Sunteți pe pagina 1din 319

Titi PARASCHIV

INFORMATICĂ ÎN PSIHOLOGIE

CONCEPTE, MODELE ŞI APLICAŢII

1
Titi PARASCHIV

INFORMATICĂ ÎN PSIHOLOGIE

CONCEPTE, MODELE ŞI APLICAŢII

BUCUREŞTI
2005

2
PREFAŢĂ

Impactul calculatorului asupra psihologiei determină modificări


conceptuale asupra psihologiei ca ştiinţă şi metodologice, privind
cercetarea şi învăţarea psihologiei. Calculatorul nu reprezintă doar un
instrument de lucru, ci un veritabil nod de comunicaţii absolut necesar
psihologului într-o lume în care totul se universalizează şi se
standardizează: forţa de muncă, informaţia, echipamentele economice,
serviciile, aplicaţiile soft etc.
Psihologul se adaptează modelului cibernetic sub raport conceptual,
pentru că obiectul supus analizei sale răspunde atât principiilor logicii
formale, cât şi logicii dialectice. De asemenea, el se apropie de ştiinţele
tehnice, pentru că are acestea îi pune la dispoziţie instrumente de
investigaţie cu care activitatea sa devine mult mai eficientă.
Lucrarea de faţă este o încercare de a răspunde unei problematici mai
largi pusă studenţilor şi specialiştilor din domeniul psihologic şi anume,
integrarea calculatorului în activitatea de învăţare şi cercetare prin
organizarea, sortarea, actualizarea şi interogarea bazelor de date
psihologice, precum şi realizarea de programe expert care să pună la
dispoziţia studenţilor şi specialiştilor din domeniu, instrumente care să
sprijine pregătirea, elaborarea şi implementarea proiectelor şi studiilor din
domeniu.
Sursele de documentare informatizate, bibliotecile şi arhivele
electronice sunt mijloace fără de care orice psiholog va trebui să-şi
modifice programul de pregătire a proiectului în favoarea cunoaşterii şi
înţelegerii cadrului paradigmatic al domeniului investigat, cea mai mare
parte a muncii sale fiind cea de documentare.

3
Lucrarea defineşte conceptele specifice informaticii psihologice, tipurile
de aplicaţii, metodele şi tehnicile specifice realizării de aplicaţii informatice
în psihologie.
Ea îşi propune de asemenea să ajute studenţii să stăpînească
principalele funcţii ale calculatorului, să-şi elaboreze documentele şi să
interogheze bazele de date, inclusiv reţeaua INTERNET.
Dacă în momentul de fată terapia on-line este privită cu neîncredere, în
viitor ea va reprezenta o instituţie virtuală ce va furniza soluţii informatice
cu un grad înalt de pertinenţă.
Lucrarea răspunde problematicii implicaţiilor pe care informatica le are
în psihologie, aplicaţiile informatice au depăşit cadrul organizatoric
denumit “Centrul de calcul”, afirmându-se reţelele informatice, prin
prezenţa posturilor de lucru în birourile individuale şi chiar în viaţa
particulară (gospodărie, securitatea locuinţei, turism, comerţ electronic,
administraţie, educaţie etc.).
Cartea se adresează, în primul rând, studenţilor de la facultatea de
psihologie, dar este utilă şi profesorilor, specialiştilor în domeniul psihologiei,
resurselor umane, procurorilor criminalişti, poliţiştilor şi cercetătorilor din
domeniul psihologiei.
Lucrarea are două obiective, pe de-o parte studiază implicaţiile
conceptuale pe care le are informatica asupra psihologiei iar pe de altă
parte are un caracter metodologic, practic, scrisă îndeosebi pentru
studenţii de la facultăţile de psihologie, care, aflaţi în faţa calculatorului,
utilizează serviciile acestuia pentru perfecţionarea pregătirii în domeniu.
Aplicaţiile informatice în domeniul psihologiei configurează o nouă
ştiinţă şi anume, informatica psihologică, una din componentele
ciberneticii psihologice (psihocibernetica), alături de psihometrie şi
modelarea cibernetico-psihologică.
Lucrarea se adresează în special studenţilor, fiind primul pas în
desluşirea problemelor tehnice contingente specialistului în psihologie,
urmată de Modele informatice în psihologie, lucrare ce va apropia şi mai
mult specialistul din psihologie, de logică, limbaje formale, inteligenţă
artiicială, etc.

4
Am împărţit lucrarea în două secţiuni care corespund celor două
obiective distincte ale cursului. Prima secţiune analizează problemele
doctrinare, mutaţiile ce au loc în modul de gândire datorită impactului cu
calculatorul.
Are loc un proces interacţiune între psiholog şi calculator, proces care
conduce la mutaţii de ambele părţi, de caeea este posibil să asistăm foarte
curând la personalizarea calculatorului într-o măsură atât de mare încât să
fim nevoiţi să cumpărăm nu un Personal Computer ci un Psiholog Personal
Computer care să fie dedicat rezolvării problemelor din domeniu;
specialistul devine atât de dependent de calculator încât îşi modifică şi
modul de gândire şi chiar conştiinţa.
Este deasemenea de aşteptat ca înseşi ierarhiile stabilite în domeniu
să fie modificate datorită deplasării activităţii de instrucţie şi cercetare de
la activitatea de memorare la cea de sinteză şi formulare de raţionamente.

AUTORUL

5
CUPRINS

Prefaţă
Cuprins

CAPITOLUL I
SISTEME CIBERNETICE

1.1 TEORIA GENERALĂ A SISTEM ELOR


1.1.1 Probleme introductive
1.1.2 Clasificarea sistemelor
1.1.3 Sistemul–noţiune şi model
1.2 STIINŢA CIBERNETICII
1.2.1 Principiile ciberneticii
1.2.2 Cibernetica şi ştiinţele sociale
1.2.3 Semnificaţia ciberneticii

CAPITOLUL 2
CIBERNETICA PSIHOLOGICĂ

2.1 PROBLEME INTRODUCTIVE


2.2 RAMURILE CIBERNETICII PSIHOLOGICE
2.3 ASPECTE FILOSOFICE ALE CIBERNETICII
2.4 GANDIREA SI LIMBAJUL
2.5 INFORMAŢIE ŞI LIMBAJ
2.6 FILOSOFIA INFORMATICII

CAPITOLUL 3
PSIHOMETRIA

3.1. CHESTIUNI PRELIMINARII

6
2.2. ISTORICUL PSIHOMETRIEI
2.3 CATEGORIILE PSIHOMETRIEI
2.4 STATISTICA-COMPONENTĂ METODOLOGICĂ A PSIHOMETRIEI

CAPITOLUL 4
PSIHOCIBERNETICA

4.1 INTRODUCERE
4.2 PROGRAMAREA NEURO-LINGVISTICĂ
4.3 INFORMAŢIE-ENERGIE-MATERIE
4.5 ORTOTEHNOLOGIA
4.6 CONSIDERAŢII PRIVIND OBIECTIVAREA INTERACŢIUNII SUBIECT-
OBIECT

CAPITOLUL 5
MODELUL COMPUTATIONAL AL CREIERULUI

5.1 ELEMENTE INTRODUCTIVE


5.2 RELAŢIA CREIER MINTE
5.3 PRELUCRAREA LIMBAJULUI NATURAL
5.4 NIVELURI ALE PROCESARII LIMBAJULUI NATURAL
5.5 REPRODUCEREA SENTIMENTELOR UMANE
5.6 INTERPRETAREA CIBERNETICĂ A LIMBAJULUI

CAPITOLUL 6
PSIHOLOGIA ÎN ERA INFORMAŢIEI

6.1 INTRODUCERE
6.2 IMPLEMENTAREA NOILOR TEHNOLOGII INFORMAŢIONALE ÎN
PSIHOLOGIE
6.3 RESURSELE INFORMAŢIONALE PRIVIND PROBLEMELE ŞI
CADRUL CONCEPTUAL AL PSIHOLOGIEI

7
6.4 GHIDURILE DE AUTOAJUTORARE
6.5 TESTAREA ŞI EVALUAREA PSIHOLOGICĂ
6.6 AJUTOLUL ÎN LUAREA DECIZIEI DE A BENEFICIA DE
PSIHOTERAPIE
6.7 INFORMAŢIILE PRIVIND SERVICIILE PSIHOLOGICE SPECIFICE

CAPITOLUL 7
PREDAREA ŞI ÎNVĂŢAREA PSIHOLOGIEI PE WEB

7.1 INTRODUCERE
7.2 ASISTENŢA PSIHOLOGICĂ DE SCURTĂ DURATĂ PRIN EMAIL SAU
E-BULLETIN BOARD
7.3 CONSILIEREA ŞI TERAPIA DE LUNGĂ DURATĂ PRIN EMAIL
7.4 CONSILIEREA ÎN TIMP REAL PRIN CHAT, TELEFONIA WEB ŞI
CONFERINŢELE VIDEO
7.5 GRUPURILE DE SUPORT ŞI DE DISCUŢIE ŞI CONSILIEREA ÎN
GRUP SINCRONE ŞI ASINCRONE
7.6 RESURSE UTILE DIN DOMENIILE SĂNĂTĂŢII MINTALE
INTERNET-ULUI ŞI TEHNOLOGIILOR INFORMAŢIONALE

8
CAPITOLUL 8
ARHITECTURA CALCULATOARELOR

8.1 CHESTIUNI GENERALE


8.2 SCURT ISTORIC
8.3 ARHITECTURA UNUI CALCULATOR PERSONAL

CAPITOLUL 9
APLICAŢIILE MS OFFICE
9.1 MICROSOFT EXCEL
9.1.1 Prezentarea ferestrei EXCEL
9.1.2 Utilizarea barelor cu instrumente din aplicaţia Excel
9.1.3 Efectuarea calculelor folosind formule şi funcţii
9.1.4 Rezolvarea problemelor de tip What-If
9.1.5 Utilizarea programului Excel ca bază de date
9.2 MICROSOFT POWER POINT
9.2.1 Proiectarea unei prezentări
9.2.2 Crearea prezentărilor de diapozitive pentru Internet
9.2.3 Tipărirea prezentărilor, a notelor şi a pliantelor
9.3 MICROSOFT WORD 2000
9.3.1 Chestiuni preliminare
9.3.2 Editarea şi procesarea unei lucrări
9.3.3 Crearea şi salvarea documentelor
9.3.4 Accesorii Microsoft Word:
9.3.5 Lucrările cotidiene făcute repede şi uşor
9.4 MICROSOFT OUTLOOK
9.4.1. Chestiuni preliminarii
9.4.2 Folderele grupului Outlook
9.4.3 Folderele grupului Mail
9.4.4 Folderele grupului Other
9.4.5 Opţiunea de urmărire a mesajelor
9.4.6 Crearea unei liste de contacte

BIBLIOGRAFIE

9
CAPITOLUL I

SISTEME CIBERNETICE

1.1 TEORIA GENERALĂ A SISTEM ELOR


1.1.1 Probleme introductive
Puţine sunt conceptele cu o istorie atât de bogată în semnificaţii şi cu
valenţe aplicative atât de numeroase cum sunt cele de structură şi de
sistem. Definiţiile acestor termeni sunt atât de multe şi de variate, încât
numai prin considerarea tuturor definiţiilor, ca un sistem cu o structură
dinamică, am putea satisface cerinţele unei definiţii unice, unanim
acceptate.
Etimologic, termenul de structură provine din latinescul "structura", care
înseamnă construcţie, clădire. Preluaţi de limbile europene, aceşti termeni
reprezintă ideea de edificiu, respectiv de mod de a construi. Ca urmare a
dezvoltării din secolul al XIX-lea, conceptul de structură începe să capete o
semnificaţie proprie, aceea de configuraţie, constituţie. Această
generalizare şi abstractizare contribuie totodată la valorificarea sensului
de legătură. Astfel, deveneau importante nu numai elementele
componente ale unei structuri, dar şi legăturile lor.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea se observă o înlocuire a proprietăţilor
sumative cu cele integrative, prin folosirea termenilor de întreg şi de
totalitate, pentru evidenţierea unor proprietăţi noi de structură care nu
puteau fi reduse la proprietăţile elementelor constitutive. Această
transformare semantică reflectă totodată trecerea, pe plan ştiinţific şi
tehnologic, de la o gândire mecanicistă aditivă la o gândire sintetică,

10
integrativă. În acest sens, este suficient să amintim marile descoperiri din
fizică legate de elaborarea legii conservării şi transformării energiei, la
formularea entropică a celui de al doilea principiu al termodinamicii şi
analiza matematică a câmpului electromagnetic. Putem astfel constata
saltul cantitativ înregistrat de gândirea umană în descrierea şi înţelegerea
naturii.
Secolul al XX-lea a deschis pentru gândirea umană noi orizonturi,
nebănuite. Dacă ar fi să considerăm numai teoria relativităţii, descoperirea
fisiunii nucleare sau primii paşi ai omului pe Lună, tot nu am realiza
necesitatea reconsiderării unor concepte generale, cum este cel de
structură. Astfel, structura semnifică ideea de tot coerent, de interacţiune,
de organizare a părţilor dintr-un întreg. Conjugat cu noile descoperiri ale
fizicii atomice şi nucleare, înţelegerea structurii ca mod de organizare a
materiei începe să se generalizeze tot mai mult, conducând în mod
progresiv la descoperirea structuralităţii ca proprietate fundamentală a
materiei în mişcare. Astfel, este dezvăluită capacitatea materiei de a intra
în interacţiuni, respectiv de a se organiza.
În concluzie, structura este un mod de organizare, relativ stabil, al unui
ansamblu de elemente interconectate dinamic pe baza relaţiilor
funcţionale existente între acestea şi a restricţiilor de compatibilitate.
Termenul de sistem provine de la grecescul "sistema", care înseamnă
ansamblu, reunire, punerea împreună a mai multor obiecte. Evoluţia pe
plan semantic a termenului de sistem este strâns legată de ideea de întreg
şi de gândirea holistă dezvoltată în jurul acestei idei (în limba greacă,
"holos" înseamnă întreg). Interpretările holiste din Antichitate aveau la
bază un spirit monist sintetic, totalizator, asupra Universului, care era
conceput ca un mare întreg şi în care se contopesc nu numai lucrurile şi
fenomenele din natură, dar şi omul. În ştiinţa modernă, ideea de întreg
apare îndeosebi ca un principiu de integrare şi ordonare a fenomenelor,
modelul unei astfel de interpretări oferindu-l pentru prima dată conceptul
de "gestalt". În acest sens, un exemplu intuitiv îl constituie percepţia unei
melodii. Având un caracter integral, aceasta nu poate fi redusă la
însumarea sunetelor din care se compune. Melodia poate fi recunoscută

11
chiar dacă lipsesc câteva sunete sau dacă este cântată la instrumente
diferite.
Sistemul implică existenţa unei relaţii cu proprietăţi integrative între
elementele componente sau între însuşirile acestora. Aceste relaţii conduc
la apariţia unor proprietăţi noi la nivelul ansamblului, distincte de cele ale
părţilor componente. Urmărind, de exemplu, circuitul apă-abur dintr-un
cazan cu circulaţie naturală, înţelegem cum funcţionarea acestuia este
posibilă tocmai prin stabilirea unor relaţii integrative între diversele
componente (economizor, tambur, ţevi coborâtoare, ţevi din sistemul
vaporizator, etc.), relaţii de dispunere şi succesiune ale acestora într-o
anumită ordine care să poată permite aducerea apei în starea de saturaţie
şi vaporizare, respectiv de supraîncălzire a aburului. Existenţa acestor
relaţii face ca o modificare a funcţionării unei componente să se transmită
asupra funcţionării celorlalte. Oprirea unui arzător, de exemplu, va
influenţa câmpul termic din focar şi căldura sensibilă a gazelor de ardere.
Ca urmare, se va modifica transferul de căldură spre circuitul apă-abur şi
vor fi influenţate performanţele acestuia. De aceea, subliniem faptul că
elementele unui sistem trebuie să fie interconectate dinamic.
Împreună cu ideile de întreg şi integritate prezentate mai sus, o
contribuţie importantă la îmbogăţirea semantică a conceptului de sistem
au avut-o şi noţiunile de funcţie şi organism, provenite îndeosebi din
psihologie, tehnică şi biologie. De exemplu, funcţia unei conducte este de
a permite transportul fluidelor sub acţiunea unui gradient de presiune sau
a câmpului gravitaţional. Această funcţie se realizează indiferent de
materialul din care este fabricată conducta şi respectiv de natura fluidului.
În plus, faţă de un canal, la o conductă apare şi funcţia de containerizare a
fluidului. Aceasta înseamnă totodată şi o protecţie a mediului ambiant, în
cazul fluidelor toxice, poluante chimice, termic sau radioactiv.
Importanţa cunoaşterii funcţiilor realizate de un sistem decurge şi din
faptul că, în ştiinţele tehnice, obiectele cercetării nu sunt date (adică nu
sunt descoperite, cum se întâmplă în ştiinţele naturii), ele sunt inventate.
Se porneşte deci de la o funcţie sau un grup de funcţii şi se caută
ansamblul de elemente capabil să le îndeplinească. În neputinţa sa de a
reproduce natura în structura ei materială, omul a încercat să o imite în

12
funcţionalitatea ei. De exemplu, avionul a fost inventat pentru a realiza
funcţia de zbor a păsărilor, nu pentru a îmbogăţi colecţia lor cu o nouă
pasăre. De asemenea, lampa electrică a fost inventată pentru a realiza
funcţia de iluminat şi nu pentru a reproduce, la scară de laborator,
structura materiei solare.
Sistemul se poate defini ca fiind un ansamblu de elemente
interconectate dinamic, capabil de a se individualiza de mediul ambiant
prin realizarea unei funcţii sau a unui grup de funcţii specifice.
Pentru multă vreme, conceptele de structură şi sistem au fost folosite în
mod independent unul de celălalt. A urmat apoi o fază tranzitorie, de
tangenţă sau chiar de intersecţie a sferelor semantice ale celor două
concepte. Caracteristica acestei etape o constituie folosirea reciprocă, dar
nu complementară, a celor doi termeni. Şi astăzi se întâlnesc multe cazuri
când structura se defineşte ca un sistem de relaţii, iar sistemul ca fiind
modelul unei structuri de elemente.
În ştiinţa modernă, conceptele de structură şi sistem sunt considerate
împreună, reflectând astfel unitatea dialectică a lucrurilor şi fenomenelor.
Altfel spus, o unitate a două proprietăţi fundamentale care sunt în acelaşi
timp opuse şi interdependente, se află într-un proces continuu de
întrepătrundere. În acest context, structura reflectă proprietatea de
organizare a obiectelor şi a fenomenelor, în timp ce sistemul reflectă
proprietatea de întreg şi de interacţiune a componentelor acestuia cu
mediul ambiant.
Conceptele de structură şi de sistem pot fi considerate diferite, conform
următoarei formulări:
"Orice obiect sau fenomen considerat pe plan material, energetic sau
informaţional poate fi considerat ca un sistem caracterizat printr-o anumită
structură"
Deoarece nu există un sistem material care să poată fi considerat
simplu, primar sau elementar, adică un sistem redus la un singur ultim
element, orice sistem se dovedeşte a fi un sistem de sisteme(structura
holonică a sistemelor). În mod complementar, elementele componente ale
unei structuri sunt, la rândul lor, tot structuri. Relaţia structură-element

13
este relativă, deoarece elementul dispune la rândul lui de o anumită
structură.
În mod practic, orice aparat, echipament sau instalaţie tehnologică se
poate considera ca fiind un sistem, deoarece fiecare dintre acestea:
-reprezintă un ansamblu de elemente interconectate dinamic;
-se caracterizează printr-o anumită funcţie sau un grup de funcţii (în
particular, cele pentru care au fost proiectate);
-interacţionează cu alte instalaţii sau direct cu mediul ambiant;
-au o structură funcţională relativ stabilă.
În definirea unui sistem este important să se specifice foarte clar care
este suprafaţa de frontieră (perete separator)prin care sistemul se
detaşează de mediul ambiant, respectiv care sunt interacţiunile dintre
sistem şi acest mediu.
Suprafaţa de frontieră (perete separator) poate fi reală sau imaginară.
De exemplu, mantaua unui schimbător de căldură, izolată sau neizolată
termic, constituie o frontieră fizică naturală faţă de mediul ambiant. Dacă
vom considera însă un ansamblu de schimbătoare de căldură
interconectate funcţional, cum este cazul într-o centrală termoelectrică,
suprafaţa de frontieră devine imaginară, dacă o gândim ca pe o anvelopă a
tuturor acestor aparate.
De obicei, interacţiunile dintre sistem şi mediul ambiant se grupează în
mărimi de intrare şi mărimi de ieşire. Uneori, la acestea se adaugă şi o
serie de perturbaţii produse de către mediul ambiant asupra sistemului.
Structura sistemului rezultă din organizarea elementelor componente ale
sistemului. Remarcăm faptul că, pentru acelaşi grup de funcţii pe care un
sistem trebuie să le realizeze, se pot găsi mai multe moduri de organizare
a elementelor componente. Deoarece relaţia dintre sistem şi structură este
biunivocă, înseamnă că pentru obţinerea mărimii de ieşire putem gândi
mai multe sisteme, diferenţa dintre ele fiind practic de structură. De
exemplu, sistemul vaporizator de la un cazan energetic se poate prezenta
într-o varietate de structuri funcţionale şi constructive, deşi realizează
aceleaşi funcţii.
1.1.2 Clasificarea sistemelor

14
O clasificare implică existenţa unei mulţimi de obiecte şi a unui criteriu
după care să se facă ordonarea. În cazul de faţă, obiectele considerate
sunt sistemele pe care le putem defini. Numărul lor este practic infinit şi de
aceea ne vom referi în cele ce urmează numai la cele mai uzuale
clasificări, respectiv la cele care pun în evidenţă sistemele energetice,
materiale şi informaţionale:
1. după natura elementelor;
2. după natura relaţiilor funcţionale;
3. după regimul de funcţionare;
4. după gradul de automatizare şi informatizare.
1. După natura elementelor distingem următoarele tipuri de sisteme:
materiale, energetice, informaţionale, financiare, matematice, lingvistice,
etc. De remarcat că ele se pot grupa în sisteme materiale (substanţiale) şi
în sisteme ideale (conceptuale). Din prima grupă fac parte sistemele fizic
realizabile, iar din cea de-a doua grupă fac parte sistemele formale sau
modele ale sistemelor materiale. O altă clasificare după natura
elementelor poate fi în sisteme: naturale, tehnologice, organice, sociale.
Prin sistem fizic se înţelege orice porţiune din Univers pentru care se
poate delimita un interior şi un exterior. Interiorul constă într-un număr
oarecare de corpuri macroscopice considerate ca având o structură fizică
continuă. Subliniem faptul că unul şi acelaşi ansamblu de elemente poate
fi tratat ca un sistem material, energetic sau informaţional, în funcţie de
natura legăturilor şi proceselor luate în considerare. Pentru exemplificare
vom lua un cazan de abur destinat unei centrale termoelectrice.
Dacă ne referim la ansamblul de componente materiale (ţevi, suporturi
şi grinzi de susţinere, arzătoare, etc.) şi ne interesează procesul de montaj,
de întreţinere sau revizie, atunci sistemul este de tip material.
Dacă analizăm regiunile funcţionale şi eficienţa energetică a cazanului,
atunci sistemul considerat este de tip energetic.
În sfârşit, dacă ne interesează aparatele de măsură şi de control
destinate conducerii operative a cazanului în exploatare, precum şi
fluxurile informaţionale pe care această conducere le implică, atunci
sistemul considerat este de tip informaţional, deşi suportul material este
acelaşi ca în cazurile precedente.

15
Dacă elementele componente ale unui sistem au aceeaşi natură, atunci
sistemul are o structură omogenă.
Dacă elementele sunt de natură diferită, avem o structură neomogenă.
2. După natura relaţiilor funcţionale, o primă clasificare este în
sisteme liniare şi sisteme neliniare.
Sistem liniar este sistemul în care relaţiile funcţionale se exprimă prin
ecuaţii matematice liniare.
Sistem neliniar este sistemul în care relaţiile funcţionale se exprimă prin
ecuaţii matematice neliniare.
O altă clasificare se referă la existenţa relaţiilor de tip feed-back şi feed-
forward. Existenţa unor reacţii transformă în mod esenţial funcţionarea
sistemului, deoarece mărimile lui de intrare sunt afectate de mărimile de
ieşire - cazul sistemelor cu reacţie feed-back. Sistemele cu reacţie se mai
numesc şi cibernetice. Pe o treaptă evolutivă superioară, aceste sisteme
devin adaptative, autoinstruibile şi pot dispune de elemente de inteligenţă
artificială.
3. După regimul de funcţionare al sistemului
O altă clasificare se referă la sisteme cu funcţionare continuă, sisteme
cu funcţionare intermitentă şi sisteme cu funcţionare periodică sau ciclică.
După regimul de funcţionare distingem sisteme statice şi sisteme
dinamice.
În primul caz, funcţionarea nu este condiţionată de factorul timp şi se
spune că sistemele au regimuri statice, staţionare sau permanente.
În cel de-al doilea caz, regimurile de funcţionare sunt dinamice sau
tranzitorii şi depind de timp.
4. După gradul de automatizare şi informatizare al sistemelor
După gradul de automatizare şi informatizare distingem sisteme
tehnologice simple, sisteme semiautomate, sisteme dotate cu calculatoare
(off-line şi on-line) şi sisteme dotate cu inteligenţă artificială.
1.1.3 Sistemul–noţiune şi model
Ca toate teoriile, teoria sistemelor nu aspiră decât la reprezentare, mai
bine zis, la reprezentarea parţială a realităţilor, oricare ar fi acestea,
concrete sau abstracte, dar şi să pună accentul pe caracterul lor global.
Altfel spus, noţiunea de sistem este o noţiune euristică.

16
Demersul sistemic constă întotdeauna în izolarea unui anumit număr
de elemente n, privilegiind anumite tipuri de relaţii care tind să confere
acestui sistem o autonomie relativă în raport cu un ansamblu de elemente,
mai vast, N. Nu ne interesează, pentru început, în fenomenul global al
modelării decât proprietăţile şi relaţiile considerate esenţiale în raport cu
obiectivele modelatorului. Modelul se îmbogăţeşte cu varietăţi ale
realităţii, fără a avea pretenţia de a le identifica pe toate.
În alţi termeni, modelarea sistemică trebuie privită ca un proces
evolutiv cu limitele sale între un fel de perfecţionsim ce se vrea a fi
exhaustiv şi o simplificare prin reducere.
Nici un proces de cunoaştere a unui fenomen nu a neutralizat, afortiori,
o intervenţie. Toate au o finalitate şi sunt condiţionate de proiectul
observatorului, prin cultura şi tehnicile acestuia. Adevărată greşeală,
precizează J.L. Le Moigne (1990) ar fi aceea de a crede că am înţeles totul.
În afară de definiţia etimologică, ce provine din rădăcina grecească
systema care înseamnă „ansamblu coerent“, şi plecând de la ideea de
globalitate, ce caracterizează modelul sistemului, J.C. Lugan (1993)
propune o primă definiţie pe care o califică drept elementară:
ste un ansamblu de elemente oarecare existente în diverse stări. Dacă
schimbările de stare sunt măsurabile putem considera aceste elemente ca
variabile, iar starea sistemului la un moment dat va fi lista valorilor acestor
variabile elementare“.
Acest tip de definiţie este operator; cercetătorul este cel care decide să
includă unele sau altele dintre variabile în sistem. Alegerea variabilelor se
efectuează în raport cu ideile, cu obiectivele mai mult sau mai puţin
subiective ale cercetătorului, cu ipotezele sale de lucru.
Astfel, în momentul imediat următor, interesul pentru modelarea unui
sistem apare într-o triplă ipostază, constând în:
-descrierea unui ansamblu cât mai „esenţial“ posibil într-un moment t1,
alegând, din punct de vedere al cercetătorului, variabilele cele mai
revelatoare ale stării sistemului;
-aprecierea schimbării stării acestui sistem în timp, adică evaluarea
schimbării valorilor elementelor ce compun sistemul între t1 şi t2;

17
-căutarea elementelor explicative ale acestor schimbări, oricare ar fi
acestea, endogene sau exogene, între t1 şi t2.
Astfel, aici intervine noţiunea de interdependenţă între elementele ce
compun sistemul. Câteva exemple sunt relevante: sistemul solar,
ecosistemul, sistemele politice, societăţile locale, sistemele interacţionale
în cadrul grupurilor mici etc.
Toate acestea l-au determinat pe J. C. Lugan (1993) să formuleze o a
doua definiţie, mai elaborată, a sistemului:
„Un sistem este un ansamblu de elemente identificabile, interdepen-
dente, adică legate între ele prin relaţii, astfel încât, dacă una dintre ele
este modificată, celelalte sunt şi ele modificate şi, în consecinţă, întreg
ansamblul sistemului este modificat, transformat“.
Aceasta este definiţia cea mai apropiată de cea a lui L. von Bertalanffy
(1980): „un complex de elemente în interacţiune“.
Noţiunea de interdependenţă a elementelor nu înseamnă în mod
obligatoriu şi echilibru, relaţie imuabilă. Anumite relaţii pot fi relaţii de
opoziţie sau de interacţiune în sens contrar. În interiorul unui sistem,
elementele care îl compun stabilesc relaţii de intensităţi diferite, iar acest
lucru este numit grad de cuplare între elemente şi variabile.
Putem distinge trei cazuri posibile:
-unei valori a unui element a îi corespunde o valoare a unui element
b şi numai una; se poate astfel spune că a şi b sunt puternic cuplate;
-unei valori fixate a elementului a îi corespunde o variaţie a unui
element b între două praguri x şi y; dincolo de aceste două praguri,
valoarea lui a variază; în acest caz, cuplarea este flexibilă;
-unei valori a lui a îi corespund mai multe valori ale lui b sau oricare
valoare a lui b; cuplarea devine astfel slabă sau nulă.
Pe aceste baze, un sistem va fi integrat când toate elementele sale vor
fi puternic cuplate. Putem distinge, într-un ansamblu, subansabluri relativ
autonome, adică subsisteme ale căror elemente sau variabile sunt puternic
cuplate între ele.
Din punct de vedere al paradigmei entropice, un sistem integrat este
un sistem mai echilibrat şi deci mai supus riscurilor creşterii. În acelaşi

18
timp putem constata şi demonstra că într-un sistem integrat difuzarea
inovaţiei va fi, în acelaşi timp, mai uşoară şi mai rapidă.
Identificarea elementelor, a atribuţiilor lor şi, în special, a interrelaţiilor
constituie una din fazele cele mai constructive şi mai revelatoare al
demersului sistemic. Ea introduce întotdeauna claritatea într-o cercetare,
mai mult sau mai puţin, confuză. Această identificare trebuie să preceadă
cuantificarea.
Alte definiţii sunt apreciate ca reprezentând salturi epistemologice.
Pentru J. de Rosnay (1975) un sistem este: „Ansamblul de elemente în
interacţiune dinamică, organizat în funcţie de un scop“.
E. Morin (1991) propune o primă definiţie pe care apoi o va îmbogăţi:
„Un sistem este o unitate globală organizată, de interrelaţii între elemente,
acţiuni sau indivizi“.
E. Morin a introdus apoi, succesiv sau simultan, noţiuni şi concepte
privind:
acţiunile mutuale, interacţiuni care nu sunt explicite în prima definiţie;
natura dinamică a relaţiilor, care face să intervină implicit forţele,
mişcările, energiile;
obiectivul sistemului, preluat din teoria cibernetică;
în final, ideea unei diversităţi a componentelor, care poate fi a
elementelor, a acţiunilor sau a indivizilor.
Adevăratul „salt epistemologic“ se produce când se trece de la
coerenţă la nivelul constituenţilor la o coerenţă între relaţii. Din aceste
definiţii sunt oricum absente sau, pur şi simplu, subînţelese noţiunile de
proces, mediu, autonomie.
J.W. Lapierre (1992) propune o definiţie ce introduce noţiunea de
proces: „Sistemul este un ansamblu organizat al proceselor legate între
ele printr-un ansamblu de interacţiuni, coerente şi flexibile, care determină
un anumit grad de autonomie“.
Procesele pot fi definite ca o secvenţă a mişcării, a comportamentelor
sau acţiunilor îndeplinite de un actor individual sau colectiv, cu ajutorul
elementelor sau mijloacelor naturale sau artificiale. Există, bineînţeles,
posibilităţi de interacţiune între două procese şi datorită faptului că
ansamblul proceselor este organizat, ceea ce înseamnă că interacţiunile

19
dintre ele depind, mai mult sau mai puţin, de altele şi că ansamblul
formează un întreg în care toate elementele sunt legate. Plecând de la
acest lucru, dezorganizarea va însemna că interacţiunea dintre două
procese devine independentă de interacţiunea dintre unul din cele două şi
alte procese, iar autonomia unui sistem va însemna că procesele din
interiorul sistemului, nu vor fi în întregime determinate de procese
exterioare sistemului ci prin ansamblul interacţiunilor lor.
Definiţiile lui B. Waliser (1977) insistă şi integrează asupra noţiunilor de
mediu, de subsisteme în interacţiune, de permanenţă.
Lui B. Waliser (1977) îi datorăm o triplă definiţie sistemului:
„un ansamblu în raporturi reciproce cu mediul, aceste schimburi
asigurându-i o anumită autonomie“;
„un ansamblu format din subsisteme în interacţiune, această
independenţă asigurându-i o anumită coerenţă“;
„un ansamblu ce presupune modificări, mai mult sau mai puţin
profunde, în timp, conservând o anumită performanţă“.
În concluzie, o definiţie cuprinzătoare a sistemului, perfectibilă desigur,
trebuie să integreze diverse elemente aduse din definiţiile precedente. Un
sistem poate fi considerat ca un ansamblu de interacţiuni privilegiate între
ele, actori sau grupuri de actori şi produsele lor: efecte, acţiuni, procese.
Aceste interacţiuni pot conduce la interrelaţii care vor fi la originea unei
anumite performanţe a sistemului şi la manifestarea existenţei sale, adică
a unei autonomii relative în raport cu mediul.
Combinaţiile variabile ale acestor interacţiuni şi interrelaţii, în diverse
conjuncturi şi strategii, conduc la apariţia proceselor care înscriu sistemul
într-o dimensiune, în acelaşi timp, dinamică şi temporală.
Interacţiunile între procese sunt mai mult sau mai puţin în faza
teleonomiei (obiective) sistemului. De nivelurile lor de dependenţă şi de
convergenţă va depinde nivelul de organizare şi de perfecţionare al
sistemului.
Pot fi considerate ca subsisteme subansamblele de procese strâns
legate între ele în raport cu ansamblul altor procese care animă sistemul.

20
Pentru a se pereniza şi adapta, sistemul trebuie să treacă la schimburi
(input, output) mai mult sau mai puţin permanente, cu mediile sale
înconjurătoare.
Astfel, în mod simultan, un sistem cu un anumit nivel de complexitate
este transformat de mediul său în aceeaşi măsură în care sistemul
transformă mediul.
Revenind la ideea de model, extinderea analizei sistemice şi spre alte
domenii de cercetare decât cele iniţiale a impus luarea în calcul a
existenţei relaţiilor neliniare care să înlocuiască procedurile analitice care
presupuneau ca:
-interacţiunile dintre elemente sau subsisteme să fie destul de slabe,
chiar inexistente, pentru a fi neglijabile şi pentru a permite „izolarea“
elementelor sau a subsistemelor într-un plan abstract logic şi apoi pentru a
putea fi reunite;
-relaţiile care descriu componentele elementelor sau subsistemelor
trebuie să fie liniare.
Un exemplu de model, exprimat printr-un sistem de ecuaţii diferenţiale,
este următorul:
dQ
dS ≥
dT
Din acesta reiese că variaţia lui S este funcţie de variaţia energiei
interne Q şi raportată la variaţia temperaturii T.
Pentru R.C. Buck (1975), conceptul de sistem nu serveşte la nimic
pentru că el este atât de vag definit încât totul este sistem; or, un concept
care se aplică oricum este, din punct de vedere logic, vid.
După Y. Barel (1989), pentru a şti dacă un ansamblu, o mulţime, o
entitate complexă şi diferenţiată este sau nu un sistem va trebui să ne
punem următoarea întrebare: este capabil de autoreproducere?
Autoreproducerea ar fi, în opinia lui Barel, proprietatea unui sistem nu
numai de a asigura doar reproducerea, dar şi de a participa activ la propria
sa reproducere.
Printre altele, după Y. Barel, va trebui să degajăm o concepţie
antropomorfică a autoreproducerii. Anumite sisteme care nu sunt vii, fizice
de exemplu, pot interveni în propriile lor producţii sau reproduceri, în

21
măsura în care ele dispun de un surplus şi pot să se servească de acest
lucru pentru a se „finaliza“, în sensul cibernetic al termenului.
Orice sistem care are de ales, adică a cărui alegere se determină în
parte plecând de la condiţiile sale interne, se angajează pe drumul
autoreproducerii, o reproducere care bineînţeles nu suprimă frontiera între
viu şi ne-viu.
Această concepţie bareliană a sistemului nu este incoerentă faţă de
arhetipurile sistemice dezvoltate de E. Morin şi J. L. Le Moigne, chiar dacă
noţiunea de finalizare la Y. Barel pare a fi mai extinsă. Concluzia lui J. C.
Lugan (1993) este: „În ceea ce ne priveşte, condiţiile „existenţei
sistemice“, aşa cum E. Morin le-a definit şi aprofundat, sunt suficiente
pentru a acredita pertinenţa acestui concept, în orice caz pentru
fenomenele şi ansamblurile vii şi sociale“1[3].
Demersul sistemic trebuie să fie, în final, considerat ca o teorie în
sensul adevărat al termenului, adică dotat cu un conţinut explicativ
puternic.
Prin plasticitatea şi generalitatea sa, demersul sistemic manifestă
posibilităţi de adaptare pentru formaţii sociale, de tip variat şi capacităţi de
integrare a elementelor teoretice de diverse origini. Cu alte cuvinte, acest
demers poate constitui un fel de melting pot teoretic, privilegiat.
Contrar, datorită gradului său ridicat de generalitate, el îşi poate pierde
o parte din funcţia sa explicativă şi poate deveni un eşafodaj al categoriilor
suprapuse şi distribuite. Acesta este riscul pe care insistă, în special E.
Friedberg (1969). De unde şi tentaţia de a considera domeniul sistemic
drept euristic, o atitudine intelectuală, utilă pentru a lumina organizaţiile,
formaţiuni sociale concrete şi pentru a construi un cadru intelectual ce
permite cercetătorului să aranjeze şi să ordoneze observaţiile, încercând
să introducă în acest model diverse modalităţi de interpretare şi de
explicare.
Vom regăsi aici fondul ideii lui Y. Barel, după care „sistemica este mai
mult o problematică în sensul adevărat al cuvântului, adică un mod de a
face să apară probleme care nu ar fi apărut altfel, decât o adevărată
teorie“.
1

22
În acest fel se poate concluziona ca sistemica celei de-a doua generaţii
ar fi opusă fondului ambiţiei unei teorii generale a sistemelor, în maniera
lui L. von Bertalanffy (1980).
Particularităţile analizei sistemice sociale sunt:
a) Aspectul mult prea analitic al anumitor categorii sistemice conduce
la „decuparea“ unei formaţiuni sociale în subsisteme abstracte şi riscă, în
consecinţă, să se ajungă la un fel de dezrădăcinare a acesteia.
b) Facilităţile de înţelegere a interdependenţelor pe care le presupune
indiscutabil demersul sistemic implică, în contrapartidă, anumite
determinări, o alegere obligată de anumite relaţii în raport cu altele, un
anumit reducţionism comparativ cu un studiu monografic. Acesta este
riscul unui sistem vag, fondat pe câteva ipoteze holistice, banale, dar care
pot deveni operante. Va trebui, aşa cum scrie E. Morin (1990), „să
echilibrăm platitudinile tehnocratice ale sistemicii şi să reconsiderăm faţa
sa ascunsă, cea care tinde să integreze noţiunea de complexitate“2[5].
Dar este vorba de o dilemă a ştiinţelor sociale, care sunt tentate să
modeleze, deci să determine realitatea, pentru a conserva sau cel puţin să
caute relaţiile fundamentale dintre elemente şi astfel să ajungă la scheme
care pot fi înţelese mult mai bine, dar care nu permit să ne dăm seama de
eterogenitatea fenomenului sau al procesului social studiat.
c) Multiplicitatea formelor de „cauzalitate“: liniară, circulară, interacţio-
nală, retroacţională etc. Relaţiile dintre aceste cauzalităţi diverse sunt
departe de a fi clare. Un efort de clarificare a acestor interdependenţe şi
interacţiuni ar trebui, de altfel, să fie întreprins într-un mod mult mai
sistematic.
d) Facilitatea analogică. Sistemica trebuie să evite analogiile
superficiale. Totuşi, distincţia dintre analogia ştiinţifică şi analogia meta-
forică nu pare a fi atât de simplă, aşa cum subliniază Y. Barel (1970).
Vorbind de „istoria sistemicii“, vom constata că paradigmele analoge
împrumutate ştiinţelor sunt, în acelaşi timp, diverse şi pot constitui surse
de inspiraţie pentru ştiinţele sociale. Totuşi, insistăm asupra faptului că,
dacă analogia stimulează imaginaţia, ea trebuie să fie relativizată şi

23
mânuită abil pentru a evita confuziile dintre sistemele ce aparţin
câmpurilor disciplinare diferite.
De exemplu, apropierea de un sistem social, de o organizaţie socială
sau politică printr-o analogie cibernetică, poate constitui o bază de plecare
utilă, dar cu condiţia de a-şi prevede, în mod simultan, limitele şi condiţiile
depăşirii sale.
e) Riscul de a da sens modelului. Toţi teoreticienii ştiinţelor sociale care
au încercat şi construiască macroteorii ale socialului au atribuit un „sens“
evoluţiei sistemului lor, în conformitate cu concepţia lor despre societate şi
oameni.
„Perspectiva raporturilor dintre modelator, obiectul complex şi
exerciţiul unei critici mai sistematice ale punctelor de sprijin teoretice şi
ale categoriilor reţinute de către modelator ar trebui să ne ajute la evitarea
urmării drumurilor evoluţioniste, cel puţin într-o oarecare măsură“3[6].
f) Aporturile epistemologice ale analizei sistemice în câmpul social
În ceea ce priveşte aspectele pozitive ale sistemicii sociale, din punct
de vedere al înţelegerii fenomenelor sociale acestea au fost formulate de
E. Morin (1991):
a) Insistenţa asupra legăturilor dintre elemente, cum ar fi datele
primare, dar nu şi elementele în sine;
b) Considerarea unităţii globalităţii şi a părţilor, precum şi a dialecticii
dintre întreg şi părţi;
c) Luarea în calcul a insuficienţelor metodei analitice, dar fără a le
îndepărta prea mult, şi căutarea unei metode sintetice sau dialectice,
capabilă să elaboreze o teorie a cauzalităţii şi a complexităţii adaptate la
nevoile ştiinţelor sociale, adică ale obiectelor sau fenomenelor complexe.
d) Principiul utilizării raportului dintre modelul-sistem construit şi
modelator. El permite, cât mai clar posibil, aplicarea axiomelor socio-
culturale „de plecare“, afirmându-se astfel voinţa de a pune în aplicare o
adevărată axiologie a modelării sistemice;
e) Principiul interdisciplinarităţii şi transdiciplinarităţii. Cel puţin pentru
ştiinţele sociale, sistemica apare azi ca un drum privilegiat pentru a
construi un nou spaţiu mental capabil să repare greşelile disjuncţiei
3

24
disciplinare, fructul dermesului analitic. Totuşi, interdisciplinaritatea
individuală se dezvoltă într-un spaţiu care are limite în funcţie de
capacităţile mentale, individuale, dar şi de atragerile sau respingerile
dintre discipline. Interdisciplinaritatea primeşte deci o adevărată
reîmprospătare a spaţiului mental, un exerciţiu în mod obligatoriu colectiv.
Sistemica, un fel de metalimbaj produs de această interdiciplinaritate, nu
este pentru majoritatea un substitut al disciplinelor şi al diverselor teorii
sau paradigme acumulate de-a lungul timpului, de către fiecare dintre ele.
În alţi termeni, sistemismul nu poate avea iluzia de a reunifica câmpul de
investigare ştiinţifică, iar aceasta nu ar fi decât în măsura în care
îndepărtarea dintre sistemele deschise şi sistemele relativ închise rămâne
importantă. În cadrul ştiinţelor sociale şi administrative, tratând sistemele
complexe şi hipercomplexe, demersul sistemic ne obligă, în mod constant,
să ne preocupăm de ceea ce se petrece în câmpul de cercetare al altor
discipline sociale, pentru a progresa în propriul câmp.
Studiul, din unghiul de vedere al teoriei sistemelor, a organismelor,
presupune, pe de o parte descompunerea acestuia în „atomi sociali” ca
elemente compenente ale sistemului, iar pe de altă parte, studiul relaţiilor
dintre atomii sociali care conferă sistemului (firmei) un nivel de
integralitate determinat. Valorile parametrilor ce măsoară activitatea
organismului ca sistem sunt diferite de suma valorilor parametrilor ce
caracterizează elementele componente; diferenţa dintre cele două tiupri
de valori este dependentă de coerenţa şi coexistenţa relaţiilor dintre
elemente. Cu cât gradul de integralitate al sistemului este mai mare, cu
atât entropia informaţională a sistemului scade.
Optimul funcţionării unui sistem este stabilit de entropia informaţională a
sistemului care trebuie să aibă acea valoarea care maximizează
productivitatea sa.
Entropia indusă în sistem are două cauze fundamentale:
- Neconcordanţa deplină între obiectivul propus şi acţiunile întreprinse;
- Cantitatea de informaţie care trebuie stocată, prelucrată, actualizată,
interogată astfel încât analiza să fie consistentă şi obiectivă.
Sistemul este definit ca un ansamblu de elemente în interacţiune,
coordonate în raport de finalitate. Organizaţia reprezintă un sistem

25
cibernetic, dinamic, discret, cu finalitate, adaptativ, complex, partial
determinat. Consistenţa modelului ce simulează activitatea organizaţiei ca
sistem este stabilită pentru un grad de certitudine rezonabil.
feMediul exterior

fi Transformator de functii fo
F(fi, fo)

Retroactiune
Feed-back

Figura 1
Funcţiile de ieşire concretizează şi diseminează obiectivele stabilite prin
deciziile subsistemului de conducere care hotărăşte şi domeniul de existenţă
al soluţiilor acestora.
Transformatorul de funcţii este compus din totalitatea mecanismelor
şi a procedurilor operationale ce stabilesc un izomorfism între funcţiile de
intrare şi cele de ieşire.
Funcţia de control se realizeaza pe calea de retroactiune prin
intermediul căreia se corecteaza abaterile şi se coreleaza sistemul în
raport de rezultatele interactiunii cu mediul exterior.
Este un sistem partial determinat pentru ca interactiunea cu mediul
exterior este complexa, profund mediata; nu poate fi surprinsa şi
cuantificata cu ajutorul sistemelor determinate.
Principiile generale ale organizării sistemice sunt:
-A organiza înseamnă a crea o entitate care să semene şi să
funcţioneze ca un organism.
În sens biologic termenul se aplică fiinţelor care au o complexitate de
structură şi de funcţiuni formată în decursul evoluţiei. Cu cât organismul
este mai evoluat cu atât mai complexe, mai diferenţiate sunt organele sale
şi cu atât schimbările cu mediul exterior sunt mai profunde.

26
-Cu cât gradul de diferenţiere este mai ridicat, cu atât mai puţin
capabil este fiecare dintre organe să exercite funcţia care revine celuilalt.
-Fiecare organism dispune de un relativ grad de complementaritate
(arealurile funcţiilor nu sunt adiacente, intersecţia lor este întotdeauna
nevidă) şi o anumită rezervă (scăderea funcţiilor unui organ nu conduce la
nefuncţionarea organismului).
-Un organism reprezintă un sistem în care organele cu funcţii
distincte (incapabile să se substituie reciproc) interacţionează pentru
apărarea ansamblului organismului şi a organismului ca ansamblu.
-A organiza înseamnă a realiza un sistem compus din subsisteme cu
funcţii distincte ce concurează la coeziunea şi vitalitatea sistemului.
Principiile organizării sistemice sunt:
Sistemul să fie împărţit în numărul necesar de subsisteme;
Fiecare subsistem să aibă o funcţie distinctă ce intră în relaţie cu
funcţiile celorlalte subsisteme, concurând complementar la funcţionarea
ansamblului;
Fiecare subsistem are o structură, el fiind compus la rândul său din
subsisteme diferenţiate, cu funcţii distincte;
Organizaţiile se constitue astfel încât să se pregătească şi
organizatorii (organizatia reprezinta un teren de antrenament pentru
organizatori);
Organizaţiile au o relaţie complexă şi precis definită.

Etapele organizării sistemice sunt urmatoarele:


Împărţirea sistemului (ansamblului) în elementele necesare;
Determinarea relaţiilor dintre elemente;
Selecţionarea repartizării funcţiilor în cadrul fiecărui element.
Definirea funcţiilor elementelor se face de conducătorul fiecărui
element care, prin definirea acestora transformă elementul în subsistem.
Fiecare conducător de subsistem reprezintă o prelungire a imaginii
conducătorului.
Organismul delegă o funcţie unui subsistem organic, tot astfel
conducătorul organizaţiei delegă o funcţie unui anumit conducător iar cel
care delegă devine astfel, cu bună şţiinţă, incompetent pentru exercitarea ei.

27
Într-o organizaţie eficientă există o relaţie în sarcini nu o ierahie de funcţii.
Organismul artificial, spre deosebire de organismul natural, este
remodelabil ca ansamblu, iar părţile sale fiind înlocuibile.
Mediul social în care funcţionează organizaţia nu este determinat pe
deplin, are partea sa indefinită, neaşteptată, de aceea ea este
incomprehensibilă în sisteme determinate.
Organizatorul unui ansamblu începe prin a trasa organizaţia exclusiv în
linii generale, el trasează doar reţeaua serviciilor esenţiale determinând
astfel abstractul şi generalul; dimensiunile particulare se realizează prin
experienţa dobândită. Organizaţia este astfel complexă şi maleabilă.
Determinarea până la ultimul detaliu a organizaţiei înseamnă ignorarea a
ceea ce este fluctuant şi incert în realitate; o astfel de organizaţie este
rigidă, incapabilă să răspundă adecvat fuxului informaţional extern.
În organismul natural conducătorul este unic – sistemul nervos –
organele subordonate cooperează în mod egal, fără ca între ele să existe
ierarhie; în sistemele artificiale există o relaţie precisă descrisă prin
conducătorii de subsisteme (conducător nu înseamnă doar a conduce pe
cineva ci şi a conduce ceva).
Conducătorul unui subsistem cumulează două calităţi simultane, tehinician
şi conducător, adică practician şi organizator, ceea ce presupune nu doar
cunoaşterea intimă a subsistemului ci şi cunoaşterea intimă a conducerii.
Conducătorul trebuie să facă din organismul artificial pe care îl formează o
organizaţie adecvată obiectivelor urmărite dar şi o şcoală de conducători ,
un teren de antrenament pentru organizatori.
Pentru un conducător nu există greşeli ale angajaţilor ci doar eroarea de a
avea angajaţi care fac erori.
Crearea unei organizaţii începe prin organizarea organizatorilor adică prin
selectarea şi formarea oamenilor în stare să organizeze.
Conducătorii ştiu să organizeze din instinct dar vor şti să organizeze mai
bine prin educaţie.
Regulile organizării sunt:
1. Simplificarea bazelor materiei de organizat;
2. Plasarea fiecarui executant în locul care îi corespunde;
3. Centralizarea serviciilor propriu-zise ale organizării.

28
Componentele organizării sunt:
1. Determinarea planului sau a normelor ce reglementează
organizarea – cunoşterea regulilor;
2. Plasarea, în locurile potrivite a oamenilor competenţi care pun în
practică organizarea – intenţia în selectarea oamenilor;
Coordonarea dinamică a eforturilor – spiritul practic de coordonare a
eforturilor.

29
1.2 STIINŢA CIBERNETICII

Termenul cibernetică a fost introdus pornind de la cuvântul grecesc


kibernesis, care semnifică acţiunea de manevrare a unui vas, iar în sens
figurat, acţiunea de conducere, de guvernare. Utilizat pentru prima dată de
Louis Ampère pentru a desemna arta guvernării, el a fost utilizat, cu
semnificaţia actuală, în celebra lucrare a lui Norbert Wiener (1894÷1964)
Cibernetica sau Controlul şi Comunicarea la Fiinţe şi Maşini (1948). Wiener
face sinteza cercetărilor efectuate în domeniul matematicilor pure (teoria
previziunii statistice), în domeniul tehnologiei (computere, sisteme de
telecomunicaţii), în domeniul biologiei şi al psihologiei, şi pune bazele unei noi
ştiinţe, cu suport matematic, destinată să acopere toate fenomenele
referitoare la mijloace de analiză a informaţiei.
Dezvoltările teoretice ale lui Wiener au la bază probleme referitoare la
transmiterea mesajelor prin reţele de comunicaţie sau previziune,
probleme specifice apărării antiaeriene, sau reglării sistemelor biologice
sau sociale. Aceste probleme sunt legate de apariţia, la sfârşitul secolului
trecut, de maşini construite după modelul sistemului nervos.
Din punct de vedere istoric, pot fi identificate, în evoluţia maşinilor, trei
perioade mari:
a) Maşini mecanice, capabile să efectueze mişcări restrânse în anumite
condiţii, subordonându-se principiilor staticii şi dinamicii clasice. Din
această categorie fac parte dispozitivele ce transmit sau amplifică forţa
aplicată într-un punct-precum pârghia, axul-cilindru, macaraua, maşinile
de asediat din Antichitate – şi de asemenea maşinile cu mişcare periodică
regulată, precum pendulele şi mecanismele ceasornicului. Astfel de maşini
corespund unei anumite metafizici, ce se regăseşte în raţionalismul
cartezian şi în teologia naturală (teodicee) raţionalistă, care face din
Dumnezeu marele ceasornicar al universului.
b) Maşini energetice, capabile să transforme o formă de energie în alta
şi să facă utilizabile energiile naturii. Ele pun în practică principiile
termodinamicii, ale electrodinamicii şi ale fizicii nucleare. Fac parte din
această categorie maşina cu aburi, motorul cu explozie, generatoarele de
electricitate, motorul electric, diferitele specii de motoare cu reacţie,

30
reactorul cu fuziune sau fisiune. Aceste maşini furnizează energie cinetică
sau alte forme de energie susceptibile a fi consumate de motoare.
– Un motor ce funcţionează cu combustibili chimici utilizează energia de
legătură chimică a reactantului (energie potenţială a legăturilor chimice)
ce poate fi transformată în energie termică, apoi în energie mecanică.
Energia totală a reactantului = Energia termică utilă + Energia produşilor de
reacţie.
– Un reactor nuclear transformă energia de legătură intranucleară în
energie calorică, pe care o transformă apoi în energie electrică, printr-un
generator electric. Aceste tipuri de maşini corespund unei anumite viziuni
asupra lumii, cu exprimări în diferite forme de energetism, şi chiar în
teoriile evoluţioniste.
c) Maşini care prelungesc, întrucâtva, sistemul nervos, şi nu sistemul
muscular. Ele utilizează, în general, reţele electrice şi pun în funcţiune
aparate care reglează circulaţia curentului; rezistenţe, condensatoare,
bobine de inducţie, tuburi electronice, tranzistori, microprocesoare, dar nu
aceasta reprezintă proprietatea lor esenţială. Specific acestui tip de maşini
este utilizarea şi transformarea informaţiei.
Începe astfel ştiinţa comunicării şi comenzii care are drept funcţie de
optim nu economia de energie ci reproducerea exactă a unui semnal.
Mijloacele de transmisiuni (telefonul, radioul, undele dirijate, comanda
la distanţă) transportă o informaţie de la sursă la receptor. Maşinile de
calculat, analogice sau numerice rezolvă probleme, matematice sau logice,
plecând de la informaţii date. (Adăugăm la acestea maşinile de tradus,
maşinile de jucat şah, maşinile capabile să înveţe, etc.). Maşinile cu
comportament se adaptează unei situaţii exterioare şi răspund acesteia
într-un mod adecvat, după anumite criterii. Un exemplu elocvent de astfel
de maşină ne este furnizat de broaştele lui Grey Walter, mici automate
capabile de un comportament complex (dotate cu reflexe condiţionate, ele
pot să înveţe comportamente noi). Cele mai importante tipuri de maşini cu
comportament sunt:
-dispozitivele stabilizatoare;
-maşinile teleologice.

31
Stabilizatoarele asigură reglarea sistemelor care comportă un anumit
număr de grade de libertate; ele controlează una sau mai multe variabile
care caracterizează sistemul şi le menţin în apropierea poziţiei de
echilibru, stabilită dinainte. Un exemplu foarte interesant de stabilizator
este furnizat de homeostatul lui Ashby, care este un autoreglator; un
aparat compus din circuite electrice, ce posedă un număr ridicat de grade
de libertate, şi are capacitatea de a reveni în poziţia de echilibru, atunci
când îi sunt aplicate perturbaţii din exterior.
Maşinile teleologice sunt sisteme capabile să îndeplinească o anumită
sarcină. Aici nu mai este vorba de menţinerea echilibrului, ci de urmărirea
unui scop adaptabil situaţiilor. Putem propune ca exemplu maşina de citit
(care trebuie să recunoască literele, oricare ar fi scrierea adoptată), postul
de tir antiaerian automat, racheta de cercetare, maşina-transfer (care
îndeplineşte o sarcină complexă, făcută dintr-o serie ordonată de operaţii).
Caracteristica fundamentală a acestor maşini este aceea că sunt
sisteme automate ce realizează operaţii complexe, în conformitate cu
anumite norme, fără intervenţie umană.
Anumite automate au ca finalitate furnizarea de noi informaţii, plecând
de la informaţii date: este cazul calculatoarelor. Altele au finalităţi de
natură diferită: de ex., maşina-transfer are ca funcţiune fasonarea pieselor
după un model dat. Toate utilizează informaţia în funcţionarea lor. Un
automat pune în practică, într-adevăr, un program şi trebuie să fie capabil
să-şi controleze operaţiile. Ori, un program este o suită de instrucţiuni,
care indică operaţii ce urmează a fi efectuate într-o anumită ordine. Pe de
altă parte, mecanismele de control se bazează pe retroacţiune(feed-back,
noţiune introdusă de Clerk Maxwell într-un articol din 1868 în care
introduce şi noţiunea de governor care este traducerea termenului grecesc
de cibernetică).
Schema generală a retroacţiunii trebuie să fie descrisă în termenii
transmiterii informaţiei. Fie o funcţie ce transformă o variabilă a într-o
variabilă b (de ex., energia electrică în căldură). Funcţia stabileşte o
legătură între variabilele care pot reprezenta stări ale aceluiaşi proces, a şi
b. Pentru a menţine variabila b în vecinătatea unei valori fixe ν , este
necesar un instrument de control (de ex., dacă dorim să menţinem

32
aproximativ constantă temperatura unui frigider, îi incorporăm un
termostat). Acest dispozitiv măsoară în fiecare moment valoarea luată de
b şi transmite această informaţie unui organ de comandă care, ţinând cont
de legătura existentă între a şi b, îl modifică pe a în proporţia necesară
variaţiei valorii lui b în sensul dorit (creştere sau descreştere).
Informaţia intervine sub trei forme:
-ca obiect (sau stare a unui sistem) supus unor operaţii,
-ca proces
-ca mediu al reglării.
În toate aceste cazuri, avem de-a face cu o funcţie transformatoare.
Obiectul sau starea are o anumită încărcătură informaţională. Automatul
transformă starea iniţială în configuraţii finale deosebite de starea iniţială
(care reprezintă informaţii). Orice dispozitiv de control transformă
informaţii primite în instrucţiuni pentru un dispozitiv de execuţie, şi deci în
informaţii.
Problema ştiinţifică esenţială a studiului maşinilor din a treia categorie
se referă la tratamentul informaţiei. Cum unul din aspectele importante ale
acestei probleme priveşte analiza dispozitivelor de reglare, s-a dat numele
de cibernetică ştiinţei desemnată să studieze comportamentul
automatelor. În măsura în care un sistem este dotat cu dispozitive de
reglare, el poate să-şi controleze propria funcţionare şi deci să se
autoguverneze. Aceasta este, de fapt, proprietatea esenţială a
automatului. Am putea, deci, să afirmăm că cibernetica este ştiinţa
proceselor cu autocontrol.
La prima vedere, doar calculatoarele şi maşinile cu comportament se
supun unui asemenea studiu. Sistemele de transmisiuni utilizează şi ele
cibernetica, pentru că acţiunea lor nu constă în deplasarea unei informaţii
dintr-un loc într-altul, ci în supunerea informaţiei la o serie de transformări
controlate pentru ca la receptor să poată fi reconstituită informaţia de la
sursă.
Studiind procesele controlate, cibernetica permite dezvoltarea unor
analogii instructive între automate şi alte sisteme: sistemul nervos,
sistemele vii, sistemele cu comportament, sistemele sociale. Nu este vorba
decât de analogii, pentru că aceste sisteme au o constituţie diferită de

33
aceea a automatelor şi posedă proprietăţi care nu se regăsesc în
automate. Analogia dintre aceste sisteme se raportează doar la modul lor
de funcţionare: ele prezintă o trăsătură comună de structură, identificată
de teoria generală. Cibernetica este tangentă cu multe alte discipline:
matematica, logica, electronica, fiziologia, psihologia, sociologia, dreptul,
economia. Dacă ea ocupă această poziţie, nu înseamnă că furnizează
principii sintetice care permit unificarea acestor ştiinţe diverse într-un
edificiu teoretic comun, ea izolează anumite fenomene pe care le regăsim
în sistemele concrete studiate de ştiinţele empirice şi pentru studiul cărora
matematicile şi logica furnizează instrumente de analiză adecvate.
Adevăratul obiect al ciberneticii este de ordin abstract; ea nu studiază
sistemele concrete care operează asupra informaţiei, ci structura logică a
funcţionării lor. Am putea să definim acest obiect drept logică a
automatelor, sau, mai mult, ansamblul proprietăţilor formale ale
automatelor. Cibernetica, în sensul strict al teoriei informaţiei, este ştiinţa
care construieşte teoria cantitativă a informaţiei, studiind problemele
referitoare la manipularea informaţiei în sistemele fizice (codare,
decodare, stocare, transport, filtrare, etc.). Într-un automat concret,
informaţia tratată trebuie să fie reprezentată de semnale de natură fizică
(de ex., de impulsuri electrice). Studiul transmiterii semnalelor respectă
principiile teoriei informaţiei. Putem studia transformările sistematice la
care sunt supuse informaţiile reprezentate prin semnale, făcând abstracţie
de acestea din urmă: acesta este obiectul ciberneticii.
O noţiune fundamentală a ciberneticii este cea de automat abstract.
Automatul abstract reprezintă, întrucâtva, aspectul pur logic al
automatelor concrete şi al sistemelor care le sunt analoge/asemănătoare.
Cibernetica studiază sistemele care transformă (într-un timp finit) un
semnal dat, numit semnal de intrare, într-un alt semnal, numit semnal de
ieşire. Un asemenea sistem este un transformator de informaţie.
Semnalele de intrare şi de ieşire pot fi discrete sau continue. În majoritatea
cazurilor, se poate aproxima convenabil semnalul continuu, printr-un
semnal discret. Studiul automatelor cu semnale discrete este, de aceea,
foarte important. Un semnal discret poate fi asimilat unui cuvânt, adică
unei suite de semne prelevate dintr-un ansamblu finit de semne, numit

34
alfabet. Un automat de tip discret este un dispozitiv care transformă
cuvintele în alte cuvinte. Analiza acestor transformări provine din teoria
algoritmilor (ramură a logicii matematice). Un algoritm este o lege de
corespondenţă, definită în mod constructiv, care asociază oricărui cuvânt
format cu ajutorul unui alfabet determinat, un cuvânt format cu ajutorul
unui alt alfabet (eventual identic primului). De altfel, anumite mijloace
analitice (ca, de ex., calculul integral şi transformările Fourier, utilizate
pentru analiza semnalelor periodice) permit studierea automatelor cu
semnale continue.
Cibernetica este, deci, ştiinţa automatelor abstracte; în această
calitate, ea constituie o dezvoltare a ramurilor ce izvorăsc din logica sau
analiza matematică.
1.2.1 Principiile ciberneticii
Norbert Wiener a definit cibernetica drept ştiinţa care studiază
comenzile şi comunicarea la fiinţe şi maşini. Progresele recente în
domeniul automaticii şi informaticii au condus la adoptarea unei definiţii
mai generale: cibernetica este ştiinţa ce studiază sistemele sub raportul
comenzii şi comunicării. Din acest punct de vedere, un sistem este un
ansamblu de fenomene şi de evenimente interdependente pe care le
extragem din lumea exterioară, printr-un demers intelectual, în vederea
tratării acestui ansamblu ca un tot unitar determinat de un număr finit de
parametri. Acţiunile lumii exterioare asupra sistemului se vor traduce prin
existenţa variabilelor de ieşire.
Considerând, de exemplu, un ansamblu de cinci evenimente sau
fenomene, ale căror legături de interdependenţă sunt materializate prin
săgeţi, definim, din acest ansamblu, un anumit număr de sisteme.
Punctul de vedere nou, introdus de cibernetică, afirmă că variabilele de
intrare şi de ieşire pot fi nu numai acţiuni, în sensul mecanic al termenului,
dar şi informaţii.
Studiul unui sistem constă, o dată ce variabilele sale de intrare şi de
ieşire au fost definite, în căutarea legăturilor funcţionale care există între
aceste variabile, adică în stabilirea unui model matematic al sistemului.
Pentru a-l realiza, trebuie să introducem un anumit număr de variabile

35
auxiliare, care nu depind decât de sistem şi pe care le numim variabile de
stare.
Dacă x1, x2,....., xp sunt variabilele de intrare, γ 1,γ 2,......γ q variabilele
de stare şi z1, z2......zu variabilele de ieşire, putem considera xi ca fiind
componentele unui vector de intrare X(t) (t reprezentând timpul) γ i
componente ale unui vector de stare Y(t) şi zi componente ale unui vector
de ieşire Z(t).
Cu notaţiile de mai sus, putem spune că studiul unui sistem urmăreşte
obţinerea, sub formă explicită, a două ecuaţii:
Y(t+∆ t)=F[X(t), Y(t), t]
Z(t+∆ t)=G[X(t), Y(t), t]
Prima dintre acestea este ecuaţia de tranziţie care descrie modul de
evoluţie a sistemului în timp, iar a doua este ecuaţia de acţiune care
descrie acţiunea sistemului asupra lumii exterioare.
O abordare atât de generală permite descrierea comportamentului unui
sistem, făcând abstracţie de natura (fizică, chimică, biologică etc.) a
fenomenelor studiate. Ea permite, deci, studierea anumitor proprietăţi ale
sistemelor, independent de modul lor de realizare (invarianţa temporală,
stabilitatea, caracterul linear etc.).
Studiul general al proprietăţilor sistemelor permite şi definirea claselor
de sisteme, prin reunirea într-o singură clasă a tuturor sistemelor care au
în comun un anumit număr de proprietăţi (sisteme aservite, adaptative,
autodidacte, etc.).
Ansamblul proprietăţilor caracteristice unei clase nu poate fi determinat
decât printr-o anumită structură a sistemului (existenţa uneia sau mai
multor bucle de retroacţiune pentru sistemele aservite, existenţa unei
memorii care conţine un model pentru sistemele adaptative etc.), de
aceea, putem afirma că toate sistemele unei clase au proprietăţi comune
şi o structură comună.
Dacă studiul unui sistem ne permite să afirmăm cu certitudine că el
aparţine unei clase de sisteme determinată, putem să deducem, din
aceasta concluzii cu privire la structură şi să cercetăm modul în care este

36
pusă în practică această structură (procedee chimice, fizice etc.), în cazul
particular al sistemului studiat.
Acest demers este caracteristic ciberneticii, el putând fi aplicat oricărui
domeniu, aducând un punct de vedere original, mai ales în cazul
sistemelor complexe (biologie, fiziologie, psihologie, sociologie etc.).
Un automat este, prin definiţie, o funcţie de cinci variabile:
A=(X,Y,Z,f,g)
în care X este ansamblul funcţiilor de intrare, Y ansamblul stărilor, Z
ansamblul funcţiilor de ieşire, f o aplicaţie a lui X× Y în Y, şi g o aplicaţie a
lui X× Y în Z.
f : X ×Y → Y; g : X ×Y → Z
Un automat este complet definit, atunci când oricărui cuplu (variabilă
de intrare-stare) facem să-i corespundă o stare denumită starea următoare
şi o variabilă de ieşire. Un asemenea automat este cel de tip Mealy, în timp
ce într-un automat de tip Moore variabila de ieşire depinde doar de stare,
nu şi de variabila de intrare. Un automat este, deci, un sistem abstract
care face să corespundă oricărei mulţimi ordonate de variabile din vectorul
X, o mulţime ordonată de variabile din vectorul Z; pentru a stabili
legăturile care există între aceste două variabile, introducem variabilele
auxiliare, numite stări, care vor fi, prin definiţie, elemente ale unui vector
Y. În cadrul teoriei automatelor, nu este cazul să atribuim termenilor
variabilă de intrare, variabilă de ieşire şi stare, altă semnificaţie decât
aceea care decurge din definiţia de mai sus. Noţiunea de automat permite
o formalizare a noţiunii de “sistem” şi, deci, un studiu al proprietăţilor
generale ale acestuia, independent de modul lor de realizare.
Modul de reprezentare a unui automat este un tabel care explică aplicaţiile f şi
g.
Un aspect important al teoriei automatelor este studiul structurii lor.
Fiind dat un automat, ne putem într-adevăr, pune întrebarea, dacă el este
sau nu realizabil cu ajutorul sub-automatelor, legate între ele.
Să considerăm, într-adevăr, un automat care, într-un moment
determinat, prezintă o slăbiciune, adică comite o eroare tranzitorie.
Aceasta se va traduce prin trecerea de la o stare p la o stare s, în loc de o

37
trecere la starea q, în urma căreia trecerea de la o stare la următoarea
redevine normală, adică conformă tabelului care defineşte automatul.
În aceste condiţii, comportamentul automatului (relaţia între simbolurile
de intrare şi de ieşire) este perturbată pentru o perioadă a cărei durată
depinde de structura automatului.
Se arată că, dacă automatul poate fi descompus fără buclă de retur,
consecinţele erorii tranzitorii sunt întotdeauna eliminate într-o perioadă
finită, în timp ce, în caz contrar, comportamentul rămâne definitiv
perturbat, adică consecinţele slăbiciunii tranzitorii nu sunt niciodată
eliminate. Analogia cu comportamentul patologic al anumitor sisteme
biologice este frapantă.
Cibernetica se leagă de studiul sistemelor pe un plan foarte general. Ea
are ca obiect evidenţierea proprietăţilor acestor sisteme, independent de
natura lor fizică. Acest demers, propriu ciberneticii, dezvoltat în cazul
sistemelor discrete, poate fi, bineînţeles, aplicat sistemelor continue, dar
problemele în acest domeniu sunt mult mai complexe şi fac încă obiectul a
numeroase lucrări.
În concluzie, pe lânga proprietatile generale desprinse din
apartenenta la categoria abstracta de sistem, sistemele cibernetice au
caracteristici specifice formulate ca principii ale organizarii şi functionarii
acestora şi acestea sunt:
Legea varietatii necesare
Caracteristica sistemelor cibernetice conform căreia varietatea outputurilor
unui sistem poate fi modificată doar printr-o varietate suficienta a
inputurilor acestuia a fost identificata şi formulata pentru prima data de
Ross Ashby. Pe baza legii varietatii necesare se determina diferitele tipuri
de comportament al sistemelor dinamice. Explicitarea acestei influente a
fost facuta în lucrarile lui Ashby şi Beer prin analogie cu raportul varietate-
constrângere, unde constrângerea apare ca o relatie între doua elemente
(subsisteme) care determina mentinerea varietatii la un nivel constant
(reducerea varietatii unui element datorita variatiei celuilalt). O relatie de
constrângere poate fi slaba sau tare, intensitatea ei depizând de masura în
care conduce la reducerea varietatii. Varietatea mai mare pe care o
întâlnim în sistemele sociale (spre deosebire de cele tehnice) se datoreaza,

38
în primul rând, caracterului mai general al legilor sociale (în comparatie cu
legile naturii). O lege organica nu este un invariant al sistemului social, în
timp ce o lege a naturii este un invariant al sistemului naturii şi se
constituie într-o constrângere.
Cu cât numarul gradelor de libertate ale unui sistem este mai mare cu atât
varietatea sistemului este mai mare iar constrângerea la care e supus
sistemul este mai mică. Conform legii lui Ashby, sensul modificarii
varietăţii unui sistem sub influenţa intrărilor tinde spre un nivel mai redus,
motiv pentru care legea varietatii necesare prezinta importanta în
controlul şi conducerea sistemelor. O metoda de a obtine un anumit nivel
al complexitatii la iesirea sistemului se bazeaza pe relatia dintre varietatea
comportamentului unui sistem (VCS) şi varietatea intrarilor sale (a
perturbatiilor la care este supus sistemul-VPS): VCSVPS/VCA unde VCA
reprezinta varietatea constrângerilor aplicate sistemului care, cu cât este
mai mare, cu atât varietatea sistemului este mai redusa.
Legea conexiunii inverse
Conexiunea inversa (feed-back-ul) este un concept fundamental în
cibernetica, se regaseste în structura oricarui sistem cibernetic şi permite
acestuia asigurarea functionarii mecanismelor de autoreglare în vederea
supravietuirii şi dezvoltarii sistemului în mediul sau extern. Fundamentata
de parintele ciberneticii, Norbert Wiener, legea conexiunii inverse
stabileste faptul ca orice sistem cibernetic contine cel putin o bucla de
reactie (feed-back).
Importanta cunoasterii buclelor feed-back ale unui sistem cibernetic este
reclamata de abordarea sistemului deoarece interactiunile dintre elemente
sunt mai importante decât elementele însesi, iar adoptarea unei comenzi
independent de structura feed-back este sortita esecului datorita
capacitatii de autoreglare a sistemului.
În esenta, o bucla feed-back constituie un ciclu de transformari care, de
obicei, pornesc de la o valoare initiala a unei variabile de intrare, trec în
informatii care, printr-un sistem de control, provoaca o decizie modificând
şi alte variabile, apoi efectele se propaga pâna la valoarea de intrare. Se
disting doua tipuri de bucle de reactie ca structuri elementare ale oricarui
sistem cibernetic: bucle feed-back pozitive şi bucle feed-back negative.

39
O bucla feed-back pozitiva actioneaza întotdeauna în directia amplificarii
unei schimbari la un anumit nivel al sistemului, care se produce în aceeasi
directie ca şi schimbarea initiala. Se poate spune ca buclele feed-back
pozitive sunt producatoare de crestere.
O bucla feed-back negativa genereaza actiuni de directie opusa fata de
diferenta dintre nivelul dorit şi cel real, deplasând marimea nivelului catre
un scop propus, catre radacina sistemului. Feed-back-ul negativ este unul
autoreglator iar consecintele unei schimbari survenite la nivelul unei
variabile tind sa contracareze variatia initiala.
Principiul complementaritatii externe
În multe cazuri elementele unui sistem pot fi la rândul lor sisteme sau
subsisteme, în acelasi mod în care sistemul nervos este subsistem în
organismul uman care este subsistem raportat la societate. Astfel, orice
sistem cibernetic constituie un element (subsistem) al unei bucle feed-
back dintr-un sistem cibernetic de ordin superior. Principiul
complementaritatii externe exprima modalitatile de integrare şi
interactiune ale sistemului cu mediul extern, cu celelalte sisteme din
lumea reala (politic, economic, social, natural etc.). Pe baza acestui
principiu este eliminata posibilitatea de analiza izolata a sistemului,
abordarea făcându-se în interactiunea sa cu alte sisteme, prin intermediul
intrarilor şi iesirilor.
Complexitatea sistemelor în general face imposibila încadrarea acestora
doar la nivelul unei bucle feed-back dintr-un sistem cibernetic de ordin
superior, interactiunea cu mediul manifestându-se pe fluxul structural al
mult mai multor bucle de reactie. Efectul identificarii principiului
complementaritatii externe în functionarea sistemului cibernetic se
reflecta direct în studiul comportamentului şi în abordarea sinergica a
sistemului.
Principiul emergentei
Introdus relativ recent de Hermann Haken, principiul emergentei (sinergiei)
apare în teoria sistemelor definit astfel: efectul total al interactiunilor şi
interdependentelor este neaditiv în raport cu efectele localeceea ce
presupune că functionarea interdependenta, dar concomitenta, a
elementelor sistemului asigura obtinerea unui efect mai mare decât suma

40
efectelor componentelor în functionare independenta. Specific sistemelor
cibernetice, efectul sinergic se manifesta la nivelurile organizational şi
functional ca urmare a interconditionarilor dintre proprietatile
componentelor sistemice şi proprietatile sistemului în ansamblu. Aceasta
caracteristica influenteaza în mod direct comportamentul sistemului şi
capacitatea acestuia de autoreglare în cazul unor modificari ale
parametrilor de mediu, toate acestea reflectându-se asupra masurii
eficientei sistemului.
Efectul sinergic pentru un sistem S cu n subsisteme (elemente)
componente Si se exprima matematic astfel: I(S)= Wi(Si) (S1...Sn) unde
I(S) reprezinta efectul integral al sistemului, Wi(Si) reprezinta efectul
functionarii izolate a subsistemului Si şi (S1...Sn) reprezinta efectul
sinergic al functionarii interdependente a celor n subsisteme componente.
Efectul emergent al sistemului poate actiona pozitiv, determinând
cresterea efectului integral, sau negativ, determinând micsorarea nivelului
acestuia (exista posibilitatea unei analogii între efectul emergent şi decizia
de grup). Pentru fiecare subsistem al unui sistem se pot evidentia
componentele şi se poate calcula efectul integral al subsistemului. Datorita
complexitatii sistemelor, principiul sinergiei poate fi initial aplicat ca
principiu al complementaritatii sinergice la nivel de subsistem component
şi apoi extins ca principiu al emergentei la nivelul sistemului global.
Principiul entropiei negative
Plecând de la abordarea fizico-mecanica a fenomenului economic, sensul
originar al termenului de entropie se regaseste în principiul al doilea al
termodinamicii: caldura se deplaseaza întotdeauna de la un corp mai cald
spre unul mai rece şi niciodata invers. De aici şi interpretarea moderna a
legii entropiei conform căreia, în orice sistem exista tendinta transformarii
continue a ordinii în dezordine, în haos.
Asociind unei structuri ordonate un grad minim de incertitudine (de
necunoastere) iar unei structuri dezordonate, haotice, un grad maxim de
necunoastere, s-a introdus termenul de entropie informationala ca masura
a gradului de incertitudine dintr-un sistem. Între gradul de organizare a
unui sistem, cantitatea de informatie înmagazinata şi nivelul entropiei
informationale exista o relatie directa, exprimata prin legea entropiei

41
negative: în sistemele cibernetice gradul de organizare creşte odata cu
cresterea cantitatii de informatie înmagazinata în sistem. Cu alte cuvinte,
gradul de organizare a sistemului este direct proportional cu cantitatea de
informatie înmagazinata şi invers proportional cu entropia informationala a
sistemului. Informatia, ca element de baza al functionarii oricarui sistem,
determina gradul de organizare a sistemului şi modeleaza comportamentul
acestuia, contracarând efectele entropiei şi conservând caracteristicile
sistemului: deschidere, dinamism, complexitate şi haos determinist.

