgar6. Fenomenul apare echivalent cu ceea ce in zlle7e noastre, degi pe cale de disparilie existd numai in lupti si inldture un asemenea regim de inegalitate pe plan lingvistic in De vulgari eloquentia poetul se aratd a fi principalul promotor care a contribuit la oficializarea Italianei, consideratd altminteri gi de el drept latind vulgard. Aceasta scriere a sa constituie o bazd teoretici din cele mai solide pentru sprijinirea unei limbi nalionale. Dante pornegte prin a admite cd, italiana vremii sale nu atinge nici pe departe calitdlile latinei. Mai mult decdt at6t, el dezvoltd cu obiectivitate aceastd idee. Latina ar fi superioard italianei sub trei raporturi: al noblelei, al virtulii gi al frumuselii. Noblefea nu este la el un concept social, ci unul natural, in sensul in care acorddm acest atribut metalelor sau pietrelor pretioase, pebaza incoruptibilitdlii lor. in wemea lui Dante, latina apare in forme definitiv stabilite, fbrd sd mai sufere modificdri ca in cantl italianei, ceea ce o face a fi mai nobild. Ea se mai dovedegte superioard qi prin virtute, termen care deline - ca mai tdrziu la Machiavelli - sensul de virtuozitate: latinaposedd ingeniozitatea de a se adapta oricdrei idei, cdt ar fi de subtild, gi a o exprima, calitate de care italiana se vedea pe atunci lipsit6. in sffirgit, latina se distinge prin frumusefe, fiind trecuti prin filiera milenard a atdtor poefi care au glefuit-o, ceea ce iardgi nu era cazal ct volgare. $i cu toate acestea, mdrturisegte Dante, a preferat s6-gi scrie Divina Comedie in limba italiand din doud motive: unul pentru a fi inleles de cAt mai mul1i, iar cel[lalt, pentru a-qi exprima mai direct simlirile in propriul grai matern. Amdndoud rafiunile apar de o egald insemndtate, dar indeosebi prima este aceea care sprijind vederile noastre. Departe de a fi poetul unui cerc restr6ns, Dante igi insugegte convingerea cd arta se cere afi difuzatd, adresdndu-se in totul celor mul1i. intr-un asemenea spirit gi-a conceput poetul geniala lucrare, o datd cu sacrificarea avantajelor oferite de o limbd inaccesibild marii colectivitefi. Trebuie sd relinem, insI, cd Dante nu face acest lucru cu titlul de concesie, prin care s-ar cobori la un nivel inferior posibilitalilor gi pregdtirii lui. Dimpotrivd, el urmdregte, in spirit de educator, sd-i ridice pe cei mulji pdnd la in{elegerea trdsdturilor fundamentale ale geniului s5u gi, in primul rdnd, si ridice limba ce le-o vorbegte. Dacd mai tdrziu, in Renagterea francezd, programul Pleiadei ajunge sb inscrie gi italiana ca limbd clasicd, aldturi de latind gi greacd, faptul se datoregte inilial lui Dante, care, in marea realizate lingvisticd a Divinei Comedii, a procurat poporului s6u cele mai subtile nuanfe gi armonii in volgare. in aceastd noud limbd el opereazd un laborios proces de selectare a cuvintelor, scotAndu-le adesea din acceplia obignuitd gi ddndu-le unmai inalt sens intelectual gi moral, cum este cazul cu termenul qmore sau cu grupurile pietosopietade gt cortese-cortesia, la care se mai adaugd incd multe altele. Pentru a aprecia in toatd insemndtatea ei marea iniliativd dantescd, credem cd n-ar fi lipsit de interes sd urmdrim la vreuna din noliunile sale verbale acest proces de rafinare 9i imbogdlire pe care i-l aplicd poetul. Ne vom opri la cuvAntul dolce, ditrd"a printr-insul putem totodatd explica gi formula Dolce stil novo, numirea stilului care culmin eazd cu
114
Grecia, unde scrierea este bilingvd, impdr,titi intre katardvousa, cu elemente bogate din greaca veche, Si demotilqt - adicd a$a cum o ardta gi numele - limba poporului. Dante se

ldngi alegorism, caracterul popular al Divinei Comedii mai rez;ultd gi din limbd

oprim la notiunea de oblectatio, pe care o discuti Sf. Bonaventura, unul din doctorii scolasitici, in lucrarea sa ltinerarium mentis in Deum. Oblectatio exprimi pldcerea sau delectarea prin simfuri, provenit[ din faptul proporfionalitelii, $i este de doud feluri. Daca propo4ia regulat[ aparjine speciei (species) in sensul de formd, ea are drept efect speciozitatec (speciositas), adicd frumuselea propriu-zisd. Dar c6nd aceast[ propo4ie armonioasd nu mai derivd dintr-o formd gata fdcutd,, ci dintr-o actiune in curs, u.".u p" care o exercitd un emifdtor asupra unui primitor, nu mai rezultd speciosilas (frumuselea), ci snavitcis' adicd dulceala. Frumusetea propriu-zisd (speciozitatea) ar fi desf5tarea produsd prin simful vizului, iar dulceata ar insemna pldcerei transmisd prin auz(citeodatd prin olfacfie). Prin urnare, muzica sau poezia spre deosebire de plasticl in cazul reugitei lor, nu sunt numite frumoase, ci dulci, suave.
115

fireascd a ceea ce se cere a fi arta poeticl, ob{indnd prin aceaita o inalti valoare morall gi atragdnd in consecinfd atributul aprobator ce i s-a dat. Dar nu aci poate fi aflatd, explicalia integral5 alui Dolce stil novo. Pe lAngd sensul general amintit, am spus cd dulcele mai are gi un inteles delimitat estetic, de extraclie ceva mai savantS, inleles desprins din unele scrieri scolastice, contemporane cu Dante. Ne

delimitat estetic, sensuri pe care poetul ajunge sd re contopeascd. Mai intAi, in ce privegte primul sens, mai cuprinzdtor, Dante se autorizeazd,dela modul , foarte dezvoltal in Er,ul Mediu, inclinat sd raporteze totul la lumea r, adesea la senzoriul gustativ gi'la determinarea faptului firesc, intlat i lucrurilor, care atrage adeziunea, fafd de cel nefiresc, anormal, care trebuie respins. Astfel, dulcele se afld aplicat unei relatii valabile gi acceptate pe plan moral, pe cdnd amarul se leagd de identificarea unui fenomen sau act condamnabil. Exemple putem afla chiar in unele din scrierile sale. Bunaoard,,in Convivio se ghsegte fraza urmdtoare: ,,Ca supusul sd comande suveranului provine dintr-o ordine pervlrsd, gi astfel fapful e amar, iar nu dulce". Tot in acea lucrare Dante mai afirmd c6 adevdrata ascultare trebuie sd fie,,dulce, iar nu amard". PlecAnd de la acest fel de reprezentdri populare qi medievale, intelegem Dulcele stil nou ca pe o poezie care intrd in ordinea