1.2.2 Cibernetica şi ştiinţele sociale

Cibernetica este ştiinţa generală a organismelor sau sistemelor


independente de natura fizică a elementelor care le constituie. Ea se
plasează alături de matematică şi de filosofie, păstrând ca obiect de studiu
organismele.
Cibernetica studiază ceea ce este comun organismelor şi sistemelor
constituite din părţi sau elemente interconectate. Ştiinţele sociale studiază
sistemele, nu elementele componente, de aceea reprezintă unul dintre
domeniile cele mai importante de aplicare a ciberneticii. Aceasta cercetează
diferenţa dintre proprietăţile întregului şi suma părţilor. (Funcţionarea unui
grup social nu este logic reductibilă la suma proprietăţilor indivizilor care îl
constituie, făcând loc ştiinţei grupurilor ca atare.)
Cibernetica este strâns legată de teoria informaţiei, plecând de la
remarca, fundamentală, că un mesaj este un organism constituit din
elemente asamblate după anumite reguli, codul. Cantitatea de informaţie
a mesajului dă complexitatea sistemului. Ştiinţele umaniste, ştiinţele
grupurilor umane (sociologie, economie etc.), sunt guvernate de această
ştiinţă generală a organismelor, adică de cibernetică.
Prima sarcină pe care au avut-o ciberneticienii a fost de conştientizare
a generalităţii conceptului de organism, prin punerea în formă canonică a
varietăţii sistemelor ce trebuiau studiate: grupuri umane, secvenţe de acte
normative legate între ele prin reguli logice, grupuri umane (structuri
ierarhice), sisteme productive (întreprinderi), sisteme economice (schimb
de bunuri între grupuri nominative, naţiuni, firme etc.). Utilizarea

42
schemelor, organigramelor, graficelor etc., a stimulat calitatea de ştiinţă
generală a ciberneticii prin utilizarea schematizării ca modalitate de
cunoaştere.
Schematizarea unui sistem existent presupune studiul şi enunţarea
proprietăţilor generale ale elementelor.
Principala metodă a ciberneticii se bazează pe conceptul de simulare
sau de model, precum şi pe ideea că o schemă reprezentativă poate fi
comună mai multor tipuri fizice de organisme distincte. Astfel,
organigrama, flow chart-a interacţiunilor între părţile unui program de
calculator, poate fi făcută similar cu organigrama unui sistem economic.
Spunem că programul este un model care simulează sistemul economic.
În aceste condiţii, şi cu un anumit număr de ipoteze restrictive, putem
considera că evoluţia ulterioară a mărimilor caracteristice modelului va fi
asemănătoare evoluţiei sistemului real. Termenul de model este preluat de
cibernetică într-o accepţiune puţin diferită de aceea pe care o adoptă
teoreticianul economiei matematice, care se mulţumeşte să numească
model sistemul de ecuaţii care guvernează o asemenea schemă.
Metoda modelelor este una din primele aplicaţii ale ciberneticii la
studiul sistemelor economice; ea îşi are sursa în lucrările lui Walras,
Keynes, Tustin etc. Metoda analogică este o altă metodă frecvent utilizată
în cibernetică; însăşi cibernetica a fost construită de Wiener plecând de la
analogia stabilită între un sistem complex biologic (creierul) şi un sistem
electronic construit de om.
Una din aplicaţiile fundamentale ale ciberneticii în ştiinţele sociale este
teoria societăţii ca sistem; la originea acesteia stă sociometria lui Moreno
(vezi Who shall survive, 1933, traducere în lb.franc. Fondements de la
sociométrie, 1954). El a construit primele grafice de legătură între fiinţele
umane ce constituie un grup. Fiinţa umană este analizată în raport cu
proprietăţile funcţionale cele mai simple, numite atom social; el reprezintă
o cutie neagră ce posedă un număr de proprietăţi ce reunesc mărimi de
intrare (primirea mesajelor) şi mărimi de ieşire (emiterea de mesaje).
Conform acestei metode, atomul social va fi identificat prin: a) numele
mesajului (sau numărul său), b) natura mesajelor şi cantitatea statistică pe
care o primeşte la intrare, c) indicarea originii mesajelor, d) cantitatea şi

43
natura mesajelor pe care le emite la ieşire, e) destinaţia mesajelor, f)
funcţia socială. Această analiză funcţională a fiinţei umane, o dată
efectuată, este reprezentată printr-un grafic simplu (un cerc care primeşte
şi trimite săgeţi cu grosimi proporţionale intensităţii relaţiilor constituite).
Se studiază apoi tipurile de structuri posibile prin asamblarea de 1, 2, n
tipuri de atomi în molecule sociale. Acesta este chiar obiectul sociometriei.
Moreno a studiat doar relaţiile de comunicare între indivizi, socio-
ciberneticianul distinge varietatea acestora prin generalizarea succesivă a
activităţilor fiinţei sociale. El distinge planurile de activitate care dau
naştere unor structuri distincte pe care el le studiază:
a) planul funcţional, determinat de muncă efectuată de individ în grupul
social;
b) planul emoţional, care corespunde activităţii de alegere spontană a
individului, în afara rolului său strict economic;
c) planul ierarhic, definit prin potenţialul de decizie sau de transmitere de
ordin: cine dă ordinele şi cui.
Socio-cibernetica se dezvoltă pe aceste baze, definind mai întâi, molecule
sociale simple, cum sunt:
a) reţelele în lanţ (A comunică cu B, care comunică cu C etc.);
b) sistemele centrate în care comunicaţiile difuzează, plecând de la un individ
primar L (leader);
c)sistemele ierarhice, constituite din nivele ierarhice mai mult sau mai puţin
depărtate de o sursă de comunicaţii cu exteriorul.
Când numărul de atomi sociali (cutii negre) prezenţi în grupa studiată
este mare, indivizii nu mai sunt uşor de izolat, graficul sau sociograma este
imposibil de trasat şi se recurge la alte metode, cum ar fi sociomatricea
relaţiilor între indivizi. Considerând, în locul indivizilor, grupe mai
complicate, posesoare ale unei identităţi ce poate fi observată (firmă,
întreprindere, trib, naţiune...) şi dacă nu mai studiem comunicaţiile, ci
cantităţile de mărfuri schimbate, regăsim matricea lui Leontief, cunoscută
în contabilitate, care reprezintă instrumentul de bază al ciberneticii
economice.
Teoria cibernetică a întreprinderii se bazează pe conceptul de feed-
back. O întreprindere este, din punct de vedere sociometric, un sistem

44
piramidal (ierarhic) de directori, de şefi, de sub-şefi, de maiştri, de
muncitori etc., constituind straturi de relaţii în care mesajele sunt
transmise de la centru (din vârf) la periferie (la bază). La fiecare nivel se
constituie o inteligibilitate globală, o percepţie a mesajelor primite de la
stratul precedent, dar este evident că, în acest lanţ de transmisie liniară,
cu cât ne depărtăm de sursă, cu atât şansele de eroare, de interpretare
greşită sau de distorsiune a mesajelor sunt mai mari. Pentru a remedia
această situaţie, organizarea modernă aplică principiul feed-back: ea pune
în valoare, prin intermediul unui sistem de conştiinţă (a cărui anchetă de
opinie furnizează un exemplu la scară mare) imaginea mesajelor primite la
acest nivel şi retrimite această imagine (Sollwert) la etajul sau la etajele
superioare, pentru a o compara cu ceea ce a fost în realitate emis
(Istwert), şi pentru a dimensiona semnalul de abatere (eroare) care va
servi la corectarea sau la condiţionarea ulterioară a rezultatului. Procedeul
feed-back este adesea complex; relaţie de la un etaj la altul, relaţie între
mai multe etaje, relaţii referitoare la o anumită caracteristică a mesajelor,
a produselor sau a mărimilor schimbate etc.
Întreprinderea cibernetică este compusă dintr-un flux de informaţii şi un
sistem de trimiteri sau de corecţii/corectări, care îi asigură acesteia
stabilitatea, dacă au intensitatea corespunzătoare şi sunt corect
determinate. Studiul naturii fizice şi psihologice a acestor trimiteri este
sarcina inginerilor din organizare. Organismul cibernetic constituit poate, la
limită, să devină ultrastabil, adică în întregime independent de erorile de
transmisie sau chiar de conţinutul mesajelor care îi parvin şi să fie exclusiv
determinat de valoarea fixată a priori a parametrilor stării sale interne.
Este cazul ultrastabilităţii. Se realizează pe calculator modele ale
fenomenelor ce sunt organizate în grupe din ce în ce mai complexe
(echipe de lucru, întreprinderi, pieţe, societăţi urbane, naţiuni).
În fine, o mare parte din aplicaţiile ciberneticii la ştiinţele sociale se
bazează pe faptul că fiinţa umană este inserată într-o reţea complexă de
legături, de muncă (locuri de muncă parţial automatizate şi procese de
decizie), de flux de mesaje (cultură şi canale culturale). Aplicarea teoriei
grupurilor economice la datele culturale permite identificarea şi
anticiparea unei politici culturale.

45
Existenţa unei proprietăţi de complexitate inerentă unui aranjament sau unui
grup de obiecte este resimţită de majoritatea indivizilor într-un mod confuz.
Teoria sistemelor generale (cibernetica) caută să ordoneze sistemele
independent de mărimea geometrică a elementelor care le compun:
complexitatea unei centrale telefonice este mai mare decât aceea a unui
ceasornic.
Complexitatea apare ca o dimensiune universală a sistemelor, care nu
depinde de numărul elementelor care le compun, nici de densitatea lor,
adică de numărul mediu pe un spaţiu dat (densitate liniară, superficială
sau de volum).
Un studiu psiho-matematic mai aprofundat al acestei noţiuni (Von
Neumann, Moles, von Ashby) arată că un ansamblu organizat de elemente
(organisme) este direct legat de ceea ce numim originalitatea configuraţiei
topologice. Este vorba de cantitatea de informaţie H, adică de conţinutul
mesajului extras din realitatea observată: planurile, organigramele,
schemele sunt reprezentări inteligibile ale unui sistem; ele conservă un
parametru a cărui mărime este egală cu cea a sistemului real.
Această remarcă ne permite să dăm o definiţie complexităţii C, egală
cu conţinutul de informaţie H al unui grup de N elemente care aparţin la n
categorii sau tipuri asamblate într-un sistem inter-relaţional, conform
algoritmului clasic al lui Shanonn:
Pi este probabilitatea elementului i în fluxul de mesaje care îi parvin
observatorului de la mediul înconjurător; complexitatea C măsurată în biţi
este numărul de întrebări binare puse în mod adecvat care ar defini
relaţiile elementelor fără ambiguitate.
Numeroase organisme sunt caracterizate prin legăturile care există
între elementele lor şi imprevizibilitatea tipurilor de legătură. Procedeele
matematice permit, plecând de la o reţea de conexiuni, transformarea
reţelei într-o altă reţea în care conexiunile înlocuiesc elemente, şi reciproc
(teorema lui Thevenin). Complexitatea celei de-a doua reţele va fi egală cu
complexitatea primei reţele.
Complexitatea unui sistem sau a unui organism apare, deci, ca o
dimensiune universală a acestuia, independentă de natura fizică a
elementelor sale (definiţia ciberneticii). Această dimensiune creşte odată

46
cu numărul N de elemente care îl constituie, dar şi cu probabilitatea unui
element oarecare j, legată de probabilitatea altui element i, într-un proces
de explorare.
Un număr de teoreme conferă valoare practică acestui tip de definiţie.
Complexitatea unui organism este percepută de un receptor, ca o funcţie a
unui ansamblu de speranţe prestabilite de împrejurări/cazuri, ce variază
natural după cultura indivizilor (probabilitate subiectivă) sau într-un sistem
larg, după frecvenţa relativă (probabilitate obiectivă). Ea apare ca o
dimensiune psihologică majoră a percepţiei şi ca un factor latent la
percepţiei estetice (Noll).
Un sistem este cu atât mai inteligibil, cu cât fiinţa umană poate să
proiecteze asupra acestuia, sau să distingă, mai multe forme (Gestalt).
Aceasta înseamnă că există cu atât mai multă inteligibilitate, cu cât
previzibilitatea este mai mare. Previzibilitatea este noţiunea pe care teoria
informaţiei o exprimă prin redundanţă.
Redundanţa este, deci, o măsură a inteligibilităţii unui organism mai
mult sau mai puţin complex. Inteligibilitatea organismului este funcţie de
redundanţa sa. Asigurarea funcţiilor organismului la un grad de securitate
dat este dependentă de redundanţă, adică de mulţimea legăturilor
transversale de relaţii previzibile între elemente, numită teoria sistemelor
de redundanţă structurală. Aceasta este legată de numărul de
constrângeri sau de regimuri de cod care guvernează selecţia sau
ordonarea elementelor.
Există o limită a capacităţii operatorului de a prelua mesajele ce
depăşesc o anumită densitate. Peste această limită, schema organismului
apare operatorului ca un ansamblu dezordonat de elemente pe care el
renunţă să proiecteze forme, adică pe care el nu-l înţelege.
Se evidenţiază astfel rolul complexităţii care apare ca o dimensiune
specifică a universului organismelor; astfel mesajul este redus la noţiunea
de organism sau de sistem.
Noţiunea de complexitate aduce în universul organismelor un progres
comparabil cu cel pe care-l oferă în universul mesajelor, conceptul de
informaţie măsurabilă. Complexitatea se defineşte ca o funcţie de
probabilităţi de distribuţie şi se aplică de fiecare dată când într-un

47
organism, un asemenea ansamblu de probabilităţi poate fi definit.
Exemplele ce se pot oferi sunt funcţie de tipurile de atitudini (set of
expectation).
Noţiunea de complexitate se aplică la definirea constructivă a
sistemului. Un sistem, un organism, o maşină, un agregat, o organizaţie
umană sau materială sunt exemplele tipice ale punerii în legătură a
elementelor ce pot fi recunoscute, definite intrinsec prin numele lor, şi
legate între ele după anumite reguli de constrângere (legile organizării,
regulile codului, regulile de structură a sistemului). Putem, deci, vorbi de o
complexitate structurală C2 de asamblare a elementelor, dacă cel puţin
probabilitatea de apariţie a fiecăruia din aceste elemente este ea însăşi
cunoscută ca stabilă şi poate fi inserată într-un repertoar. Vom vorbi de
complexitatea unei maşini de scris, a unui calculator, a unei rachete, a
unei centrale telefonice, a unui motor de automobil, a unui sector de oraş,
a unui birou. Complexitatea structurală este o mărime legată de un
organism, în măsura în care putem să descriem în mod obiectiv
elementele sale şi în măsura în care frecvenţa lor de caz/împrejurare în
organism este reprezentativă printr-un ansamblu mai vast (teorema
ergodică).
Un sistem, un organism, o secvenţă de acţiuni, o tactică, un mod de
comportare pot, de asemenea, să fie considerate un ansamblu de funcţiuni
pe care acestea sunt capabile să le îndeplinească şi pentru care industria a
imaginat caietul de sarcini: sistemul este făcut pentru. Când o dactilografă
se serveşte de maşina sa de scris, ea efectuează un anumit număr de
acţiuni elementare pe care le putem inventaria şi studia izolat: analiza a
ceea ce numim posturi de lucru corespunde acestei atitudini. Câteva din
aceste acţiuni sunt frecvente, altele sunt rare şi pot fi trecute într-un
repertoriu de elemente funcţionale de probabilitate cunoscută, într-o
funcţionare normală a organismului. Adaptarea organismului la această
sarcină este guvernată de faptul că există o limită a capacităţii
operatorului uman de a prinde un mesaj mai mult sau mai puţin complex.
Definim la organism complexitatea funcţională determinată de entropia
acţiunilor pe care acesta le poate îndeplini sau permite. Definim, în
concluzie, două dimensiuni ale organismelor reale:

48
- complexitatea structurală;
- complexitatea funcţională.
Cf
P

Cf Complexitate funcţională
CsComplexitate structurală
OP Complexitate totală

O Cs

Figura 2
Stabilim astfel o hartă a lumii organismelor, în care fiecare dintre
acestea are specimene bine cunoscute, ca maşinile de scris, telefonul,
receptorul de televiziune, storcătorul automat de legume etc., care sunt
reprezentate prin puncte pe o diagramă a cărei abscisă este complexitatea
structurală şi ordonata este complexitatea funcţională. Dezvoltarea
civilizaţiei noastre conduce la creşterea complexităţii totale (adică la
depărtarea de sistemul de coordonate), dar cu tendinţa proporţionalităţii
complexităţii structurale şi funcţionale.
O aplicaţie importantă a acestui tip de analiză este studierea nevoilor în
raporturile lor cu piaţa. În societatea de consum, omul care are un anumit
număr de nevoi mai mult, sau mai puţin diversificate este confruntat cu un
anumit număr de obiecte, de servicii sau de produse care îi sunt oferite de
piaţă. Două dimensiuni sunt caracteristice şi definesc acest proces:
i) Complexitatea statistică a elementelor etalării, asortarea
multiplicităţii tipurilor de produse care sunt propuse omului de societate. O
vom numi complexitatea de asortare Ca în măsura în care ştim să
măsurăm frecvenţele tipurilor de produse propuse de piaţă.
De altfel, în viaţa normală a cetăţeanului dintr-o civilizaţie dată, există
o anumită constantă statistică a necesităţilor sale, care este funcţie de

49
cultură, de civilizaţie, de evoluţia istorică. Aceste necesităţi pot fi
repertoriate şi se manifestă cu frecvenţe diferite.
ii) Complexitatea necesităţilor, Cn.
O civilizaţie sau un subansamblu oarecare al acesteia, va putea fi
reprezentat printr-un punct pe o diagramă bidimensională. Variabilele sunt:
a) complexitatea asortimentului Ca (ceea ce societatea propune
individului pe o piaţă de tip ideal);
b) complexitatea necesităţilor Cn (ceea ce individul mediu cere
societăţii).

Cn P
Societate a abundenţei

Cn Complexitateanevoilor
CaComplexitate de asortare
Societate dezvoltată OP Normacivilizaţiei integrate
(productivitateacivilizaţiei)
α Unghiul normei
OP
Societate primitivă α
O Ca

Figura 3
Distanţa la originea sistemului de coordonate reprezintă productivitatea
civilizaţiei respective; diagonala diagramei este norma unei civilizaţii
integrate, în care asortimentul este adecvat nevoilor. Distanţa între sub-
grupele unei civilizaţii date şi punctul mediu caracterizează diversitatea
distribuţiilor, care se adaugă noţiunilor clasice de cantităţi disponibile, preţ
şi care aduc un aport numeric statistic factorilor de diversitate, până acum
ignoraţi de economie sau de organizator, aport care este esenţial
percepţiei sociale actuale.

1.2.3 Semnificaţia ciberneticii

50
Pentru a caracteriza apariţia tehnologiei informaţiei, Norbert Wiener a
vorbit despre a doua revoluţie industrială. Aplicarea la scară mare a
resurselor oferite prin tratarea ştiinţifică a informaţiei aduce, într-adevăr,
modificări importante în viaţa socială şi deschide noi perspective.
Performanţele acestor maşini trezesc, la o anumită categorie de indivizi
o nelinişte surdă. Ajungem să ne întrebăm dacă omul nu va sfârşi prin a
deveni, în întregime, dependent de maşinile sale. Această teamă a fost
deja formulată la modul cel mai explicit în secolul trecut de către Samuel
Butler, în romanul cu titlul De cealaltă parte a munţilor.
Dar este mai mult decât atât: cibernetica studiază acţiunea umană şi
gândirea. Dacă automatele pot să imite acţiunile umane cu o mai mare
eficacitate chiar, în anumite cazuri, decât acţiunile înseşi, nu se cuvine oare
să concluzionăm că acţiunile umane, în definitiv, se reduc la operaţii de
acelaşi tip cu operaţiile despre care automatele ne dau exemplificări
concrete? Există, poate, în acţiune, un aspect intuitiv, conform căruia
aceasta se auto-cuprinde şi cuprinde în ea realitatea la care se aplică,
precum şi un aspect operativ, care corespunde momentului eficacităţii.
Lecţia ciberneticii este aceea că aspectul intuitiv poate fi, în mod progresiv
eliminat în beneficiul unui singur aspect operativ. Cu cât maşinile vor înlocui
acţiunea umană, cu atât aceasta va fi obligată să se redefinească în funcţie
de maşini. Omul va trebui să se adapteze maşinii sau să piară, aşa cum mai
demult, el trebuia să se adapteze naturii sau să piară. În altă ordine de idei,
după cum maşinile calculatoare par să imite operaţiile gândirii, ajungem să
ne întrebăm în ce constă specificitatea acesteia.
Totuşi, cibernetica nu conduce, deloc, la o asimilare a omului cu maşina;
ea determină reorganizarea câmpului de acţiune. Datorită sistemelor
cibernetice, care-şi perfecţionează sisteme interne de reglare, omul îşi
integrează acţiunea proprie într-o totalitate mai complexă; el devine, astfel,
capabil să-şi ajusteze comportamentul într-un mod mai fin conform unor
situaţii mai complicate. Apariţia ciberneticii are, deci, ca semnificaţie
creşterea controlului exercitat de om, asupra propriului său comportament.
În acest sens, cibernetica se referă la exigenţele vieţii libere.

51
Sistemele complexe şi diversificate care permit transportul cvasi-
instantaneu al unor mari cantităţi de informaţie de la un punct la altul al
globului, au contribuit deja la o schimbare profundă a mentalităţilor şi a
culturilor. Câmpul accesibilităţii conştiinţei se întinde din ce în ce mai mult
şi o anumită unificare este operată în conţinuturile de reprezentare. Dar, în
acelaşi timp, o distanţă din ce în ce mai mare se instalează între ansamblul
evenimentelor şi situaţiilor prin care individul se poate simţi afectat (prin
intermediul noutăţilor şi al imaginilor) şi domeniul în care se exercită
acţiunea sa reală. Poate să rezulte fie un sentiment de neputinţă şi de
fatalitate, fie căutarea de acţiuni de tip simbolic destinate să acopere, cel
puţin în mod imaginar, această distanţă. Noi forme de conştiinţă politică se
schiţează, într-un fel de oscilaţie, încă nedeterminată între sentimentul de
responsabilitate, legat de domeniul proxim al informaţiei, şi preocuparea
pentru o conduită eficace, legată de capacităţile efective de decizie.
Utilizarea calculatoarelor permite o analiză riguroasă a problemelor cu
o complexitate mare, pe care altădată le rezolvam în mod intuitiv sau pe
care nici nu le puteam lua în discuţie. Aceasta are consecinţe semnificative
în cercetarea ştiinţifică şi în domeniul operativ.
În domeniul cercetării, nu ne mai putem mulţumi cu teorii mai mult sau
mai puţin intuitive. Instrumentele de calcul există, şi numai calculul dă
rezultate în întregime controlabile. Idealul ştiinţific, care este cel al unei
cunoaşteri inter-subiective controlabile, ne impune, deci, să recurgem la
metode de investigaţie care dau naştere unui tratament logic strict, ce se
exprimă prin calcul. Limbajul obişnuit este imprecis şi ne dă posibilitatea
doar a cunoaşterii superficiale a realităţii. El este suficient pentru
necesităţile vieţii curente sau pentru exprimarea afectivităţii, căci este
vorba aici, de domenii în care ne putem mulţumi cu aproximări cu un grad
mare de nedeterminare rămâne tolerabilă. Din momentul în care dorim să
cunoaştem cu precizie, trebuie să substituim limbajului obişnuit un limbaj
care să nu fie pur şi simplu descriptiv, dar care să aibă un caracter
operatoriu: este cazul limbajelor algoritmice.
Calculatoarele deschid şi noi posibilităţi în domeniul acţiunii. Putem
elabora, acum, proiecte vaste care cer calcule precise şi rapide: zborurile
spaţiale sunt exemple ale acestei exigenţe. Putem, de asemenea, să

52
aplicăm instrumente precise şi complexe de analiză şi de previziune a
gestiunii afacerilor. Astfel, tehnicile planificării tind să devină din ce în ce
mai eficace. Aceasta pune o problemă generală de mare anvergură. Dacă
societăţile umane ajung să organizeze producţia de bunuri şi de servicii
necesare în condiţii din ce în ce mai raţionale, nu am putea, oare, să avem
în vedere, pentru viitor, un declin progresiv al dimensiunii politice, care ar
fi înlocuit de o organizare pur tehnică? Există un contrast frapant între
rafinamentul conceptual şi rigoarea care caracterizează demersurile de
ordin ştiinţific şi tehnic şi stilul sumar, imprecis care caracterizează
demersurile de ordin politic. Pe de o parte, ne găsim în prezenţa unui nivel
ridicat de raţionalitate; pe de altă parte, întâlnim forme ale vieţii
conştiente, legate în mare parte de afectivitate, cu evidenţe intuitive, cu
voinţă de putere. E adevărat că, în ziua în care instrumentele gestiunii
afacerilor publice au devenit raţionale la nivel înalt, problemele puterii pun
în continuare, ca şi problemele de finalitate, de altfel. Va trebui
întotdeauna, fără îndoială, să luăm decizii, să operăm alegeri, căci nu
putem face totul în acelaşi timp şi aplicarea unei tehnici presupune, cel
puţin, alegerea anumitor criterii. Este, deci, permis să spunem că vor
exista conflicte între modul de elaborare a deciziei (distribuirea puterii) şi
criteriile de alegere, adică finalităţi. Este ciudat că, până aici, cel puţin,
analiza raţională nu a putut să ajungă decât la generalităţi vagi în aceste
domenii. Suntem obligaţi să ne întrebăm, dacă există un tip de situaţie ce
nu poate fi depăşită, care ar marca limitele definitive ale raţionalităţii, sau
dacă am putea spera că această neputinţă va fi depăşită într-o zi şi că
viaţa colectivă va fi, în final, în întregime raţionalizată. Aceasta nu se va
produce decât dacă am reuşi să eliminăm-ipoteză puţin probabilă-tot ceea
ce în fiinţa umană este pasiune şi valoare, sau dacă am reuşi să creăm un
instrument care să permită controlul raţional al pasiunilor şi valorilor.
Dar ce este, cu adevărat, raţionalitatea? Experienţa ne face să ne
gândim că un demers este raţional în măsura în care îi controlăm toate
etapele. Nu putem să ne formăm o idee a priori asupra raţionalităţii; putem
doar să constatăm că ea se realizează în mod concret clar şi eficace, în
operaţiile algoritmice. Am cunoscut, de-a lungul istoriei, şi alte forme de
raţionalitate, fondate în acelaşi timp pe argumentare, dar şi pe chestiuni

53
de ordin sensibil, inteligibil sau reflexiv. Trebuie, oare, să considerăm
raţionalitatea operatorie ca forma cea mai desăvârşită a tot ceea ce ne-a
apărut, până aici, ca demers raţional, sau trebuie să admitem că ea nu
constituie decât o dimensiune particulară a raţionalităţii, eminamente
reprezentativă dar, în orice caz, parţială? Suntem obligaţi să recunoaştem
că diferitele forme de evidenţe ne par întrucâtva descalificate în ceea ce
priveşte claritatea operatorie. În timp ce evidenţa face apel, întotdeauna,
la o reacţie a subiectului conştient în prezenţa unei date (exterioare sau
interioare) operaţia se efectuează prin ea-însăşi; nu avem decât să
recunoaştem, la sfârşit, rezultatul ei. Acesta este, dealtfel, motivul pentru
care putem încredinţa maşinii realizarea acesteia. Trebuie, oare, să ne
aşteptăm la o intruziune progresivă a jurisdicţiei elementului operatoriu în
întreg domeniul uman, sau trebuie să ne gândim că există regiuni ale
experienţei inaccesibile calculului , dar totuşi susceptibile, în principiu, de
a fi explorate prin forme adecvate de gândire raţională, ne-algoritmică,
despre care nu cunoaştem decât exprimări aproximative, dar care, în
viitor, vor atinge poate un grad din ce în ce mai ridicat de rigoare?
Cibernetica ne învaţă, în orice caz, că nu trebuie să ne facem o idee
redusă despre calcul. Nimic, pentru moment, nu pare să ne indice a priori
că nu vom lărgi posibilităţile calculului, astfel încât să acoperim progresiv
tot ceea ce ne-a apărut ca raţional şi fără îndoială, multe alte domenii
rămase încă impenetrabile. Nu putem, deci, să facem altceva mai, bun
decât să lărgim câmpul de aplicabilitate al algoritmilor, fără să putem
spune în prealabil care sunt eventualele limite ale acestora.
În fine, utilizarea mecanismelor de reglare şi a sistemelor programate
permite automatizarea unui mare număr de operaţii. Rezultă, de aici, o
creştere considerabilă a productivităţii muncii şi în acelaşi timp o
modificare profundă a multor operaţii.
Dispunând, în viitor, de roboţi puternici şi diversificaţi, omul devine
capabil să producă mult mai mult pe unitate de timp de lucru. Această
creştere a productivităţii va avea două efecte: a) creşterea bunurilor şi a
serviciilor produse (şi deci printr-o ameliorare a nivelului de viaţă general,
precum şi printr-o modificare a modului de viaţă, de ex., prin distribuirea

54
de aparate menajere, de dispozitive cu, motoare etc.); b) diminuarea
progresivă a muncii (ceea ce deschide largi posibilităţi educaţiei şi culturii).
Dar, automatizarea antrenează dispariţia anumitor sarcini şi deci, în
viitorul imediat, şomajul pentru anumite categorii de muncitori. Ea pune,
deci, probleme sociale considerabile: trebuie să putem asigura
reorientarea acelora care-şi pierd locul de muncă, trebuie pentru aceasta
să le oferim o formare care să le permită adaptarea la un nou loc de
muncă. Există aici, cel puţin o problemă pentru perioada de tranziţie în
cursul căreia automatizarea se instalează şi se răspândeşte. Dar, putem
presupune că, în viitor, schimbările tehnologice vor deveni regulă, că vom
cunoaşte în permanenţă, transformări profunde în industrie şi că va trebui
să rezolvăm în mod permanent probleme de reorientare. Aceasta cere,
fără îndoială, ca indivizii să primească, la început, o formaţie polivalentă
care le va permite să se reorienteze fără prea mari dificultăţi la momentul
dorit. Pe de altă parte, crearea de utilaje automatizate necesită vaste
cercetări prealabile şi mari investiţii, totodată. Numai întreprinderile de
dimensiuni foarte mari vor fi capabile să susţină cercetările necesare şi să
asigure investiţiile indispensabile. Va rezulta de aici o accelerare a
proceselor de concentrare. Va trebui, de asemenea, să facem previziuni pe
termen lung. Aici, apare, prin intermediul motivaţiilor tehnologice,
necesitatea de planificare. Puterea care rezultă din concentrare, pune într-
un mod cu totul nou, problema controlului colectivităţii asupra activităţii
economice. Automatizarea nu numai că antrenează o serie de consecinţe
în domeniul organizării industriale, dar ea modifică şi condiţiile de muncă
ale omului. Ea permite suprimarea sarcinilor de rutină şi înlocuirea
acestora cu sarcini de supraveghere şi de coordonare. Corelativ, ea
introduce solidarităţi de un tip nou în echipele de lucru: unei solidarităţi
întrucâtva mecanice, bazată pe o diviziune a sarcinilor parcelare, practic
omogene, se substituie o solidaritate organică, bazată pe o reală
complementaritate a sarcinilor şi de natură, deci, să creeze un puternic
sentiment de responsabilitate colectivă. Aceasta poate să facă să apară
noi forme de legături cu privire la întreprindere: un tip de muncă integrat şi
conştient trebuie să antreneze un nivel mai înalt de participare, dar şi, în
mod corelativ, o modificare a conţinutului revendicărilor care se vor axa

55
mai puţin imediat pe salarii şi mai mult pe condiţiile economice generale,
condiţionând stabilitatea întreprinderii şi modalităţile de muncă. După cum
au avansat anumiţi sociologi, automatizarea, strângând legăturile între
muncitori şi întreprindere, ar trebui în mod firesc, să conducă la forme de
revendicare orientate către co-gestiune (gestiune comună).
Pe de altă parte, noile utilaje, în virtutea înaltei lor complexităţi, vor
cere un personal calificat; condiţiile producerii lor va antrena o creştere a
numărului de tehnicieni, precum şi o diversificare a lor şi a specializării
acestora. Aceasta pune, inevitabil probleme la nivelul formării şi cere o
revizuire profundă a sistemului de educaţie. Ajungem să ne întrebăm şi
dacă va supravieţui un anumit număr de sarcini care nu cer deloc o
calificare, de asemenea dacă nu va exista mereu un anumit număr de
indivizi, limitaţi prin Q.I. lor (independent de orice influenţă de mediu),
cărora nu va fi posibil să li se dea un nivel ridicat de calificare tehnică şi
care nu ar şti, deci, să îndeplinească decât sarcini ne-tehnice.
Q.I. = raport între vârsta mentală, măsurată prin teste, şi vârsta reală,
înmulţit cu 100. Măsură de eficienţă intelectuală.
Dezvoltarea automatizării riscă, astfel, să permită apariţia unei noi
forme de tensiune socială, între o clasă de tehnicieni specializaţi şi o clasă
de ne-tehnicieni. Presupunând că putem, datorită nivelului producţiei şi
unei organizări adecvate, să suprimăm inegalităţile sociale, poate că
anumite inegalităţi individuale vor fi ireductibile. Aceasta nu va întârzia să
aibă repercusiuni în planul puterii: este probabil că puterea se va găsi din
ce în ce mai mult în mâinile celor care, datorită competenţei lor tehnice,
vor dispune de informaţiile necesare şi vor fi efectiv capabili să controleze
aparatele pe care societatea le-a oferit. În aceste condiţii, cum am putea
să apărăm şansele unei democraţii adevărate? După cum vom vedea în
continuare, cibernetica pune astfel de probleme, dar chiar din acest punct
de vedere, ea ne permite să discernem dezvoltări pozitive.
Dezvoltarea maşinilor cu informaţie va avea, cu siguranţă, consecinţe
profunde asupra vieţii sociale şi asupra culturii; am formulat, mai sus, pe
această temă, câteva probleme şi ipoteze. Dar, pentru că aceste
consecinţe rămân, în mare parte, nedeterminate, se manifestă o anumită
nelinişte.

56
În romanul lui Butler, care a fost scris în epoca înfloririi darwinismului,
este vorba de o teorie evolutivă a maşinilor, calată pe concepţiile lui
Darwin referitoare la descendenţa speciilor. Mai este vorba şi de un război
civil, în care luptă, într-o ţară imaginară, partizani şi adversari ai maşinilor.
Ultimii, bazându-se pe ideile unui savant erewhonian care apare ca un fel
de Darwin al maşinilor, pretind că, în mod necesar, va veni momentul în
care maşinile îi vor reduce pe oameni la sclavagism, şi că singura
modalitate de a evita această situaţie extremă constă în distrugerea
maşinilor. Războiul se termină prin victoria celor care luptă împotriva
maşinilor (antimaşiniştilor) şi prin distrugerea tuturor maşinilor de un tip
mai avansat decât maşinile antice, bazate pe principiul pârghiei. Sunt
cruţate, totuşi, câteva specimene şi plasate într-un muzeu în care accesul
este sever reglementat.
Teama exprimată de Butler şi resimţită de contemporani corespunde,
poate, în motivaţiile sale profunde, unei conştientizări a specificităţii naturii
umane pusă în discuţie. Astronomia modernă l-a făcut deja pe om să
renunţe la ideea că situaţia sa în univers are un caracter privilegiat.
Cibernetica pare să sugereze că operaţiile pe care omul le consideră că-i
aparţin la propriu nu au nimic specific în acest sens. Dacă maşinile se
substituie acţiunii umane, aceasta va fi constrânsă să se redefinească. Şi,
pentru aceasta, va trebui ca omul să se facă el însuşi maşină, să
vorbească limbajul maşinilor, să-şi organizeze acţiunea după scheme
utilizate de maşini, să-şi definească proiectele în funcţie de proprietăţile
maşinilor şi să ia deciziile în funcţie de verdictul acestora.
Pe de altă parte, dacă maşinile calculatoare realizează operaţii care
apar ca tipice pentru gândire, am putea, oare, să concluzionăm că
gândirea este de natură cibernetică şi că nu există o diferenţă decisivă
între om şi materie, iar conştiinţa este un cuvânt iluzoriu? Această
interogare ar putea fi ilustrată de o fabulă a lui Turing. Să ne imaginăm
următorul joc: o persoană A este închisă într-o cameră şi comunică prin
intermediul unui mesager, pe de o parte cu altă persoană B şi pe de altă
parte cu o maşină M, plasate în camere diferite numerotate 1 şi 2.
Jucătorul A nu ştie în care cameră este maşina; jocul constă, pentru A,
chiar în descoperirea interlocutorului său care este maşina, adică, practic,

57
în care cameră se găseşte maşina. El pune întrebări pe care le adresează
fie camerei nr.1, fie camerei nr.2, şi răspunsurile pe care le primeşte nu
poartă decât indicaţia camerei din care provin acestea. Strategia
jucătorului B este aceea de a încerca să-l pună pe A pe calea cea bună.
Maşina M, din contră, este programată în asemenea mod încât strategia sa
constă în inducerea în eroare a lui A: ea trebuie, deci, să evite să dea
răspunsuri care ar permite identificarea sa în mod direct, dar, în acelaşi
timp, ea trebuie să se abţină de a da impresia, prin răspunsuri prea bine
studiate, că încearcă să inducă în eroare. Problema este de a şti care este
timpul minim de care va avea nevoie A pentru demascarea maşinii. Pentru
un program dat, putem face o estimare a probabilităţii care există pentru
ca maşina să-l ţină pe jucător în şah timp de, cel puţin, x minute, x
crescând în mod firesc cu complexitatea programului. În momentul în care
Turing şi-a prezentat argumentul, anul 1950, era vorba numai de o
problemă de capacitate de informaţie şi că, după modul cum mergeau
lucrurile, vor exista în următorii 50 ani maşini capabile să ţină în şah pe
oricare jucător timp de, cel puţin, cinci minute, cu o probabilitate foarte
ridicată. Alan Mathison Turing, matematician britanic, autor de lucrări de
logică matematică, a elaborat conceptul unei maşini de calculat, maşina lui
Turing.
Turing doreşte să ne convingă că maşina este capabilă să îndeplinească
operaţii complexe, în care există loc nu numai pentru spiritul de geometrie
dar şi pentru spiritul de fineţe. Am putea înţelege argumentaţia lui într-o
manieră simplistă, ca şi cum aceasta ar consta în invocarea unui fel de
esenţă a maşinii şi în dovedirea, plecând de la acestea, că oricare operaţie
mentală, oricât de complexă ar fi, cade în câmpul extinderii acestei esenţe.
În realitate, nu este vorba decât de sugerarea că posibilităţile de
reprezentare a operaţiilor complexe, cu ajutorul operaţiilor elementare
(prin intermediul unei programări convenabile) nu au limite desemnate a
priori. Dar aceasta nu dovedeşte că maşina poate să facă tot ceea ce face
spiritul uman, după cum remarcă Popper, atunci când explică faptul că
maşina poate să îndeplinească o anume operaţie, în aparenţă proprie
spiritului uman, sau se enunţă o afirmaţie gratuită, sau trebuie să se dea o
definiţie precisă a acestei operaţii, o asemenea definiţie fiind deja o

58
schemă de program. Afirmaţia conform căreia un asemenea program
poate fi pus în funcţiune de o maşină este tautologică. Aceasta deoarece
argumentul lui Turing ne indică, deci, cât valorează exact corespondenţa
între gândire şi maşină, pentru operaţiile susceptibile de a fi descrise cu
precizie.
Problema este să ştim dacă toate operaţiile gândirii pot fi descrise,
adică exprimate într-un limbaj ce posedă un sens, şi în caz de răspuns
afirmativ, dacă ele ar putea fi toate descrise într-un limbaj precis,
susceptibil tocmai de a fi tradus sub o formă algoritmică. Cu greu putem
găsi un răspuns la această întrebare: în ce limbaj să evocăm dintr-o dată,
toate posibilităţile gândirii, să examinăm dacă ele sunt exprimabile/pot fi
exprimate într-un limbaj şi, dacă se prezintă cazul, în ce tip de limbaj? Dar,
pe de altă parte, nu vedem nici cum ar putea fi indicate limitele posibilităţii
de reprezentare algoritmică. Aceasta ar presupune să avem, pe de o parte,
o caracterizare completă a posibilităţilor gândirii, şi, pe de altă parte, o
caracterizare completă a posibilităţilor algoritmilor. Şi, iarăşi, trebuie să ne
întrebăm în ce limbaj ar fi posibilă exprimarea unor asemenea
caracterizări.
La drept vorbind, chiar Turing este autorul unei celebre teoreme care
pare să indice, la cel puţin un punct, o limită a reprezentării algoritmice. El
a dezvoltat o teorie abstractă a maşinilor, care se bazează pe un concept
general, cel al maşinii necirculare. O asemenea maşină este un dispozitiv
care permite calcularea numerelor succesive ale unei serii numerice
(eventual infinită) în mod efectiv, astfel încât să se dea un rezultat
determinat după un timp finit. În esenţă, acest concept constituie o
reprezentare formală a noţiunii de procedeu efectiv. Turing arată că nu
este posibil să definim o maşină necirculară care permite să recunoaştem
dacă o maşină dată este o maşină necirculară, adică dacă un program dat
de operaţii are sau nu are un caracter efectiv. Aceasta înseamnă să
arătăm că nu este posibil să caracterizăm în mod efectiv (algoritmic) clasa
procedeelor efective (ce pot fi reprezentate algoritmic).
Care este, exact, sensul acestui rezultat? El nu ne învaţă că există
probleme pe care maşina ar fi incapabilă să le rezolve, dar pe care
gândire, ea le-ar rezolva. El arată că există probleme insolubile, altfel spus

59
probleme care nu au sens. A-şi propune găsirea unui procedeu efectiv
pentru a determina dacă un program (oarecare) constituie un procedeu
efectiv, înseamnă a-şi asuma o sarcină logic imposibilă, adică
contradictorie. Pe de altă parte, propunându-ne o definiţie riguroasă a
noţiunii de procedeu efectiv, Turing ne ajută să situăm mai bine frontiera
între procedee efective şi procedee neefective. De altfel, au fost propuse
alte formulări ale noţiunii de efectivitate, echivalente cu formularea lui
Turing. Problema de a şti dacă aceste formulări diferite pot fi considerate
pe drept, ca fiind reprezentări adecvate ale noţiunii de efectivitate nu
poate fi considerată ca definitiv rezolvată. În orice caz, nu poate fi
demonstrată această adecvare, deoarece ea presupune existenţa unei
definiţii precise a noţiunii de efectivitate, ceea ce este exact obiectul
formulării propuse. Este motivul pentru care nu este vorba aici decât de o
ipoteză (numită ipoteza lui Church). Putem oferi argumente care conferă
acestei ipoteze un anumit grad de veridicitate, dar nu este exclus ca să se
propună, într-o bună zi, o formulare a noţiunii de efectivitate care să pară
mai adecvată decât formulările primite în prezent.
Orice ar fi, gândirea matematică utilizează raţionamente care au
caracter neconstructiv, şi deci ne-efectiv. Dar aceasta nu înseamnă că noi
am avea aici o regiune a gândirii care ar scăpa prin definiţie jurisdicţiei
algoritmilor. Trebuie, într-adevăr, în demersurile gândirii matematice, să
distingem două nivele: cel al obiectelor şi cel al actelor. La nivelul
obiectelor, adică a entităţilor de care se ocupă matematicile, găsim noţiuni
care nu sunt definite în mod constructiv. De asemenea, putem foarte bine
să studiem sisteme logice care, într-un fel sau altul, nu răspund criteriilor
obişnuite de efectivitate, de ex., sisteme în care categoria formulelor
admisibile nu este definită constructiv, sau în care noţiunea de scădere nu
este formulată într-un mod constructiv. Dar operaţiile de gândire prin care
noi tratăm asemenea obiecte matematice sau logice trebuie, în mod
necesar, să aibă un caracter efectiv, şi deci, trebuie să ne aşteptăm la
posibilitatea de a le reprezenta prin algoritmi adecvaţi.
Maşinile cu informaţie existente, mai ales calculatoarele mari, prezintă
în mod indubitabil analogii cu anumite aspecte ale comportamentului
uman, mai ales cu formele logice ale acestui comportament (rezolvarea de

60
probleme de tip matematic sau logic, conducte de tip strategic, stabilire de
diagnostice etc.). Pe de altă parte, dezvoltările teoretice ale ciberneticii
lasă să întrevedem că posibilităţile sunt imense. Astfel putem concepe
sisteme cibernetice capabile nu numai să înveţe (adică să integreze în
memoria lor rezultatele obţinute prin comportamentul lor anterior) dar
chiar să-şi transforme propriul program, după anumite criterii de progres
pe baza datelor învăţate. Ar fi iluzoriu să pretindem, prin aceasta, că am
redus tot comportamentul uman la proprietăţi cibernetice. Pe de o parte,
analogiile furnizate de cibernetică nu privesc decât structura logică a
operaţiilor, nu modul lor concret de realizare. Pe de altă parte, şi mai ales,
nu este sigur că fenomenul uman este de natură operatorie (părţile lui).
Totuşi, am remarcat deja, este imposibil să fixăm în prealabil o limită
analogiilor cibernetice. În aceste condiţii, dacă punem întrebări asupra
anvergurii ciberneticii, genul de întrebare utilă care se cuvine a fi pusă nu
priveşte limitele ciberneticii, ci semnificaţia ei pentru înţelegerea
comportamentului uman.
Am putea să evaluăm semnificaţia ciberneticii în funcţie de două
puncte de vedere (cel puţin): unul, considerând sistemele cibernetice ca
pe nişte sisteme de acţiune automatizată şi, altul, considerându-le ca pe
nişte sisteme de tratare logică a informaţiei.
Care este semnificaţia acţiunii automatizate pentru fiinţa umană? În
lucrarea sa Politica, Aristotel încearcă să justifice sclavia pe baza unei
distincţii între activităţile caracteristice oamenilor adevăraţi care sunt
cetăţenii, şi activităţile de muncă. Activităţile cetăţenilor sunt activităţile
vieţii politice (inclusiv războiul) şi activităţile vieţii speculative (căutarea
ştiinţei şi a înţelepciunii pe care o procură ea). Munca, considerată ca o
activitate de formă pur repetitivă, nedemnă de oamenii adevăraţi, trebuie
să fie abandonată membrilor speciei cărora natura nu le-a dat o participare
integrală la viaţa raţională şi care, incapabili să se conducă prin ei-înşişi,
trebuie să se supună stăpânilor. Aristotel adaugă totuşi: Dacă fiecare
instrument ar putea , la ordin sau la iniţiativă prealabilă, să-şi
îndeplinească propria lucrare, dacă, asemenea statuilor legendare ale lui
Dedalus sau trepiedelor lui Hefaistos, care, după cum spune poetul"
puteau singure să intre în adunarea zeilor", războaiele ar ţese singure şi

61
plectrele ar cânta din citeră, atunci nu ar mai fi nevoie de meşteşugari
care să cunoască manopera lucrărilor şi nici stăpâni de sclavi nu ar mai fi.
Această remarcă oferă adevăratul sens al demersului său: invocând
natura, Aristotel încearcă, pur şi simplu, să găsească o justificare unei
practici sociale în care societatea antică a căutat o soluţie problemei
muncii. Problema vine din aceea că munca este necesară dar în acelaşi
timp plictisitoare. Este plictisitoare în măsura în care se repetă.
Noi am putea să reinterpretăm clasificarea lui Aristotel, distingând două
specii de activităţi: cele care sunt într-adevăr originale şi cele care sunt pur
repetitive. Noţiunea de acţiune automatizată dă un conţinut precis acestei
idei de acţiune repetitivă. În măsura în care prestăm acţiunile de acest gen
prin maşini automate, ne eliberăm. Nu vom putea să suprimăm toate
operaţiile repetitive, dar vom putea, în orice caz, să le reducem. Se
anunţă, astfel, o societate de un tip nou, în care vom reuşi să suprimăm,
cel puţin într-o măsură mare, diviziunea între munca intelectuală şi munca
manuală. Va exista, fără îndoială, mereu o separare între funcţia de
invenţie şi punerea în aplicare a invenţiilor. Dar utilizarea unei invenţii
poate fi însoţită de o înţelegere adevărată. În orice caz, există o apropiere
mult mai mare între invenţie şi utilizare, decât există între activitatea
intelectuală şi activitatea pur manuală. Într-o societate eliberată de
sarcinile pur repetitive, vor apare noi forme de viaţă colectivă, chiar acelea
a căror descriere aristoteliană referitoare la cetăţeni constituie un
presentiment şi o previziune. Viaţa aristocratică, în societăţile antice, se
pare că a fost un fel de imagine anticipatoare (supusă unor grave limitări,
mai ales din cauza aplicării ei la un număr mic de indivizi, şi în acest sens
foarte inadecvată) a unei forme de viaţă chemată să aparţină tuturor în
societăţile viitorului. Această formă de viaţă, poate fi caracterizată prin
termenul de suveranitate. Sigur, automatizarea nu este o condiţie suficientă
a suveranităţii, dar fără îndoială este o condiţie necesară a acesteia. Ceea ce
este important, nu se referă atât la nivelul de viaţă determinat prin masa
bunurilor consumabile, ci prin modul de viaţă. Viaţa suverană, nu este
exerciţiul unei dominaţii (aspectul de dominaţie marchează chiar limita
anticipării antice), ci viaţa liberă. Liberă vis-à-vis de constrângerile naturale,
dar şi de constrângerile sociale, în ceea ce au ele arbitrar şi de neînţeles.

62
Constrângerea este legea lucrului. Libertatea este tocmai ceea ce, de la
sine, scapă acestei legi. Totuşi, într-o societate în care o mare parte a
muncii va fi făcută de maşini, vor exista, obligatoriu, constrângeri cauzate
de maşină. Nu vom găsi, oare, sub o formă nouă, legea lucrului? Trebuie să
remarcăm aici că sistemul constrângerilor maşinii este diferit de sistemul
constrângerilor naturale şi sociale, în măsura în care acestea sunt
asemănătoare constrângerilor naturale. Aceasta deoarece sunt de natură
raţională, impuse de om, deci perfect comprehensibile şi cu posibilitate de
integrare. Adevărata libertate nu este absenţa constrângerii, ci stăpânirea
acesteia; o constrângere pe care ţi-o impui ţie însuţi nu este deloc o
negare a libertăţii. Automatul reprezintă o constrângere ce poate fi
integrată, în sensul că, fără a limita libertatea, el îi oferă un câmp de
acţiune efectiv. Veritabilul joc al libertăţii constă în urmărirea scopurilor în
câmpuri de constrângere care constituie pentru ea un sprijin şi orizont de
structurare. Se observă, bine, aceasta în cazul sportului: îţi impui reguli
tocmai pentru a procura acţiunii suverane a jocului un spaţiu unde ea să se
poată desfăşura în mod real. Maşina este chemată să extindă considerabil
posibilităţile noastre din acest punct de vedere. Acţiunea automatizată
devine autonomă, şi ea este asumată de automate distincte ale fiinţei
umane; prin aceasta, ea îndepărtează obstacolul principal care se opune
înfloririi vieţii libere şi, în acelaşi timp, ea conferă acesteia baza reală de
care are nevoie pentru a se dezvolta.
Sistemele cibernetice sunt sisteme de tratare a informaţiei şi trebuie să
ne întrebăm care este semnificaţia lor din acest de vedere. Am putea
realiza o apropiere între limbaj şi sistemul cibernetic. Limbajul poate fi
considerat un sistem organizat care prezintă analogii cu o maşină. El este
constituit plecând de la un număr finit de elemente simple: fonemele
(semnele); acestea sunt asamblate în cuvinte, iar cuvintele sunt asamblate
în fraze după reguli definite (care rămân în mare parte ne-explicate).
Învăţarea limbajului se compară cu învăţarea operării unei maşini. Şi este
vorba de o maşină cu informaţie. Prin limbaj noi înmagazinăm informaţii:
cuvintele, de ex., reprezintă o anumită parte decupată din experienţa care
corespunde unui demers analitic oprit la un anumit nivel. Limbajul ne
permite, de altfel, prin diverse procedee (identificarea categoriilor

63
sintactice şi semantice, referire la context, asociaţii, reperarea rădăcinilor
etc.) să regăsim informaţiile vehiculate de cuvintele şi frazele care ne sunt
prezentate şi, invers, să înscriem informaţiile care urmează a fi transmise,
în cuvinte şi fraze convenabile. Pe scurt, este vorba aici de operaţii de
codificare şi decodificare, precum şi de procedee de selecţie care permit
regăsirea în memorie a informaţiilor care răspund unor anumite stipulaţii.
De asemenea, prin limbaj, noi transformăm informaţii. Exemplul cel mai
clar este cel al argumentării. Dar am putea şi să invocăm procedeele
poetice sau romantice care reuşesc să creeze informaţii noi, datorită
numai resurselor limbajului.
Popper a distins în limbaj patru funcţiuni ale limbajului, de altfel
ierarhizate. Există mai întâi două funcţiuni pe care le găsim la animal, tot
atât de bine ca la om:
1) funcţia expresivă (limbajul furnizează simptome referitoare la stări
organice)
2) funcţia semnal (limbajul declanşează reacţii adecvate într-un
organism străin). Există apoi două funcţiuni pe care nu le găsim decât la
om, cel puţin sub forma lor desăvârşită:
3) funcţia descriptivă (formularea de propoziţii referitoare la stări ale
lucrurilor şi susceptibile de a fi adevărate sau false) şi
4) funcţia argumentativă (punerea la încercare a propoziţiilor descriptive
şi respingerea acelora care par inadecvate).
Raportul dintre funcţia argumentativă la funcţia descriptivă este un
raport de control: procedurile argumentative se străduiesc să opereze un o
selecţie printre propoziţiile furnizate de funcţia descriptivă. Limbajul ne
permite să procedăm prin încercări şi erori: funcţia descriptivă sugerează,
cu titlu de încercare, propoziţii care au un caracter ipotetic, iar funcţia
argumentativă elimină ipotezele ne-pertinente. Regăsim aici esenţa
metodei ştiinţifice şi de asemenea, esenţa mecanismului evoluţiei. Dar,
limbajul se diferenţiază în: limbaj poetic, politic, filozofic, ştiinţific etc. Pe
măsură ce se perfecţionează, limbajul ştiinţific, în partea sa teoretică, cel
puţin, recurge la sistemele formale. Un sistem formal este un ansamblu de
reguli care permite formarea, după canoane, a expresiilor cu valoare de
propoziţii şi să preleveze dintre aceste propoziţii, o clasă specifică formată

64
din propoziţii considerate ca fiind adevărate, teoremele sistemului. (De ex.,
se va da o listă de propoziţii admise ca adevărate, axiomele, şi vor fi date
reguli de deducţie care să permită obţinerea, plecând de la propoziţii
adevărate, a altor propoziţii adevărate.) O teorie ştiinţifică, în sens strict,
este un sistem formal înzestrat cu reguli de interpretare, care permit
asocierea la propoziţii (ale teoriei) a unei semnificaţii referitoare la un
domeniu de obiecte determinat. Ori, noţiunea de sistem formal ne apropie
de cibernetică. Limbajul obişnuit este marcat de intenţii semnificative de
natură obiectivă. Sistemul formal operează prin el însuşi, în conformitate
cu regulile sale. Problemele tratate pot fi rezolvate obiectiv, fără referire la
semnificaţiile trăite.
Proprietăţile sistemelor formale ne fac să înţelegem mai bine adevărata
natură a limbajului. Izolând, componenta pur obiectivă şi algoritmică a
limbajului, sistemele formale realizează o separare tranşantă între limbaj şi
cuvânt. Limbajul, în sensul strict, este un sistem de reguli care permite
naşterea expresiilor semnificative de diferite nivele de complexitate;
aceste reguli sunt în mare parte sub-adiacente, dar este posibil, în
principiu, să le desprindem, tocmai ceea ce face lingvistica. În schimb,
cuvântul este o activitate subiectivă care pune în funcţiune, datorită
limbajului, o intenţie semnificativă. Limbajul serveşte drept sprijin
cuvântului şi acest sprijin este cu atât mai eficace cu cât limbajul, ca
sistem, este mai complex. Şi cuvântul, în ceea ce-l priveşte, insuflă,
întrucâtva, viaţă limbajului, face să treacă prin acesta curentul sensului.
Cele două elemente sunt, de altfel, inseparabile. Fără limbaj, nu am avea
de-a face decât cu un sens global, unic, şi deci perfect confuz. În realitate,
viaţa sensului este diferenţierea, iar limbajul este chiar reprezentarea
acestei diferenţieri. Pe de altă parte, fără cuvânt, limbajul s-ar reduce la o
formă goală; el nu ar fi purtător de semnificaţie. Analizând rolul limbajului
în viaţa conştientă, Popper introduce noţiunea de sistem exosomatic. El
înţelege prin acesta sistemele informative, cum sunt teoriile ştiinţifice sau
limbajul obişnuit, care sunt produse de fiinţa umană, dar care îi devin
acesteia, întrucâtva exterioare şi posedă o reală autonomie de funcţionare.
După Popper, conştiinţa exercită asupra organismului un control suplu, de
natură plastică, adică un control care comportă mecanisme de

65
retroacţiune reciprocă; chiar ea este controlată, în acest mod, de către
sistemele exosomatice. O excelentă analogie ne este furnizată, după
Popper, de spuma de săpun, care este constituită din două sisteme: cel al
moleculelor de are conţinute în spumă şi cel al moleculelor de săpun care
formează învelişul acesteia. Aceste două sisteme se controlează reciproc:
pe de o parte, tensiunea superficială/de suprafaţă a săpunului împiedică
moleculele de aer ale sistemului interior să scape, menţinând deci acest
sistem, şi, pe de altă parte, echilibrul dintre presiunea la interior şi
presiunea la exterior împiedică pelicula să se împrăştie în picături. Aceste
sugestii ne vor servi la descrierea tipului de legătură care se instaurează
între om şi maşină.
Pe scurt, maşina ca instrument de tratare a informaţiei, este un fel de
limbaj obiectivat; ea este un produs exosomatic. Trebuie, totuşi,
menţinută, o distincţie între limbajul natural şi limbajul artificial. Limbajul
natural este o punere în funcţiune a corpului trăit şi prelungeşte întrucâtva
puterea semnificativă a corpului propriu-zis considerat expresie. De aceea,
este imposibilă separarea în el a cuvântului şi ceea ce îl poartă,
semnificaţia şi sistemul informativ care îi dau forma concretă. În schimb,
limbajul artificial, al cărui sistem formal este realizarea cea mai
desăvârşită, este un limbaj în întregime exteriorizat, izolat de corpul trăit şi
chiar din acest motiv separat de sursa sensului. Evident că maşina trebuie
să fie pusă în aceeaşi categorie cu limbajul artificial; ea constituie, în
esenţă, o extensie a limbajului natural şi trecerea acestuia la limbajul
maşinilor cere o traducere, în conformitate cu o codificare adecvată.
Există, totuşi, între limbajul natural şi limbajele artificiale o asemănare
funcţională: tot aşa cum limbajul nostru natural are o funcţiune de control
cu privire la activitatea noastră conştientă, tot astfel diferitele specii de
limbaj artificial, inclusiv cel al maşinilor, şi deci chiar maşinile, ne procură
instrumente extrem de eficace de control.
Maşinile cu informaţie conţin, astfel, în mod considerabil, posibilităţile
de adaptare ale omului la situaţiile complexe. Controlul pe care ele pot să-l
exercite comportă, aşa cum sugerează analogia limbajului, două aspecte:
pe de o parte, ele propun soluţii şi, pe de altă parte, ele elimină soluţiile
greşite. Dar este vorba de un control plastic; maşina ne ajută să ne

66
orientăm comportamentul în sensul cel mai eficace, ea nu ne impune
soluţiile sale. Există o acţiune reciprocă: conştiinţa acţionează asupra
maşinii (concepând programe noi), iar maşina acţionează asupra
conştiinţei (prin libertate de altfel, şi nu în pofida ei). Acest control mai
eficace reprezintă, în raport cu limbajul natural şi chiar în raport cu
limbajele artificiale nealgoritmizate încă/lipsite de aplicaţia algoritmică, un
nou palier. În măsura în care acţiunea raţională este o acţiune care se
auto-măsoară (în funcţie de criterii pe care chiar ea şi le impune), această
naştere a unor noi forme de control reprezintă o extensie a câmpului de
acţiune raţional.
Cibernetica ne obligă să considerăm acţiunea într-o perspectivă mult mai
vastă decât aceea a acţiunii individuale. Automatizarea creează o reţea,
maşinile sunt interconectate şi leagă indivizi din ce în ce mai numeroşi.
Controlul operează, deci, nu numai pe planul comportamentului individual,
dar şi la nivelul reglărilor colective. Aceasta înseamnă, probabil, dispariţia
noţiunii de individ mare (în sensul de erou istoric) şi instalarea de noi forme de
viaţă socială, bazate pe colaborare, complementaritate, adaptarea reciprocă
de tip raţional. Putem emite ipoteza că liantul social, într-o civilizaţie care are
ca bază cibernetica, nu va mai avea ca reper afectivitatea, sentimentul de
apartenenţă la o comunitate, mediatizarea simbolurilor, ci realitatea
schimbului, solidaritatea operaţională, coresponsabilitatea afectivă. Putem
întrevede că există, poate, o convergenţă între dezvoltarea ciberneticii şi
realizarea unei democraţii de tip raţional. Într-o asemenea formă de viaţă
socială, vechea noţiune de officium ar relua, poate, un conţinut nou: individul,
nici în calitate de purtător al unei esenţe afective comune, nici în calitate de
funcţie abstractă într-un sistem nu ar fi chemat să-şi ia locul în totalitatea
socială, ci în calitate de purtător al unei misiuni, care, articulată organic pe
misiuni complementare, îi conferă acestuia o responsabilitate reală şi în
acelaşi timp îl inserează într-o reţea efectivă de solidarităţi.
Dacă sistemele cibernetice nu fac decât să prelungească, sub formă
exosomatică, sistemele de control elaborate deja la nivelul limbajului
natural, rămâne să ne întrebăm care poate fi tipul de realitate care
aparţine la propriu, celei ce o numim conştiinţă. Aceasta nu este, oare, la
rândul ei, decât un sistem cibernetic, având misiunea să controleze

67
organismul, sau ea constituie, în calitate de sursă de semnificaţie, legată
de altfel, de corpul trăit, o realitate de un alt tip? O frază a lui Pascal îmi
vine în minte: Maşina aritmetică produce efecte care se apropie mai mult
de gândire decât tot ceea ce fac animalele; dar ea nu face nimic ca să
putem spune că are voinţă, precum animalele. Aceasta ne sugerează că
esenţa conştiinţei nu este gândirea, ci un dinamism fundamental care se
manifestă atât în pasiune şi în formele diferite ale dorinţei, cât şi în voinţa
propriu-zisă, în dinamismul care animă din interior chiar gândirea.
Acest dinamism, l-am putea numi afectivitate, cu condiţia să înţelegem
acest termen cu un sens extrem de larg, adică semnificând totodată
capacitatea de a fi afectat, capacitatea de a depăşi momentul imediat şi de a
se îndrepta dincolo de orice element dat, către un orizont infinit, care este
cel al vieţii libere, precum şi capacitatea de a se afecta pe sine-însuşi de
deciziile care urmează să mediatizeze instalarea acestei vieţi. În raport cu
afectivitatea astfel înţeleasă, gândirea nu este şi ea decât o articulaţie.
Aceasta înseamnă că ea comportă, în acelaşi timp, un aspect de interioritate,
în calitatea sa de element dinamic inventiv, de putere semnificativă, o forţă
organizatoare a sensului, şi un aspect de exterioritate, pe cât este ea
capabilă să se obiectiveze sub formă de sisteme care pot să se autoregleze
şi să funcţioneze în mod autonom. Chiar în interiorul gândirii trebuie ca noi
să regăsim articularea cuvântului şi a limbajului despre care s-a vorbit mai
sus; această articulare, este şi aceea a sensului şi a sistemului, a
semnificaţiei şi a informaţiei (în sens obiectiv), a înţelegerii şi a efectuării
operatorie, a intenţiei şi a gestului, a puterii de depăşire şi a obiectivării
mediatizante (mijloace mass-media). Permiţându-ne explorarea posibilităţilor
gândirii considerată în funcţie de aspectul său obiectiv, cibernetica ne invită,
pe de o parte, să înţelegem mai exact condiţiile acţiunii eficace şi ale
comprehensiunii (înţelegerii) efective şi, pe de altă parte, să situăm mai bine,
chiar alături de articularea între conştiinţa încarnată şi produsele sale, ceea
ce face originalitatea ireductibilă a vieţii conştiente, ceea ce face mişcarea
de prospecţie, integratoare şi infinită a afectivităţii, ceea ce face afirmarea
suverană a ceea ce Pascal numea voinţă.

68
69
CAPITOLUL 2
CIBERNETICA PSIHOLOGICĂ

2.1 PROBLEME INTRODUCTIVE


Cibernetica este un concept nou al vocabularului ştiinţific actual care a
determinat schimbări fundamentale în gândirea ştiinţifică şi metodologică,
definită ca disciplină ştiinţifică ce studiază principiile generale ale
procesului conducerii şi controlului la fiinţe şi maşini precum şi legătura cu
mecanica statistică.
Cea de-a doua lucrare a lui Norbert Wiener – Cibernetica şi societatea –
nu mai are un caracter tehnic, ci reprezintă baza filosofico-metodologică a
gândirii sale ştiinţifice şi a unei noi viziuni asupra lumii; societatea este
studiată în ansamblul său prin analiza mesajelor şi mijloacelor de
comunicare a căror evoluţie se va realiza pe următoarele direcţii:
- mesaje şi mijloace de comunicare între om şi natură;
- mesaje şi mijloace de comunicare între om şi maşină;
- mesaje şi mijloace de comunicare între maşini.
Starea mesajului transmis între om şi maşină nu diferă cu cea a
mesajului transmis între oameni; de aceea, teoria conducerii, fie că se
referă la fiinţe sau maşini, reprezintă un segment al teoriei comunicaţiei.
Arealul de investigaţie al ciberneticii se întinde începând cu rezolvarea
tuturor problemelor nerezolvate ale ştiinţei (salvare sfântă) până la
scopurile sale antiumane (vin roboţii); cu toate aceste imprecizii ale

70
domeniului său de investigaţie, rezultate, pe de-o parte, din faptul că ea
este o ştiinţă tânără, dar şi din abundenţa realizărilor tehnice şi a
rezultatelor ştiinţifice care îmbogăţesc permanent arsenalul noţional, sunt
trei categorii de noţiuni care definesc existenţa obiectului ciberneticii:
- conducerea;
- comunicarea;
- controlul.
Rezultatele fizicianului englez W.Ross Ashby sunt sintetizate în noţiuni
ce depăşesc cadrul fizicii, cum ar fi comportarea sistemului, ceea ce dă
ciberneticii un caracter integraţionist, ea ocupându-se de comportarea
sistemului, nu de structura sa, ceea ce evidenţiază relativa independenţă a
proprietăţilor structurale de cele funcţionale. Din acest unghi de vedere
cibernetica este o ştiinţă fenomenologică, demonstrată şi prin noţiunea
utilizată ca principiu de lucru (cutia neagră-black-box).
După A.Moles, cibernetica are ca obiect organismele înţelese ca
sisteme complexe, ea nu studiază natura fizică a subsistemelor care o
compun; ea caută ceea ce este comun modurilor de asociere a
elementelor. În sens larg, cibernetica este un cadru conceptual-metodic
nou al examinării ştiinţifice; analizată în contextul teoriei reflectării,
materia primă a ciberneticii este informaţia.
În viziune actuală, cibernetica se compune din două teorii:
- teoria generală a schimbării informaţiei;
- teoria şi principiile construcţiei schimbătoarelor de informaţie.
Cibernetica este ştiinţa care se ocupă cu prelucrarea informaţiilor, este
apropiată informaticii fără să se identifice cu ea.
Cibernetica se ocupă de procesele de conducere şi legătură, ceea ce
înseamnă transmiterea, prelucrarea, îngrijirea şi utilizarea informaţiilor.
Cercetătorul britanic F.H.George, în studiile sale despre cibernetică,
ajunge la concluzia că ea este ştiinţa ce studiază sistemele
autoadministrative şi adaptative (sisteme cu retroacţiune) dinamice,
neinteresată de tipul natural sau artificial al sistemului.
G.A.Boulanger, reprezentant al Comunităţii Internaţionale pentru
Cibernetică, este de părere că cibernetica este ştiinţa roboţilor, adică ea

71
este ştiinţa ce construieşte maşini cu reflexe condiţionate şi cu capacitate
de recunoaştere şi învăţare.
O succintă analiză a rezultatelor teoretice şi practice care au condus la
configurarea ciberneticii psihologice ca ştiinţă sunt următoarele:
- Psihologia reprezintă un proces complex de comunicaţii, concept introdus
de Norbert Wiener în lucrarea Cibernetica şi societatea;
- Aplicarea logicii simbolice în domeniul social, Layman Allen;
- Introducerea metodelor ştiinţifice de măsurare în psihologie şi configurarea
unui nou domeniu al investigaţiei tehnice în psihologie şi psihologie,
psihometria, respectiv jurimetria, Lee Loevinger;
- Studiul raportului psiholog-maşină, Colin Topper;
- Gestionarea informatică a informaţiilor psihologice, John Horty;
- Aplicarea ciberneticii şi a metodelor sale în societate, Victor Krapp;
- Unificarea tuturor rezultatelor ştiinţifice şi organizarea lor într-o nouă
ştiinţă numită cibernetică şi informatică psihologică.
Chiar dacă studiile de cibernetică psihologică au trecut în plan secund
lăsând locul celor de informatică psihologică, este necesară reevaluarea
studiilor de cibernetică psihologică din anii ‘45÷ ’60, datorită nevoii de
cuprindere, printr-o ştiinţă a sistemelor, a volumului mare de informaţii
acumulat ce trebuie integrat într-un sistem al cărui grad de integralitate
determină coerenţa sa. Pătrunderea ciberneticii şi automaticii în toate
sferele vieţii sociale provoacă teama de posibila robotizare a psihologului
şi implicaţiile acestui proces în activitatea de cercetare şi practică.
Psihologul este un specialist, un tehnicist a cărui formaţie se apropie de
aşa-numita inginerie psihologică, ale cărui instrumente investigaţionale
sunt legi, teoreme, concepte, axiome, iar sensul metodologic este ipoteză-
demonstraţie-concluzie; pe de altă parte, voinţa politică se impune prin
acte normative; de aceea, psihologul reprezintă şi o interfaţă între
domeniul ştiinţific şi cel social.
Rezultatele ciberneticii au reprezentat posibilităţi pentru rezolvarea
complexelor probleme psihologice, în special în domeniul adaptării fiinţei
umane la modificările accelerate ale societăţii contemporane. Sunt
domenii psihologice reductibile la înregistrarea, arhivarea (păstrarea),

72
prelucrarea şi transmiterea informaţiilor psihologice. Din acest unghi de
vedere, cibernetica psihologică nu concurează omul, ci reprezintă
instrumentul voinţei lui şi un ajutor coerent care amplifică funcţiile sale.
Nu încape îndoială că implicaţiile ciberneticii şi a metodelor sale în
psihologie este de mare utilitate psihologilor, pentru că psihologia
reprezintă şi un proces de comunicaţie, în încercarea de a soluţiona
problematica echilibrului social.
Abordarea psihologiei ca un sistem cibernetic dinamic şi deschis
conduce la definirea sa ca un mijloc de supraveghere etică asupra
proceselor de comunicare şi asupra limbajului ca mijloc de comunicare, în
special când procesul de urmărire a respectării prescripţiilor actelor
normative este controlat de o autoritate capabilă să pună în funcţiune
sancţiunile sociale (canalul de retroacţiune).
Acesta este un proces de unificare a comportamentului indivizilor,
evitându-se sau ameliorându-se litigiile (controversele) din societate.
Din acest unghi de vedere, teoria şi practica psihologiei includ două
tipuri de probleme:
- probleme ce se referă la concepte fundamentale ale psihologiei ca
ştiinţă şi la scopul său fundamental;
- probleme ce se referă la tehnica de aplicare a acestor concepte.
Pe lângă problemele ce ţin de esenţa psihologiei ca ştiinţă, relaţiile
sociale trebuie să fie atât de clar conceptualizate, încât fiecare cetăţean să
poată să-şi aprecieze dinainte psihologieurile şi obligaţiile, iar
subiectivismul autorităţilor ce controlează aplicarea regulilor de psihologie
să fie minim. În această zonă psihologia se intersectează cu psihologul, ea
efectuând un control a-priori şi a-posteriori asupra regulilor instituite în
societate.
Actul normativ trebuie să asigure neinterpretabilitatea psihologieurilor
şi obligaţiilor individuale; prima obligaţie a actului este să aibă un obiectiv
clar exprimat şi să fie înţeles atât de specialist, cât şi de cetăţeanul
obişnuit. De aceea, se poate considera că procesul de emitere a actului
normativ este o problemă de ordin comunicaţional şi cibernetic
fundamentat prin obiectivele politice dar şi prin aşteptările indivizilor.

73
Psihometria reprezintă ansamblul metodelor ştiinţifice (matematice,
statistice) utilizate ca instrument de studiu al corelaţiilor şi proceselor
psihologice. Psihometria abandonează indicatorii calitativi în favoarea celor
cantitativi. Rezultatele testelor psihologice sunt numere.
Abordarea societăţii ca un sistem dinamic şi deschis este manifestat
clar nu numai în literatura psihologică contemporană de specialitate, dar
se reflectă şi în tendinţa de a depăşi aşa-zisul paternalism al statului.
Psihologia se poate defini ca un control (supraveghere) morală asupra
comunicaţiilor şi asupra limbajului ca mijloc de comunicare, mai ales când
procesul de emitere a actelor normative este controlat de o putere
capabilă să pună în funcţiune sancţiunile sociale. Acesta este un proces de
reglare a alianţelor ce unifică indivizii pentru înfăptuirea obiectivelor la
nivel individual şi social, pentru evitarea sau ameliorarea litigiilor
(controverselor). Din acest unghi de vedere, teoria şi practica psihologiei
cuprind două tipuri de probleme: cele care se referă la conceptul de moral
şi la scopul său fundamental; cele care se referă la tehnica de aplicare a
acestor concepte.
Psihometria. Anumite sfere de activităţi psihologice se pot înţelege ca
şi o elaborare, păstrare, interpretare şi preluare a informaţiilor, în timp ce
calculatoarele electronice pot fi de un deosebit ajutor celor care se ocupă
de gestionarea Bazelor de Date. Problema deciziei psihologice şi a
prelucrării datelor are o importanţă primordială în psihologia
contemporană. Se poate spune că cercetările legate de aplicarea
ciberneticii în psihologie, într-o oarecare măsură, rămân pe planul al doilea
în ceea ce priveşte aplicaţiile lor în alte domenii economico-sociale. În
ultimul timp, există preocupări serioase în ceea ce priveşte punerea în
aplicare în domeniul psihologiei a cercetărilor din domeniul informaticii
psihologice.
Prima lucrare importantă în domeniul cibernetizării societăţii apare la
Praga, scrisă de academicianul Victor Krapp şi se numeşte Despre
posibilităţile utilizării metodelor cibernetice în psihologie.
Ideea fundamentală a lucrării lui Krapp este că maşina cibernetică
poate să prelucreze acele informaţii care îi sunt pe înţeles, adică informaţii
ale căror relaţii se pot concretiza în funcţii logico-matematice. După teoria

74
lui Krapp în domeniul ciberneticii psihologiei, cercetările sunt de domeniul
logicii dialectice şi formale, ceea ce are multiple şi profunde implicaţii
filosofice.
Logica formală se fundamentează pe principiile identităţii abstracte, în
timp ce logica dialectică analizează acordul gândirii cu realitatea obiectivă,
iar în plan secund, raportul dintre gândire şi legile logicii formale.
Gândirea dialectică analizează interdependenţa reciprocă a proceselor
şi fenomenelor în dinamica lor. Maşina cibernetică trebuie să fie capabilă
nu numai de raţionamente logico-formale, ci şi de raţionamente dialectice
şi logice.
Maşina cibernetică se găseşte la interfaţa a două categorii de specialişti:
- cercetători în domeniul psihologic, juridic, filosofic şi logic;
- cercetători în domeniul matematic şi tehnic.
Maşina cibernetică nu va înlocui conştiinţa judecătorului, ci va fi în slujba
acestuia, uşurându-i munca.
Pentru prelucrarea informatică a textelor psihologice, Layman Allen
introduce conceptul de normalizare, care ar reprezenta conceptul
fundamental în realizarea de sisteme expert psihologice. Automatizarea
psihologiei este un concept introdus de Paul Hoffman, care presupune
unificarea informaţiilor psihologice într-un sistem cu un grad de
integralitate accesibil maşinii cibernetice.
John Horty introduce tehnica numită cuvinte cheie, care se asociază
textelor psihologice, iar ca modalităţi de investigaţie propune utilizarea
operatorilor logicii simbolice.
Dacă se porneşte de la ideea că cibernetica precede logic psihologul,
este necesară rezolvarea posibilităţii introducerii psihologiei în schemele
determinate logic şi care vor descrie psihologul. De aceea, dacă sunt
dificultăţi în aplicarea metodelor cibernetice determinate în psihologie,
psihologul va fi supus schimbării. Cu alte cuvinte psihologul se va adapta
modelului cibernetic.
Dacă se porneşte de la ideea că logic psihologul precede ciberneticii, se
naşte întrebarea dacă se pot aplica metodele cibernetice în psihologie. Cu
alte cuvinte, psihologul devine criteriul ce determină posibilitatea sau
imposibilitatea aplicării metodelor tehnice în practica psihologică.

75
Având în vedere posibilitatea aplicării ciberneticii în psihologie, prima
soluţie porneşte de la neschimbarea ciberneticii, a doua de la
neschimbarea psihologiei. Totuşi, prima soluţie este mai realistă decât
prima, care susţine concepţia psihologico-centrică a psihologului
tradiţionalist.
Introducerea metodelor ştiinţifice de cuantificare a fenomenelor
psihologice, cum s-a întâmplat şi în alte domenii (econometria,
sociometria) are efecte remarcate de:
- coerenţa crescută a rezultatelor ştiinţifice;
- creşterea integralităţii sistemului;
- claritatea obiectivelor psihologiei.
Psihocibernetica nu este doar o ştiinţă nouă, ci şi o metodologie nouă,
care deschide drumul aplicării metodelor ştiinţifice în psihologie. Sunt cel
puţin trei motive pentru care psihocibernetica este un concept benefic
studiului psihologiei:
a) Termenul psihologie are un sens multiplu (psihologie pozitiv,
aplicare a psihologiei, teoria psihologiei); de aceea, era necesară o
categorie fundamentală care să cuprindă aceste sensuri. Cibernetica a dat
modelele teoretice utilizate în structurarea psihologiei în sens abstract,
precum şi maşinile (hardul) şi aplicaţiile (softul) necesare aplicării în
psihologie.
b) Psihocibernetica este un termen nou al cărui conţinut se stabileşte în
raport de rezultatele cercetărilor efectuate în sistemele de psihologie.
c) Este un termen pe înţelesul psihologilor, traductibil în principalele
limbi naturale.
Înainte de toate, psihocibernetica este un mod nou de analiză a
psihologiei, o nouă metodă de analiză a psihologiei.

2.2 RAMURILE CIBERNETICII PSIHOLOGICE


Cibernetica psihologică este compusă din trei domenii relativ
independente:
a) psihometria;
b) modelarea cibernetico-psihologică;
c) informatica psihologică.

76
S T R U C T U R A C I B E R N E T I C I I P S I H O L O G I C E

C I B E R N E T I C A P S I H O L O G I C Ã

I N F O R M A T I C A P S I H O L O G PI CS ÃI H O M E T R I A M O D E L A R E A C I B E R N E T I C O - P S I H O L O G I C Ã
I N D I C A T O R I N U M E R I C I
A P T I T U D I N I
A T I T U D I N I

D E D O C U M E N T A RÎ N E S P R I J I N U L P S I H O L DO EG IC E EI R C E T A R E M O D E L E M O D E L E
S G B D C A S T I I N T A S I S C O L A R I Z A R E A L G O R I T M I C E A L E I N T E L I G E N T E I A R T I F I C I A L E
I N V A T A M Â N T O N - L I N E S I S T E M E E X P E R T
S T U D I U L A S I S T A T D E C A L C U L A T O R

a) Psihometria a fost concepută ca o ramură care să măsoare


rezultatele activităţii ştiinţifice. Pentru introducerea elementelor de
inteligenţă artificială şi utilizarea programelor expert, se pune problema
realizării de acte normative (Teoria deciziei) şi emiterea de sentinţe de
către computer.
b) Modelarea cibernetico-psihologică (Modelarea psihocibernetică)
Modelarea cibernetico-psihologică se ocupă cu formalizarea unei părţi
sau a întregului sistem psihologic şi realizarea de modele teoretice ale
sistemului – sistem cibernetic, dinamic, cu finalitate.
Modelarea cibernetico-psihologică are două componente:
i) Modelarea în sensul abstract reprezintă un rezultat al filosofiei
clasice germane şi este caracteristică teoreticienilor şi constă în realizarea
unui model unitar şi armonios; răspunde concepţiei lui Kant: “coordonarea
reală, multidisciplinară sub un principiu”.
ii)Modelarea cu scopuri precise este caracteristică practicienilor, fiind
orientată spre crearea de sisteme limitate la compartimente psihologice,
cu condiţia să satisfacă cerinţele aplicării psihologiei.
a) Modelarea cibernetico-psihologică din punct de vedere abstract. La
baza modelului cibernetico-psihologic ca formă abstractă stă analiza
domeniului ca sistem, prin care se va ajunge, în cele din urmă, la
construirea sistemului psihologic cibernetic. Acest model al sistemului
este, de fapt, o teorie de ordin ştiinţific, chiar dacă se poate transforma
într-un model operativ, totuşi scopul lui esenţial este să folosească
psihologie bază pentru construcţii teoretice. Având în vedere aceasta,
Losano crede că modelarea psihologică are tendinţa de a se reduce la
doctrinele psihologice tradiţionale, dar într-o formă nouă cibernetica.