Divina Commedia, pi a cdrei componenti de limbaj nu ni se pare a fi fost indeajuns de lSmuritd pAnd acum. Se gtie ca formula apar{ine chiar lui Dantegi apare in vestituli-ers 5din cAntul XXIV al Purgatoriului (Di qua dai dolce stil novo ch'i-odo). Termenul dolce, cu care marele poet igi definegte stilul, privit in acceplia s-a esteticd de astdzi, nu ne spune prea mult, ba chiar ac,tioneazd cu un efect deconcertant. intr-adevdr, noi n-am gti cum sd punem in acord mdrefia gi addncimea de conceptie a operei dantegti cu acest calificativ oarecum minor. Aprecierile o muzicd dulce sau o culoare dulce se pot aplica gi la o bucatd muzicall pldcutb tocmai prin facilitatea ei sau la o pictura gralioasd, aar tipslta ae profunzime. Este, desigur, exclus ca Dante sd-qi fi privit in felul acesta Comedia Divind. de unde reztitd cd dulcele inseamnd pentru el altceva. Aci se poate stabili o analogie interesantd cu un fenomen similar din literarura noastrd' $i la noi, un Eminescu - insd in altd ordine a innobilat qi incdrcat de sensuri cuvdntul dulce (dulce fior; mai suna-vei, dulce corn? etc.); el i-a adaugat dimensiunea unei neb[nuite intensitati, pe care nu o putem aprecia cum se cuvine decdt compar6nd-o cu lipsa totald de rezonanld, gi ad6ncime a acesfui termen in opera altorpoeli ai timpului. La Dante, dulcele nu capdtd caracterul inefabil eminescian, ci reprezintd altcevi care explicl formula Dolce stil novo. Existd un sens larg, indeobqte moral, al notiunii, gi altul

Aplicat la fenomenul cdntului care smulge admiralia, acest atribut apare de nenumdrate ori in Divina Commedie. Dimpotrivd, calificatilul frumos nu este acordat
niciodatd muzicii in poema dantesci. Ne gdndim a cla cdteva exemple:
Te lucis ante Si devotamente Le usci di bocea e con Si doici note...

(Purg,

VIII, t. 5).

...e render voce a voce, in tempra

Ed in dolcezza ch'esscr non puo nota


(Paradis,

Xl,t.2).

Prima cantando e poi tace contenta Dell'ultima dolcezza che la sazia (Paradis, X){, t.24)

La

dolce sidonia di paradiso (Paradis XXI,1.20).

Regina coeli cantando Si dolce..@aradis

XXII, t.43).

Si com'io tacqui un dolcissinto canto Risono per Io cielo (Paradis XXIV, t.23). Si clic m'inebbriava il dolce canto (Paradis XXVII, t. l).

Din toate exemplele menlionate, putem surprinde cd acest atribut nu se aflI


aplicat niciodatd unei cdntdri care ar tinde sd lunece spre facilitate, aga cum am spus mai

inainte

ci ar fi

cazul

in

folosirea actuald

a cuvdntului. Dimpotrivd, muzica

astfel

desemnati de Dante se arat[ adesea de o forld zguduitoare, corespunzdnd probabil acelui gen tonal numit pneuma, gen bogat in vocalize care modificd respiralia, fiind destinat prin

sI declanqeze emolii puternice. Asemenea cdntului, se numira gi poezia printre artele dulci. In aceastd privinld poema dantescd, frrd a ne oferi atdtea exemple ca in cantl muzicii, ne dd totugi unul deosebit de concludent, fiindcd intr-insul aplici atributul dulce la esenla comund a tuturor marilor poeli cunosculi pAnI la Dante. Este vorba de terlina 19 din cAntul XXIII al Paradisului.
aceasta
Se ne sonasser tutte quelle lingue

Clic Polinnia con le suore fero Del latte /or dolcissimo piu pingue.

ll6

de totdeauna.

Acel lapte al muzelor inchipuie substanta plind de dulceald a marii poezii

inferioritdlii, care i se atribuia mai inainte. Ne-am oprit mai indelung la cuvdntul dulce dintr-o raliune de utilitate, pentru a explica printr-insul fenomenul Dolce stil novo, care are o insemndtate atdt de mare nu numai in istoria literard italiana, ci qi in aceea a culturii universale. Dar putem lua in consideratie gi alte cuvinte dantegti, care deschid perspective deopotrivi de vaste. Ele ne aratd toate cum Dante, alegand limba indicatd a se adresa celor mul1i, o innobileazd gi face, prin cultivarea ei, ca poporul italian sd devind unul din cele mai fine popoare modeme. Un alt factor ce contribuie sd defineascd spiritul popular al Divinei Comedii esre titlul opetei. in sensul func{iunii sale de u o irunt" i-a acordat o importanfa "rpli"". onente ale poemei sale, aldturi de subiect, iuda acestei atenfii neobignuite date titlului, atath de dantologi. Ca atare, vom incepe gi -asupra raliunii care l-a determinat pe dante sd dea poemei sale numele de Comedie (gtiindu-se cd atributul divind s-a adjugat mai t|'rzin). in cea mai mare parte, indirect ne in De vulgari eloquentia, cltt qi in Epist Totugi, pentru modernul neavizat, explic are dacd nu se afld introduse in contextul ice. Faptul nu impiedicd, insd, de a ne opri mai intAi la ele, de unoe unde tudine spiritul popular in care a gdndit el .t)tvtnQ Lomeclte. care o stabilegte poetul intre tragedie gi I cantus hyrcinus (c6ntec de fap), iar a doua de !ard). Tragedia ar fi, in cuprinsul ei, de o mirositor); comedia, dimpotrivd, trece ra cu glorie. Prima intrebuinfeazd un limbaj impoaotit, aurifulgent, "?r{,!J,'i1:"1tilT:X"rHHil pretentios, a doua, unul umil 9i firesc. Din toate aceste deslugiii, asupra cdrora apasd destuld umbrd, se poate numai invedera cr tragedia este privitd ca negalie a fondului moral omenesc, pe'cAnd comedia, exponentd a spiritului popular (cantus justicus) gi aprobatd de Dante, exprima fEgagul cel drept al vietii.

Divinei Ccmedii urmlregte sd-l ridice la o treapta de inlelegere superioari, afin6ndu-i pentru aceasta limba, p" o inalld uneori p'Ana Ia sintetismul vechilor graiuri. O dati cu Dante, eainceteazd a "ur" mai fi unvolgare in intelesul

Iatd, deci, doud sensuri ale termenului dulce, care laolaltd explicd numele celebrului curent poetic imortalizat prin Dante. Sub raporhrl primului sens, acela de ordin moral, cu aplicdri generale, curentul inseamnd Justul slil nou. Sub raportul celui de-a doilea sens, care am vdzut cd este delimitat estetic, el inseamnd Frumosul stil nou. Aceste doud sensurj se conjugd pentru a denumi calitetile inseparabile ale unei poezii, care tocmai fiindcd intrd, prin conlinutul ei, in armonia ordinii morale, se exprimd intr-o echivalentd armonie fiumos sundtoare. Noliunile de frumos si just, pe care le intrunegte aci dulcele, amintesc de faimoasa formuld a idealului uman grecesc, aceea de kaloskigathos, adicd frumos gi bun. Dar pe cAnd nofiunea_sinteticd greacd pdstreazdinsa separa{i termenii componenti , kdios kai agathos,la Dante dulgele contope$te integral, intr-o pasti unicd, cele doua sensuri. Agadar,
adresAndu-se poporului, autorul