77
b) Modelarea cibernetică cu scopuri concrete. Modelarea cibernetico-
psihologică, care are scopuri concrete, este orientată spre formarea unor
baze ce permit utilizarea tehnologiei informaticii în domeniul psihologiei,
computerul să fie la dispoziţia psihologului. Din acest punct de vedere,
calculatorul devine un mijloc “de manevrare a psihologiei într-o formă
nouă”, adică parţial sau în totalitate va înlocui munca psihologului. În
legătură cu aceasta, se ivesc probleme de ordin logic, politic, social şi,
înainte de toate, se pune problema posibilităţii ca aceasta (calculatorul) să-
l înlocuiască în totalitate pe psiholog.
c) Informatica psihologică se ocupă de organizarea datelor legate de
cercetarea din domeniul aplicării tehnologiei informatice în psihologie,
precum şi cu utilizarea calculatorului şi a programelor în scopul realizării
documentelor psihologice.
Informatica psihologică este ramura ciberneticii psihologice compusă
din trei tipuri de aplicaţii:
- documentare;
- în sprijinul psihologiei;
- de cercetare şi şcolarizare.
Informatica psihologică se confruntă cu două tipuri de dificultăţi. Prima
se referă la memorarea şi găsirea rapidă a informaţiei, iar cea de-a doua
este legată de aplicaţiile informatico-psihologice. Problema este de a
obţine o informaţie psihologică relevantă şi oportună. Primele încercări în
acest sens au avut un caracter documentarist şi bibliografic. Numărul mare
de publicaţii, precum şi utilizarea diferitelor tehnologii informatice care
prelucrează automat datele psihologice rezolvă cele două probleme
invocate.
Metodele şi tehnicile de abordare. Informatica psihologică elaborează
metodele necesare pentru strângerea, păstrarea, transmiterea şi utilizarea
informaţiilor psihologice prin intermediul tehnologiei informatice. Metoda
de bază pentru prelucrarea documentelor psihologice include tehnologia
“word processing”, adică tehnologia prelucrării textului. În cadrul acestuia,
există două tehnici pentru prelucrarea textului: a) “key-word method”
(metodal cuvintelor-cheie, adică descriptori) şi b) “full-text method”
(metoda textului plin).

78
Metoda “key-word”. Prin metoda “cuvintelor-cheie”, se subînţelege că
înaintea unui text se pun cuvinte care determină subiectul de bază al
textului. Un grup aparte sistematizat al acestor “cuvinte-cheie” alcătuiesc
o categorie particulară a “registrului” care se numeşte “tezaur”. Tezaurul
se formează pentru anumite domenii ale psihologiei (de exemplu, pentru
codul penal, administrativ, matrimonial etc.) şi acestea se organizează
după “ierarhii” şi “relaţii”. Important este ca la această tehnică
comunicaţia dintre calculator şi cel care-l foloseşte să se efectueze numai
cu ajutorul cuvintelor cheie. Computerul nu caută textul în memoria sa în
mod direct, ci în mod indirect descriptorul îi procură informaţiile, prin care
acesta “identifică” adresa în care se află documentul. Cantitatea textului
ce trebuie memorat este rezumat (abstractul) sau integral (full text).
Caracterul multidisciplinar al informaticii. Informatica s-a format ca
ştiinţă de sine stătătoare, fiind contingentă logicii formale, matematicii,
teoriei informaticii şi semioticii, semanticii şi electronicii. Din aceste
motive, despre informatică se poate spune că are un caracter
multidisciplinar şi interdisciplinar. Astăzi se consideră că informatica nu
este posibil să fie considerată o disciplină a cunoaşterii fără a avea la bază
o teorie corespunzătoare, legată de teoria sistemului, a informaţiilor şi a
comunităţilor, adică de cibernetică. Informatica dezvoltă metodologia sa,
bazându-se pe rezultatele şi cunoştinţele diferitelor discipline ale ştiinţei şi
metodelor contemporane. Ca un cadru general al teoriei şi metodei
informaticii, rezultă teoria cunoaşterii, deci a ciberneticii. De aceea, pentru
informatică, teoria cunoaşterii este importantă nu doar ca un izvor
tehnologic pentru codarea şi decodarea informaţiilor, stabilirea şi
structurarea procesului comunicativ, prin receptarea logicii matematice
care este folosită în structurarea “limbii” pentru transmiterea informaţiei,
ca şi pentru formalizarea procesului logic al transmiterii.
Esenţa teoretică a informaţiilor determină principiile şi componentele
disciplinei:
1. cunoaşterea şi organizarea informaţiei;
2. teoria sistemului;
3. teoria probabilităţilor şi statistică matematică;
4. teoria deciziei;

79
5. teoria comunicării;
6. structurarea şi organizarea informaţiilor;
7. fizionomia bazei de date;
8. organizarea bazei de date documentare;
9. teoria clasificării;
10. semiotica.
În acest exemplu, “legalizarea statutului” informaticii ca ştiinţă nu face
decât să accentueze şi să confirme faptul că informatica a apărut şi s-a
dezvoltat paralel, dar şi împreună cu alte discipline care studiază aspectele
problematicii comunicaţionale.

2.3 ASPECTE FILOSOFICE ALE CIBERNETICII


Invarianţii reprezintă rezultatul acţiunii legii simetriei universale,
conform căreia partea simetrică a fenomenelor se conservă, ea
reprezentând perenitatea, stabilitatea, istoria transmisibilă.
Parametrul pe care termodinamicienii l-au numit entropie (introdus de
Clausius în 1865), va deveni prin Norbert Wiener, Ştefan Odobleja, Claude
Shannon un invariant universal ce unifică energia şi informaţia, devenind
criteriu de măsurare a gradului de incertitudine a oricărui sistem.
Din perspectiva dialecticii informaţionale, lumea în care trăim are un
început, o origine care a conţinut programul (ciclurile trecute se înscriu
informaţional în ciclul următor), care include sensul şi finalitatea evoluţiei,
aşa cum oul conţine caracteristicile fiinţei viitoare. Astfel, am putea vorbi
deci despre o ereditare cosmică, despre o perpetuare a caracteristicilor
generale şi specifice. Viitorul şi trecutul sunt într-o corespondenţă
biunivocă, într-o relaţie de dependenţă prin care viitorul este modificat de
trecut, iar trecutul este determinat de viitor.
Cu cât pătrundem în macro şi microunivers, ne apropiem de momentul
Marii Explozii: trecutul şi viitorul, spaţiul şi timpul se întrepătrund, formând
un continuum spaţio-temporal-gravitic. Din acest unghi de vedere,
hazardul nu există; există numai întâmplarea care reprezintă forma
potenţială a realităţii, mulţimea posibilităţilor, iar inteligenţa nu mai este
un eveniment întâmplător, ci unul programat. Admiţând că istoria unui
ciclu universal se esenţializează în programul următorului ciclu, devine

80
validă existenţa inteligenţei superioare, multidimensionale care nu poate fi
atinsă cu mijloacele existente într-un spaţiu cu un număr mai mic de
dimensiuni. În această perspectivă, religia este o amintire, nicidecum un
rezultat imperfect al nevoii de cunoaştere.
Unificate, masa şi energia (Albert Einstein – 1905) apoi masa, energia şi
informaţia (Claude Shannon – 1948) ne determină să conchidem că lumea
în care trăim este o lume unitară, logică, subtil programată, cu sens,
semnificaţie şi telefinalitate. Odată calculat echivalentul termic al entropiei
informaţionale, putem stabili cu multă precizie cantitatea de energie
necesară trecerii unui sistem de la un nivel entropic la altul.
Acelaşi parametru măsoară nivelul de dezordine al sistemului
economic, social, politic, stabilind sensul de desfăşurare a proceselor şi
condiţiile de ireversibilitate. Nevoia de ordine ar conduce, într-o primă
observaţie, la concluzia că sistemele ar trebui orientate către stările cu
entropie minimă. Mitul prometeic s-ar stinge în frumuseţea liniilor perfect
simetrice, sigure ale cristalului în care ordinea ar domni într-o lamentabilă
armonie. Totul ar fi perfect, nimic n-ar tulbura, n-ar exista eroism, curaj,
căutare, totul ar fi ordine şi ierarhie. Sistemele autoritare evoluează în
sensul minimizării funcţiei entropice; birocraţia, centralismul, imobilitatea
caracterizează fiecare element al structurii care tinde către o absurdă şi
artificială perfecţiune prin ignorarea individualităţii.
Sistemele care tind către entropie maximă sunt acelea care produc
entropie (se autodezorganizează); energia (vitalitatea) se degradează
entropic prin exacerbarea libertăţii individuale. Starea normală a
sistemului social se măsoară după gradul de productivitate, care se
maximizează în condiţiile unei entropii controlate. Nivelul ordinii
universului se distinge prin acceptarea inteligenţei într-o armonie
netulburată, dar demitizată prin informatizare. Mai mult decât atât,
universul este el însuşi inteligenţial (adică are capacitatea de a produce şi
întreţine reţele de inteligenţă).
Luciul fântânii surprinde într-un joc secund tentaţia cosmosului prin
care nevoia de comunicare se încheagă ca o veritabilă poezie a tehnicii
spiritualizate. Demitizarea vieţii nu ne abandonează într-o lume a
lucrurilor, care ne-ar putea domina sau conduce (soarta omului într-o lume

81
superelectronizată), ci într-un orizont în care emoţia crepusculului se
retrăieşte alături de ochii adânci ai computerelor. Omul entropic devine
astfel judecător şi judecat, cu atitudine în care valoarea metaforei se
măsoară prin nesfârşita mângâiere a speranţei spre frumuseţea celuilalt.
Deoarece prin combinaţii de numere putem obţine simboluri, caractere şi
litere, acestea îşi modifică semnificaţia de element contabil, devenind
principiu explicativ al raporturilor armonice din univers. Sarcina
legiuitorului este de a menţine sistemul într-o stare entropică determinată
de politic. Dacă ar fi să emitem un principiu al gradului de dezordine la
nivelul entropic, la care să se găsească un sistem, atunci acesta ar fi:
gradul de dezordine al unui sistem trebuie să fie acela care-i maximizează
productivitatea. Este, astfel, ţinut sub control gradul de dezordine al
sistemului prin norme obligatorii (legi, decizii, hotărâri, ordonanţe etc.).
Orice normă elaborată din dorinţa de stăpânire a unui fenomen entropic
induce, la rândul ei, dezordine în sistem. Cantitatea mare de informaţie ce
trebuie analizată de legiuitor, pentru a-şi impune voinţa în scopul atingerii
obiectivului, reprezintă principalul obstacol în determinarea nivelului
entropic al sistemului; de aceea, aranjarea, căutarea, ordonarea şi
sortarea informaţiilor, pe de-o parte, dar şi implicarea calculatorului în
procese de raţionalizare, pe de altă parte, dau tehnicii un profund conţinut
uman.
Teoria informaţiei sau, mai precis, teoria statistică a comunicaţiei este
rezultatul lucrărilor unui mare număr de cercetători: H.Nyquist,
R.W.L.Hartley etc., care au studiat modalităţile de utilizare optimă a
mijloacelor de transmitere a informaţiei. Prima expunere sintetică a teoriei
statistice a comunicaţiei este făcută în 1947 de Claude E.Shannon, inginer
la Bell Telephone. Studiul informaţiei presupune, pe de-o parte, analiza
informaţiei propriu-zise - cantitatea de informaţie, entropia unei surse de
informaţii -, iar pe de altă parte, canalul de transmitere (linii telefonice,
radio, fibre optice, unde laser, televiziune sateliţi etc.) cu proprietăţile sale
şi, în fine, relaţiile care există între informaţia ce urmează a fi transmisă şi
canalul a cărui utilizare trebuie optimizată. Problema optimului presupune
existenţa funcţiei obiectiv şi a restricţiilor (problema extrem condiţionat).

82
Din acest unghi de vedere, teoria informaţiei este o teorie a semnalului
în sens larg, ea analizând sistemul sursă - canal - receptor, aplicându-se
telefoniei, radarului, fiziologiei sistemului nervos sau lingvisticii.
Conceptele de bază ale teoriei informaţiei sunt de o mare simplitate şi
generalitate, încât ele sunt aplicabile matematicii, sociologiei, lingvisticii şi
informaticii.
Informaţia desemnează unul sau mai multe evenimente dintr-un ansamblu
finit de evenimente posibile, iar entropia reprezintă unitatea de măsură a
gradului de informatizare a unui sistem.
În sens larg, entropia este mărimea ce desemnează gradul de
dezordine al unui sistem. Noţiunea este introdusă în termodinamică, ea
reprezentând principiul II al termodinamicii şi se reprezintă ecuaţional
astfel:
dQ
ds ≥
T
Al doilea principiu afirmă că în decursul evoluţiei unui sistem izolat,
există o mărime fizică a cărei valoare nu poate decât să crească.
Importanţa acestei mărimi fizice a fost recunoscută în 1854 de către
R.Clausius, care a numit-o entropie (1865). Spre deosebire de precedentul,
acest principiu este specific termodinamicii. În majoritatea teoriilor fizice,
timpul este presupus izotrop, cu alte cuvinte există o invarianţă a legilor
fizicii în raport cu inversarea sensului timpului. Spre deosebire de această
situaţie, în termodinamică există procesele ireversibile care permit să se
fixeze sensul în care se scurge timpul. În termodinamică, timpul este
anizotrop. Entropia unui sistem pentru care timpul ar fi izotrop fiind lipsită
de semnificaţie fizică, convenim ca entropia unui astfel de sistem să fie
nulă oricare ar fi starea sa. În mod mai general, vom numi sistem mecanic
orice sistem care posedă această proprietate. Stările unui sistem mecanic
le vom nota cu (m). Procesele mecanice naturale fiind reversibile, rezultă:
( m1 ) → ( m2 ) şi ( m2 ) → ( m1 ) .
Existenţa mărimii de stare numită entropie şi notată cu H, I, S(a) care
nu poate decât să crească în decursul evoluţiei naturale a unui sistem
izolat, implică relaţia următoare:

83
S (a) = S ((a1)) + S ((a2))
1 2

S (a) = S ((a1)) + ... + S ((ai )) + ... + S ((an ))


1 , 2 ≤ i ≤ n -1
i n

dacă avem (a) → (b), atunci S(a) ≤ S(b).


În 1995, prof.Hoffmann de la Universitatea din Braşov, propune constanta:
H = C0 = R ln 2 = 5,763 J/(mol K bit), cu ajutorul căreia putem
determina echivalentul termic al entropiei informaţiei; altfel spus, cu
ajutorul constantei invocate se determină cantitatea de energie termică
necesară obţinerii unui bit de informaţie.
O informaţie desemnează prin definiţie unul sau mai multe evenimente
dintr-un ansamblu finit de evenimente posibile.
Fie o stivă de dosare de 6 culori şi 5 mărimi diferite. Dacă documentul
căutat va fi într-un dosar roşu, timpul de căutare se va scurta, iar dacă
dosarul este de mărimea i ∈ [1,5], oferim o nouă informaţie care scurtează
şi mai mult timpul căutării.
Practic vorbind, o informaţie este cu atât mai interesantă cu cât ea
diminuează numărul posibilităţilor ulterioare; de aceea, s-a ajuns la
definirea cantităţii de informaţie ca o funcţie crescătoare de N/n, în care:
N reprezintă numărul de evenimente posibile
n subansamblul desemnat de informaţie.
I = k ⋅ log(N/n),
unde: k este o constantă ce depinde de alegerea unităţii de măsură,
I = log 2 ( N / n)
alegem ca unitate de cantitate de informaţie pe aceea care reduce
nesiguranţa la jumătate: n = N/2, [I] = bit
Când dispunem de două informaţii, cantitatea totală de informaţie nu
este egală cu suma cantităţii de informaţie.
N = nr.total de dosare
n1 = nr. dosare roşii
n2 = nr. dosare de mărimea i
n = n1 + n2
log(N/n1) → documentul căutat este într-un dosar roşu.
log(N/n2) → documentul căutat este într-un dosar de mărime i.

84
N n 
log ( N / n1 + n 2 ) = log ( N / n ) = log  ⋅ 1  =
2 2 2  n1 n 
N n N n2 N n
= log + log 1 = log ⋅ = log + log 2
2n 2 n 2n n 2n 2 n
1 2 2
Documentul se găseşte într-un dosar roşu de mărime i:
log(n1/n) este cantitatea de informaţie suplimentară pe care o dă
indicaţia "într-un dosar mic" atunci când indicaţia "într-un dosar roşu" este
cunoscută.
Considerând sistemul E format din subsistemele E1, E2, ..., Ep, atunci
cantitatea de informaţie a subsistemului Ei este:
I(Ei) = log2(N/ni)
iar entropia sistemului este:
Entropia unui sistem aflat la echilibru este maximă. Entropia este o
funcţie luniformă, continuă şi diferenţiabilă.
S ( x ) = λS ( x )
Entropia S(x) est eo funcţei omogenă de ordinul I.
Această noţiune pierde din caracterul său abstract atunci când este
aplicată unui ansamblu de evenimente guvernate de o lege de
probabilitate.

2.4 GANDIREA SI LIMBAJUL


Adesea, în încercările de a defini fiinţa umană se afirmă ca este unica
fiinţă dotată cu gandire şi limbaj ("homo cogitarius", "homo loguens"). Cele
doua fenomene psihice puse in discutie (dar nu numai ele, desigur),
constituie din timpuri stravechi, emblema omului,fiindui specifice şi
deosebindu-im astfel,radical,de celelalte vietuitoare.
In cadrul SPU,interactiunea tuturor elementelor sale componente este o
conditie obligatorie fara de care activitatea umana, adaptarea la la medii,
crearea de valori, etc, nici nu ar fi posibila. Dintre toate aceste elemente
(fenomene psihice), gandirea şi limbajul se afla intr-o stransa legatura, ele
evoluand prin interconditionarea pe tot parcursul ontogenezei. Mentionam

85
insa ca desprinderea lor din contextul SPU este in demers artificial ce
poate fi realizat numai in scopul unei mai bune analize teoretice a
raporturilor dintre ele,in realitate nici un fenomen psihic nefiind izolat de
toate celelalte.
Ingemanarea celor doua fenomene reiese mai intai din apartenenta lor
la ceea ce numim "intelect" ,acel ansamblu de elemente ala SPU care
permit cunoasterea prin detasarea de experienta nemijlocita şi se
constituie treptat, in ontogeneza, prin interactiunea cu mediul socio-
cultural.
Gandirea este procesul psihic cognitiv superior care prin intermediul
operatiilor mintale (analiza, sinteza, comparatia, abstractizarea,
generalizarea), reflecta insusirile esentiale şi relatiile dintre obiectele şi
fenomenele lumii, sub forma notiunilor, propozitiilor (judecatilor şi
rationamentelor).
Notiunea, fiind elementul de baza al gandiri,rezulta ca limbajul se
evidentiaza chiar din definitia acestui complex fenomen psihic,intrucat
notiunea este tocmai semnificatia cuvantului ca element constitutiv al
limbajuluisi ,deoarece semnificatia cuvantului ca element constitutiv al
limbajului şi, deoarece semnificatiile, intelesurile, sunt de natura ideala şi
nu pot exista independent de un purtator material (cuvantul rostit
,scris,citit), apare ca evidenta legatura dintre gandire şi limbaj.
Limbajul este activitatea individuala de comunicare prin intermediul limbii,
ori comunicarea (transmitera de informatii) presupune vehicularea unor
semnificatii între un "emiţător" şi un "receptor", ceea ce nu se poate
realiza decat priun utilizarea unor "coduri" care sa permita materializarea
acestor "mesaje", codurile putand fi semnele (cuvintele) diferitelor limbi
naturale sau limbajul mimico-gesticular (specific surdo-muţilor), sau
alfabetul Morse,etc. O alta componenta esentiala a unui sistem de
comunicare este conexiunea inverasa care are rolul de a regla emisia
mesajelor in functie de efectele produse.
Limbajul fiind "limba in actiune "sau limba preluata (interiorizata) şi
utilizata de fiecare subiect uman (care o gaseste la nastere gata
constituita), inseamna ca limbajul preia şi latura semantica a limbii. Latura
semantica a limbajului nu se suprapune insa integral pe cea a limbii

86
intrucat,pe de o parte, individul nu-şi poate insusi toate semnificatiile
tuturor cuvintelor existente in lexicul unei limbi, iar pe de alta parte,
fiecare individ adauga semnificatiei principale aunui cuvant alte sensuri
secundare,strans legate de experienta sa personala. De exemplu,cuvantul
"matematica" semnifica "stiinta exacta a numerelor şi a relatiilor dintre
ele" dar la aceasta semnificatie valabila pentru oricine se asociaza trairi
subiective (predominant afectiv-motivationale) diferite in cazul unui elev
premiant la olimpiada de matematica fata de un elev corigent. Acestea
sunt tocmai sensurile personale ale cuvantului respectiv, rezultate din
experientele specifice, unice, ale fiecarui elev în legatura cu aceasta
disciplina de studiu.
Este necesar a aminti de asemenea, că gândirea, ca proces logic, realizeaza
legaturile intre diferite notiuni, intrucat acestea nu pot exista separat ci in sisteme de
notiuni de forma piramidala in care notiunile aflate pe o treapta mai inalta cu un grad
mai mare de generalizare şi abstractizare.
De aceea gandirea lucreaza cu constructii mai complexe, cum sunt judecatile şi
rationamentele; acestea trebuie sa se materializeze in constructii lingvistice mai
complexe decat cuvantul ,cum sunt prropozitiile,frazele.Şi asa cum în cadrul
limbajului utilizarea vocabularului unei limbi nu se poate face în absenta unor reguli
gramaticale, tot asa, in cadrul gandirii, utilizarea noţiunilor nu se poate face în afara
legilor logice care vizeaza corectitudinea gandiri, adecvarea ei la realitate. De aceea
se vorbeste despre simetria şi solidaritatea normelor gramaticale şi a celor logice.
Daca avem in vedere evolutia ontogenetica a individului uman,este
usor de observat ca gandirea şi limbajul sunt intr-o stransa unitate; copilul
ce are un limbaj slab dezvoltat are o capacitate redusa de gandire(intelegere
şi solutionare de probleme); maturizarea psihica a individului presupune
unnivel crescand al celor doua fenomene psihice intrucat aceasta
maturizare se realizeaza prin invatare,iar invatarea este activitatea
complexa ce solicita participarea intregului SPU şi inmod special a gandirii şi
limbajului (cu toate formele sale: monologat,dialogat şi colocvial ,scris şi
intern).Aceasta inseamna ca invatarea este in esenta dobandirea
capacitatilor operatorii inplan mental,operatiile luand nastere prin
interiorizare datorita limbajului, a actiunilor externe (dupa cum a demonstrat
Jean Piaget).

87
Legatura dintre gandire şi limbaj se evidentiaza insa şi in situatiile in
care diferite perturbarii ce se pot produce in cadrul unuia, influenteaza
negativ şi pe celelalte; altfel spus, afectarea accidentala a mecanismului
complex al gandiri (intalnite in boli psihice) se manifesta şi prin dificultati
ale comunicarii.
Aşadar, gândirea se formează şi se dezvolta prin intermediul limbajului
in absenta caruia ramane la un stadiu primitiv (a se vedea cazurile de copii
salbatici sau copiii surzi din nastere.
Operaţiile gândirii sunt transformari mintale ale obiectelor şi
fenomenelor care nu pot fi prelucrate decat prin intermediul limbajului:
-analiza (desfacerea intregului in partile componente);
-sinteza (refacerea intregului) necesita urtilizarea limbajului;
-comparaţia (relevarea asemanarilor şi a deosebirilor dintre obiectele
gandirii pe baza unui criteriu);
-abstractizarea (retinerea unor insuşiri prin renuntare la altele);
-generalizarea (formarea claselor pe obiecte şi fenomene) presupune
interventia limbajului ca suport sau instrument pentru vehicularea
semnificatiilor corespunzatoare.
Intelegerea, ca functie a gandirii ce consta in stabilirea de legaturi intre
noile informatii şi cele vechi,n-ar fi posibila fara sprijinul limbajului.
Rezolvarea de probleme (ca proces de mobilizare a resurselor psiho-
nervoase pentru depăşirea obstacolului cognitiv), este regimul în care
functioneaza, de regula, gandirea;aceasta este imposibila in absenta
verbalizarii care este prezenta pe tot parcursul sau în punerea problemei
(reformularea datelor), emiterea ipotezelor, intocmirea planului mental,
rezolvarea propriu-zisa şi eventual, verificarea.
La randul sau limbajul, ca mijloc al tuturor fenomenelor psihice, deci şi
al gandirii, ar fi un simplu ambalaj o forma fara continut, daca nu ar dispune
şi incarcatura semantica.
Disocierea dintre gandire şi limbaj (care atrage atentia, prin contrast,
tocmai asupra ingemanarilor lor) se manifesta pregnant invatarea (mai
bine zis "memorarea") mecanica ce se opreste la nivel formal, pur verbal,
fara a patrunde prin intelegere (deci prin gandire) in esenta lucrurilor şi
fenomenelor.

88
De aceea funcţiile (rolurile) esentiale ale limbajului,la nivelul SPU sunt
inseparabile:
-functia de comunicare se realizeaza in unitate cu cea cognitiva şi
ambele sunt dependente de cea reglatorie;
-functia persuasiva (de convingere ar fi imposibila in absenta
rationamentelor;
-functia dialectică a limbajului este implicata chiar in solutionarea
conflictelor problematice (apartinand gandirii).
La nivelul personalitatii, limbajul, în toate formele sale,este un indicator
cert al capacitatii intelectuale; bogatia vocabularului, corectitudinea
gramaticala, cursivitatea, logica flexivităţii şi fluenţei găndirii. În acelaşi
timp, dovada înţelegerii deci a funcţionalităţii găndirii) nu se poate face
decat prin intermediul verbalizarii, exteriorizării prin limbaj a ideilor.
În concluzie, unitatea în interacţiune (reciprocă) a gândirii şi limbajului
poate fi considerată un punct de pornire cu rol central în înţelegerea
interdependenţei tuturor fenomenelor în cadrul complexului sistem psihic
uman şi a integrării acestuia în mediul socio-cultural care îl condiţionează.

2.7 INFORMAŢIE ŞI LIMBAJ

Orice model de comunicare este, în acelaşi timp, un model de


translaţie, de transfer de semnificaţii. Fiecare persoană recurge, deliberat
sau datorită unor deprinderi nemijlocite, la două surse de aprovizionare
lingvistică: limbajul curent, corespunzător nivelului său de instruire şi un
tezaur de limbă personal - parte indisolubilă a subconştientului, a
amintirilor şi a ansamblului unic, specific identităţii somatice şi psihologice
a individului. Fiecare act de comunicare are un substrat personal ce
modifică definiţiile - mutaţiile semantice curente din limbajul public.
Conceptul de limbaj normal sau standard este o ficţiune statistică; de
aceea, limba unei comunităţi, oricât de uniformă ar fi configuraţia sa
socială, este o totalitate inepuizbabilă şi multiplă de atomi lingvistici, de
sensuri personale definitiv ireductibile. Vorbim pentru a comunica, dar şi
pentru a ascunde, a lăsa unele lucruri nerostite. Capacitatea fiinţei umane
de a minţi are o paletă largă, de la tăcere până la minciuna sfruntată.

89
Modelul de comunicare "emiţător-receptor", care reprezintă orice
proces somiotic şi semiontic, este ontologic echivalent cu modelul "limbă-
sursă, canal de transmitere, limbă-receptoare". În etapele procesului de
comunicare există operaţii de descifrare interpretativă, funcţii de
codificare-decodificare sau sinapsă. În interiorul unei limbi sau între mai
multe limbi, comunicarea umană este echivalentă cu traducerea, iar un
studiu al traducerii este un studiu al limbii. Faptul că zeci de mii de limbi
diferite, reciproc incomprehensibile, s-au vorbit şi se vorbesc pe mica
noastră planetă este o expresie grăitoare a enigmei profunde a
individualizării umane, a dozelor biogenetice şi biosociale care confirmă că
nu există două fiinţe umane identice. Limbajul este o selecţie evolutivă,
avantajoasă, dar în acelaşi timp, reducător, limitativ al spectrului mai larg
de posibilităţi semiotice.
Referindu-se la posibilul transfer al conceptelor filozofice chineze în
engleză, I.A.Richards remarca: "Avem de-a face, în acest caz, cu ceea ce ar
putea fi posibil cel mai complex tip de eveniment ce a avut loc în evoluţia
universului. Trecerea de la limbajul natural la cel formal nu rezolvă
problema, dar o transferă din planul ontic în cel tehnic, logico- matematic".
Faptul că sate aflate la câţiva kilometri depărtare, nedespărţite prin ape
sau înălţimi ce ar constitui bariere, folosesc limbi ininteligibile face
neoperantă schema darwiniană a unei evoluţii şi ramificaţii după
caracterul propriu şi economia demonstrabilă a mecanismului de adaptare.
De asemenea, nu dispunem de criterii care să ierarhizeze limbile sau de o
bază solidă pentru a dovedi că limbile au dispărut datorită mijloacelor
gramaticale sărace; dimpotrivă, unele din limbile moarte se află printre
splendorile indiscutabile ale inteligenţei umane.
Varietatea faunei şi florei nu reprezintă o întâmplare sau irosire, ea este
un factor nemijlocit al dinamicii creşterii evolutive, al polenizării încrucişate
şi selecţiei competitive; din acest unghi, corelat cu sfera posibilităţilor
ecologice, sporirea speciilor este rentabilă.
Departe de a fi rentabile şi demonstrabil avantajoase, numărul şi
varietatea foarte mare de idiomuri umane, împreună cu realitatea unei
incomprehensibilităţi reciproce, constituie un obstacol serios în calea
progresului speciei.

90
Numeroase culturi şi comunităţi au dispărut din istorie pentru că
limbajul lor specific nu permitea comunicarea cu principalele curente de
forţă intelectuală şi politică. Nu de puţine ori, deosebirile lingvistice şi
incapacitatea exasperantă a oamenilor de a se înţelege unii cu alţii au
generat resentimente şi dispreţ reciproc.
Putem concluziona că limbile au fost, de-a lungul istoriei omenirii, zone
de tăcere pentru alţi oameni şi limite de separare.
Toate civilizaţiile au versiunile lor despre Babel, mitologia lor privind
împrăştierea iniţială a limbilor. Există două încercări fundamentale de a
rezolva metaforic problema. Greşeala iniţială, eliberarea accidentală a
haosului lingvistic, în maniera cutiei Pandorei sau, mai obişnuit, condiţia
limbajului omenesc, incapacitatea de a comunica prin nici un canal
constituie o pedeapsă. Un turn nebunesc a fost înălţat spre stele. Titanii s-
au luptat cu sălbăticie între ei şi din rămăşiţele lor au apărut fragmentele
separate ale limbajului; trăgând cu urechea la taifasul zeilor, omul muritor
a fost lăsat năuc şi a uitat complet limba sa maternă universală.
Leibnitz şi J.G.Hamann afirmă că esenţa omului este legată de limbă;
misterul limbajului caracterizează esenţa sa, poziţia sa intermediară în
succesiunea ce se întinde de la materia neînsufleţită la ordinul superior al
creaţiei. Limba este materială prin faptul că necesită acţiunea muşchilor şi
a coardelor vocale, dar ea este, în acelaşi timp, nepalpabilă şi, datorită
înregistrării şi amintirii, atemporală, deşi acţionează într-un flux temporal.
Limba Arhitectului Universal, limba paradisului Ur-Sprache a fost în
concordanţă cu realitatea ca nici o altă limbă după Babel. Cuvintele şi
obiectele s-au potrivit, existând o trasare completă a limbii pe adevărata
substanţă şi formă a lucrurilor. Fiecare denumire, fiecare proporţie a fost o
ecuaţie, cu rădăcini unic şi perfect definite, între percepţia umană şi
realităţile situaţiei.
Astfel, Babelul a reprezentat a doua cădere a omului în unele privinţe la
fel de tristă ca prima. Adam fusese izgnoit din grădină - exilul omului din
harmonia mundi -, oamenii erau acum alungaţi din singura familie a
omului, limba universală.
Numele de esperanto conţine în el, nedeghizată, rădăcina unei
speranţe vechi şi rezistibile.

91
Kepler a fost de acord cu împrăştierea limbajului iniţial, iar sclipirile
semnificaţiei divine puteau fi găsite în logica pură a matematicii şi în
tonurile armonice tot matematice în esenţă.
Muzica sferelor, acordurile pitagoreice, logica internă a existenţei
proclamă arhitectura ascunsă a limbajului divin.
Scrierile lui Menard privind "un vocabular poetic al conceptelor" şi cele
privind "legăturile dintre gândirea lui Descartes, Leibnitz şi John Wilkins"
constituie trimiteri la eforturile secolului al XVIII-lea de a realiza un sistem
lingvistic şi ideogramatic universal.
Monografia despre "logica simbolică a lui George Boole" indică
realizarea legăturilor dintre aspiraţia timpului spre o inter-lingua pentru
discursul filozofic şi "universalismul" simbolicii moderne şi al logicii
matematice.
Leibnitz a fost interesat de posibilităţile unui sistem semantic universal,
inteligibil pentru toţi oamenii. Un asemenea sistem ar fi similar cu
simbolismul matematic, atât de eficace tocmai pentru că operaţiile
matematice au convenţii ce par să fie desprinse din însăşi arhitectura
gândirii umane şi se înfăţişează independente de orice variaţie locală.
Simbolismul matematic este implicat în aproape toate modelele elaborate
pentru o gramatică universală.
Toată dizertaţia de până aici reprezintă un argument incontestabil al
direcţiilor în care se deplasează nevoia de comunicare, şi anume către un
limbaj universal într-o societate în care totul se universalizează: forţa de
muncă, aspiraţiile, condiţiile de trai, legile ţărilor care trebuie armonizate
unei înţelegeri globale sau regionale etc. Toate aceste probleme de mare
actualitate au un impact imprevizibil asupra sistemului şi conştiinţei
economice şi juridice, pe de-o parte, datorită tehnicii informatice care
modifică ierarhiile tradiţionale în administraţie, iar pe de altă parte,
datorită nevoii de adaptare a legilor raţionale şi de armonizare a acestora
într-un cadru mai larg, proces care de multe ori vine în contradicţie cu
tradiţia, obiceiurile şi convingerile unui anumit grup social.
Nevoia de comunicare a economiştilor din diverse ţări ale planetei este
evidenţiată de cel puţin două elemente fundamentale:

92
- procesele economice, juridice, financiare, informaţionale depăşesc, de
cele mai multe ori, graniţele şi de aceea, punerea în acord a intereselor
partenerilor, stingerea conflictelor, precum şi construirea unor instituţii
transnaţionale presupun, înainte de toate, comunicarea economiştilor care
reprezintă avangarda oricărei acţiuni; toate instituţiile internaţionale au şi
intenţia schimbului economic;
- obligarea psihologului de a acţiona în limitele unui sistem conduce la
micşorarea schimbului de valori, la imposibilitatea realizării unui concept
economic universal, deci la imposibilitatea comunicării atât din punct de
vedere al barierelor conceptuale, cât şi de limbaj. Informatica pare să
rezolve sau cel puţin să atenueze din limitările originale prin extinderea
limbajului tehnic informatic şi încoronarea lui psihologie limbaj universal de
comunicare. Extinderea activităţii informatice de la operatorul individual la
reţelele locale, naţionale şi regionale la reţelele deschise de tip INTERNET,
reprezintă paşi importanţi spre realizarea unei paradigme economice
planetare.

2.8 FILOSOFIA INFORMATICII

Orice demers cognitiv se desfăşoară întotdeauna într-un cadru


paradigmatic care determină arsenalul conceptual pe care se sprijină
construcţia teoretică a problemei şi orizontul în care se realizează această
construcţie.
În etapa de evoluţie actuală a informaticii, marcată de necesitatea unor noi
tipuri de calculatoare, adecvate unor structuri şi softuri ce rezolvă
probleme tot mai complexe (sisteme ce se pot adapta, decizii în câmp
dinamic cu retroacţiune, inteligenţă artificială, conexiunea natural–
artificial), capacitatea cadrului paradigmatic existent este epuizată, criza
conduce la interogaţia fundamentelor paradigmei (criza fundamentelor).
Funcţiile paradigmei sunt:
- unificare şi sistematizare a domeniului – conceptualizarea într-un
ansamblu organic cu conexiuni sistemice;
- explicare şi unificare a experienţei – controlează relaţia cu obiectul;

93
- proiectivă – orice act de cunoaştere se produce într-un orizont
predeterminat ce dă acestuia caracter anticipativ.
Atitudinea naturalistă are psihologie orizont investigaţional ordinea
fizică, singura capabilă a furniza mijloacele pentru sesizarea ansamblului
naturii şi legilor care controlează unitatea sa. Paradigma bazată pe
“reţelele neuronale” reprezintă un împrumut din biologie ce are psihologie
model creierul uman, sperându-se că, modelând un neuron prin circuite
electronice şi conectând neuronii între ei, să se realizeze un sistem
guvernat de aceleaşi legi ca şi mediul natural. Entitatea naturală are o
cauzalitate imanentă, evoluţia ei se realizează în virtutea legilor naturale.
Entitatea artificială este produsul unei cauze raţionale deosebită de
materia pe care o organizează. Modelul construit pentru a explica
fenomenele biologice este inadecvat din cel puţin trei motive
fundamentale:
-explicaţia cauzală specifică ştiinţelor naturii este insuficientă,
organismul uman având componente semnificative refractare cauzalităţii
mecanice care-l reduce la un agregat;
-explicaţia cauzală aplicabilă materiei înseamnă a căuta natura vieţii în
materie, caracterizată doar prin proprietăţi fizice, nu şi biologice sau
psihice;
-tratarea corpului doar din perspectiva obiectului explicabil în funcţie de
alte obiecte fără a-l privi simultan şi ca subiect (corp propriu dependent de
un eu) falsifică lucrurile.
În actuala situaţie ştiinţifică, trebuie recunoscută, în mod explicit,
dualitatea ireductibilă a două universuri:
- universul fizic şi logic;
- universul biologic şi mental.
Metodele biologice sunt la fel de inadecvate pentru că în universul
informatic nu acţionează obiectele fizice, forţele sau energiile, ci sensurile,
structurile informatice fiind purtătoarele de semnificaţii, nu semnificaţia
însăşi. De aceea, paradigma informatică la nivel de hard-ware trebuie să
elucideze modul în care coexistă faptele fizice şi logice şi să prezinte
sistematic proprietăţile acestui univers fizico-logic.

94
Pentru definirea informaticii ca o componentă a fenomenului calculului
în general trebuie definite două categorii distincte de noţiuni:
- notaţii, algoritmi, operatori (scrierea, alfabetele, algebra, calculul
diferenţial, calculul integral);
- dispozitivele utilizate (abacul, tiparul, calculatorul).
Abordarea fenomenologică a studiului şi descrierea în sens
metodologic, mai precis hermeneutică, dat fiind că această explicitare
priveşte un produs al spiritului, descrie calea de acces sistematic elaborat
datorită caracterului latent şi disimulat al paradigmei implicite.
Obiectul şi conceptele fundamentale ale informaticii sunt stabilite prin
investigaţia prealabilă a genezei sale prin conservarea tradiţiei (operaţie
de schimb valoric între trecut şi prezent).
Din perspectivă istoricistă, informatica reprezintă o componentă ce a
determinat schimbări fundamentale în modul de a interpreta lumea, când
procesele naturale sunt prezentate ca un fond calculabil.
Ontologia este teoria obiectului în general, informatica reprezintă
tehnologia manipulării şi calculabilităţii obiectului în general.
Dualitatea suport tehnologic–aplicaţii (hard-ware şi soft-ware)
reprezintă o particularizare a dualităţii sensibilitate–intelect din domeniul
cunoaşterii. Abordarea fenomenologică a nivelului fizic consideră entităţile
fizice nu fapte fizice, ci fenomene, iar obiectul fizic psihologie rezultat al
unei activităţi.
Nivelul logic are o organizare proprie – domeniul sensului. Suportul fizic
trebuie astfel organizat, încât să poată susţine universul construcţiilor
logice, reducându-se influenţa sa la minimum. Prin instituirea semnului ca
suport de transmitere a informaţiei se realizează un mediu universal de
expresie ce permite construirea edificiului logic independent de suportul
fizic.
În cadrul planului fizic, abordarea este posibilă numai în conformitate
cu legile mecanice subordonate ordinii cauzale. Cauzalitatea mecanică
explică totalitatea prin părţi, admite preexistenţa părţilor şi reduce
totalitatea la un agregat; prezentul este determinat de trecut.
În cadrul planului logic, acţionează legea cauzelor finale, care se
manifestă conform legilor formale; în acest cadru, întregul preexistă

95
părţilor, el acţionând ca o cauză: prezentul este anterior determinat, nu
ceea ce s-a întâmplat controlează comportarea, ci ceea ce a fost dinainte
programat să se întâmple.
O structură de calcul nu manipulează aspectele fizice decât prin
intermediul celor logice; are loc, pe de-o parte, o subordonare a aspectelor
fizice celor logice şi o independenţă a planului logic de cel fizic. Fiind o
ştiinţă profund marcată de aspectul tehnologic, sub raport funcţional ea
este determinată de două tipuri de factori:
- factori relativi la aspectele logice;
- factori relativi la aspectele economice.
Spre deosebire de formele naturale care sunt înnăscute, ele
dezvoltându-se din interior datorită unor principii generatoare şi
formatoare, formele tehnice sunt comunicate din exterior şi se impun
materialului dat. În cazul obiectului natural, părţile lui aflate împreună se
produc reciproc, întregul luând naştere din cauzalitatea proprie (finalitatea
internă şi imanentă).
Fiinţarea obiectului artificial este totdeauna produsul unei confecţionări,
produs pentru a fi folosit şi uzat. Facultatea de judecare este tehnică,
natura este doar reprezentată ca tehnică, noi introducem cauze finale în
lucruri şi nu le scoatem din percepţia lor. În cazul informaticii, suportul fizic
trebuie organizat într-un mediu de expresie necesar constituirii universului
logic.
Din punct de vedere al intuiţiei, toate fenomenele sunt mărimi
extensive (entităţi dotate cu mărime); în toate fenomenele realul, care
este un obiect al senzaţiei, este o mărime intensivă, ceea ce permite
introducerea semnului cu ajutorul căruia se pot reprezenta mărimile
extensive. Din motive tehnice, se aleg doar două clase de valori, în algebra
booleană, ele fiind zero şi unu. Proprietatea pe care o are sinteza hard-
ware de a elimina anumite aspecte fizice, în procesul compunerii
schemelor, o numim proprietatea de virtualizare a suportului fizic.

96
CAPITOLUL 3
PSIHOMETRIA

3.1. CHESTIUNI PRELIMINARII

Psihometria este componentă a ciberneticii psihologice împreună cu informatica


psihologică şi modelarea cibernetico-psihologică.
Psihometria este o ştiinţă complexă cu un arsenal diversificat de
metode şi cu o arie vastă de aplicaţii, fiind rezultatul unei îndelungate
evoluţii. Ea a apărut din necesităţi practice, şi anume din nevoia reală de a
cunoaşte în expunere numerică diferitele fenomene din natură şi societate.
Statisticizarea este un proces care a cuprins în orbita sa toate ştiinţele
datorită necesităţii prelucrării volumului din ce în ce mai mare de rezultate.
Psihometria este ştiinţa care descrie şi analizează numeric, cantitativ
determinările calitative ale fenomenelor psihologice de masă, supuse
acţiunii legilor statistice, dezvăluind particularităţile lor de volum,
structură, conexiune, dinamică, precum şi legile care le guvernează. Sub
raport gnoseologic, Psihometria are următoarele faze:
a) Observarea – culegerea informaţiei despre procesul sau obiectul luat
în studiu;
b) Formularea ipotezelor;
c) Predicţia – deducţiile ce se fac pe baza ipotezelor formulate;
d) Validarea – este etapa de generalizare şi verificare a predicţiilor
formulate prin culegerea de noi rezultate sau efectuarea de experimente.
Multitudinea de definiţii date psihometriei are determinări istorice,
metodologice şi aplicative.
Determinările istorice privesc faptul că Psihometria s-a constituit ca o
ştiinţă interdisciplinară cu un profund caracter social.
Sub raport metodologic, Psihometria include un sistem de metode în
special cantitative, cu fundamentarea epistemologică specifică.

97
Psihometria reprezintă aplicarea ştiinţelor pozitive (statistica,
matematica, mecanica, termodinamica, ştiinţa calculatoarelor) în
psihologie.
Psihometria s-a născut din necesităţi practice, evoluţia sa către ştiinţă
realizându-se în următoarele etape:
a) Psihometria descriptivă;
b) Psihometria analitică sau funcţională:
– aritmetică;
– probabilistică;
– informaţională;
– sistemică.
În prezent, Psihometria dispune de un arsenal de metode şi de o teorie
generală.
Cultura statistică devine tot mai mult o componentă a culturii generale,
iar gândirea statistică o manieră de analiză şi interpretare a fenomenelor.
Apărută din nevoia de a surprinde cantitativ fenomenele sociale,
Psihometria a apărut în mediul social, extinzându-şi aria de investigaţie şi
particularizându-se ca ştiinţă în nenumărate domenii.
Psihometria defineşte sistematic conceptele, noţiunile, principiile şi
metodele de cercetare statistică în domeniul psihologic.
Sub raport metodologic, Psihometria are două componente distincte:
• Psihometria descriptivă reprezintă componenta clasică a statisticii, care
are ca obiect de studiu descrierea statistică;
• Psihometria inductivă reprezintă componenta care analizează prin
metode specifice datele experimentale; ea mai poartă denumirea şi de
inferenţa statistică.

2.2. ISTORICUL PSIHOMETRIEI


Există consemnări istorice precum că operaţii statistice (evidenţa
populaţiei, a terenurilor, a grânelor) s-au efectuat încă din anii 2300 î.Ch.,
în China; egiptenii efectuau evidenţe ale terenurilor, populaţiei şi recoltelor
în mod regulat încă din anii 1900 î.Ch. În textele biblice, în Grecia antică
sunt menţionate înregistrări pentru ca în imperiul roman să capete un
aspect regulat – recensăminte (census). În timpul împăratului Augustus s-a

98
făcut bilanţul bogăţiilor imperiale, pentru ca în timpul lui Antonius Pius să
devină obligatorie declararea naşterilor, înfiinţându-se şi birouri în care se
păstrau registrele fiscale, vamale, cadastrale etc.
Investigaţiile au fost diversificate în Evul Mediu:
– inventarierea de bunuri ale feudelor, mânăstirilor, breslelor şi
corporaţiilor;
– însemnările naşterilor, căsătoriilor, deceselor la parohii;
– lucrări de evidenţă din iniţiativa statului.
Contabilizarea resurselor în antichitate şi Evul Mediu a avut scopuri
pragmatice, efectuându-se fără criterii riguroase.
Depăşirea stadiului de statistică practică sau materială în exclusivitate
s-a produs în momentul în care, peste interesele practice imediate, s-au
evidenţiat interese de ordin ştiinţific, de analiză cu mijloace matematice a
fenomenelor consemnate.
a. Etapa descriptivă (universitară). În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea,
Psihometria reprezenta descrierea statului – expunerea situaţiei
geografice, economice, politice – perfecţionându-se în perioada Renaşterii;
preluată de la italieni, descrierea statului a atins apogeul în secolele al
XVII-lea şi al XVIII-lea în Germania, unde a căpătat un caracter mult mai
organizat prin Şcoala descriptivă germană fondată de Herman Conrig
(1600÷1681). Gottfried Achenwall (1719÷1772) continuă învăţământul
statistic la Universitatea Göttingen, unde descrierea statului devine
disciplină de predare academică.
Etimologic, cuvântul statistică provine de la latinescul medieval status,
„stat“ sau „stare politică“ prin intermediul substantivului italian statista, cu
înţelesul de „om politic versat în treburile statului“.
A. L. Schlözer (1735÷1809) a exprimat obiectul statisticii în trei
cuvinte:
Vires unitae agunt, care au următoarea semnificaţie:
vires se traduce prin forţele naturale şi dobândite (oamenii, teritoriul şi
avantajele naturale);
unitae – forma şi organele de guvernământ;
agunt – guvernarea şi administraţia.
Psihometria este istorie în repaus, istoria – statistică în mişcare.

99
W. Hooper defineşte Psihometria astfel:
„Ştiinţa despre organizarea politică a statelor moderne ale lumii“.
Büsching dă statisticii o formă numerică remarcabilă utilizând
evidenţele oficiale.
Psihometria a intrat în istoria disciplinelor ştiinţifice ca o disciplină
descriptivă, orientată spre informaţie şi nu spre căutarea de legi.
b. Faza aritmeticii politice. În timp ce în universităţi Psihometria se
configura ca disciplină descriptivă a statului, în afara universităţilor din
Anglia se năştea o statistică total deosebită sub numele de aritmetică
politică, ceea ce presupune:
– analiza datelor de observaţie prin procedee matematice;
– desprinderea regularităţilor în fenomenele sociale;
– formularea de previziuni.
Folosirea metodei analitice, preconizată de filosofii materialişti
metafizicieni ai timpului, recurgerea la instrumentul matematic şi căutarea
legităţilor prefigurează Psihometria modernă.
Reprezentanţii şcolii aritmetice politice din Anglia au pus accentul mai
ales pe cercetarea fenomenelor demografice, deoarece vedeau în
populaţie izvorul bogăţiei şi puterii acestei ţări.
John Grannt (1620÷1674) pune în evidenţă legităţile creşterii
populaţiei, ale echilibrului numeric dintre sexe, ale fertilităţii, mortalităţii,
realizând chiar o tabelă de mortalitate.
William Petty (1623÷1689), întemeietorul economiei politice moderne,
este creatorul denumirii Aritmetica politică; în cartea cu acelaşi nume face
un studiu al fenomenelor socialeîn expresie cantitativă. Utilizează date şi
calcule numerice în compararea potenţialului uman şi economic al
diferitelor state şi, în particular, în evaluarea posibilităţilor comerciale şi
maritime ale Angliei în rivalitatea sa cu Franţa.
Şcoala aritmeticii politice engleze este preluată de germani, care prin
Johann Peter Süssmilch (1707÷1767) realizează o sinteză a aritmeticii
politice prin problematicile abordate:
– căutarea explicaţiei fenomenelor vieţii umane şi indicarea
legilor ce le guvernează;
– corelarea fenomenelor demografice şi economice;

100
– examinarea fenomenelor în dinamică;
– identificarea regularităţilor în masa de observaţii;
– alegerea şi evaluarea critică a datelor.
Aritmetica politică s-a dezvoltat foarte mult în demografie,
construindu-se tabele de mortalitate în mai toate ţările occidentale, tabele
care au constituit punctul de plecare al industriei de asigurări.
c. Faza probabilistă. În timp ce descrierile statistice devin obiect al
instituţiilor publice, domeniul conceptual al aritmeticii politice capătă o
nouă dimensiune odată cu introducerea calculului probabilităţilor.
Primele încercări teoretice au fost făcute de Jacob Bernoulli, care a
formulat „legea numerelor mari“, a deosebit probabilitatea apriori
(matematică, logică sau deductivă) de probabilitatea aposteriori (statistică,
empirică sau inductivă) şi a schiţat posibilitatea aplicării calculului
probabilităţilor în economie.
Pierre-Simon Laplace (1749÷1827) a evidenţiat avantajele în studiul
fenomenelor dependente de cauze complexe şi a demonstrat utilizarea
posibilă a acestui calcul în exploatarea rezultatelor statistice privind
fenomenele sociale.
Karl Friederich Gauss (1775÷1855) defineşte legea normală de
repartiţie.
Simon Denis Poisson (1781÷1840) descoperă legea de repartiţie a
evenimentelor rare studiind probleme de demografie, de statistică morală
şi judiciară, cu aplicaţii ale calculului probabilităţilor.
Adolph Quételet (1796÷1874) înlocuieşte noţiunea de homo
economicus al clasicilor cu homo statisticus, construind un fel de fizică
socială conform căreia caracterele fizice, intelectuale şi morale ale
oamenilor, observaţi în masă, s-ar echilibra într-o fiinţă fictivă, ideală,
dorită de natură în jurul căreia oamenii reali s-ar distribui la întâmplare,
analog erorilor în măsurarea unei mărimi.
Conceptul de om mediu implică noi concepte, cum ar fi: repartiţie,
medie, dispersie, observare de masă, regularitate, esenţiale în cercetările
statistice.
Concepută ca o fizică socială, Psihometria lui Quételet încorpo-rează
ideea că regularităţile descoperite prin observarea de masă rezultă din legi

101
care se impun omului în ordinea fizică şi morală. Psihometria devine o
teorie sintetică, cu un arsenal de principii, tehnici şi procedee fiind
denumită „anatomia societăţii“; ea are drept obiectiv observarea
modificărilor pe care le suferă popoarele în starea lor fizică şi morală.
Aria de investigaţie a statisticii îşi lărgeşte problematica prin
cercetarea variaţiei şi a relaţiilor cauzale în masa fenomenelor, dezvăluirea
regularităţilor, investigarea cu predilecţie a fenomenelor vieţii umane.
Interpretarea probabilistă a statisticii este continuată de A. Cournot
(1801÷1877), după care Psihometria este ştiinţa care are ca obiect
culegerea şi coordonarea faptelor de orice fel, încât să se obţină raporturi
numerice sensibil independente de anomaliile hazardului şi care denotă
existenţa cauzelor regulate a căror acţiune s-a combinat cu cea a cauzelor
întâmplătoare.
Începuturile statisticii româneşti sunt marcate de două personalităţi
proeminente: Ion Ionescu de la Brad (1818÷1891) şi Dionisie Pop Marţian
(1829÷1865).
Psihometria modernă. Sfârşitul secolului XIX marchează o nouă etapă
în evoluţia procesului de conceptualizare a statisticii, şi anume etapa
constituirii statisticii moderne, în cadrul căreia gândirea s-a deplasat spre
interpretarea analitică a fenomenelor de masă şi obţinerea de concluzii
inductive pe baza observaţiilor empirice. Această schimbare de conţinut a
statisticii a determinat întrepătrunderea cu matematica, în special prin
şcoala anglo-saxonă de statistică matematică ai cărei principali
reprezentanţi sunt Fancis Galton (1822÷1911), Karl Pearson (1857÷1936)
şi Ronald Aylmer Fisher (1890÷1962).
„Variaţia legată“ a variabilelor observate ale colectivităţii statistice,
dezvăluită de Galton, transpusă apoi în limbaj matematic de Pearson, se
constituie într-o teorie coerentă denumită teoria corelaţiei statistice.
R. A. Fisher conturează obiectul statisticii ca fiind alcătuit din trei
categorii de probleme:
• probleme de specificaţie – expresia matematică a legii de repartiţie a
populaţiei;

102
• probleme de estimaţie – depistarea metodelor convenabile pentru
calculul coeficienţilor proprii estimaţiei parametrilor necunoscuţi ai
populaţiei;
• probleme de repartiţie – repartiţia estimaţiilor parametrice şi a unor
coeficienţi aleşi pentru a testa validitatea specificaţiei.
În domeniul modern conceput de Fisher, se porneşte de la ipoteze
statistice asupra procesului sau fenomenului observat, consecinţele lor
logic deduse se compară cu datele disponibile, stabilindu-se concordanţa
cu ipotezele stabilite.
În accepţiunea modernă, Psihometria este preocupată de genera-
lizarea rezultatelor obţinute pe eşantion la întregul sistem, înlocuindu-se
observarea totală cu sondajul statistic, estimându-se totodată gradul de
incertitudine al concluziilor inductive.
În diversitatea definiţiilor, se disting două opinii:
– Psihometria – metodă de cercetare;
– Psihometria – disciplină ştiinţifică cvasi-independentă.
d. Etapa informaţională a gândirii statistice începe cu teoria
matematică a comunicaţiei a lui Claude Shannon (1948).
Teoria informaţiei este o ramură a matematicii, adiacentă calculului
probabilităţilor şi ciberneticii şi care studiază problemele matematice ale
obţinerii, transmiterii, stocării şi transformării informaţiei. Modelul lui
Shannon este statistico-probabilistic şi conţine drept noţiune fundamentală
entropia informaţională H.
H = −∑Pi log p i unde:
pi reprezintă probabilităţile sau frecvenţele semnalelor sursei.
e. Etapa sistemică a statisticii reprezintă un sistem de noţiuni,
organizat în jurul conceptului de probabilitate, de metode ştiinţifice,
elaborate de Psihometria matematică, cu fundamentare epistemologică
explicită şi cu o varietate de domenii de aplicare, acoperind practic natura
şi societatea.
Cercetările ştiinţifice simt necesitatea unei „escorte statistice“ în două
momente fundamentale ale demersului cognitiv:
– momentul empiric – culegerea şi prelucrarea faptelor brute;

103
– momentul aplicativ – verificarea teoriilor pe calea confruntării cu
realitatea.
Psihometria pune la dispoziţie tehnici şi procedee adecvate operaţiilor
întreprinse în fiecare din cele două momente metodologice ale cunoaşterii
ştiinţifice.
Pe terenul ori în vecinătatea statisticii au apărut numeroase discipline
şi teorii noi, cum sunt „metriile“ (biometria, econometria, psihometria,
sociometria, tehnometria, jurimetria), cercetările operaţionale, cibernetica,
teoria informaţiei, teoria deciziilor.
În sensul cel mai larg, Psihometria este matricea oricărei ştiinţe
experimentale, iar ca furnizor principal de informaţii este indispensabilă
activităţii de conducere.
Teoria probabilităţilor este teoria matematică ce se ocupă cu studiul
fenomenelor întâmplătoare sau aleatoare utilizând în acest scop metodele
deductive ale matematicii. Fenomenelor aleatoare de masă le este
caracteristică proprietatea de stabilitate a frecvenţelor. Conceptul
fundamental de probabilitate corespunde intuitiv constantei în jurul căreia
oscilează frecvenţele şi către care şirul acestor frecvenţe tinde când
numărul probelor creşte nelimitat (Legea numerelor mari a lui J. Bernoulli).
În teoria probabilităţilor există două definiţii:
– definiţia clasică a probabilităţii;
– definiţia axiomatică a probabilităţii.
Probabilitatea caracterizează gradul de probabilitate a producerii unui
eveniment în condiţii bine determinate.
Psihometria matematică este disciplina matematică consacrată
elaborării noţiunilor şi metodelor specifice studiului statistic al fenomenelor
de masă. Într-o formulare generală, Psihometria matematică se ocupă cu
gruparea, analiza şi interpretarea datelor referitoare la anumite fenomene,
precum şi unele previziuni privind producerea lor în viitor.
Psihometria matematică include:
– teoria sondajului – formularea principiilor şi procedeelor de prelevare
a eşantioanelor şi de prelucrare a datelor de observaţie potrivit cu regulile
calculului probabilităţilor, în scopul de a dobândi cantitatea de informaţie
necesară estimării parametrilor populaţiei reprezentate;

104
– teoria estimaţiei – construirea formulelor care permit evaluarea
parametrilor unei populaţii pe baza informaţiei rezultate din cercetarea pe
eşantion;
– verificarea ipotezelor statistice – elaborarea metodelor cu ajutorul
cărora se judecă valabilitatea ipotezelor privind parametrii sau forma de
repartiţie a unei populaţii plecând de la eşantion;
– teoria deciziilor statistice – stabilirea metodelor de inferenţă statistică
aplicabile la luarea deciziilor în condiţii de incertitudine.
a) Aria de investigaţie
Psihometria studiază regularităţile fenomenelor de masă sau a
fenomenelor de tip colectiv.
Fenomenele de masă se produc sub acţiunea unor factori cu caracter
sistematic, asociaţi cu cei întâmplători în cadrul unor relaţii de cauzalitate
dinamice.
Fenomenele simple sau certe sunt fenomenele în care relaţia cauză-
efect este imediată şi univocă adică unei cauze îi corespunde un efect şi
numai unul.
Există şi fenomene care apar ca rezultat al combinării complexe a unei
mulţimi dinamice de factori şi influenţe care determină apariţia unor
fenomene cu multiple manifestări individuale aparent întâmplătoare.
Determinarea trăsăturilor specifice unei colectivităţi trebuie cercetată
colectivitatea în totalitatea ei. Fenomenele caracteristice unei colectivităţi
se numesc fenomene de masă şi ele reprezintă obiectul de studiu al
statisticii.
Analiza statistică este de tip cantitativ, dar ea reprezintă cuantificarea
trăsăturilor calitative ale fenomenelor de masă. Principala proprietate a
acestor fenomene este variabilitatea în timp şi în spaţiu, iar legea de apariţiei
a acestora se manifestă ca tendinţă ce poate fi cunoscută doar la nivelul
ansamblului.
Particularităţile statisticii sociale sunt:
– obiectul său de studiu îl reprezintă fenomenele sociale de masă;
– caracterizează cantitativ-numeric fenomenele sociale.
Metodologia de investigaţie statistică a fenomenelor porneşte,
utilizând instrumentele formale furnizate de matematică, de la trăsăturile

105
caracteristice ale fenomenelor de masă, de aceea putem delimita
Psihometria matematică de Psihometria domeniului de investigare.
Metodologia, Psihometria matematică operează deductiv, pe când
Psihometria domeniului are drept cale tipică metoda inductivă.
Metodologia statistică reprezintă totalitatea operaţiilor, tehnicilor,
procedeelor şi metodelor de investigare statistică a fenomenelor ce aparţin
unor procese de tip stohastic.
Sub raport metodologic, Psihometria reprezintă instrument de
investigaţie pentru caracterizarea cantitativ-numerică efectuată de
celelalte ştiinţe care studiază societatea ca sistem sau componente ale
acestuia.

2.3 CATEGORIILE PSIHOMETRIEI

a. Fenomen de masă (fenomen colectiv, fenomen statistic)


Fenomenul exprimă trăsăturile individuale, exterioare, întâmplătoare şi
vremelnice ale obiectelor, trăsături prin care domeniile realităţii se
manifestă nemijlocit şi multiplu.
Fenomenul de masă se constituie sub acţiunea colectivă şi repetată a
unui număr mare de factori întâmplători; de aceea, punerea în evidenţă a
esenţei reclamă studiul unui număr mare de cazuri.
Fenomenul de masă reprezintă rezultatul raportului dintre necesitate şi
întâmplare, dintre legea statistică şi legea dinamică, dintre modelul
stohastic şi cel determinist.
Fenomenul de masă este rezultat al lanţurilor de evenimente cauzale
în care sunt integrate scopurile umane – individuale şi sociale.
b. Lege statistică (stohastică, lege de probabilitate) reprezintă legea ce
guvernează comportamentul fenomenelor de masă, descriind relaţii
cauzale statistice; ea se realizează ca o tendinţă predominantă.
Legea statistică este una din formele de manifestare a conexiunii
universale a fenomenelor din natură şi societate.
Noţiunea opusă şi complementară este legea dinamică (deterministă)
conform căreia, valorilor strict determinate ale unor factori le corespund
întotdeauna valori strict determinate ale mărimilor dependente de aceşti

106
factori; raporturile cantitative dintre mărimi rămân adevărate pentru
fiecare caz individual. Exemplu: legea atracţiei universale.
Legea dinamică descrie comportamentul riguros al sistemelor
sumative şi închise a căror evoluţie poate fi determinată; legea statistică
exprimă comportamentul sistemelor complexe, integrative şi deschise.
c. Relaţii cauzale statistice (legături statistice) reprezintă relaţii prin
care se realizează mecanismul procesului de determinare şi dezvoltare a
fenomenelor de masă.
Relaţiile cauzale mecanice sunt descrise de legi dinamice, relaţiile
cauzale statistice sunt descrise de legi statistice şi exprimă relaţii
neunivoce, relaţii în care cauzele interacţionează cu factorii aleatori într-un
cerc larg de condiţii, astfel încât trecerea de la cauză la efect este mediată
de jocul întâmplărilor, cuprins într-un model statistic (stohastic).
În succesiunea genetică a fenomenelor funcţie de ansamblul condiţiilor
care însoţesc dinamica lor obiectivă, legea cauzalităţii se manifestă diferit
funcţie de varietatea formelor de mişcare şi a nivelurilor de organizare a
materiei.
În structurarea relaţiilor cauzale neliniare care au loc în procesele
aleatoare stohastice, precum şi în cercetarea mecanismului lor de
funcţionare intervine probabilitatea.
d. Legea numerelor mari (J. Bernoulli, 1713). Teoremă a statisticii
matematice potrivit căreia frecvenţa unui eveniment converge în probabi-
litate către probabilitatea acelui eveniment.
Fie ∂n numărul apariţiilor unui eveniment A în n experienţe
independente şi cu p=p(A) probabilitatea evenimentului A, atunci:

∂n
l Pi m p ε =1 (∀) ε 0
n→∞ n
Altfel spus: La un număr mare de experimente abaterile indivi-duale de
la tendinţa centrală se pot compensa, sau altfel:

107

frecventan → p dacă n→ ∞ .
n
Când mecanismul aleator, care permite să se atribuie apriori o valoare
evenimentului, este cunoscut, frecvenţa constatată empiric pe un mare
număr de cazuri va fi luată drept măsură a probabilităţii evenimentului.
e) Model (statistic)
Modelul este o verigă într-un proces epistemologic mai larg care
integrează:
– ipoteza;
– reprezentarea schematică a unui proces prin model;
– testarea statistică a modelului;
– reluarea procesului, în cadrul unei teorii generale.
Modelul reprezintă, în general, transcrierea matematică a unor ipoteze
simplificate despre starea sau evoluţia unui fenomen sub influenţa
anumitor variabile. După tipul variabilelor, se disting două modele:
– Modelul determinist este modelul care nu conţine variabile aleatoare
şi care determină cert starea sau evoluţia fenomenului.
– Modelul statistic (stohastic) este modelul în care intervin, pe lângă
variabilele măsurabile sau observabile, una sau mai multe variabile
aleatoare.
Variabilă endogenă (variabilă dependentă) este variabila ale cărei valori
sunt deduse din rezolvarea modelului.
Variabilă exogenă (variabilă independentă) este variabila introdusă din
afară, ale cărei valori sunt independente de model.
Variabila dependentă este funcţie de variabila independentă.
f. Populaţie (statistică) reprezintă o mulţime de elemente care au cel
puţin o caracteristică (calitate) comună şi care face obiectul cercetării
statistice. Pentru ca rezultatele observării să fie consistente, populaţia
(statistică) trebuie să fie delimitată în:
– conţinut;
– spaţiu;
– timp.

108
g. Eşantion statistic reprezintă submulţimea sau partea dintr-o
populaţie statistică, constituită după anumite criterii, pentru a servi la
determinarea caracteristicilor populaţiei.
h. Unitate statistică reprezintă un element al unei populaţii statistice,
asupra căruia se va efectua nemijlocit observarea; ea reprezintă purtător
originar de informaţie sau, altfel spus, subiectul logic al informaţiei
statistice.
i. Caracteristica statistică reprezintă însuşirea comună unităţilor unei
populaţii, reţinută în tematica investigaţiei statistice şi care capătă accepţii
sau valori diferite de la o unitate la alta sau de la un grup de unităţi la
altul.
j. Variabilă statistică reprezintă variaţia unei caracteristici. Ea poate fi
calitativă sau cantitativă. Variabila cantitativă poate fi continuă sau
discretă.
k. Variabilă aleatoare. Categorie fundamentală a teoriei probabi-lităţilor
desemnând variabila ale cărei valori, apriori necunoscute, apar în
împrejurări datorate întâmplării, cu probabilităţi determinate.
Variabilele aleatoare pot fi: – continue;
– discrete.
Fie variabila aleatoare discretă:

x1, x2, . ..x.n . . . . . .


X , în care:

f(x1) ,f(x2) , f.(x.n) . . . . .


n

f (xi ) =P(X =xi ); ∑f (x ) =f (x )+f (x )+...+f (x ) =1


o 1 2 n
i =1

l. Repartiţie statistică
Fie o variabilă statistică X care ia valorile x 1 , x 2 ,... x n cu frecvenţele

109
. Mulţimea ale cărei elemente sunt perechile ordonate (xi,fi)
f1 , f 2 ,..., f n
constituie repartiţia variabilei statistice X.

 x1, x2, .xn. . ,


X :  
 f 1 , f 2 , .f n .  . ,
m. Parametru statistic (valoare tipică) este valoarea reprezen-tativă
dedusă dintr-o operaţie numerică aplicată la o repartiţie statistică. Ea este
rezultatul celei mai mari condensări posibile a informaţiilor furnizate de o
masă de observaţii.
Nivelul repartiţiei reprezintă ordinul de mărime caracterizat de
valoarea centrală a variabilei în jurul valorii centrale.
Formă a repartiţiei reprezintă îndepărtarea repartiţiei statistice de la o
repartiţie teoretică.
Parametrii statistici se clasifică astfel:
• Parametrii de nivel: media, mediana, modulul;
• Parametrii de dispersie: varianta, abaterea medie pătratică, coeficientul
de variaţie;
• Parametrii de asimetrie şi de boltire (aplatizare): coeficienţii lui Pearson,
coeficienţii lui Fisher.
Tot în categoria de parametri mai sunt cuprinşi:
– indicii de concentrare;
– coeficienţii de corelaţie;
– media de sondaj.
n. Indicator statistic. Mărime statistică ce caracterizează un fenomen
social-economic sub raportul structurii, interdependenţelor, al modificării
sale în timp sau în spaţiu.
După expresia matematică, indicatorii statistici pot fi:
– mărimi absolute;

110
– mărimi derivate.
Psihometria studiază aspectele cantitative ale fenomenelor variabile în
timp şi spaţiu, pornind de la conţinutul calitativ al acestora.
Psihometria este o disciplină de graniţă cu aplicaţii în: economie, fizică,
biologie, medicină, matematică, sociologie, etc.
Psihometria poate fi: – descriptivă;
– analitică (funcţională).
Psihometria descriptivă se ocupă cu ordonarea faptelor (fenomenelor)
pe baza observării lor exterioare. Principala ei operaţie este clasificarea.
Psihometria descriptivă operează cu valori medii şi abateri, dar este insuficientă
pentru înţelegerea structurală şi dinamică a evenimentelor.
Apoi intervine Psihometria analitică (statistică matematică) care
grupează datele, le analizează şi le interpretează în vederea unei predicţii
privind comportarea viitoare a fenomenului.
Analiza în raport cu o singură caracteristică ne conduce la o serie de
perechi de valori, care se numeşte serie statistică.
Primul număr al perechii de valori reprezintă valoarea caracteristicii iar
cel de al doilea reprezintă numărul de unităţi statistice corespunzătoare
acelei valori a caracteristicii.
În tabelele statistice cu două coloane, coloana a doua cu frecvenţele
absolute (ni), se poate înlocui cu frecvenţele relative (fi), unde:
m

∑f
i =1
i =1 .

În loc de caracteristică se spune „variabilă statistică“ sau pe scurt


variabilă.
A.
Valoarea Frecvenţa Frecvenţa
absolută relativă
variabilei n
fi = i
(caracteristici ni n
i)
xi
x1 n1 f1
x2 n2 f2

111
. . .
. . .
. . .
xm nm fm
m m

∑n
i=1
i =n ∑f
i =1
i =1

5. Coeficientul de variaţie (V).


Se calculează sub două forme:

V= ⋅100
xa

d
Vd = ⋅100
xa

unde ∇ – este abaterea standard ( ∇ = ∇2 , ∇ 2 – dispersia);


d (E) – abaterea medie absolută (abaterea medie liniară).
Cu cât valoarea coeficientului de variaţie (V) este mai apropiată de zero,
cu atât variaţia este mai slabă, seria este mai omogenă şi media aritmetică
este mai reprezentativă.
Dacă valoarea coeficientului de variaţie este mai mare de 30÷ 35%, se
apreciază că media aritmetică nu este suficient de reprezen-tativă, „datele“
urmând să fie separate pe grupe după alte criterii.
6. Variabilă standardizată (sau abatere normată).
xi − xa
Mărimea: z i =

112
se numeşte variabilă standardizată sau abatere normată. Unitatea de
măsură a abaterii normate se numeşte unitate standard sau valoare
standard.
Piramida vârstelor
În reprezentarea grafică a seriilor bidimensionale cu o caracteristică
atributivă şi una cifrică se folosesc diagrame de tipul „piramida vârstelor“.
Construirea piramidei se efectuează prin reprezentarea în acelaşi plan a
doua histograme răsturnate.
Populaţia României, după vârstă şi sex, la 1 iulie 1993 se prezenta
conform datelor din următorul tabel.

Vârs Sex Sex Vârs Sex Sex


ta mascul feminin ta masculi feminin
(ani) in (mii (ani) n (mii
(mii persoan (mii persoan
persoa e) persoan e)
ne) e)
0 – 4 788 708 45 – 598 610
49
5 – 9 667 838 50 – 603 640
54
10 – 912 875 55 – 646 706
14 59
15 – 1018 964 60 – 585 662
19 64
20 – 942 922 65 – 476 578
24 69
25 – 789 764 70 – 286 419
29 74

113
30 – 719 704 75 – 143 227
34 79
35 – 858 855 80 – 121 195
39 84
40 – 810 812 85 şi 56 94
44 pest
e

Sursa: Anuarul statistic al României (1994)


Să se reprezinte grafic distribuţia populaţiei după vârstă şi sex.
2. 4 STATISTICA-COMPONENTĂ METODOLOGICĂ A PSIHOMETRIEI
Statistica este o ştiinţă complexă cu un arsenal diversificat de metode şi
cu o arie vastă de aplicaţii, fiind rezultatul unei îndelungate evoluţii. Ea a
apărut din necesităţi practice, şi anume din nevoia reală de a cunoaşte în
expunere numerică diferitele fenomene din natură şi societate.
Statisticizarea este un proces care a cuprins în orbita sa toate ştiinţele
datorită necesităţii prelucrării volumului din ce în ce mai mare de rezultate.
Statistica este ştiinţa care descrie şi analizează numeric, cantitativ
determinările calitative ale fenomenelor de masă, supuse acţiunii legilor
statistice, dezvăluind particularităţile lor de volum, structură, conexiune,
dinamică, precum şi legile care le guvernează. Sub raport gnoseologic,
statistica are următoarele faze:
a) Observarea – culegerea informaţiei despre procesul sau obiectul luat în
studiu;
b) Formularea ipotezelor;
c) Predicţia – deducţiile ce se fac pe baza ipotezelor formulate;
d) Validarea – este etapa de generalizare şi verificare a predicţiilor
formulate prin culegerea de noi rezultate sau efectuarea de experimente.
Multitudinea de definiţii date statisticii are determinări istorice,
metodologice şi aplicative.
Determinările istorice privesc faptul că statistica s-a constituit ca o
ştiinţă interdisciplinară cu un profund caracter social.

114
Sub raport metodologic, statistica include un sistem de metode în
special cantitative, cu fundamentarea epistemologică specifică.
Prin generalitatea metodelor sale, statistica are aplicaţii într-o paletă
largă, de la astronomie la societate, de la micro-cosmos la macro-cosmos,
de la fizica statistică la statistica socială.
Statistica s-a născut din necesităţi practice, evoluţia sa către ştiinţă
realizându-se în următoarele etape:
a) Statistica descriptivă
b) Statistica analitică sau funcţională
– aritmetică;
– probabilistică;
– informaţională;
– sistemică.
În prezent, statistica dispune de un arsenal de metode şi de o teorie
generală.
Cultura statistică devine tot mai mult o componentă a culturii generale,
iar gândirea statistică o manieră de analiză şi interpretare a fenomenelor.
Apărută din nevoia de a surprinde cantitativ fenomenele social-
economice, statistica a apărut în mediul social, extinzându-şi aria de
investigaţie şi particularizându-se ca ştiinţă în nenumărate domenii, cum ar
fi:
– statistica matematică;
– fizica statistică;
– statistica termodinamică;
– mecanica statistică;
– statistica economică;
– statistica psihologică.
Teoria statistică sau statistica defineşte sistematic conceptele,
noţiunile, principiile şi metodele de cercetare statistică.
Sub raport metodologic, statistica are două componente distincte:
• statistica descriptivă reprezintă componenta clasică a statisticii, care
are ca obiect de studiu descrierea statistică;

115
• statistica inductivă reprezintă componenta care analizează prin metode
specifice datele experimentale; ea mai poartă denumirea şi de inferenţa
statistică.
Din perspectivă economică, statistica se poate organiza în trei
categorii:
– statistica descriptivă;
– statistica matematică;
– statistica economică.
Există consemnări istorice precum că operaţii statistice (evidenţa
populaţiei, a terenurilor, a grânelor) s-au efectuat încă din anii 2300 î.Ch.,
în China; egiptenii efectuau evidenţe ale terenurilor, populaţiei şi recoltelor
în mod regulat încă din anii 1900 î.Ch. În textele biblice, în Grecia antică
sunt menţionate înregistrări pentru ca în imperiul roman să capete un
aspect regulat – recensăminte (census). În timpul împăratului Augustus s-a
făcut bilanţul bogăţiilor imperiale, pentru ca în timpul lui Antonius Pius să
devină obligatorie declararea naşterilor, înfiinţându-se şi birouri în care se
păstrau registrele fiscale, vamale, cadastrale etc.
Investigaţiile au fost diversificate în Evul Mediu:
– inventarierea de bunuri ale feudelor, mânăstirilor, breslelor şi
corporaţiilor;
– însemnările naşterilor, căsătoriilor, deceselor la parohii;
– lucrări de evidenţă din iniţiativa statului.
Contabilizarea resurselor în antichitate şi Evul Mediu a avut scopuri
pragmatice, efectuându-se fără criterii riguroase.
Depăşirea stadiului de statistică practică sau materială în exclusivitate
s-a produs în momentul în care, peste interesele practice imediate, s-au
evidenţiat interese de ordin ştiinţific, de analiză cu mijloace matematice a
fenomenelor consemnate.
a. Etapa descriptivă (universitară). În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea,
statistica reprezenta descrierea statului – expunerea situaţiei geografice,
economice, politice – perfecţionându-se în perioada Renaşterii; preluată de la
italieni, descrierea statului a atins apogeul în secolele al XVII-lea şi al XVIII-
lea în Germania, unde a căpătat un caracter mult mai organizat prin
Şcoala descriptivă germană fondată de Herman Conrig (1600÷1681).

116
Gottfried Achenwall (1719÷1772) continuă învăţământul statistic la
Universitatea Göttingen, unde descrierea statului devine disciplină de
predare academică.
Etimologic, cuvântul statistică provine de la latinescul medieval status,
„stat“ sau „stare politică“ prin intermediul substantivului italian statista, cu
înţelesul de „om politic versat în treburile statului“.
A. L. Schlözer (1735÷1809) a exprimat obiectul statisticii în trei
cuvinte:
Vires unitae agunt, care au următoarea semnificaţie:
vires se traduce prin forţele naturale şi dobândite (oamenii, teritoriul şi
avantajele naturale);
unitae – forma şi organele de guvernământ;
agunt – guvernarea şi administraţia.
Statistica este istorie în repaus, istoria – statistică în mişcare.
W. Hooper defineşte statistica astfel:
„Ştiinţa despre organizarea politică a statelor moderne ale lumii“.
Büsching dă statisticii o formă numerică remarcabilă utilizând
evidenţele oficiale.
Statistica a intrat în istoria disciplinelor ştiinţifice ca o disciplină
descriptivă, orientată spre informaţie şi nu spre căutarea de legi.
b. Faza aritmeticii politice. În timp ce în universităţi statistica se
configura ca disciplină descriptivă a statului, în afara universităţilor din
Anglia se năştea o statistică total deosebită sub numele de aritmetică
politică, ceea ce presupune:
– analiza datelor de observaţie prin procedee matematice;
– desprinderea regularităţilor în fenomenele social-economice;
– formularea de previziuni.
Folosirea metodei analitice, preconizată de filosofii materialişti
metafizicieni ai timpului, recurgerea la instrumentul matematic şi căutarea
legităţilor prefigurează statistica modernă.
Reprezentanţii şcolii aritmetice politice din Anglia au pus accentul mai ales
pe cercetarea fenomenelor demografice, deoarece vedeau în populaţie
izvorul bogăţiei şi puterii acestei ţări.

117
John Grannt (1620÷1674) pune în evidenţă legităţile creşterii
populaţiei, ale echilibrului numeric dintre sexe, ale fertilităţii, mortalităţii,
realizând chiar o tabelă de mortalitate.
William Petty (1623÷1689), întemeietorul economiei politice moderne,
este creatorul denumirii Aritmetica politică; în cartea cu acelaşi nume face
un studiu al fenomenelor social-economice în expresie cantitativă. Utilizează
date şi calcule numerice în compararea potenţialului uman şi economic al
diferitelor state şi, în particular, în evaluarea posibilităţilor comerciale şi
maritime ale Angliei în rivalitatea sa cu Franţa.
Şcoala aritmeticii politice engleze este preluată de germani, care prin
Johann Peter Süssmilch (1707÷1767) realizează o sinteză a aritmeticii
politice prin problematicile abordate:
– căutarea explicaţiei fenomenelor vieţii umane şi indicarea
legilor ce le guvernează;
– corelarea fenomenelor demografice şi economice;
– examinarea fenomenelor în dinamică;
– identificarea regularităţilor în masa de observaţii;
– alegerea şi evaluarea critică a datelor.
Aritmetica politică s-a dezvoltat foarte mult în demografie,
construindu-se tabele de mortalitate în mai toate ţările occidentale, tabele
care au constituit punctul de plecare al industriei de asigurări.
c. Faza probabilistă. În timp ce descrierile statistice devin obiect al
instituţiilor publice, domeniul conceptual al aritmeticii politice capătă o
nouă dimensiune odată cu introducerea calculului probabilităţilor.
Primele încercări teoretice au fost făcute de Jacob Bernoulli, care a
formulat „legea numerelor mari“, a deosebit probabilitatea apriori
(matematică, logică sau deductivă) de probabilitatea aposteriori (statistică,
empirică sau inductivă) şi a schiţat posibilitatea aplicării calculului
probabilităţilor în economie.
Pierre-Simon Laplace (1749÷1827) a evidenţiat avantajele în studiul
fenomenelor dependente de cauze complexe şi a demonstrat utilizarea
posibilă a acestui calcul în exploatarea rezultatelor statistice privind
fenomenele sociale.

118
Karl Friederich Gauss (1775÷1855) defineşte legea normală de
repartiţie.
Simon Denis Poisson (1781÷1840) descoperă legea de repartiţie a
evenimentelor rare studiind probleme de demografie, de statistică morală
şi judiciară, cu aplicaţii ale calculului probabilităţilor.
Adolph Quételet (1796÷1874) înlocuieşte noţiunea de homo
economicus al clasicilor cu homo statisticus, construind un fel de fizică
socială conform căreia caracterele fizice, intelectuale şi morale ale
oamenilor, observaţi în masă, s-ar echilibra într-o fiinţă fictivă, ideală,
dorită de natură în jurul căreia oamenii reali s-ar distribui la întâmplare,
analog erorilor în măsurarea unei mărimi.
Conceptul de om mediu implică noi concepte, cum ar fi: repartiţie,
medie, dispersie, observare de masă, regularitate, esenţiale în cercetările
statistice.
Concepută ca o fizică socială, statistica lui Quételet încorpo-rează
ideea că regularităţile descoperite prin observarea de masă rezultă din legi
care se impun omului în ordinea fizică şi morală. Statistica devine o teorie
sintetică, cu un arsenal de principii, tehnici şi procedee fiind denumită
„anatomia societăţii“; ea are drept obiectiv observarea modificărilor pe
care le suferă popoarele în starea lor fizică şi morală.
Aria de investigaţie a statisticii îşi lărgeşte problematica prin
cercetarea variaţiei şi a relaţiilor cauzale în masa fenomenelor, dezvăluirea
regularităţilor, investigarea cu predilecţie a fenomenelor vieţii umane.
Interpretarea probabilistă a statisticii este continuată de A. Cournot
(1801÷1877), după care statistica este ştiinţa care are ca obiect culegerea
şi coordonarea faptelor de orice fel, încât să se obţină raporturi numerice
sensibil independente de anomaliile hazardului şi care denotă existenţa
cauzelor regulate a căror acţiune s-a combinat cu cea a cauzelor
întâmplătoare.
Începuturile statisticii româneşti sunt marcate de două personalităţi
proeminente: Ion Ionescu de la Brad (1818÷1891) şi Dionisie Pop Marţian
(1829÷1865).
Statistica modernă. Sfârşitul secolului XIX marchează o nouă etapă în
evoluţia procesului de conceptualizare a statisticii, şi anume etapa

119
constituirii statisticii moderne, în cadrul căreia gândirea s-a deplasat spre
interpretarea analitică a fenomenelor de masă şi obţinerea de concluzii
inductive pe baza observaţiilor empirice. Această schimbare de conţinut a
statisticii a determinat întrepătrunderea cu matematica, în special prin
şcoala anglo-saxonă de statistică matematică ai cărei principali
reprezentanţi sunt Fancis Galton (1822÷1911), Karl Pearson (1857÷1936)
şi Ronald Aylmer Fisher (1890÷1962).
„Variaţia legată“ a variabilelor observate ale colectivităţii statistice,
dezvăluită de Galton, transpusă apoi în limbaj matematic de Pearson, se
constituie într-o teorie coerentă denumită teoria corelaţiei statistice.
R. A. Fisher conturează obiectul statisticii ca fiind alcătuit din trei
categorii de probleme:
• probleme de specificaţie – expresia matematică a legii de repartiţie a
populaţiei;
• probleme de estimaţie – depistarea metodelor convenabile pentru
calculul coeficienţilor proprii estimaţiei parametrilor necunoscuţi ai
populaţiei;
• probleme de repartiţie – repartiţia estimaţiilor parametrice şi a unor
coeficienţi aleşi pentru a testa validitatea specificaţiei.
În domeniul modern conceput de Fisher, se porneşte de la ipoteze
statistice asupra procesului sau fenomenului observat, consecinţele lor
logic deduse se compară cu datele disponibile, stabilindu-se concordanţa cu
ipotezele stabilite.
În accepţiunea modernă, statistica este preocupată de genera-lizarea
rezultatelor obţinute pe eşantion la întregul sistem, înlocuindu-se
observarea totală cu sondajul statistic, estimându-se totodată gradul de
incertitudine al concluziilor inductive.
În diversitatea definiţiilor, se disting două opinii:
– statistica – metodă de cercetare;
– statistica – disciplină ştiinţifică cvasi-independentă.
d. Etapa informaţională a gândirii statistice începe cu teoria
matematică a comunicaţiei a lui Claude Shannon (1948).

120
Teoria informaţiei este o ramură a matematicii, adiacentă calculului
probabilităţilor şi ciberneticii şi care studiază problemele matematice ale
obţinerii, transmiterii, stocării şi transformării informaţiei. Modelul lui
Shannon este statistico-probabilistic şi conţine drept noţiune
fundamentală entropia informaţională H.
H = −∑Pi log p i unde:
pi reprezintă probabilităţile sau frecvenţele semnalelor sursei.
e. Etapa sistemică a statisticii reprezintă un sistem de noţiuni, organizat
în jurul conceptului de probabilitate, de metode ştiinţifice, elaborate de
statistica matematică, cu fundamentare epistemologică explicită şi cu o
varietate de domenii de aplicare, acoperind practic natura şi societatea.
Cercetările ştiinţifice simt necesitatea unei „escorte statistice“ în două
momente fundamentale ale demersului cognitiv:
– momentul empiric – culegerea şi prelucrarea faptelor brute;
– momentul aplicativ – verificarea teoriilor pe calea confruntării cu
realitatea.
Statistica pune la dispoziţie tehnici şi procedee adecvate operaţiilor
întreprinse în fiecare din cele două momente metodologice ale cunoaşterii
ştiinţifice.
Pe terenul ori în vecinătatea statisticii au apărut numeroase discipline
şi teorii noi, cum sunt „metriile“ (biometria, econometria, psihometria,
sociometria, tehnometria, jurimetria), cercetările operaţionale, cibernetica,
teoria informaţiei, teoria deciziilor.
În sensul cel mai larg, statistica este matricea oricărei ştiinţe
experimentale, iar ca furnizor principal de informaţii este indispensabilă
activităţii de conducere.
Teoria probabilităţilor este teoria matematică ce se ocupă cu studiul
fenomenelor întâmplătoare sau aleatoare utilizând în acest scop metodele
deductive ale matematicii. Fenomenelor aleatoare de masă le este
caracteristică proprietatea de stabilitate a frecvenţelor. Conceptul
fundamental de probabilitate corespunde intuitiv constantei în jurul căreia
oscilează frecvenţele şi către care şirul acestor frecvenţe tinde când
numărul probelor creşte nelimitat (Legea numerelor mari a lui J. Bernoulli).
În teoria probabilităţilor există două definiţii:

121
– definiţia clasică a probabilităţii;
– definiţia axiomatică a probabilităţii.
Probabilitatea caracterizează gradul de probabilitate a producerii unui
eveniment în condiţii bine determinate.
Statistica matematică este disciplina matematică consacrată elaborării
noţiunilor şi metodelor specifice studiului statistic al fenomenelor de
masă. Într-o formulare generală, statistica matematică se ocupă cu
gruparea, analiza şi interpretarea datelor referitoare la anumite fenomene,
precum şi unele previziuni privind producerea lor în viitor.
Statistica matematică include:
– teoria sondajului – formularea principiilor şi procedeelor de prelevare
a eşantioanelor şi de prelucrare a datelor de observaţie potrivit cu regulile
calculului probabilităţilor, în scopul de a dobândi cantitatea de informaţie
necesară estimării parametrilor populaţiei reprezentate;
– teoria estimaţiei – construirea formulelor care permit evaluarea
parametrilor unei populaţii pe baza informaţiei rezultate din cercetarea pe
eşantion;
– verificarea ipotezelor statistice – elaborarea metodelor cu ajutorul
cărora se judecă valabilitatea ipotezelor privind parametrii sau forma de
repartiţie a unei populaţii plecând de la eşantion;
– teoria deciziilor statistice – stabilirea metodelor de inferenţă statistică
aplicabile la luarea deciziilor în condiţii de incertitudine.
Statistica economică este disciplina care are ca obiect studiul statistic
al fenomenelor şi proceselor economice de masă.
Ea are două componente distincte:
– statistica economică generală;
– statistica economică de ramură.
Capitolele importante ale statisticii economice generale sunt:
– statistica resurselor de muncă;
– statistica avuţiei naţionale;
– statistica producţiei materiale, etc.
Domeniul predilect al statisticii economice este metoda balanţelor,
seriile cronologice, indicii, analiza tendinţelor.

122
Definirea şi delimitarea obiectului statisticii presupune determi-narea
ariei de investigaţie, a particularităţilor obiectului şi a raportului dintre
statistică şi celelalte ştiinţe care studiază fenomene şi procese ale
domeniilor conexe.
a) Aria de investigaţie
Statistica studiază regularităţile fenomenelor de masă sau a
fenomenelor de tip colectiv.
Fenomenele de masă se produc sub acţiunea unor factori cu caracter
sistematic, asociaţi cu cei întâmplători în cadrul unor relaţii de cauzalitate
dinamice.
În funcţie de aria de investigaţie, statistica are două componente
distincte:
– o componentă ce studiază fenomenele şi procesele din natură;
– o componentă ce studiază fenomenele din societate – statistica
social-economică.
Fenomenele simple sau certe sunt fenomenele în care relaţia cauză-
efect este imediată şi univocă adică unei cauze îi corespunde un efect şi
numai unul.
Există şi fenomene care apar ca rezultat al combinării complexe a unei
mulţimi dinamice de factori şi influenţe care determină apariţia unor
fenomene cu multiple manifestări individuale aparent întâmplătoare.
Determinarea trăsăturilor specifice unei colectivităţi trebuie cercetată
colectivitatea în totalitatea ei. Fenomenele caracteristice unei colectivităţi
se numesc fenomene de masă şi ele reprezintă obiectul de studiu al
statisticii.
Analiza statistică este de tip cantitativ, dar ea reprezintă cuantificarea
trăsăturilor calitative ale fenomenelor de masă. Principala proprietate a
acestor fenomene este variabilitatea în timp şi în spaţiu, iar legea de apariţiei
a acestora se manifestă ca tendinţă ce poate fi cunoscută doar la nivelul
ansamblului.
Particularităţile statisticii social-economice sunt:
– obiectul său de studiu îl reprezintă fenomenele social-economice de
masă;
– caracterizează cantitativ-numeric fenomenele social-economice.

123
Metodologia de investigaţie statistică a fenomenelor porneşte,
utilizând instrumentele formale furnizate de matematică, de la trăsăturile
caracteristice ale fenomenelor de masă, de aceea putem delimita statistica
matematică de statistica domeniului de investigare.
Metodologia, statistica matematică operează deductiv, pe când
statistica domeniului are drept cale tipică metoda inductivă.
Metodologia statistică reprezintă totalitatea operaţiilor, tehnicilor,
procedeelor şi metodelor de investigare statistică a fenomenelor ce aparţin
unor procese de tip stohastic.
Sub raport metodologic, statistica reprezintă instrument de investi-gaţie
pentru caracterizarea cantitativ-numerică efectuată de celelalte ştiinţe
care studiază societatea ca sistem sau componente ale acestuia.
Etapele studiului statistic sunt:
a) Observarea care are ca finalitate cunoaşterea manifestărilor
cantitative individuale.
Formele de realizare a observării sunt:
– recensăminte;
– anchete;
– monografii;
– sondaje.
b) Prelucrarea rezultatelor observării care are ca obiectiv determi-
narea trăsăturilor specifice esenţiale ale evoluţiei fenomenului observat.
Metodele de prelucrare specifice statisticii sunt:
– metoda grupărilor;
– metoda mediilor;
– metoda analizei variaţionale şi de corelaţie;
– metoda indicilor.
Rezultatele prelucrării se reflectă în indicatorii statistici.
Analiza şi interpretarea rezultatelor şi formularea concluziilor
statistice.
Spre deosebire de statistica matematică, statistica socială are, sub
raport metodologic, următoarele particularităţi:
– studiile sale au întotdeauna un caracter concret, bazându-se pe
cunoaşterea empirică;

124
– variabilitatea fenomenelor sociale are amplitudine mai mare datorită
combinării multitudinii de factori cauzali.
Complexitatea fenomenelor de masă care formează obiectul statisticii
a impus separarea statisticii pe ramuri:
– Teoria statisticii sau Bazele statisticii;
– Statistica macrosocială;
– Statistica descriptivă;
– Statistica de ramură;
– Statistica teritorială;
– Statistica mediului înconjurător.
Apariţia ciberneticii, informaticii, teoriei sistemelor a lărgit aria de
investigaţie a statisticii, de aceea ea poate fi considerată o disciplină de
graniţă care prin metodele sale asigură cercetărilor ştiinţifice un caracter
interdisciplinar.
Statistica oficială este compusă din:
– Instituţii de statistică ale statului sau internaţionale;
– Activitatea instituţiilor de statistică în domeniul culegerii,
prelucrării şi publicării datelor statistice.
Instituţiile de statistică pot fi:
– oficii centrale de statistică;
– birouri naţionale de statistică;
– institute centrale de statistică;
– direcţii centrale de statistică.
Cele mai importante atribuţii ale instituţiilor de statistică se realizează prin:
– efectuarea de recensăminte;
– efectuarea de anchete statistice;
– înregistrarea rezultatelor economice;
– întocmirea conturilor naţionale;
– publicarea de anuare statistice.
Gestionarea sistemului informaţional statistic din ţara noastră revine
C.N.S. (Comisei Naţionale pentru Statistică), organism care are ca principal
obiectiv caracterizarea statistică a fenomenelor şi proceselor economice şi
sociale la nivel macro şi microeconomic.

125
Obiectivele C.N.S. se reflectă în organizarea acesteia pe domenii de
activitate şi teritorial. Publicaţiile oficiale ce conţin rezultatele activităţii
C.N.S. sunt:
Buletin de informare;
Buletin lunar de preţuri;
Bugete de familie;
Anuarul statistic al României;
Studii în reviste de specialitate;
Comunicările datelor statistice la organismele internaţionale.
Dintre organismele internaţionale care au şi atribuţii în domeniul
statistic sunt:
– O.N.U. în cadrul căruia funcţionează Comisia de statistică a
O.N.U., iar în cadrul Secretariatului O.N.U., biroul de statistică;
– Consiliul Economic şi Social (ECOSOC), în cadrul căruia
funcţionează Comisia de statistică;
– Organizaţia pentru cooperare şi dezvoltare economică (OCDE), în
cadrul căreia funcţionează Departamentul Economic şi Statistic;
– Comunitatea Europeană care are Oficiu de statistică;
– Institutul inter-american de statistică;
– Institutul internaţional de statistică;
– Comisii economice regionale.
Manifestări ştiinţifice:
– congrese internaţionale de statistică (primul în 1853) ;
– conferinţe ale statisticienilor europeni.
Ca o concluzie a celor discutate până aici, putem da definiţia statisticii.
Statistica este ştiinţa care studiază aspectele cantitative ale
determinărilor calitative ale fenomenelor de masă, fenomene care sunt
supuse acţiunii legilor statistice care se manifestă în condiţii concrete,
variabile în timp şi spaţiu.
Categoriile ştiinţei statistice
a. Fenomen de masă (fenomen colectiv, fenomen statistic)
Fenomenul exprimă trăsăturile individuale, exterioare, întâmplătoare şi
vremelnice ale obiectelor, trăsături prin care domeniile realităţii se
manifestă nemijlocit şi multiplu.

126
Fenomenul de masă se constituie sub acţiunea colectivă şi repetată a
unui număr mare de factori întâmplători; de aceea, punerea în evidenţă a
esenţei reclamă studiul unui număr mare de cazuri.
Fenomenul de masă reprezintă rezultatul raportului dintre necesitate şi
întâmplare, dintre legea statistică şi legea dinamică, dintre modelul
stohastic şi cel determinist.
Fenomenul de masă este rezultat al lanţurilor de evenimente cauzale
în care sunt integrate scopurile umane – individuale şi sociale.
b. Lege statistică (stohastică, lege de probabilitate) reprezintă
legea ce guvernează comportamentul fenomenelor de masă, descriind
relaţii cauzale statistice; ea se realizează ca o tendinţă predominantă.
Legea statistică este una din formele de manifestare a conexiunii
universale a fenomenelor din natură şi societate.
Noţiunea opusă şi complementară este legea dinamică (deterministă)
conform căreia, valorilor strict determinate ale unor factori le corespund
întotdeauna valori strict determinate ale mărimilor dependente de aceşti
factori; raporturile cantitative dintre mărimi rămân adevărate pentru
fiecare caz individual. Exemplu: legea atracţiei universale.
Legea dinamică descrie comportamentul riguros al sistemelor
sumative şi închise a căror evoluţie poate fi determinată; legea statistică
exprimă comportamentul sistemelor complexe, integrative şi deschise.
c. Relaţii cauzale statistice (legături statistice) reprezintă relaţii prin
care se realizează mecanismul procesului de determinare şi dezvoltare a
fenomenelor de masă.
Relaţiile cauzale mecanice sunt descrise de legi dinamice, relaţiile
cauzale statistice sunt descrise de legi statistice şi exprimă relaţii
neunivoce, relaţii în care cauzele interacţionează cu factorii aleatori într-un
cerc larg de condiţii, astfel încât trecerea de la cauză la efect este mediată
de jocul întâmplărilor, cuprins într-un model statistic (stohastic).
În succesiunea genetică a fenomenelor funcţie de ansamblul condiţiilor
care însoţesc dinamica lor obiectivă, legea cauzalităţii se manifestă diferit
funcţie de varietatea formelor de mişcare şi a nivelurilor de organizare a
materiei.

127
În structurarea relaţiilor cauzale neliniare care au loc în procesele
aleatoare stohastice, precum şi în cercetarea mecanismului lor de
funcţionare intervine probabilitatea.
d. Legea numerelor mari (J. Bernoulli, 1713). Teoremă a statisticii
matematice potrivit căreia frecvenţa unui eveniment converge în probabi-
litate către probabilitatea acelui eveniment.
Fie ∂n numărul apariţiilor unui eveniment A în n experienţe
independente şi cu p=p(A) probabilitatea evenimentului A, atunci:

 ∂n 
l Pi  m − p〈 ε  = 1 (∀ ) ε 〉 0
n→ ∞ n
 
Altfel spus: La un număr mare de experimente abaterile indivi-duale de
la tendinţa centrală se pot compensa, sau altfel:
∂n
frecventa →p dacă n→ ∞ .
n
Când mecanismul aleator, care permite să se atribuie apriori o valoare
evenimentului, este cunoscut, frecvenţa constatată empiric pe un mare
număr de cazuri va fi luată drept măsură a probabilităţii evenimentului.
e) Model (statistic)
Modelul este o verigă într-un proces epistemologic mai larg care
integrează:
– ipoteza;
– reprezentarea schematică a unui proces prin model;
– testarea statistică a modelului;
– reluarea procesului, în cadrul unei teorii generale.
Modelul reprezintă, în general, transcrierea matematică a unor ipoteze
simplificate despre starea sau evoluţia unui fenomen sub influenţa anumitor
variabile. După tipul variabilelor, se disting două modele:
– Modelul determinist este modelul care nu conţine variabile aleatoare
şi care determină cert starea sau evoluţia fenomenului.

128
– Modelul statistic (stohastic) este modelul în care intervin, pe lângă
variabilele măsurabile sau observabile, una sau mai multe variabile
aleatoare.
Variabilă endogenă (variabilă dependentă) este variabila ale cărei valori
sunt deduse din rezolvarea modelului.
Variabilă exogenă (variabilă independentă) este variabila introdusă din
afară, ale cărei valori sunt independente de model.
Variabila dependentă este funcţie de variabila independentă.
f. Populaţie (statistică) reprezintă o mulţime de elemente care au
cel puţin o caracteristică (calitate) comună şi care face obiectul cercetării
statistice. Pentru ca rezultatele observării să fie consistente, populaţia
(statistică) trebuie să fie delimitată în:
– conţinut;
– spaţiu;
– timp.
g. Eşantion statistic reprezintă submulţimea sau partea dintr-o
populaţie statistică, constituită după anumite criterii, pentru a servi la
determinarea caracteristicilor populaţiei.
h. Unitate statistică reprezintă un element al unei populaţii statistice,
asupra căruia se va efectua nemijlocit observarea; ea reprezintă purtător
originar de informaţie sau, altfel spus, subiectul logic al informaţiei statistice.
i. Caracteristica statistică reprezintă însuşirea comună unităţilor unei
populaţii, reţinută în tematica investigaţiei statistice şi care capătă accepţii
sau valori diferite de la o unitate la alta sau de la un grup de unităţi la altul.
j. Variabilă statistică reprezintă variaţia unei caracteristici. Ea poate fi
calitativă sau cantitativă. Variabila cantitativă poate fi continuă sau
discretă.
k. Variabilă aleatoare. Categorie fundamentală a teoriei probabi-
lităţilor desemnând variabila ale cărei valori, apriori necunoscute, apar în
împrejurări datorate întâmplării, cu probabilităţi determinate.
Variabilele aleatoare pot fi:– continue;
– discrete.
Fie variabila aleatoare discretă:

129
 x1, x2, . . .xn. . . . . .
X  , în care:

 f (x1) ,f (x2 ) , .f (.xn.) . . . .


n
f ( x i ) = P(X = x i ); ∑ f (x
i =1
o ) = f ( x 1 ) + f ( x 2 ) + ... + f ( x n ) = 1

l. Repartiţie statistică
Fie o variabilă statistică X care ia valorile x 1 , x 2 ,... x n cu frecvenţele
f1 , f 2 ,..., f n . Mulţimea ale cărei elemente sunt perechile ordonate (x i,fi)
constituie repartiţia variabilei statistice X.

 x1, x2, .xn. . ,


X :  
 f 1 , f 2 , .f n .  . ,
m. Parametru statistic (valoare tipică) este valoarea reprezen-
tativă dedusă dintr-o operaţie numerică aplicată la o repartiţie statistică.
Ea este rezultatul celei mai mari condensări posibile a informaţiilor
furnizate de o masă de observaţii.
Nivelul repartiţiei reprezintă ordinul de mărime caracterizat de
valoarea centrală a variabilei în jurul valorii centrale.
Formă a repartiţiei reprezintă îndepărtarea repartiţiei statistice de la o
repartiţie teoretică.
Parametrii statistici se clasifică astfel:
• Parametrii de nivel: media, mediana, modulul;

130
• Parametrii de dispersie: varianta, abaterea medie pătratică, coeficientul de
variaţie;
• Parametrii de asimetrie şi de boltire (aplatizare): coeficienţii lui Pearson,
coeficienţii lui Fisher.
Tot în categoria de parametri mai sunt cuprinşi:
– indicii de concentrare;
– coeficienţii de corelaţie;
– media de sondaj.
n. Indicator statistic. Mărime statistică ce caracterizează un fenomen
social-economic sub raportul structurii, interdependenţelor, al modificării sale
în timp sau în spaţiu.
După expresia matematică, indicatorii statistici pot fi:
– mărimi absolute;
– mărimi derivate.

Norul de puncte. Diagrama paralelipipedelor. Procedeul


suprafeţei poliedrale
Norul de puncte se construieşte într-un sistem cartezian şi presupune
următoarele etape:
1. se trasează o reţea de linii paralele cu axele 0x şi 0y în dreptul
valorilor de distribuţie X şi Y;

131
2. se reprezintă prin puncte frecvenţa xij corespunzătoare fiecărei
perechi de valori (xi, yj).
Diagrama rezultată ia alura unui nor, denumindu-se „norul de puncte“
sau diagrama de dispersie.
Procedeul paralelipipedelor şi procedeul suprafeţei poliedrale
reprezintă o extrapolare a histogramei şi a curbei frecvenţelor în spaţiul cu
trei dimensiuni. Diagrama paralelipipedelor se trasează prin ridicarea unui
paralelipiped cu înălţimea proporţională cu frecvenţa (xiy) corespunzătoare
perechilor de valori (xi, yj), pe fiecare suprafaţă luată ca bază. Suprafaţa
poliedrală se construieşte prin ridicarea din centrul fiecărei suprafeţe luate
ca bază o linie verticală cu înălţimea proporţi-onală cu frecvenţa xij şi apoi
prin unirea vârfurilor acestor verticale, printr-o linie frântă sau printr-o linie
curbă.

CAPITOLUL 4
PSIHOCIBERNETICA

4.1 INTRODUCERE

132
Cibernetica nu ne spune că omul este o maşină, ci că el are şi
foloseste maşina. Psihocibernetica doctorului Maltz demonstrează că
aceasta funcţionează într-adevar doar atunci când corespunde imaginii
personale a respectivului; ea practic nu poate functiona atunci când nu
corespunde imaginii personale şi până ce imaginea personala în sine nu a
fost schimbată.
Punctul de plecare al Psihociberneticii este faptul că psihologii
experimentali şi clinici au demonstrat că sistemul nervos uman nu
sesizeaza diferenta dintre experienta reala şi experienta viu şi în amanunt
imaginata. Concluzia Psihociberneticii este că fericirea inseamnă acea
stare a minţii în care gândirea noastră ne face placere pentru o buna
bucata de timp. Fericirea poate fi dobândită prin Psihocibernetică.
Descoperirea imaginii de sine reprezinta o bresa importanta în
psihologie şi în domeniul personalitatii creatoare. Orice bun chirurg
estetician este şi trebuie sa fie şi psiholog, indiferent că îi convine sau nu.
Atunci când schimbi chipul unui om, aproape invariabil îi schimbi şi viitorul.
Când îi schimbi imaginea fizica aproape intotdeauna schimbi şi omul–
personalitatea, comportamentul–şi uneori chiar şi talentul sau capacitatile
sale initiale.
Dr. Maxwell Maltz (doctor în medicină) şi-a luat diploma în stiinte la
Universitatea Columbia şi doctoratul în medicina la Colegiul Medicilor şi
Chirurgilor de la aceeasi universitate. A fost unul dintre cei mai bine
cunoscuti chirurgi esteticieni în lumea intreaga, dar şi unul dintre cei mai
respectati; a tinut cursuri la universitatile din Amsterdam, Paris şi Roma. A
fost profesor de chirurgie estetica la universitatile din Nicaragua şi El
Salvador. I-au aparut în Pocket Books cartile: Existenta creatoare astazi,
Psihocibernetica, Principiile Psihociberneticii pentru o existenta creatoare,
Gânduri care-ti coordoneaza viata.

4.2 PROGRAMAREA NEURO-LINGVISTICĂ


Tehnicile comunicării şi vânzarii stau la baza fiecarei activităţi
comerciale şi, dealtfel, a fiecarei activitati umane.
Programarea Neuro Lingvistica (PNL) este o stiinta noua, care deriva din
psihologia cognitiva şi din cibernetica şi permite realizarea unui control

133
complet al componentelor de baza care constituie experienta umana.
Aplicarea ei în domeniul psihoterapeutic şi al comertului a dat rezultate
deosebite şi posibilitatile sale sunt inca foarte departe de a fi exploatate
din plin. Toata lumea stie că fiecare activitate cotidiana este foarte
complexa în felul sau şi că este nevoie să inveţi legi şi metode pentru a
face ceva anume, dar nu de a face oricum, ci de a face bine. În ciuda
acestui fapt, unul dintre lucrurile care întotdeauna m-au uimit, reflectind la
natura lumii, este că, deşi în aparenţă realitatea este complexă, totuşi, pot
fi individualizate niste concepte de bază de care, atunci când le-ai înţeles,
te poţi folosi pentru înţelegerea ansamblului realităţii. De exemplu,
conceptul de supravietuire: fiecare organism viu (animal, om) sau social
(firma, stat) are că obiectiv primordial supravietuirea şi perpetuarea lui. A
nu tine cont de principiul acesta în viata cotidiana ne duce sigur la
comportamente gresite, cu consecinte dezastruoase.
Un alt concept fundamental este cel de schimb: nici un organism nu este
autonom şi, în consecinta, are constant nevoie de ceva care apartine
mediului ambiant, natural sau social (mancare, informatii, protectie,
iubire...). Pentru a le obtine, trebuie sa dea în schimb ceva care apartine
lui, pentru a face un schimb echilibrat (bani, munca, diferite informatii
etc.). Evident, banul e numai un instrument practic pentru a face repede şi
echilibrat o parte din tranzactiile posibile. Cand afirm că banii nu
reprezinta totul, inseamna numai că exista lucruri de care avem nevoie
pentru supravietuirea noastra, care nu au un pret ce poate fi exprimat în
moneda. Ca un corolar al celor de mai sus, se poate afirma că noi putem
obtine ceea ce avem nevoie doar în proportie cu cat putem şi suntem
dispusi sa dam în schimb (un surâs nu are pret, dar îl pot obtine cu buna-
cuviinta sau cu o gluma buna).
Din ceea ce am spus pana acum deriva o maxima care as dori sa fie scrisa
peste tot, cu litere mari şi la care fiecare dintre noi sa reflecteze în fiecare
zi: "Dacă eu dau cuiva ceea ce el vrea şi de care are nevoie, el o sa-mi dea
ceea ce eu vreau şi de care am nevoie". Dacă ceea ce am spus este
adevarat (şi eu va garantez că este), se pun imediat trei intrebari:
1. Cum se poate sti ce doreste cu adevarat alta persoana?

134
2. Cum pot sti ceea ce eu doresc cu adevarat? (Aceasta intrebare poate
parea ciudata, dar este intrebarea cea mai importanta, iar despre ea vom
discuta cu alta ocazie).
3. Cum pot face ceva convenabil pentru că celalalt sa inteleaga ce doresc
şi cum pot convinge acea persoana că schimbul este convenabil pentru
amandoi?.
Ajungem astfel la nucleul central, la conceptul-cheie al existentei, care
este comunicarea. Tot ceea ce eu fac, şi subliniez "tot", implica
"comunicarea" sau, cum zice scoala de psihologie de la "Palo Alto":
"fiecare comportament inseamna comunicare". Comunicare cu persoane,
bineânţeles, dar şi cu maşini, cu entităţi sociale etc. De exemplu, când
conduc automobilul, comunic intenţia mea de schimbare a directiei
volanului sau cea de schimbare a vitezei acceleratorului; la fel, automobilul
este astfel construit incat imi poate comunica lipsa benzinei sau
nefunctionarea motorului. Am folosit intentionat un exemplu extrem
pentru a putea desprinde niste principii ale comunicarii:
1.Pentru a fi inteles trebuie sa utilizez un limbaj cunoscut şi, deci,
accesibil interlocutorului. (Este inutil sa-i spun masinii "du-te spre dreapta,
imediat!", ci trebuie sa semnalizez şi sa actionez volanul).
2. Important este nu ceea ce intentionezi sa comunici, ci ceea ce
intelege receptorul (aceasta relatie este definita de conceptul de feed-
back).
3. Cine comunica este primul responsabil de rezultatul comunicarii.
(Dacă cineva ma intelege gresit, nu-i vina sa, ci este vina mea. Trebuie că
eu sa-mi schimb maniera de comunicare).
Toate consideratiile acestea pot arata destul de banale, dar activitatea
practica demonstreaza că:
1. Intotdeauna uitam de ele.
2. Nu avem niciodata un "manual" de instructiuni pentru a ajunge la
constiinta altei persoane, deci pentru a fi intelesi de aceasta.
3. Oamenii sunt mult mai complicati decat masinile, deci
comunicarea interumana este cel mai complex tip de comunicare.
Cu toate acestea, este curios că toate persoanele inteleg necesitatea unui
studiu serios pentru a invata, de exemplu, sa utilizeze un computer, care

135
este totusi un lucru foarte simplu, şi nu văd necesitatea invatarii
principiilor de funcţionare a minţii umane, care este infinit mai complexă
decât computerul. Un lucru care complică incă şi mai mult comunicarea
interumană este că aceasta se realizează pe trei niveluri:
1. Logic
2. Paraverbal
3. Nonverbal
Dintre acestea, nivelul logic (deci cel al cuvintelor) reprezinta doar 7% din
totalul actului de comunicare; 38% are loc la nivel paraverbal (ton, volum,
viteza de rostire...) şi 55% la nivelul nonverbal (expresia faciala, pozitia,
miscarea, imbracamintea etc.). Dacă între aceste niveluri nu sunt
contradictii, comunicarea poate fi eficace. Dacă între niveluri exista
contradictii, mesajul transmis nu va avea efectul scontat. De exemplu un
semidoct care a facut mulţi bani, oricât de frumos şi elegant s-ar imbrăca
(comunicare nonverbală), la nivelul comunicării logice s-ar demasca
imediat şi, în cazul său, haina nu ar mai face pe om.
Sau, pentru a exemplifica relatia dintre nivelul logic şi cel paraverbal, se
zice că adesea nu conteaza "ce spui", ci "cum spui". Vorbe placute spuse
pe un ton răstit nu sunt receptate ca atare. De aici, o concluzie asupra
careia vom reveni merita subliniata: în actul comunicarii interumane
trebuie sa ne concentram în egala masura asupra tuturor nivelurilor
comunicarii: logic (verbal), paraverbal şi nonverbal.
Programarea Neuro Lingvistica ne permite sa inţelegem conştiinţa unei
persoane şi să definim mecanismele de realizare a acesteia.
În primul rând, prin decodificarea şi descrierea proceselor creierului uman
cu o precizie aproape matematică, apoi indicând acele "instrumente" cu
care se pot modifica deciziile conştiente şi inconştiente ale interlocutorilor
noştri.

4.3 INFORMAŢIE-ENERGIE-MATERIE
Odata cu expunerea unui subiect unui stimul exterior, acesta reactionează
în baza volumului de informaţii dobândite de-alungul existentei sale. El
reactionează în funcţie de categoriile şi clasele în care Realitatea a fost
fragmentată. O simplă rocă manipulată fără nici o precauţie pâna la

136
descoperirea radioactivitatii era cel mult suspicionata a fi purtatoarea unui
'blestem' sau 'o unealta pentru magie'. Dupa descoperirea radioactivitatii,
aceeasi realitate capata o alta perspectiva. Se înteleg proprietatile
materialului, se elaboreaza metode speciale de producere şi manipulare,
se inventeaza modele care sa permita explicarea proprietatilor pe care
acea materie le are, s.a.m.d. Cu alte cuvinte, aparitia unei noi idei, a unui
nou concept are un efect imediat în reasezarea într-o alta ordine a
cunostintelor de pâna la acel moment. Reorganizarea "băncii de date" este
resimţită de majoritatea subiecţilor ca pe o "catastrofă", cu atât mai
puternică cu cât procesul de reorganizare atinge mai multe domenii, cu cât
universul semantic suferă o trasformare mai profundă. Rezultă de aici un
lucru esenţial: omul Re-actioneaza în baza unor imagini-model cu care
compara permanent realitatea imediată. Calitatea şi adecvarea la prezent
a reacţiei este dependentă de calitatea şi adevărul continut în imaginile şi
modelele asimilate. La limita am putea reduce poate 90% din activitatea
umana la reactii de tip automat, bazate pe memorizare şi feed-back.
Din cele de mai sus se rezuma doua directii esentiale pentru definirea unei
perspective adecvate generarii unui cadru ontologic nou, în care Omul sa
poata rezolva mai usor doua probleme:
-reducerea gradului de automatism în activitatea umana, ceea ce ar
însemna o tranzitie de la a reactiona catre a acţiona, tranziţie ce ar
accentua proprietatea de creator a Omului (creaţia este importantă prin
unicitatea ei şi nu prin calitatea reproducerii);
-adaptarea mai comodă la constrângeri şi mai ales la fluctuaţia
acestora, constrângeri impuse de dinamica tot mai accelerată a vieţii socio-
economice, de schimbarea scării de valori corespuzator evoluţiei la scara
individuală şi de grup etc.
O perspectivă simplistă de a aborda problematica de mai sus se poate
realiza prin modelarea procesului de dinamică socială asociat în plan
conceptual cu un proces dinamic de structurare prin agregare ("alipirea"
unui numar de "celule" la o opinie, la o clasificare momentan considerata a
fi Adevarată) şi fragmentare ("spargerea" unui grup prin apariţia unei
diferenţe de păreri induse în bază de apariţia unei alte clasificări, a unei
alte "aşezări" sau poziţionări în universul "semnatic"). Procesul poate fi

137
asociat cu oscilaţii între două tendinţe naturale: analiza - generatoare de
"schizme" prin care creste numarul de clase în care este împartita formal
Realitatea - şi sinteza -vazută ca proces de unificare, de restrângere a
numarului acestor clase.
Este posibil de evocat modelul de tranzitie la haos a lui Feigenbaum şi
incercarea de al utiliza, printr-o analogie, în modelarea sociala. În esenta
modelul este bazat pe controlul prin feedback a constantei K din scenariu.
Cresterea constantei K peste o valoare critică, implică apariţia de bifurcaţii,
asimilate cu diversificarea clasificării, cu rezultatul unei perioade de
analiză. Creşterea numarului de "soluţii" posibile într-o populaţie limitată
numeric sau care se dezvoltă numeric după o altă lege implică micşorarea
"densităţii de preocupare" pe un domeniu dat şi implicit o crestere a
divergenţelor datorate "lipsei de comunicare". Acest fapt conduce la o
tensiune resimţită în întregul organism social ce impune schimbarea
atitudinii din competiţie în cooperare, ceea ce are ca efect schimbări de
perspectivă din care anumite diferenţe de şterg (în model apare implicit o
micşorare a lui K). Efectul asupra sistemului este reducerea treptată a
numărul de soluţii (de clase în care este structurată imaginea asupra
Universului) şi treptat determină o densitate de preocupare prea mare pe
un domeniu, fie el şi "profund". Apare atunci o alta "nemulţumire", dorinţa
de "personalizare" ce accentuează din nou o atitudine critică, analitică, şi
procesul se reia. Modelul este util în studiile şi cercetarile din domeniul
Stiintei Cognitiei şi al Sociologiei, şi implicit în reformularea unor norme de
etică şi convieţuire la nivelul "celulei" sociale şi al definirii şi organizăarii
activităţii uname în general şi a celei de cercetare în special. El scoate în
evidenţă rolul criteriului de clasificare văzut ca pe un parametru de control
extrem de important în stabilitatea socială. Din acest punct de vedere,
"inflaţia" de criterii de clasificare nu duce la o mai bună cunoaştere ci la
dificultăţi de comunicare, la fragmentare şi deci la instabilitate socială.
Dupa cum şi o "listă" saracă de criterii ( deci un model nenuanţat al
Realităţii) conduce la efecte nedorite în evoluţia personalităţii umane,
condamnată să reproducă doar un set finit şi limitat de activităţi.
Modelând realitatea printr-o mulţime de elemente M, se poate spune că
procesul de cunoaştere ştiinţifică implică identificarea unor criterii de

138
clasificare, de grupare a elementelor, de ordonare a acestora şi stabilirea
relaţiilor între părţile identificate. Perceperea globală a mulţimii, fără
identificarea, clasificarea, descrierea în nici un fel a elementelor ce o
compun, poate fi considerată ca fiind o percepţie descrisă de filozofia
orientală: cunoaşterea holistă.
Sub "presiunea cercetării stiinţifice" realitatea se obiectivează,
fragmentându-se (fractal, la nesfârsit) în timp ce sub "presiunea trăirii
holiste" realitatea se manifesta subiectiv, la nivel fenomenologic.
Principala problemă care se pune azi este tocmai această tunelare a
barierei constituită de însusi conflictul indus de cele două atitudini legate
nemijlocit de actul cunoasterii:
-contemplare (atitudine pasiva, fara o intentionalitate evidentiata, cu urme
specifice în traire ce nu pot fi principial comunicate prin limbaj),
-cercetare, investigare (atitudine activa, cu intentionalitate, cu scopul
de a gasi ceva definit, principial comunicabil)
Iar aceasta extrem de sofisticata încercare a spiritului uman se desfasoara
azi în cadrul unor discipline legate de Stiinta Cognitiei, Teoria generala a
Informatiei, Ortofizica, Psihologie Cuantica. În toate cazurile obiectul
central este rediscutarea şi reformularea conceptului de informatie şi camp
informational. Şi poate şi mai important pentru omenire este o consecinta
a acestor studii: proprietatile "mentale" ale materiei anorganice sau
organice şi cuplajul minte - materie.
Delimitarea conceptului de Informatie şi studiul Naturii în triada Materie-
Energie- Informatie
În ciuda utilizarii aproape abuzive a cuvîntului: informatie putem afirma că
semnificatia sa nu este pe deplin stabilizata. Numarul mare de sensuri în
care acest cuvânt este folosit sugereaza că ne aflam înca în plin proces de
structurare semantica a unei notiuni relativ noi, nascute în cibernetica de
la începutul acestui secol, şi care evoca termeni utilizati înca din
antichitate. De la informatia în sens de stire şi pîna la în-formatie în sensul
de a pune în forma, de organizare şi structurare, semnificatia data la un
moment cuvîntului informatie poate fi dedusa doar din context. Studiile
realizate în Centrul pentru Studii au încercat sa contureze un unghi de
vedere capabil sa extinda catre domeniul Stiintelor Cognitive cercetarea

139
experimentala privind proprietati de material, universalitati ale procesului
de morfogeneza vazut că structurare în gradient etc. Punctul central al
interesului manifestat îl constituie întelegerea şi modelarea interactiunii
minte - materie, interactiune prevazuta de teoria psihologiei cuantice, de
Teoria Generala a Sistemelor Ierarhizate, elaborata de Paul
Constantinescu, de teoria Ortofizica elaborata de M. Draganescu sau de
lucrarile din Stiinta Cognitiei ale lui David Chalmer şi verificata partial în
experimente.
În studiul elaborat au fost identificate atât diferitele semnificatii atasate
conceptului de informatie cât şi anumite observatii legate de mecanismele
socio-psihologice, responsabile de dinamica şi evolutia notiunilor. Astfel,
definirea unei notiuni se poate face fie pe cale axiomatica şi formalizare
matematica, fie printr-o abordare sistemica în care studiul conexiunilor
cauzale dintre sisteme şi subsisteme este în masura sa contureze din
aproape în aproape noua notiune. Prima metoda este utila pragmatic şi
poate precede demersul destinat "patrunderii întelesurilor" din spatele
cuvintelor. Aparitia unui cuvânt este esentiala nu numai în domeniul
comunicarii ci şi în structurarea individului şi a societatii. Fenomenul de
nastere, dezvoltare şi intrarea în uitare a unui cuvânt este strâns legat de
evolutia societatii omenesti. Analiza la un moment dat a "aurei semantice"
specifice unui cuvânt poate evidentia gradul de întelegere a proceselor şi
fenomenelor fizice, biofizice, psihologice, sociale. Fluctuatia întelesurilor
atasate cuvântului poate fi atribuita dezvoltarii reprezentarilor pe care
omul le-a rafinat treptat pentru a surprinde mai bine esente ale Lumii în
care este scufundat. În acest capitol se accentueaza necesitatea studiului
cuplajului dintre lumea fizica şi universul semantic cuplat precum şi urma
lasata în spatiul starilor (în acest moment înteles că stari sufeltesti). Putem
asadar identifica trei straturi esentiale:
-fizic, guvernat de continua dinamica a materiei şi energiei, în forme vii
şi nevii,
-informaterial, guvernat de procese ortofizice, şi
-mental subiectiv, în care se desfasoara interactiunile dintre
informaterie şi materie, interactiuni ce lasa urme în planul starilor şi
trairilor.

140
Dacă primul nivel numit mai sus fizic a fost bine delimitat şi studiat, putem
afirma că suntem doar la începutul etapei de configurare a notiunilor care
sa surprinda celelalte doua noi niveluri: informaterial şi mental subiectiv.
Pe lânga aspectul filozofic şi ontologic al acestor studii se pune din ce în ce
mai concret definirea şi elaborarea unor tehnologii de cercetare specifice
capabile sa surprinda experimental:
-interactiunea materie-informaterie,
-prezenta câmpul morfogenetic,
-mecanismul de formare a trairilor, în baza cuplajului dintre materie şi
informaterie desfasurat în prezenta materiei noesice. În aceste studii, de
importanta maxima sunt consideratiile legate de transpunerea în concret,
în însasi metodologia de organizare a unui experiment a notiunilor:
sinergie, neliniaritate, auto-organizare, sistem deschis şi sistem
introdeschis etc. De asemeni pentru identificarea obiectiva a acestor
interactiuni considerate azi subtile este necesara reconsiderarea
conceptului de captor şi evident a materialelor ce îl compun pentru că
interactiunea studiata sa poata lasa urme masurabile de catre un
traductor convenabil ales. Cu alte cuvinte studiile terortice şi
experimentale efectuate pâna în prezent au atins nivelul în care Stiinta
Materialelor şi Stiinta Computationala pot şi trebuie sa contribuie efectiv
pentru constructia unui experiment crucial, care sa defineasca în mod
specific demersului stiintific modern conceptul de informatie şi câmp
morfogenetic (informaterie). Abordarea domeniului schitat mai sus se
poate face prin întelegerea complexitatii termenului de informaţie.
Din studiile efectuate au rezultat urmatoarele aspecte legate de
informatie:
- informatia în sens shanonnian este "ceea ce suprimă o incertitudine". Ea
nu aduce un plus de cunoastere decât în masura în care amelioreaza o
situatie de "docta ignoranta". Este definita în baza unui model
antropomorf, gnoseologic şi implica elemente subiective. Este pus accentul
mai mult pe formalizarea matematica ce permite o abordare cantitativa
pornind de la "ceva" existent.
- informatia în sensul lui Sahleanu se defineste pornind de la observatia că
în natura anumite interactiuni nu pot fi tratate printr-o legatura cauzala

141
clasica, bazata pe o lege de conservare. Este mai aproape de o viziune
neliniara a naturii, pentru care sensibilitatea la conditii initiale şi
fenomenele de autoorganizare pot duce la discontinuitati de tip tranzitii de
faza. Informatia este astfel înlocuita cu Legatura de Tip Informational
(L.T.I.) ce afecteaza evolutia unui sistem prin alte mecanisme:
declansatoare şi amplificatoare de exemplu, şi care devin elemente
colaterale în definirea şi întelegerea termenului de informatie (ceva care
declanseaza ...) Sensul de L.T.I. poate fi surprins în contextul teoriei
generale a sistemelor ierarhizate, în care stabilitatea întregului se
realizeaza prin cooperarea formativa şi informativa a ansamblului de
subsisteme ce au o anumita structura, organizare, sensibilitate
(informabilitate = proprietate a unui subsistem (captor) de a reactiona la o
variatie energetica - rezonanta). Conceptele specifice ce coopereaza
pentru a da adevarata semnifictie LTI, extrase din lucrarea lui V. Sahleanu,
Eseu de biologie informationala, 1973, sunt:
- Semnalul - purtator de semnificatie - face legatura dintre "lumea
energiei" şi "lumea informatiei" , semnul - rezultat al unei conventii ce
capata semnificatie în baza unor procese educationale) şi simbolul (ip.
poate face simbolul legatura dintre "lumea informatiei" şi cea a "energiei"?
care sunt atunci simbolurile active? sunt ele active prin intermediul
materiei noesice? sau sunt active în sine?)
- Codificare - decodificare (se face distinctie între cod şi mesaj. - informatia
este un invariant (virtual) ce se gaseste în spatele varietatii de codificare
-exemplu: este aceeasi informatie în structura magnetica a benzii de
magnetofon, a structura undelor hertiene şi în miscarea membranei
difuzorului. Informatia este codata şi decodata specific de mai multe ori,
funtie de suport şi mediu de propagare. ea poate sa se "altereze" (aditie
de zgomot) sau sa se distruga.
- Redundanta (exces informational, rezenva pentru a conserva informatia
fata de zgomote sau distorsiuni inerente la codare/decondare; putem
indentifica o redundanta functionala şi o redundanta morfologica).
- Traducere - recodificarea în alt limbaj. (se face diferenta între
transformator îi traductor; în sensul lui Sahleanu, transformatorul
converteste o energie în alta în timp ce traductorul poate declansa un

142
proces, cloroplatul este un transformator al energiei solare în timp ce
retina de exemplu este considerata traductor într-un sistem ce poate fi
declansat de un stimul vizual)
Din toate cele de mai sus se poate identifica faptul că notiunea de
informatie este legata de cea de organizare şi de structura specifica
(informatie structurala). O dezvoltare a modalitatii de cercetare şi
investigare a unor NOI PROPRIETATI de material trebuie sa cuprinda şi
aceste aspecte legate de particularitatile de structurare şi organizare ale
materiei. Legatura Informationala este mai dificil de surprins caci ea apare
că factor de corelare la scari diferite şi se manifesta cu atât mai pregnant
cu cât aspectul exterior pare a fi mai neregulat sau mai instabil. Având în
vedere că principalele metode clasice de tratare teoretico-experimentala a
fluctuatiei şi neregularitatilor bazate pe statistica nu pot surprinde
principial STRUCTURA, ORGANIZAREA şi deci implict legatura cu
informateria, este de dorit o reformulare profunda a modului de abordare
experimentala şi teroretica a actului de cercetare stiintifica. Cel putin trei
aspecte par sa fie esentiale:
• Mecanismul de generare devine tinta de interes chiar dacă produsul
rezultat pare sa aiba aspect aleator. Dacă stiinta clasica a cautat
invariantii din lumea aflata într-o continua miscare printre structurile
simple, descriptibile analitic şi identificabile prin reproductibilitate,
stiinta acestui sfârsit de mileniu- stiinta Complexitatii- asociaza
notiunii de invariant unor "arhetipuri", unor pattern-uri, identificabil
într-un spatiu abstract precum cel al fazelor.
• Accesul în "lumea informateriei" este conditionat de descoperirea
unor captori specifici şi inventarea unor modalitati adecvate de
tratare a datelor obtinute. Sunt de interes o serie de forme şi
materiale elaborate dupa conceptii şi teorii sugerate de Ortofizica,
conform carora noua viziune experimentala trebuie sa reuneasca într-
un tot unitar experimental "obiecte" ce pareau principial diferite: în
rezonanta clasica emitatorul este o entitate diferita de receptor, în
timp ce în cazul rezonantei haotice, cele doua structuri ce se
sincronizeaza, dar se sincronizeaza tocmai pentru că devin parte

143
componenta a unui sistem unitar (descriptibil de un spatiu al fazelor
unic).
• Viul şi mai ales Omul este mult mai implicat în aparenta evolutie
obiectiva a Realitatii decât parea sa sugereze stiinta clasica.
Aspectele obiective şi cele subiective trebuiesc reanalizate pentru a
genera în cele din urma o viziune Unitara şi Dinamica Universului.
Lumea Materiala şi cea subiectiva a trairilor, ordonata de componenta
Spirituala pot şi trebuie sa formeze o unitate de rang superior, cu
implicatii profunde şi uneori dramatice în modificarea la scara globala
a societatii omenesti.
În concluzie, o modificare de continut a modului de abordare a cercetarii în
domeniul tehnologiei materialelor, al conducerii proceselor tehnologice şi
biotehnologice nu poate fi imaginata în afara demersului filozofic al vremii
care abordeaza dintr-o alta perspectiva Realitatea observabila şi
completeaza la nivel de triada metodologica viziunea clasica, prin
implicarea Informatiei alaturi de Materie şi Energie.

4.5 ORTOTEHNOLOGIA
- tehnologie bazata pe controlul fenomenologic la nivel de ortoexistenta;
consecinte socio-economice.
Definita că tehnologie prin care omul poate actiona direct în ortoexistenta
cu rezultate materializabile în spatio-timpul concret necesar, pentru a crea
efecte antientropice absolute sau, la limita, pentru crearea unui nou
univers, ortotehnolgia postuleaza existenta unor ortotroane, vazute la
rândul lor că sisteme introdeschise, fara constiinta, instrumente specifice
de lucru asemanatoare uneltelor de azi. Studiile experimentale realizate
atât de subsemnatul cât şi cele pe plan mondial focalizate asupra
interactiunii minte-materie şi a raspunsului acesteia din urma la o
categorie aparte de stimuli: trairea unui subiect, dorinta manifesta a
acestuia, tensiunea psihica orientata etc. sunt deja dovezi evidente ale
unei interactiuni pe cât de prezenta pe atât de dificil de surprins. Principala
probelma o constituie definirea captorului, a traductorului şi evident a
modului de tratare al informatiei preluate de cele mai multe ori sub forma
unei fluctuatii neperiodice considerata pâna nu demult că fiind zgomot. În

144
constructia captorului, forma geometrica joaca un rol esenţial împreună cu
natura şi structura materialului. Într-un context adecvat ales, se manifestă
măsurabil fenomenul de introdeschidere, postulat de ortofizică.
Introdeschiderea că proces de interactiune dintre un subiect viu şi
informateria din Ortoexistenta este capabila sa ofere un suport logic al
datelor experimentale cumulate pâna în prezent în studiile legate de
cognitie şi proprietati normale şi paranormale ale psihicului uman. Aceasta
interactiune este perceputa de subiect că fenomen de afire. Sistemul
nervos central, (în mod esential emisfera dreapta), este capabil sa
transforme treptat aceasta "traire profunda" în senzatii şi sentimente care
ating un nivel intern de constientizare definit de teoria Ortofizica prin
verbul "a şti". Procesarea ulterioara a pachetului de stari de catre emisfera
stânga aduce în final rezultatul introdeschiderii la un nivel accesibil
ratiunii, nivel caracterizat de verbul "a spune". În acest mod, o interactiune
fenomenologica lasa "urme" într-o realitate accesibila unei gândiri
rationale, specifica operarii structurale şi destinate în special comunicarii
verbale.
Ortofizica postuleaza şi o reciproca a fenomenului descris mai sus. Astfel, o
notiune, cuvânt sau simbol, poate declansa odata cu trairea starilor şi
senzatiilor profunde atasate, o tranzitie de la nivel strcutural la cel
fenomenologic. Altefl spus un sistem viu (arhem) ar avea în anumite
conditii capacitatea de a induce modificari în ortoexistenta prin accesul la
informateria nestructurata. O asemena capacitate ar fi echivalenta cu
generarea şi transformarea materiei prin inductia de cuplare controlata
dintre informaterie şi lumatie (ortotehnologie) sau cu o tehnica de
modificare locala a legilor generala ale Universului în care subiectul este
scufundat (ortochirurgie existentiala), la limita cu o metoda de generare a
unui nou Univers (Un proces mental poate declansa geneza unui nou
Univers).
Pentru a valida experimental modelul propus de Ortofizica este utila o
reanalizare a conceptului de Informatie pentru identificarea limitelor
acestuia în a descrie urma lasata unui subiect viu în trairea
fenomenologica. Natura materialelor implicate, a complexitatii

145
exprimentului ales că experiment crucial pentru a demonstra
corectitudinea şi viabilitatea modelului ortofizic al lumii materiale.
Rezultatele încurajatoare deja obtinute sugereaza apropierea unei crize
conceptuale de proporţii care poate să conducă fie la o destabilizare
sociala globala majora cu consecinte catastrofale pentru specia umana, fie
la un salt pe un alt palier de constinta, în care are loc o refuzionare dintre
obiectiv şi subiectiv, în care omul redevine entitate cosmica constienta de
rolul şi responsabilitatea pe care o are în univers. Putem spune în
concluzie că studiile de Ortofizica, de Stiinta Cognitiei sau de Studiul
Complexitatii au, prin rezultatele deja obtinute şi mai ale prin cele scontate
a se obtine în viitor, un impact major asupra vietii de zi cu zi, asupra scarii
de valori, atitudinii şi a raportului dintre individ şi societate. Majoritatea
activitatii desfasurate azi de om pe planeta este orientata spre extragerea
şi transformarea materiei în produse diferite. O alta definire a conceptului
de produs, o alta tehnica de elaborare şi definire a unui material, o alta
organizare a locului de munca corespunzator noii idei de utilitate şi
performata atasata produsului, sunt probleme de maxima importanta ce
preocupa azi pe multi specialisti din domenii atât de diferite. Şi asta nu
numai din interes stiintific cât mai alse datorita implicatiilor socio-
economice şi politice pe care le presupune. Se poate afirma că mileniul III
ce începe peste un an este mileniul unei Societati Informationale ce a luat
definitiv locul Societatii industriale.

4.6 CONSIDERAŢII PRIVIND OBIECTIVAREA INTERACŢIUNII SUBIECT-


OBIECT
Dificultatea de măsurare obiectiva a unor fenomene ce se desfasoara la
scari reduse (nanotehnologie) sau care implica o anume interactiune dintre
observator şi obiectul observat consta atât în specificul masuratorii
(raportul semnal zgomot este foarte aproape de 1) cât şi în lipsa unei
viziuni clare asupra naturii interactiunii minte - materie ce face că anumite
notiuni sa fie poate folosite abuziv, prin extinderea lor într-un domeniu în
care utilizarea lor este neadecvata.
Altfel spus, avem de-aface cu o scara la care problema masuratorilor
fizico-chimice trebuie sa fie analizata în mod deosebit. Numim aceastat

146
scara: mezoscopica (ordinul zecilor sau cel mult sutelor de microni). Pentru
aceasta scara, este posibil că anumiti parametri bine definiti şi delimitati
din considerente de statistica, termodinamica clasica, etc. sa capete alta
semnificatie sau sa nu fie relevanti. De asemeni, anumite tipuri de
interactiuni pot sa predomine, desi la o scara normala acestea pot fi
neglijabile. Fara sa avem înca suficient de multe informatii concrete în
acest sens, prezentul subcapitol se refera doar la problema masurabilitatii
şi observabilitatii în sine. Subiectul, de maxima importanta practica,
urmeaza a fi dezvoltat pe masura ce se vor efectua observatii
experimentale concrete.
Problama teoretica este legata de semnificatia anumitor marimi fizice
atunci când scara de observare a fenomenului este fie prea mare fie prea
mica (atribute la rândul lor relative). Altfel spus se poate pune chiar
problema gradului în care se pastreaza semnificatia unei marimi fizice în
raport cu scara de masura sau atunci când îi asociem un procedeu de
măsurare şi o unitate de masura - procese de măsurare diferita implica de
fapt definitii diferite. De exemplu, ne bazam definitia clasica referitoare la
timp pe repetarea unui eveniment aparent periodic: curgerea nisipului
dintr-o clepsidra, perioada de oscilatie a unui oscilator electronic, etc.
Feynman remarca: "Au fost masurati timpi mai scurti de 10-12s, dar printr-o
tehnica diferita. De fapt, s-a folosit o alta definitie a "timpului"! O cale a
fost sa se observe distanta dintre doua întâmplari petrecute, cu un obiect
în miscare. ... Dar despre timpi şi mai scurti? Cum poate fi definit şi
masurat timpul la o scara mai mica? Are vreun sens sa vorbim despre
timpi mai mici dacă nu putem masura sau poate nici imagina mental ceva
ce se petrece într-un timp mai scurt ? Poate că nu."
Exista însa şi o alta fateta, sugerata de ipoteza lui David Bohm, care
sustine ideea unor procese şi marimi fizice nemasurabile, dar care
determina evolutia fenomenelor din lumea fizica. Este de fapt asertiunea
ce a condus la asa-numita teorie a variabilelor ascunse din mecanica
cuantica. În mecanica cuantica, o stare initiala ψ 0, data poate evolua într-
un numar oarecare de stari potentiale succesoare ψ 1, ψ 2,..., ψ n ce
alcatuiesc vectorul de stare. Conform ecuatiei lui Schrodinger, vectorul de
stare evolueaza determinist:

147
În urma unui act de observare, este constatata o singura stare. Conform
interpretarii Copenhaga, după observare, sistemul va fi gasit în oricare
stare cu o probabilitate data:
Se realizează astfel o tranziţie determinist-probabilistă ce are
loc numai prin intermediul actului de observatie. De aici rezulta
importanţa procesului de observaţie şi mai ales a
observatorului. Walker, cercetator în domeniul psihologiei cuantice şi a
definirii unor experimente specifice studiului în acest domeniu, subliniază
că nu avem o stare necunoscută care devine cunoscută atunci când facem
măsuratoarea, ci avem o combinatie a tuturor valorilor posibile date de
vectorul de stare, a cărui valoare devine specificată prin reducerea lui la o
singură valoare în urma măsurătorii. Cu alte cuvinte, rezultă că nici nu are
sens specificarea stării sistemului înainte de măsurătoare. Procesul de
măsurare/observare în sine este cel care structurează sistemul, colapsând
multimea tuturor stărilor potenţiale într-una singură. Din acest motiv
procesul de măsurare este distinct de alte procese fizice; el ne apare că
fiind "altceva". Pornind de aici şi de la faptul că interpretarea scolii de la
Copenhaga ramâne cea mai simplă interpretare a ecuaţiilor mecanicii
cuantice, au existat două căi de evoluţie a ideilor din domeniu:
a) discreditarea interpretării Copenhaga,
b) realizarea unei extensii a interpretarii de tip Copenhaga, care sa
cuprinda şi cauzele care conduc la structurarea sistemului într-o anumita
stare (probabilitatea pi, reprezinta probabilitatea de obtinere a unei stari,
neexplicând însa de ce sistemul ajunge în acea stare).
Astfel s-a ajuns la teoria variabilelor ascunse, prin care se încearca
pastrarea unei singure ecuatii (a lui Schrodinger) pentru descrierea starii
unui sistem cuantic, dar pe lânga variabilele timp, pozitie şi impuls, sa se
mai introduca un set de variabile suplimentare, numite "variabile
ascunse": c={ c1, c2, ... , cn }.
Variabilele ascunse vor fi cele ce vor da nastere unor procese care
determina în ce stare va evolua sistemul. Inainte de a enumera câteva din
caracteristicile variabilelor ascunse, este sugestiva evocarea frazei lui

148
A.Einstein: "Nu trebuie sa fie la alegerea noastra care marimi sunt
observabile; acestea ar trebui date, indicate, de teorie." Dintre
proprietatile principale ale variabilelor ascunse vom aminti:
1) nu trebuie sa fie accesibile masuratorilor fizice;
2) au un caracter nelocal, în sensul unei independente de coordonatele
spatio-temporale;
3) în cazul unui act de observatie,{ci} trebuie sa fie atât de restrictive
încât sa fie observata o singura stare; mai mult, ea trebuie sa fie aceeasi
pentru toti observatorii;
4) în orice teorie a variabilelor ascunse, procesul de măsurare este un
proces unic, indescriptibil că parte a interactiunii masurate.
O alta consecinta a modului de abordare cuantica a actului de
masura este legata de memorarea de catre observator a unor
rezultate anterioare. Se spune că observatorul dobândeste
astfel informaţii ce reduc entropia sistemului: observator-obiect observat.
Pentru o caracterizare cât de cât cantitativa a aspectelor sus-mentionate,
Teoria informatiei joaca un rol de important. Teoria de baza în acesta
directie a fost structurata de Claude Shannon şi porneste intuitiv de la
faptul că, pentru a dobindi informatie trebuie sa se întâmple ceva-un
proces fizic, un anume eveniment,etc. Cantitatea de informatie pe care o
dobândim în urma faptului că a avut loc un eveniment este cu atât mai
mare cu cât probabilitatea că acel eveniment sa aiba loc este mai mica.
Altfel spus, dacă totul este cunoscut dinainte nu mai dobândim nici o
informatie, iar masura asociata informatiei transmise de producerea unui
eveniment este cu atât mai mare, cu cât evenimentul în cauza este mai
neasteptat.
Notând cu i(p) cantitatea de informatie, i trebuie sa fie o functie
descrescatoare, de probabilitatea p de aparitie a evenimentului. Restrictia
a doua pe care a impus-o Shannon a fost că masura informatiei sa aiba un
caracter aditiv, în sensul în care, dacă au loc doua evenimente fara nici o
legatura, atunci informatia totala dobândita trebuie sa fie egala cu suma
informatiilor date de fiecare eveniment în parte. Cum probabilitatea a doua
evenimente independente este data de produsul probabilitatilor asociate

149
cu fiecare eveniment în parte, p12=p1*p2, functia cea mai simpla ce
îndeplineste cerintele anterioare este functia logaritm:
Constanta c se alege arbitrar prin impunerea conventionala a unei unitati
de masura. S-a convenit că, atunci când are loc un
eveniment din doua egal probabile, sa obtinem o
cantitate elementara de informatie egala cu un bit.
Desi teoria lui Shannon este cunoscuta şi sta la baza multor
alte modele, se impun câteva precizari:
- şi în acest caz, rolul observatorului este esential. Nu putem dobândi
informatie decât că urmare a unui act de observatie, de explorare a lumii
înconjuratoare. Dacă un proces a avut loc fara că noi sa-l fi sesizat în vreun
fel, atunci nu suntem capabili sa extragem nici un fel de informatie din
acest fapt; ci din contra, suntem înclinati sa credem că, din moment ce nu
l-am observat, procesul în cauza nici nu a avut loc.
- definitia masurii Shannon a informatiei presupune o cunoastere apriori a
tuturor evenimentelor potentiale (a tuturor starilor în care un sistem ar
putea fi observat), cu probabilitatile lor asociate. Este un unghi ce vizeaza
masura informatiei transmise între o sursa şi receptor, mai degraba din
punctul de vedere al sursei, întrucât ea singura îsi cunoaste toate
posibilitatile. Noua, că receptori, dacă din fotoliul nostru de observatori nu
putem avea acces la caracteristicile statistice ale sursei, nu ne mai ramâne
altceva de facut decât sa încercam sa jucam mental rolul acesteia,
prestructurând sistemul într-un set probabilistic complet de stari posibile.
Dupa receptionarea mesajului (ca urmare a unui act de observatie asupra
sistemului) informatia obtinuta o
vom evalua cantitativ
tocmai pe baza
imaginii apriori formate asupra
sistemului. În cazul în care am constata o stare complet noua (de exemplu
momentul de creatie, de nastere a unei noi idei, a unui "germene" în
sensul subcapitolului anterior) atunci, probabilitatea ei initiala fiind zero,
cantitatea de informatie ar fi infinita, conform definitiei valorii cantitative
asociate informatiei. Este un caz în care marimea nu este utilizabila!
(aceasta idee o sugeram înca de la începutul studiului că, datorita

150
caracterului extrem de special al obiectului masurat: viu, în faza de
crestere de structurare, cu dimeniuni reduse, anumite marimi şi definitii ar
putea sa aiba alte semnificatii sau sa nu se poata utiliza).
Din cele de mai sus se poate spune că teoria clasica se afla mai aproape
de pozitia emitatorului decât a receptorului. Dacă am fi plasati în locul
sursei şi am sti în fiecare moment ce urmeaza sa emitem, cantitatea de
informatie pentru noi ar fi egala cu zero. Cunoastem doar proprietatile
statistice ale sursei, mai precis numarul posibil de mesaje şi probabilitatile
asociate lor, nu şi ce mesaj particular va fi emis. În conformitate cu teoria
lui Shannon, un mesaj va purta informatie nu prin individualitatea sa, ci
prin aceea că apartine unei multimi de mesaj, caci, asa cum a fost definita,
i(pj) nu se refera la sensul mesajului "j" transmis, ci numai la probabilitatea
lui de aparitie, pj.
Aprecierea informatiei presupune o ordonare în timp a evenimentelor.
Exista un moment înainte de eveniment şi un moment aposteriori. Inainte
de producerea evenimentului avem incertitudini legate de fiecare stare în
care ar putea evolua sistemul; dupa ce evenimentul s-a produs (am
constatat starea j a sistemului) incertitudinea este eliminata iar cantitatea
de informatie obtinuta corespunde incertitudinii initiale asupra starii j:
unde u(pj)=incertitudinea apriori a starii j.
Pe de alta parte, cerinta a doua, că informatia sa fie aditiva, face că ea sa
nu depinda de timp, prin aceea că distanta temporala dintre evenimentele
1 şi 2(cu probabilitatile p1, respectiv p2) sa fie orocât. În cazul sistemelor
cuantice exista o serie de stari permise, fiecare având o probabilitate
apriori pi. Acestui set de probabilitati îi putem asocia un set corespunzator
de incertitudini, incertitudinea u(psij) fiind legata de starea potentiala psij.
Să presupunem că initial avem vectorul de stare:
psi0 = (psi1, psi2, .....)
care, în urma actului de observare se restrânge la o anumita stare psij .
Cantitatea de informatie astfel obtinuta este pusa de cercetatorul
american Walker pe seama unui aport informational din partea constiintei.
Aceasta conditioneaza variabilele ascunse {ci} de care depinde vectorul
de stare. Prin urmare, trecerea de la caracterul statistic initial la cel
determinist (prin aceea că s-au precizat valorile {ci}) se face pe baza unui

151
debit informational Wef cel mult egal cu W, pe durata dt, ( unde
dt=intervalul de timp dintre starea initiala şi cea observata sau, În anumite
situatii, timpul cat o anumita stare este mentinuta).
Pe baza ecuatiei anterioare putem calcula de exemplu cantitatea
medie de informatie ce a fost transmisa de catre un observator procesului
fizic pentru a-i restrictiona desfasurarea. Sa presupunem de exemplu că
avem un sistem fizic, cu n stari potential posibile. În urma unui set de
masuratori sau de aprecieri teoretice se ajunge la concluzia că fiecarei
stari îi putem asocia probabilitatea pi0. Cantitatea medie de informatie
obtinuta în urma unui act de observatie va fi, conform teoriei informatiei:
Sa presupunem că se realizeaza un cuplaj informational între constiinta
observatorului (în acest sens se face apel la conceptul de introdeschidere
introdus de Mihai Draganescu în lucarile dedicate Ortofizicii) şi cea a
sistemului (în ortofizica, în baza unor deductii logice se postuleaza
introdeschiderea ca proprietate a materiei în general, gradul de
introdeschidere fiind diferit însa între viu şi neviu), astfel încât
probabilitatile pi0 sa fie modificate. În aceasta situatie, vom observa un
nou sir de probabilitati ce caracterizeaza starile sistemului; fie acesta
{pi1}. Cantitatea medie de informatie va fi:
Diferenta dintre H1 şi H0 da o masura a cantitatii de informatie transferata
între cele doua constiinte în urma unui act de obsevare (de masura):
Ceea ce este esential în tot modelul prezentat este că înca nu se cunoaste
natura interactiunii dintre informatie şi caracterul energetic al proceselor
fizice. Cea mai directa cale pare a fi notiunea de entropie a sistemului, ce
are un dublu caracter:
• -informational, prin intermediul masurii Boltzmann unde, k=
constanta lui Boltzmann, pi = probabilitatea existentei microstarii "i"
în macrostare;
• -energetic, prin intermediul masurii Clausius-Carnot Q= cantitatea de
caldura,T= temperatura absoluta în grade Kelvin.
Mai mult decât atât, Louis de Broglie, în ceea ce el numeste
"termodinamica ascunsa" a particulelor elementare, face legatura dintre
informatie şi energie prin introducerea notiunii de "cuanta de informatie".