,r""ril:::'!:i:

117

Realitatea este cd Evul Mediu a pierdut nofiunea genurilor dramatice din Antichitate, ddnd numirea de tragedie gi comedie unor opere ce nu au nimic comun cu scena - fapt care, de altminteri, s-a mai stabilit. Aceste genuri incep a fi just cunoscute in lumea modernd, numai o datd cu descoperirea Poeticil lui Aristotel, eveniment care are loc abia cltre sfhrgitul veacului al XV-lea. Dante nu putea, deci, gti intr-o atare materie mai mult decAt gtia, indeobgte, timpul sdu. Dar gi in acest restrAns gi incomplet cadru de cunoa$tere, ne putem pune o serie de intrebiri: mai intdi, de unde provine oprobriul pe care gi l-a atras asupr[-gi tragedia? Rdspunsul se leag[, in primul rdnd, de informalia incompletd gi adesea deformatd, pe care, la acea vreme, o avea Occidenful despre cultura anticd. in rAndul lacunelor sale intra gi ignorarea completd a marilor tragici greci. Singurele reflexe, de cele mai multe ori frrd o cunoagtere directd, se mai pdstrau numai despre tragediile lui Seneca. Scrise intr-un stil prea rdsundtor frenetic Ai marcate de un caracler crud gi sdngeros, pus in legdturi cu persoana legendar-odioasd a lui Nero, a cirui epoc[ o reprezentau, ele creeazd acum o anumitd mentalitate, care, uitdnd adesea de domeniul lor delimitat dramatic, vede intr-insele o expresie tipic negativd a vielii. Ideile de tragedie gi de tragic devin in acest timp nofiuni compromise cuprinzind in semnificalia lor tot ce este pompos, umflat declamator, inconsistent, corupt 9i sanguinar. Astfel, in secolul al Vl-lea, un Boetius vorbegte cu dispre! de clamor tragediarum, iar in secolul al VIII-lea, mai precis inT54,laconciliul de la Cloveshoe, data de introducere a liturghiei romane in insulele britanice, se condamnd in muzicd tragicus sonus. Pe aceeagi cale merge gi Dante cdnd vorbegte de strdlucirea inconsistentd gi ingeldtoare din cuprinsul tragediei, care termin6, in mod horribilis - adicd ingrozitor, terifiant, sdngeros - et foetidus (?). Ultimul cuvdnt, ce ne suni at6t de ciudat in calificarea unui gen literar, este conexat de poet cu noliunea cantus hyrcinus (cdntec de !ap) prin care traduce el in latinegte termenul tragedie. Dante ignord cd acest gen dramatic s-a ndscut in imprejurimile Atenei, la culesul viilor, in cadrul unei serbdri in cinstea lui Dionisos, festivitate \a care participanlii cdntau imbrdcafi in piei de lap (grecegte tragos) pentru a-i figura pe satiri. Din lipsa unei atari informalii, el atribuie o alt[ origine gi o altd semnificalie numirii de tragedie, folosindu-se de simbolica populard medievald, pentru a intdri printr-insa faima proastd care pe atunci pecetluia fenomenul tragic. Urmeazd, deci, sd ne indreptdm atenlia gi in aceastd direclie, luatd acum de gdndirea lui Dante. lnclinafia fabulisticd a epocii obignuia sd intrupeze anumite vicii gi virtuli in diferite animale, a$a cum arati vestitul Roman al vulpii, multiplele Fiziologuri gi Bestiarii sau culegerea arabd de fabule Kalila Si Dimna, care circula in Evul Mediu occidental. Dante nu era strdin de aceastd opticd populard, utilizdnd-o copios in Divina Comedie. Este de ajuns sd ne amintim de leul, pantera gi lupoaica de la inceputul poemei, care simbolizeazd pe r6nd trufia, luxuria gi ldcomia. in acelaqi sens alegoric, pentru explicarea tragediei, privegte el acum gi lapul (tragos), considerat ca animal impur. Iar mirosul neplicut ce-l rdspdndegte este luat, in cadrul aceleiagi mentaliteti, drept expresie a corup{iei morale pe care o simbolizeazd. Tragedia apare, deci, ca un fenomen de corup}ie, sf6rgdnd inmodfoetidus, sau, cum explicd el, ,,urdt mirositor ca gi acel animal". In cartea sa Au coeur du phantastique (Paris, 1968), Roger Caillois deslugegte o mare parte din fantasticul emblematicii medievale, prin prezentarea termenului simbolic, trunchiatd de sensul sau. $i atunci iau nagtere o serie de imagini enigmatice^gi bizare care, prin ele singure, nu-si gdsesc explicalia in contextul unde se afld fixate. In cazul de fa{[ avem o
118

imagine emblematicd olfactivd, transpusd izolat, fdrd explicafie. Mirosul pestilenlial, legat indeobgte de procesul descompunerii, nu gi-ar avea nici o ratiune in definirea unui gen literar - neidentificat de nimeni pe calea olfacliei - dacd n-ar fi pdtruns ca sens simbolic pentru efectele repugnante ale corupfiei sau descompunerii morale vdzute de Dante in fenomenul ,,tragic" o datd cu consumarea sa prin deznoddmAnt. Interpretdnd procesul pe linia tradiliei medievale, el il are ca punct de plecare tot pe de{iimatul dramaturg latin din vremea lui Nero. De aceea, dupd ce enumera toate insugirile negative ale acestei noliuni, el le intiregte prin exemplul primordial: ,,aga cum dovedegte gi Seneca in tragediile sale". Din faptul c[ Dante privegte tragedia ca pe o expresie a prezumliei, ce se imbracd in strdlucire gi vorbegte un limbaj rdsundtor, spre deosebire de comedie, care este un cdntec de {ard (cantus rusticus), alcdtuit intr-un grai humilis, adicd modest, nepretentios, se desprinde gi inlelegerea acestor genuri ca notiuni sociale, de clasd. O asemenea vedere existb incd din antichitate, cAnd mediul strdlucitor al tragediei ii figura pe regi, pe eroi, pe zei, in vreme ce comedia ii aducea in faja publicului pe oamenii de rdnd, intre care un rol hotbrAtorin sustinerea acliunii il avea adesea sclavul. Astfel, degiAmphitrio este una din comediile care satisfac cel mai mult exigenlele publicului, fiind strdbdtutd in intregime de acea vis comica a autorului ei, totugi, numai prin faptul cd intr-insa mai apar gi persoane sus-puse, regi gi zei, Plaut o nume$te, in prolog, lragicomedie. Aceastd determinare sociald, cu totul independenta de fenomenul rdsului pe care-l atagam noi la condiliile esentiale ale comediei, se prelungegte qi in Evul Mediu, trimildndu-gi uneori reflexele pdnd tdrziu in lumea modernd. Bundoard, un Montaigne, caracterizAndu-gi stilul drept simplu, natural, pe infelesul tuturora, il numegte comic. Aci putem recunoagte la autorul Eseurilor o reminiscen!6 de g6ndire populard-medieval6. Numai cd accentul de valorificare se rdstoarnd de la Antichitate la Evul Mediu. in

conceplia aristocraticd a lumii helenistice gi apoi romane, cAnd se cultivd aga-zisa