152
La scara macroscopică, reflexiile comportarii cuantice se evidentiaza
prin ceea ce numim în mod uzual fluctuatii statistice sau zgomot, tratabile
în general drept procese divergente provenind din evenimente cuantice
microscopice. Cert este că trebuie sa ne bazam pe studiul unor fenomene
cu puternice instabilitati, pentru care aporturi foarte mici energetice
conduc catre consecinte macrosopice pe deplin observabile.
În concluzie, putem afirma că: obiectivarea prin masuratori experimentale
specifice stiintei Complexitatii în general şi implicit stiintei materialelor
pentru mileniul III ridica o serie de probleme fundamentale, legate de
teoria masuratorii, de interactiunea observator- obiect observat în sensul
teoriei cunatice, de cantitatea de informatie pe care observatorul o poate
principial capata la un anumit moment. Conceptul de câmp morfogenetic
poate fi asociat unui câmp infromational în sensul propus de Sahleanu
(triada materie- energie- informatie), interactiunile de tip informational
( dintre sisteme ce au introdeschidere) find o categorie noua, postulata de
anumite modele teoretice şi care asteapta un experiment crucial pentru a
putea fi demonstrate experimental.
De asemeni, se sugereaza că, pentru a identifica interactiuni la nivel
cuantic ce "ajung sa fie simtite la nivel macroscopic" este necesar studiul
fluctuatilor, a zgomotului, motiv pentru care, este utila o reconsiderare a
conceptului de zgomot şi o rediscutare a raportului semnal- zgomot pentru
acele sisteme pentru care transformarile produse sunt majore.
Mutaţiile produse de tehnologia computerului devin astazi tot mai
evidente, atit la nivelul ontologic al realitatii şi al experientei umanului, cit şi
la nivel epistemologic, în acela al cunoasterii şi al perceptiei. Atit natura, cit
şi cultura sufera transformari datorate impactului tehnologic contemporan,
devenind intersanjabile în discursul virtualizarii globale şi producind aparitia
unei grave confuzii la adresa consecintelor liminare, fara precedent în
existenta umana. Problematica tehnologie vs umanism a demarat inca din
epoca Luminilor, însă a ajuns cu atit mai ideologizanta cu cit „transmutatia“

153
tehnostiintifica a existentei umane a devenit operabila prin intermediul
aplicatiilor computerizate. Prin urmare, problema responsabilitatii se pune
din ce în ce mai acut, iar etica umana este discutata în termeni duali: de
colaborare sau de rezistenta. Asumarea, implicita sau explicita, a uneia
dintre cele doua atitudini constituie totodata afirmarea unei ideologii. Ceea
ce, pe de o parte, reprezinta preamarirea avantajelor aduse de noile
tehnologii digitale în viata umana, reprezinta, pe de alta parte, critica
dezavantajelor şi a punctelor de criza ale acelorasi tehnologii care
destabilizeaza existenta sub toate aspectele ei. Doua tipuri extreme de
ideologie digitala au inceput sa se configureze în functie de cele doua
atitudini.Prima dintre aceste orientari ideologice hard poarta semnul pozitiv
al optimismului în caracterul progresist al cyber-tehnologiilor sau al
entuziasmului ontologic, epistemologic, social şi politic şi se contureaza prin
lansarea de noi concepte precum realitate virtuala/cyber-spatiu, cyborg,
inteligenta artificiala, comunitate virtuala, democratie electronica. Acest
discurs ideologic, conotind pozitiv tehnologia digitala, prevaleaza în spatiul
cultural american, sustinut fiind de diversi cercetatori din domeniile de
specialitate, mai ales de promotorii inteligentei artificiale. A doua dintre
aceste tendinte ideologice liminare, manifestata în termenii negativi ai criticii
scepticiste la adresa mutatiilor electronice, este mai degraba o marca
europeana de discurs, ilustrata fiind de demersul angajat al filozofului Paul
Virilio. Ceea ce, pentru noile acceptiuni anglo-saxone ale tehnologiei digitale
inseamna acceptare cu bratele deschise a „progresului“ tehnologic uman,

154
pentru ideologia de raspuns critic a lui Paul Virilio inseamna negativismul
exclusivist al noilor tehnologii.Pe linga aceste doua tipuri extreme de
ideologie cibernetica, exista o cale de mijloc, cea a discursului moderat/soft,
deopotriva american şi european, care ia în considerare atit oportunitatile
anticipative, cit şi consecintele nefaste ale cibernetizarii lumii. Această formă
a ideologiei digitale evidenţiază atât avantajele, cât şi dezavantajele noilor
condiţii tehnologice şi propune drept soluţie practică, realist-rationalistă,
folosirea în spirit umanist a capabilităţilor cibernetice şi asumarea unui punct
de vedere etic. Astfel, trebuie recunoscuta necesitatea apelului la
instrumentele tehnologiei actuale ajustate în sprijinul demersurilor umane,
însă în direcţia evitării urmărilor tehnoştiinţifice negative. Prin urmare, în
studiul transformărilor operate de medium-ul computeristic, trebuie adoptată
o perspectivă moderată, lipsită de utopie, a viitorului, o perspectivă asociată
unei tonalităţi nostalgice în legatura cu un umanism etic pierdut prin
exacerbarea potentialului digital care, la limita, provoaca aparitia
manifestarilor mutante/monstruoase ale tehnicismului. Inainte de a pune în
practica dezideratele tehnologiei cibernetice, trebuie impusa cerinta
chestionarii acestora în vederea eliminarii urmarilor negative. Umanismul, în
cadrul emergentei digitalizarii universale, trebuie conceput în termeni morali,
sau, altfel spus, etica umana trebuie indusa discursului tehnologic. Referitor
la primul tip de ideologie extremă în legatură cu tehnologiile digitale,
cerinţele inteligenţei artificiale constituie un exemplu de vizionarism
tehnologic corelat profetismului religios. Pretenţiile unor teoreticieni precum

155
Hans Moravec sau Marvin Minsky de a teoretiza posibilitatea „descarcarii“
minţii umane în suport computeristic degenerează într-o „futurologie“ a
imortalităţii. Analogia minte-software, trup-hardware a devenit un fapt
comun în literatura de specialitate, însă este criticata pe masura şi trebuie
denuntata că impingere a limitei spre latura periculoasa a gindirii umane.
Avind în vedere problematica indusa a eliberarii, a transcenderii conditiei
umane limitate şi efemere, cyber-spatiul a devenit topos-ul ideologic prin
care se propulseaza perspectiva utopica a Paradisului religios. Dramatica
ironie a aflarii adevarului crestin prin „revelatie“ tehnologica! Premisa de la
care pleaca viziunea cyber-religioasa este posibilitatea de a transmuta
mintea din trupul uman în suportul computerului, iar concluzia aceleasi
viziuni este nu doar algoritmizarea tuturor operatiilor mintii umane, ci şi
dobindirea nemuririi şi a transcendentei. Impotriva acestei conceptii utopice
se pot aduce o serie de contraargumente (v. M. Wertheim), însă cea mai
importanta dintre criticile versiunii tehnologice a Noului Ierusalim o constituie
lipsa moralitatii datorata ghidarii dupa principiul libertarianist care propune
abandonarea responsabilitatii în lumea real-sociala intrucit se presupune că,
în cyber-spatiul paradisiac, guverneaza libertatea omnipotenta şi
nesanctionata.De cealalta parte a ideologiei, P. Virilio este profetul
rezistentei umane în fata intruziunii tehnologiei contemporane, profet care ia
atitudine critica, abordind implicatiile teletehnologiilor cu ingrijorare
existentiala. Avertismentele sale devin uneori extremiste din dorinta de a lua
o pozitie activista, de a opune rezistenta ideologiei entuziaste a cyber-

156
vizionarilor. Chiar dacă, în apararea iminenta a umanismului etic, discursul
lui Virilio capata accente persuasive lipsite de moderatie şi aplicabilitate,
demersul sau de analiza critica a „peisajului“ tehnologic actual ridica
probleme importante. Spre deosebire de cyber-entuziastii care ajung sa
fetisizeze tehnologia digitala, preamarind posibilitatile pozitive de
augmentare existentiala prin mediere cibernetica, Virilio este sensibil la
implicatiile negative ale tehnostiintei. Virilio intelege tehnica în termeni etnici
intrucit intreaga sa filozofie are în centru problematica umanului în fata
asediului tehnostiintific şi demonteaza tehnologia virtualului sub toate
aspectele sale. Cea mai ideologizanta atitudine a filozofului este profetizarea
„bombei informatice“ datorita globalizarii cibernetice. Nu toate profetizarile
teoreticianului trebuie preluate fara precautie deoarece trebuie avut în
vedere faptul că tehnostiinta contemporana prezinta şi aspecte pozitive.
Instantaneitatea, ubicuitatea, teleprezenta sau interfatarea sint conotate
strict negativ, iar P. Virilio refuză să vadă în aceste trăsături ale noilor
tehnologii vreun sens pozitiv. Ideologiile tehnologiei digitale se manifestă sub
diferite aspecte, însă se autodelegitimează prin natura lor paradoxală şi prin
faptul că uzează de terminologia lumii obişnuite pentru a denota alte
„realităţi“, de fapt negând manifestările realităţii pentru a propune, prin chiar
termenii negaţi, alte forme de pretinsă realitate. În momentul interventiei
nemultumirii fata de un cadru neconfortabil de existenţă, fie acesta la
nivelurile ontologic şi perceptional ale realitatii sau ale corpului uman, fie la
nivelul social-politic, se revendica eventualitatea crearii unui alt cadru în care

157
limitele actiunii umane sa fie depasite şi indeplinirea tuturor dorintelor sa
aiba loc fara nici o constringere. Ideologii entuziasti ai tehnologiilor digitale
legitimeaza prin urmare apelul la noi constructe din cauza insuficientei sau
imperfectiunii manifestarilor realitatii.În primul rind, realitatea virtuala este
propusa, ideologic, că o alternativa imbunatatita a cadrului ontologic real
datorita avantajelor acesteia de libertate nelimitata a actiunilor umane.
Problematica realitatii se pune în emergenta erei digitale în termeni mult mai
gravi decit în postmodernitatea hiperrealitatii sau a simulacrului pentru că,
prin intermediul tehnologiei cibernetice, exista posibilitatea de practicare a
dezideratului extinderii realitatii virtuale. Virtualul global se presupune nu
doar a simula realul, ci şi a-l inlocui. Este greu de imaginat nu doar modul în
care realitatea obisnuita, materiala ar putea fi vreodata pur şi simplu data la
o parte sau, mai grav, exterminata în beneficiul virtualitatii, ci şi ce
acceptiune referentiala va mai avea insusi verbul „a exista“. De aceea,
promotorii realitatii virtuale apeleaza la incercarea de a depista semnificatia
unui nou tip de perceptie, inca nedefinit, însă intuit datorita corelarii
modelelor computationale cu cercetarile fizicii cuantice (v. paradoxul „pisicii
lui Schrodinger“ conform caruia o entitate macrofizica poate fi intr-o stare de
superpozitie cuantica – vie şi moarta în acelasi timp – până la interventia
unui observator din lumea macrocosmică). Teoria computabilităţii cuantice
pleacă de la premisa percepţiei simultane a mai multor niveluri de realitate.
Prin urmare se extrapolează teza conform căreia o percepţie a lumii
cuantice, coroborată medierii computeristice, ar putea mijloci percepţia

158
simultană a nivelului real de existenţă şi a celui virtual. Realităţii virtuale i se
atribuie o capacitate de îmbunătăţire a percepţiei, însă ceea ce scapă din
vedere este faptul că percepţia este indisociabilă de materialitatea
caracteristică realităţii obişnuite. Chiar dacă există semne ale
intrepatrunderii realitatii de virtualitate prin posibilitatea de a introduce
obiecte virtuale în spaţii reale, de a localiza obiecte tridimensionale sau de a
modifica aparenta obiectelor, de aici până la a putea afirma că realitatea
virtuala se poate dispensa de realitatea obisnuita este o distanta
enorma.Realitatea virtuală are nevoie de suport material, fizic pentru a putea
fi operată, în primul rind de hardware-ul specific şi în al doilea rând de
perceptia umana a utilizatorului, chiar dacă up-gradata. Virtualitatea nu
poate „exista“ că informatie pură şi independentă, dovada fiind operatiunea
interfaţării, iar folosirea realităţii virtuale în interes ideologic nu se sustine. În
legatura cu simptomatologia virtualitatii se remarca referinta la o ideologie a
imaterialitatii care contine „realitate“, o confuzie care nu doar sprijina
cultivarea contradictiei, ci apeleaza la o perceptie psihotica în care limitele
dintre realitate şi dorinta sint sterse, iar experienta este redusa la senzatie.
Prin urmare, ideologia realitatii virtuale este delegitimata sub aspectul ei de
realitate în acceptiunea obisnuita, macrocosmica: realitatea virtuala nu este
o realitate paralela, ci un instrument ideologic de negare a nevoii pentru
obiectul material din cauza disparitiei demarcatiilor dintre interior şi exterior,
locatie şi dispersie etc. Avantajele aplicarii realitatii virtuale în diferite
domenii precum teleoperatii medicale, arhitectura sau simulari ale scolilor de

159
soferi şi piloti trebuie exploatate în favoarea performativizarii materiale. În
ultima instanta, pentru pastrarea unei atitudini etice, trebuie recunoscut
faptul că tehnologia virtuala inseamna materialitate, implicit uz de realitate
fizica. Responsabilitatea umana echivaleaza, în cazul utilizarii realitatii
virtuale, cu asumarea limitelor realitatii şi cu refuzul entuziasmului în fata a
noi forme de virtualitate, cu preluarea acestora în virtutea fundamentarii mai
competente a demersurilor din realitate, în profitul realitatii şi nu în dauna
acesteia.În al doilea rind, alternativa cyborg-ului la umanul limitat constituie
o alta ideologie a tehnologiilor digitale. Ideologia postumanului în contextul
cibernetizarii este discutata fie în termenii interfatarii virtuale a utilizatorului
cu computerul (Katherine Hayles), fie în termenii protejarii/implantarii
organismului uman (Stelarc). Conceperea cyborg-ului opereaza ideologic pe
doua planuri: tehnicizarea umanului şi umanizarea tehnologiei. Ideologia
promovarii entitatii cyborg-ice, că orice ideologie, nu este neutra sau
inocenta, ci pledeaza pentru hipertehnologism în acelasi timp în care isi
ambiguizeaza subversiv perspectiva prin recursul la umanism, propunind un
nou determinism dupa ce, în prealabil, demonteaza necesitatea biologica. În
contextul digital, umanismul nu isi poate formula obiectivele (fie umanizarea
masinii, fie cibernetizarea umanului, mai ales în scopuri medicale) decit prin
apelul la tehnologie. Din cauza impactului cibernetic este echivoc sa afirmi în
ce termeni mai poate fi formulat umanismul. Umanismul se foloseste de
noua tehnologie fie pentru a i se opune din interiorul ei în scopul de a se
fundamenta pe sine, subversiv, dar în acest caz este puternic fundamentat

160
de aceasta, fie pentru a o sustine în scopuri „umanitare“. În situatia
respingerii totale a tehnologiei, implicit a avantajelor acestora, umanismul s-
ar autoexclude pentru că ar evada din problematicile actuale şi nu s-ar
manifesta că o ideologie. Chiar dacă tehnologia digitala se presupune a up-
grada existenta umana, reversul acestei conceptii este inca mai dilematic:
cyber-tehnologia detine un potential al distrugerii subiectului uman şi a
insesi viselor investite în aceasta tehnologie. Ceea ce spera omul a obtine de
la cyber-tehnologie poate sa nu coincida cu rezultatul ultim al acesteia. Chiar
dacă cerinta cibernetizarii umanului se prezinta sub diverse infatisari, mintea
umana nu se poate exclude pe sine, proiectind un univers nonuman, care, la
limita, sa devina antiuman.În legatura cu entitatea cyborg-ica se formuleaza
ideologia identitatii multiple a umanului în cyberspace. Pe linga faptul că
ideea personalitatii multiple tine de patologic, asumarea mai multor identitati
în comportamentul cyber-spatial inseamna dislocarea identitatii din
acceptiunea sa unitara de identificare a unui individ, prin urmare recursul la
suportul tehnologic care duce la pierderea controlului asupra propriului „eu“.
Identitatea umana ajunge, ironic, sa depinda de mediere digitala pentru a se
defini, astfel incit, ideologic, se induce sentimentul imposibilitatii delimitarii
de limite om-masina/retea. Din moment ce tehnologiile computerului sint
percepute că o prelungire a identitatii umane, de aici până la discursul
ideologic al conceperii mixajului om-tehnologie nu mai este decit un pas.
Umanului îi revine însă sarcina morala de a nu face acest pas prea mare
pentru omenire, de a folosi avantajele realiste ale posibilitatilor de ajustare

161
cibernetica sau de lărgire a noţiunii de identitate în cadrul aceluiasi individ şi
de a alege intre o umanitate/corporalitate limitata şi intre o postumanitate a
perfectionarii, însă antiumană, intrucit masinica. În contextul tehnologiei
digitale, solutia este aflarea echilibrului intre suportul computerului şi
spiritualitatea umană, şi nu adoptarea literală, optimistă a noilor
procesualizări ale umanului. Imaginea cyborg-ului este „profitabilă“ estetic,
ca şi construct ficţional al cinematografiei şi al literaturii, însă dincolo de
această acceptiune a „monştrilor“ imaginatiei artistice, trebuie sa intervina,
în plan existential, o restringere semnificativa a optiunilor. În momentul în
care nu se mai discuta despre estetica trebuie că etica sa-i preia acesteia
rolul. Moralitatea specific umana, dacă nu face parte din identitatea cyborg-
ica, este un concept gol, iar lipsa acestei moralitati angreneaza un entuziasm
fara sens şi fara finalitate constructiva. Restrictionarea alegerilor posibile
intre combinatii hibride de organism şi cyber-tehnologism functioneaza că o
luare de atitudine etica în sustinerea umanismului.În al treilea rind, sub
aspect social-comunicational, ideologia tehnologiei digitale se manifesta prin
constituirea asa-numitelor comunitati virtuale. Legitimarea formarii noului tip
de comunitate se produce prin apelul la potentialul eliberator al comunicarii
mediate de computer (C-MC) şi la nevoia de reconstruire a notiunii de
comunitate pierduta de societate, mizindu-se pe capacitatea de mixaj intre
tehnologia cibernetica şi relatiile interumane. Spre exemplu, comunitatea
virtuala devine o „unealta“ ideologica prin care se mijloceste accesul la
reimprospatarea vietii sociale intrucit se aduce argumentul potrivit caruia

162
comunitatile virtuale sint comunitati bazate pe interese comune şi nu pe
locatie geografica. Acest discurs, de tip H. Rheingold, este entuziast şi
indreptat în directia echivalarii ideologice intre comunitatea virtuala şi cea
reala. Problema este că aceasta ideologie esueaza în idealizarea noului tip de
comunitate propulsat în dauna comunitatii reale, negind contradictiile
consecutive realitatii şi propunind în schimb o utopie a consensului
conversational, nu o confruntare efectiv sociala. Participarea în cadrul unei
comunitati virtuale ajunge sa excluda necesitatea interactiunii fizice, fata în
fata. Pentru adeptii optimisti ai acestui tip de comunitate acest fapt nu poate
fi decit pozitiv deoarece elibereaza individul de constringerile
responsabilitatilor off-line. Însă trebuie avut în vedere şi faptul complementar
negativ al neglijarii problemelor realitatii şi faptul că evadarea dintr-un tip de
comunitate, judecat deficitar, intr-un alt tip de comunitate angreneaza
aparitia altor probleme sociale. Departe de a rezolva dilemele comunitatii
reale, constituirea comunitatilor virtuale este o noua forma de reiterare a
problemelor comunitatii normale: a cenzura un demers public (spre exemplu,
pornografic sau fascist) inseamna în acelasi timp violentarea sa sub aspect
privat; a comunica prin suport digital cu persoane la mare distanta
echivaleaza cu reducerea timpului liber petrecut cu oamenii reali; criteriile de
selectie ale noului tip de comunitate nu exista, desi excluderea functioneaza
că semn al abaterii de la conduita Internetului; eliberarea de constringeri
corporale sau sociale poate duce la introvertire şi deprimare. Exemplificarea
contradictiilor poate continua, intrucit aspectele inerente comunitatilor pot fi

163
actualizate deopotriva pozitiv şi negativ. Esential pentru manifestarea
notiunii de comunitate în viitor este accentuarea naturii pozitive a intelesului
acesteia din cadrul paradoxurilor posibile, şi nu idealizarea diferitelor forme
virtuale.În ultima instanta, constituirea comunitatilor virtuale se legitimeaza
prin recursul la capacitatea modificationala a tehnologiei digitale. Acest
recurs dobindeste un caracter ideologic dat fiind faptul că tehnologia în sine
nu opereaza cu concepte de „eliberare“ sau „control“, ci utilizarea sociala a
tehnologiei poate capata aceste intelesuri pozitive sau negative. În
emergenta erei digitale societatea se loveste de determinismul bazarii pe
tehnologie pentru rezolvarea propriilor probleme şi neajunsuri. Omul,
„animal social“, se vede pus în situatia implinirii sale prin tehnologia pe care
o inventeaza şi care devine, ironic, nu doar mijlocul de realizare a scopului
umanist, ci insusi scopul definirii individuale şi colective. Individul şi
comunitatea isi pun sperantele sociale în tehnologia cibernetica, desi
experienta trecutului a dat ocazia omului de a invata faptul că pretentiile
societatii au esuat a se implini prin intermediul tehnologiei. Entuziasmul
ideologic al C-MC devine un concept care denatureaza atit raportarea critica
la tehnologie cit şi cadrul comunitatii care se bazeaza pe falsa putere sociala
a tehnologiei.În al patrulea rind, acceptarea entuziasta a cyber-spatiului
inseamna din punct de vedere politic ideologia promovarii asa-numitei
democratii electronice: datorita suportului digital, oricine poate interveni în
discutii politice şi luarea de decizii şi, mai mult decit atit, poate participa la
guvernare. Democratia virtuala uzeaza, ideologic, de recursul la tehnologie

164
pentru rezolvarea problemelor democratiei insesi, fiind partial un produs al
tehnologiei intrucit ideile politice sint dependente de medium-ul insusi în
care acestea sint formulate. Democratia electronica devine, prin urmare,
problematica deoarece decizia politica poate fi afectata de acumularea
rapida de date: deliberarea politica este o problema de judecata şi nu de
promptitudine a unui exces informativ. Cetateanul din agora cibernetica
poate fi atins de riscul devenirii unui consumator de informatie politica fara
posibilitatea de a o delibera în contextul accelerarii schimbului de opinie.
Intr-adevar, medium-ul computeristic faciliteaza exprimarea opiniilor, însă
mai important este, în contextul democratiei, formarea de opinie în urma
deliberarii asupra alegerilor posibile. Problematica devine şi chestiunea
puterii ca autoritate şi control în termenii manipularii cetăţenilor în timp ce
aceştia se iluzionează că participă activ la rezolvarea problemelor „cetăţii“.
În concluzie, ideologia democratiei virtuale, promovind egalitate, libertate şi
lipsa ierarhiei, devine utopica în contextul actual al tehnologiei
digitale.Ideologia politica a cyber-spatiului se discuta de asemenea şi în
termenii frontierei electronice. Metafora este de fapt numele organizatiei
nonguvernamentale „Electronic Frontier Foundation“, organizatie fondata de
John Perry Barlow şi Mitchelle Kapor. Problematic este faptul că aceasta
ideologie se finalizeaza în virtualizare globala prin caracterul de deschidere şi
nedeterminare al frontierei electronice. Colonializarea cyber-spatiala este
interpretata în termenii negativi-pesimisti (v. Ziauddin Sardar) ai
imperialismului european. Astfel, cyber-spatiul devine surogatul vechilor

165
colonii, noul continent creat artificial pentru a satisface dorinta omului vestic
de a acapara noi bogatii în numele prosperitatii. În sprijinul acestei conceptii
se pot aduce argumentele accesului restrictionat la Internet, argumentele
economic-ideologice ale Lumii a Treia şi frustarile legate de miturile
barbat/alb/instarit. Manifestul ideologic The Declaration of Independence of
Cyberspace, semnat de J.P. Barlow şi propunind o reiterare a jeffersonismului
secolului al XVIII-lea că o forma de impotrivire la actiunile normative ale
guvernului american, este un exemplu tipic al libertarianismului californian.
Capitalismul anarhic al Coastei de Vest este urmarea utopiei ideologice a
convietuirii la frontiera electronica, utopie care neaga aspectele negative ale
societatii politice. Impotriva excesului ideologiei californiene a
libertarianismului s-a constituit discursul ideologic critic al tehnorealismului
format din adepti ai rationalismului digital critic care accepta autoritatea unui
establishment elitist, ales în mod democratic şi contradictiile social-
economice şi politice ale tehnologiei virtuale. Analog manifestului
tehnorealist trebuie delegitimat orice mit ideologic cu privire la capacitatile
transformationale ale tehnologiei informationale.Ideologiile extreme ale
tehnologiei digitale trebuie delegitimate sub aspectul lor entuziast, necritic,
datorita incompatibilitatii acestora cu punctul de vedere realist-rationalist
care trebuie sa prevaleze în noul context al cibernetizarii globale. Problemele
realitatii nu trebuie ignorate, la fel cum nu trebuie acceptate evadarile
iresponsabile în virtualitate. Discutind ideologiile digitale, eseul de fata isi
asuma o ideologie moderata cu privire la raportarea la tehnologism, o

166
perspectiva etica a umanului şi un rationalism realist. Problema nu se
defineste în termeni pro sau contra noilor tehnologii intrucit nu le putem
neglija rolul şi avantajele, precum nu ne mai putem dispensa de acestea, ci
se defineste că şi considerare precauta a consecintelor antrenate, cu atit mai
mult cu cit omul şi natura nu mai sint realitati pozitionate în afara tehnicii, ci
sint influentate de aceasta nu doar existential şi cognitiv, ci şi social şi politic.
Inca o data, problema trebuie sa se puna în sensul cooperarii intre tehnologie
şi etica, şi nu în termenii disocierii acestora, pentru prevalenţa umanismului
asupra cyber-tehnologismului. Concluzia ultimă ar fi acceptarea finitudinii
umane la toate nivelurile existentei, întrucât nerecunoasterea acesteia poate
duce la antiumanism şi deplasarea poziţiei omului din centrul propriei
fundamentări spre periferia tehnologiei. Neasumarea acestei finitudini
umane produce emiterea de utopii ideologice în domeniul digitalului în
acelasi timp în care provoacă neglijarea dilemelor reale. Chiar dacă
problematica tehnologiei digitale nu şi-a stabilit inca termenii proprii de
referenţialitate, iar fenomenele discutate ideologic se află în desfăşurare,
fără perspectiva faptului încheiat, se pot trage o serie de alarme şi se pot
direcţiona anumite trasee de „parcurgere“ ale tehnoştiinţei.

167
CAPITOLUL 5
MODELUL COMPUTATIONAL AL CREIERULUI

5.1 ELEMENTE INTRODUCTIVE


Una din cele mai recente dezbateri pe tema sistemului optic individual, cu
implicaţii filozofice şi estetice tulburatoare, este cea declanşată de cercetătorii din
domeniul aşa-numitei cognitive science (stiinte cognitive). În ultimele trei decenii,
acestia investigheaza din perspectiva psiho-fiziologica sistemul de relatii din interiorul
creierului uman ce duce la aparitia imaginii. Caracterul „virtual“ al principalului lor
obiect de studiu, imaginea mentala (imagine „simulativa“; „imateriala“, dar totusi
prezenta; „inexistenta“ optic în mod „real“ şi „consistent“, dar totusi „vizualizabila“,
contrastind cu „materialitatea“ neurologica a proceselor ce determina formarea ei), va
fi principalul punct în dezbatere al studiului de fata.

168
În opinia lui Stephen Michael Kosslyn, în prezent poate cel mai cunoscut
psiholog cognitiv, ceea ce conteaza intr-un studiu al mecanicii optice nu
este atât imaginea, cât sistemul de reprezentare al acesteia; de aceea,
teza principala din Image and Mind (1980) este că, de fapt, imageria
mentală rezultă dîntr-o activitate cerebrală similară ca operaţiuni cu cea a
computerului, această activitate determinând, prin calitatea procesării,
acurateţea iconică a fiecarui individ: „Ipoteza este ca imaginile vizuale
sunt ca niste display-uri pe un tub catodic (CRT), generate de un program
computerizat (plus data).“
De fapt, teza lui Kosslyn se inscrie nu numai în teoria computationala
a mintii umane, ci şi în cea a selectiei naturale a copiatorilor. Conceperea
mintii ca un sistem de organe computationale a carui alcatuire rezulta de
pe urma procesului de selectie naturala (mintea – un soi de computer
neuronal incastrat cerebral, cu care, totusi, cine sau ce ne-a echipat?) şi al
carui „program“ principal ar fi acela de a rezolva orice fel de problema
intrata în atentie tine de ceea ce s-ar putea numi deconstructia
inginereasca a mintii şi creierului uman. În termenii lui Steven Pinker, alt
psiholog cognitiv de largă notorietate, teoria computatională a minţii ar
putea fi asociata intelegerii starilor şi convingerilor umane ca informatie, la
rindul ei incapsulata în „program“ sub forma de simboluri (How the Mind
Works, 1999:25). De altfel, sursa principala a modelului cognitiv
computational sta în cercetarea computeristica a anilor 1950-1970,
interval în care s-a conturat ideea (astazi o convingere legitimata digital)
ca, de fapt, cunoasterea opereaza prin intermediul unor reguli – de tip
logic – de manipulare simbolica.
Pentru argumentarea tezei sale, Kosslyn dezvolta un model teoretic al
proceselor de formare a imaginii, în care operatiile mentale sunt
asemanate celor computerizate (apar functii ca: FIND, SCAN, ZOOM,
ROTATE), cu acelasi gen de proprietati (configurare, trecere dintr-un nivel
intr-altul, indicare, integrare, reactivare, repozitionare, dimensionare,
clarificare, reorientare, alterare etc.). Tipul acesta de inginerie a mintii,
care descrie imaginea mentala ca o reprezentare functionala, cvasi-
pictoriala (configuratie de pete într-o matrice corespunzatoare unui visual
buffer – tampon vizual – ce afiseaza iconul prin umplerea celulelor

169
matriceale), permite materializarea legaturii dintre iconism şi cognitie,
calitatea celui dintii determinind calitatea procesului cognitiv. Tocmai de
aceea, Kosslyn vorbeste de concretetea statutului ontologic al imaginii ca
un cistig al demonstratiei stiintelor cognitive, cu atât mai interesant cu cit
procesarea cerebrala a imaginii nu este numai reductibila la o serie de
operatiuni computeristice, ci poate fi şi redata pe calculator, prin
mijloacele specifice acestuia.
În ceea ce priveste definirea vederii în acest punct al discutiei, principalul
suport teoretic ramine cel al lui David Marr din Vision: A Computational
Investigation into the Human Representation and Processing of Visual
Information (1982), un volum de referinta al unuia dintre sustinatorii
teoriei computationale. Aici, vederea e considerata un proces de
producere, din imaginile lumii exterioare, a unei descrieri care ii este
folositoare privitorului, fara a fi incarcata cu informatie irelevanta; în
termenii lui Pinker, care preia aproape integral definitia lui Marr, vederea
ar rezolva „problema irezolvabila a recuperarii unei descrieri a lumii din
proiectia ei retinala, prin intermediul presupozitiilor pe care le face despre
cum e alcatuita lumea [...]“ (Pinker). Locatari ai unei realitati virtuale
generalizate
Relatia dintre perceptie, vedere şi reprezentare va fi discutata de mai
multe ori aici, cu precadere pe filiera argumentelor care vizeaza
exploatarea disfunctiilor vizuale/logice în directia unei pozitii
subiectivizante. În mod paradoxal, „obiectivitatea“ operatiunilor
computeristice pe care stiintele cognitive le atribuie creierului şi mintii
umane poate explica, dar nu şi inlatura/“vindeca“ simptomatica subiectiva
ce apare atunci cind vederea, perceptia şi reprezentarea interactioneaza în
spatiul fluid al interioritatii şi exterioritatii cerebrale; dimpotriva, cu cit
ofera un tablou mai exact şi mai detaliat al procesualitatii mentale şi
cerebrale, cu atât teoria computationala pare sa serveasca mai bine
validarii pozitiei filozofice „subiective“. La limita, aceasta ar putea sugera
ca, în fond, sintem locatarii unei realitati virtuale generalizate (lumea
exterioara, asa cum o „vedem“), fara macar a avea constiinta acestui fapt:
„Voi demonstra ca realitatea, asa cum o stim noi, este în mare masura un
construct generat intern al sistemului nervos şi ca, o data construit, el este

170
proiectat inapoi asupra lumii prin intermediul interactiunilor
comportamentale cu obiectele din mediul nostru local. În consecinta, mare
parte a consistentei şi logicii evenimentelor externe este mai degraba o
proprietate a «percepatorului» decât a obiectului «perceput». Viziunea
noastra asupra lumii s-ar putea sa fie mai subiectiva decât ne dam seama,
chiar dincolo de orice conventii culturale.“ (Leif H. Finkel, The Construction
of Perception, în Jonathan Crary & Sanford Kwinter -eds.-, Zone 6.
Incorporations, 1992:393)2
De la bun inceput, trebuie facuta precizarea ca, pe cit se dovedeste de
utila teoria computationala în ceea ce priveste formarea, structurarea şi
procesarea imaginii (probleme de medianitate cognitiva), pe atât este de
ineficienta în chestiunea semnificarii (legata de cauzalitatea şi finalitatea
cognitiva).
Chiar daca meta-explicatiile configurative de tip Kosslyn sau Pinker
favorizeaza acceptarea ideii ca semnificarea ramine, în parametri
neurologici, un proces cauzal, ele nu reusesc sa ofere raspunsuri
convingatoare despre cum sunt posibile constiinta, inteligenta sau libera
vointa umana. Viciul deconstructiei computationale (o sintagma poate mai
potrivita decât cea de „structuralism computerizat“ pentru intelegerea
mecanismelor teoriei computationale în stiintele cognitive) ramine acela al
abisalizarilor deterministice ilimitate, care permit tehnicizarea bio-logica a
functionalitatii mintii umane în termeni de fiziologie cerebrala şi nervoasa,
descriu chiar structura „programului“ şi reactiile materiei puse în miscare
de acesta, dar scapa pe parcurs explicatia cauzala a unor fenomene
dinamice pe care singura mentiune ca „ele exista de la bun inceput în
program“ nu le poate motiva.
De pilda, în ciuda tuturor asociatiilor sinonimice susceptibile de a fi
integrate într-o abisalitate deterministica (de tipul: constiinta-auto-
cunoastere-informatie accesata) – sau poate tocmai de aceea –, teoria
computationala nu este în masura sa raspunda la intrebari elementare,
cum ar fi: ce, în organismul nostru, ne produce bucuria, facindu-ne sa o
„avem“? neuronii? impulsurile electro-chimice? Cu alte cuvinte, desi
beneficiem de explicatia „procesualitatii“ bucuriei la diferite nivele neuro-

171
tehnologice şi logice, nu avem o justificare multumitoare a cauzei
constiintei bucuriei.
De altfel, în mod paradoxal, obiectia fundamentala la adresa teoriei
computationale a mintii este chiar propria ei premisa. Ea poate fi inteleasa
în termeni de reverse-engineering (inginerie inversa – examinare a unui
produs, program sau proces cu scopul de a-i determina şi intelege
metodele, în vederea unei eventuale reconstructii deconstructive), o
sintagma frecventa în analizele de inteligenta artificiala, pe care Pinker o
foloseste atribuind aparitiei/existentei mintii umane scop natural selectiv,
mai exact, „maximalizarea numarului de copii ale genelor care au creat-o“.
Dar, daca ingineria inversa este posibila numai cind cei care ii declara sau
ii observa existenta au un indiciu despre scopul functional pentru care
obiectul sau organismul descompus „invers“ a fost conceput, atunci
identificarea scopului nu se poate obtine ca simplu rezultat al procesului
de inginerie inversa, deoarece „cunoasterea“ care a dus la constituirea
modelului obiectual sau organic acum descompus il preceda pe acesta.
Prin urmare, ea nu mai poate fi decât banuita, cu alte cuvinte aproximata
subiectiv. În absenta consensului asupra identitatii creatorului şi a
particularitatilor ingineriei pe care a folosit-o pentru ceea ce a creat,
simpla noastra erijare în deconstructori ai propriei functionalitati (mentale,
în cazul teoriei computationale) implica o limitare cognitiva: nu putem
explica (doar) prin examinarea interiorului nostru cauza originara care a
dus la functionarea lui, deoarece statutul nostru este, în aceasta
imprejurare, unul artefactial, aflat sub incidenta regulilor ce ii determina
constructia.3 Este de altfel conditia pe care o pune în discutie şi Pinker,
fara insa a insista asupra criticii pe care ar implica-o la adresa teoriei
computationale: „Un artefact este un obiect adecvat atingerii unui scop pe
care o persoana ssau, în cazul persoanei, ceva cognitiv superior acesteia,
n. meat doreste sa-l foloseasca pentru a atinge acel scop. [...] Artefactele
nu pot fi definite prin forma sau alcatuirea lor, ci numai prin ceea ce pot
face şi prin ceea ce cineva, undeva, vrea ca ele sa faca.“ (ibid.:327-28)
Catre o cultura şi o civilizatie robotically correct?
De fapt, procesul de reverse-engineering poate deveni mai spectaculos ca
aplicatie fictionala, decât ca instrument „stiintific“ de validare cognitiva (cu

172
toate ca, în anumite prognoze ale evolutiei tehno-stiintifice reale în secolul
21, i se anticipeaza o functie determinanta, cum ar fi realizarea scanarii
cerebrale). Sa ne imaginam, de pilda, pe linia unor romane care voaleaza
raportul dintre creatorul organic şi creatul mecanic/cibernetic (în genul
celor scrise de matematicianul şi prozatorul cyberpunk Rudy Rucker), ca
fiintele robotice sau cyborgice construite de oameni nu numai ca se apuca
sa-şi demonteze inventatorii tehno-genetici, dar ajung sa-i şi recompuna
biologic prin chirurgie artificiala. Intr-un asemenea context deconstructiv,
insusi autorul rindurilor pe care le cititi în aceasta clipa ar putea fi un
„robot“ re-alcatuit fara stirea lui de figurile fictionale virtuale pe care,
creindu-le, le-a „substantializat“; aceasta fiinta „inversata inginereste“ şi-
ar produce acum „propria“ literatura, care, la rindul ei, ar functiona ca un
experiment tehnologic inversabil!
În fond, exemplul pare mai putin socant daca acceptam ideea ca atât eroii
literaturii cyberpunk, cit şi „Oamenii Noi“ ai societatilor comuniste sau cei
în mod agresiv „corecti politic“ ai societatilor (societatii unice?) capitalist-
globaliste pot executa o serie de operatiuni mentale mecanice care le-ar
defini „buna functionalitate“ şi, prin gradul de acuratete, caracterul
„performant“: setarea şi rularea anumitor „programe“ (în functie de
ideologia dominanta şi formele ei de manifestare: egalitariste,
discriminatorii, discriminator-pozitive etc.); extragerea şi schimbarea de
„soft“ -uri (de pilda, schimbarea soft -ului Familie a98 cu mai noul Cariera
2000); adaugarea de „memorie“; partitionarea hard-ului pe arii şi sub-arii
(cum ar fi cea a sentimentelor: iubire, ura, cinism, dezgust, mila, bucurie
etc.) gata sa devina active în mod selectiv. Transpus la scara planetara, un
asemenea tablou (inca ipotetic?) de normalitate distopica ar ilustra mersul
umanitatii spre o forma de civilizatie şi cultura robotically correct.
Performarea automata a „operatiunilor“ indispensabile „bunei
functionalitati“ individuale într-o societate postmoderna bintuita de dogme
şi stereotipii e parodiata frecvent în fictiunea deceniului zece, în special în
prozele minimalist-grotesti ale lui Mark Leyner. Reducerea la absurd a
mecanicii unei societati americane pe cit de „democratice“, pe atât de
saturata dogmatic, apare în majoritatea povestirilor din volumul My
Cousin, My Gastroenterologist (1990): cind sub forma caricaturizarii utopiei

173
tehnologice, în Saliva of the Fittest (unde un computerist amator e convins
ca incasii le-au construit garaje extraterestrilor la Machu Picchu), cind prin
ironizarea idealurilor multiculturale afirmate propagandistic, în I Was an
Infinitely Hot and Dense Dot (unde, în baruri cu denumiri şi anunturi
ostentativ „frangleze“, servesc numai chelnerite cu nume orientale, ca
Kikugoro), cind prin reformularea natinga a normelor de corectitudine
politica, în Fugitive from a Centrifuge: „Curind, psihopatologia inlocuise
etnicitatea ca determinanta demografica.“ (1993:17, ©1990)
De altfel, jocul parodic (şi auto-parodic) al lui Mark Leyner cu o America de
video-clip, desen animat şi film cyberpunk continua în romanul Et Tu, Babe
(1992). Aici, naratorul are 36 de ani, „majoritatea petrecuti în orfelinate,
scoli de corectie, puscarii şi aziluri“ (1993:13, ©1992) şi este autorul unei
carti numite... My Cousin, My Gastroenterologist, de pe urma careia a
dobindit celebritatea mondiala, un teren de golf miniatural în Yokohama şi
suma de 68000000 yeni. Existenta sa paranoica şi schizoida produce
fantasme, fictiuni şi o realitate care navigheaza în rafuieli aleatorii: la opt
ani, Mark isi impusca unchiul la tara, suparat pe IQ -ul scazut al acestuia şi
pe faptul ca i se serveau cereale la micul dejun (aluzie la corectitudinea
alimentara recomandata de reclamele americane), iar la treizeci şi sase le
bombane la televizor pe Elle Mac Pherson şi Claudia Schiffer (venite în
State ca sa discute despre barbatii care le „atita cel mai tare“: musculosi,
cu geaca şi cizme din piele de sarpe, par pe umeri şi „colonul iritabil“ –
ironizare a cliseului feminist al independentei sexuale).
Ochiul mintii şi constructia imaginii
Revenind la constructia iconica în cadrul teoriei computationale, este de
remarcat ca procesarea mentala a unui obiect real trece prin forma de
skeletal image (imagine-suport), un intermediar mental simulativ, de
regula punctiform, intre realitatea exterioara şi informatia ei inmagazinata
în memorie pe termen lung (asa-numita deep representation -reprezentare
de adincime), pentru a deveni apoi, prin convertire, o elaborated image
(imagine elaborata) adusa la suprafata. Rolul esential în constructia iconica
ar apartine de ceea ce este cunoscut sub denumirea metaforica de the
mind’s eye (ochiul mintii), un soi de corelator procedural intre
obiectualitatea spatiala „neutra“ şi reprezentarea ei mentala

174
„semantizata“: „În mod evident, ochiul mintii nu este un ochi adevarat [...],
ci corespunde unui set de operatiuni care servesc drept interfata intre
imaginile spatiale şi reprezentarile lor mai discursive (sau mai
«semantice», daca vreti).“ (Kosslyn, op.cit.:6)
Numai în proza cibernetica postmoderna, ochiul mintii poate fi suprapus
ochilor adevarati ai individului (devenit cyborg), uneori chiar cu functie
tele-vizuala, ca în cazul povestirii Twenty Evocations, de Bruce Sterling, din
volumul Crystal Express (1989), unde chirurgii plastici ai viitorului au
capacitatea de a inzestra orice fiinta cu sisteme de televiziune optica:
„TELEVIZIUNE OPTICA. Era uimitor cit spatiu incapea intr-un manson
ocular, daca stateai sa te gindesti la treaba asta. Mecanismele vizuale
actuale fusesera miniaturizate cu grija de creatorii Mecanisti de proteze.“
(1990:104, ©1989)
Mai mult decât atât, în romanul sau Wetware (1988), a carui actiune se
petrece în anul 2030, Rudy Rucker imagineaza ochiul mintii ca pe o retea
de camere de luat vederi ce functioneaza în interiorul creierului
protagonistului, Cobb Anderson. O maniera similara de operare a ochiului
mintii apare în romanul lui William Gibson, Virtual Light (1993), unde, în
viitorul lui 2005, afisajul activitatii de vizualizare mentala se face, cu
ajutorul unor ochelari virtuali, direct pe nervii optici ai utilizatorului.
Nu toate procesele gindirii umane implica insa imageria şi nici aceasta nu
se afla într-o pozitie privilegiata, ca forma de reprezentare interna;
informatia poate fi procesata mental şi fara existenta unui corespondent
intern „vizual“: de exemplu, daca o persoana spune despre un obiect ca „e
atragator“, cognitia presupusa de aceasta afirmatie nu depinde exclusiv de
calitatea informatiei respective de a fi iconica şi de a fi procesabila iconic,
ci şi de procesarea ei ca informatie (date) inclusa intr-un sistem de alte
informatii mentale pure (nereprezentabile vizual, ci logic, sa zicem). La
rindul lor, structurile de date care stau la baza informatiei procesate pot fi,
ca forma, şi ne-pictoriale, imaginea rezultind mai putin din „graunte“ şi
„puncte“ (ceea ce, în limbajul computeristic, s-ar numi „pixeli“) şi mai
degraba din seturi descriptive şi liste vectoriale. Mai mult, ca şi în cazul
robotului pre-programat şi conditionat de calitatea şi cantitatea de
informatii primite de la creatorul sau (limitativ din punct de vedere tehnic

175
şi cognitiv), informatia cuprinsa într-o imagine oarecare (exterioara sau
interna) se poate defini în mod satisfacator numai în raport cu procedura
interpretativa care i se aplica: „Concret, daca nu am avea descrierea unui
cauciuc de la roata din spate a unei masini, de pilda, o imagine a acestui
cauciuc nu ar putea servi ca reprezentare a informatiei ca o masina are un
cauciuc pe spate.“ (Kosslyn)
De aici, printre altele, dificultatile de a valida iconic şi semantic
componente ale lumilor posibile (balauri, dragoni, zine, sirene etc.), entitati
al caror statut ambiguu în relatia schizoidizata dintre semnificant şi
semnificat poate sugera statutul ambiguu al anumitor produse ale realitatii
virtuale (corpuri „inventate“ pe computer; obiecte „imaginare“ cu
geometrie tri-dimensionala variabila s.a.m.d.).
Kosslyn revine asupra manierelor în care stiinta cognitiva poate cuantifica
ideile şi imaginile mentale intr-un volum din 1983, Ghosts în the Mind’s
Machine. Creating and Using Images în the Brain, o amplificare a cartii sale
din 1980. Incercind sa explice cum reusesc imaginile mentale sa reprezinte
(sa redea) obiectele în absenta lor, el procedeaza la o deconstructie a
creierului uman, pe care il asociaza unui procesor cibernetic de programe
ale mintii (distinctia creier/minte permitind o schizo-analiza logico-
metaforica specific postmoderna, ce atenueaza oarecum obiectia de
determinism rigid indreptata impotriva intregii teorii cognitive): „Putem
vorbi despre minte ca despre o componenta a creierului, intruchipata în
interiorul acestuia, exact cum vorbim de un program ca parte componenta
electronica a computerului; faptele mentale – gindirea, amintirea şi
celelalte – pot fi intelese în termenii unei descriptii simbolice a informatiei
inmagazinate.“
Ideea lui Kosslyn (aproape coincidenta cronologic cu cea prozastica a lui
Rudy Rucker) e ilustrata fictional, printre altele, de teza upgradarii omului,
ca sistem computerizat (ceea ce Bruce Sterling numeste „posthuman self-
actualization“ în romanul Holy Fire, 1996) şi a functionalitatii sufletului ca
software. Extinderea locativa a activitatii mentale pe linia intelegerii
acesteia ca o componenta computeristica a corpului/creierului uman
figureaza şi în romanul Schismatrix (1985). Aici, unul din personajele lui
Bruce Sterling, femeia-cyborg Kitsune, ii marturiseste iubitului ei, Lindsay,

176
ca organele ei sexuale au fost inlocuite prîntr-o grefa de tesut cerebral,
ceea ce pune sub semnul egalitatii activitatea centrului placerii cu
exercitarea pre-programata a mecanismelor constiintei.
Teoria existentei unei matrici mentale functionale în interiorul creierului
uman e legitimata la Kosslyn prin intermediul unor constructe metaforice
diferite, cum ar fi ochiul mintii sau homunculul (the homunculus), cel din
urma (probabil cel mai discutabil dintre ele) fiind conceput ca un soi de
„omulet“ intra-cranian care, grefat molecular şi dedublat de activitatea
creierului şi a mintii, le poate observa mai obiectiv procesualitatea. De
fapt, el serveste ca un instrument-martor de cuantificare a ceea ce am
putea numi introspectie, în sensul cel mai tehnic al cuvintului. Pe de alta
parte, daca „homunculul“ este inteles ca un fel de ghid/monitor/supervizor
mental, principala obiectie care i s-ar putea aduce ar fi aceea a regresiei
nelimitate: în spatele „homunculului“ care „observa“ şi „inspecteaza“
reprezentarile, ar trebui sa existe un alt „homuncul“, care sa examineze
reprezentarile reprezentate de cel dintii şi asa mai departe, la infinit.

5.2 RELAŢIA CREIER MINTE


Definirea procesului „introspectiei“ şi secventializarea nelimitata a relatiei
observator/observat în interiorul mintii umane face şi obiectul unor speculatii
fictionale, marcate prin diferitele teorii de echivalare a realului exterior cu realul
mental. În cazul lui Thomas Pynchon, activitatea mentala e perceputa fie ca
atomizator cerebral (The Crying of Lot 49, 1965), fie ca dispersor identitar (V, 1963).
Emblemele iconice alese de Pynchon pentru a ilustra relatia entropica dintre realul
exterior şi cel mental sunt spray -ul care se pulverizeaza în mici explozii într-o camera
de motel în The Crying of Lot 49 (un soi de proiectie abisala a dispozitivului
termodinamic şi informational numit The Nefastis Machine) şi litera V sub grafia
căreia se ascund persoane şi nume de locuri adevarate sau imaginare în romanul V.
Alături de atomizatorii şi dispersorii narativi ai lui Pynchon stau virusii mentali
imaginati de John Barth în The Last Voyage of Somebody the Sailor (1991); acestia
functioneaza ca niste colonizatori cerebrali, a caror actiune e independenta de vointa
individului, pe care o dubleaza fictional: „Imagineaza-ti un obiect nazdravan – el
poate avea diferite forme în epoci diferite – care, odata ce ti-a cazut privirea
intimplator pe el, are puterea sa-ti ia mintea incetul cu incetul în stapinire, în maniera

177
în care un virus electronic ia în stapinire memoria computerului unei banci. El ar
putea sa fie o agrafa sau scrumiera de pe biroul tau sau un pin oarecare dîntr-o
padure de pini sau o caramida cu totul şi cu totul nediferita de celelalte caramizi ale
cladirii sau o fata oarecare în decupajul vizual al unei multimi.“
Deconstructia relatiei dintre creier şi minte e dublata în psihologia
cognitiva de o deconstructie a raportului dintre obiectul real, imaginea lui
şi reprezentarea mentala a celor doua. Practic, calitatea reprezentarii
iconice pe care o avem în minte (şi care poate fi spatializata diferit sau
rafinata/voalata ca fidelitate – a se vedea, de exemplu, „amintirile“ care se
estompeaza în timp) ar fi aceea care ar determina procesualitatea ce duce
la cognitie, şi nu calitatea intrinseca a obiectului real sau cea a obiectului
real perceput pur şi simplu iconic.
Intr-un asemenea cadru, misiunea psihologului cognitiv devine aceea de a
observa şi intelege ceea ce se petrece în mintea umana atunci cind sintem
constienti („introspectiv“) ca miscam, mutam, deplasam etc. ceva, deci ca
efectuam o anumita actiune dinamica asupra obiectelor din imaginile
noastre mentale ca reprezentari autonomizabile.5 Astfel se poate realiza
mai exact modul în care informatia vizuala este stocata în reprezentarile
ce stau la baza imaginilor pe care resimtim ca le „avem“ şi se poate oferi o
descriere a proceselor de manipulare a reprezentarilor ce au loc pe
parcursul gindirii.
1. Cu alte cuvinte, cercetatorii cognitivi (psihologi, neurologi şi filosofi
ca Stephen Michael Kosslyn, Evan Thompson sau Daniel C. Dennett) cauta
sa descopere ce sunt imaginile, cum apar, cind sunt utilizate şi ce
inseamna de fapt sa „privesti“ şi sa procesezi imageria vizuala mentala. La
noi, principalele contributii în domeniu apar dupa 1989, sub forma
teoretizarii modelelor cognitive şi a aplicatiilor acestora în psihologie, cu
precadere prin eforturile lui Mircea Miclea.
2. La o concluzie similara, desi insistind asupra altei premise cognitive
(concretizarea unitatilor cunoasterii, prin realizarea de ansambluri formate
din ceea eram obisnuiti sa numim „abstractiuni“ – de exemplu, mintea)
ajunge Francisco J. Varela, pentru care perceptia umana nu consta în
„recuperarea“ unei lumi pre-existente, ci mai degraba în „ghidarea
perceptuala“ a actiunii într-o lume „inseparabila de capacitatile noastre

178
senzomotorii“ (The Reenchantment of the Concrete, în Crary & Kwinter –
op.cit. în text –, 1992:336).
3. Plasind chestiunea presupusei limitari cognitive în termenii cauzal-
ierarhici ai raportului dintre creatia umana şi cea artificiala („Poate o
inteligenta sa dea nastere unei alte inteligente mai inteligenta decât sine?“
– The Age of Spiritual Machines. How We Will Live, Work and Think în the
New Age of Intelligent Machines, 1999:50, ©1998), Ray Kurzweil, una din
somitatile cercetarii actuale de AI, ofera un alt raspuns. În opinia lui, nu
numai ca limitarea cognitiva nu exista, iar conditia pre-determinarii nu se
aplica în cazul inteligentelor artificiale emergente la inceputul secolului 21
(computere digitale perfectionate, roboti semi-autonomi etc.) şi
dezvoltabile exponential în urmatoarele decenii (computere cuantice,
nano-roboti etc.), dar, pe baza operatiunilor de inginerie inversa, masinile
chiar ar ajunge autonome, constiente şi, finalmente, superioare fiintelor
umane care „le-au creat“. Pentru Kurzweil, dupa ce fiintele umane ele
insele au iesit din presupusa schema a conditionarii genetice şi cognitive
(„depasind evolutia care le-a produs“ şi ajungind „mai inteligente decât
creatorul lor“), este rindul masinilor ca, în curind, sa depaseasca
inteligenta „producatorilor“ lor umani.
Chiar daca argumentele tehnologice ale lui Kurzweil sunt convingatoare
(complexitate, viteza, capacitate, ritm de crestere etc. – toate favorabile
masinilor computerizate), cele logice pot fi amendate sau nuantate,
pornind de la imposibilitatea de a cuantifica un reper cauzal şi ierarhic mai
degraba mistic/religios, decât stiintific (recursul la invocarea „creatorului“
omului într-o perspectiva mai degraba biblica decât darwiniana) sau
pornind de la saltul de etape în „demonstratie“ (cum s-ar trece de la
performanta computatiei – vastitate, rapiditate etc.- la abilitatea
inteligentei autonome, a constiintei, a intentionalitatii şi a liberei vointe a
computerelor? printr-un simplu proces algoritmic? printr-un rezultat al
jocului aleatoriu de calcul?). Chiar în ipoteza enuntata de autor, a glisarii
catre un nou (şi alternativ) tip de logica şi de tehnologie, pe linie cuantica,
evaluarea ei scenariala, oricit de atractiva, nu isi poate contine propria
argumentatie/demonstratie (sau, mai exact, nu şi-o poate auto-valida), din
moment ce nu beneficiaza (inca) de accesul la logica/tehnologia pe care le

179
invoca şi care nu s-ar mai supune conditiilor logice şi tehnologice în
parametrii carora sunt anticipate. Paradoxal, din acest punct de vedere un
anti-limitativ ca Ray Kurzweil se supune involuntar insesi conditionarii
limitative pe care o respinge.
4. Mai exact, nu greutatea sau culoarea „concreta“ a unui obiect, şi nici
reprezentarea lor într-o fotografie sau într-o imagine care se formeaza pe
retina ar asigura „intelegerea“ obiectului respectiv, ci calitatea tehnica a
reprezentarii iconice construite de mintea umana pe un soi de ecran intern
în vederea procesarii (v. Kosslyn, 1983:29).
5. Daca, pornind de la explicatiile deconstructive ale psihologilor cognitivi,
ne este cit de cit mai usor sa intelegem unde şi cum „vizualizam“ mental
un chip, o carte sau o scena de anul trecut de la munte pe care nu le
„vedem“ live, cu alte cuvinte, pe care nu le „avem“ în timp real „în fata
ochilor“, mai greu ne-ar fi sa intelegem ce, cum şi unde-le situatiei în care
„audiem“ mental sunete, fara a le „auzi“ concret -de exemplu, fredonind în
minte o melodie cunoscuta sau inventata, fara a-i emite vocal sunetele din
care e compusa. Daca melodia „exista“ mental (din moment ce o putem
„audia“ şi, pe baza acestei „auditii tacute“, chiar reitera vocal), unde se
desfasoara „sunetele“ ei „inaudibile“? tot pe ecranul mental de care
amintesc psihologii cognitivi? în „difuzoarele“ ecranului mental? intr-un alt
„spatiu“ sau „mediu acustic“? şi pe ce gen de „suport“ sau de „material
acustic“ al mintii sunt ele „imprimate“?

5.3 PRELUCRAREA LIMBAJULUI NATURAL


Din punct de vedere stiintific, limbajul natural (uman) constituie
obiectul de cercetare a numeroase discipline şi, în primul rand, al
lingvisticii sau "stiintei limbii". Acelasi obiect de investigatie intereseaza
insa şi filozofia, psiholingvistica, lingvistica matematica, lingvistica
computationala, prelucrarea limbajului natural.
Lingvistica matematica este un termen general folosit pentru un
numar de aplicatii ale modelelor şi procedurilor matematice în studiul
lingvistic. Ca disciplina, lingvistica matematica urmareste sa gaseasca un
formalism matematic prin care sa descrie limbajul natural şi concepe

180
teoreme, leme, corolare etc. prin care vrea sa descrie fenomenele,
schimbarile limbii. Ea nu foloseste tehnici computerizate.
Lingvistica matematica inseamna, de fapt, studiul fenomenelor din limba
cu mijloace matematice. Au fost examinate, spre exemplu, tipurile de
opozitii lingvistice în corelatie cu tipurile de multimi (finite sau infinite),
problema de interes în toate compartimentele limbii, dar cu precadere
utila în studiul lexicului. Modelele matematice ale limbii (asupra carora
vom reveni), sunt analitice şi generative şi reprezinta constructii
matematice care retin unele aspecte relationale ale fenomenelor
lingvistice. Rolul lor este de a sistematiza unele notiuni şi relatii deja
cunoscute, precum şi de a descoperi relatii şi moduri noi de organizare,
care nu au putut fi puse în evidenta prin alte mijloace.
Noua disciplina s-a constituit relativ recent (în jurul anului 1960), perioada
al carei vis lingvistic a fost reprezentat în mare masura de traducerea
automata, fiind bine reprezentata de oamenii de stiinta rusi, dar şi de alte
nationalitati. Ea apare ca o disciplina de intersectie, care este privita ca
reprezentand atat lingvistica, cat şi matematica.
În directia fundamentarii unei discipline autonome, cu baze teoretice, dar
şi cu o larga aplicabilitate practica, se remarca şi scoala romaneasca, prin
aportul profesorului Solomon Marcus şi al colaboratorilor sai.
Din punct de vedere stiintific, dezvoltarea lingvisticii matematice a fost
favorizata, pe de o parte, de lingvistica structurala şi de utilizarea metodei
axiomatic-deductive iar, pe de alta parte, de importanta dobandita în
matematica de teoria multimilor. Astfel, descrierea matematica a
notiunilor de baza ale lingvisticii s-a facut cu precadere prin aplicarea
teoriei multimilor. În unele cazuri se apeleaza la teoria algebrelor lui Boole
şi la teoria codurilor. Alte aplicatii ale algebrei (în special teoria
semigrupurilor libere) în lingvistica descriptiva sunt corelate cu studiul
distributiei şi al contextului. Un aspect important al lingvisticii matematice
este legat de statistica (teoria probabilitatilor în general, lanturi Markov,
legea lui Zipf) şi a condus la conceperea unei noi metode de cercetare a
vocabularului sau lexicului, numita statistica lexicala.
Lingvistica computationala aplica tehnici computerizate în cercetarea
lingvistica implicand, în felul acesta, utilizarea de algoritmi, structuri de

181
date şi modele formale ale reprezentarii şi rationamentului, precum şi
tehnici ale inteligentei artificiale (în special metode de reprezentare şi de
cautare). Unele dintre problemele specifice pe care le trateaza sunt:
identificarea structurii propozitiilor, modelarea rationamentului şi a
cunoasterii, stabilirea modului în care poate fi folosit limbajul natural
pentru realizarea acestor obiective, traducerea asistata de calculator,
prelucrari statistice ale limbajului (spre exemplu, parsing statistic sau
analiza sintactica de natura stocastica) s.a.
Scopul lingvisticii computationale este, asadar, acela de a dezvolta o teorie
computationala a limbajului folosind elemente ale informaticii (algoritmi,
structuri de date etc.). Se pot desprinde cel putin doua motivatii pentru
dezvoltarea modelelor computationale, cea de natura stiintifica şi cea de
natura practica sau tehnologica.
Motivatia stiintifica urmareste sa obtina o intelegere mai buna asupra
modului cum functioneaza limbajul. Este un fapt bine cunoscut acela ca
nici una dintre celelalte discipline traditionale nu dispune de mijloacele
necesare pentru a trata aceasta problema în totalitate. O teorie completa,
obtinuta prin combinarea tuturor ipotezelor dezvoltate de catre diverse
discipline ar fi mult prea complexa pentru a putea fi studiata exclusiv cu
metodele traditionale. Se incearca, de aceea, modelarea algoritmica a
acestor teorii complexe, pentru ca ele sa poata fi programate şi apoi
testate pe calculator. Se crede ca, prin intermediul calculatorului, se va
putea obtine o mai completa şi mai profunda intelegere asupra modului
cum actioneaza limbajul uman. Modelele computationale pot oferi idei
deosebit de utile referitoare la comportamentul lingvistic (şi deci uman)
atat în prezent, cat şi în viitor, idei care pot fi exploatate de catre
psiholingvisti. În acelasi timp, nu putem sa nu remarcam faptul ca limbile
naturale au fost adesea studiate în special cu scopul de a fi predate altora,
fiind ignorate principiile generale care stau la baza tuturor limbilor
naturale. Intre lingvisti nu exista inca un consens cu privire la multe dintre
faptele, notiunile şi conceptele lingvistice de baza. Toate acestea au facut
sa fie resimtita şi mai mult necesitatea existentei unor modele
computationale generale referitoare la limbajul natural. Pe de alta parte,
motivatia practica sau de natura tehnologica enunta ideea ca, datorita

182
capacitatilor sale, utilizarea limbajului natural va revolutiona modul de
folosire a calculatoarelor. În acest context, reamintim faptul ca prin
procesarea limbajului natural se intelege acea tehnologie care creeaza şi
implementeaza modalitati de a efectua diferite sarcini referitoare la
limbajul natural. Spre exemplu, aceasta tehnologie poate fi utilizata pentru
a construi interfete (bazate pe limbajul natural) cu baze de date, pentru a
realiza traducerea automata (în special în domenii tehnice restranse) s.a.
Procesarea limbajului natural reprezinta o tehnologie (adica un
ansamblu de procese, metode, operatii) care creeaza şi implementeaza
modalitati de a executa diferite sarcini referitoare la limbajul natural (cum
ar fi constructia unor interfete - bazate pe limbaj natural - cu baze de date,
traducerea automata s.a.). Procesarea limbajului natural reprezinta şi
astazi o problema dificila şi în cea mai mare parte nerezolvata. Gasirea
unei tehnologii adecvate este extrem de grea datorita naturii
multidisciplinare a problemei, fiind implicate urmatoarele stiinte şi
domenii: lingvistica, psiholingvistica, lingvistica computationala, filozofie,
informatica, în general, şi inteligenta artificiala, în mod special, etc.
Ingineria limbajului natural se ocupa de implementarea unor sisteme de
mare anvergura.
Aplicatiile procesarii limbajului natural se inscriu în trei mari categorii:
• aplicatiile bazate pe text, dintre care amintim:
• clasificarea documentelor (şi respectiv gasirea
documentelor legate de anumite subiecte);
• regasirea informatiei (cautarea unor cuvinte-cheie sau
concepte);
• extragerea informatiei (legate de un anumit subiect, deci
de un anumit cuvant-cheie);
• intelegerea textelor (care presupune o analiza profunda a
structurii acestora);
• traducerea automata şi traducerea asistata de calculator
dîntr-o limba în alta;
• alcatuirea de sinteze;
• achizitia de cunostinte.

183
• aplicatiile bazate pe dialog, care implica comunicarea intre om şi
masina, aplicatii cum ar fi sistemele de invatare, sistemele de
interogare şi raspuns la intrebari, rezolvarea problemelor, controlul
(bazat pe limba vorbita) al unui calculator s.a.
• procesarea vorbirii (Este important sa facem distinctia intre
problemele de recunoastere a vorbirii şi cele de intelegere a
limbajului. Astfel, trebuie sa remarcam inca de la inceput faptul ca un
sistem de recunoastere a vorbirii nu foloseste nici un element de
intelegere a limbajului. Recunoasterea vorbirii se ocupa numai de
identificarea cuvintelor vorbite provenind de la un semnal dat, nu şi
de intelegerea mesajului, adica a modului în care aceste cuvinte sunt
folosite în procesul de comunicare. Pentru a deveni un sistem de
intelegere a limbajului, un dispozitiv de recunoastere a vorbirii trebuie
sa furnizeze intrarea sa unui sistem de intelegere a limbajului natural,
operatie care produce un asa-numit "sistem de intelegere a limbajului
vorbit". Caracteristica de baza a oricarui sistem de intelegere este
aceea ca el realizeaza o reprezentare a intelesului propozitiilor intr-un
limbaj de reprezentare, care poate fi utilizat în vederea unei procesari
ulterioare).

5.4 NIVELURI ALE PROCESARII LIMBAJULUI NATURAL


Structura oricarei limbi naturale (umane) se imparte în cinci niveluri
diferite: fonologie, morfologie, sintaxa, semantica şi pragmatica. Aceste
niveluri coincid cu formele de cunostinte relevante şi, în acelasi timp,
necesare pentru intelegerea limbajului natural. Dintre toate acestea,
lucrarea de fata se concentreaza asupra nivelului sintactic şi a celui
semantic, precum şi a legaturii existente intre acestea. Inainte de a trece
la studiul sintaxei şi al semanticii computationale, ne propunem o scurta
incursiune la toate nivelurile analizei limbajului.
Fonologia se ocupa cu studiul fonemelor (ca entitati abstracte, care se
realizeaza prîntr-o infinitate de sunete). Cunostintele fonetice şi fonologice
sunt cruciale pentru sistemele bazate pe vorbire (în procesarea vorbirii).
Morfologia, în gramatica traditionala, este o stiinta a cuvantului urmarit
sub aspect gramatical, adica sub aspectul variatiei formei sale (al flexiunii)

184
pentru exprimarea diverselor categorii gramaticale, prin opozitie cu
sintaxa, care studiaza combinarea cuvintelor şi functiile pe care acestea le
iau în cadrul combinatiilor. Odata cu aparitia structuralismului, interesul
cercetatorilor s-a deplasat de la cuvant la morfem, ca unitate minimala de
expresie purtatoare de semnificatie lexicala sau gramaticala . Efectul
acestei deplasari il constituie estomparea granitei prea rigide dintre
morfologie şi sintaxa, caci ambele discipline studiaza combinatii de
morfeme şi comporta tipuri asemanatoare de relatii, avand ca efect
aparitia morfosintaxei. În masura în care unii structuralisti (L. Bloomfield, J.
Vendryes) pastreaza autonomia celor doua discipline, morfologia studiaza
regulile care guverneaza structura interna a cuvintelor atat în cadrul
flexiunii, cat şi al formarii cuvintelor, incluzand o morfologie flexionara şi
una derivationala.
Granita dintre flexiune (care furnizeaza diferitele forme ale unui cuvant) şi
derivare (care produce cuvinte noi pornind de la cele existente) este
uneori neclara. O diferenta esentiala o constituie aceea ca numai derivarea
poate introduce o schimbare de sens (prin introducerea de cuvinte noi). O
alta deosebire consta în faptul ca formele derivative ar putea sa nu existe,
în timp ce formele flexionare nu lipsesc aproape niciodata.
În limba engleza, pentru care s-au dezvoltat aproape toate teoriile
computationale, flexiunea este mult mai simpla decat derivarea (prin
contrast, de pilda, cu limba latina, dar şi cu unele limbi ca rusa, japoneza
sau finlandeza). Simplitatea flexiunii în limba engleza face ca majoritatea
cercetatorilor din domeniul lingvisticii computationale sa neglijeze
morfologia. Pentru procesarea eficienta a altor limbi naturale, inclusiv a
limbii romane, este insa necesara dezvoltarea unor modele
computationale adecvate ale morfologiei fiecarei limbi. În cazul limbii
romane, un model al morfologiei ei flexionare este creat şi implementat la
Centrul de Studii Avansate al Academiei Romane sub coordonarea lui D.
Tufis.
Indiferent daca avem de-a face cu morfologia flexionara sau cu cea
derivationala, putem spune ca, din punct de vedere computational, nivelul
morfologic al limbii se ocupa de modul în care sunt alcatuite cuvintele
pornindu-se de la unitatile de baza numite morfeme.

185
Sintaxa reprezinta, într-o conceptie asupra organizarii stratificate, pe
niveluri, a limbii, acel nivel a carui organizare se desfasoara intre cuvant,
ca unitate minimala şi combinatiile acestuia: propozitii/fraze, ca unitati
maximale. Cunostintele sintactice se refera la modul în care pot fi
alaturate cuvintele pentru a forma propozitii corecte şi determina care
este rolul structural al fiecarui cuvant în cadrul propozitiei, precum şi ce
grupuri sintactice intra în componenta altor grupuri sintactice. Prin urmare,
nivelul sintactic determina rolul structural al fiecarui cuvant în interiorul
unei propozitii, precum şi relatiile dintre propozitii în cadrul frazei.
Sintaxa (constructia propozitiilor) reprezinta nivelul cel mai de jos la care
limbajul natural (uman) este, în mod constant, creator. Vorbitorii unei limbi
creeaza mult mai rar unitati fonice şi lexicale. În schimb, sunt concepute în
mod constant noi propozitii şi fraze. Acest tip de creativitate deosebeste
sintaxa atat de fonologie, cat şi de morfologie. (În timp ce putem alcatui o
lista cu fonemele unei limbi, cu unitatile ei lexicale şi cu regulile
morfologice, nu exista nici o modalitate de a intocmi o lista similara a
structurilor de propozitie admisibile într-o limba data. Atata timp cat nu
este impusa o limita asupra lungimii propozitiilor, se poate demonstra ca
numarul structurilor de propozitie admisibile este infinit.)
Noam Chomsky (1957) este primul care evidentiaza aceasta idee. El
introduce gramatica generativa, care descrie propozitiile furnizand reguli
de constructie a lor. Astfel de reguli vor deveni standard nu numai în
lingvistica, ci şi în informatica, cu precadere în proiectarea
compilatoarelor. Ceea ce este interesant şi, în egala masura, crucial, în
cadrul acestei teorii, este faptul ca o multime finita de reguli poate descrie
un numar infinit de propozitii.
Procesul de recunoastere a structurii unei propozitii de catre un calculator
se numeste parsing. Aceasta este analiza sintactica computationala. În
esenta, vom spune ca, pentru a analiza sintactic o propozitie, un calculator
trebuie sa o imperecheze pe aceasta cu regulile care o genereaza. Acest
proces de imperechere poate fi realizat în maniera top-down (de sus în jos)
sau bottom-up (de jos în sus) precum şi prin unele combinatii ale lor care
şi-au dovedit eficienta.

186
Analiza sintactica de acest tip a propozitiilor englezesti a fost studiata pe
larg şi este practic considerata o problema incheiata. Astazi se poarta
discutii exclusiv asupra modului cel mai eficient în care se poate realiza
procesul de parsing în cazul limbii engleze şi nu referitor la faptul ca acest
lucru este sau nu posibil. Analiza sintactica computationala referitoare la
alte limbi nu a fost investigata la fel de riguros şi ea ramane, în multe
cazuri, o problema deschisa. Cu atat mai mult cu cat majoritatea tehnicilor
de parsing existente se bazeaza pe ordinea fixata a cuvintelor şi nu
lucreaza la fel de eficient pentru limbile în care ordinea cuvintelor este
extrem de variabila, cum ar fi latina, rusa sau finlandeza.
Semantica este o ramura a lingvisticii, dar şi a altor stiinte (filozofie, logica,
psihologie) al carei obiect de studiu este sensul , unitate greu de abordat
dîntr-o perspectiva unica şi unitara. Ca disciplina lingvistica, semantica
este ultima creata (în sec. al XIX-lea). În functie de diversele aspecte ale
sensului luate în consideratie, se delimiteaza semantica lingvistica şi
semantica apartinand altor stiinte, chiar daca interferentele dintre
diferitele tipuri de semantica sunt curente.
Retinem, inca de la inceput, faptul ca nivelul semantic se refera la sensul
cuvintelor şi al propozitiilor, precum şi la modul de combinare a
semnificatiilor cuvintelor pentru a forma semnificatia unei intregi
propozitii. La acest nivel, semantica computationala face un studiu al
sensului independent de context. Cu alte cuvinte, intereseaza sensul pe
care o propozitie il are fara legatura cu contextul în care ea a fost utilizata.
Pragmatica se ocupa de utilizarea limbii în context. Astfel, pragmatica este
o disciplina al carei obiect il constituie limba, privita nu ca sistem de
semne, ci ca actiune şi interactiune comunicativa. Pragmatica examineaza,
cu precadere, efectele diverselor componente ale contextului asupra
producerii şi receptarii enunturilor, atat sub aspectul structurii, cat şi al
semnificatiei acestora. În procesarea limbajului natural nivelul pragmatic
trateaza folosirea propozitiilor în diverse situatii (contexte), precum şi
modul în care contextul influenteaza interpretarea unei propozitii.
Pragmatica a aparut ca o reactie atat fata de lingvistica chomskyana, cat
şi fata de pozitivismul logic, iar domeniul ei de investigatie a cunoscut
ulterior o continua extindere şi diversificare.

187
Intre semantica şi pragmatica exista o relatie de complementaritate,
ultima atribuind un rol esential contextului. Pragmatica are o problematica
proprie , care include aspecte referitoare la: organizarea pragmatica a
discursului (acte de vorbire, forme ale implicitului conversational -
presupozitii, implicaturi etc.), principiile şi strategiile comunicative, analiza
conversatiei. Un asemenea tip de analiza este ingreunat de diversi factori,
cum ar fi relatia de referinta, extrem de frecventa în fragmentele de
discurs apartinand limbajului natural. Astfel, se stie ca, într-o limba data,
un enunt comporta o referinta la o anumita stare de lucruri sau la o
anumita persoana. Relatia de referinta, ca relatie particulara dintre limba
şi lume, nu se poate realiza decat prin context. Contextul localizeaza în
timp şi spatiu, cuantifica, determina gradul de generalitate al unui cuvant.
Referinta poate interveni în cadrul aceleiasi propozitii (Ion a afirmat ca el
nu crede asta) sau cu privire la propozitii diferite, în virtutea diverselor
proceduri de anaforizare existente. În propozitia
Ion crede ca a gasit palaria lui.
pronumele lui ar putea sa se refere la Ion (care intervine în aceeasi
propozitie) sau la un alt posesor al palariei, o cu totul alta persoana, care a
fost mentionata într-o propozitie anterioara. Numai contextul poate ajuta
în dezambiguizare.
Foarte delicata este elucidarea referintelor şi a coreferintelor realizate prin
intermediul pronumelor. Tocmai de aceea, la nivelul discursului, care se
ocupa de modul în care propozitiile imediat premergatoare afecteaza
interpretarea propozitiei urmatoare, un aspect important se refera la
interpretarea pronumelor şi la aspectul temporal al informatiei vehiculate.
O alta forma de cunoastere relevanta pentru intelegerea şi prelucrarea
limbajului natural o constituie cunoasterea universului, prin care intelegem
cantitatea vasta de cunostinte necesare în vederea intelegerii textelor.
Acestea includ cunostintele generale despre structura lumii inconjuratoare
la care face referire vorbitorul pentru ca, spre exemplu, sa poata face fata
conversatiei, precum şi informatiile pe care trebuie sa le aiba un vorbitor
despre partenerii sai de discutie.
Actualmente, în domeniul procesarii limbajului natural, exista trei mari
directii reprezentate de sintaxa computationala, semantica computationala

188
şi generarea limbajului (care studiaza modul în care masina genereaza
text coerent).
Controlul creierului uman cu ajutorul sunetelor şi al computerelor
“Un sistem de comunicatii în care purtători imperceptibili (de către
urechea umană) , în frecvente audio foarte joase sau foarte inalte sau în
spectru frecventelor adiacente ultrasonice sau frecvente modulate cu
intentie şi propagati acustic sau prin vibratii, în scopul inducerii în creierul
uman (ale unor emotii), în mod tipic prin intermediul boxelor sau căstilor
audio. Purtătorii modulati pot fi transmisi în timp real sau pot fi inregistrati
şi stocati mecanic, magnetic sau pe medii optice de inregistrare pentru
transmisii programate sau transmisii multiple.”
Potrivit documentatiilor firmei Silent Sounds Incorporated ( “Sunete
tăcute Inc.”) este posibil, cu ajutorul unor computere puternice, să
analizăm electroencefalograma emotiilor umane, să definim o structură
emotională şi să o reproducem, să putem stoca aceste structuri
emotionale umane pe un computer şi apoi să le inducem unei alte
persoane fără ca aceasta să fie constientă de acest lucru. Ilustratiile
grafice care insotesc această documentatie (“Induced Alpha to Theta
Biofeedback Cluster Movement”), catalogate sub numărul #AB 116-394-
95, publice, sunt realizate cu cele mai sofisticate electroencefalografe
existente, cu o putere de detectie de 5 ori mai mare decât a unui aparat
uzual. Programele de calculator folosite includ tehnologia de curătare şi
redefinire a semnalelor auditive (Noisenulling tehnology) folosite pină în
prezent doar pe submarinele militare atomice în scopul detectiei sub apă a
unor obiecte mici la distante foarte mari. Toată această tehnologie de
ultima ora este folosită pentru detectia acestor structuri emotionale de
care aminteam mai sus prin analiza semnalelor periodice emise de creierul
uman. În realitate se realizează două encefalograme ale emisferelor
creierului care desi par diferite sunt în fapt identice. Există deci tehnologia
care poate să schimbe emotiile unei fiinte umane prin sunete
imperceptibile. Firma mai sus mentionată a facut o afirmati initială potrivit
căreia nu este interesată decât de aplicatii benefice pentru umanitate.
Departamentul de Apărare al SUA a fost insă de altă părere şi este
evidentă importanta acestei tehnologii pentru tehnica militară. Edward

189
Tilton, presedintele firmei Silent Sounds Inc., scria într-o scrisoare datată
13 decembrie 1996: “ Toate schemele şi formulele au fost catalogate drept
secrete de către guvernul american şi nu suntem autorizati să dezvăluim
detalii exacte… facem casete şi CD-uri pentru guvernul german, chiar şi
pentru state din fosta URSS! Totul cu permisiunea Departamentului de Stat
al SUA bineinteles… Sistemele au fost utilizate în Operatiunea Furtună în
Desert ( Irak) cu success.”

5.5 REPRODUCEREA SENTIMENTELOR UMANE


Asa cum am explicat mai sus cu ajutorul acestor extrem de sensibile
analize realizate de un computer şi un electroencefalograf, cercetătorii au
găsit, definit şi izolat niste structuri emotionale umane plecind de la
semnalele de joasă amplitudine ale creierului uman. A urmat stocarea lor
pe computere şi incercarea de a le folosi pe un alt subiect uman. Şi au
reusit să facă acest lucru prin tehnologia firmei Silent Sounds Inc sau cum
a explicat Edward Tilton, “aceste structuri sunt apoi plasate pe
purtătoarele de sunet Silent Sound şi vor declansa aceleasi emotii umane
într-o altă persoană”. Desigur totul nu s-a oprit la analiza acestor simple
semnale subliminale ci s-au adaugat o multime de alte descoperiri
stiintifice în scopul de a se putea opera cu aceste semnale pe o arie cit mai
mare şi cu un impact cit mai puternic. În practică s-au definit două metode
sigure de a utiliza aceste semnale şi structuri emotionale. Prima metodă
poate fi aplicată de la o distantă relativ mică utilizind inductia de
microunde direct către creierul subiectilor. Cea de a doua oferă o mai mare
aplicabilitate utilizind ca purtător al semnalelor frecventele radio sau de
televiziune.
Desigur că aplicatiile practice sunt extraordinar de extinse şi dacă aceste
sisteme s-ar afla la indemina unor societăti normale ele ar fi aplicate în
scopuri benefice. Istoria insă tinde să se repete şi avem deja o experientă
vastă în acest sens: dacă o inventie poate fi folosită impotriva omului,
militarii o vor face-o. Majoritatea tehnologiilor revolutionare au fost initial
folosite în scopuri militare şi apoi, invechindu-se, au fost lasate spre
utilizare civililor. Ceea ce face ca aceste semnale sonore să fie deosebit de
periculoase este imposibilitatea de a le percepe şi de a le detecta fără o

190
tehnologie avansată, subiectii umani fiind practic descoperiti şi făra
posibilitatea de a se apăra în fata unei asemenea arme. Cercetătorii firmei
Silent Sounds Inc. incepuseră deja să lucreze la punerea în practică a
acestei descoperiri în scopuri medicale (tratarea bolnavilor de surzenie
care pot insă fi influentati de aceste sunete subliminale), educationale
(procesul de invătare este mult mai usor cu ajutorul acestor semnale
foarte puternice pentru creierul umane) sau pur şi simplu pentru a ne face
o viata mai vesela (conditionările de acest gen pot alunga melancolia,
tristetea şi pot fi folosite în tratamentele psihiatrice).
Comerciantii s-au arătat şi ei foarte interesati de aceste descoperiri planuind să
transmita prin intermediul emisiunilor din magazinele lor, mesaje comerciale care ar fi
făcut ca vinzările unor produse să crească foarte mult. Toată lumea şi-a fi dorit sa
utilizeze aceste metode mai putin traditionale dar militarii au avut cistig de cauză.
Departamentul de Apărare al SUA a monopolizat pentru moment accessul al aceste
metode.
Inventia este de o atât de mare importantă incit secretul ei nu a putut
fi păstrat pentru multa vreme. Interventia şi monopolul institutiilor militare
au alertat lumea stiintifica din toate tările şi cercetători de pretutindeni s-
au opus masiv utilizării acestor metode fără un control extraordinar de
strict. La toate intrebările legate de această tehnologie guvernul american
a refuzat ani de zile sa facă orice fel de comentarii. Mai mult decât atât se
incearcă cu orice pret discreditarea ideii ca asemenea arme există. Anul
trecut revista “US News and World Report” (oficial al guvernului SUA) a
publicat un vast articol despre “Armele miraculoase”, în fapt o trecere în
revista a armelor ne-mortale. Nici un cuvint despre această tehnologie desi
este folosită de peste sase ani ! În cadrul articolului există insă două
dezmintiri ale existentei unei astfel de arme, prima facută de Charles
Bernard, fost director în cadrul departamentului de cercetări militare ale
Marinei SUA iar cea de a două de Dr. F Terry Hambrecht, care afirmă că a
fost contactat în fiecare an de DARPA (Agentia pentru Proiecte de Apărare
Avansate) dar nu a putut oferi acesteia o astfel de tehnologie. Intrebarea
este de ce se chinuie atât de mult guvernul SUA să ascundă o astfel de
armă? Una din explicatiile oferite de cercetători este următoarea: dacă o
astfel de armă este declarată inexistentă cum ar putea fi ea supusă

191
vreunui control şi cine ar putea fi acuzat că o foloseste ? Pe de altă parte
dacă ea nu există şi nu poate fi aplicată cum să acuzi anumite firme că
folosesc în cadrul campaniilor lor publicitare acestă tehnologie ?
Pe data de 25 februarie 1998 Comitetul de Economie Unită, condus de Jim
Saxton a deschis o conferintă despre “ Arme folosite pe frecventele radio:
impact potential pentru economie” la care citeva autorităti militare au luat
cuvintul. Printre ei amintim: Dr. Alan Kehs, Laboratoarele Armetei SUA, a
vorbit despre posibilele pericole ale utilizarii în scopuri distructive a
frecventelor radio; James O’Bryon, director adjunct al Testelor
Operationale şi director al testelor de tragere reale din cadrul biroului de
apărare din cadrul Pentagonului, a vorbit despre testarea echipamentului
militar cu ajutorul frecventelor radio;
David Schriner, inginer sef al Directiei de studii asupra energiei
directionate, care a vorbit despre dificultătile în construirea unei arme care
utilizează frecventele radio şi despre amenintările teroriste; Ira Merritt,
director al Diviziei de Identificarea conceptelor şi analizei aplicatiilor,
Apărarea cu Rachete şi Centrului de Tehnologie Spatială din Huntsville,
Alabama, care a vorbit despre răspindirea armelor utilizind frecvente radio
în principal dinspre fosta URSS.
Desi prezentările şi articolele au fost deosebit de interesante ceea ce a fost
evitat cu orice pret a fost recunoasterea existentei acestor arme în cadrul
armatei SUA. Poate teroristii le au, poate fostii şi actualii dusmani , rusii le
au, ei nu.
O armă pe care orice guvern şi-o doreste. Putind fi utilizată impotriva unui
potential agresor, impotriva propriilor cetateni, pentru calmarea stărilor
tensionate, pentru a manipula constiinta unor factori de decizie sau a unor
intregi grupuri umane. O armă jinduită de cele două mari puteri aflate pina
nu demult intr-un conflict aproape declarat: SUA şi URSS. Cei care au
studiat sau s-au preocupat de tendintele celor doua super-puteri au
constatat că o oarecare deosebire exista intre metodele celor două tări:
SUA a insistat mai mult pe super-tehnologizare iar URSS s-a adincit mai
mult în studiul fenomenelor paranormale şi a studiului corpului uman. Un
proiect de cercetare în sensul găsirii şi utilizării unor asemenea structuri
emotionale a fost pornit în anii ’70 în URSS şi KGB-ul a reusit să dezvolte

192
un Sistem de Influentare Psihotronică cu care isi transforma proprii agenti
în adevarate arme umane. Sistemul avea doua componente: una tehnică
care apela la unde radio de frecventa inaltă şi o altă componentă :
hipnoza! Potrivit lui Yuri Malin, fost consilier pe probleme de apărare al
presedintelui URSS Gorbaciov aceste programe au fost declansate ca
urmare a unui proiect militar american pornit de presedintele Jimmy
Carter. Nu în dorinta de a vă plictisi cu date ci doar pentru a vă ilustra
marele interes al URSS pentru o asemenea armă enumerăm citeva din
institutiile din fosta URSS în care se desfasurau cercetări în domeniul unor
asemenea arme sau în domenii adiacente (hipnoză în special):
Sectia de Fizică a Academiei de Stat pentru Instrumentar, Universitatea din
Moscova;
Sectia de BioInformatie a Societătii stiintifice şi tehnice “A.S. Popov” de
Radiotehnica şi Comunicare Electrică Moscova;
Institutul pentru Cercetarea Radiatiilor şi de Biologie fizico-chimică al
Academiei de stiinte a Uniunii Sovietice, Moscova;
Institutul “Baumann” pentru Tehnologii Avansate, Moscova;
Laboratorul de Fiziologie “ A.A. Uhtomsky”, St. Petersburg;
Institutul Central “Serbsky” de cercetări stiintifice pentru Psihiatrie medico-
legală, Moscova;
Policlinica nr 25, Moscova (subiecti minori);
Institutul “Pavlov”, Hipnotarium, St. Petersburg;
Iar dintre cercetatorii care ar putea face lumină în această problemă din
partea ex-URSS ii amintim pe: A. Ghenkin, G. Gurvici, B. Kvognov, V
Marisciuk, E. Mordinov şi A Sarakov.
În orasele americane Eugene, Portland şi Bend de pe coasta de vest a SUA
şi în localitătile canadiene Timmins şi Kirkland Lake s-au inregistrat un
număr neobisnuit de cazuri de imbolnăviri ale gitului şi urechilor, cefalee,
insomnii, inrosiri ale pielii şi probleme emotionale. Este anul 1978 şi
cercetătorul R. Beck descoperise deja inaintea acestei date semnale
ciudate în ELF (gama intre 1- 100 herti) publicind în Newsletter nr. 4/1978
al Asociatiei pentru o Psihologie Umanistă următoarele: “Cimpurile ELF de
6,67, respectiv 6,26 herti şi mai jos, pot provoca buimăceală, teamă,
depresii, incordări, greturi, timpi de reactie mai lungi, fenomene de

193
desincronizare în electroencefalogramă şi alte tulburari vegetative “. Ceea
ce se constata din orasele mai sus mentionate poate avea o cauză ne-
naturală ? Se scanează frecventele şi se constată că rusii emiteau modulat
în aceste frecvente modulate psihotronic. Bănuiala este confirmată de
centrele de supraveghere radio ale Ministerului Apărării daneze. Sursa:
statii sovietice de mare putere instalate la Riga şi Gomel. Ministerul
canadian al Transporturilor (abilitat de guvernul canadian cu
supravegherea radio) identifica la rindul lui ca o cauză a acestor anomalii
în orasele canadiene şi americane o emisie în frecventa de 6,67 herti. Se
presupune că în acel moment guvernul canadian a protestat pe lingă
sovietici cerind oprirea acestui atac mascat care potrivit declaratiei
doctorului Andrew Michrowski (“Asociatia Planetară pentru o Energie
Curată” – Canada): ”foloseste în mod clar unor scopuri militare şi-şi
propune să diminueze capacitatea de a gindi şi vointa de a se apăra a
populatiei”.
Deci sovieticii aveau şi utilizau asemenea arme incă din anii ’70 dar
guvernul SUA refuză şi astăzi să recunoască că ar detine aceste tehnologii.
Sovieticii au recunoscut o multime de fapte şi au prezentat foarte multe
tehnologii ex-militare în momentul în care URSS se destrămase şi ele
păreau a nu mai fi necesare. Guvernul SUA insă pare a avea o nevoie
disperată de ele şi se fereste a recunoaste pină şi posibilitatea de a le
fabrica. În cazul în care ar admite acest lucru ar trebui să dea socoteală
cind, dacă şi unde le vor folosi. Pină atunci nu poti controla ceea ce nu
există...

5.6 INTERPRETAREA CIBERNETICĂ A LIMBAJULUI


Omul isi duce activitatea în mediul social. Aceasta presupune
schimburi de informatii intre oameni. Schimburile de informatii sunt
realizate prin sistemele de comunicatie; de aceea, un capitol important al
psihologiei este reprezentat de psihologia comunicatiilor.
Prin sistem de comunicatie, intelegem de obicei în tehnica totalitatea
instalatiilor şi mediilor situate intre sursa mesajului transmis şi receptor.
Sistemul de comunicatii natural prezent la oamenicuprinde creierul-sursa,
organele fonatorii, aerul, urechea, creierul-destinatar. Rolul sistemelor de

194
comunicatie este acela de a permite vehicularea semnalelor intre sursa şi
receptor. Semnalele sunt organizate în mesaje purtatoare de sens;
semnalele sunt purtatoare de informatie semantica. Mesajele care asigura
o circulatie de informatie intre un sistem cibernetic biologic sau tehnic şi
un altul, sunt exprimate în anumite limbaje. Aici se poate vorbi de limbaj
natural şi limbaj artificial (create pentru dialogul om-masina).
În cadrul limbajului trebuie sa facem distinctieintre limba (care
reprezinta instrumentul folosit) şi operatiile care se executa în cadrul
comunicarii unor informatii cu ajutorul limbii respective. Aceste operatii
sunt obiectul de studiu al psiholingvisticii.
Formalizarea limbii:
Progresul realizat în domeniul limbajului se datoreste şi faptului ca
limbile (privite ca instrumente pentru comunicare) au putut fi formalizate
şi modelate.
O limba dispune de o colectie de elemente sau evenimente (sunete, semne
grafice) care constituie unitatile limbii respective. Aceste unitati apartin unei
multimi care constituie repertoriul limbii (alfabet, vocabular, dictionar). În
cazul alfabetelor, aceasta multime este finita. Unitatile unei limbi mai sunt
numite şi simboluri.
Folosind unitatile din repertoriu, se pot combina diferite secvente de
unitati sau simboluri (mai scurte sau mai lungi). Aceste secvente se numesc
texte sau enunturi. Un enunt sau o secventa de enunturi constituie fluxul
discursului. Toate enunturile care se pot combina cu unitatile unui repertoriu
formeaza o multime, care este infinita, în cazul în care se admit combinatii
cu o infinitate de termeni. Structura acestei multimi poate fi reprezentata
sub forma unui arbore (N. Chomsky).

195
Pentru ca un text al acestei multimi sa apartina submultimii “limba”,
trebuie sa indeplineasca anumuite conditii restrictive, care formeaza regulile
limbii, totalitatea acestor reguli alcatuind gramatica respectivei limbi.
Daca consideram repertoriul şi gramatica drept statice, fixe, facem
analiza şi modelarea unei limbi doar pe o perioada a existentei sale istorice,
este ceea ce se numeste studiul sincron al limbii. Dar, în timp, atat
repertoriul cat şi gramatica pot evolua în functie de anumite legi evolutive,
aici fiind vorba de studiul diacron al limbii.
Analiza sintagmatica:
Utilizand repertoriul şi gramatica, obtinem elementele multimii de
propozitii sau enunturi, marcate care apartin limbii respective. Aceste
propozitii sunt gramatical corecte, fiind totodata secvente de simboluri
lingvistice, pauzele, sau spatiile libere fiind incluse în aceste simboluri. O
propozitie gramatical corecta constituie o sintagme, sau o secventa de
sintagme. Într-o sintagma gasim o secventa de unitati lingvistice, care pot
avea diferite grade de complexitate: unitati atomice- fonemele, literele;
unitati moleculare- cuvintele; unitati macromoleculare- succesiuni organizate
de cuvinte.
Fluxul discursului este format de secvente de sintagme. Una din
problemele esentiale este segmentarea acestui flux. Ea se face prin
simboluri speciale (pauze, semne de punctuatie, intonatii), iar unele
cuvinte pot functiona ca indicatori de segmentare.
Relatiile sintagmatice ale cuvintelor unei limbi au fost studiate şi în
cadrul teoriei informatiei, constatandu-se ca limba se comporta ca un
sistem markovian (fiecare sintagma determina cu o oarecare probabilitate
urmatorul cuvant).
Analiza paradigmatica:
Limba ramane totusi un instrument pentru transmiterea de informatii.
Informatiile se refera la orice tip de obiecte, relatii cauzale sau temporo-
spatiale, proprietati ale lor, fenomene, şi relatiile dintre acestea. Toate cele

196
enumerate mai sus formeaza multimea elementelor extralingvistice. Ca
urmare a distinctiei intre multimea semnalelor (designator) şi multimea
desemnatelor (denotatum) apare semantica sau semasiologia, care cauta sa
precizeze raporturile dintre enunturi şi realitatile extralingvistice la care se
refera.
Limbaj şi gandire:
Cel mai complx sistem lingvistic este acela la care intre semnalele de
intrare şi cele de iesire se interpune o operatiune de gandire. În general,
creierul uman este confruntat cu acest rol al sistemului sau lingvistic.
Enunturile sunt intotdeauna rezultatul unor foarte complexe rezolvari de
probleme pe care, cu un termen general le numim gandire.
Relatiile dintre limbaj şi gandire reprezinta cea mai complexa
problema de codare. De aceea, extragerea continutului semantic al unui
enunt se mai numeste decodare, în timp ce exprimarea unui proces de
gandire prin limba se mai numeste şi encodare.
Rolul limbajului pentru gandire este dublu. Pe de o parte serveste ca
instrument de comunicare în cadrul relatiilor interumane, ir pe de alta
parte, serveste ca instrument de ordonare şi manipulare a materialului
cognitiv.
Limbaj şi comportament:
Pana acum am considerat limba doar ca instrumentul folosit în limbaj.
Limbajul ca atare cuprinde operatiile pe care le executa un subiect cand
utilizeaza o limba, fie pentru a emite, fie pentru a receptiona o comunicatie.
În felul acesta, limbajul se incadreaza în comportament (Skinner).
În general, limbajul se desfasoara intre cel putin doi subiecti, care se
influenteaza reciproc. Interactiunea dintre ei se realizeaza cu ajutorul
limbii considerata ca instrument de comunicare. Adesea, dinamica
schimburilor de mesaje poate fi analizata cu teoria jocurilor, considerand
ca cei doi interlocutori joaca o partida, folosind anumite reguli de joc. Un
exemplu il constituie negocierile.
În lumea animala, limbajul este intotdeauna foarte simplu pentru ca
foloseste limbi cu repertorii reduse şi cu gramatici rudimentare. Limitele de
dezvoltare ale acestor limbaje nu sunt date de limitele aparatelor fonatorii,
ci de cele ale sistemului nervos.

197
Limbajul aremaximum de dezvoltare în specia umana. Omul dispune
de 3 sisteme de comunicare principale: limbajul vorbit, limbajul scris şi
limbajul gestual (în care intra şi mimica). Cele 3 sisteme nu sunt
independente, iar rolul principal il joaca limbajul vorbit.
La om, limbajul este folosit în primul rand în cadrul intentiei de a
comunica ceva altcuiva. Totodata în cadrul unui adevarat dialog cu el
insusi, omul folosese limbajul pentru a-şi ordona perceptiile, actiunile şi
miscarea gandirii. În felul aceste limbajul se afla cuprins în
comportamentul uman.
Consideratii cibernetice:
Realizarea de catre ciberneticieni a unor masini capabile de a dialoga cu
un partener uman, a dat o lovitura grava pozitiei dualiste carteziene.
Descartes admitea existenta unor automate capabile de a imita miscarile
mecanice. Nu admitea insa ca o masina ar putea vorbi chiar ca cel mai
salbatic dintre oameni- şi gasea ca acesta este un argument în sprijinul
tezei sale dualiste. Existenta masinilor cibernetice arata inconsistenta
acestui argument “lingvistic”, dovedind inca o data baza materiala a
tuturor proceselor intelectuale.

198
CAPITOLUL 6
PSIHOLOGIA ÎN ERA INFORMAŢIEI

6.1 INTRODUCERE
Dezvoltarea tehnologiilor informaţionale a schimbat modul în care
oamenii interacţionează cu computerul. Dezvoltarea tehnologică a comutat
atenţia de la computer la ceea ce pot realiza oamenii prin intermediul
acestor maşini. Cel mai evident semn în ceea ce înseamnă această
schimbare o reprezintă dezvoltarea reţelei Internet.
Evoluţia tehnologică ne lasă să credem că Internet-ul poate deveni în viitorul
apropiat mediul dominant de comunicare, o interfaţă utilizată în relaţiile
interpersonale şi managementul informaţiei. Succesul lui creează un nou
spaţiu psihosocial ce reprezintă un teren fertil pentru relaţiile şi rolurile
sociale, pentru un sens a identităţii.
După cum subliniază Sherry Turkle de la Massachusetts Institute of
Technology, "Reţeaua Internet este o tehnologie a identităţii-multe din cele
făcute de oameni pe Internet reprezintă o auto-descriere şi prezentare, de la
căutarea de informaţie şi comunicarea prin e-mail, până la comunicarea prin
chat sau crearea de pagini personale".
"Reţeaua Internet este un loc sigur pentru a încerca diferite identităţi, voci
şi roluri", afirmă John Suler, psiholog şi cercetător de la Rider University.
Rezultatul acestor noi identităţi este un nou sens pe care îl capătă
spaţiul fluid numit în mod uzual spaţiu virtual, realitate virtuală sau
ciberspaţiu. Acest spaţiu este un univers cu lucruri care pot fi văzute şi

199
auzite, dar care nu sunt obiecte fizice şi nici nu sunt neapărat reprezentări
ale unor obiecte fizice. Aceste lucruri sunt construite din informaţia provenită
din lumea fizică, dar şi din acumulările şi schimburile de cunoaştere iniţiate
de oameni în domeniul culturii, ştiinţei, artei etc.
Din acest unghi de vedere, scopul principal al psihologiei este să mediteze
la ce poate face pentru ca oamenii să realizeze conexiunea între
ciberspaţiu şi viaţa lor.
Dacă acceptăm definiţia reţelei Internet ca interfaţă generală de
comunicare, apar întrebări privind forma comunicări, cum ne va afecta şi
ce fel de realitate este Internet-ul.
Internet-ul este un mediu care poate fi experimentat în mai multe
feluri. Recent, Wallace a identificat şase tipuri diferite de mediu specifice
reţelei Internet. Ele diferă prin caracteristicile de bază care ne afectează
comportamentul atunci când le utilizăm şi se concretizează prin serviciile
oferite de Internet:
• World Wide Web-ul (WWW);
• poşta electronică (e-mail);
• grupurile de discuţie asincrone (newsgroups);
• chatul sincron (Internet Relay Chat);
• mediul MUD - multi user dungeons (mediu bazat pe text);
• metarealităţile (3D-mediile tridimensionale);
• voce şi video interactive.
După cum notează autorul, "cel mai important mediator al
comportamentului în aceste medii sunt scopurile oamenilor care le
utilizează". În mod particular, utilizarea lor depinde de modul în care sunt
interpretate, ce se proiectează în ele şi ce credem noi despre realitatea
cotidiană.
În acest sens, experienţa trăită pe Internet poate fi definită ca un proces
prin care un grup de actori sociali într-o situaţie dată negociază înţelesul
diferitor situaţii ce apar între ei. Această definiţie are două implicaţii
importante care sunt decisive pentru modul în care psihologia trebuie să

200
se apropie de Internet. Dacă Internet-ul este un proces de negociere,
atunci:
1. singura cale de înţelegere este studierea subiecţilor implicaţi în acest
proces, contextul social în care se realizează experienţa legată de
Internet joacă un rol crucial;
2. se vor dezvolta noi procese şi activităţi, cum ar fi schimbarea relaţiilor
iniţiale existente între subiecţi şi context.
Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că aceste două afirmaţii sunt
adevărate. Conform lui Mantovani, la începutul anilor '90 s-a produs o
schimbare în paradigma de cercetare a interacţiunii persoană-computer şi
persoană-computer-persoană. Rezultatul principal al acestei schimbări a
fost înţelegerea că interacţiunea poate fi pe deplin înţeleasă doar prin
analiza detaliată a contextului social în care ea are loc: "... din acest punct
de vedere nu trebuie să mai vedem oamenii doar ca utilizatori ai unor
sisteme date, ci ca 'actori' sociali. Cu alte cuvinte, indiferent dacă sunt
experţi în utilizarea computerului sau nu, oamenii acţionează independent
şi au propriile lor motive pentru a o face, iar computerele şi sistemele
trebuiesc adaptate pentru oameni şi nu viceversa".
În acest sens, psihologii au o sarcină dublă. Mai întâi, cercetătorii Internet-
ului cheamă la o cercetare longitudinală atentă a relaţiilor sociale mediate
tehnologic din cadrul grupurilor şi organizaţiilor în care ele au loc. Dar ei
totodată cheamă şi la analiza relaţiilor dintre obiective, tehnologie şi actori
pentru a explica de ce grupuri similare, care lucrează pentru realizarea
aceloraşi obiective, percep şi utilizează această tehnologie în diferite
moduri.
Chiar dacă psihologii lucrează din greu pentru a studia efectele Internet-
ului, cercetarea în acest domeniu este slab dezvoltată şi limitată ca număr
şi scopuri urmărite: cercetările actuale, în special cele cu o metodologie
strictă, sunt la început.
Iată de ce descoperirile făcute nu sunt încă foarte relevante. De
exemplu, Kraut a examinat recent impactul reţelei Internet asupra
bunăstării emoţionale. Rezultatele, discutate în revista American
Psychologist, arată că utilizarea frecventă a Internet-ului conduce la o
creştere mică dar semnificativă statistic a depresiei şi singurătăţii şi o

201
descreştere a angajării sociale. Deşi aceste date sunt în mod frecvent
folosite de presă pentru a demonstra riscul utilizării Internet-ului, o serie
de autori aduc critici severe metodologiei utilizate.
În general, experimentele efectuate pe web evidenţiază o serie de
probleme specifice:
• este dificil de controlat mediul studiat, deoarece utilizatorii web-ului
folosesc tipuri diferite de hardware, software şi de conectare la
Internet. Nu există nici o siguranţă că fiecare participant la
experiment va recepţiona exact aceiaşi stimuli: sunet, culoare sau
durată;
• participanţii la studiu în mod uzual nu sunt monitorizaţi, deci
cercetătorii nu pot fi siguri în legătură cu informaţia colectată.
Membrii comunităţilor electronice de foarte multe ori utilizează
identităţi false (porecle) sau îşi "schimbă" sexul şi acceptă acest lucru
în mod deschis şi la alţii;
• persoanele care participă la experimentele online se autoselectează
şi nici într-un caz nu pot fi considerate eşantion reprezentativ. Aceştia
înclină mai degrabă spre vârfurile mai înalte ale spectrului
educaţional şi socioeconomic.
Totuşi, atunci când tehnologia cercetării pe web se va maturiza,
oportunitatea pentru experimente mai creative şi interactive va creşte.
Separat de cercetarea reţelei Internet, psihologia totodată descoperă
posibilităţile oferite de acest mediu. Au fost elaborate diverse aplicaţii
psihologice utilizând Internet-ul, în special WWW-ul. Conform lui Barak, pot
fi identificate 10 tipuri de aplicaţii psihologice pe Internet:
-resursele informaţionale în conceptele şi problemele psihologice;
-ghidurile de autoajutorare;
-evaluarea şi asistenţa psihologică;
-asistenţa în luarea deciziei de utilizare a psihoterapiei;
-informarea privind serviciile psihologice specifice;
-consilierea psihologică de scurtă durată prin email sau liste de
discuţii;
-consilierea şi terapia personală de lungă durată prin email;

202
-consilierea în timp real prin chat, telefonie web şi conferinţe video;
-grupurile de suport sincrone şi asincrone, grupurile de discuţii şi
consilierea în grup;
-cercetarea psihologică şi socială.
După cum se pare, psihologia se află la o etapă de investiţii în
cercetarea intensivă a Internet-ului, pe de o parte, şi de descoperire a
oportunităţilor oferite de acest mediu, pe de altă parte. După cum notează
Barak, "psihologia se mişcă pe un drum (superhighway) care conduce
lumea spre o destinaţie necunoscută". Pentru a depăşi problemele,
consideraţiile metodologice avansate, colaborarea la nivel internaţional şi
atenţia sporită faţă de acest nou mediu pot ajuta oamenii să facă o
conexiune mai bună între ciberspaţiu şi vieţile lor, minimizând costurile
acestei călătorii.
Din fericire, după cum menţionează Wallace "noi avem multe
întrebări în legătură cu psihologia Internet-ului şi doar câteva răspunsuri
solide, dar avem multe cercetări asupra comportamentului uman care să
ne ghideze".

6.2 IMPLEMENTAREA NOILOR TEHNOLOGII INFORMAŢIONALE ÎN


PSIHOLOGIE

Dezvoltarea rapidă a tehnologiilor informaţionale din ultimii ani a avut


impact asupra psihologiei, care în acest context a trecut de la aplicaţii
locale pe computer la aplicaţii pe reţele de computere, beneficiind de
avantajele oferite de reţeaua Internet. Sunt examinate cele zece tipuri de
aplicaţii psihologice pe Internet. Deasemenea, sunt analizate şi unele
aspecte etice ale furnizării de servicii psihologice pe Internet.
Dezvoltarea tehnologiilor informaţionale din ultimii ani, utilizarea lor pe
scară largă, preţul rezonabil şi succesul computerelor personale sunt
reflectate semnificativ în psihologie. Avansarea tehnologică a afectat iniţial
doar activităţile individuale şi locale - în sălile de clasă, laboratoare, clinici
(e.g., asistarea în predare, stocarea informaţiei, editarea documentelor,
experimente locale); ca mai târziu să includă rapid şi activităţile
comunitare şi de grup, prin introducerea reţelelor de computere. Crearea

203
reşelei Internet – o reţea globală care interconectează un număr imens de
computere şi reţele locale, a creat o comunitate globală în care oameni cu
uşurinţă comunică şi interacţionează online.
Comunicarea mediată de computer, utilizând servicii ca poşta eletronică
(e-mail-ul), grupurile deschise şi virtuale de discuţie (e.g., grupurile de
ştiri), forum-urile (care în mod uzual se referă la grupuri specifice sau
restrânse /cu acces limitat), corespondenţa scrisă (bazată pe text) în timp
real (e.g., chat-ul), comunicarea prin voce (telefonia web) şi comunicarea
video faţă-în-faţă (conferinţe video) au devenit realităţi de rutină şi
componente normale ale unor operaţii zilnice în afaceri, educaţie şi
petrecerea timpului liber. Evoluţia şi succesul comerţului, medicinei,
educaţiei la distanţă, sursele de informare în masă şi distracţiile asistate
de multimedia, toate utilizând tehnologii informaţionale aflate într-o rapidă
dsezvoltare şi care atrag tot mai multe persoane, familii şi comunităţi, au
creat un „cerc magic” mereu în creştere, care se autoconsolidează
(Garton, Haythornthwaite, & Wellman, 1997; Jones, 1995; Morris & Ogan,
1996).
Iniţial, psihologia s-a asociat foarte modest la acest proces (pentru un scurt
istoric vezi Zgodzinski, 1996), continuând să utilizeze computerele pentru
diverse funcţii doar la nivel local (Ishak & Burt, 1998). Separat de
comunicarea profesioniştilor prin email, aplicaţiile psihologice utilizând
Internet-ul, în special World Wide Web-ul (WWW), au apărut doar relativ
recent. Psihologia descoperă acum posibilităţile oferite de acest mediu,
cum ar fi utilizarea reţelelor locale şi Internet-ului pentru o contactare mult
mai uşoară a oamenilor şi iniţierea unor schimbări sociale (Sampson,
1998), consultarea tinerilor şi adulţilor (Casey, 1995), furnizarea de
consiliere şcolară (Gray, 1997; Hartman, 1998), formarea şi promovarea
luării deciziilor în echipă (Kruger, Cohen, Marca, & Matthews, 1996),
educaţia sexuală (Barak & Safir, 1997; Cooper, 1998) şi contribuirea în
general la sănătatea mintală prin consiliere şi supraveghere (Smith, 1998;
Stamm, 1998).
În prezent, cercetările sunt limitate ca număr şi scopuri urmărite.
Consecvent, această analiză este una descriptivă şi orientată către

204
practică. Sperăm ca în timpul apropiat să apară şi alte lucrări care să
prezinte evaluări mult mai ştiinţifice a problemei abordate de noi.
Tipuri de servicii psihologice furnizate pe Internet Reţeaua Internet conţine
o gamă variată de metode/mijloace şi servicii psihologice. Această analiză
se bazează pe o tipologie a acestora, clasificate în primul rând după
criteriul scopurilor urmărite de fiecare din ele. Şi, fiindcă Internet-ul
reprezintă un fenomen dinamic, bazat pe tehnologii şi idei aflate într-o
rapidă dezvoltate, lista nu poate fi considerată încheiată; ea a fost
concepută doar în scopuri descriptive.

6.3 RESURSELE INFORMAŢIONALE PRIVIND PROBLEMELE ŞI


CADRUL CONCEPTUAL AL PSIHOLOGIEI
Numeroase bănci de date cu informaţie psihologică sunt disponibile
pe Internet. Ele includ informaţii acumulate şi baze de cunoştinţe care
acoperă variate fenomene, probleme, simptome, boli şi concepte
psihologice (vezi, de exemplu, The Mental Health Net
http://www.cmhc.com/). Materialele arhivate conţin texte descriptive,
acompaniate frecvent de grafice, desene, tabele statistice ş.a. În unele
cazuri, deasemenea sunt puse la dispoziţie fişiere cu secvenţe de film şi
sunet. Pe lângă acestea, există resurse indexate, relativ complete, care
oferă link-uri selectate şi organizate către numeroase site-uri web cu
conţinut psihologic (vezi, de exemplu, Online Dictionary of Mental Health
http://www.human-nature.com/odmh/index.html).
Băncile de informaţie şi resursele psihologice pe Web (vezi o listă
descriptivă a unor resurse descrisă de Tedjeske, 1997) se pot clasifica
astfel:
(a) Generalitate versus specificitate: Există site-uri web care
conţin cataloage generale cu referinţe bibliografice privind numeroase
concepte psihologice (similar cu o enciclopedie), şi altele care se referă
doar la un singur concept sau grup de concepte din diferite domenii
/ramuri ale psihologiei;
(b) Nivelul profesional aşteptat al utilizatorilor: Resursele
informaţionale diferă unele de altele în termenii nivelului intelectual şi /sau
profesional al utilizatorilor. Unele resurse sunt destinate unor profesionişti

205
cu calificare înaltă şi presupun o pregătire /educaţie specială
/profesională /academică anterioară în psihologie, pe când altele sunt
orientate către publicul larg, studenţi, etc.;
(c) Revizuirea /înnoirea: Unele resurse informaţionale, în mod usual
cele menţinute de organizaţii profesionale, agenţii guvernamentale sau
instituţii academice, sunt revăzute şi înnoite în mod regulat, altele sunt
lăsate relativ neschimbate atâta timp cât nu apar informaţii noi. Acest fapt
generează critici la adresa acurateţii şi credibilităţii informaţiei furnizate şi
deseori utilizatorii sunt lăsaţi să decidă ei singuri în ce măsură pot avea
încredere în informaţia furnizată /oferită pe site;
(d) Orientarea teoretică (şi disciplina): Similar cu alte tipuri de
publicaţii psihologice, conceptele sunt descrise şi analizate în diferite
moduri, pornind de la şcoala psihologică şi /sau filosofică cu care autorul se
identifică;
(e) Profunzimea prezentării: unele baze de date oferă informaţii
minime sau definiţii şi descrieri scurte, pe când altele oferă informaţii
detaliate, extinse şi complete;
(f) Hipertextualitatea: Această trăsătură a web-ului este utilizată
pornind de la cele mai simple până la cele mai sofisticate moduri. Reţeaua
Internet permite stabilirea unor conexiuni şi conectarea imediată la alte
referinţe, iar resursele informaţionale în mod regulat se interconectează cu
concepte apropiate incluse în alte descrieri din aceeaşi pagină sau din
pagini diferite;
(g) Utilizarea multimedia: Multe baze de date conţin texte sau
texte şi imagini, altele includ forme de variate de suport multimedia, de la
prezentări de slide-uri şi imagini animate până la sunete şi clip-uri video.
Resursele multimedia sunt utilizate în mod special pentru analiza
conceptelor, discutarea unor subiecte sau explicarea unor fenomene, cum
ar fi noţiunile psihologice, hipnoza şi descrierea unor experimente
psihologice. Aplicaţiile multimedia pe web sunt considerate ca mijloace
educaţionale excelente.
Băncile cu informaţii psihologice profesionale pot fi o resursă ştiinţifică de
valoare pentru psihologii practicieni, profesorii de psihologie sau pentru
profani. Fiind o resursă comodă, ieftină (în mod usual gratuită), frecvent

206
împrospătată şi eficientă, informaţia psihologică de pe web este într-un
mod regulat şi tot mai frecvent utilizată de psihologi şi profesioniştii din
domeniile conexe (Wilson, 1995). În comparaţie cu resursele profesionale
tradişionale – inclusiv cărţile şi revistele – resursele web au unele avantaje:
marea lor majoritate sunt oricând şi de oriunde uşor accesibile; informaţiile
relevante pot fi uşor copiate sau scoase la imprimantă; ele conţin
informaţii în forme, altele decât textul şi imaginile, care nu pot fi transmise
prin resursele tradiţionale. Natura digitală a textului permite o căutare
rapidă a informaţiei dorite fără a consulta index-urile generale din cărţi şi
reviste. Deşi încă nu există studii empirice, observaţiile nesistematizate
arată că resurse informţionale bazate pe web şi acoperind subiecte
variate, de la informaţii vocaţionale (Drake & Rudner, 1995) la subiecte cu
conţinut medical (Fogel, 1998; Wood, 1997), sunt pe larg utilizate de
profesionişti şi alte categorii de utilizatori (Chapman & DiBianco, 1996).
Resursele informaţionale pe web sunt nu doar o sursă de informare
preţioasă, dar şi de informaţii greşite, distorsionate, învechite sau false.
Această situaţie poate fi problematică în special pentru utilizatorii tineri,
începători sau naivi, care sunt mai puţin selectivi faţă de conţinutul
informaţional. Este o problemă acută care caracterizează în general
reţeaua Internet, fiindcă materialele în multe cazuri sunt publicate
individual şi nu sunt moderate sau preselectate într-un mod profesionist.
Aceasta înseamnă că propria educaţie, privind utilizarea sofisticată a
resurselor Internet, poate reduce consecinţele severe posibile ale acestei
probleme. O altă sugestie privind contracararea acestei probleme implică
stabilirea şi implementarea unor standarde pentru publicaţiile pe web cu
conţinut psihologic (şi nu numai) (Mack, 1997) şi instituirea unui cod
specific de conduită (Health on the Net Foundation, 1997).
Referindu-se la problema relatată mai sus, mai multe grupuri de
cercetători (DiBlassio, Simonin, DeCarolis, Morse, Jean, Vassalotti, Franks,
& Chambliss, 1999; Doran, Simonin, Morse, Smith, Maloney, Wright,
Underwood, Hoppel, O'Donnell, & Chambliss, 1998; Morse, Doran, Simonin,
Smith, Maloney, Wright, Underwood, Hoppel, O'Donnell, & Chambliss,
1998) au făcut o încercare impresionantă de a elabora o metodă de
evaluare a resurselor informaţionale cu conţinut psihologic şi medical de

207
pe web. Aceste grupuri de cercetare au dezvoltat un index, divizat în şase
categorii (i.e., Promote Belonging, Practical Suggestions for Change,
Feedback Mechanisms, Clear and Adequate Information, Promote
Normalization, and Referral Mechanisms), conform căruia calitatea unui
site cu conţinut psihologic putea fi evaluată. Utilizând acest index,
rezultatele evaluării unui şir de site-uri au fost mai puţin decât
impresionante.
Una dintre cele mai intens utilizate aplicaţii ale resurselor
informaţionale cu conţinut psihologic bazate pe web are de a face cu
interesele vocaţionale ale utilizatorilor (Drake & Rudner, 1995; Forrest,
1995; Lorenzen, 1996; Stevens & Lundberg, 1998). Numeroase site-uri
oferă informaţii cu descrieri de profesiuni, posturi, formare profesională,
proceduri de aplicare ş.a. În încercarea de a ajuta utilizatorii să se
orienteze în această masă de informaţii, Doyle şi Martorana (1997) au
descris tipurile de informaţie necesare pentru cei care îşi caută servicii
utilizând reţeaua Internet. Informaţiile referitoare la carieră nu sunt, totuşi,
unicul beneficiu al utilizării acestor base de date: Lundberg şi Thirsk (1995)
au argumentat şi demonstrat că reţeaua Internet nu este eficientă doar în
extragerea de informaţii relevante, dar poate totodată servi şi ca element
pozitiv în dezvoltarea carierei personale, ajutând persoana să se orienteze
în realitatea înconjurătoare cu orizonturi vocaţionale largi şi să-şi îngusteze
raza de căutare. Chapman şi DiBianco (1996) au arătat cum poate fi
utilizată eficient reţeaua Internet de către absolvenţii de liceu pentru a
explora posibilităţile de angajare şi educaţie continuă. Un exemplu de
sistem informaţional computerizat comprehensiv şi dinamic de orientare
profesională este descris de Imel (1996). Varietatea, cantitatea şi
exactitatea informaţiilor oferite de un sistem avansat, atunci când
operează pentru diferite tipuri de consumatori şi în scopuri diferite, oferă o
probă că tehnologiile bazate pe Internet pot fi angajate ca un suport
eficient dar nu şi substitut al educatorilor şi consilierilor de orientare
profesională.

6.7 GHIDURILE DE AUTOAJUTORARE

208
Numeroase site-uri web sunt orientate către persoane care au nevoie
de ajutor psihologic, oferindu-le acestora asistenţă privind modalităţile de
autoajutorare psihologică. Problematica abordată este variată şi
numeroasă: tulburările de alimentaţie, relaţiile părinţi-adolescenţi dificile,
fobiile, luarea de decizii vocaţionale şi educaţionale, dificultăţile în
învăţare, disfuncţiile sexuale, lăsatul de fumat şi alcool, încrederea de sine,
autoafirmarea, timiditatea, tulburările afective şi multe altele (vezi, de
exemplu, Healthy Devil On-Line's Depression self-help guide http://h-devil-
www.mc.duke.edu/h-devil/emotion/depress.htm; sau YouthWork
CareerQuest's career exploration materials http://www.youthworks.ca/).
Multe site-uri care oferă îndrumare în probleme de autoajutorare
furnizează şi asistenţă privind problema şi severitatea acesteia, informaţii
cu privire la cadrul de dezvoltare a problemei, direcţiile şi posibilităţile de
schimbare pozitivă şi un plan orientat în raport cu un scop constructiv.
Accentul este pus pe comportamentele de autoajutorare, elaborate pentru
utilizarea individuală. În unele cazuri, totuşi, site-ul poate recomanda şi
alte resurse, cum ar fi cărţile, ca resurse adiţionale.
Deşi îndrumarea pentru autoajutorare nu este o metodă psihologică de
intervenţie nouă (Adams, 1990; Gartner & Riessman, 1984), ea semnifică
că utilizarea Internet-ului în acest scop reprezintă un nou pas în furnizarea
gratuită a acestui serviciu (sau pentru o plată foarte mică) şi într-o relativă
intimitate. Cu puţin timp în urmă persoanele cu astfel de nevoi trebuiau să
cumpere materialele relevante sau să se consulte cu bibliotecarul pentru a
le găsi; acum, cu ajutorul unor motoare de căutate (search engines) uşor
de utilizat şi link-uri hipertext indexate, Interne-ul face posibil accesul unor
surse relevante mai rapid, mai eficient şi cu o discreţie totală.
Un exemplu de intervenţie de autoajutorare este furnizat de Kovalski şi
Horan (1998), care au elaborat un site care identifica credinţele
vocaţionale maladaptative ale fetelor şi oferea intervenţie de restructurare
cognitivă automonitorizată pentru a le schimba. Într-o investigaţie
empirică, autorii au găsit că intervenţia a avut efecte pozitive pentru
participantele albe, dar nu şi pentru minorităţi. Motivul acestui impact
diferenţiat urma să fie examinat, dar unul care putea fi speculat este că
intervenţiile bazate pe Internet interacţionează cu characteristicile

209
personale. În alt exemplu, Finn şi Lavitt (1994) arată că ghidurile de
autoajutorare pentru femeile care au suferit un abuz sexual pot fi de un
mare ajutor. Acest caz special este un exemplu cum un distres psihologic
care este caracterizat de sentimente de ruşine şi anxietate interpersonală
poate fi redus de un serviciu anonim pe Internet. Într-un mod similar,
aceasta înseamnă că unul dintre avantajele unui astfel de serviciu
psihologice este că el este adresat unui segment concret al populaţiei
(copii, celebrităţi, persoane cu disabilităţi etc.) care altfel nu ar fi primit
ajutor psihologic. Recent, Pereira şi Bruera (1998) au arătat cum resursele
Internet şi ghidurile de autoajutorare pot fi de un real folos pentru pacienţii
din ospicii – o populaţie care în mod tipic evită resursele psihologice de
autoajutorare, totuşi ei subliniază problema pierderii controlului editorial şi
a procesului de analiză.

6.8 TESTAREA ŞI EVALUAREA PSIHOLOGICĂ


Multe site-uri web conţin teste şi chestionare psihologice scopul
cărora este asistenţa psihologică a utilizatorului. Unele teste sunt destinate
măsurării unor factori foarte specifici, cum ar fi IQ, o aptitudine specifică,
inteligenţa emoţională, sau o oarecare atitudine, altele sunt mai generale
şi măsoară diverse trăsături de personalitate, interese vocaţionale ş.a.
(vezi exemplul cu Emotional Intelligence Test http://www.utne.com/cgi-
bin/eq). Pe când unele sunt teste originale, special elaborate pentru a fi
utilizate pe web, altele sunt doar versiuni electronice sau adaptări ale unor
teste hârtie-creion publicate anterior. Unele dintre site-uri conţin probe
complete (sau scale), altele sunt doar exemple de diferiţi itemi. Unele site-
uri permit obţinerea imediată a rezultatelor la probele îndeplinite (vezi, de
exemplu, site-ul Asociaţiei Studenţilor Psihologi din Moldova Portal
Psihologic http://www.iatp.md/aspm) altele oferă acest serviciu prin email –
trimiţând formularul completat rezultatele sunt obţinute mai târziu.
Totodată, deşi multe site-uri oferă acest serviciu gratis, altele încasează o
taxă pentru el. Trebuie menţionat că pentru a evita încălcarea dreptului de
autor unele teste publicate pe Internet reprezintă variaţii ale testului
original. Acest pas, făcut pentru a evita problemele juridice, poate cauza o
deteriorare semnificativă a calităţii testului.

210
Testarea psihologică asistată de computer nu este ceva nou şi ea are
unele avantaje unice, cum ar fi testarea adaptativă şi calcularea rapidă şi
exactă a punctajulu /scorului (e.g., Sampson, 1995). Cu toate acestea,
reţeaua Internet ca mediu pentru testarea psihologică are unele avantaje,
unele identice cu testarea asistată de computerul personal şi altele unice.
În primul rând, Internet-ul permite o testare rapidă, simplă, comodă şi
foarte accesibilă. În al doilea rând, fiindcă răspunsurile sunt date de
utilizator electronic (prin click-urile efectute cu mouse-ul pe monitor), ele
sunt gata pentru prelucrare imediat ce subiectul a terminat de răspuns. În
al treilea rând, calcularea punctajului este efectuată electronic şi deaceea
este practic lipsită de erori. În al patrulea rând, înnoirea instrucţiunilor,
itemilor testului, tehnicilor de calculare a punctajului sunt uşor de efectuat
şi devin imediat active. În al cincilea rând, testele pot fi făcute oricând şi
de oriunde pentru maximă comoditate. În al şaselea rând, se face
economie de materiale consumabile.
Un avantaj suplimentar şi foarte important al testării pe Internet îl
constitue o caracteristică a computerului imposibilă într-o testare
obişnuită: utilizarea interfeţei grafice, a realităţii virtuale, tridimensionale
(3D). În cazurile de evaluare a percepţiei, cum ar fi abilitatea spaţial-
tridimensională sau percepţia subiectivă a realităţii (e.g., imaginea
corporală), computerul poate fi de maximă utilitate. Riva (1998) descrie
utilizarea realităţii virtuale în evaluarea /testarea psihologică şi exemplifică
această tehnică printr-o aplicaţie specifică de măsurare a imaginii
corporale individuale. După cum notează autorul, aplicaţia poate fi aplicată
foarte simplu prin intermediul reţelei Internet.
La fel de eficient pot fi aplicate în testarea /evaluarea psihologică şi
conferinţele video. Aceasta este important în cazurile când evaluatorul se
află geografic la o distanţă foarte mare. Ball, Scott, McLearn, şi Watson
(1993) arată cum evaluările schizofreniei, depresiei şi tulburărilor de
mişcare la pacienţii psihiatrici pot fi într-un mod sigur efectuate prin
conferinţe video.
Există însă şi unele probleme şi dezavantaje ale testării /evaluării
psihologice pe Internet care pot viola standardele acceptate ale testării
psihologice (American Psychological Association, 1985). În primul rând,

211
multe dintre testele şi chestionarele publicate pe Internet nu sunt
profesionale sau, în cel mai bun caz, n-au fost dezvoltate sau utilizate în
concordanţă cu standardele testării în termenii construcţiei şi selecţiei de
itemi, consistenţei interne, încrederii test-retest şi validităţii. Aceasta
rezultă în multe teste şi proceduri de testare invalide, iar în consecinţă în
evaluări şi concluzii invalide. Mai mult, utilizatorii obişnuiţi ai reţelei
Internet nu au nici o posibilitate de a determina gradul validităţii testului şi
deci ei trebue să se bazeze pe intuiţie. Multe site-uri web care conţin teste
încearcă să convingă utilizatorii privind credibilitatea probelor şi
rezultatelor obţinute, deşi testele nu sunt în mod necesar bazate pe
evaluări ştiinţifice riguroase. În al doilea rând, după cum s-a descris mai
devreme, multe site-uri cu teste sunt interactive, ele propunând stimuli la
care utilizatorii răspund. Ca regulă, răspunsurile utilizatorilor sunt
acumulate de proprietarii site-urilor. Şi fiindcă multe site-uri cer
identificarea şi alte date personale, se pune problema intimităţii
/confidenţialităţii în legătură cu informaţii foarte sensibile. Deşi unele site-
uri promit confidenţialitate, altele nu fac nici o promisiune în legătură cu
acest aspect etic.
În contrast cu procedurile clasice de testare, contactul cu cei testaţi prin
intermediul reţelei Internet este indirect şi nu există nici o cale de a
confirma că ei au înţeles corect instrucţiunile şi itemii sau de a le oferi
îndrumare în procesul testării. Această situaţie poate influenţa validitatea
rezultatelor testului. Testele sunt publicate şi oferite tuturor utilizatorilor
reţelei Internet, fără o moderare privind cine poate, trebuie sau are voie să
utilizeze testul. Multe site-uri ignoră cu totul această problemă. Rezultatele
la test şi interpretările le sunt oferite celor testaţi fără nici un suport sau cu
unul minimal privind exactitatea şi implicaţiile acestora. Mai mult, şi
aceasta omisiune este foarte problematică în cazurile de feed-back negativ
(e.g., un IQ scăzut) – nu se oferă nici un suport emoţional. Consecinţele
acestor procese pot fi foarte destructive pentru personalitate. De asemeni,
definiţia de lucru este că testul este îndeplinit de subiecţi în condiţii
standard, fără nici un ajutor sau interferenţe. Această definiţie poate fi in
mod general violată şi de aici testele bazate pe web nu pot fi considerate

212
ca o metodă validă de selecţie, cu atât mai mult pentru consiliere şi
îndrumare, dacă nu este asigurată cel puţin o minimă monitorizare.
Necăutând la aceste neajunsuri serioase, avantajele testării şi evaluării pe
Internet oferă unele oportunităţi pozitive. Dacă sunt furnizate de
profesionişti sau agenţii profesionale în conexiune cu consilierea sau
psihoterapia continuă, testarea pe web poate oferi o îmbunătăţire a testării
clasice şi a procedurilor de asistenţă psihologică, datorită vitezei, eficienţei
şi accesului mai mare decât în trecut. Problema de bază, totuşi, se referă
la întrebarea dacă calitatea psihometrică a probelor hârtie-creion se
păstrează atunci când ele sunt aplicate on-line. Într-un studiu recent,
Pasveer şi Ellard (1998) au comparat rezultatele unui chestionar aplicat în
ambele versiuni asupra studenţilor de colegiu. Ei au stabilit că în general
valorile psihometrice sunt comparabile; doar varianţa scalei a fost
semnificativ mai mare pentru versiunea web a testului, dar nu există
explicaţii pentru acest fapt. În altă cercetare, Bicanich, Slivinski, Hardwicke
şi Kapes (1997) au comparat rezultatele la un test vocaţional administrat
în varianta hârtie-creion şi în varianta pe Internet studenţilor în educaţia
vocaţională. Autorii au raportat că testarea pe Internet este la fel de
uşoară ca şi testarea clasică, că studenţii au manifestat atitudini pozitive şi
preferinţa pentru testarea pe Internet, în acelaşi timp arătând că
administrarea testelor online este mai convenabilă şi ia mai puţin timp,
testările online administrate unui număr mic de persoane pot economisi
bani. Concluzia lor a fost că Internet-ul reprezintă o alternativă viabilă şi
ieftină a testării hârtie-creion.

6.9 AJUTOLUL ÎN LUAREA DECIZIEI DE A BENEFICIA DE


PSIHOTERAPIE
Multe site-uri oferă informaţii scopul căror este de a ajuta utilizatorii să
decidă dacă ei au nevoie de psihoterapie, ce fel de terapie este cea mai
potrivită pentru ei sau problemele lor (e.g., individuală versus de group,
tipul de abordare psihoterapeutică, etc.), care terapeut le poate satisface
trebuinţele şi aşteptările ş.a. (vezi, de exemplu, "Just The Facts" a
Asociaţiei Psihologice Americane:

213
http://www.apa.org/practice/psychotherapy.html, sau registrul terapeuţilor
oferit de Psyfidential: http://www.clinicalregistry.com/registry.html).
Aceste informaţii au o funcţie educaţională care pot avea o mare
importanţă pentru oamenii ignoranţi în probleme de psihologie şi
psihoterapie ajutându-i să facă expectanţele lor mult mai realiste,
oferindu-le un ajutor practic. Mai mult, aceste site-uri pot îmbunătăţi
relaţia terapeut-pacient în care potenţialii pacienţi pot alege acei terapeuţi
care corespund cel mai bine preferinţelor lor şi sunt mai capabili săi ajute
în problemele lor. Totuşi, pentru a preveni probleme de ordin etic sau
juridic, informaţiile furnizate de aceste site-uri trebuie să fie absolut neutre
şi valide, fără a încerca să influenţeze clienţii prin informaţii inexacte sau
exagerate, fapt care totuşi se întâlneşte pe site-urile consacrate sănătăţii
mintale. Aceasta înseamnă că pentru a îndeplini aceste expectanţe etico-
profesionale aceste gen de site-uri trebuie să fie promovate prin asociaţii
profesionale (e.g., APA) sau alte organizaţii profesionale independente care
sunt capabile să joace un rol neutru şi să evite consideraţiile comerciale.
6.7 INFORMAŢIILE PRIVIND SERVICIILE PSIHOLOGICE SPECIFICE
Numeroase agenţii, clinici, institute şi alte instituţii care oferă servicii
psihologice îşi fac reclamă pe site-urile lor. În mod normal pe aceste site-
uri sunt publicate detalii tehnice, cum ar fi adresa, telefoanele, adresa
electronică, orele de lucru, detalii privind serviciile oferite şi date despre
personal (vezi, de exemplu, The Student Development Centre of The
University of Western Ontario: http://www.sdc.uwo.ca/). Multe servicii
totodată includ informaţii privind procedura clinică şi propun un chestionar
de evaluare. Această reclamă poate furniza informaţii care nu se regăsesc
într-o carte de telefoane. Mai mult, informaţii suplimentare pot fi obţinute
prin e-mail, adresele electronice fiind indicate pe cele mai multe site-uri.
Hsiung (1997) a colectat a 200 de "broşuri virtuale" de la 52 de centre de
consiliere universitare şi a creat "Student Counseling Virtual Pamphlet
Collection" pentru utilizarea ca resursă de informare pentru studenţi:
http://uhs.bsd.uchicago.edu/scrs/vpc/vpc.html. Zalaquett şi Sullivan (1998)
au descris un program de computer bazat pe Internet care oferea
informaţii studenţilor privind centrele de consiliere. Evaluarea impactului

214
programului după trei ani a arătat că utilizatorii îl găses foarte util şi îl vor
recomanda şi altora.

CAPITOLUL 7

215
PREDAREA ŞI ÎNVĂŢAREA PSIHOLOGIEI PE WEB

7.1 INTRODUCERE
Alleydog.com: The Psychology Student's Best Friend AlleyDog.com este un
site pentru studenţii în psihologie sau pentru oricine interesat de
psihologie.Site-ul este dedicat pentru a ajuta studenţii să se bucure de
cursurile de psihologie şi să îmbunătăţească capacitatea lor de învăţare.
Ve-ţi găsi aici un loc de comunicare, un glosar cu termeni psihologici,
asistenţă online pentru pregătirea temelor pentru acasă, teste şi multe
altele. http://www.alleydog.com/ Cmhs 568 Introduction To Lifestyle
Mentoring Acest site descrie un curs special dedicat stilurilor de viaţă, cu
materiale suplimentare asupra acestui subiect. http://www.regent.edu
/acad/schcou/cmhs568/cmhs568.html. Developmental Psychology
(psy2023) Site-ul oferă un curs de psihologia dezvoltării în întregime
online. Este un curs de psihologie teoretică şi bazat pe cercetări concrete
care descrie aspectele sociale, emoţionale, biologice şi cognitive ale
dezvoltării umane de-a lungul vieţii.
http://www.tulsa.oklahoma.net/~jnichols/DevPsy3KSyllabus.html
Educational Psychology Interactive Sunt prezentate programa şi
materialele unui curs de psihologie educaţională. Ve-ţi găsi aici şi link-uri
utile spre alte resurse web dedicate psihologiei educaţionale aranjate după
tematică. http://www.valdosta.edu/~whuitt/psy702 Expersim (experiment
Simulation) ExperSim este o interfaţă web pentru a experimenta cu
programe de simulare originale dezvoltate de Universitate din Michigan.
Studenţii pot elabora propriul design al cercetării pornind de la specificul
variabelelor utilizate, obţinând reultatele imediat. Tematica cercetărilor
este limitată la imprinting, facilitarea socială, schizofrenie şi motivaţie. În
fiecare domeniu sunt posibile diverse variante de realizare a cercetării.
Efectuând o serie de cercetări, studentul capătă experienţa planificării
unor experimente subsecvente pornind de la datele obţinute anterior.
http://psych.colorado.edu/ mcclella/psych3101h/home.html
General Psychology Ve-ţi găsi aici programa, note de lectură şi link-ri utile
pentru studierea psihologiei generale.

216
http://www.indiana.edu:80/~iuepsyc/P103Psyc.html General Psychology II
Un curs on-line de psihologie generală. http://www.sinclair.edu/sec/psy122
Hawaii Online Generational Curriculum in Cyberpsychology, Traffic
Psychology, and Spiritual Psychology O colecţie de lucrări elaborate de
studenţii de la University of Hawaii, însoţite de articolele directorului de
proiect, Dr. Leon James. http://www.soc.hawaii.edu/leonj/
leonj/leonpsy/leon.html.
History of Psychology Site-ul oferă materiale pentru cursul de istoria
psihologiei. http://www.unb.ca/web/units/psych/likely/psyc4053.htm
Internal Validity Tutorial Este un tutorial /manual online care abordează
validitatea internă a experimentelor psihologice elaborat la Psychology
Centre of Athabasca University. http://server.bmod.athabascau.ca/html/
Validity/index.shtml
Internet Psychology Lab Un sistem multimedia interactiv de la University of
Illinois pentru lecţiile de laborator. Sunt prezentate lecţii, demonstraţii şi
experimente pentru studenţii cu acces la Internet.
http://kahuna.psych.uiuc.edu/ipl/ Introduction To Psychology (psy1113)
Un curs de introducere în psihologie oferit în întregime online. Descrie
subiecte ca: motivaţia, învăţarea, fiziologia, teorii ale personalităţii,
psihologia socială, tulburările psihologice, percepţia, memoria ş.a. - de la
Tulsa Community College.
http://www.tulsa.oklahoma.net/~jnichols/Psy3KSyllabus.html
Musee de la perception Descrie fenomenele cognitive şi de perceţie având
la bază iluziile optice şi paradigmele clasice din psihologia experimentală.
http://www.ulb.ac.be/psycho/fr/docs/ museum/home.html.
Negative Reinforcement University (nru) Pagina a fost creată de un grup
de studenţi şi profesori de la Scottsdale Community College ca mediu
experienţial pentru studierea unor concepte din cursul de introducere în
psihologie. (Pentru navigare este nevoie să aveţi instalat Shockwave)
http://www.mcli.dist.maricopa.edu/proj/nru/
Online Gerontology Courses at the University of Montana Pe site sunt
discutate aspectele psihologice, emoşionale şi cognitive ale dezvoltării - de
la Univerisity of Montana.
http://www.umt.edu/ccesp/distance/gerontol/default.htm

217
Principles of Learning and Behavior Subiectul principal al acestui site îl
reprezintă principiile învăţării şi comportamentului. Studenţii vor învăţa să
aplice aceste principii în propria lor viaţă.
http://www.users.csbsju.edu/~tcreed/pb/
Psyc 1a - General Psychology O introducere în studiul ştiinţific a
comportamentului, percepţiei, gândirii, motivaţiei, inteligenţei, învăţării şi
principiilor genelale a psihologiei.
http://www.cc.cc.ca.us/cconline/dised.htm Psycholocal Statistics Acest
site include un manual complet de introducere în statistică cu exerciţii şi
exemple interactive. Ve-ţi găsi aici un proiect de cercetare care vă arată
cum să utilizaţi metodele statistice avansate.
http://www.psychstat.smsu.edu/
Psychology 121 Un curs de psihologie generală.
http://www.sinclair.edu/sec/psy121
Psychology 387 Online Un curs online de psihologia învăţării.
http://server.bmod.athabascau.ca/html/387/psyc387ol.htm
Psychology of Religion Site-ul oferă o privire generală asupra teoriilor şi
cercetărilor asupra credinţelor şi comportamentelor religioase. Include
sugestii pentru lectura suplimentară şi link-uri utile.
http://www.psychwww.com/ Psychology On The Web Un curs asincron
(versiunea demo) de introducere în psihologie utilizând secvenţe video - de
la Atlantic Canadian University. http://www.unb.ca/courses/fields/
Self-paced Introduction To Psychology Course Un curs de introducere în
psihologie de la University of Wisconsin Learning Innovations Independent
Learning pentru învăţarea la distanţă
http://www.uwex.edu/indlearn/online/psychology202.htm
Sensation and Perception Tutorials Aici puteţi învăţa mecanismele
fundamentale ale proceselor senzoriale - elaborat de John H. Krantz,
Hanover College. http://psych.hanover.edu/Krantz/sen_tut.html
SmartWeb Un curs de psihologie educaţională elaborat de Dr. Curtis Jay
Bonk - de la Department of Counseling and Educational Psychology, School
of Education, Indiana University. Sunt descrise o varietate largă de
activităţi pedagogice. http://www.indiana.edu/~smartweb/

218
Sport Psychology Online Un curs online care examinează aplicarea
principiilor psihologiei în sport.
http://www.mc.maricopa.edu/users/estabrook/html/sport_psychology.html
VassarStats: Web Site for Statistical Computation Resurse pentru cei care
studiază statistica - elaborat de Richard Lowry de la Vassar College.
http://faculty.vassar.edu/~lowry/VassarStats.html
Webquest: Experimentation In Psychology O serie de exerciţii pentru
învăţarea metodologiei experimentale în psihologie.
http://homepages.go.com/~psychwebquest/index.htm

7.2 ASISTENŢA PSIHOLOGICĂ DE SCURTĂ DURATĂ PRIN EMAIL SAU


E-BULLETIN BOARD
Numeroase site-uri oferă asistenţă utilizatorilor în problemele
personale şi în diverse subiecte psihologice. Unele site-uri sunt centrate pe
o problemă (e.g., tulburările de somn, problemele legate sexualitate), iap
altele au o orientare mai largă (vezi, de exemplu, Columbia University's Go
Ask Alice: http://www.goaskalice.columbia.edu/index.html). Unel site-uri le
cer utilizatorilor să se identifice, dar în cele mai multe cazuri ei pot să-şi
păstreze anonimitatea (sau să folosească pseudonime). Deşi unele site-uri
sunt cu plată, multe altele sunt gratuite. Nu există standarde acceptate
privind profunzimea răspunsului, durata corespondenţei şi întrebările
următoare. Nu există standarde nici privind decizia când unui utilizator îi
poate fi recomandat un consilier personal; deseori utilizatorii sunt
încurajaţi să se adreseze pentru problema lor psihoterapeutului care îl au
în prezent (dacă este valabil)..
În multe cazuri corespondenţa dintre utilizator şi consilier este absolut
discretă. În alte cazuri întrebarea şi răspunsul sunt publicate pe o tablă
electronică publică (electronic bulletin board) ca să poată beneficia şi alţi
utilizatori. De regulă, această procedură este cunoscută de utilizatori
înainte ca ei să trimită întrebarea, dându-şi consimţământul de a le fi
publicată întrebarea după citirea şi acceptarea instrucţiunilor. În aceste
cazuri sunt utilizate pseudonimele pentru a preveni identificarea
persoanei.

219
Navigaţia prin numeroase site-uri lasă impresia că asistenţa psihologică
este acordată de diferite tipuri de consultanţi: psihologi (cu diferite
specializări), psihiatri, lucrători /asistenţi sociali şi consilieri, după cum se
prezintă ei înşişi; totuşi, multe servicii de asistenţă sunt oferite de
specialişti care au o pregătire şi experienţă diferite, unii psihologică alţii
nu: îngrijire, medicină, predare, management şi religie. În multe cazuri,
consultanţii furnizează informaţii de prezentare, în mod aparent pentru a
face serviciile lor mai credibile; alte site-uri nu dau nici o informaţie sau
doar informaţii foarte generale.
Nu există statistici sigure privind utilizarea consilierii de scurtă durată pe
web. Contoarele web (programe speciale de contorizare a intrărilor pe site)
nu pot fi considerate de încredere deoarece totalurile lor includ intrări
multiple ale aceloraşi utilizatori. Conform unor informaţii publicate pe
unele site-uri, unii utilizatori se apelează deseori la serviciile lor, dar nici
aceste informaţii nu pot fi considerate de încredere. Urmează să se
răspundă la întrebări foarte importante: În ce măsură utilizatorii citesc
întrebările şi răspunsurile, asimilează informaţia furnizată şi sunt
influenţate de ele? Este consilierea de scurtă durată pe web efectivă în
termenii asistenţei psihologice? Are citirea întrebărilor şi răspunsurilor de
pe tablele electronice virtuale un impact personal? Este nevoie de
cercetări empirice pentru a răspunde şa aceste întrebări.

7.3 CONSILIEREA ŞI TERAPIA DE LUNGĂ DURATĂ PRIN EMAIL


Una dintre cele mai răspândite aplicaţii psihologice pe Internet, dar şi
cea mai controversată este consilierea şi terapia personală de lungă
durată (vezi indexul furnizorilor de psihoterapie prin email, cei mai mulţi
fiind americani, şi alte informaţii la acest subiect:
http://www.metanoia.org/imhs). În principiu, acest tip de serviciu oferă
tratament prin corespondenţa prin email fără a comunica faţă-în-faţă.
Procesul este în general similar cu psihoterapia faţă-în-faţă, în măsura în
care ingredientele de bază ale psihoterapiei, natura comunicării şi
schimburile verbale sunt prezente (vezi Murphy & Mitchell, 1998, şi Polauf,
1998, pentru descrieri şi analiză detaliată). Există totuşi unele diferenţe
esenţiale între acest tip de psihoterapie şi terapia clasică: (a) Nu există

220
interacţuine faţă-în-faţă, deci comunicarea nonverbală este foarte limitată
şi de cele mai multe ori nu există deloc (cu excepţia nuanţelor, care pot fi
transmise prin formatul sau stilul comunicării scrise); (b) În contrast cu
psihoterapia clasică, în care terapeutul şi pacientul se întâlnesc periodic
(e.g., o dată pe săptămână) şi mai greu (sau deloc) comunică între şedinţe,
rata schimburilor comunicaţionale în psihoterapia intermediată de email
poate varia mult şi poate fi foarte afectuoasă. Această rată – o dată sau de
mai multe ori pe zi, sau doar o dată sau de două ori pe săptămână – se
modifică în funcţie de terapeut, în funcţie de pacient, sau pe parcursul
procesului terapeutic, după cum au stabilit între ei terapeutul şi pacientul.
(c) Schimburile terapeutice pot include citate din mesajele curente sau
precedente. În opoziţie cu terapia tradiţională, această opţiune este uşor
accesibilă, deoarece toate expresiile verbale sunt documentate; mesajele
mai vechi sunt accesibile deoarece ele pot fi stocate în computerele
clientului şi consilierului. În mod similar, terapeutul sau clientul pot cita cu
uşurinţă alte resurse electronice, ca şi orice alt text relevant pentru
comunicarea psihoterapeutică. (d) Mesajele nu sunt spontane, deoarece
tehnica corespondenţei amânate implica gândirea, planificarea şi
redactarea fiecărui mesaj.
În mod cert, acest tip de consiliere psihologică are avantaje şi dezavantaje
diferite de terapia tradiţională. Printre avantaje pot fi enumerate: (a)
Posibilitatea de a face intensitatea interacţiunii mai flexibilă vis-a-vis de
severitatea sau urgenţa problemei sau trebuinţei clientului; (b) Utilizarea
simplă şi eficientă a schimburilor verbale acumulate dintre terapeut şi
client, care permite compararea, confruntarea sau reamintirea gândurilor
clientului sau terapeutului pe care ei le-au exprimat mai înainte; (c)
Posibilitatea uşoară şi validă de supervizare a consilierilor, materialele
terapiei fiind imediat accesibile supervizorilor; (d) Accesul uşor pentru
persoanele care, din anumite motive, cum ar fi vârsta înaintată,
dificultăţile de transportare, handicapurile, nevoia de anonimitate, frica de
interacţiunea faţă-în-faţă, lipsa de timp liber în orele de primire a
terapeutului, distanţa mare de la domiciliu, etc., au reţineri în a intra într-o
psihoterapie convenţională (Childress, 1998; Cutter, 1996a; Huang &
Alessi, 1996; Sampson, Kolodinsky, & Greeno, 1997; Uecker, 1997). De

221
exemplu, Gerler (1995) a arătat că consilierea pe Internet poate fi de o
importanţă specială pentru tineri, promovând astfel serviciile şcolare de
consiliere; (e) Posibilitatea de a efectua schimburile terapeutice atunci
când există timp, indiferent de terapeut sau client, independent de timpul
zilei; (f) Impactul asupra persoanelor care apriori preferă sau sunt
impresionaţi de mesajele scrise mai degrabă decât cele orale; şi (g)
Posibilitatea terapiei simulate, însoţită de o îndrumare adecvată, ca
instrument eficient de instruire (Galanter, Keller, & Dermatis, 1997).
Având în vedere dezavantajele, trebuie să atragem atenţia la câţiva factori
semnificativi (Ainsworth, 1997; Childress, 1998; Ingram, 1998; Sleek,
1995): (a) Absenţa unei interacţiuni regulate faţă-în-faţă şi a contactului
vizual între terapeut şi client fac ca interacţiunea nonverbală să nu fie
disponibilă pentru dezvoltarea unei comunicări interpersonale mai bune.
Aceasta se referă la abilitatea ambilor de a transmite mesaje prin
intermediul comunicării nonverbale – limbajului corpului şi particularităţilor
vocii – şi de a le recepţiona din partea consilierului sau clientului. Această
limitare nu trebuie considerată ca fiind una mai puţin importantă, fiindcă
analiza literaturii de specialitate ne dovedeşte importanţa nonverbalului în
comunicarea interpersonală în general şi în interacţiunea terapeutică în
particular; (b) Absenţa contactului direct între consilier şi client precum şi
formatul formal al relaţiilor interpersonale bazat pe schimbul de mesaje
electronice pot într-un mod serios să limiteze abilitatea consilierului de a
manifesta grijă şi simpatie. Rice (1997), totalizând diverse critici la adresa
terapiei prin email, trage concluzia că ea trebuie considerată mai degrabă
consultativă (advice-giving) decât terapie reală; (c) Corespondenţa
regulată prin email nu este considerată confidenţială şi privată, mesajele
electronice putând fi foarte uşor citite de alţii. Dar, după cum specifică
Zimmerman (1998), progresele criptografiei electronice vor ajuta în curând
la rezolvarea acestei probleme.
Deşi aceşti factori negativi pot reprezenta obstacole în conducerea unei
consilieri eficiente prin email, actualul lor impact este mai degrabă foarte
mic. Walther şi Burgoon (1992) au găsit că diferenţele privind experienţele
emoţionale ale participanţilor la interacţiuni faţă-în-faţă versus mediate de
computer au fost minimale şi au dispărut după un timp. Într-un studiu

222
privind relaţiile din grup, Colon (1996) a descoperit că deşi interacţiunile şi
comunicarea au fost mediate de computer, membrii grupului au dezvoltat
cu uşurinţă sentimente reale unii faţă de alţii. Walther (1996)
argumentează că comunicarea pe Internet este ghidată de reguli şi norme
specifice care o face să fie "hiperpersonală" (hyperpersonal). Această
caracteristică poate avea un aspect avantajos în relaţiile terapeutice. Se
are în vedere tendinţa utilizatorilor reţelei Internet de a utiliza
autoprezentări şi furniza feed-back-uri foarte selective, putând crea relaţii
interpersonale virtuale cu o dinamică foarte accelerată (Walther & Boyd,
1997; Wellman, 1997). În afară de aceasta, trebuie examinată şi
capacitatea terapeutului de a dezvolta şi manifesta grijă şi căldură în
interacţiunea mediată de email şi de a consolida relaţia terapeutică
(Robson & Robson, 1998; Sanders & Rosenfield, 1998). Într-un sondaj
recent (Powell, 1998) s-a încercat obţinerea de informaţii de la
psihoterapeuţii online privind experienţa lor terapeutică, dar fiindcă doar
13 din cei 50 de terapeuţi selectaţi (26%) au răspuns la chestionarul
propus, concluziile pot fi greşite.
Oricum, există anumite avantaje ale consilierii prin email în comparaţie cu
consilierea tradiţională, faţă-în-faţă. În primul rând, după cum s-a mai
menţionat, întregul dialog psihoterapeutic poate fi în întregime
documentat şi arhivat, fiind oricând uşor accesibil pentru consilier sau
client. Această caracteristică poate avea o importanţă specială pentru
ambele părţi, atunci când se fac trimiteri la interacţiunile trecute şi este
nevoie de citate exacte. Mai mult decât atât, informaţiile arhivate pot fi cu
uşurinţă folosite în cercetări ulterioare sau pentru supervizare (Myrick &
Sabella, 1995). În al doilea rând, ca şi în biblioterapie (e.g., Doll & Doll,
1997), citirea /lectura şi scrierea prin email pot avea consecinţe
psihoterapeutice benefice. În al treilea rând, natura asincronă a
comunicării psihoterapeutice permite receptarea (citirea) şi transmiterea
(scrierea) mesajelor atunci când este este nevoie/ convenabil /comod, fără
restricţii din partea unor factori externi, cum ar fi programul şedinţelor. În
al patrulea rând, navigarea comodă prin mesaje, capacitatea de a trimite
mai multe copii şi de a trimite mesajele altor persoane, utilizarea uşoară a
citatelor, opţiunile de căutare şi posibilitatea simplă de editare luate

223
împreună îi conferă psihoterapiei prin email un statut unic. Consilierea
bazată pe email poate fi foarte eficientă în cazuri mai speciale, după cum
exemplifică King, Engi, şi Poulos (1998) pentru terapia familiei, Stevens şi
Lundberg (1998) pentru orientarea profesională, Jerome (1997) pentru
consilierea adolescenţilor. Din cauza naturii controversate a acestui tip de
serviciu şi a problemelor şi limitărilor profesionale, etice şi practice
existente Binik, Cantor, Ochs şi Meana (1997) susţin că reţeaua Internet şi
tehnologiile computaţionale trebuie folosite doar ca suport pentru
psihoterapia tradiţională. Numărul mic de cercetări fac imposibilă o
evaluare obiectivă a eficienţei psihoterapiei online. Rezultatele preliminare
ale sondajuli efectuat de King şi Moreggi (1998) în general susţin succesul
ei; totuşi, eşantionul mic (35 de consumatori şi 30 de furnizori de terapie
online) precum şi natura acestui studiu nu permit formularea unor
concluzii valide.

7.5 CONSILIEREA ÎN TIMP REAL PRIN CHAT, TELEFONIA WEB ŞI


CONFERINŢELE VIDEO
Deşi consilierea prin email este asincronă şi permite consilierului şi
clentului să ţină legătira nu numai când se află la mare depărtare unul de
altul dar chiar şi în momente de timp diferite, această metodă subminează
reacţiile spontane şi imediate şi includerea lor în efortul psihoterapeutic
(vezi Suler, 1998, pentru o scurtă descriere şi link-uri Internet). Exită
metode care fac posibilă comunicarea sincronă prin Internet: (a) Chat-ul,
care permite utilizatorilor să comunice (în scris) online, în timp real, într-o
cameră chat sau utilizând soft specific (e.g., ICQ: soft chat gratuit, care
permite schimbul de mesaje scrise în timp real între doi utilizatori); (b)
Telefonia web, care face posibilă comunicare în timp real utilizînd
microfonul şi căştile /boxele; şi (c) Conferinţele video, care permit
interacţiunea în timp real utilizând echipament video (vezi Croweroft,
1997). Aceste metode sunt larg răspândite şi accesibile, permiţând un
nivel calitativ relativ înalt al comunicării. Este important de notat că dacă
chat-ul şi telefonia web permit anonimitatea deplină, conferinţele video
implică un element de identificare personală, fiindcă permit vizualizarea
participanţilor. Toate aceste metode sunt, în principiu, în mare parte

224
similare comunicării prin telefon, de aici, ele sunt expuse aceloraşi limitări
ca dispozitive terapeutice (King, Engi, & Poulos, 1998; Sanders &
Rosenfield, 1998). Totuşi, aceste aplicaţii sunt relativ noi şi sunt într-un
proces permanent de perfecţionare tehnică pentru a creşte calitatea şi
viteza comunicării. Ca rezultat, doar câteva utilizări psihologice sunt
propuse şi practicate, cum ar fi în tulburările de vorbire (Kuster & Poburka,
1998), aplicaţii ale terapiei psihoanalitice (Lajoie, 1996), consilierea
profesională (Buxton, Sellen, & Sheasby, 1997), asistenţa în schizofrenie
(Zarate, Weinstock, Cukor, Morabito, Leahy, Burns, & Bear,1997), tulburări
psihiatrice generale (Ball et al., 1993) şi serviciile neuropsihologice
(Troester, Paolo, Glatt, Hubble, & Koller, 1995).
Este interesant de subliniat existenţa versiunii Internet a programului Eliza
- un program de consiliere automatizată, asemănător unui robot – accesibil
pentru utilizare liberă: http://www.planetary.net/robots/eliza.html. După
cum indică Odell şi Dickson (1984), un dialog personal cu Eliza poate
aduce utilizatorilor o uşurare, dar există şi avertismente (Dewdney, 1985;
Murphy & Pardeck, 1988). Eliza poate fi utilizat şi ca un instrument eficient
de învăţare /predare (Suler, 1987), în special versiunea sa pentru Internet.

*) Prezentarea se bazeză pe: Barak, Azy (1999). Psychological Applications


on the Internet: A Discipline on the Threshold of a New Millennium. Applied
and Preventive Psychology, 8, 231-246.

7.5 GRUPURILE DE SUPORT ŞI DE DISCUŢIE ŞI CONSILIEREA ÎN


GRUP SINCRONE ŞI ASINCRONE
Reţeaua Internet permite foarte uşor comunicarea în grup, în care
mesajele trimise de o persoană pot ajunge la un număr de persoane în
timp real (comunicarea sincronă) sau în momente de timp iniţiate de
receptor (comunicarea asincronă). Aceste opţiuni facilitează comunicarea
în grup în aplicaţii cunoscute sub denumirile de Newsgroups (Usenet),
Chat Rooms, Discussion Groups şi Web Forums, fiecare din ele fiind
definite de un număr de caracteristici tehnologice şi /sau funcţionale
specifice, dar permiţând discuţiile în grup pe Internet. Newsgroup-urile
iniţial au fost create pentru schimburi de informaţii cu numeroase subiecte

225
/teme tehnice. În prezent sau format forumuri /grupuri în care participanţii
fac schimburi de experienţă şi de idei, dar oferă şi asistenţă şi suport
emoţional (vezi introducerea generală în grupele virtuale de suport de
Henry, 1997). Primele grupuri de suport mediat de computer (sau de
ajutorare mutuală) au apărut între sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor
’90. Acestea erau gupuri de suport pentru persoane în vârstă (Furlong,
1989) şi bolnavii de SIDA (Bosworth & Gustafson, 1991; Brennan, Ripich, &
Moore, 1991). Ele erau în general intensiv continuate şi în varianta faţă-în-
faţă (vezi Gartner, 1998). Grupurile de suport online pot fi uşor găsite şi
accesate utilizând motoare de căutare pe Internet, cataloage şi directore
(e.g., Grohol, 1998; White & Madara, 1998). Capacitatea comunicării pe
Internet de a contribui la stabilirea legăturii între mai multe persoane în
timp ce li se păstrează anonimitatea pare sa aibă aceiaşi influenţă unică
asupra participanţilor. De exemplu, utilizarea pseudonimelor, fapt care
împiedică stabilirea identităţii (şi sexului) face să crească gradul de
deschidere a persoanei (Jaffe, Lee, Huang, & Oshagan, 1995). Mai mult,
după cum au stabilit McKenna, Katelyn şi Bargh (1998), participarea
anonimă la grupurile virtuale facilitează stabilirea identităţii şi acceptarea
de sine a participanţilor.
Studii ale grupurilor de suport, cum ar fi cel legat de problematica
depresiei (Salem, Bogar, & Reid, 1997), au relatat că oamenii comunică în
ele în moduri caracteristice comunicării faţă-în-faţă, cu un nivel înalt de
suport, acceptare şi trăiri pozitive. Mai mult, s-a dovedit că mai mulţi
bărbaţi decât femei participă la astfel de grupuri, fapt care a permis
formularea concluziei că grupurile online pot furniza o formă unică de
suport pentru persoanele care nu sunt dispuşi să folosească forme
tradiţionale de ajutor profesional. Cunoscând posibilităţile psihologice ale
grupurilor online, psihologii şi cei din domeniile asociate au iniţiat servicii
de grup virtuale, în paralel cu cele oferite în modurile tradiţionale de
intervenţie faţă-în-faţă şi au susţinut utilizarea lor (e.g., Madara, 1997).
Chiar şi participarea la grupuri virtuale de joc, cum ar fi Multi-User-
Dungeons (MUD) sau The Palace (un chat virtual multimedia), poate
constitui un proces psihoterapeutic şi ajuta în constituirea unei imagini de
sine pozitive sau contribui la rezolvarea problemelor emoţionale (Suler,

226
1996a; Turkle, 1996). Numeroase gupuri de suport au fost create şi
promovate pentru diferite tipuri de probleme: femei cu cancer mamar
(Sharf, 1997; Weinberg, Schmale, Uken, & Wessel, 1996; Weinberg, Uken,
Schmale, & Adamek, 1995), recuperarea dependenţilor de diferite
substanţe (King, 1994), persoane abuzate sexual (Finn, 1995; Finn &
Lavitt, 1994), pierderea părinţilor şi cazurile de deces (Schwab, 1995;
Sofka, 1997), explorarea carierii (Herman, 1997), fobia socială (King &
Poulos, 1998), tulburările obsesiv-compulsive (Stein, 1997b), probleme
medicale (Davison & Pennebaker, 1997), suicid (Miller & Gregen, 1998),
mame singure cu copii mici (Dunham, Hurshman, Litwin, Gusella,
Ellsworth, & Dodd, 1998), părinţi cu copii cu nevoi speciale (Mickelson,
1997), tulburări de alimentare (Winzelberg, 1997). Ele sunt adresate şi
persoanelor fără probleme specifice (Colon, 1996). Deşi cele mai multe
grupuri sunt asincrone (i.e., bazate pe corespondenţa prin email), grupuri
sincrone există şi prin Internet Relay Chat (IRC). După cum subliniază
Miller (1997), după examinarea grupurilor de suport pentru persoanele
bolnave de cancer, natura comunicării în timp real în unele cazuri poate
avea o semnificaţie unicală pentru impactul suportului.
Necătând la natura tehnică a computerelor şi faptul că comunicarea online
are loc între persoane care nu s-au întâlnit niciodată, persoanele care
participă la interacţiunile de grup online pot dezvolta simţul comunităţii şi
sunt capabili să ofere un „umăr virtual” (Jones, 1995; Spinney, 1995;
Sudweeks, McLaughlin, & Rafaeli, 1998; Wellman, 1997; Wellman & Gulia,
1995; Wellman, Salaff, Dimitrova, Garton, Gulia, & Haythornthwaite, 1996).
Această comunitate virtuală este în unele cazuri similară cu comunitatea
reală şi foarte diferită în altele. De exemplu, persoanele care se implică în
grupurile online tind să se simtă, pe de o parte, dezinhibaţi, fapt care
facilitează răspunsuri imediate, autentice, sincere şi deschise, dar şi
agresivi, pe de altă parte (Huang & Alessi, 1996; Sproull & Kiesler, 1995).
Participând la grupurile online, subiecţii găsesc de asemeni şi o bună
oportunitate de a-şi satisface nevoile "ascunzându-se", fiind observatori
prezenţi la comunicarea intragrupală, dar necunoscuţi şi pasivi. Indiferent
de trebuinţele satisfăcute şi aşteptările existente, participarea la grupurile
online, în special la cele de autoajutorare şi ajutorare mutuală, este

227
importantă şi pentru indivizi şi pentru societate (Humphreys, 1997). După
cum s-a dovedit, analiza de conţinut a mesajelor schimbate între membrii
grupurilor de suport poate fi folosită ca indicator diagnostic valid a stării
emoţionale şi mentale (Fekete & Osvath, 1997).
Ca şi terapia individuală online, grupurile de suport nu sunt lipsite de
probleme şi capcane (King & Moreggi, 1998; Lebow, 1998). Pe lângă
dezinhibarea care poate genera agresivitate, se manifestă şi alte dificultăţi
şi limitări. De exemplu, utilizarea intensivă şi potenţial nelimitată a
Internet-ului poate cauza dezvoltarea dependenţei de Internet (Brenner,
1997; Griffiths, 1997; Young, 1996). Participanţii îi pot induce în eroare pe
alţii referitor la pregătirea, experienţa etc. care o au, cauzând astfel
perturbări sau daune. Clienţii nesatisfăcuţi de psihoterapie se pot pronunţa
împotriva ajutorului profesional sau a unor specialişti (Chambliss, 1996). În
sfârşit, natura comunicării textuale (bazate pe text) poate cauza multe
interpretări greşite. Printre descrierile negative ale utilizării grupurilor de
suport pe Internet Krumboltz şi Winzelberg (1997) raportează caracterul
problematic al grupurilor online cu tulburări de alimentare din cauza
cunoştinţelor slabe de utilizare a computerului şi violarea intimităţii.
Pingree (1996), care a monitorizat utilizarea unui sistem de suport online
având ca grup ţintă bolnavii de SIDA, a pus problema barierei economice,
care determină ca persoanele din grupurile sociale dezavantajate (e.g.,
minorităţi, femei) sa aibă mai puţine posibilităţi de a obţine acest suport.
Grupurile de discuţii profesionale (cum ar fi listele poştale) au devenit o
practică comună de consultare şi informare reciprocă pentru profesioniştii
din diferite domenii. Aceste grupuri de discuţii oferă oportunitatea de a
poşta mesaje, de a solicita opinii şi răspunsuri, de a oferi consultaţii, de
aschimba date şi informaţii etc. (vezi, de exemplu, lista forumurilor
profesionale virtuale: http://www.shef.ac.uk/~psysc/InterPsych/inter.html).
Utilizarea Internet-ului fac aceste activităţi uşor accesibile şi oferă o
comunicare rapidă cu un număr mare de specialişti de pe glob. Apariţia
acestor grupuri de discuţii în diverse ramuri ale psihologiei şi a altor
profesiuni asociate a condus la crearea unui număr foarte larg de grupuri
active. Numărul lor este într-o creştere permanentă, iar sondajele arată
succesul unor astfel de grupuri (e.g., Myrick & Sabella, 1995; Rust, 1995).

228
Pe lângă aceasta, profesioniştii subliniază permanen contribuţia acestor
grupuri la formarea continuă în domenii ca reabilitarea (Gilbride,
Breithaupt, & Hoehle, 1996) şi consilierea în probleme de carieră
(Sherman, 1994).
10. Cercetarea psihologică şi socială Ca mediu uman interactiv, reţeaua
Internet poate fi utilizată pentru diferite tipuri de cercetare psihologică şi
socială. Iniţial ea a fost folosită pentru a solicită persoanelor pariciparea la
cercetări şi sondaje; treptat ea a devenit un mediu pentru cercetările de
laborator. Obiectivitatea, posibilitatea comodă de manipulare, control şi
monitorizare, continuitatea, standardizarea, costul relativ scăzut şi modul
de operare eficient fac ca reţeaua Internet să ofere oportunităţi excelente
pentru cercetare. Schmidt (1997a) descrie beneficiile utilizării Internet-ului
în efectuarea de sondaje, mai ales dacă sunt folosite toate utilităţile pentru
a evita /compensa dezavantajele (Schmidt, 1997b; see also Mehta &
Sivadas, 1995).
Una dintre problemele metodologice majore este că utilizatorii reţelei
Internet şi voluntarii care participă la sondaje pot să nu reprezinte
populaţia ţintă a sondajului. Swoboda, Muehlberger, Weitkunat şi
Schneeweiss (1997) găsesc totuşi că deşi eşantioanele selectate pe
Internet pot să nu reprezinte într-un mod valid populaţia ţintă, avantajele
acestei metode de colectare a datelor compensează acest neajuns.
Stanton (1998) a administrat chestionare identice unui eşantion de
subiecţi care au fost selectaţi şi au participat online la sondaj şi unui
eşantion obişnuit care a completat versiunea hârtie-creion a
chestionarului. Găsind structuri de covarianţă similare a variabilelor, el
descrie modalităţile de îmbunătăţire a selecţiei eşantioanelor şi colectării
datelor pe Internet. Oricum, pentru cercetătorii care preferă eşantioanele
„reale”, tehnologia cercetării online poate fi o modalitate eficientă de
analiză secundară (Clark & Maynard, 1998).
Pe lângă sondaje, pe Internet sunt utilizate şi alte tehnici de cercetare.
Riva şi Galimberi (1997) susţin că reţeaua Internet reprezintă un mediu
social tipic, unde oamenii fac schimburi informaţionale şi interacţionează în
diverse moduri atunci când computerul mediază comunicarea. Ei susţin
utilizarea acestui mediu social – spaţiul virtual – pentru a studia

229
caracteristicile interacţiunii umane, în special locul contextului ca legătură
între cunoaştere şi interacţiune, pentru a examina modelele interacţiunilor
comunicative umane. În această ordine de idei, Suler (1996b) a
demonstrat un punct de vedere unic în studierea dinamicii umane în The
Palace. Următoarele patru exemple ilustrează posibilităţile cercetării
psihologice pe Internet: (1) Michalak (1998) a investigat natura şi
caracteristicele tulburărilor afective sezoniere (SAD); (2) Stern şi Faber
(1997) au studiat relaţia dintre atitudine şi comportament; (3) Krantz,
Ballard şi Scher (1997) au cercetat factorii care contribuie la percepţia
atractivităţii femeilor, utilizând persoane navigând în Internet ca
participanţi la cerecetare, care trebuiau să reacţioneze la imagini cu femei
publicate pe web în anumite condiţii experimentale. Încercând să
examineze validitatea acestui experiment, autorii au repetat această
cercetare într-un laborator ştiinţific, cu studenţi de la un curs de
introducere în psihologie în calitate de participanţi. Rezultatele au arătat
consistenţa dintre cele două forme de colectare a datelor, aceasta
contribuind la validarea cercetării experimentale pe Internet. (4) Lukoff,
Lu, Turner şi Gackenbach (1995) au arătat cum practicile spirituale,
misticismul, visele şi miturile pot fi investigate eficient prin analiza
cantitativă a newsgroup-urilor, listelor poştale, bazelor de date.
Un număr tot mai mare de cercetări au loc online (vezi, de exemplu,
cercetarea efectuată la School of Psychology, University of St. Andrews,
Scotland: http://monty.st-and.ac.uk/expt2). Progresele tehnologiei web
creează noi oportunităţi inovative de cercetare, cum ar fi aplicaţiile
JavaScript (Harriott, 1997), multimedia (Welch & Krantz, 1996) şi
programele Common Gateway Interface (CGI) (Morrow & McKee, 1998;
Schmidt, 1997b). Morris şi Ogan (1996) susţin utilizarea reţelei Internet
pentru cercetarea socială ca unică posibilitate de a efectua cercetări
interdisciplinare ale unor variate aspecte ale comportamentului uman din
perspective psihologice, sociologice, juridice, tehnologice, antropologice,
economice şi filosofice. Totuşi, cercetarea pe Internet nu este liberă de
probleme, chiar şi în afara limitelor metodologice. Un număr crescut de
cercetători sunt preocupaţi de caracteristicile speciale ale acestui mediu,
având în vedere posibilitatea utilizării incorecte şi a dificultăţii de păstrare

230
a confidenţialităţii /intimităţii (e.g., Bier, Sherblom, & Gallo, 1996).
Acestea, precum şi alte aspecte (e.g., criteriile de includere şi excludere a
participanţilor, obţinerea unui acord informat), au facilitat elaborarea unui
ghid de cercetare special privind unele probleme etice şi aspecte practice
(Childress & Asamen, 1998; Hewson, Laurent, & Vogel, 1996; King, 1996b;
Michalak & Szabo, 1998).
7.6 RESURSE UTILE DIN DOMENIILE SĂNĂTĂŢII MINTALE INTERNET-
ULUI ŞI TEHNOLOGIILOR INFORMAŢIONALE

Catalyst—information on computers in psychology


http://www.victoriapoint.com/catalyst.htm
Catalyst este in site excelent cu informaţii despre relaţia dintre computere
şi psihologie. Ve-ţi găsi aici articole despre ciberpsihologie, interacţiunea
om-computer, tehnologia în educaţie, consilierea online, soft psihologic
ş.a. Multe link-uri utile!
SHRINKTANK WEBSITE – Richard Bischoff, Ph.D.
http://www.shrinktank.com
Acest site vă oferă multe informaţii despre psihologie împreună cu o
colecţie de link-uri spre cărţi noi şi resurse online!
THE VISUAL ERGONOMICS RESEARCH GROUP – Peter A. Howarth, Ph.D.
http://www.lboro.ac.uk/departments/hu/groups/viserg/viserg1.htm
În acest site ve-ţi găsi informaţii despre activitatea The Visual Ergonomics
Research Group de la Department of Human Sciences al Loughborough
University, UK. Domeniile descrise: 1) probleme de sănătate şi securitate
asociate cu utilizarea echipamentului de creare a realităţii virtuale; 2)
controlul computerului cu ajutorul ochilor pentru persoanele handicapate;
3) utilizarea răspunsurilor copiilor în detectarea bolilor de ochi.
THE CENTER FOR ON-LINE ADDICTION – Kimberly Young, Ph.D.
http://www.netaddiction.com/
Doriţi să învăţaţi mai multe despre dependenţa de Internet? Cunoaşteţi pe
cineva care stă prea mult timp on-line? Care este atitudinea soţilor faţă de
navigarea pe Web? Care sunt factorii de risc implicaţi în dependenţa de
Internet? Dacă aceste subiecte vă sunt interesante acest site este pentru
Dvs!