comedie noud, ea este considerat[ inferioard tragediei, fiindcd inferioare sunt gi clasele sociale pe care le reprezintd. Dimpotrivd, in Evul Mediu, care pierduse de altfel no{iunea exactd a acestor genuri dramatice, dar care, prin spiritul humilis al noii religii cregtine, promoveazd pe o arie mai extinsa spiritul popular in arId., relalia se inverseazd. Acum noliunile de comic Si de comedie se bucurd de privilegiul celei mai depline aprobdri, in vreme ce tragedia, a$a cum am vdzut, capdld sensul infierdrii. Dante adopti gi el aceastd vedere, desprinsd, printre altele, din componenta de rang a populaliei care ocupd diferitele trepte morale - negative sau pozitive - instituite de el in Divina Comedie. Dacd am urmdri pe cale statisticl starea sociald a numeroaselor sale personaje, am descoperi cd mai multi oameni de origine umild ii populeazd Paradisul decdt Infernul. Dar aceastd pozilie, pe care, o datd cu Dante, gi-a insugito intregul spirit popular al timpului, pleacd gi ea de la un fapt de culturd. in contrast cu renumele negativ al tragediei, comedia igi cdgtign o faimd bund datoritd comicilor latini, ale cdror opere s-au pdstrat prin bibliotecile mAndstirilor. La aceasta a contribuit indeosebi caracterul decent, moral, plin de simpatie umand, al comediei lui Terentius. El va servi ca model unui fel de pre-dramaturgii a popoarelor moderne. Astfel in Germania veacului al X-lea, calugdrita benedictind Hroswitha, una din primele scriitoare ale Evului Mediu, redacleaz1 in limba latind cateva dialoguri cu caracter moral sub influenla directd a lui Terentius. Comedia devine, astfel, o cale de propagare a principiilor etice, un fel de lecfie prin exemple, ceea ce va urmdri in mare parte gi Dante sa facd din poema sa.
119

in felul

acesta se lumineazd gi

titlul operei. Comedia, in definilia

sa, prezentdnd o

(Infern, XX, t. 38) - numire pusd chiar in gura poetului latin cu intentia vizibild de a sublinia intr-insa un marcat contrast fald de propria sa poeml. Faptul rezultd cu atAt mai neindoios cu cdt la o distan{d de numai cinci tertine mai departe, Dante vorbegte de astd datl in numele lui - despre la mia Commedia (Infern, XX, t.l). Apreciind opera vergiliand, pe care am vdzlttt cd o nume$te, alta (inaltl) gi care i-a servit adesea drept model, el distinge totugi intr-insa un registru strdin de-al sdu. Este adevbrat
Fulgentius, din veacul al Vl-lea, dupd care s-a orientat qi Dante, vdd in Eneida tot o operd alegorici, reprezentAnd, sub diverse imagini, itinerariul vielii omenegti, aga cum va fi gi Divina Comedia. Totugi, fbrd sd o fi spus direct, dar lindnd seama de factura sa poeticd, este imposibil ca marele Alighieri si nu fi inregistrat in epopeea vergilianb acea diferenld falh de propria-i arti in sensul acelei strdluciri mai exterioare, pe care Evul Mediu o atribuia dezaprobator vechii lumi pdgdne, faptul apare cu toatd evidenla sub raportul limbajului. in aceastd privin!5, inctr din veacul trecut un Domenico Comparetti (Virgitio nel Medio Evo, Ltvorno, 1872) a observat, ilustrdnd prin exemple comparative, cd in pasajele unde Dante il imitd pe Vergiliu, expresia retoricd qi grandilocventd a poetului roman este schimbatl de poetul florentin intr-una simpld qi addnc sugestivd. El rdmdne, astfel, mereu consecvent cu criteriile care fac din lucrarea sa poetica o ,,comedie" in inlelesul timpului. Titlul operei, deslugindu-ne spiritul in care el gi-a conceput poema, adaug[ incd un indiciu, gi din cele mai prefioase, al caracterului popular ce definegte

cale plind de asperitdli, care duce, insd, cdtre un sfrrgit glorios, pare a fi ilustratd cu toate atributele ei morale gi in poema dantescd. Drumul aspru al rdtlcirii, apoi al cercurilor infemale, se afld in cele din urmd invins, ajungdndu-se la gloria finalf, a Paradisului. Pe de alti parte, limbajul sdu actioneazd prin efecte de simplicitate, de discrelie, prin forme adesea doar aluzive, indeplinind astfel condilia de humilis, a$a cum se cere de la un cantus rusticus. Aci intervine un amdnunt deosebit de semnificativ, anume c5, in ciuda marii sale admiralii fald de Vergiliu, el calificd Eneida drept tragedie l'alta mia tragedia -

cd interpretdrile medievale, bundoard acea Virgiliana continentia a lui

Divina Comedie. Mai mult ca pe o anexd ilustrativl la cele spuse anterior decdt ca pe o trdsdturd separat invocatd, vom maj privi gi grotescul lui Dante. O asemenea trisdturd, de strdveche extractie populard etruscd gi italic5, abundd atdt de intens in Divina Comedie incdt faptul ne scutegte de a mai cduta dinadins exemple, mullumindu-ne doar cu ceea ce intdmplitor memoria ne aduce mai intii in minte. Amintim, astfel, de Caron cu Ianose gote, avind in jurul ochilor difiamme ruote din Cdntul III al Infernului, sau de infbligarea gi litratul cAinelui Cerber din cdntul VL in asemenea imagini, gi in altele nenumdrate de acelagi gen, elementul terific deformat gi totodatd caricatural provoacd adesea echivocul intre spaimd gi rds, asemenea unor mdgti de carnaval. Observatia se poate de altfel aplica la mai toatd teratologia dantesc6. Dar cu deosebire reprezentaiiv in aceastd privinid apare intregul cdnt XXI din Infern, a cIrui alcdtuire aparte a atras in mod repetat atenlia cercetdtorilor. Aci, fbpturile infernale, diavolii, prin inliligarea, prin migcdrile, prin felul vorbirii gi prin numele lor (Melacoda - Coadd Rea, Barbariccia Barbd creald, Farfarello etc.) se prezintd in tot ansamblul lor mai mult caraghiogi dec6t teribili, ca intr-o snoavd din popor.
120

Pe l6ngi utlTizarea elementului deformat, unul din procedeele obignuite ale categoriei grot-qti este qi acela de a raporta prin comparalie o sceni ingrozitoare la o reprizentare comicd sau in orice caz joviald- Prin aceasta se minimalizeazd efectul teiifiant, l6sAnd sd transpard o intenlie de satiri sau de simpld farsd. Astfel, in tertina 19 a aceluiagi cAnt, imaginea diavolilor care-i indeasi cu cdngile pe inqeldtori in lacul cu smoald topitd este comparatd cu aceea a bucbtarilor care-i pun pe rAndaqi sd impingd camea cu lepugele cdnd iese din fierturd la suprafala cdlddrii. Efectul teribil al acestei scene se dizolvd astfel intr-un climat de bonomie populard. In tot cdntul XXI, bogdlia, suculenfa, cruditatea, firescul limbajului il anticipd pe Rabelais, unul din maeqtrii
grotescului popular.