231
ASSISTIVE TECHNOLOGY RESEARCH CENTER – NATIONAL REHABILITATION
HOSPITAL, WASHINGTON, D.C.
http://www.nrhatrc.org/index.html
Misiunea acestui site este să exploreze cum tehnologiile, în special
celedezvoltate în scopuri militare, pot fi folosite pentru a îmbunătăţi viaţa
persoanelor cu dizabilităţi. Site-ul conţine link-uri spre multe proiecte din
acest domeniu.
THE PROFFITT PERCEPTION LAB – Dennis Proffitt, Ph.D.
http://www.Virginia.EDU/,perlab/home.html
Dacă vă interesează lucrările din domeniul percepţiei umane, acest site vă
oferă informaţiile necesare. În acelaşi timp vă sunt puse la dispoziţie link-
uri spre rezumate, descrieri de cercetări, prezentări şi alte resurse.
THE VISUAL PHONOLOGY PROJECT_Willis L. Pitkin, Jr., Ph.D.
http://english.usu.edu/xxx/visual_phonology.html
Este un site interesant dedicat dezvoltării unui sistem care să le ofere
copiilor surzi un feedback vizual generat electronic la vocalizările /sunetele
pe care aceştia le produc, în mod ideal începând cu luna a doua sau a treia
de la naştere. Se crede că acest feedback vizual îi va ajuta în învăţarea de
a interpreta vorbirea lor proprie şi a altora.
BIBLIOGRAPHY ON CHAT COMMUNICATION: A COLLECTION OF ON- AND
OFFLINE- RESOURCES
http://www.rzuser.uni-heidelberg.de/mbeisswe/biblio.html
Site-ul reprezintă o sursă bibliografică bine dezvoltată privind cercetările
asupra comunicării prin chat din perspectivele lingvisticii, ştiinţelor
comunicării şi sociale. Utilitatea site-ului reiese din prezenţa link-urilor spre
rezumatele şi /sau textele complete ale lucrărilor incluse.
VIRTUAL REALITY AND SOCIAL PSYCHOLOGY: THE UNIVERSITY OF
CALIFORNIA AT SANTA BARBARA VR LAB
http:/www.recveb.ucsb.edu/Content_Pages/Social%20Psychology.htm
Acest site excelent furnizează informaţii despre persoanele şi proiectele
laboratorului de realitate virtuală şi psihologie socială al Universităţii
California. Tematica abordată de acest laborator: fenomenele de
conformism, influenţă, facilitare, inhibare şi proximitate socială în mediile
virtuale.

232
THE VIRTUAL COMMUNITIES RESOURCE SITE
http://www.virtuelegemeenschappen.com/
Conţinutul acestui site include link-uri, descrieri de cazuri, cărţi, articole,
arhive şi noutăţi în legătură cu comunităţile virtuale. O parte din link-uri
conduc spre surse în limba germană.
INSTITUTE OF CYBERMEDICINE
http://www.cybermedicine.org/
Acesta este site-ul Institutului de Cybermedicină, o organizaţie non-profit
afiliată cu Department of Psychiatry de la Harvard Medical School.
Activitatea institutului este axată pe cercetarea şi educaţia în domeniul
informaticii comportamentale (Behavioral Informatics). Sunt prezentate
link-uri spre descrieri de proiecte privind aplicaţiile tehnologiilor
informaţionale în psihiatrie şi medicina comportamentală. Obiectivul
principal al acestui institut constă în "dezvoltarea, evaluarea şi
diseminarea aplicaţiilor inovative ale tehnologiilor informaţionale pentru
promovarea sănătăţii, prevenirea îmbolnăvirilor şi tratarea bolilor".
HOWARD RHEINGOLD’S WEBSITE
http://www.rheingold.com/
Aceasta este pagina lui Howard Rheingold, autor de cărţi despre realitatea
virtuală. Site-ul conţine texte care descriu implicaţiile tehnologiei asupra
umanităţii.

233
SECŢIUNEA II

CAPITOLUL 8
ARHITECTURA CALCULATOARELOR

8.1 CHESTIUNI GENERALE

Un calculator este un echipament capabil de a procesa informaţii şi de a efectua calcule


complexe la viteze ce depăşesc posibilitatile creierului uman.
Calculatoarele proceseaza datele prin intermediul unor seturi de instructiuni denumite
programe. Aceste programe, sau aplicatii, sunt create de programatori şi determina modul de
comportare al calculatoarelor.
Calculatoarele personale (PC = Personal Computer) au fost initial oferite pe piata de catre
firma AppleComputer în anul 1977, pe acestea rulând programe proiectate de catre specialistii
firmei Apple. Patru ani mai târziu, în 1981, IBM a lansat Calculatorul Personal IBM. Dar la
timpul respectiv preturile erau mari şi astfel dotarea lor era foarte saraca; memoria de lucru era
redusa, iar primele calculatoare nici macar nu dispuneau de un hard-disc pentru stocarea
datelor; în privinta aplicatiilor ce puteau fi rulate pe aceste echipamente de calcul, ele nici nu
existau şi fara programe, calculatoarele sunt inutilizabile.

234
Programul cu cea mai mare importanta, ce în mod obligatoriu trebuie rulat pe un calculator,
este sistemul de operare, el constituind limbajul comun "vorbit" de om şi calculator. Mergând
pe ideea ca PC-urile nu vor cunoaste niciodata un volum mare de vânzari, firma IBM nu s-a
ostenit sa proiecteze un sistem de operare pentru acestea şi a cedat aceasta sarcina unei
companii tinere şi necunoscute la momentul respectiv. Compania se numea Microsoft şi astazi
sistemele sale de operare ruleaza pe aproape toate calculatoarele personale din intreaga lume.
În concluzie, modelele de calculatoare personale intâlnite cel mai des sunt de doua tipuri:
Apple Macintosh şi compatibile IBM. Cele doua modele dispun de o arhitectura fizica diferita,
pe ele ruleaza aplicatii specifice şi sisteme de operare diferite. Cursul de fata se refera numai
la calculatoarele personale compatibile IBM-PC. Când vorbim despre calculatoare personale
trebuie sa abordam urmatoarele notiuni:
-Hardware;
-Software;
-Unităţi de măsură;
Termenul HARDWARE provine din limba engleză şi se referă la componentele fizice ale unui
echipament de calcul iar termenul SOFTWARE se refera la aplicatiile sau programele ce
ruleaza pe un calculator. Pentru a stoca informaţii se utilizeaza urmatoarele unităţi de măsură:
Bit: unitatea măsură pentru stocarea informatiei. Un bit poate avea numai doua stari
reprezentate prin valorile 1 sau 0, Adevarat (True) sau Fals (False). În scrierea curenta se
prescurteaza cu b (litera mica) şi este utilizat drept unitate de masura. Exemple: Kb - kilobiti
Mb - megabiti;
Byte: sau octet reprezintă o succesiune de 8 biţi şi reprezintă cea mai mică unitate de memorie
adresabilă. În scrierea curenta se prescurteaza cu B (litera mare) şi este utilizat drept unitate de
masură curentă pentru datele stocate. Exemple:
KB kilobytes: 1 KB = 1024 B;
MB megabytes: 1 MB = 1024 KB = 1046576 B;
GB gigabytes;
TB terabytes.
Cluster-unitatea de măsură a alocării informaţiei.

8.2 SCURT ISTORIC


Evoluţia sistemelor informatice cuprinde cinci perioade distincte, fiecare perioadă
reprezentând o generaţie.

235
Prima generaţie cuprinde gama calculatoarelor electronice realizate până în anul 1955, care au
următoarele elemente constructive de bază:
tuburile electronice;
utilizarea cartelelor sau a benzilor perforate pentru introducerea datelor;
programarea în limbaj cod maşină, bit cu bit;
viteza de lucru mică;
Generaţia a doua (1959-1965) este marcată de apariţia tranzistorului. În această perioadă apar
şi minicalculatoarele.
Generaţia a treia (1965-1970) este marcată de apariţia circuitelor integrate.
Această generaţie a stat sub semnul firmei IBM (System/360 ).
Caracteristicile acestei generaţii sunt:
creşterea considerabilă a vitezei de lucru şi a capacităţii de stocare a datelor;
utilizarea unei game extinse de limbaje evoluate şi echipamente periferice;
creşterea gradului de miniaturizare;
fiabilitate sporita şi cost redus;
Generaţia a patra începe în anul 1970, se bazează pe “Aplicaţii ale teoriei laserului”
determinată de realizarea memoriei laser la (NASA). La sfârşitul anilor ‘70, IBM introduce
conceptul de memorie virtuală. În anul 1977 se înfiinţează compania APPLE. Apar CD-urile.
Se dezvoltă reţelele de calculatoare (LAN, WAN, etc.). Apar reţelele deschise care sunt
strămăşii INTERNET-ului. Calculatoarele se caracterizează prin:
viteza mare de calcul;
limbaje de programare ce permit tratarea vectorială;
se răspândesc foarte rapid calculatoarele personale utilizate în special în economie.
Generaţia a cincea începe cu anii ‘90 caracterizată printr-o nouă concepţie tehnologică, şi a
software-lui corespunzător. Caracteristicile sunt:
extinderea utilizării microprocesoarelor;
tendinţa de schimbare a concepţiei hardware şi software prin lansarea pe piaţă a unor noi
tipuri de calculatoare.
8.3 ARHITECTURA UNUI CALCULATOR PERSONAL
Schema bloc a unui calculator este urmatoarea:

236
Din punct de vedere structural, calculatorul este compus din:
Unitatea centrală cu placa de bază, procesorul, memoria internă, interfeţele şi
porturile;
Echipamente periferice.
Placa de bază: conţine toate componentele electronice importante ale calculatorului:
microprocesorul, circuitele de suport, memoria precum şi circuitele care asigură funcţiile
video şi audio. Orice alte componente ce urmează să se adăuge se vor conecta în sloturile de
extensie de pe placa de bază.
Microprocesorul este unitatea de prelucrare la care se cuplează memoria internă şi
echipamentele periferice.
Viteza de lucru a microprocesorului este determinată de:
tipul constructiv al microprocesorului;
dimensiunea registrelor interne şi a magistralei de date;
frecvenţa ceasului sistemului (timpul în care se încarcă şi se execută instrucţiunile);
dimensiunea memoriei cache.
Un registru este un circuit secvenţial sau dispozitiv destinat memorării şi prelucrării unui şir
de caractere binare.
Pentru realizarea funcţiei complexe de execuţie a programelor de prelucrare a datelor,
microprocesorul dispune de un ansamblu de registre.
Un registru funcţionează atât ca o celulă de memorie, cât şi ca un loc de lucru.
Microprocesoarele actuale au regiştrii pe 32 sau 64 de biţi. Dimensiunea regiştrilor are un
efect important asupra performanţelor microprocesorului.
Coprocesorul matematic este un procesor specializat în operaţiile pe date cu caracter
matematic. Când microprocesorul trebuie să execute o astfel de operaţie, apelează la

237
coprocesor şi va primi rezultatul final. Microprocesorul 80486 şi cele realizate ulterior conţin
şi coprocesorul matematic încorporat.
Între componentele calculatorului, microprocesor, memoria internă şi periferice circulă trei
categorii de informaţii: instrucţiuni de program, comenzi efective şi date. Aceste categorii de
informaţii circulă pe circuite electrice care alcătuiesc magistrale sau un “bus”.
Magistrala, din punct de vedere fizic, reprezintă trasee pe o placă de circuit imprimat. Logic
există două tipuri de magistrale:
Pe magistrala de comenzi circulă comenzile, iar pe magistrala de date circulă datele
transferate între diferitele componente ale calculatorului.
Echipamentele periferice sunt cuplate la magistrală prin intermediul unei componente fizice
numită “controller”.
Controllerul urmăreşte, comandă şi controlează întregul trafic de informaţii între
periferice, unitatea de hard disc, unităţile floppy disc şi memoria internă. Acest transfer direct
se execută fără implicarea unităţii centrale. Sarcina controlului, transferului de informaţii între
memorie şi unităţile de discuri magnetice revine unei componente numita DMA (Direct
Memory Acces).
Degrevarea unităţii centrale de sarcina controlului acestor operaţii de intrare/ieşire directe cu
memoria internă, permite folosirea acesteia pentru efectuarea altor operaţii, în paralel,
asigurându-se astfel creşterea corespunzătoare a vitezei de prelucrare a calculatorului.
Etapele parcurse pentru funcţionarea unui calculator sunt:
microprocesorul depune pe magistrala de date o valoare din registru;
microprocesorul depune pe magistrala de comenzi comanda necesară pentru citire din
memorie;
memoria internă primeşte comanda şi preia de pe magistrala de date valoarea, caută
adresa corespunzătoare, preia conţinutul locaţiei respective şi depune valoarea citită pe
magistrala de date;
memoria internă depune pe magistrala de comenzi comanda de încheiere a citirii;
microprocesorul primeşte mesajul memoriei interne de încheiere a citirii şi citeşte
valoarea depusă de pe magistrala de date.
Din punct de vedere funcţional, calculatorul are urmatoarea schemă functională:

238
Modelul functional al masinii lui John von Neumann

Este compus din:


a. Unitatea Centrală (UC) compusă din:
1. Unitatea de memorie internă(UM):
Memorie ROM;
Memorie RAM;
2. Unitatea centrală de prelucrare(UCP):
Unitatea de comandă şi Control(UCC);
Unitatea aritmetică şi logică(UAL).
b.Sistemul de intrare-ieşire(SI/O) compus din:
1. Medii de stocare;
2. Dispozitive periferice;
3. Dispozitive pentru accesarea mediilor de stocare:
i. Dispozitive pentru interfaţa cu utilizatorul:
Dispozitive periferice de intrare(DP/I);
Dispozitive periferice de ieşire(DP/O);
ii. Interfeţe;
iii. Memoria externă(ME);
iv. Magistrale de transmitere a comenzilor de control, a informaţiilor şi
instrucţiunilor.

239
Structura UCP
1. Unitatea de memorie internă(UM) este cea mai importantă şi costisitoare componenta
fizică.
Caracteristicile memoriei interne sunt:
dimensiunea;
timpul maxim de răspuns (depinde de tehnologia de construcţie a cip-urilor de
memorie).
Din punct de vedere funcţional, memoria internă a unui calculator personal este alcătuită din
două componente: memoria RAM şi memoria ROM.
Memoria ROM (Read Only Memory) poate fi citită, dar nu poate fi scrisă de către utilizator.
Sunt memorate în ROM programe specifice sistemului de operare. Este nevolatilă. Programele
preluate din ROM sunt transferate în RAM de unde apoi sunt executate.
Se întâlnesc diverse tipuri de memorii ROM:
Memoria PROM (Programmable Read Only Memory)
Cipurile PROM sunt fabricate şi livrate ca elemente fuzibile intacte. Cipul este apoi adaptat
unei anumite aplicaţii folosind un programator de PROM-uri pentru arderea elementelor

240
fuzibile, conform cerinţelor software care trebuie codificat în cip. Efectele arderii unui cip
PROM sunt ireversibile.
Memoria EPROM (Erasable Programmable Read Only Memory) poate fi ştearsă şi cipul
poate fi refolosit pentru alte date sau programe. Memoria este ştearsă prin iluminarea cu raze
ultraviolete, ce pătrund printr-o fereastră a acestuia.
Memoria EEPROM (Electrically Erasable Programmable Read Only Memory) oferă un
avantaj important – cipurile EEPROM pot fi şterse şi reprogramate fără să fie scoase din
socluri. În locul unei surse puternice de umină ultravioletă, memoriile EEPROM au nevoie
pentru ştergere doar de o tensiune mai mare decât cea normală. Dezavantajul acestor memorii
îl reprezintă faptul că acestea pot fi modificate de un număr finit de ori.
Memoria flash este asemănătoare memoriei EEPROM, cu deosebirea că în cazul
ştergerii memoriei va fi folosită tensiunea normală din interiorul calculatorului.
Memoria RAM (Random Acces Memory) este memoria propriu-zisă, la care ne referim
în mod uzual şi cu care operează toate programele utilizatorilor. Ea reprezintă un spaţiu
temporar de lucru unde se păstrează datele şi programele pe toată durata execuţiei lor.
Programele şi datele se vor pierde din memoria RAM după ce calculatorul va fi închis,
deoarece memoria este volatilă, păstrând informaţia doar cât calculatorul este sub tensiune. De
aceea programele şi rezultatele trebuiesc salvate pe dischete sau pe hard disc.
Mai există un tip de memorie numită CMOS care este o memorie de tip RAM, cu deosebirea
că aceasta consumă mai puţină energie electrică decât celelalte tipuri de RAM. Un calculator
are un mic acumulator ataşat ce va alimenta în permanenţă această memorie, chiar şi atunci
când acesta este oprit, pentru a putea păstra informaţiile din CMOS timp de 2-3 ani în cazul în
care calculatorul nu se deschide. Altfel, acest acumulator se va reîncărca.
Ea foloseşte la memorarea informaţiilor necesare BIOS-ului:
capacitatea memoriei interne,
tipul unităţilor de disc flexibil,
tipul şi capacitatea discului hard,
configuraţia calculatorului,
ora curentă, data curentă.
Memoria pe care calculatorul crede că o are, dar care nu există în realitate se numeşte
memorie virtuală. Majoritatea PC-urilor moderne folosesc tehnica numită “paginare la
cerere”, implementată de microprocesoarele Intel, care au posibilitatea să urmărească
conţinutul memoriei în timp ce acesta este transferat între disc şi memorie în blocuri de 4 KB.
După ce memoria reală se umple, sistemul de memorie virtuală copiază conţinutul uneia sau

241
mai multor pagini pe disc, atunci când este nevoie de mai mult spaţiu în memorie. Când
sistemul are nevoie de datele conţinute în blocurile copiate pe disc primele pagini utilizate
folosite sunt copiate pe disc şi, în locul lor, sunt aduse pe disc paginile invocate de calculator.
Numele acestei tehnici este “paginare la cerere”, deoarece comutarea datelor se face numai
atunci când microprocesorul încearcă să obţină accesul la o adresă care nu este disponibilă în
memorie.
Sistemul de operare Windows foloseşte un sistem de paginare bazat pe algoritm de tip “cel
mai puţin recent folosit”, aceasta însemnând că gestionarul de memorie virtuală din Windows
(VMM–Virtual Memory Manager) stabileşte ce date vor fi transferate pe disc în funcţie de
momentul în care au fost folosite acestea de sistem. Sistemul Windows VMM păstrează şi o
tabelă cu paginile de memorie virtuală, care specifică ce pagini sunt folosite de fiecare
aplicaţie, ce pagini sunt stocate în memoria reală şi ce pagini sunt stocate pe disc.
Fişierul folosit pentru memoria virtuală este numit fişier de schimb, deoarece este folosit
pentru transferarea datelor de pe disc în memorie şi din memorie pe disc, în funcţie de
necesităţile sistemului de operare.
Un fişier de schimb permanent îşi rezervă spaţiu pe disc şi îl ocupă indiferent dacă se rulează
sau nu sistemul de operare Windows.
Erorile de memorie care pot apărea într-un calculator sunt grupate în două categorii: erori soft
şi erori hard.
2. Unitatea centrală de prelucrare(UCP):
Unitatea de Comandă Control(UCC) a unui microprocesor controlează funcţionarea
microprocesorului ca sistem.
Această unitate primeşte instrucţiunile de la unitatea de intrare/ieşire şi le converteşte într-o
formă care poate fi înţeleasă de unitatea aritmetică şi logică.
Unitatea aritmetică şi logică(UAL) efectuează calculele matematice şi funcţiile logice,
preluând instrucţiunile decodificate de unitatea de control.
Cele mai puternice microprocesoare actuale adoptă o tehnologie numită “logică de predicţie a
ramurilor” (atunci când umple canalul de prelucrare paralelă, microprocesorul încearcă să
ghicească ramura de program pe care va continua executarea, apoi execută instrucţiunile mai
probabile).
O altă tehnologie folosită în executarea instrucţiunilor unui microprocesor este “arhitectura
scalară”, care îmbunătăţeşte calităţile funcţionale ale microprocesorului, mai mult decât o face
creşterea incrementală a vitezei.

242
În afara cantităţii de memorie pe care o aveţi instalată pe calculator, un alt aspect important
este viteza cu care microprocesorul poate să scrie date în memorie sau să extragă date din
aceasta.
Viteza microprocesorului este exprimată sub forma unei frecvenţe în megahertzi (Mhz), în
timp ce microprocesoarele de memorie sunt evaluate în nanosecunde.
Dimensiunea registrelor interne şi a magistralelor se măsoare cu ajutorul bit-ului (este cea mai
mică unitate de informaţie).
Memoria cache este mai apropiată de microprocesor decât memoria internă, evitându-se astfel
toate acele operaţiile intermediare.
Pentru microprocesoarele de mare performanţă, cea mai cunoscută tehnică de accelerare a
vitezei sistemului de memorie este utilizarea cache-ului. Un circuit special, numit controller
cache, încearcă să alimenteze continuu memoria cache cu instrucţiunile şi datele de care este
cel mai probabil să aibă nevoie microprocesorul în continuare. Dacă informaţiile cerute de
microprocesor se află deja în memoria cache, acestea pot fi obţinute fără stări de aşteptare.
Aspectele esenţiale ale unei memorii cache sunt: dimensiunea, organizarea logică, localizarea
şi modul de operare.
Dimensiunea cache cea mai utilizată este de 256 KB.
Cache-urile pot fi interne sau externe microprocesoarelor pe care de deservesc. Cache-ul
intern este integrat pe cipul microprocesorului. Cache-ul extern foloseşte cipuri de memorie şi
circuite de control externe.
b. Sistemul de intrare/ieşire(SIO) face legătura între microprocesor şi restul circuitelor din
calculator. Microprocesoarele utilizate în PC-uri folosesc două tipuri de conexiuni externe la
unităţile de intrare/ieşire: primul tip de conexiune formează magistrala de adrese, iar al doilea
formează magistrala de date. Dimensiunea magistralei de date (se măsoară în biţi) a
microprocesorului influenţează direct viteza cu care sunt transportate informaţiile. Ultimele
microprocesoare Pentium şi Pentium Pro au magistrale pe 64 de biţi. Numărul de biţi
disponibili pe magistrala de adrese influenţează cantitatea de memorie pe care o poate adresa
microprocesorul. Ultimele microprocesoare au magistrale de adrese de 64 de biţi.
1. Mediile de stocare:
Floppy discul are ca principiu de funcţionare: un mecanism de antrenare ce roteşte floppy
discul cu o viteză constantă, iar scrierea/citirea se realizează cu ajutorul a două capete de
citire/scriere care se poziţionează pe informaţiile plasate pe piste. Dischetele pot fi de 5,25 inci
sau 3,5 inci.
Noile PC-uri sunt echipate doar cu unităţi de dischete de 3,5 inci.

243
Componentele principale ale unei unităţi de dischete sunt un motor obişnuit care roteşte discul
şi un motor pas cu pas care poziţionează capetele de citire/scriere.
Dischetele de 3,5 inci folosesc un butuc metalic, cu un orificiu central pătrat de antrenare care
se potriveşte cu axul unităţii de dischete. Tăietura dreptunghiulară din butuc permite
mecanismului unităţii de dischete să determine fără ambiguităţi alinierea radială a discului şi
serveşte ca referinţă mecanică pentru poziţia datelor pe disc.
Toate unităţile de dischete actuale folosesc două capete de citire/scriere, care prind la mijloc
discul şi citesc sau scriu date pe oricare dintre cele două feţe ale dischetei.
Acest tip de dischetă conţine şi o clapetă de protecţie la scriere care permite ca discheta să fie
transformată într-un mediu cu acces numai la citire.
Viteza de rotaţie a unei dischete de 3,5 inci este de 300 RPM, rata de transfer a datelor este de
500 Kbps, iar numărul pistelor este 80.
Hard-discul (disc fix, disc Winchester) este incorporat în cutia care conţine unitatea centrală.

Figura 4
Principalele caracteristici ale hard-discului sunt:
capacitatea de stocare a informaţiilor (PC Data Handling);
timpul de căutare (seek time);
rata de transfer a sistemului gazdă;
rata de transfer a hard-discului (media rate);
numărul de rotaţii pe minut;
cantitatea de memorie cache.

244
Structura discului
Discul poate fi analizat din punct de vedere fizic (construcţie, părţi
componente, mod de funcţionare) şi logic (structura logică a informaţiei,
modalităţile de accesare a informaţiei stocate, factorii care afectează
performanţele discului).
Parametrii ce caracterizează discul sunt:
- cantitatea de informaţii ce poate fi memorată [Kb, Mb, Gb];
- timpul de acces la informaţie [ms];
- viteza de transfer a informaţiei din şi spre memoria RAM [Kb/s], baud.
Structura fizică a discului
Un disc se compune din:
- platane cu una sau două feţe de înregistrare;
- numărul de capete de citire/scriere, egal cu numărul de feţe de înregistrare;
- o furcă de acces pe toată suprafaţa platanului;
- motor pentru rotirea platanului;
- motor pentru acţionarea furcii cu capetele de citire/scriere;
- controller pe placa logică (placa sistem), care comandă întregul sistem;
- suprafeţele de înregistrare ale unui disc sunt împărţite în cercuri concentrice, fiecare cerc
numindu-se pistă (track).
Fiecare pistă este adresată fizic printr-o pereche de numere întregi reprezentând
numărul suprafeţei, respectiv numărul curent al pistei.
Numerotarea suprafeţelor se face de la zero, de sus în jos, iar pistele se
numerotează începând cu zero - numărul pistei de rază maximă - până la
pista de rază minimă.
Numărul maxim de bytes memoraţi pe o pistă este fix, de aceea stabilitatea informaţiei
este mai bună cu cât pista are raza mai mare.
Mulţimea pistelor având acelaşi număr pe toate suprafeţele de înregistrare se numeşte
cilindru (cylinder). Cilindrii se memorează de la zero, începând cu cel de diametru maxim,
crescător, până la cel de diametru minim.
Suprafeţele de înregistrare ale unui disc sunt împărţite radial în sectoare.
Fiecare disc este adresat prin (x, y, z), cu proprietatea că x, y, z ∈ N, unde:
- x reprezintă numărul cilindrului;
- y reprezintă numărul suprafeţei;
- z reprezintă numărul sectorului.
Numărul maxim de bytes dintr-un sector este fix având valori date: 128,
256, 512, 1024.

245
Sectorul reprezintă lungimea ocupată pe pistă de cantitatea maximă de
bytes citiţi/scrişi la o singură accesare a discului.
Modularea semnalului de înregistrare este realizată de următoarele sisteme:
MFM - Modificed Frequancy Modulation;
RLL - Run Langth Limited;
ARLL - Advanced Run Langth Limited.
Un rol important în "comprimarea" informaţiei pe suprafeţe îl are sistemul de modulare
a semnalului de înregistrare.
Factorul de întreţesere (interleave factor) este un număr natural egal cu 1 plus
numărul de sectoare cuprinse între două sectoare cu adrese succesive, în ordinea de parcurgere
a discului, inversă acelor de ceasornic.
Două sectoare cu adrese succesive nu sunt în mod obligatoriu vecine pe suprafeţele de
înregistrare ale discului, datorită diferenţei dintre timpul de transfer al datelor şi timpul de
citire/scriere efectivă.
Formatarea fizică [physical low-level formating]
Operaţia de scriere a adresei şi a celorlalte componente ce alcătuiesc preambulul sectoarelor,
se numeşte formatare fizică a discului care este executată de controller-ul discului realizată la
comanda sistemului de operare, FORMAT C:/W, de utilitarul NORTON SAFE FORMAT
(pentru dischete) sau cu comanda FORMAT din SETUP-ul computerului.
Noţiunile pistă [track], cilindru [cylinder], sector, factor de întreţesere şi formatare
fizică se referă la capacitatea de stocare a discului.
Noţiunile timp de căutare [seek time], latenţa medie [average latency] şi rata de
transfer definesc timpul de acces şi viteza de transfer a datelor de pe disc.
Timpul de căutare [seek time] reprezintă timpul necesar capului de citire/scriere
pentru a se deplasa de la pista pe care se găseşte, la pista ce trebuie accesată.
Se mai utilizează şi următoarele noţiuni:
- timpul de căutare a unei piste vecine [track-to-track seek time];
- timpul de acces [access time];
- timpul mediu de acces [average access time].
ale căror semnificaţii rezultă chiar din denumire.
Latenţa medie [average latency] reprezintă timpul necesar discului pentru a efectua o
jumătate de rotaţie.
- viteza de rotaţie a HDD este de 3600 rot/min, deci latenţa medie este 8,3 ms;
- viteza de rotaţie a FDD este de 300 rot/min, deci latenţa medie este 100 ms.

246
Rata de transfer reprezintă viteza cu care este transferată informaţia de pe disc în
memoria RAM, (unitatea de măsură este Mb/sec). Ea depinde de viteza de rotaţie a discului şi
de densitatea de memorare a informaţiei. Viteza medie a HDD este de aprox. 5 Mb/s, viteză
care poate creşte de 2-3 ori în cazul unei interfeţe ESDI (Enhanced Small Device Interface).
Structura logică a discului
Structura logică a discului reprezintă organizarea discului, caracteristicile acestuia şi modul
de utilizare. Ea este descrisă în tabela de adrese care specifică:
- partea ocupată şi partea liberă a discului;
- partea neutilizabilă datorită unor defecţiuni (bad-uri) fizice.
Topologic, structura logică de înregistrare a informaţiei pe disc presupune două zone
disjuncte:
- zona sistem [system area] care conţine tabela de adrese şi alte informaţii necesare
sistemului de operare pentru a accesa rapid şi eficient informaţia de pe disc;
- zona de date [data area] care conţine datele propriu-zise structurate conform sistemului
de căutare şi regăsire a informaţiei, specifică sistemului de operare care a creat zona
sistem.
Discul logic şi discul fizic [logical drive- physical drive]
Discul fizic este material, poate fi accesat doar la nivel de BIOS pe baza tripletului:
- numărul suprafeţei de înregistrare;
- numărul cilindrului;
- numărul sectorului.
Zona sistem a discului conţine tabela de partiţii şi unul sau mai multe discuri logice.
Discul logic este un ansamblu de informaţii organizate pentru a fi recunoscute şi
accesate de sistemul de operare MS-DOS cu ajutorul identificatorului.
Discurile logice recunoscute de sistemul de operare MS-DOS sunt:
- floppy disk, FDD, create pe discuri flexibile;
- HDD create pe discuri fixe;
- non-disc, discuri RAM create în memoria internă sau pe benzi, cu ajutorul unor
programe care emulează mecanismul standard de disc;
- asignate, create pe diferiţi suporţi fizici prin comanda ASSIGN;
- substituite, create pe diferiţi suporţi fizici, prin comanda SUBST;
- fantomă, create pe diferiţi suporţi fizici;
- de reţea, create şi accesate de programele de reţea [Network Support Software];

247
- codificate [encrypted], create şi accesate de utilitarul Norton Diskreet ca discuri
Ndisk; sunt fişiere/cataloage localizate pe un disc logic existent, a căror zonă de date este
codificată pe baza unei parole dar pe care sistemul de operare MS-DOS "le vede" ca discuri
logice distincte de suportul lor.
Fiecare HDD logic este prevăzut cu o zonă sistem care conţine:
- tabela de partiţii;
- înregistrarea de încărcare;
- tabela de alocare a fişierelor – FAT (File Allocation Table) în dublu exemplar;
- catalogul principal.
Tabela de alocare a fişierelor şi catalogul principal conţin "contabilitatea" [Bookkeeping]
sistemului de operare. Zona minimă accesibilă pe disc este sectorul; numărul discurilor este
foarte mare, de aceea soluţia memorării adreselor lor reprezintă o soluţie ineficientă. Din acest
motiv s-a introdus noţiunea de cluster, care reprezintă unitatea de măsură a alocării
informaţiei şi este format din grupul de sectoare adiacente alocabile unui fişier. Fiecare cluster
corespunde unei poziţii din tabela de alocare a fişierelor.
Adresa pe disc a unui cluster corespunde cu numărul său; clusterele sunt numerotate de la
doi în ordine secvenţial crescătoare.
Dimensiunea unui cluster este stabilită în timpul formatării logice, (poate fi de 1, 2, 4, 8 Ko
sau chiar de 128 Ko în cazul unui disk RAM) şi depinde de:
- dimensiunea discului logic;
- timpul de acces;
- gradul de utilizare a spaţiului pe disc.
Unitatea de memorare minimă alocabilă este cluster-ul ceea ce produce pe de-o parte
micşorarea timpului de acces iar pe de altă parte neutilizarea integrală a spaţiului pentru că rar
se întâmplă ca mărimea fişierului să fie un multiplu de cluster; zona rămasă neocupată este
zona moartă [clack area], nevăzută de sistemul de operare şi propice aşezării viruşilor.
Cu cât dimensiunea clusterelor va fi mai mare, cu atât timpul de acces se
va micşora, iar spaţiul ocupat de zonele moarte de la sfârşitul fişierelor, deci
spaţiul neutilizabil, va creşte.
Zonele moarte sunt zonele de aşezare a viruşilor, de aceea se recomandă iniţializarea
acestor zone utilizând aplicaţia Norton WipeInfo.
Din punctul de vedere al sistemului de operare, un cluster se poate afla în una din următoarele
stări:
- liberă, când nu este alocat unui fişier sau catalog;

248
- ocupată, atunci când este alocat;
- defectă, când cel puţin unul din sectoarele din componenţa sa dă erori de
citire/scriere.
Pentru a specifica faptul că un cluster e ultimul (conţine ultima informaţie)
din fişier, acesta va fi marcat cu EOF.
Starea de defecţiune a unui sector se stabileşte prin evaluarea şi compararea valorii
indicelui de redundanţă ciclică. [CRC-Cyclic Redundancy check]; valoarea CRC este evaluată
ca o sumă de control a valorilor biţilor ce modifică informaţia scrisă.
În memoria internă se înregistrează valoarea CRC a unui cluster, apoi se
scrie pe HDD clusterul şi se citeşte din nou valoarea CRC care trebuie să fie
egală cu cea iniţială. Acest lucru se realizează în cazul utilizării următoarelor
aplicaţii: Setup, Norton Safe Format, Norton Disk Doctor, când este activă
comanda SET VERIFY ON sau la comanda Copy *.*/V.
Informaţiile necesare sistemului de operare pentru a gestiona starea clustere-lor şi zona de
date a HDD sunt memorate în tabela de alocare a fişierelor.
Tabela de alocare a fişierelor (FAT-File Allocation Table) - este lista în care sistemul de
operare memorează statutul fiecărui cluster din zona de date a discului logic. Este singura
componentă a sistemului de gestiune a sistemului de operare MS-DOS păstrată în două
exemplare pentru a creşte siguranţa şi fiabilitatea sistemului.
FAT-ul conţine atâtea înregistrări câte clustere are zona de date a discului logic.
Memorarea adreselor se numeşte listă înlănţuită iar clusterele ale căror adrese alcătuiesc o
astfel de listă formează lanţul de clustere alocat fişierului respectiv. Ruperea lanţului prin
schimbarea adresei din FAT face imposibilă găsirea restului fişierului din lanţul "rupt";
sistemul de operare MS-DOS păstrează o copie şi de aceea este posibilă refacerea lanţului
defect prin utilizarea aplicaţiilor Norton Disk Doctor sau Disk Editor.
Gestiunea zonei de date a unui disc logic presupune memorarea adreselor de început ale
lanţurilor de clustere alocate fişierelor, în catalogul principal.
Catalogul principal [The Root Directory] - este lista în care sistemul de operare
memorează, pentru fiecare fişier şi catalog adresa primului cluster din lanţul de clustere
asociat, împreună cu alte informaţii utile unei gestiuni complete şi fiabile a zonei de date, a
fişierelor şi cataloagelor. El este ultima componentă a zonei sistem a discului logic şi este
poziţionat imediat după a doua copie a FAT-ului.
Înregistrarea catalogului principal are următoarele câmpuri:
nume, extensie, atribute, rezervat, timp, data, adresa, dimensiunea.

249
Dimensiunea şi locaţia catalogului principal sunt fixate în timpul formatării logice şi pot fi
modificate doar printr-o nouă formatare.
Înregistrările catalogului principal pot fi:
- neutilizate - nici o înregistrare neutilizată nu se poate găsi printre înregistrările active;
- referire la un fişier sau la un catalog secundar [subdirectory];
- referire la un fişier sau catalog şters.
În acest caz, primul bit din câmpul nume al respectivei înregistrări conţine litera grecească
σ care în Norton UnErase este figurat prin "?".
Marcarea numelui fişierului sau catalogului şi iniţializarea cu zero a listei sale de adrese
din cele două copii FAT sunt singurele acţiuni pe care le face sistemul de operare când şterge
un fişier sau catalog.
Deoarece conţinutul lanţului de clustere asociat nu este afectat în cazul în care nu a avut
loc o suprascriere iar informaţiile privind adresa cluster-ului de început şi dimensiunea
fişierului (memorate în catalogul principal) nu sunt distincte, refacerea automată a unui fişier
şters este o sarcină uşoară pentru programul UnErase.
Înregistrarea de încărcare [The Boot Record] reprezintă conţinutul
primului sector al oricărui disc logic, aici sunt memorate informaţii
importante pentru accesarea corectă al discului fizic pe care este localizat
discul logic, precum şi fişierele sistem ale sistemului de operare.
Pe dischetă există un singur disc logic, de aceea înregistrarea de încărcare coincide cu
începutul fizic şi logic al acesteia.
Pe un HDD, existând mai multe discuri logice, există tot atâtea înregistrări de încărcare
localizate în primul sector al discului logic corespunzător.
Înregistrarea de încărcare conţine informaţii privind:
- numărul de bytes pe sector;
- numărul de sectoare pe cluster;
- numărul de suprafeţe de înregistrare;
- identificatorul sistemului de operare;
- dimensiunea FAT-ului şi a catalogului principal.
Un disc sistem sau disc boot-abil conţine fişierele sistemului de operare - (io.sys, ms
dos.sys, ibm bio.com, ibm dos.com şi command.com).
Tabela de partiţii [Partition Table]

250
Înainte ca sistemul de operare să poată fi instalat pe HDD, un program de partiţionare (de
cele mai multe ori programul FDISK din DOS) memorează pe primul sector fizic al acestuia,
adică în sectorul (0,0,1) o structură care-l descrie ca un set de una sau mai multe diviziuni
numite partiţii. Această structură se numeşte tabelă de partiţii. Tabela de partiţii este cea mai
importantă entitate de pe HDD şi ea conţine:
- numărul discurilor logice localizate pe HDD;
- adresele fizice de început şi de sfârşit ale acestora;
- adresele logice de început;
- numărul de sectoare ale fiecărui HDD;
- definirea discului sistem.
Dacă tabela de partiţii este defectă sistemul nu poate fi încărcat de pe HDD iar conţinutul
său este inaccesibil.
În timpul operaţiei de încărcare, BIOS-ul citeşte programul principal de încărcare care, pe
baza tabelei de partiţii, află ce partiţie conţine sistemul de operare ce trebuie încărcat şi unde
este localizată înregistrarea sa de încărcare.
Tabela de partiţii, dacă există, este prima componentă a zonei sistem a unui disc logic. Ea
este creată şi localizată înainte de formatarea logică.
Formatarea logică [logical formatting] - reprezintă operaţia de dimensionare, localizare
şi iniţializare a înregistrării de încărcare a celor două copii ale tabelelor de alocare a fişierelor
şi a catalogului principal.
Formatarea logică este realizată, pentru dischete şi HDD de aplicaţia sistemului de operare
format.com sau de utilitarul Norton Safe Format.
Un hard-disc este format din unul sau mai multe discuri ce se rotesc unitar pe un singur
ax, numit dispozitiv de antrenare (spindle), care este conectat direct la un motor.
Există două metode de înregistrare a datelor: înregistrare la viteză unghiulară constantă şi
înregistrare cu viteză liniară constantă.
Lungimea sectoarelor variază în cazul vitezei unghiulare constante, dar rămâne aceeaşi în
cazul vitezei liniare constante. Numărul de sectoare este acelaşi pentru toate pistele în cazul
vitezei unghiulare constante, dar se modifică în cazul vitezei liniare constante.
Înregistrarea cu viteză liniară constantă este folosită pentru medii de capacitate mare pentru
care nu este important accesul aleatoriu rapid, de exemplu compact-discul.
Hard-discurile actuale folosesc un compromis între înregistrarea cu viteză unghiulară
constantă şi înregistrarea cu viteză liniară constantă.

251
Noile hard-discuri se rotesc cu viteze de 5400 sau 7200 RPM (rotaţii pe minut), ceea ce ar
presupune un timp de aşteptare ce poate ajunge la 5,6 milisecunde.
Viteza de rotaţie a hard-discului influenţează şi viteza cu care pot fi citite continuu datele de
pe disc. Rata de transfer a datelor se măsoară în megaocteţi pe secundă.
Pentru fiecare faţă a discurilor este folosit un cap de citire/scriere. Atât timp cât discurile se
rotesc, capetele de citire/scriere se află la o distanţă de câteva milionimi de inci de suprafaţa
discului.
Discurile sunt supuse la deteriorări cauzate de căderea capetelor de citire/scriere în momentul
opririi. Pentru majoritatea hard-discurilor există o zonă dedicată de aterizare (landing zone),
pe care nu sunt stocate date.
Parcarea capului (head parking) presupune activarea unei comenzi software pentru aducerea şi
blocarea capului de citire/scriere în zone de aterizare până la oprirea discului, evitându-se în
acest fel deteriorarea mediului de stocare.
De fiecare dată când discul efectuează o rotaţie completă, capul trasează un cerc complet pe
suprafaţa acestuia, cerc ce poartă denumirea de pistă.
O stivă verticală de piste poartă denumirea de cilindru.
Numărul de cilindri ai unei unităţi de hard-disc este egal cu numărul pistelor de pe fiecare
disc. Acest număr este stabilit de producătorul hard-discului în timpul fabricării.
Majoritatea sistemelor de discuri împart fiecare pistă în arce mai scurte, numite sectoare.
Sectorul este unitatea de bază pentru cantitatea de informaţii stocată pe un disc.
Sistemul de operare DOS foloseşte ca unitate de măsură pentru fişierele stocate pe disc
clusterul, care este format din unul sau mai multe sectoare.
Raportul dintre lungimea unui sector şi distanţa dintre începutul a două sectoare succesive din
punct de vedere logic se numeşte factor de întreţesere (interleave factor). De exemplu, dacă se
sare peste patru sectoare înainte de a se ajunge la sectorul căutat, factorul de întreţesere este
1:5 sau 5. Un disc în care nu se sare peste nici un sector are un factor de întreţesere 1:1.
Deoarece stabilirea unui factor de întreţesere prea mic afectează grav performanţele, cea mai
bună valoare ar fi 1:2 pentru calculatoarele echipate cu microprocesoare mai rapide.
Adresa fizică a fiecărui sector de pe disc este dată de cele trei valori: cilindrul, capul şi
sectorul.
Pentru adresarea datelor de pe un disc, se foloseşte adresarea pe blocuri logice (logical block
addressing). Conform schemei LBA, fiecare sector de pe disc este numerotat.
PC-urile se aşteaptă ca sectoarele hard-discurilor să aibă dimensiunea de 512 octeţi. Această
dimensiune limitează capacitatea discurilor cu interfeţe ATA şi SCSI la 8 GB.

252
Majoritatea PC-urilor stochează parametrii hard-discurilor în memoria CMOS de configurare.
Controllerul citeşte parametrii din memoria CMOS şi îi foloseşte pentru accesul corect la disc.
Prin divizarea discului în mai multe partiţii, posibilităţile logice de adresare a unui disc pot
creşte de patru ori, în limitele adresabilităţii fizice.
Viteza de acces şi rata de acces sunt probleme de proiectare, dar limitele sunt determinate de
probleme mecanice. Cea mai bună cale de depăşire a acestor bariere mecanice este folosirea
unui cache. Cache-urile sunt clasificate în două categorii – software şi hardware. Cache-urile
software folosesc o parte a memoriei principale a calculatorului. Cache-urile hardware
folosesc memorii proprii, dedicate. Cache-urile software au un avantaj de performanţă prin
faptul că operează după interfaţa de disc şi magistrala de extensie, pe când informaţiile
păstrate în cache-ul hardware, chiar dacă sunt disponibile imediat, sunt încetinite prin interfaţă
şi prin magistrala de extensie.
De exemplu, sistemul de operare Windows 95 permite stabilirea cantităţii de memorie
dedicată cache-ului.
Este recomandat a se folosi un cache hardware mare pentru un server de disc partajat de mai
mulţi utilizatori.
În legătură cu comprimarea datelor, sistemele de comprimare pentru discuri folosesc
tehnologiile de comprimare a datelor pentru creşterea capacităţii aparente a discurilor. Acestea
funcţionează prin crearea unui disc virtual cu capacitate mărită, cu care se poate lucra ca şi
cum ar fi un disc obişnuit. Sistemul de comprimare asigură automat comprimarea şi
decomprimarea datelor în timpul lucrului. Informaţiile sunt stocate pe discul fizic într-o formă
comprimată, dar aceasta este invizibilă pentru utilizator. Raportul de comprimare reprezintă o
comparaţie între spaţiul de stocare necesar pentru informaţiile comprimate şi spaţiul necesar
pentru datele necomprimate.
Unităţile AV au fost construite în scopul stocării datelor audio şi video. Aceste unităţi au
capacităţi foarte mari, dar cel mai important lucru este viteza de acces. Spre deosebire de hard-
discurile obişnuite, care permit accesul instantaneu la date aleatorii, unităţile AV sunt
optimizate pentru accesul secvenţial la viteze foarte mari.
Banda magnetica
Banda magnetica-magnetic tape (MT) a fost printre primele suporturi utilizate ca memorie
secundara. MT reprezinta practic o panglica confectionata dintr-un material plastic numit
mylar care este acoperit cu un material magnetic. Informatia este organizata pe 9 piste
longitudinale dintre care 8 pentru date si una pentru bitul de paritate transversala, citirea si
scrierea datelor fiind realizate de catre noua capete magnetice

253
Compact-discul a fost creat la începutul anilor 1980. CD-urile reprezintă inima tehnologiilor
multimedia, reprezentând totodată elementul central pentru digitizarea şi automatizarea
sistemelor fotografice.

La baza sistemelor CD-ROM stă tehnologia optică. Pentru creşterea spaţiului de stocare
disponibil pe un disc, sistemul CD foloseşte înregistrarea cu viteză liniară constantă. Discul se
roteşte mai repede pentru pistele din interior decât pentru cele din exterior, astfel că, viteza de
rotire a discului variază de la 400 RPM (rotaţii pe minut) pentru pistele din interior la 200
RPM pentru pistele din exterior.
Capacitatea de stocare a CD-urilor este împărţită în sectoare, un CD având aproximativ
315.000 de sectoare (pentru 70 de minute de muzică).
O sesiune este un segment unic înregistrat pe un CD şi poate conţine mai multe piste. Orice
sesiune poate conţine date, secvenţe audio sau imagini.

254
Un compact disc poate conţine până la 99 de piste, iar o pistă poate conţine numai una dintre
formele de stocare (audio, video sau date). Fiecare pistă este formată din cel puţin 300 de
cadre mari (4 secunde de redare audio).
Compact discurile pot fi de mai multe tipuri: CD-Digital Audio, CD- ROM (CD- Read Only
Memory), CD-Recordable, CD-Erasable, Photo CD şi DVD.
Discul CD-DA conţine aproximativ 70 de minute de muzică stereo, cu un domeniu de
frecvenţe echivalent cu al staţiilor radio FM – limita superioară este puţin peste 15 MHz iar
limita inferioară apropiată de zero.
Discul CD-ROM livrează date din alte surse către calculator. Datele de pe un CD-ROM nu
mai pot fi modificate după ştanţare. Adânciturile pentru stocarea datelor sunt definitive.
Unităţile CD-ROM folosesc alte circuite de corectare a erorilor decât echipamentele stereo.
Spre deosebire de unităţile CD-DA, în care erorile sunt corectate în cadrele mici, în unităţile
CD-ROM erorile sunt corectate în cadrele mari (98 de cadre mici sunt grupate pentru a forma
un cadru mare). Pentru a căuta datele necesare de pe un compact disc este nevoie de o
interfaţă, care, de cele mai multe ori, este SCSI sau ATAPI. În schimb, nici una dintre
interfeţe nu este necesară în cazul unui sistem de redare audio.
Pentru majoritatea recorderelor CD, fluxul de date nu poate fi întrerupt după ce operaţia de
scriere a început. O întrerupere în fluxul de date poate genera erori de înregistrare. Pentru
folosirea capacităţii maxime posibile ale unui CD, este de dorit a se reduce numărul de sesiuni
în care se împarte un disc, deoarece fiecare sesiune iroseşte cel puţin 13 MB pentru zonele de
introducere (lead–în) şi de încheiere (lead-out). Este recomandat ca orice program rezident
aflat în memorie (programele de protejare a cranului (screen savers), alarmele (popup
reminders) şi programele de comunicaţii) să fie descărcat, astfel încât, PC-ul să se ocupe
numai cu procesul de scriere. Înainte de scrierea CD-ului este recomandat să se verifice faptul
că fişierele ce se doresc a fi transferate pe CD nu sunt fragmentate.
Programul de creare a CD-ului organizează datele în vederea scrierii pe disc. Pe măsură ce
trimite informaţiile către unitatea CD-R, programul adaugă şi informaţiile de control necesare
pentru crearea formatului corespunzător al discului. La terminarea scrierii, programul
finisează operaţia de înregistrare, astfel încât discul să poată fi redat.
Pentru prevenirea pierderii discurilor din cauza insuficienţei datelor, majoritatea programelor
pentru producerea discurilor CD-R master efectuează o testare a sesiunii de înregistrare
înainte de a scrie datele pe disc.

255
CD-Erasable seamănă mai mult cu un hard-disc decât cu o unitate CD-R, deoarece tabelul
de conţinut poate fi actualizat în orice moment, astfel încât se pot adăuga fişiere şi piste fără să
fie necesare informaţiile suplimentare ale unor noi sesiuni.
Discurile Photo CD sunt folosite ca sisteme de stocare pentru imaginile vizuale. Ultimele
echipamente Photo CD au fost modificate, astfel încât să poată reda şi discuri audio.
Aparatele Photo CD sunt proiectate la fel ca echipamentele audio – ele reproduc imaginea,
fără să o manipuleze. Elementele de control cele mai avansate permit oprirea la o anumită
imagine sau parcurgerea discului în căutarea unei imagini.
Firma Kodak a dorit să poată oferi un catalog de imagini în miniatură şi să poată oferi imagini
cu calitatea echivalentă a imaginilor TV, precum şi stocarea imaginilor cu rezoluţie înaltă, fără
să se piardă timp pentru conversiile de la o rezoluţie la alta. Soluţia a fost stocarea pe disc a
mai multor copii ale imaginii, la diferite rezoluţii, astfel încât sistemul nu trebuie decât să
redea imaginea la rezoluţia cerută.
Pentru discurile Photo CD, rezoluţia maximă a oricărei imagini este de 3072 pe 2048 de
pixeli.
Deoarece sistemul Photo CD a fost proiectat pentru redarea prin intermediul televizorului,
rezoluţia pentru imaginea de bază este de 768 pe 512 pixeli.
Sistemul DVD (Digital Versatile Disc) oferă o capacitate de 4,3 gigaocteţi. Având ca
destinaţie iniţială stocarea filmelor, formatul DVD acceptă date numerice de orice tip, inclusiv
produsele multimedia interactive. Ca şi în cazul CD-urilor, fiecare aplicaţie are un nume
propriu: DVD-Audio, DVD-Video, DVD-ROM şi DVD-RAM (un sistem de înregistrare
asemănător cu sistemul CD-R).
Spre deosebire de CD-urile obişnuite, discurile DVD sunt formate din două discuri lipite,
fiecare disc este înregistrat pe ambele părţi, deci, discul rezultat are patru suprafeţe diferite de
înregistrare.
Viteza de rotaţie a discului variază de la 600 RPM, pe marginea exterioară a discului, la 1200
RPM, pe marginea interioară a acestuia. Rata reală de transfer este de aproximativ 9,8 MB/s.
Interfaţa predominantă pentru unităţile CD şi DVD este în prezent ATAPI.

2. Dispozitivele periferice
Dispozitivele periferice asigură introducerea în calculator a informaţiilor de pe suporturi
externe şi extragerea informaţiilor din calculator şi depunerea lor pe suporturi externe.

256
Figura 5
Conectarea dispozitivelor periferice la magistralele de sistem
Dispozitivele periferice pentru accesarea mediilor de prelucrare sunt functie de suporturile pe
care le prelucrează.
Suporturile de înregistrare sunt medii materiale capabile să păstreze, permanent sau temporar,
informaţii. Suporturile pot fi reutilizabile (cele magnetice) sau nereutilizabile (de exemplu,
hârtia).
Suporturile magnetice, înregistrând informatie, contribuie la cresterea capacitătii de memorare
a unui sistem de calcul. De aceea, se spune că ele alcătuiesc memoria externă a unui sistem de
calcul. Spre deosebire de memoria internă, continutul celei externe nu se pierde o dată cu
întreruperea curentului electric. În plus, memoria internă este cea cu care lucrează direct
unitatea centrală, deci, dacă este necesar să fie prelucrate informaţii din memoria externă
(dischetă, disc magnetic), acestea se vor transfera întâi în memoria internă a calculatorului.
Discul magnetic (hard-disk-ul) nu trebuie confundat cu memoria internă chiar dacă se găseste
în interiorul calculatorului.
Dispozitivele periferice de intrare(DP/I) asigură citirea informaţiilor de intrare (date
şi programe) de pe medii externe şi introducerea lor în memoria calculatorului în reprezentări
interne adecvate fiecărui tip de dată.
Dispozitivele de intrare sunt:
-tastatura,
-mouse-ul,
-microfonul;
-creionul optic(Light pen),
-Trackball(bila rulantă) un mouse aşezat pe spate;

257
-Touchpad suprafaţă sensibilă la atingere;
-Joystick maneta cu trei grade de libertate;
-scanner-ul (dispozitiv specializat în introducerea de imagini), -cititorul de disc compact (CD-
ROM),
-unitatea de dischetă (asigură citirea sau scrierea informatiei pe dischetă, deci este un
dispozitiv de intrare-iesire),
-dispozitivul de citire-scriere pe hard-disk (disc magnetic),
unitatea de ZIP. Aceasta din urmă este un dispozitiv de citire-scriere care prelucrează un
suport magnetic asemănător cu o dischetă, dar cu o capacitate mult mai mare - 100 MO,
În timp de dischetele obisnuite au 1.44 Mo. Capacitatea uzuală a unui CD (Compact
Disk) este de 650 Mo, ceea ce îl face foarte util în retinerea de programe şi informaţii audio.
Pentru înregistrarea informaţiilor multimedia ce contin imagini video, care ocupă un
spatiu mai mare (de exemplu, pentru codificarea unui film în format MPEG sunt necesari
aproximativ 4Go, se utilizează uzual un suport optic de capacitate mai mare, DVD-ROM-ul
(Digital Versatile Disk).
Dintre dispozitivele periferice de intrare mai vechi amintim:
-cititorul de cartele - cartela era un suport din hârtie mai rigidă,
-cititorul de bandă de hârtie-informaţiile se înregistrau pe bandă prin perforatii,
-unitatea de bandă magnetică-dispozitiv de intrare-iesire care prelucra o bandă magnetică
asemănătoare celei de magnetofon, dar de dimensiuni mai mari,
-unitatea de disc magnetic-un volum de disc magnetic era format din mai multe discuri
suprapuse, între care se putea deplasa dispozitivul de citire-scriere al unitătii (cap de citire-
scriere),
-casetofonul (mai ales pentru calculatoare personale familiale),
-terminalele de teletransmisie.
Dispozitivele periferice de iesire(DP/O) asigură depunerea informaţiilor din memoria
internă pe suporturi externe. Ele se vor trece din reprezentarea internă într-o formă accesibilă
omului. Dispozitivele de iesire diferă şi ele în functie de suportul folosit.
Dintre dispozitivele de iesire folosite astăzi amintim:
-monitorul, a cărui interfată fizică cu calculatorul foloseste o placă video; Monitorul numit şi
VDU-Video Display Unit este dispozitivul standadr de ieşire şi poate fi cu tub catodic şi
cristale lichide. Calitatea este determinată de:mărime(ţol-2,24cm), rezoluţie(pixeli),
frecvenţa(Hertz), aspectul ergonomic.
-Display screen;

258
-imprimanta matricială, cu jet, termică, laser. Calitatea depinde de:tip, viteza, alimentare cu
hârtie, rezoluţie, memoria proprie
-plotter-ul (pentru reprezentări grafice),
-unităti de dischetă,
-hard-disk şi ZIP (dispozitive de intrare-iesire),
-inscriptor de CD (care permite şi citirea CD-urilor).
Sistemele multimedia mai sunt dotate cu placă de sunet şi difuzoare dar la ele se pot
cupla şi alte dispozitive de introducere sau extragere de imagini şi sunete.
Dintre periferice de iesire vechi amintim: perforatorul de cartele, perforatorul de bandă de
hârtie, unitătile de bandă magnetică şi disc magnetic, casetofonul, terminale de teletransmisie
(minicalculatoare).
Pentru conectarea unui dispozitiv periferic la un sistem de calcul, trebuie să existe o
interfată fizică (de exemplu, placa video pentru monitor, placa de sunet pentru difuzoare etc.)
şi una logică.
Aceasta din urmă este un program care asigură utilizarea perifericului prin intermediul
sistemului de operare (partea de programe a sistemului de calcul) şi se numeste driver.

Floppy discul, discheta sau FDD

Unitatea de discheta se compune din:


- două motoare:-motor ce roteste discul;
- motor pas cu pas ce poziţionează capetele de citire-scriere;
- doua capete de citire – scriere.
V. rotatie = 300 rpm; Rata de transfer = 500 KB/s; Nr. Piste = 80.
Discheta (discul flexibil sau floppy disk-ul, prescurtat FD) este un disc dintr-un material
flexibil pe care este depus un strat de substantă usor magnetizabilă, cu două suprafete utile.
Discul magnetizabil este protejat de o anvelopă dintr-un material plastic, ale cărei dimensiuni
au evoluat de la 8 x 8 inch şi 5 1/4 x 5 1/4 inch la 3 1/2 x 3 1/2 inch, pentru dischetele cu
anvelopă rigidă care se folosesc în prezent (1 inch = 2.54 cm).
Discheta are un sistem de antrenare care face posibilă rotirea ei în unitate iar anvelopa are o
deschidere care permite capului de citire-scriere al unitătii să opereze asupra dischetei, în zona
dorită. O dischetă este organizată pe piste concentrice, fiecare pistă fiind împărtită în sectoare.
Deci o operatie de citire-scriere va fi efectuată asupra unui sector.

259
Densitatea de înregistrare a evoluat cronologic de la densitate simplă (SD, Simple Density) şi
dublă (DD, Double Density) la densitatea înaltă (HD) folosită astăzi, a cărei realizare tehnică
este mai preformantă decât precedentele. Fiecare tip de dischetă, în functie de dimensiune şi
densitatea de înregistrare, are un anumit număr de piste şi de sectoare pe pistă. Acestea se
stabilesc la formatare, operatia de pregătire a dischetei pentru înregistrare de informaţii.
Astfel, se poate determina capacitatea de înregistrare a dischetei ca numarul de piste *
numarul de sectoare pe pistă * numărul de octeti pe sector. Primele dischete (cu densitate
simplă) folosite la PC-uri aveau o capacitate de 360 KO, în timp ce capacitatea uzuală este în
prezent de 1.44 MO.
Pentru operatia de formatare (care determină stergerea vechiului continut al dischetei),
sistemele de operare pentru mini- şi microcalculatoare oferă o comandă specială - format.
Hard-disk-ul (HD) sau discul fix este un disc magnetic cu o constructie tehnologică foarte
precisă, o capacitate de memorare şi o viteză de acces foarte mari, care se încorporează în
calculator, constituind o memorie externă foarte utilă (pentru calculatoarele de tip PC).
Corespunzător pistelor de pe dischetă, pe discul fix apar cilindri, care sunt formati din piste
concentrice. Primele hard-disk-uri aveau o capacitate de câtiva zeci de Mo, astăzi ajungându-
se la zeci de GB.
Înaintea de aparitia discurilor magnetic fixe, calculatoarele personale se utilizau exclusiv cu
ajutorul dischetelor, fapt care avea câteva inconveniente: spatiul de memorie externă destul de
limitat nu permitea folosirea unor programe prea complexe şi imposibilitatea folosirii
calculatorului fără o dischetă pe care să se afle nucleul sistemului de operare.
Pe de altă parte însă, trebuie spus că după aparitia hard-disk-urilor, s-a dezvoltat şi industria
programelor de tip virus, menite să producă anomalii în exploatarea calculatorului, acestea
găsindu-şi un teren fertil de proliferare în conditiile în care continutul discurilor magnetice se
păstrează şi în absenta curentului electric, spre deosebire de memoria internă. Programele
virus se instalează în memorie, de unde pot infecta fişiere de pe suporturile magnetice
distrugând informaţii.
Ca o reactie la virusii informatici, au apărut programe antivirus, care detectează şi elimină
programele virus şi pot oferi facilităti suplimentare de protectie, cum ar fi semnalarea apariţiei
unui program care ar putea fi un virus sau chiar blocarea acţiunii acestuia. Uzual, în momentul
în care se creează un virus de obicei prin perfectionarea unuia deja existent se pune la punct şi
antidotul, care are la bază caracteristicile virusului creat. Fiecare program antivirus recunoaste
şi elimină o anumită listă de virusi; cum programele de tip virus evoluează continuu, este
recomandat ca şi antivirusii instalati pe calculator să fie actualizati periodic. Este de remarcat

260
faptul că ultimele programe antivirus sunt de dimensiuni mari şi se instalează cel mai adesea
de pe CD-uri.
Pentru ca un calculator să poată fi exploatat în mod eficient, partea esentială a sistemului său
de operare (numită uzual nucleu) trebuie să se găsească în memoria internă, pentru a fi
permanent disponibilă şi lansată în executie.
Imprimanta realizează tipărirea pe hârtie, sub formă de sucesiuni de caractere sau de
reprezentări grafice, a informaţiilor transmise din memoria internă a calculatorului. Tipurile de
imprimante diferă, marcând evolutia lor tehnologică: imprimante cu tambur, cu rozetă,
matriceale, cu jet de cerneală, laser, ultimele fiind rapide şi de o mare acuratete.
O imprimantă trebuie să contină un dispozitiv de antrenare a hârtiei, un dispozitiv de
imprimare şi un modul propriu de memorie care să permită retinerea temporară a unei cantităti
bine determinate din informatia transmisă spre tipărire. Primele tipuri de imprimante foloseau
o hârtie specială, de dimensiuni standard, cu găurele pentru antrenare, numită listing, dar
astăzi se foloseste hârtie obisnuită, sau chiar alte tipuri de suporturi de imprimare, cum ar fi
folia transparentă. Tipărirea se poate realiza atunci când există o legătură de comunicare
activă între calculator şi imprimantă - se spune ca imprimanta este on line.
După cum se poate observa în figura între unitătile functionale care compun calculatorul se
stabilesc legături caracterizate prin transfer de date sau doar de semnale
Tastatura este elementul de legătură directă între om şi calculatorul personal, în sensul că
permite introducerea datelor şi comenzilor pe calculator.
Unitatea de control a tastaturii cunoaşte fiecare tastă datorită codului său de identificare, cod
care este un număr între 1 şi 101.
Tastatura calculatoarelor este împărţită în cinci zone de taste:
tastele maşinii de scris;
tastatura numerică redusă;
tastele pentru deplasarea cursorului;
tastele funcţionale;
tastele de control speciale;
Tastele maşinii de scris constituie zona care conţine tastele obişnuite, literele, cifre şi
caractere speciale. Putem să setăm tastatura pentru litere mici (LOWER CASE) sau litere mari
(UPPER CASE) utilizând tasta CAPS LOCK sau SHIFT.
Tastatura numerică redusă este reprezentată printr-un grup de 9 taste cu dublă
funcţionare care se setează utilizând tastele NUM LOCK sau SCROLL LOCK şi anume:
introducerea de numere, apăsând tasta NUM LOCK;

261
comenzi de deplasare a cursorului, dacă se apasă tasta SCROLL LOCK;
Tastele pentru deplasarea cursorului sunt tastele pe care sunt desenate săgeţile care
indică sensul de deplasare al cursorului: sus, jos, stânga, dreapta.
Tastele funcţionale F1-F12. Aceste taste au o semnificaţie diferită în funcţie de
programul care se execută.
Tastele de control specifice sunt tastele care declanşează o acţiune specială:
RETURN - determină terminarea liniei introduse de la tastatură şi avansul pe rândul următor.
Orice comandă se termină cu RETURN.
BACKSPACE - şterge primul caracter de la stânga cursorului, care se deplasează cu o poziţie
spre stânga;
INSERT - selectează modul de lucru INSERT în locul modului de lucru EDIT.
În modul INSERT , caracterul tastat se inserează în poziţia pe care se află cursorul, şirul de
caractere deplasându-se cu o poziţie spre dreapta.
DEL - şterge caracterul din dreapta cursorului;
BREAK - suspendă temporar afişarea liniilor pe ecranul monitorului, care se poate relua prin
apăsarea oricărei taste;
ESC - suspendă execuţia programului şi determină revenirea la pasul (ecranul) anterior;
PRINT-SCREEN - listează la imprimantă informaţia existentă pe ecranul curent;
PgDn - determină saltul cursorului cu o pagină înainte;
PgUp - determină saltul cursorului cu o pagină înapoi;
HOME - poziţionează cursorul în colţul din stânga sus al ecranului;
END - determină poziţionarea cursorului la sfârşitul liniei curente;
SHIFT - apăsată simultan cu o tastă afişează caracterele superioare existente pe taste sau
literele mari;
CAPS LOCK - apăsată o singură dată determină afişarea literelor mari UPPERCASE; apăsata
a doua oară determină revenirea la litere mici, LOWERCASE.
CTRL - tasta CONTROL, apăsată simultan cu o altă tastă determină schimbarea codului
normal al tastei şi generarea unui cod pentru comenzi speciale, diferite de la program la
program.
Mouse-ul – a fost creat între anii 1957 şi 1977 de către Douglas C. Engelbart de la Institutul
de Cercetări din Standford.
Mouse-ul mecanic a devenit un echipament periferic larg răspândit pentru creşterea vitezei de
operare. Este un dispozitiv deosebit de comod şi eficient, constituit dintr-o cutiuţă de plastic

262
cât mai ergonomic proiectată şi realizată, cu 2-3 butoane deasupra şi conectată la un port al
calculatorului.
În interiorul mouse-ului, bila acţionează doi senzori perpendiculari, care prin rotire, generează
impulsuri electrice ce sunt trimise către PC.
Mouse-ul este cuplat la unitatea centrală printr-un port serial. Întotdeauna este bine să
conectaţi mouse-ul la un port serial care foloseşte o întrerupere nepartajată (de exemplu,
COM1 dacă sistemul are trei porturi seriale).
Unele calculatoare personale, cum ar fi calculatoarele Compaq au porturi de mouse integrate.
Acest lucru permite conectarea mouse-ului fără nici o grijă privind conflictele de întreruperi
sau ocuparea unui port serial.
Monitorul poate avea diverse dimensiuni. PC-urile au un ecran cu 25 de linii şi 80 de coloane.
Poziţia pe ecran indicată de cursor poate fi o “liniuţă“ clipitoare, un “pătrat” clipitor sau un
dreptunghi. Forma şi modul de afişare al cursorului se poate fixa de către utilizator.
Sistemul de operare se interpune între programe şi memoria BIOS şi capturează caracterele pe
care programele orientate spre text încearcă să le afişeze direct pe ecran.
O altă problemă a display-urilor o constituie posibilitatea de a reprezenta culorile. Ambele
facilităţii, regimul grafic şi culorile sunt realizate de o componentă hardware numita adaptor.
Tipuri de adaptoare pentru monitoarele grafic-color: CGA, EGA, VGA, SVGA. Modul de
cooperare dintre unitatea centrală şi display se bazează pe alocarea unei zone de memorie
RAM dedicată numai lucrului cu display-uri.
Display-urile echipate cu adaptor grafic consideră ecranul în regimul de lucru grafic ca o
matrice de puncte individuale numite “pixeli”. Pixelii sunt cele mai mici blocuri constructive
din care poate fi construită o imagine reală.
Numărul de “pixeli” ai ecranului determină “rezoluţia” acestuia. În mod obişnuit, un caracter
ASCII se reprezintă printr-o matrice de 8 x 8 puncte. Evident, cu cât rezoluţia ecranului este
mai mare, cu atât calitatea imaginii este mai bună. Numărul de pixeli creşte direct proporţional
cu cantitatea de memorie necesară pentru stocarea lor.
Există două moduri de afişare a datelor pe ecran:
modul text;
modul grafic.
Unitatea de măsură pentru claritatea imaginilor afişate pe ecran este puncte pe inci (dots-per-
inch) şi depinde atât de rezoluţie, cât şi de dimensiunea imaginii rezultate.

263
Limita maximă obişnuită pentru un sistem color este de 24 de biţi, numite şi sisteme true color
(cu culori adevărate), deoarece pot memora suficiente informaţii astfel încât să codifice mai
multe culori decât ar putea observa o persoană.
Unele sisteme grafice mai noi au şi un mod de lucru color pe 32 de biţi.
Toate modelele noi de adaptoare grafice au capacitatea de a afişa imagini tridimensionale
(sunt plăci 3D). Cea mai importantă caracteristică a plăcii 3D este funcţia de realizare a
mişcării.
Tipurile de plăci video actuale sunt:
plăcile SuperVGA, care respectă standardele VESA (Video Electronics Standarde
Association) pentru rezoluţii înalte, însă folosesc buffere de cadre de dimensiuni mici şi nu
include acceleratoare grafice;
plăcile acceleratoare grafice, care operează cu comenzi de desenare 2D şi permit
obţinerea unor rezoluţii înalte;
plăcile acceleratoare 3D, care operează cu comenzi 3D.
Dintre toate cipurile de pe o placă video, acceleratorul grafic este cel mai important. Viteza de
operare a acceleratorului determină rapiditatea cu care sistemul poate construi cadrele de
imagini.
Fiecare accelerator grafic acceptă trei rezoluţii de bază: imagini VGA standard 640 pe 480 de
pixeli, SuperVGA 800 pe 600 de pixeli şi 1024 pe 768 de pixeli.
Pe o placă video, memoria înseamnă în special bufferul de cadre. Cantitatea de memorie
inclusă pe placa video este stabilită de producătorul plăcii.
Display-ul dispune de butoane pentru reglarea luminozităţii şi a contrastului, precum şi pentru
centrarea imaginii.
O altă caracteristică a monitorului este dimensiunea diagonalei măsurată în inci (1
inci=2,54cm).
Pentru a impulsiona reducerea consumului de energie al echipamentelor de calcul, Agenţia
pentru Protecţia Mediului a lansat programul Energy Star, ce prevede trecerea într-unul din
modurile de operare: activ (on), în aşteptare (standby), suspendat (suspend) şi oprit (off).

Imprimanta este un dispozitiv care permite tipărirea pe hârtie a unui document de tip
text, obiecte grafice sau combinaţii ale acestora.
Caracteristicile unei imprimante sunt:
mecanismul de tipărire şi principiul de funcţionare;
viteza de tipărire;

264
dimensiunea liniei tipărite;
calitatea grafică a tipăririi;
memoria proprie;
fiabilitatea şi costul.
Rezoluţia unei imprimante se măsoară în numărul de puncte pe care le poate afişa imprimanta
într-un inch. Unitatea de măsură este 1 d.p.i. (dots per inch).
Imprimantele pot fi: matriciale, cu jet de cerneala, laser, dispozitive plotter.
La imprimanta matricială viteza de tipărire este exprimată în caractere pe secundă. Cea mai
populară serie de imprimante matriciale este familia EPSON.
Imprimanta laser are la bază principiul xerox-ului. Viteza imprimantelor laser se măsoară prin
numărul de pagini tipărite pe minut. Rezoluţia poate fi de cel puţin 300 dpi (dots per inch),
permiţând o tipărire de calitate. O imprimantă laser tipăreşte aproximativ 4-18 pagini pe
minut.
Dacă imprimanta dispune de un interpretor de PostScript (este un limbaj folosit pentru
codificarea de desene) atunci ea poate realiza desene de o calitate mai bună şi o complexitate
mai sporită.
Plotter-ul este un dispozitiv specific de desenare ce are ataşat un număr de capete de scriere
de tip ROTRING.
Scannerul poate converti orice imagine pe hârtie într-o formă electronică acceptată de
calculator.
Dacă pe calculator se află instalat un program de recunoaştere optică a caracterelor (OCR –
Optical Character Recognition), textele citite de scanner ca imagini pot fi convertite în fişiere
ASCII pentru un procesor de texte, o bază de date sau un sistem de editare a publicaţiilor.
Caracteristicile unui scanner sunt:
posibilitatea de producere a imaginilor color;
viteza de scanare;
domeniul dinamic (domeniul de culori pe care le poate distinge un scanner);
rezoluţia şi posibilitatea de recunoaştere a caracterelor de text, transformându-le în
caractere, nu în imagini.
Înainte de a începe scanarea, trebuie stabilit formatul imaginii (alb-negru, nuanţe de gri sau
color), rezoluţia şi formatul fişierului în care se salvează imaginea. Apoi se va executa o
scanare preliminară pentru determinarea suprafeţei imaginii şi a domeniului dinamic. În final,
se va executarea scanarea finală.
Modemul modulator demodulator de semnal digital-analogic(intern şi extern).

265
Modem(Modulator-Demodulator), transformă semnalul digital:

în semnal analogic: ;
Modemul accepta un sir serial de biti la intrare si produce un purtator
modulat la iesire (sau vice-versa). Acesta este inserat intre calculator
(digital) si sistemul telefonic (analogic):

Figura 6
Modul de interpunere a modemurilor.
Modemurile se clasifică după mai multe criterii:
-Tipul(intern, extern);
-viteza,
-caracteristicile de apel,
-modul de conectare la sistem, etc.
Modemul realizeaza procesul de modulare-demodulare a semnalului
purtator.
Semnalul este caracterizat prin trei parametri:
- amplitudine;
- frecventa;
- faza.
In functie de acesti parametri există trei tipuri de modulatie:
- modulatie de amplitudine (AM),
- modulatie de frecventa (FM), amplitudinea oscilatiilor ramane
constanta si se modifica frecventa;
- modulatie de faza (PM), amplitudinea si frecventa ramân constante,
dar are loc un salt în fază.

266
Modulatia este procedeul de transmitere a unui semnal purtator, la care
unul din parametrii caracteristici este modificat în concordanţă cu valoarea
semnalului modulator, ce reprezinta mesajul de transmis.
Demodulatia este procedeul de extragere, la receptie, a semnalului modulat (a mesajului) din
semnalul receptionat.

Interfaţa este dispozitivul prin intermediul căruia două componente ale calculatorului pot
comunica. Toate informaţiile din sistemul de stocare trebuie să treacă prin interfaţă pentru a
ajunge la microprocesor sau la memorie.
De cele mai multe ori, viteza interfeţelor moderne este măsurată în megaocteţi pe secundă.
Cele mai cunoscute interfeţe folosite pentru hard-discurile calculatoarelor, AT Attachment şi
SCSI, implică, de obicei, timpi suplimentari diferiţi.
Unele interfeţe au denumiri particulare:
adaptor video = interfaţa monitorului;
driver de disc = interfaţă de disc.
Interfeţele pot fi proiectate la două niveluri:
-la nivel de dispozitiv;
-la nivel de sistem.
O interfaţă la nivel de dispozitiv este proiectată pentru a asigura legătura între un anumit tip de
dispozitiv şi sistemul gazdă.
O interfaţă la nivel de sistem asigură conexiunea la un nivel mai ridicat, după ce toate
semnalele generate de dispozitiv au fost convertite în forma folosită de sistemul gazdă.
Interfaţa AT Attachment a apărut ca un singur standard, dar necesitatea obţinerii unor viteze
mai mari. Semnul distinctiv al interfeţei AT Attachment este simplitatea. Conectarea
discurilor ATA necesită un cablu de semnale şi un cablu de alimentare.
Conexiunea ATA oferă cea mai mare rată de transfer oferită de schemele de interfaţă ale hard-
discurilor pentru calculatoarele personale.
Modul DMA oferă posibilitatea obţinerii unor performanţe mai bune prin controlul
magistralei (bus mastering), transferurile DMA oferind un grad de prelucrare paralelă, avantaj
observabil începând cu folosirea sistemului de operare Windows 98.
Pentru obţinea ratelor de transfer maxime este recomandat un sistem bazat pe magistrală PCI.
Folosirea modului PIO presupune ca microprocesorul să controleze direct fiecare octet
transferat prin interfaţă.

267
Modelele ATA actuale permit conectarea unor discuri cu capacităţi până la opt gigaocteţi.
Standardul AT Attachment permite două tipuri de parole: User şi Master.
Parolele utilizator (User passwords) sunt parolele stabilite de utilizator pentru limitarea
accesului la disc. De obicei, manipularea parolelor se face prin BIOS, prin sistemul de operare
sau prin aplicaţii, care fac legătura cu sistemul de securitate al discului prin intermediul
interfeţei ATA.
Parolele Master (Master passwords) sunt stabilite la fabricarea unităţii de disc. Dacă alegerea
a fost securitatea normală, producătorul discului poate să folosească parola master pentru a citi
datele sau pentru a dezactiva vechea parolă. Dacă optaţi pentru securitatea maximă, parola
master nu permite producătorului decât să şteargă discul, readucându-l în starea originală: gol
şi fără nici o parolă.
Interfaţa SCSI este o interfaţă la nivel de sistem care oferă o magistrală completă de extensie
pentru conectarea echipamentelor periferice.
Sistemul SCSI actual este o ierarhie pe trei straturi. Nivelul superior este o structură de
comandă care permite PC-ului să controleze toate componentele hardware SCSI. Acesta este
nivelul driverului software din interiorul PC-ului. Nivelul de mijloc include protocolul,
structura software folosită pentru transportul comenzilor prin sistemul SCSI către
dispozitivele SCSI. Nivelul inferior este format din componentele hardware – porturile,
cablurile şi conectorii care leagă împreună dispozitivele SCSI.
Versiunile ulterioare standardului SCSI sunt: SCSI-2, SCSI-3, Advanced SCSI Architecture,
Ultra SCSI, ultimul model folosind o interfaţă paralelă SCSI cu o conexiune pe 32 de biţi.
Interfaţa pentru unitatea de dischete foloseşte două semnale pentru selectarea unităţii (Drive
Select). Două semnale ale interfeţei controlează poziţia capetelor citire/scriere pentru fiecare
dintre unităţile de dischete ataşate.
Semnalul Step Pulse (impuls de pas) cere motorului să facă încă un pas (ceea ce înseamnă
exact o pistă) către centrul sau marginea discului.
Semnalul Write Select determină faţa dischetei care urmează să fie folosită. Dacă semnalul
este activ, unitatea de dischete foloseşte capul de deasupra, altfel, este folosit celălalt cap.
Semnalul Write Protect (protecţie la scriere) este generat de un senzor care detectează
prezenţa sau absenţa capacului de protecţie la scriere.
Pentru scrierea pe dischetă sunt folosite două semnale: Write Date (date pentru scriere) şi
Write Enable (activare scriere). Cel de-al doilea semnal este folosit ca o măsură de siguranţă
împotriva scrierii accidentale peste date valoroase.
O interfaţă este cuplată la unitatea centrală printr-un punct care se numeşte port.