O dati cu aceastd din urmd trdsdturd credem a fi completat coordonatele care alcdtuiesc una din expresiile dominante ale Divinei Comedii. Prin conceplia, prin registrul in care se fixeazd, prin intenlia educativd, prin limbajul intrebuinlat, Dante reuqeqte si dea
operei sale o compactd structurd populard. Mai rdmAne sd ne punem gi o intrebare de ordin general caracterologic. Prin ce se deosebegte Dante de alli mari scriitori mai tirrzli, ale c6ror opere cuprind, de asemenea, o marcatA noti populard? Ne gindim, bun6oar[, la un Cervantes, la un Rabelais, la un Goethe. Pentru a da satisfac{ie intrebdrii noastre trebuie sd privim in prealabil diversele mobile, care i-au adus pe fiecare dintr-ingii la cunoagterea gi la iubirea mediilor populare. Pe Cervantes l-a minat sirdcia cdtre aceasti cunoaqtere, fiind obligat sd accepte o slujbd

umild, ce l-a silit sd cutreiere timp de mai mulli ani satele Andaluziei, imprejurare 7a care mai putem adduga trista sa experienli din captivitate gi temni16. Pe Rabelais l-a apropiat de popor gustul pentru cdldtorii, specific omului din Renagtere, inclinalie care l-a impins sd iuireiere diferite colfuri ale Franlei. Pe Goethe l-a indemnat curiozitatea gtiinlificd, indreptatd, printre altele, gi asupra folclorului, precum gi asupra poeziei vechi germane. Pe Dante l-a cdlduzit cdtre acelagi lel vocafia sa politicd - resort important al sociabilitalii - dar mai ales consecinfa acestei vocalii, exilul sdu, care l-a constrdns sd rdtdceascd prin atdtea meleaguri gi sd cunoascd deci, atdlia oamenl. Fiecare din mobilele amintite va determina cdte un alt aspect din nota popular[ surprinsd la marii scriitori de mai sus. Cervantes, minat de sirdcie gi lips[, va asocia privirea poporului cu o expresie de inlelegere, de bunitate, de compitimire, de sclzd a abaterilor provocate de paupertate; elementele sale populare, indeosebi sutele de proverbe din Don Quijote, au mai toate ca temd inlelepciunea acomodlrii la viald a omului nevoiag, gata de concesii materiale gi chiar morale, numai sI trdiascd. Dimpotriva, Rabelais, cildtorul inteligent gi observatorul scrutdtor, apare cu o privire mai rece; el culege indeosebi raritdlile, lucrurile curioase, jocurile verbale de abilitate a minlii, izvordte din graiul at6t de bogat al poporului. La rdndul sdu, Goethe, folcloristul gi poetul, urmdreqte altceva, gi anume laturile lirice, afective, pitoregti gi arhaice din tezaurul popular. Iar Dante, luptdtor politic - a$a cum a fbcut in amintitul cdnt XXI din Infern - surprinde spiritul poporului in actul migcdrii, adesea al conflictului, al invectivelor, al replicilor spontane de infruntare. Spiritul popular apare astfel intr-una din formele sale cele mai vii la autorul Divinei Comedii. Desigur cd nici Rabelais, nici Cervantes, nici Goethe nu pot fi definili exclusiv prin trlsdturile populare ale marilor lor crea{ii. Dante rdmAne de asemenea incomplet

121

inceputul veacului

explicat doar prin sublinierea unui asemenea aspect. Opera tuturor acestor clasici releva gi o imensi contrapondere nu numai de conlinuturi conceptuale, ci qi de procedee artistice culte' Pe cdnd, insd, la ei elementele de cultura inchid intr-insele o delimitatd coloraturd de epocd, factorul subistoric popular reprezinld, partea mobild, larg[, liberd, neaservitd strictelor coordonate de moment, constituind tocmai agentul de depdgire al acestor coordonate. Acest factor cuprinde, pe ldngd viala sa intrinsecd in operd, gi funcjiunea de cheie, cu care poetul deschide zone de preocupiri noi, dincolo de citegoriile specifice ale vremii sale. Am ardtat gi in altd parte cd, interventia elementului popular va deline in toate timpurile functiunea de primenire, de iegire din limita unor norne sau conventii obosite ale momentului, de promisiune a noi gi neagteptate perspective, care inoculeazd, invariabil poeziei o unda de viald bogata, plina, strdlucitoare de prospelime. PdnI acum ne-a solicitat numai spiritul popular in sine al Divinei Comedii. in momentul de fafd ne vor preocupa tocmai consecintele de mobilitate, de transgresare fecunda a limitelor, pe care, cu mult dincolo de sfera sapropriu-zisa, le aduce acesispirit. Prin spdrtura efectuatd initial de cdtre antecedentul popular, poetul va strlbate gi se va migca liber in toate dimensiunile gi registrele, valorificdnd intr-insul at?ieazone latente de anticipare a viitorului cel mai depdrtat. Astfel, sub zidul de cetate medievala al Divinei Comedii, Dante parcurge, in timp, distanfe atdt de mari, incAt devine clasicul literaturij universale care se adreseazd cel mai mult spiritului nostru modern. Afirmalia pare desigur paradoxald, gtiindu-se bine cd, in acceplia unanima gi curentd, poetul florentin alcdtuiegte expresia sinteticd a indepartatului Ev Mediu, cu deschideri largi doar cdtre inceputurile Renagterii. Sd reflectdm, insd, mai concret chiar statistic - asupra acestei idei. Cu care capodoperi a Er,ului Mediu european poate fi asemdnatd Divina Comedie? $i la care scriitor mare din Renagtere - de la Rabelais gi pAnd la Shakespeare sau Cervantes se poate surprinde mdcar o urml din Dante? Greu de rdspuns. $i acum sd ne cdlduzim dupa indicatorul cel mai sigur al interesului manifestat de o epocd fald de un scriitor sau de un curent, indicator ce se poate descoperi in actul difuzant al traducerii. RdmAne, deci, sd ne intrebdm cdnd au avut loc primele tdlmdciri din Dante in alte limbi. in Franta, prima traducere, datorita lui Jean Grangier, se ivegte abia la

romantismului. in Germania, numai intre 1767 qi 7769,poema dantescd apare in prozd,in versiunea lui L. Bachenschwanz. in sfhrsit, in Anglia, pii-u traducere a Divinei Comedii, datoritd lui H. F. Cary (l ll2-1844), e gi mai tardivd, datdnd abia din veacul trecut. La trei sute, la patru sute, dar mai cu seamd la cinci sute de ani de la moartea lui Dante apar primele traduceri- Numai acum, de fapt, adic[ dupd cinci sute de ani, din momentul romantismului, t[lmlcirile sale se deschid in chip de serii. Ariosto, care a trdit cu doud veacuri dupd Dante, se vede tradus inaintea acestuia: deci, sub aspectul structurii gi al speciei de interes pe care-l trezegte, el este un poet mai vechi dec6t Dante. Numai prin componenta culturii sale, prin moda timpului, prin tiparele artistice existente 9i prin tendintele politice de epoc5, marele poet apar{ine pe rAnd Evului Mediu 9i Renagterii. insa prin esenta vie a structurii sale, da viald tuturor factorilor "ur! enumerati mai sus, Dante este un poet modern gi chiar contemporan. Am spus cd nicj o mare opera literard a Er..ului Mediu sau a Renagterii nu seamdnd cu Divina Comedie. In schimb, in vasta sa monografre, Die gotttiche komodie,
122

al XVII-lea gi rdmdne doud secole izolatd, p6na in

vremea

Karl Vossler descoperd asemdn[ri tzbitoare intre Faust - operd terminatd in veacul al XIX-lea - gi poema dantescd. Deoarece Goethe aproape ci nici nu l-a cunoscut pe Dante, este vorba, dincolo de actiunea influenlelor literare, de o afinitate mai intimd a secolelor noi cu vechiul gi neintrecutul poet al Florenlei. intr-adevir, veacul al XIX-lea este acela in care se initiazd marile poeme legate de destinul omului gi al omenirii, urmdrit in cAmpul de des{bgurare al unor perspective gigantice. Iatd ceea ce realizase intocmai Dante cu o jumdtate de mileniu mai-nainte. Cercetarea ar avea aci un teren inepuizabil. Ne m[rginim doar si semnaldm cAteva titluri, a cdror facturd n-a apdrut niciodatd mai-nainte de veacul trecut: Comedia umand a lui Balzac, Comedia nedivind a polonezului Krasinski, Tragedia divind a americanului Longfellow. DacI secolul al XIX-lea il amintegte pe Dante prin amploare gi prin tema omului ca simbol al intregii umanitili, propriul nostru secol, al XX-lea, il amintegte tot atAt de rdsundtor pe Dante prin intensitate. Formidabilele tragedii militare sau economice ale veacului pe care-l traim au creat o atare densitate a calamitdlilor de mase, cum numai cele mai tragice gi mai frdmAntate epoci din decursul istoriei le-au putut cunoa$te. Rdsfrdngerea literard a acestor episoade zguduitoare a provocat chiar un specific manierism al aprecierii critice. in nici un alt secol, critica literard n-a lansat cu atdta frecven!5 formuldri de aceastd naturd: ,,o frescd dantescd", ,,demn de infernul lui Dante", ,,un cerc dantesc", sau, in cazui de supralicitare, ,,o depdgire a infernului dantesc". Desigur c[ un asemenea manierism al interpretdrii nu s-ar fi ivit fhrd un originar substrat viu gi real, care l-a generat. Dante, cel mai mare gi mai dens evocator al calamitdtilor colective din literatura universali, igi afld astfel infr5lirea cu motilrrl grozdviilor apocaliptice din unele scrieri contemporane. Dar mai rdmdne incd ceva de spus. Dante este un cultivator al psihologiei abisale, un explorator lduntric de o intensitate care nu gi-a fixat un general interes literar decAt in vremile mai noi. Se citeazd foarte adesea fiagmente vorbite sau numai cuvintele rdmase ca apoftegme ale diferitelor sale personaje. Noud ni se par, insd, de o superioard for!5 expresivd, gi de o intensitate cu marca mult mai evidenta a strdfundurilor, tdcerile sale, tdceri impuse de o explorare mutd, indbugitd de adAncuri inchise, a domeniului interior. Cuvdntul, ca mijloc de comunicare intre oameni, este expresia cea mai adecvatd a sectorului mijlociu de viajd - mijlociu sub toate aspectele. Pentru extreme - iardqi sub toate aspectele - nu s-au g[sit echivalente verbale. Sd ne oprim mai intAi la echivalenfele in timp. Pentru pruncul care se na$te, cu colosala senzatie de iegire dintr-o planetd gi intrarea in alt[ planetd, lesutd din inspdimdntdtoare necunoscute gi inadaptdri, nu existd cuvAnt: nu existd nici pentru agonicul gata sd intre intr-un alt necunoscut. Acestor extreme in timp - ale hotarelor vitale, le corespund gi extremele in intensitate ale unei trdiri sau ale unui mdnunchi de trairi, unde iarigi echivalenla verbala lipsegte. Or, explorarea subterand, prin tdcere, a acestor momente, situate adesea pe trepte inefabile, igi gdsegte pe unul din cei mai mari maegtri in Dante. Amu{irea lui Ugolino, durerea mutd a lui Cavalcanti, care, frrd un cuvAnt, cade inapoi in mormdnt gi nu se mai ivegte, tdcerea plind de o intensitate, aproape materiald, a lui Sordello, tacerile poetului insugi, sunt piese de psihologie abisald. -\ O asculitd variantd a tdcerii este ca in cazuile mentionate ale nagterii sau agoniei - sunetul nearticulat in nuantele sale infinite, exponentul cel mai viu al unei tensiuni-limite. Divina Comedie apare toatd inlesatd de vuiete vocale omenegti, de urlete, r23

de mugete, de scrdgniri, de semicuvinte gi bolborosiri, de g0lgAiri inecate in gdtlej, de inflexiuni sonore, cu reminiscenld animall sau chiar vegetali, ca, bundoard, a lemnului verde cdnd fterbe arz?nd. Dar nu numai extrema durere, ci gi extrema bucurie deviazdin dezarticulafii, in rdsul beatific, in cdntul ce dizolvd cuvdntul, in hohotul de extaz, ca acel uluitor alleluiando. Nici un poet n-a captat cu atAta forld ca Dante - prin adaptdri sonore cu caracter primaq surprinzltoare ca instrumente de sondaj liminar - stdri magmatice, situate dincolo de limitele identificdrii inteligibile, gi incdrcate de o intensitate, cdreia nu-i corespunde, cum ar spune Kant, niciun concept. Cuvintele, pe care poeful le numegte ,,zburlite", au contribuit in mare parte la crearea acestui limbaj expresiv, exponent aproape demonic al celor mai intunecate addncuri. Iatd de ce Dante, prin structura sa ineditd, deschisd cdtre explorarea necuprinsului lduntric, apare ca un poet prin excelen{d modern gi chiar contemporan.

proclamat de Baudelaire ca un fel de ,,artd poeticd" in sonetul Correspondances. Fenomenul apare numai legat de poet, iar nu chiar iniliat de el, deoarece aceastd interpretare 9i identificare a tuturor simfurilor intr-o rdddcind comund se manifestase qi mai-nainte, in romantismul german unde, pe baza reprezentirilor din vis, orice se poate contopi cu orice. Dar, indiferent de punctul precis al originii sale moderne, cert este cd pdnd in veacul al XIX-lea nu se int6lnise decAt in baroc acest tip de inregistrare senzoriald, efectuatd printr-un simt strdin de corelafia cu obiectul privit. Existd, totugi, gi aci unele distinc{ii. Aga, bundoard, cu tot paralelismul titlurilor, se surprinde o deosebire esen{iald intre Fantezia tn negru a lui G6ngora, care se raporteazl, tot la o realitate vizuald, gi Simfonia in gri a lui Rub6n Dario, care se adreseazd,prin vdz unei realitdti auditive. $i totugi, cu secole inainte sinestezia apare gi la Dante. Prima ilustrare ne-o oferd atAt de cunoscutul vers din cintul Y al Infernului (10):

Am semnalat pdnd acum modernitatea dantescd indeosebi sub aspectul domeniilor, al zonelor de viafb, pe care le strdbate spiritul poetului. Ne vom restrAnge, in momentul de fa!d, la aprecierea acestei modemitili in cadrul delimitat al mijloacelor sale artistice capitol de studiu care a mai atras interesul multor literati. Astfel, incd din 1933, criticul Luigi Tonelli scrie o lucrare, Dante e la poesia dell' ineffabile, in care atinge unele puncte ale preocupdrilor noastre. De fapt, modemitatea unora din elementele artistice ale lui Dante se poate desprinde gi din influenta pe care a exercitat-o, in diferite moduri, asupra liricii moderne, mai cu seamd engleze, de la prerafaelismul lui Dante Gabriel Rossetti gi p6ni la poezia mai elaboratd gi mai profundl a lui T. S. Eliot. Pe noi nu ne preocupd, insd, problema cdutdrilor intr-adins dirijate in spirit dantesc, ci, independent de ea, afrnitatea peste veacuri intre marele florentin gi unele coordonate poetice care marcheazd calea dela romantism gi mai cu seamd de la Baudelaire pdnd astdzi. Fiindcd l-am evocat pe poetul francez, vom face dintr-un fenomen legat de el prima trdsdturl modernd de unire cu Dante. Ne referim la cunoscutul principiu al sinesteziei,

Io venni in luogo d'ogni luce muto (Venii in locul mut de-orice lumind).
Noliunea auditivd demut se aplicd aci la cea vizualddelumind (in speld, lipsa de luminl). Aceeagi convertire reciprocd intre datele vdzului gi ale auzului se dezvoltd mai amplu in Paradis.In cdntul XXIII (32) se dd o imagine net vizuald:
124

Per entro il cielo scese unafacella formata in cerchio a guisa di corona (Din cer se cobori o fldcdruie, rotitd toatd-n chip ca de cunund).
Aceastd fldcdruie devine (34) quella lira (acea lird), determinAnd nu instrumenful muzical propriu-zis, ci sunetul lui. Iar ceva mai departe (37), flacdra se afl[ inregistratd ca 7a circulata melodia (melodia in chip de roatd). Vizualul gi auditiurl sunt gi aci adugi la un punct de coinciden{a gi identificare. Aceasti trdsdturd atAt de modernl la Dante provine, totugi, din coordonate specific medievale, pe care, insd, poetul le va depdgi prin atingerea unui alt registru de creatie. Este vorba de bogata gi stufoasa simbolicd a El'ului Mediu. In acea vreme, cele mai variate gradalii, ierarhizdri gi clasificdri ale sferei morale se identificau sau se apreciau prin simboluri ale simfurilor, apa(indnd nu numai ordinii vizuale sau auditive, ci gi celei olfactive gi gustative. Dar indeosebi cunoscutd in Evul Mediu este bogdfia simbolica a

culorilor, fiecare cu semnificalia ei morald. De aci transmiterea simbolului gi asupra obiectelor care, inlduntrul aceleiagi specii, poart[ diferite culori: astrele, metalele, pietrele prelioase, florile. Simbolismul culorilor, impreund cu alte categorii vizuale, se constat5. de asemenea, folosit de c[tre autorul Divinei Comedii. Cum se ajunge, insi, de la obignuita simbolicd medievald la sinestezia cu totul modernd a lui Dante. Se intAmpli adesea cain Divina Comedie, mai cu seami in Paradis, unul gi acelagi principiu moral superior si fie simbolizat concurent prin doud simguri deosebite, vdzul gi ann;,l, in speld prin lumind gi prin sunet. DesdvArgirea in ordinea vizuali. se vede deopotrivd de indrituitd ca gi cea in ordinea auditivi sd desemneze acea treaptd inaltd a binelui. Ca urmare, una gi aceeagi realitate a putut fi privith gi ca flacdra gi ca acord de lird, amAndoud determindrile senzoriale convergdnd in focarul unitalii de ordin moral pe care o simbolizeazd-Iar negalia acestui principiu, dominantd in Infern, se exprimd prin negalia, de asemenea convergenti, a celor doud simfuri (mut de orice lumind). Dante, insd, ca un poet exceptional, capabil de cele mai subtile senzalii, a desprins de exteriorul fond coeziv al semnificatiei morale cele doud structuri senzoriale, qi le-a topit intreolaltd prin propriile insugiri, realizdnd, astfel, pebaza unei intuilii directe a lor coordonatele sinesteziei moderne. Expresii ca d'ogni luce mulo sau la circulata melodia, care izbesc prin originalitatea gi ineditul 1or, poartd marca de noutate geniald a unei astfel de priviri. Pe ldngd fenomenul sinesteziei se mai pot surprinde gi alte aspecte care-l apropie pe Dante de spiritul artei moderne. Nu lipsitd de interes apare, in aceastd privinf[,
componenta onomatopeii dantegti. Ne gAndim aci la o noud alcStuire a armoniei imitative, domeniu in care a excelat, pe altd cale, gi poezia anticd. Destul sI amintim, in ce-i privegte pe latini, de acel minunat quadrupedante putrem sonitu quatit ungula campum (Pocnegte cu zvon impdtrit de copite cdmpia) a lui Vergiliu, sau de et qumquam sub aqua,

sub aqua maledicere tentant ($i cu toate cd-n apa, in api sd blesteme-ncearcd) a lui Ovidiu. Primul vers reproduce magistral succesiunea altemantd intre ciocnetul spart al copitelor gi cutremurarea ce-i urmeazd, ca un muget surd al p[mAntului bdtut sub goana galopului, iar ultimul inchipuie ordcditul broagtelor. Dar, cu toatl perfecJiunea acestor versuri, ele fac sd rEsune numai ecoul exterior al anumitor fenomene auditive.
125

Tocmai aci intervine contribufia modernd a lui Dante, care imprimd onomatopeii

o rezonanjd l6untric5, bogat sugestivd, in corelalie strdns[ cu stdri sufleteqti de mare intensitate. Reproducerea, bundoard, a smucirii gi bruscdrii, la care se afl[ supugi luxuriogii in cAntul Y al Infernului, intregegte un vers (5) alcdtuit aproape exclusiv din monosilabe - sunete abrupte ca ale unei respiralii tdiate: Di qua, di ld, di su, di giu gli mena (De colo, d-ici, de jos, de sus ii mdnd). Aci nu acfioneazd numai ecoul exterior,
mecanic, al unei serii de migcdri violente, ci ins[gi sugestia torturii umane, exprimatd prin gAfditul sacadat al istovirii. Iatd apoi, in cdntul VI (3), atributele unei ploi necurmate: Eterna, maledetta, fredda e greve (eternd, blestematd, grea gi rece). Accenful, care cade invariabil pe e, vocald ternd gi invdluiti, inchipuind, - mereu aceeagi - picurii succesivi de ploaie, nu marcheazd numai zgomotul lor, ci gi prelungirea lduntricd in starea de neurastenie pe care monotonia pluvial5 o provoacd. Motivul frecvent al ploii la simboligtii moderni (II pleul dans mon coeur...) creeazd acelagi dtat d'dme. Iatd harpiile, pdsdrile monstruoase cu chip de om de pe copacii cu frunzig negru din pddurea sinucigagilor (XIII, 5) gi care Fanno lamenti in su gli alberi strani (Se vaitd jalnic in ciudalii arbori). Acest vers de o sugestie at6t de intensd reproduce lamentaliile lor (prin vocala a, sunetul durerii acute), care se transmit multiplicate gi innebunitoare prin Ioatd acea sinistrd pddure. Iat6, in sfhrsit, acel culminant

Ed io senii chiavar l'uscio di sotte all'orrible torre..

poartajos c-o-ncuie auzit-am la turnul cel de groazd...)


($i

din vestitul episod al lui Ugolino (XXXIII, 16). Acest all'orribile torre prinde, intradevdr, implAntarea treptatd intr-un material rezistent a pironului bdtut cu ciocanul, dar in
acelagi timp gi ecoul semnificativ al acliunii sonore evocate, anume sfredelirea violentd a unei congtiinte, ce capdt5, astfel, certitudinea mo4ii cumplite. Sugestia este modernd gi prin extractia sonoritSlii gi prin coloritul ei emotiv. In mediul tehnic al wemii noastre, mai cu seamd in faza ei incd nefamiliarizatd cu marea dezvoltare siderurgicd, reflexul auditiv pe care-l dd atingerea fierului, o datd cu rdspunsul apdsdtor, depresiv, al congtiinJei, s-a vdzut deseori oglindit in literaturd. Plind de asemenea sugestii este, bunSoard, poema lui Carducci Alia stazione in una mattinq d'autunnu (La gard, intr-o dimineafd de toamnd).

Unele versuri, ca

ferrei freni tentati rendono un lugubre


i

ed

rintocco lungo $i frinele incercate dau un lugubru lung rdsunet)

exprimi onomatopeic, ca gi pironul metalic al lui Dante, contrastul dintre brutalitatea impasibild a fierului gi semnificalia dramaticd, rdscolitoare, a respingdtorului sunet pe care-l scoate. Spre deosebire, deci, de armonia imitativl a celor vechi, onomatopeea
126

simtirii modeme.

dantescd dezvohd un puternic suflu sugestiv, legat de cele mai intense

triiri in sensul

Onomatopeea la Dante se datoregte de astd datd indirect - tot unei laturi din simbolica vremii. Este vorba de stricta semnificalie numericd, ceea ce poetul numeqreJbrma tractandi a operei, care-i dicteaza dimensiunile gi diviziunile iiguroase ale Divinei Comedii. Aceastd constrangere datd de numdr il pune in fala problemei ie a chiar totul - intr-un spatiu restr0ns. bante recurge, in consecin sintetice, la fraze scurte qi condensate, la simple indicii aluzive epocii sau de altele mai depdrtate, la caractei-z2iri efectuate printr-o singurd determinare esenliald, la aposiopeze (reticen{e) prin marilor momente dramatice. Dar printre subitd a unei stdri sufletegti, datd prin o

eexistentd a timpului aflatd in scolasticd. Ceea


este utilizarea unui att sens subiacent, sensul o doctrind esteticd europeand. Indiciile sensului

fi"}"trJ'JJ"Tlll:ffff$::iil.il: sugerat pot fi descoperite

numai in vecbea

mult senzoriul vizual gi cel auditiv in cazul sinesteziei, qi ne-am oprit aproape exclusi' la . Dar Dante se situeazd nu mai pu{in pe a olfacfiei, dezvoltatir pAnd la el numai in oard, Cdntarea Cdntdrilor. in faimosul sau sdu, Th. Gautier afirmd cd autorul Florilor sorblie olfactivd, care se intAlneste numai la ta privin!5, Dante nu apare cu nimic inferior poetului francez' Am amintit in treacdt de finalul foetidus, pe care autorul Divinei atiei morale, gi de mirosurile deletere care _

ponderea unei mari intensitdti realiste. creato

igi gdsesc locul in Infernul dandesc. De ra variatul roman modern al mizeriet, toate spe apropiat in opera lui Dante.
127

in sfArgit, mai rdmAne a fi privitd o ultimd trdsiturd care face pe Dante si apard in lumina modemitdlii. Este vorba de acea Stimmung, acea stare dispoziiionald a romanticilor, care de la ei s-a extins pe tot cuprinsul vremii mai noi. Aluzia pasajului la care ne gindim se arat6, credem, destul de transparent[. Se poate u$or inlelege cd ne referim la celebrele versuri cu care incepe cdntul VIII al Purgatoriulul, 9i unde actioneazl acea apdsare a dorului, a nostalgiei vagi gi infinite, a melancoliei muzicale. Reproducem
versurile: Era gia l'ora che volge'l disio Ai naviganti e'nlenerisce'l core, Lo di ch'han detto al doici amici addio: E che lo nuovo peregrin d'amore Punge se ode squilla di lontano che paia'l giorno pianger che si muore
(Acum era z[ua cdnd dorul i-aPasd Pe cordbieri Si inima-i doare, in ziua cdnd dragii prieteni Si-i lasd; $i cdnd pelerinul iubirii tresare Departe-auzind de cloPot monire ce pare a plange ziua ce moare).

clopotelor; dar, spre deosebire de armoniile imitative privite pAnd acum, ea nu deschide peispectiva launtiici a unei noi simliri, ci rezumd final o stare neldmuritd, exprimatd mainainte. De aceea, motivul prezintd un specific farmec oscilatoriu, niscdnd indoiala dacd sunetul provine efectiv din afarl sau e o halucinalie auditivl care incheagd ecoul visbrii lduntrice. Aceastd rafinatl expresie de simlire moderna ne face sd gdndim la poezia 9i muzica lui Wagner din Lohengrin, gi anume la plecarea lebedei (Geh deinen lVeg, du lieber Schwan - Te du-napoi, scump cdlduz - trad. St. O. Iosif), unde motivul apei, al despa(irii gi al departdrii amurgite se apropie de conlinutul pasajului dantesc. $i aici, instiumentatia care, la urmd, reia dominator fondul nostalgic din aria tenorului, a$a cum clopotele finale la Dante rezumd festiv melancolia insinguratd a pelerinului, pare a fi deopotriv[ proiectarea, amplificatd in depirtare, a unei nedeslugite stdri lduntrice' $i intr-un caz,-gi in celdlalt, se face simlit ceva vast, cuprinzdtor,in care se pierde deosebirea dintre nofiunile de absen![ gi prezenld. Acest ceva suveran este linia melodicb, ndzuitoare, .u o prni. a dorinlei peste depdrtdri, rdsundnd cu rdspunsuri-ecouri dincolo, in ldrmul nevf,zut. $i aci, sub raportul stirilor dispozilionale, Dante dezvolti simliri 9i utilizeazd vehiculdri uimitor de moderne. Am plecat de la mijloacele transgresoare ale poetului fa![ de strictele 9i ireductibilele coordonate istorice ale timpului siu. Spdrgltorul acestor coordonate am vdzut cd este elementul subistoric sau anistoric popular. Printr-insul zidurile epocii vor fi escaladate ldsAnd imenselor resurse de umanitate gi de poezie ale lui Dante o perspectivd liberi gi vastd, o cale deschisd de a ajunge, in timp, pdnd la noi.

Ultimul vers cuprinde gi el o onomatopee, care reproduce sunetul solemn al

128