268
Port-ul este punctul prin intermediul căruia unitatea centrală realizează schimburi de
informaţii cu exteriorul ei. Port-urile pot fi de intrare sau de ieşire, în funcţie de perifericul la
care facem referire.
Un PC are de obicei o interfaţă paralelă (LPT1) prin care este conectată imprimanta şi două
interfeţe seriale (COM1 sau COM2) prin care se conectează mouse-ul.
Tastatura şi mouse-ul se cuplează prin porturi seriale, monitorul şi unele modele de
imprimante se cuplează prin porturi paralele.
Echipamentele periferice rapide: hard-discul, unităţile de floppy-disc şi CD-ROM, se cuplează
direct la placa controller-ului dedicat.
Interfaţa paralelă permite transmisia celor 8 biţi ai unui octet prin intermediul a opt fire plus
unul de comenzi, spre deosebire de interfaţa serială care beneficiază de un singur fir pe care
transmite succesiv fiecare bit al unui octet.

CAPITOLUL 9
APLICAŢIILE MS OFFICE

9.1 MICROSOFT EXCEL

269
9.1.1 Prezentarea ferestrei EXCEL
Fereastra aplicaţie Excel se compune din:
- Bară de titlu cu butoane de minimizare, restaurare şi închidere;
- Bară de meniuri;
- Bare cu instrumentele standard;
- Bara zonei de referinţă şi a conţinutului celulei (zonă de editare a
formulei);
- Butonul control aplicaţie;
- Butoanele de închidere, restaurare, respectiv minimizare;
- Bare de derulare orizontală şi verticală;
- Zona de lucru alcătuită dintr-o reţea de celule, rezultat al intersecţiei
liniilor cu coloanele (implicit ele sunt echidistante), celulele având
aceeaşi dimensiune.
Caseta cu nume identifică adresa sau numele celulei active.
Managementul foilor de calcul
Inserarea foilor de calcul: Insert -> WorkSheet..
Eliminarea foilor de calcul: Edit ->Delete Sheet.
Mutarea şi copierea foilor de calcul: Edit -> Move or Copy Sheet.
Schimbarea denumirii etichetei unei foi de calcul: clic pe eticheta foi de
calcul -> Rename.
Ascunderea agendei de lucru, a foilor de calcul, a coloanelor sau a
rândurilor:
agenda de lucru: Window -> Hide;
foaia de calcul: Format -> Sheet -> Hide;
rânduri sau coloane: Format -> Row sau Column -> Hide.
Pentru a ascunde mai multe foi de calcul (rânduri, coloane, agende de
lucru) se va apăsa tasta Ctrl.
Selectarea tuturor foilor de calcul din agendă: clic dreapta pe bara foilor
de calcul -> Select All Sheets.
Mărirea şi micşorarea zonei afişate din foaia de calcul: Zoom ->
Selection.
Blocarea capetelor de coloane şi de rânduri: clic pe celula din dreapta
capetelor de rând şi/sau sub capetele de coloană -> Window -> Freeze
Panes.
Pentru deblocare: Window -> Unfreeze Panes.
Divizarea foilor de calcul: Window -> Arrange -> Hotizontal sau Tiled.
9.1.2 Utilizarea barelor cu instrumente din aplicaţia Excel
Pentru a obţine informaţii despre o comandă asociată cu un anumit
buton: Shift + F1.

270
Personalizarea barelor cu instrumente: Tools -> Customize -> Options.
Crearea propriei bare cu instrumente: Tools -> Customize -> Toolbars
-> New -> eticheta Commands.
Crearea, salvarea şi încărcarea fişierelor ce conţin agende de lucru
Pentru a crea o nouă agendă: File -> New-> eticheta General ->
pictograma WoorkBook.
Pentru a crea o agendă pe baza unui şablon: File -> New-> eticheta
SpreadSheet Solutions -> se alege una dintre pictogramele afişate.
Salvarea agendei de lucru: File -> Save As în cazul în care se realizează
o primă salvare.
Pentru salvări intermediare se va alege comanda: File -> Save.
Deschiderea unei agende: File -> Open.
Închiderea unei agende: File -> Close.
Introducerea şi editarea diferitelor tipuri de date. Operaţii asupra
conţinutului celulelor
Tipurile de date ce pot fi introduse sunt: text, cifre, data, ora, formule,
funcţii.
Introducerea textului
Textul introdus într-o celulă este aliniat la stânga. Numerele care trebuie
tratate ca text vor trebui precedate de ‘ (apostrof) pentru alinierea la
stânga, ^ (carat) pentru alinierea centrală şi “ (ghilimele) pentru alinierea
la dreapta.
Adăugarea unor comentarii la celule: Insert -> Comment.
Modificarea unui comentariu: Insert -> Edit Comment.
Ştergerea unui comentariu: Edit -> Clear -> Comment.
Introducerea cifrelor
Numerele introduse în interiorul unei celule sunt aliniate la dreapta.
Formatarea valorilor: Format -> Cells -> eticheta Number -> se
selectează din lista Category formatul numeric -> OK.
Eliminarea atributelor de formatare: Edit -> Clear -> Formats.
Editarea datelor
Ştegerea conţinutului celulelor, a comentariilor sau a atributelor de
formatare: Edit -> Clear.
Anularea unei acţiuni: Edit -> Undo sau Redo.
Căutarea şi înlocuirea datelor: Edit ->Relace… sau Find…
Utilizarea instrumentuluii AutoCorrect: Tools -> AutoCorrect.
Utilizarea instrumentuluii AutoComplete: pentru activarea acestei funcţii
se va alege Tools-> Options -> eticheta Edit -> opţiunea Enable

271
AutoComplete fo Cell Values. Pentru a introduce în celulă un cuvânt aflat în
lista AutoComplete, se va alege din meniul cu comenzi rapide comanda
Pick From List. Acest instrument poate fi folosit numai pentru date
introduse în coloane, nu şi pe rânduri.
Introducerea unei serii cu instrumentul AutoFill: se introduc două intrări,
iar apoi se trage de marcajul de completare.
Operaţii asupra celulelor
Denumirea celulelor şi a grupurilor de celule: Insert -> Name -> Define.
Inserarea celulelor: Insert -> Cells.
Eliminarea celulelor: Edit -> Delete.
Combinarea celulelor: Format -> Cells -> eticheta Aligment -> Merge
Cells.
Modificarea lăţimii coloanelor şi a înălţimii rândurilor: Format -> Column
-> Width sau Format ->Row ->Height.
Inserarea rândurilor şi a coloanelor: Insert -> Rows sau Columns.
Eliminarea rândurilor sau a coloanelor: Edit -> Delete.
Copierea între foile de calcul a conţinutului celulelor: Ctrl + clic pe foile
de calcul -> se selectează celulele ce sunt dorite a fi copiate -> Edit -> Fill
-> Across Worksheets -> All (Contents sau Formats) -> OK.
Copierea unui domeniu de celule: Edit -> Copy.
Mutarea unui domeniu de celule: Edit -> Cut.
Operaţia de copiere sau mutare a unor celule este urmată de comanda:
Edit -> Paste.
9.1.3 Efectuarea calculelor folosind formule şi funcţii
a) Utilizarea formulelor
Operatorii matematici folosiţi sunt: +, - , * (înmulţire), / (împărţire), ^
(ridicare la putere)
Construirea unei formule :
- se activează celula unde urmează să apară rezultatul formulei;
- se apasă semnul egal (=) de pe tastatură;
- se efectuează clic cu mouse-ul pe primul număr care intră în formulă;
- se selectează operatorii şi numerele în ordine;
- se apasă tasta Enter.
Afişarea formulelor: Tools -> Options-> eticheta View-> caseta de
validare Formulas.
Celulele pot fi referite în formule prin următoarele tipuri de adrese:
- relative – odată cu mutarea sau copierea formulei din celulele
respective, se modifică şi adresa acestora corespunzător
destinaţiei;
- absolute – mutarea sau copierea nu va modifica valorile conţinute în
adresa sursă;
- mixte – se va modifica numai partea relativă a adresei.
Folosirea instrumentului de revizuire (Audit) permite analiza logică a
formulelor dintr-o agendă, ceea ce presupune determinarea celulelor care
conţin formule, a celulelor care sunt referite de o formulă, a celulelor ce
conţin formule care se referă la celule, a celulelor implicate în referinţe
circulare.

272
Pentru afişarea barei de auditare View -> Toolbars -> Customize->
eticheta Toolbars
b) Utilizarea funcţiilor
Funcţii: formule complexe preformatate, folosite pentru executarea
unei serii de operaţii cu un grup specificat de valori. Argumentul unei funcţii
poate fi: o valoare, un text, o locaţie sau o condiţie.
Introducerea unei funcţii: Insert-> Function…
Utilizarea instrumentului AutoSum: se marchează celula în care urmează
să apară totalul -> clic pe AutoSum-> se selectează celulele ce urmează
să fie adunate -> clic pe semnul de validare pentru a calcula totalul.
Utilizarea instrumentului AutoCalculate: se selectează grupul pentru
care se doreşte a fi verificat un calcul. Excel va afişa automat răspunsul în
secţiunea AutoCalculate (de pe bara de stare).
c) Lucrul cu matrici
Se selectează domeniul în care vor fi depuse rezultatele;
Se tastează semnul “=”
Se selectează primul domeniu al formulei, urmat de un operator, iar
apoi se selectează al doilea domeniu al formulei;
Se tastează simultan Ctrl+Shift+Enter;
9.1.4 Rezolvarea problemelor de tip What-If
Analiza unei probleme de tipul What-If arată cum se schimbă rezultatul
unei “variabile rezultat“ dacă se modifică una sau mai multe variabile ce
influenţează “variabila rezultat”.
Construirea unui tabel de date cu o intrare
În cazul construirii unui tabel cu o intrare, datele de intrare trebuie să fie
dedesubtul formulei, iar datele de intrare de pe linie trebuie să fie în
dreapta formulei.
Formulele folosite în construirea unui tabel cu o intrare, trebuie să se
refere la o celulă de intrare.
Celula de intrare este o celulă pentru care o listă de valori de intrare
dintr-un tabel sunt înlocuite. Orice celulă din foaia de calcul poate folosită
ca celulă de intrare. Deşi celula de intrare nu trebuie să facă parte din
tabel, formulele ce se află în tabel trebuie să se refere la celula de intrare.
Etape:
1. Introduceţi lista valorilor ce vreţi să le înlocuiţi pe o coloană sau pe un
rând.
2. Dacă valorile de intrare sunt introduse pe o coloană, introduceţi formula
pe rândul ce se află deasupra primei valori şi la dreapta coloanei pe care
se află valorile;
Introduceţi orice alte formule suplimentare la dreapta primei formule.
Dacă valorile de intrare sunt introduse pe un rând, introduceţi
formula în coloana ce se află la stânga primei valori şi o celulă sub

273
rândul ce conţine valorile. Introduceţi orice alte formule suplimentare
dedesubtul primei formule.
3. Se selectează domeniul celulelor ce conţin formule şi valorile pe
care vreţi să le înlocuiţi, iar apoi se alege comanda: Data -> Table
4. Dacă valorile de intrare au fost introduse pe coloană, introduceţi
referinţa către celula de intare în caseta text “Column Input Cell”.
Altfel, dacă valorile de intrare au fost introduse pe linie, alegeţi caseta
text “Row Input Cell”.
Construirea unui tabel de date cu două intrări
Etapele de rezolvare a unei astfel de probleme sunt asemănătoare cu
construirea unui tabel cu o intrare, cu deosebirea că vom avea o listă cu
valori de intrare pe coloană şi alta pe rând.
Se vor introduce referinţe către două celule de intrare în casetele text
“Column Input Cell” şi
“Row Input Cell”.
Rezolvarea problemelor de echilibru
Când cunoaşteţi rezultatul dorit a unei singure formule, dar nu
cunoaşteţi valoarea de intrare de care are nevoie formula pentru a
determina rezultatul, Microsoft Excel modifică valoarea într-o celulă anume
până când formula ce depinde de aceea celulă întoarce rezultatul pe care
în doriţi.
Etape:
1. Alege comanda: Tools -> Goal Seek
2. În caseta text “Set Cell” introduceţi referinţa către celula ce conţine
formula pe care vreţi să o rezolvaţi.
3. În caseta text “To Value” introduceţi rezultatul pe care îl doriţi.
4. În caseta text “By changing cell” introduceţi referinţa către celula ce
conţine valoarea pe care vreţi să o ajustaţi.
Utilizarea Solver-ului
Solver-ul este un utilitar pentru rezolvarea problemelor de optimizare
care conduc la obţinerea de valori maxime, prin utilizarea unor resurse
minime.
Solver-ul ia în considerare un set de date şi calculează soluţiile posibile,
furnizând eventual şi soluţia optimală.
Spre deosebire de Goal Seek, Solver-ul poate ajusta în mod simultan
valoarea mai multor variabile pentru a ajunge la o combinaţie care
produce rezultate optimale.
Pentru a rezolva o problemă utilizând Solver-ul, trebuie identificate
patru componente lae problemei:
- Celula care conţine formula al cărei rezultat se doreşte atins;
- Rezultatul care va apărea în celula care conţine funcţia obiectiv
- Celula sau celulele ale căror valori se doresc schimbate astfel încât
să se atingă rezultatele specificate de funcţia obiectiv;
- Restricţiile utilizate;
În timp ce Solver-ul calculează soluţiile, pe ecran vor apare mai multe
casete de dialog pentru alegerea parametrilor. După ce s-au calculat
soluţiile, va apărea caseta de dialog Solver Answer pentru a prezenta
răspunsurile.
Dacă Solver-ul a găsit o soluţie bună, se va alege butonul de comandă
Save Scenario pentru a salva soluţia sub formă de scenariu.

274
Solver creează o nouă foaie de calcul cu nume asemănător foii de calcul
care conţine problema iniţială. Un raport Solver se poate edita, tipări sau
salva.
Etape:
1. Se alege: Tools -> Solver
2. În caseta text “Set Target Cell” introduceţi o referinţă către o celulă care
conţine o formulă.
3. Pentru ca valoarea ce se află înscrisă în celula către care facem
referinţă să fie cât mai mare -> clic Max.. Altfel, clic Min.
Dacă se doreşte ca în celula către care facem referinţă să fie înscrisă o
anumită valoare -> clic Value of şi introduceţi valoarea dorită.
4. În caseta text “By changing Cells” introduceţi numele sau referinţa către
fiecare celulă ajustabilă, separând referinţele neadiacente prin virgule.
5. În caseta text “Subject to the Constrains”, introduceţi restricţiile pe care
vreţi să le aplicaţi.
6. Clic Solver
7. Pentru a salva valorile soluţiei în foaia de calcul -> clic “Keep Solver
Solution” în caseta dialog “Solver Results”. Pentru restaurarea datelor
-> clic “Restore Original Values”.
Folosirea scenariilor
Managerul de scenarii din Excel ajută la managementul analizelor de
tipul What-If. Aceasta permite atribuirea diferitelor valori sau scenarii la
datele modelului.
Managerul de scenarii posedă opţiuni de editare, vizualizare şi creare de
rapoarte sumare
În Excel există posibilitatea de legare a scenariilor din foi de calcul sau
agende diferite (Merge). Această tehnică se utilizează pentru a copia
scenarii în foi de calcul vide sau pentru a lega două seturi de scenarii din
două foi de calcul diferite, având structură identică.
Crearea unui scenariu: Tools ->Scenarios -> clic Add -> în caseta text
Scenario name introduceţi un nume pentru scenariu -> în caseta text
Changing cells introduceţi referinţele către celulele pe care doriţi să le
schimbaţi -> OK -> în caseta dialog Scenario Values, introduceţi valorile pe
care doriţi să le schimbaţi în celulele respective.
Pentru a adăuga şi alte scenarii -> clic Add .
Afişarea unui scenariu: Tools ->Scenarios -> se alege numele
scenariului -> clic Add
Editarea unui scenariu: Tools ->Scenarios -> Edit
Ştergerea unui scenariu: Tools ->Scenarios -> alegeţi numele
scenariului -> Delete
Folosirea macro-urilor
Excel are integrat limbajul Visual Basic pentru dezvoltarea aplicaţiilor cu
ajutorul macro-urilor.
Etape pentru realizarea unui macro:
- Se alege instrumentul Record New Macro;
- Se introduce numele pentru macro;
- Se descriu acţiunile dorite;
- Se alege instrumentul Macro Stop Recording;
- Pentru rularea macro-ului se va alege instrumentul Run Macro;

275
Lucrul cu macro-comenzi poate fi mai simplu prin:
- Plasarea unui macro în Tools Menu;
- Ataşarea unui macro la un obiect grafic;
- Ataşarea unui macro la un instrument;
Limbajul macro Visual Basic se poate utiliza pentru a crea casete de
dialog individuale sau meniuri, pentru a face aplicaţia mai uşor de utilizat.
Se pot adăuga articole la orice meniu Excel. La selectarea unui astfel de
articol se rulează un macro ataşat la articolul respectiv.
Formatarea unei agende de lucru
Formatarea fontului: Format -> Cells -> eticheta Font
Adăugarea unor chenare şi culori în fundalul celulelor: Format -> Cells
-> Border sau Patterns
Pentru a modifica alinierea datelor: Format -> Cells -> Aligment
Pentru a introduce intrări ce conţin text pe mai multe linii ale aceleiaşi
celule: Format -> Cells -> Aligment-> opţiunea Wrap Text
Utilizarea instrumentului AutoFormat: Format -> AutoFormat
Aplicarea unei formatări condiţionale: Format -> Conditional Formatting
Aplicarea unui stil: Format -> Style…
Copierea atributelor de formatare: se selectează celulele ce conţin
atributele ce se doresc copiate -> clic pe butonul Format Painter de pe
bara cu instrumente standard-> se trage mouse-ul peste celulele cărora
vrem să le aplicăm atributele de formatare.
Pentru apariţia liniilor de reţea: File -> Page Setup-> Sheet-> opţiunea
Gridlines
Crearea diagramelor
Crearea unei reprezentări grafice presupune:
- stabilirea domeniului de celule care se reprezintă;
- alegerea tipului de grafic;
- poziţionarea în cadrul foii de calcul şi dimensionarea elementelor
componente;
- formatarea graficului prin opţiuni de modificare a ariei graficului,
ataşării de etichete liniilor sau coloanelor şi legenda pentru axe şi
seriile reprezentate, stabilirea unui titlu şi a unei grile orizontale sau
verticale;
- editarea datelor prin adăugarea, ştergerea, modificarea celor
existente;
- analiza statistică a diverselor serii de date, cu scopul folosirii acesteia
la previziuni ale seriilor de date.
Pentru introducerea unei diagrame: se selectează datele -> clic pe
butonul Chart Wizard de pe bara cu instrumente standard -> se alege tipul
diagramei.
Tipărirea diagramelor: se efectuează dublu clic pentru a o activa -> se
selectează Print Preview pentru a o previzualiza -> clic pe Print pentru a o
tipări.
Gestionarea şi tipărirea listelor
O bază se date este constituită dintr-o colecţie de date legate logic între
ele. Fiecare bază de date conţine înregistrări. Fiecare înregistrare trebuie să
fie unică.
O înregistrare este alcătuită din câmpuri.

276
Atunci când se creează o listă, fiecre coloană este tratată ca un câmp al
unui ariticol (înregistrări) din baza de date şi fiecare linie este asimilată cu
o înregistrare.
9.1.5 Utilizarea programului Excel ca bază de date
Se selectează orice celulă din linia antet ->Data ->Form
Căutarea înregistrărilor cu ajutorul formularului de date: Data ->Form
->Criteria
Adăugarea unei înregistrări la mijlocul listei: Insert ->Rows
Sortarea listei: Data ->Sort
Efectuarea de consultări simple a datelor utilizând instrumentul
AutoFilter: Data ->Filter
->AutoFilter
Pentru restabilirea listei: Data ->Filter ->Show All
Subtotaluri şi tabele pivot
Tabelele pivot realizează sortarea, filtrarea şi subtotalizarea.
Pentru realizarea acestui lucru: Data ->Pivot Table Report
Protejarea celulelor, a foilor de calcul şi a agendelor de lucru
Primul nivel de securitate constă în crearea parolei fişierului, pentru a
putea fi deschis şi a putea face modificări în el.
Nivelul a doilea de securitate constă în protecţia la scriere a fişierului,
parolarea lui făcându-se cu opţiunea read-only.
Nivelul al treilea de securitate constă în protecţia la scriere numai a unei
anumite zone din foaia de calcul.
Se va utiliza comanda: Tools -> Protection
Deoarece protejarea unei foi de calcul duce la blocarea tuturor celulelor,
trebuie să se declare mai întâi celulele şi domeniile neprotejate, astfel:
- se va selecta celula sau domeniul şi apoi se şterge Format ->
Cells-> Protection
- opţiunea Locked este selectată implicit, şi de aceea se va executa clic
pe această casetă pentru a debloca celulele selectate.
Salvarea unei foi de calcul în format HTML(Hypertext Markup
Language)
Se selectează grupul de date -> File -> Save As HTLM
Pentru a adăuga mai multe grupuri de date din agenda de lucru: clic pe
Add -> OK
Dacă nu aţi început deja o pagină Web se va alege opţiunea Create an
Independent, Ready-to-View HTML Document. Altfel, alegeţi Insert the
Converted Data into an Existing HTML File.
Se va selecta opţiunea Save the Result As an HTML File pentru a salva
documentul ca fişier HTML sau Add the Result to My FrontPage Web
pentru a include rezultatul în pagina Web.
Dacă aţi selectat opţiunea Insert the Converted Data into an Existing
HTML File, deschideţi fişierul HTLM în care vreţi să fie introduse datele din
Excel şi introduceţi următorul text ce are rolul unui marcaj ce îi comunică
programului Excel unde să plaseze tabelul în fişier:
<! - - ##Table## - ->
Apoi, salvaţi fişierul în editorul HTML şi scrieţi calea de acces pentru
fişierul HTML în caseta de text Path of the Existing File în Excel.

277
Adăugarea hiperlegăturilor într-o foaie de calcul
O hiperlegătură este un obiect grafic sau un fragment de text care,
după executarea unui clic pe aceasta, utilizatorul este condus la o pagină
Web, la un fişier dintr-o reţea locală sau la un fişier de pe hard-disc.
Pentru a realza acest lucru, se va executa clic pe butonul Insert
Hyperlink de pe bara cu instrumene standard. În caseta de text Link to File
or URL se va scrie adresa paginii Web sau a fişierului pentru care se
doreşte a se stabili legătura. Dacă doriţi să fiţi poziţionaţi într-un anumit
loc în fişier, introduceţi poziţia respectivă în caseta de text Named
Location in File.
Definirea paginii şi modificarea opţiunilor de tipărire
a) Definirea paginii
Pentru a modifica setarea paginii, alegem: File –> Page Setup, similar
cu procesorul Word şi va apărea o fereastră de dialog cu 4 secţiuni:
Page (Pagină) – se aleg dimensiunile.
Margins (Margini) – se aleg marginile şi se centrează foaia de lucru.
Header/Footer (Antet/Subsol) – se aleg antetele şi subsolurile.
Sheet (Foaie) – se stabileşte domeniul de tipărire şi alte opţiuni speciale.
b) Modificarea opţiunilor de tipărire
Opţiunile Page Setup, Print Preview şi Print sunt legate între ele.
Sugerăm ca procesul de tipărire să înceapă cu Print Preview, pentru a
examina aspectul documentului, apoi Page Setup dacă sunt necesare
modificări şi Print dacă totul este în regulă.
9.2 MICROSOFT POWER POINT
9.2.1 Proiectarea unei prezentări
1.1. Crearea unei prezentări
Se alege comanda: File→ New→ eticheta General→ Blank Presentation.
Crearea unei prezentări pe baza unui şablon: File→ New→ eticheta
Presentations sau Presentations Designs.
Observaţie: odată un şablon ales, acesta va rămâne valabil pentru toate
SLIDE-urile prezentării, spre deosebire de LAYOUT cate poate fi diferit de la
un SLIDE la altul.
Crearea unei prezentări folosind vrăjitorul AutoContent: File→ New→
eticheta Presentation→ pictograma AutoContent Wizard.
1.2. Modurile de afişare a unei prezentări
Se alege comanda: View→ se alege unul din modurile:
- Slide (permite editarea textului şi a elementelor grafice);
- Outline (pentru editarea textului);
- Slide Sorter (prezintă versiuni la scară redusă ale diapozitivelor din prezentare);
- Notes Pages (permite introducerea unor note aflate sub diapozitiv).
1.3. Salvarea prezentărilor
Se alege comanda: File→ Save.
Pentru crearea unei copii a prezentării salvată sub un alt nume: File→
Save As.

278
1.4. Deschiderea/închiderea unei prezentări
Deschiderea unei prezentări: File→ Open.
Închiderea unei prezentări: File→ Close.
1.5. Căutarea unei prezentări
Se alege comanda: File→ Open→ se va tasta în caseta text “File name”
numele fişierului care se caută→ Advanced….
1.6. Lucrul cu Slide-uri
Inserarea unui diapozitiv: Insert→ New Slide.
Inserarea unui diapozitiv din altă prezentare: Insert→ Slides from Files.
Inserarea unor diapozitive create din rezumatul unui document: Insert→
Slides from Outline.
Folosirea unui diapozitiv Slide Master ( determină aspectul general şi
formatul tuturor diapozitivelor): View→ Master→ Slide Master.
Mutarea sau copierea diapozitivelor de la o prezentare la alta:
- deschideţi prezentările între care doriţi să mutaţi sau să copiaţi
diapozitive;
- se alege comanda: Window→ Arrange All pentru a vă afişa ambele
prezentări→ clic pe diapozitivul pe care vreţi să-l mutaţi/copiaţi→ Edit→
opţiunea Cut/Copy→ vă plasaţi în locul în care vreţi să introduceţi
diapozitivul→ Paste.
Ştergerea unui diapozitiv: alegeţi diapozitivul pe care vreţi să-l ştergeţi→
Edit→ Delete Slide.
Schimbarea ordinii diapozitivelor în prezentare:
În OUTLINE VIEW:
Pentru a muta un SLIDE dintr-o locaţie în alta, selectaţi SLIDE-ul şi
apoi "trageţi" titlul ICON-ului din poziţia curentă până în noua poziţie. Când
faceţi operaţiunea de tragere (târâre), apare o linie orizontală pentru a vă
ajuta să plasaţi SLIDE-ul exact unde doriţi.
În SLIDE SORTER:
Pentru a muta un SLIDE, trageţi SLIDE-ul selectat din poziţia curentă
până la poziţia nouă, dorită. Pe măsură ce îl trageţi, apare un ICON de
SLIDE deasupra pointerului. Când ajungeţi la un spot între două SLIDE-uri,
un indicator vă arată unde va apare slide-ul.
Schimbarea parametrilor de configurare pentru diapozitive: File→ Page
Setup.
1.7. Modificarea aspectului unei prezentări
Aplicarea unui şablon: Format→ Apply Design.
Folosirea formatelor AutoLayout: Forma→ Slide Layout.
Crearea unor desene, sunete şi clipuri video: Insert→ Picture sau Movies
and Sounds.
1.8. Lucrul cu SHOW-uri
Derularea unei prezentări de diapozitive: deschiderea prezentării→ View→
Slide Show.
Pentru selectarea opţiunilor pentru prezentarea de diapozitive: Slide
Show→ Set Up Show.

279
Pentru a adăuga butoane de comandă în diapozitive: Slide Show→ Action
Buttons.
Rularea unui SHOW:
1. Deschideţi o prezentare.
2. Din meniul VIEW alegeţi SLIDE SHOW, apare caseta de dialog;
3. În dreptul casetei "Slides" treceţi numerele SLIDE urilor ce doriţi să
apară în show, eventual alegeţi ALL (cazul implicit) pentru a le viziona.
4. La "Advance" menţionaţi cum doriţi să fie avansate SLIDE-urile. Implicit
ele avansează manual. Dacă apăsaţi click cu mouse-ul opţiunile de timp -
cât de mult să apară pe ecran fiecare imagine - SHOW-ul va rula automat.
5. Alegeţi SHOW.
Timpii pot fi înregistraţi automat în cadrul unei REPETIŢII cu opţiunea
Rehearse New Timings. După ce consideraţi că o imagine fost afişată
suficient pe ecran, apăsând ENTER, timpul va fi înregistrat automat.
Dacă este aleasă opţiunea Run Continuously Until "ESC", SHOW-ul va
rula permanent, prin ciclare, pănă la apăsarea tastei ESCAPE.
Adăugarea tranziţiilor într-un SHOW:
1. Apăsaţi (Click) butonul din partea stângă - jos a ferestrei cu titlul SLIDE
SORTER. Lucrând în SLIDE SORTER, aveţi posibilitatea de a seta tranziţiile
pentru toate imaginile fără a mai schimba ecranele (ferestrele) pentru
fiecare SLIDE.
2. Din meniul SLIDE SHOW, alegeţi SLIDE TRANSITION; apare caseta de
dialog respectivă.
3. La caseta Effect selectaţi tranziţia pe care o doriţi. Tranziţia este
aplicată imaginii din caseta Preview. Executaţi click pe imagine pentru a
vedea tranziţia.
4. Alegeţi viteza tranziţiei: slow, medium, fast. Viteza este aplicată imaginii
din caseta Preview
5. Alegeţi OK.
Tranziţia este aplicată SLIDE-ului curent (selectat).
Setarea timpilor de afişare:
Aveţi posibilitatea de a seta timpi diferiţi de afişare a SLIDE-urilor din
prezentare.
Sunt două moduri de a seta timpii SLIDE-urilor:
-tastarea unui număr în ADVANCE caseta de dialog TRANSITION (sub
TOOLS);
- înregistrarea timpilor doriţi de dvs. prin opţiunea REHEARSE NEW
TIMINGS din caseta SLIDE SHOW.
- setare manuală:
1. Din meniul SLIDE SHOW, alegeţi SLIDE TRANSITION.
2. La Advance selectaţi Automatically After ... seconds. Tipăriţi numărul de
secunde cât doriţi să dureze imaginea.
3. Alegeţi OK.
Timpul este selectat pentru SLIDE-ul curent.
- setare cu ajutorul repetiţiilor:
1. Din meniul SLIDE SHOW, alegeţi REHEARSE NEW TIMINGS.
2. Slide-urile apar pe ecran, cu un buton în stânga - jos. Ceasul avansează
şi vă arată timpul de afişare a SLIDE-ului pe ecran.

280
3. Când consideraţi că este suficientă vizionarea imaginii curente, se
efectuează clic oriunde pe SLIDE sau pe ceas şi se trece la pagina
următoare.
4. Când aţi terminat, alegeţi YES dacă timpii SHOW-ului corespund şi NO în
caz contrar.
9.2.2 Crearea prezentărilor de diapozitive pentru Internet
Unele şabloane cuprind în denumire şi cuvântul Online. Aceste şabloane
au fost special concepute pentru crearea unor prezentări care urmează a fi
publicate on-line (în Web sau într-o reţea Intranet), şi conţin butoane speciale
de comandă.
Să presupunem că se doreşte a se include într-o prezentare un buton
Home, care să realizeze saltul la pagina iniţială a sitului Web. Pentru acesta:
View→ Master→ Slide Master→ clic pe butonul Home→ Slide Show→ Action
Settings→ clic pe butonul Hyperlink To→ selectaţi URL.
Pentru a verifica cum funcţionează hiperlegătura: View→ Slide Show→ clic
pe butonul Home.
Salvarea unei prezentări în formatul HTML: este utilă deoarece transformă
prezentările în documente care pot fi afişate în orice browser Web, dar cu
inconvenientul că transformarea nu este perfectă.
Pentru acesta: File→ Save As HTML→ New Layout sau Load Existing Layout
(dacă aţi creat un format)→ selectaţi un stil pentru pagină Standard (este un
mod de afişare cu un singur panou, care va da rezultate corecte în aproape
toate browserele) sau Browser frames (este bine a se folosi în cazul în care
utilizatorul care derulează prezentarea are un browser ce poate lucra cu
cadre- ultimile versiuni de Netscape Navigator şi Microsoft Internet
Explorer)→ se alege un format grafic în care să fie exportate obiectele grafice
(GIF şi JPEG nu acceptă obiecte animate, PowerPoint Animation impune ca
utilizatorii să încarce un cititor special pentr PowerPoint, astfel încât
animaţiile şi efectele grafice vor rămâne neschimbate)→ se selectează
dimensiunile ecranului pentru care să fie optimizată prezentarea→
introduceţi adresa e-mail sau adresa paginii Web→ clic pe User Browser
Colors sau Custom Colors→ alegeţi stilul de buton dorit→ se selectează şi alte
opţiuni pentru formatul ales→ se alege directorul pentru salvarea
documentului convertit în formatul HTML.
Trecerea de la o etapă la alta se face folosind butonul de comandă NEXT.
9.2.3 Tipărirea prezentărilor, a notelor şi a pliantelor
Se alege comanda: File→ Print.
Modul de tipărire este dependent de modul de afişare folosit:
Slide - prezentarea este tipărită pe orizontală (Landscape), cu
câte un diapozitiv pe fiecare pagină;
Outline – - documentul este tipărit pe verticală (Portrait);
Slide Sorter – - prezentarea este tipărită în orientarea Portrait, cu şase
diapozitive pe pagină;
Notes Pages – - prezentarea este tipărită în orientarea Portrait, cu câte
un diapozitiv pe pagină, având sub el notele
corespunzătoare.

281
9.3 MICROSOFT WORD 2000
9.3.1 Chestiuni preliminare
Word for Windows este considerat cel mai puternic procesor de
texte disponibil astăzi pe calculatoarele personale. El oferă următoarele
avantaje:
- Procesare de texte în afaceri curente;
- Procesare de texte în domeniul juridic şi medical;
- Procesare de texte pentru documente ştiinţifice şi tehnice;
- Procesare de texte la documentele cu caracter financiar;
- Procesare de texte pentru afişe cu caracter artistic sau
informativ.
1. Noţiuni fundamentale
Fiind o aplicaţie sub Windows, Word-ul se lansează prin dublă apăsare
cu mouse-ul pe pictograma care reprezintă Microsoft Word; folosind
tastatura, se apasă Ctrl+Tab până se luminează pictograma
corespunzătoare, după care se tastează ENTER. Pentru lansarea
procesorului Word odată cu Windows se mută pictograma în Start Up sau
se introduc în Win.ini două comenzi:
[windows]
run = c:\winword\winword.exe
load = c\winword\winword.exe
beep = yes
spooler = yes
B. Explicaţii asupra liniei de meniu

Fişi
er
Nou... Ctrl+N Deschide un fişier nou
Deschidere... Ctrl+O Deschide un fişier existent
Închidere Închide fişierul în care se lucrează
_______________________________________
Salvare Ctrl+S Salvează modificările efectuate în
fişier
Salvare ca... Salvează fişierul cu alt nume
Salvare ca pagină Web Salvează fişierul ca pagină Web
Versiuni... Salvează versiunile aceluiaşi fişier
_______________________________________
Examinare pagină Web
________________________________________
Iniţializare pagină...

282
Examinare înaintea imprimării Imaginea completă a unei pagini,
precum va apărea la imprimantă
Imprimare... Ctrl+P Trecere la imprimantă a
fişierului
___________________________________________
Trimitere către Trimitere spre un anumit
destinatar
Proprietăţi Caracteristicile fişierului
___________________________________________
1 Curs\word.doc Fişierul deschis
___________________________________________
Ieşire Ieşire din mediu
Observaţii:
Comenzile urmate de trei puncte mai deschid încă o fereastră de
dialog. Comenzile care nu sunt urmate de trei puncte,
declanşează o acţiune.
Word-ul permite deschiderea simultană a 4 documente la meniul File
şi încă două la meniul Window.

Edita
re
Anulare Ctrl+Z Anularea efectului ultimei comenzi
Repetare Ctrl+Y Repetarea ultimei comenzi
____________________________________________
Decupare Ctrl+X Decuparea porţiunii selectate
Copiere Ctrl+C Copierea porţiunii selectate
Lipire Ctrl+V Lipirea porţiunii copiate
Lipire specială... Lipirea cu posibilităţi sporite
Lipire ca hyperlink
__________________________________________
Golire Del Ştergere
Selectare totală Ctrl+A
Găsire Ctrl+F Căutarea unui şir de caractere
Înlocuire Ctrl+H Înlocuirea unui şir de caractere cu altul
Salt la Ctrl+G Deplasare la o anumită linie,
comentariu, notă de
subsol sau de sfârşit
___________________________________________
Legături... Editarea unei legături
Obiect...

283
Vizualiz
are
Normal Vedere normală
Aspect pagină Web
Aspect pagină imprimată
Schiţă Modul schiţă
_________________________________________
Bară de instrumente Linia de butoane
Riglă Afişarea sau anularea afişării riglei
Plan document
_________________________________________
Antet şi subsol
Note de subsol
Comentarii
_________________________________________
Ecran complet
Panoramare...
_________________________________________

Inser
are

Întrerupere... Rupere a paginii


Numere de pagină... Inserarea numărului de pagină
Data şi ora...
Autotext
Câmp...
Simbol...
Comentariu
_____________________________________
Notă de subsol...
Legendă...
Referinţă încrucişată...
Index şi tabele...
_____________________________________
Imagine Importarea unei imagini
Casetă text
Fişier...
Obiect...
Marcaj în document
Hyperlink... Ctrl+K

For
mat

Font... Caracter, literă


Paragraf...

284
Marcatori şi numerotare...
Borduri şi umbrire... Cadrul exterior
_____________________________________
Coloane...
Tabulatori...
Majusculă încorporată...
Orientare text...
Modificare după caz...
_____________________________________
Fundal Umplere cu culori
Temă...
Cadre (Cuprins în cadru şi Pagină cadre noi)
AutoFormatare...
Stil...
_____________________________________
Obiect...
_____________________________________

Instrum
ente

Corectare ortografică şi gramaticală...


Limbă... Lexicon + Despărţirea în silabe + Alegerea
limbii folosite la corectare
Reparare text rupt...
Contor de cuvinte...
Rezumare automată...
Autocorecţie...
Urmărire modificări... Evidenţiere, acceptare sau respingere
modificări,
comparare documente
Îmbinare documente...Se selectează un fişier pentru îmbinare cu
documentul
curent
Protejare document... Protejarea documentului la modificări,
comentarii,
machete
Colaborare interactivă
______________________________________
Îmbinare corespondenţă... Configurarea îmbinării de
corespondenţă
Plicuri şi etichete...
Expert scrisoare... Format scrisoare, informaţii
despre expeditor şi
destinatar

285
Macrocomandă Creare şi executare macrocomenzi
Şabloane şi componente introduse la cerere...
Particularizare... Particularizarea barei de instrumente
Opţiuni... Apelarea unui macro

Tab
el

Desenare tabel

Inserare Inserare tabel, coloane, rânduri sau celule


Ştergere Ştergere tabel, coloane, rânduri sau
celule
Selectare Selectare tabel, coloane, rânduri sau
celule
Îmbinare celule Uneşte conţinutul a două celule într-o
singură
celulă
Scindare celule
Scindare tabel
______________________________________
Autoformatare în tabel Convertirea textului în tabel
Potrivire automată Potrivire automată la fereastră şi
la conţinut
Repetare rânduri titlu
______________________________________
Select Row Selectare rând
Select Column Selectare coloană
Select Table Selectare tabel
______________________________________
Conversie Conversia textului în tabel şi viceversa
Sortare...
Formulă... Introducerea unei formule de calcul
Ascundere linii de grilă
______________________________________
Proprietăţi tabel...

Fereas
tră

Fereastră nouă
Aranjare totală Aranjează toate fişierele
Scindare

286
Ajuto
r

Ajutor pentru Microsoft Word F1


Afişare Asistent Office
Ce este aceasta Shift+F1
Office pe Web
Detectare şi reparare...
Despre Microsoft Word
Elementele ecranului Word sunt următoarele:
- Fereastra aplicaţie şi Fereastra document;
- Meniu control aplicaţie;
- Meniu control document;
- Linia de titlu;
- Linia de meniu;
- Indicator mouse, cursor, marcaj de sfârşit de document;
- Banda cu butoane, ruleta;
- Linia cu butoane de funcţii;
- Icoana de maximizare, icoana de minimizare, icoana de
restaurare;
- Bara de defilare (derulare), bara de divizare;
- Linia de stare.
Prin activarea unei componente a liniei de meniuri (click cu
mouse-ul pe ea sau comanda ALT+litera subliniată ) se deschide o fereastră
de comenzi.
Observaţie: În fereastra de comenzi există două tipuri de
comenzi:
Comenzi urmate de trei puncte (ex: Deschidere...) prin activarea cărora
se deschide o casetă de dialog;
comenzi simple (ex: Salvare) prin care se execută o comandă.
O casetă de dialog (ex. caseta Imprimare) conţine:
- Linia de titlu - conţine numele casetei;
- Zona de text (Text Box);
- Butoane opţiune (Option Button) - butoane rotunde din care
doar unul e activ;
- Butoane de validare (Click Box) - sub formă de pătrat;
- Lista de opţiuni (List Box) - Listă de posibilităţi;
- Buton comandă (Command Button) - buton dreptunghiular
folosit pentru execuţia unei comenzi.
Ferestrele sunt de două feluri:
- Ferestre aplicaţie;
- Ferestre document - apar în interiorul ferestrelor aplicaţie.
Asupra ferestrelor se pot efectua următoarele operaţiuni:
- Selectarea ferestrei active;

287
- Mutarea unei ferestre aplicaţie sau document;
- Stabilirea dimensiunii unei ferestre;
- Minimizarea, maximizarea şi restaurarea unei ferestre;
Observaţie: Ferestrele document nu pot fi minimizate în
icoane.
Închiderea unui document.
9.3.2 Editarea şi procesarea unei lucrări
a) Stabilirea contextului de lucru
1. Se alege comanda VIEW RIBBON - pentru a afişa banda;
2. Se alege VIZUALIZARE RIGLĂ - pentru a afişa rigla;
3. Se alege VIZUALIZARE BARA DE INSTRUMENTE- pentru a
afişa banda cu butoane;
4. Se alege INSTRUMENTE OPŢIUNI, apoi STATUS BAR -
pentru a afişa bara de stare.
b) Stabilirea formei documentului
Sub WORD există patru tipuri de stabilire a formei documentului
şi a componentelor acestora:
- Stabilirea paginii (iniţializarea paginii) - Controlează forma
documentului; fereastra de dialog se deschide la comanda Fişier -
Iniţializarea paginii
- Stabilirea secţiunilor (Dispunerea secţiunilor) - controlează
forma capitolelor;
- Stabilirea paragrafelor (Format - Paragraf) - controlează
forma liniilor şi a paragrafelor;
- Stabilirea caracterelor (Format - Font) - controlează forma
caracterelor individuale.
c) Tastarea textului
Textul se introduce continuu până la sfârşitul paragrafului.
Un paragraf reprezintă porţiunea de text dintre două apăsări ale
tastei ENTER.
d) Fixarea tabulatorilor
Stabilirea tabulatorilor se face cu comanda Format Tabulatori.
Utilizarea tabulatorilor reprezintă una din căile cele mai utilizate pentru
alinierea textului.
e) Editarea textului
Cursorul reprezintă o bară verticală pulsatorie care arată locul
unde se introduce sau se editează textul.
Indicatorul de mouse - linie verticală care arată doar locul unde
este poziţionat mouse-ul.
Dacă se apasă butonul mouse-ului, cursorul se mută în locul
unde se află indicatorul de mouse.
Cu tasta Backspace se şterge textul din stânga cursorului, iar
cu tasta Del se şterge textul din dreapta cursorului.
Pentru salvare, se atribuie un nume documentului, iar Microsoft
Word ataşează documentului în mod automat extensia DOC.
Observaţie: Orice modificare asupra unui text trebuie
precedată de selectarea acestuia.
f) Mutarea textului

288
Se face cu comenzile Cut, Copy şi Paste ale căror semnificaţii
se cunosc din Windows - Write.
g) Formatarea paragrafelor şi adăugarea de chenare
Asupra paragrafelor se pot efectua următoarele operaţiuni:
- Formatare prin aliniere la stânga, dreapta sau mijloc;
- Spaţierea pe verticală;
- Adăugarea unui chenar în jurul unor porţiuni de text al căror
fond poate fi colorat, haşurat etc.
Se selectează textul, se dă comanda Format Paragraf şi se
aliniază.
Pentru adăugarea unui chenar se selectează textul, se dă
comanda Format Borduri şi umbrire, se selectează Casetă pentru
chenar, apoi tipul Linie sau Umbrit pentru fond.
h) Mutarea textului
Această operaţiune se poate face în două moduri:
- cu comenzile Decupare, Copiere şi Lipire;
- prin opţiunea drag and drop, folosind mouse-ul.
i) Vizualizarea finală şi tipărirea
Vizualizarea se face cu comanda Fişier - Examinare înaintea
imprimării. Documentul va apare pe ecran sau în fereastra document se
afişează mai multe butoane, cu care se poate face:
- Tipărirea (Imprimare);
- Schimbarea poziţiei marginilor (Margini);
- Revenirea la afişarea obişnuită (Anulare);
- Afişarea a câte două pagini simultan (Două pagini).
j) Ieşirea din Word
Se face cu comanda Fişier - Ieşire, Da.
15.3.3 Crearea şi salvarea documentelor
Crearea unui nou document
Noul document se deschide automat la intrarea în Word sau cu
comanda Fişier - Nou. Noul fişier poate să fie cu şablon Normal,
predefinit de Microsoft Word sau un Şablon definit de utilizator.
Informaţiile referitoare la document cerute prin butonul de comandă
Fişier - Proprietăţi se introduc într-o casetă de dialog. Ele reprezintă
orice text până la 255 caractere şi se utilizează pentru uşurarea găsirii
unui fişier atunci când nu cunoaştem denumirea acestuia. Căutarea se
face cu comanda Find File.
În fereastra Proprietăţi se află şi câmpul Statistică, ce oferă
informaţi cu privire la momentul când a fost creat fişierul, când a fost
salvat ultima dată, numărul de pagini, cuvinte şi caractere ale
documentului.
Salvarea unui document
- Salvarea pentru prima oară - se acordă fişierului un nume;
- Salvarea curentă - pentru a proteja ceea ce am lucrat la opririle
voluntare;
- Salvarea sub un nume nou – Fişier – Salvare ca...;
- Salvarea fişierelor în alte formate:

289
- Comanda Fişier – Salvare ca..., în zona Nume fişier, se
tastează numele fişierului;
- În zona Tip fişier se selectează tipul fişierului în care se face
salvarea.
Protejarea fişierelor comune
- Se alege comanda Instrumente - Opţiuni;
- Se selectează Salvare;
- În zona Opţiuni de partajare fişiere se introduce parola asociată
fişierului: parolă pentru deschidere şi parolă pentru modificare;
- Un fişier se poate bloca, astfel încât să nu mai poată fi modificat.
Pentru aceasta se selectează Acces recomandat doar în deschidere;
- Se apasă OK.
O altă posibilitate este aceea de a alege comanda Opţiuni generale
din Fişier – Salvare ca...
Stabilirea opţiunilor de salvare
Atunci când se face salvarea fişierului cu Fişier – Salvare ca... se pot
stabili următoarele opţiuni:
- Salvări automate;
- Crearea unor copii auxiliare (backup);
- Salvări rapide etc.
Pentru stabilirea acestor opţiuni care devin implicite, se procedează
astfel:
Comanda Fişier – Salvare ca..., Opţiuni generale şi se selectează
una din cele 4 posibilităţi:
a) Crearea de copii de rezervă - la fiecare salvare se creează şi un
fişier cu extensia ".BAK" care conţine ultima versiune salvată;
b) Salvare rapidă. Cu această opţiune, WORD salvează rapid,
deoarece operează pe disc doar schimbările efectuate asupra
documentului, ci nu întregul document;
c) Solicitarea afişării unor informaţii sumare despre fişierul salvat (se
solicită proprietăţile documentului).
d) Salvare periodică (Salvare informaţii pentru recuperare
automată la n minute), permite ca salvarea să se facă periodic, în mod
implicit, la un număr n de minute stabilit de utilizator.
Salvarea unui document fără schimbarea numelui Fişier – Salvare.
Deschiderea unui document
Cu comanda Fişier - Deschidere, se selectează perifericul Drive, se
selectează directorul Director, sau se afişează toate fişierele indiferent de
extensie cu comanda Fişiere de tip: Toate fişierele, se selectează Read
Only pentru a preveni orice modificare a documentului, se tastează
numele în zona File Name apoi OK. Pentru deschiderea fişierelor
NonWord acestea trebuie convertite.
Căutarea fişierelor
Se face cu comanda Find File. La următoarele apeluri Word afişează
lista precedentă, iar pentru schimbarea listei se utilizează comanda
Search.
Fişierul se poate căuta după:
- director, nume, tip, data creerii sau a ultimei salvări;
- datele introduse în Proprietăţi.
După găsirea fişierului se pot efectua următoarele operaţii:

290
- Deschiderea fişierului găsit;
- Tipărirea fişierului găsit;
- Ştergerea fişierului găsit;
- Copierea fişierului găsit.
Sortarea fişierelor
În caseta de dialog Find File apăsaţi butonul Options. Ca urmare,
apare o mică casetă de dialog, în zona Find Files By se alege criteriul de
sortare, care poate fi:
- după autor;
- după data de creare;
- după data ultimei salvări;
- după nume;
- după dimensiune.
Se poate selecta şi modul de listare (zona Lista File Name With):
titlu, conţinut, informaţii sumare, statistică.
Căutarea fişierelor se poate face:
- după nume şi tip;
- pe discuri şi directoare;
- după informaţiile Summary sau după text conţinut;
- după dată.
Editarea documentelor
Regulă : Orice operaţiune care se efectuează asupra unei porţiuni
de text trebuie precedată de selectarea textului asupra căruia urmează să
se acţioneze.
Controlul afişării documentului pe ecran
a) Modul Normal. Se utilizează comanda Vizualizare Normal - este
preferat atunci când se introduce text; este modul implicit de editare; zona
din afara textului (antet, recapitulaţii, numere de pagină) nu se vede.
b) Modul Ciornă (Schiţă) - pentru introducere rapidă. Acest mod
devine activ cu comanda View Draft; documentul apare în ciornă, literele
cu aceleaşi caractere, desenele apar doar în contur.
c) Modul Panoramare este folosit pentru a realiza măriri sau
micşorări.
d) Aspect pagină imprimată - poziţionarea pe pagină pentru a
vedea paginile întregi, aşa cum vor fi tipărite, inclusiv antetele,
recapitulaţii, numere de pagină. Intrarea în acest mod de lucru se face cu
comanda Vizualizare - Aspect pagină imprimată.
Pentru a schimba scala de afişare a unui document, se procedează
astfel:
- Se alege comanda Panoramare şi se alege modul dorit din caseta
de dialog.
Există următoarele posibilităţi: Pagină întreagă, Lăţime text, Lăţime pagină
(pagina va fi afişată pe toată lăţimea ei), 75%, 100%, 200%.
e) Modificarea modului de afişare a ecranului
Modalităţile de afişare a ecranului se stabilesc cu comanda
Instrumente - Opţiuni, care deschide o casetă de dialog Opţiuni,
grupate în patru categorii:
Afişare:
- Evidenţiere;
- Marcaje în document;

291
- Bară defilare pe orizontală - permite afişarea barei de defilare
orizontală;
- Bară defilare pe verticală - permite afişarea barei de defilare
verticală;
- Bară de stare - afişarea liniei de stare;
- Text animat;
- Substitute de imagine;
- Coduri de câmp;
- Umbrire câmp: - La Selectare;
- Niciodată;
- Întotdeauna.
Marcaje de formatare:
- Tabulatori - afişează tabulatorii;
- Spaţii - afişează spaţiile prin puncte;
- Marcaj paragraf - afişează indicatorii de paragraf;
- Text ascuns - afişează textul ascuns;
- Cratime opţionale;
- Toate - afişează toţi indicatorii.
Opţiuni aspect pagină Web şi imprimare:
- Desene;
- Ancorele obiectelor;
- Limite text;
- Riglă verticală (doar în vizualizarea la imprimare).
Opţiuni schiţă şi normale:
- Lăţime zonă stil;
- Încadrare în fereastră;
- Font schiţat.
Poziţionarea în cadrul documentelor
A. Poziţionarea şi defilarea cu mouse-ul se face astfel:
- o linie - cu săgeată de defilare (jos sau sus);
- un ecran - cu butoanele de defilare şi bară verticală;
- o pagină - folosind tastele Page Up sau Page Dn, Home, End;
- deplasări verticale mari - prin tragerea butonului de defilare verticală
de sus sau jos.
B. Poziţionarea la o anumită pagină se poate face folosind
comanda Editare - Salt la. Aceasta lucrează cu numere de pagină numai
dacă documentul a fost paginat, fie automat, fie manual .
C. Poziţionarea pe un semn de carte (Bookmark)
Semnele de carte sunt locaţii în document cărora li se poate asocia
un nume. Saltul de document la un anumit semn de carte se face cu
comanda Editare - Salt la. În caz că există semne de carte în document,
ele sunt afişate în caseta de dialog.
D. Poziţionarea cursorului la o anumită distanţă relativă
- Se alege comanda Editare - Salt la;
- Se tastează unul din următoarele coduri:
- Pn - la pagina n;
- p+n - înainte cu n pagini;
- p-n - înapoi cu n pagini;
- l - la pagina următoare;

292
- ln - la linia n;
- l+n - n linii înainte;
- l-n - n linii înapoi etc.
E. Selectarea textului într-un document
Selectarea textului cu mouse-ul reprezintă modul cel mai simplu şi de
aceea cel mai utilizat. Există mai multe modalităţi de selectare:
- cuvântul - se selectează prin dubla apăsare a butonului de mouse
pe cuvânt;
- propoziţia - CTRL+clic;
- linia - clic pe mouse în bara de selecţie (marginea stângă);
- mai multe linii - poziţionarea mouse-lui la început şi tragerea
acestuia;
- paragraful – dublu clic în bara de selecţie
Selectarea cu tastatura:
- cuvântul - Shift + Ctrl +Săgeată;
- la începutul liniei - Shift + End;
-o singură linie - Shift + o singură apăsare pe săgeată (sus, jos);
- la începutul documentului - Shift + Ctrl + Home;
- la sfârşitul documentului - Shift + Ctrl + End.
F. Crearea marcajelor în document (Bookmarks)
Un marcaj în document reprezintă un semn special care poartă un
nume şi care serveşte la poziţionarea rapidă în document sau se pot marca
zone de text sau grafică pentru efectuarea de operaţiuni.
Pentru crearea unui marcaj în document se procedează astfel:
- Se poziţionează cursorul în locul pe care dorin să-l identificăm, apoi
se alege comanda Inserare marcaj în document, în urma căreia se
afişează o casetă de dialog Marcaj în document, unde se tastează
numele marcajului în document care poate avea maximum 20 de
caractere.
G. Ştergerea unor zone de text
Se selectează textul pe care dorim să-l ştergem, apoi se apasă Del
sau Backspace. Pentru a şterge o unitate de text se procedează astfel:
- Del - caracterul din dreapta cursorului;
- Backspace - caracterul din stânga cursorului;
- Ctrl + Del - cuvântul următor;
- Ctrl + Backspace - cuvântul precedent.
H. Anularea unei editări (Anulare)
Comanda Editare - Anulare anulează efectul ultimei acţiuni de editare
(ştergere, inserare etc.).
I. Mutarea şi copierea unor zone de text şi a graficelor
Documentele WORD permit legarea împreună, într-un document, a
textului şi graficelor, existând posibilitatea încorporării de obiecte OLE
(Object Linking and Embedding). Prin dubla apăsare pe un obiect din
document se deschide o fereastră ce permite editarea acestuia.
Clipboard -ul reprezintă o zonă temporară de memorie cu care se
pot muta porţiuni de text şi grafice în cadrul aceluiaşi document sau
documente distincte.
Se marchează porţiunea ce urmează să fie preluată în Clipboard şi se
transferă prin decupare (Editare – Decupare (Ctrl+V)) sau copiere
(Editare + Copiere (Ctrl + C)).

293
Vizualizarea conţinutului Clipboard-ului se realizează astfel:
- se selectează Application Control prin icoana din stânga sus a
liniei titlu, se alege Run sau OK sau Enter.
Mutarea textului sau graficelor se face poziţionând cursorul în
locul unde se doreşte lipirea, apoi se dă comanda Edit + Lipire.
Pentru mutarea mai multor porţiuni de text se utilizează comanda
spike, care permite tăierea sau copierea mai multor zone şi lipirea în
ordinea extracţiei.
J. Legarea textelor
Se pot lega două fişiere, sursă şi destinaţie, la copiere de text sau
obiecte într-un document sau între documente. Prin această legătură se
pot efectua modificări automate la destinaţie când se modifică sursa.
Pentru copierea şi legarea textului se procedează astfel:
Se selectează şi se copiază obiectul (text, grafic, imagine etc.) în
documentul sursă, se poziţionează cursorul acolo unde vrem să legăm
textul (obiectul) în documentul destinaţie, apoi cu comanda Editare –
Lipire specială + Lipire ca hyperlink se inserează în documentul
destinaţie conţinutul zonei copiate din documentul sursă.
K. Lucrul cu mai multe ferestre simultan
Se poate lucra cu maximum 9 documente deschise simultan, fiecare
document având propria sa fereastră. Pentru ca fiecare fereastră să aibă o
porţiune vizibilă pe ecran, se utilizează comanda Fereastră – Aranjare
totală, putându-se astfel face cu uşurinţă transferuri între documente.
Vizualizarea unor părţi diferite din acelaşi document,
operaţiune necesară în cazul documentelor mari; se realizează deschizând
o fereastră Fereastră – Fereastră nouă.
Trecerea de la o fereastră la alta se face cu mouse-ul sau cu
comenzile Ctrl+F6 (la fereastra următoare) sau Ctrl+Shift+F6 (la
fereastra precedentă) sau utilizând comanda Fereastră din meniu, care
afişează lista documentelor deschise.
L. Lucrul cu pagini
Pentru poziţionarea corectă a titlurilor, tabelelor, figurilor etc. în afară
de paginarea implicită vizualizată prin marcheri "soft" vizualizaţi prin linii
punctate în modul de afişare normal, se pot insera Întreruperi de pagină
care au o poziţie controlată.
Pentru a schimba paginaţia implicită (Background Repagination)
se procedează astfel: Instrumente Opţiuni + General + Repaginare
transparentă (pentru a face paginarea în timpul lucrului şi a afişa
numărul de pagini în linia de stare) + Enter sau OK.
Dacă este inhibată funcţia Repaginare transparentă se lucrează
mai rapid, iar pentru a face repaginarea se dă comanda Instrumente -
Repaginare. Se pot insera şi manual indicatori de pagină, numiţi
marcatori "hard" atunci când dorim ca o pagină nouă să înceapă cu
anumite porţiuni grafice; acest lucru se realizează cu comanda Insert
Break + Break + OK sau Enter.
Formatarea unui document
A. Formatarea caracterelor comportă alegerea următoarelor
opţiuni:

294
- corpuri de literă (font) care reprezintă stilul de scriere a
caracterelor;
- dimensiunea;
- caracterul normal, aldin sau cursiv;
- culoarea;
- sublinierea;
- scrierea cu caractere mai mari sau mai mici:
- scrierea cu indici sau exponenţi.
Formatarea caracterelor se poate realiza cu mouse-ul folosind
posibilităţile oferite de bandă sau utilizând comenzile din meniu.
Format Font - selectarea corpurilor de literă;
Format Stil - modul de scriere a corpului de literă ales:
- aldine (Bold) - caractere îngroşate;
- cursive (Italics) - caractere înclinate;
- ascunse (Hidden) - caractere care nu apar la imprimantă;
- caractere de tipar mici - (Small caps):
- caractere de tipar mari - (All caps);
- Underline - modul de subliniere;
- fără (None);
- cu o singură linie (Single);
- numai cuvintele (Words only);
- cu două linii (Double);
- color - culoarea de afişare;
- Super/Subscript - poziţia caracterelor;
- None - text normal;
- Superscript - la exponenţi;
- Subscript - la indici;
- Spacing - spaţiere între caractere;
- None - text normal;
- Expanded - la spaţiu mărit;
- Condensed - cu spaţiu micşorat între caractere.
Există opţiuni de formatare:
a) Text ascuns. Se selectează textul + Format Font + Ascuns.
Pentru a afişa pe ecran un text ascuns: Instrumente Opţiuni +
Vizualizare + Text Ascuns.
b) Schimbarea culorii caracterelor. Se selectează textul +
Format Font + Culoare + OK.
c) Utilizarea indicatorilor şi exponenţilor. Se selectează textul +
Format Font + Super/Subscript + OK (Enter).
d) Utilizarea sublinierilor. Se selectează textul + Format Font +
Subliniere.
e) Înserarea unui caracter special şi simboluri. INSERT +
SiMBOL. Se selectează simbolul, se copiază şi se include în text.
B. Formatarea paragrafelor
a) Un paragraf reprezintă porţiunea de text dintre două tastări ale
tastei ENTER, el fiind o unitate de formatare asupra căreia se pot face
următoarele operaţii:
- alinierea – la stânga, la dreapta sau la ambele margini;

295
- indentarea - retragerea marginilor;
- tabularea - crearea unor coloane de texte pe verticală;
- spaţierea - adăugarea de spaţii între linii şi paragrafe;
- paginarea - plasarea optimă în cadrul paginii;
- adăugarea de chenare sau a unui fond gri pentru anumite
paragrafe.
În general indicatoarele de paragraf sunt ascunse, însă le putem face
vizibile prin Instrumente Opţiuni + Marcatori de paragraf.
Există mai multe modalităţi de formatare a paragrafelor:
- Implicit, fiecare document nou creat se formatează după şablonul
Normal;
- Formatarea paragrafelor cu comenzi meniu, cu comanda Format
Paragraf;
- Formatarea paragrafelor cu bara de butoane, vizualizarea cu
Vizualizare Bara de instrumente;
- Formatarea paragrafelor prin ruletă (afişarea riglei, cu comanda
Vizualizare Riglă).
b) Stabilirea valorilor de aliniere a paragrafelor se referă la
poziţionarea marginilor stânga şi dreapta şi se face cu comanda Format
Paragraf.
c) Tabulatorii
Lucrul cu tabulatorii presupune două etape:
- Stabilirea poziţiei acestora (implicite sau stabilite de utilizator);
- Folosirea tabulatorilor cu comanda Tabulatori.
Stabilirea tabulatorilor se face în două moduri:
- Stabilirea tabulatorilor folosind comenzile: Format Tabulatori +
Poziţia de oprire a tabulatorului.
Pentru ştergerea tabulatorilor, se utilizează comanda Tabulatori +
Ştergere totală. Pentru restabilirea valorilor implicite ale tabulatorilor se
utilizează comanda Tabulatori + Tabulatori impliciţi.
- Stabilirea tabulatorilor folosind banda şi rigla,
- Stabilirea indentărilor (alinierilor).
- Prin comenzi Format Paragraf + De la stânga sau De la
dreapta sau Sfârşit linie - indentarea specială a primei linii din paragraf.
- Pe riglă cu mouse-ul.
d) Stabilirea spaţierii paragrafelor
- Ajustarea spaţierii între paragrafe se face cu comanda Format
Paragraf + Spaţiere Înainte / După.
- Ajustarea spaţierii liniilor se face cu comanda Format Paragraf +
Spaţiere linie
+ La un rând - spaţiere la un rând;
+ La 1,5 rânduri - spaţiere la 1,5 rânduri;
+ La două rânduri - spaţiere la 2 rânduri.
Vizualizarea şi tipărirea documentelor
Presupune următoarele operaţiuni:
- selectarea imprimantei;
- vizualizarea paginilor documentului înaintea tipăririi;
- tipărirea documentului curent;
- stabilirea opţiunilor de imprimare;

296
Efectuarea de calcule şi introducerea expresiilor matematice
Editorul Word permite efectuarea în mod automat a unor calcule
simple, precum şi introducerea de expresii matematice complexe,
facilitate utilă în editarea documentelor ştiinţifice.
Există trei posibilităţi de efectuare a calculelor:
- Utilizând comanda Inserare Obiect Foaie de calcul, se introduce
expresia a cărei valoare se doreşte a fi calculată, se selectează expresia,
apoi comanda Calcul, iar rezultatul va fi plasat în Clipboard de unde se ia
cu Editare Copiere.
- Utilizând marcaje de pagini, pe baza cărora se pot crea expresii
complexe, se utilizează comanda Inserare - Marcaj în document pentru
a asocia câte un marcaj de pagină fiecărui număr ce se utilizează în calcul,
apoi se poziţionează cursorul în locul în care vrem să apară rezultatul
selectând comanda Inserare - Câmp.
- Efectuarea de calcule în tabele. În tabele se efectuează operaţii de
însumare sau medie astfel: Se poziţionează cursorul în celula în care se
doreşte inserarea rezultatului, se selectează comanda Inserare Câmp
pentru a insera delimitatorii de câmp între care se introduce expresia de
calculat.
Editorul pentru ecuaţii şi expresii matematice se utilizează astfel:
- Se poziţionează cursorul în locul în care se urmăreşte inserarea
ecuaţiei, se selectează comanda Insert Obiect; din lista Tip obiect se
selectează Ecuaţie. După crearea ecuaţiei dorite, se selectează Fişier
Ieşire, pentru a închide editorul de ecuaţii.
Editarea avansată cu Word for Windows
Atunci când se editează un document complex, este preferabil să-l
împărţim în capitole şi subcapitole pe niveluri, formând o structură ce
poate fi privită ca o schiţă a documentului. Documentul astfel structurat
poate fi vizualizat pe nouă niveluri succesive de capitole, denumite Titlu
(Heading) 1 până la Titlu (Heading) 9.
Modul schiţă se selectează prin comanda Vizualizare Plan
document.
O schiţă se crează prin două metode:
- Folosirea modului de vizualizare schiţă şi lucrul cu bara schiţei;
- Folosirea modului de vizualizare Normal şi formatarea paragrafelor
utilizate pe rol de titluri cu stilurile predefinite Heading 1 până la
Heading 9.
Crearea de antete şi recapitulaţii (subsoluri)
Antetul este informaţia ce se repetă în partea de sus a fiecărei
pagini.
Subsolul (Recapitulaţia) este informaţia ce se repetă în partea de
jos a fiecărei pagini.
Editarea antetelor şi recapitulaţiilor se face în ferestre separate, când
se lucrează cu modul de vizualizare Normal, sau direct în fereastra
documentului, atunci când edităm în modul de vizualizare pagină.
Operaţii pentru adăugarea de antete şi recapitulaţii:
1. Se selectează Vizualizare + Normal sau Vizualizare + Schiţă
sau Vizualizare + Aspect pagină imprimată.
2. Se selectează Vizualizare + Antet şi subsol.

297
3. În Fişier – Iniţializare pagină se aleg opţiunile Prima pagină
diferită activ dacă se doresc antete şi recapitulaţii diferite pentru prima
pagină sau Pagina pară diferită de cea impară pentru pagini
pare/impare.
4. Se selectează din lista Antet şi subsol opţiunea dorită.
Pentru a vedea antetele şi recapitulaţiile, selectăm modul Pagină, cu
comanda Vizualizare Aspect pagină imprimată.
Microsoft Word mai permite efectuarea următoarelor operaţiuni:
- Inserarea numerelor de pagină;
- Inserarea datei şi orei;
- Crearea de adnotări;
- Crearea notelor de subsol;
- Editarea documentelor în coloane;
- Inserarea de tabele în documente;
- Crearea şi utilizarea codurilor de câmp.
Cu ajutorul editorului Word se pot realiza:
- Documente tipizate şi şabloane;
- Elaborarea de scrisori şi plicuri;
- Asamblarea documentelor de dimensiuni mari;
- Realizarea de desene, grafice şi inserarea de imagini în documente.
9.3.4 Accesorii Microsoft Word:
- Scriere artistică cu Word Art;
- Desene cu MS-DRAW;
- Grafice cu MS-GRAPH;
- Macro-uri automate;
- Limbajul Word Basic.
Ce este nou în Microsoft Word
Versiunea actuală a programului Microsoft Word este cea mai
productivă, datorită noilor ei facilităţi, unei structuri îmbunătăţite, datorită
folosirii tehnologiei IntelliSense, precum şi unui meniu de Ajutor interactiv
revizuit. În cadrul acestuia sunt prezentate noutăţile aduse în cadrul
Microsoft Word 2000: Instalarea şi rularea lui Microsoft Office 2000;
Deplasarea lui Office; Noul aspect al Office; Automatizarea activităţilor
personale; Editarea; Instrumente de verificare; Crearea tabelelor;
Utilizarea bordurilor şi a umbririlor; Crearea reprezentărilor grafice;
Crearea paginilor Web; Utilizarea programului Word ca editor de
corespondenţă; Colaborarea cu alţii; Suport multilingv.
Pentru obţinerea rapidă a unor documente de calitate, se pot folosi
şabloane şi asistenţi (Asistent Office), iar pentru elaborarea în comun a
documentelor, există facilităţi multiple de lucru în reţea. De asemenea,
Microsoft Word oferă opţiunile de Corectare ortografică şi gramaticală,
Autocorecţie, AutoFormatare şi Autoselecţie, pentru obţinerea unor
documente de calitate, într-un timp mult mai scurt.
Pentru a găsi mai multe informaţii, Word conţine un index interactiv,
care furnizează un acces facil la sute de intrări interactive din Meniul de
ajutor. Pentru a afişa indexul interactiv, se efectuează clic pe butonul
Ajutor pentru Microsoft Word de pe bara de instrumente Standard şi apoi
clic pe tabulatorul Index.

298
Pentru ajutor asupra unei anumite comenzi sau opţiuni, se tastează în
submeniul Search cuvintele cheie care prezintă interes, apoi se
efectuează clic pe comanda List Topics.
Informaţiile de tipul „Ce este nou?” sunt, de asemenea, disponibile în
indexul interactiv. Pentru a veni în sprijinul utilizatorilor şi sporirii
productivităţii activităţii acestora, tehnologia IntelliSense a fost extinsă cu
scopul de a accelera lucrările de rutină şi pentru a furniza informaţiile
necesare utilizatorului. În plus, Word şi Windows 9x lucrează împreună
pentru a ajuta organizarea mai bună a mediului de lucru.
Copiere şi partajare uşoară a informaţiilor
Se pot copia, prin glisare şi fixare (drag and drop), fişiere, foi de
calcul, tabele şi grafice în alte aplicaţii, documente, în mesaje de poştă sau
în diferite directoare de pe calculator. Pentru detalii, vezi “editare prin
glisare şi fixare“ în indexul interactiv din Word.
Se poate colabora cu partenerii, trimiţându-le prin poşta electronică
fişiere sau expediind copii într-un director de reţea, unde cei interesaţi le
pot vizualiza.
În scrisori, memorii şi fax-uri se pot insera cu uşurinţă nume şi adrese
din Contact List (Listă contacte), aflată în Schedule+, sau din agenda
personală, aflată în Microsoft Exchange, folosind facilitatea Address
Book (Agendă). Pentru accesul rapid la aceste informaţii, se poate folosi şi
comanda Îmbinare corespondenţă, precum şi Asistent memoriu (Memo
Wizard), Asistent scrisoare (Letter Wizard) şi Asistent fax (Fax Wizard).
Găsirea docmentelor necesare utilizatorului
Identificarea documentelor poate fi făcută mult mai uşor, folosind
nume descriptive de fişiere (cu mai multe cuvinte, spaţii etc.) ca, de
exemplu, “Raportul executiv al vânzărilor”. Atunci când nu vă amintiţi
numele unui fişier, dar vă amintiţi un cuvânt sau o frază din el, folosiţi
noua facilitate oferită de cutia de dialog Deschidere (Open) pentru
căutarea fişierelor.
Descoperiţi fişiere înrudite înregistrând, atunci când salvaţi fiecare
fişier, informaţii succinte cum ar fi Numele autorului, Subiect, Titlu,
Comentarii sau cuvinte cheie şi fraze la alegerea dvs. Atunci când doriţi să
găsiţi fişiere înrudite, pur şi simplu căutaţi după conţinutul câmpurilor de
informaţii succinte, după cuvinte cheie sau după fraze.
Moduri de solicitare a ajutorului
Când ştiţi ce trebuie să faceţi dar nu ştiţi cum să solicitaţi ajutorul de
care aveţi nevoie, întrebuinţaţi Answer Wizard (Asistent răspuns) folosind
cuvintele dvs. Acesta afişează rapid instrucţiuni pas cu pas, exemple şi
alte informaţii pentru a vă ajuta în rezolvarea rapidă a problemei.
Când doriţi să ştiţi mai mutle despre un element de pe ecran, cum ar fi
o comandă, o cutie de dialog sau o bară de instrumente, folosiţi Screen Tip
(Sfat ecran). Pentru aceasta, faceţi clic pe butonul Ajutor din bara de
instrumente sau pe butonul ? din cutia de dialog, iar apoi pe termenul de pe
ecran. Vi se va afişa o scurtă explicaţie. Dacă aveţi nevoie de ajutor când
căutaţi informaţii în Meniul de ajutor, alegeţi opţiunea Help Topics
(Termeni din ajutor) din meniul Ajutor. Veţi găsi o listă a tuturor termenilor

299
din Ajutor, un index al acestora şi un tabulator care vă permite accesul la
Answer Wizard (Asistent răspuns).
9.3.5 Lucrările cotidiene făcute repede şi uşor
În locul verificării ortografice la comandă a întregului document, lăsaţi
ca Word să semnaleze greşelile în timpul editării, cu ajutorul opţiunii
Verificare ortografică şi gramaticală automată. Puteţi face apoi
corecturile când doriţi, folosind caseta cu modificările sugerate de
program. Pentru detalii, căutaţi Verificare ortografică şi gramaticală
automată în indexul interactiv din Word.
Puteţi mări viteza de editare a textelor cu facilitatea Autocorecţie,
care permite ca Word să corecteze în mod automat greşeli uzuale de
ortografie sau de folosire a majusculelor. Această facilitate memorează, pe
măsură ce tastaţi, preferinţele de ortografiere ale utilizatorului, de folosire
a majusculelor etc. şi poate, de asemenea, insera simboluri speciale la
apăsarea unor taste de comenzi rapide. Pentru detalii se poate apela
Autocorecţie în indexul interactiv de ajutor din Word.
Word poate crea în mod atomat borduri şi liste cu marcatori în timpul
editării. Pentru detalii, vezi AutoFormatare în indexul interactiv din
Word.
Cu o simplă mişcare a mouse-ului, puteţi comuta rapid între selecţia unui
cuvânt şi selecţia unei litere, folosind opţiunea Autoselecţie în indexul interactiv
din Word.
Adăugaţi cu un singur clic adrese la fax-uri, scrisori, memorii, folosind
facilitatea Address Book (Agendă). Pentru detalii, butonul Insert
Address (Inserează adresă).
Se pot crea rapid rezumate, scrisori şi rapoarte cu aspect profesional,
folosind noile şabloane proiectate şi livrate cu Word. Acestea asigură
documentelor aspectul vizual, stiluri pentru titluri şi alte elemente astfel că
nu mai rămâne decât de înlocuit textul şablonului cu cel dorit.
Microsoft Word sugerează căi mai bune de lucru cu ajutorul opţiunii
Consilier (Wizard) care, pe măsură ce utilizatorul lucrează, sugerează modalităţi
mai rapide şi mai uşoare de rezolvare a problememor ce se pot ivi.
Se pot înlocui cuvinte şi toate variantele lor cu ajutorul comenzilor
îmbunătăţite Găsire (Find) şi Înlocuire (Replace).
Comunicaţie cu stil prin poşta electronică
Cu Word se pot edita mesaje pentru poşta electronică şi se pot stabili şi
formate.
Cu butonul Evidenţiere (Highlight), se atrage atenţia asupra
comentariilor care se fac la revizuirea documentelor şi asupra
răspunsurilor pe care le includeţi în mesajele de poştă electronică. Pentru
detalii, căutaţi Highlighter pen (toc de evidenţiere) în indexul interactiv
din Word.

300
9.4 MICROSOFT OUTLOOK
9.4.1. Chestiuni preliminarii
Outlook ’98 este pe deplin integrat cu componentele lui Microsoft
Internet Explorer 4, astfel încât puteţi accesa rapid o pagină World Wide
Web, citi mesajele unui grup de discuţii Usenet, sau lansa o şedinţă online
utilizând Microsoft NetMeeting.
Pornirea programului Outlook
Activaţi butonul Start şi alegeţi Programs, iar apoi Microsoft Outlook. De
asemenea, puteţi să executaţi un dublu clic pe icon-ul shorcut (comandă
rapidă) Outlook pentru a porni Outlook.
Închiderea programului Outlook
Atunci când aţi terminat de lucrat cu Outlook, puteţi închide
programul în mai multe moduri:
- Selectaţi File, iar apoi Exit;
- Executaţi clic pe butonul de închidere Close (X) din extremitatea
dreaptă a barei de titlu;
- Apăsaţi Alt+F4;
- Executaţi clic pe butonul Control-menu şi selectaţi Close din meniu.

13.2. Utilizarea barei Outlook

Fiecare unealtă de organizare a programului Outlook are propriul ei


folder. Bara Outlook este o unealtă pe care o puteţi folosi pentru a schimba
rapid folderele în Outlook.
Există trei grupuri pe bara Outlook: grupul Outlook, Mail şi Other.
9.4.2 Folderele grupului Outlook
Grupul Outlook este alcătuit din folderele următoare (vezi figura de mai
jos):
- Inbox – include mesajele pe care le-aţi trimis şi primit prin e-mail şi fax;
- Calendar – conţine întâlnirile, evenimentele, şedinţele programate;
- Contacts – listează numele şi adresele peroanelor cu care comunicaţi;

301
Folderele grupului Outlook
- Tasks – include orice sarcini pe care le aveţi trecute pe listă;
- Journal – conţine toate însemnările din jurnal, cum sunt cele privitoare la
telefoanele sau faxurile date, notiţele de la şedinţe;
- Notes – listează notele scrise de dvs.;
- Deleted Items – include orice articole pe care le-aţi şters din celelalte
foldere.

9.4.3 Folderele grupului Mail


Folderele grupului Mail oferă o metodă de organizare a mesajelor e-mail
primite şi trimise.
- Inbox – conţine toate mesajele primite;
- Sent Items – păstrează toate mesajele trimise;
- Outbox – conţine toate mesajele ce vor fi trimise;
- Deleted Items – conţine toate mesajele şterse (vezi figura de mai
jos).

Folderele grupului Mail

302
9.4.4 Folderele grupului Other
Grupul Other conţine următoarele foldere: My Computer, My
Documents şi Favorites.

Folderele grupului Other


Puteţi accesa un document sau informaţie din oricare din aceste arii,
astfel că le puteţi ataşa la un mesaj sau adăuga note la ele.
Citirea mesajelor
Atunci când începeţi sesiunea de lucru cu Outlook, apare folderul Inbox
ce conţine mesajele primite. Inbox-ul oferă informaţii importante despre
fiecare mesaj.
De exemplu, un mesaj poate fi etichetat ca având prioritate mare(high
priority), altul ca având importanţă secundară (low priority), şi altul are un
fişier ataşat.
Pentru a citi un mesaj, executaţi dublu clic pe el.
Puteţi marca mesajele ca fiind citite sau necitite, selectând Edit, apoi
comanda Mark as Read sau Mark as Unread.

303
De asemenea, puteţi marca toate mesajele ca fiind citite selectând din
meniul Edit, comanda Mark All as Read.
Pentru a actualiza mesajele automat, folosiţi următoarea comandă:
alegeţi din meniul Tools comanda Check for New Mail.
Salvarea unui mesaj ataşat
În lista de fişiere Inbox, un fişier ataşat este reprezentat de icon-ul
“agrafă”, poziţionat lângă mesaj.
Etapele pentru salvarea unui fişier ataşat sunt următoarele:
- Deschideţi mesajul ce conţine un fişier ataşat, executând dublu clic pe
acesta;
- Salvaţi fişierul ataşat într-un folder, alegând din meniul File, comanda
Save Attachments;
- Atribuiţi un nume fişierului în secţiunea File name, după care activaţi
butonul de comandă Save.

Verificarea gramaticală a mesajului


Cu mesajul deschis, selectaţi Tools, Spelling and Grammar.
Dacă programul de verificare ortografică găseşte un cuvânt a cărui
ortografie este îndoielnică, el afişează caseta de dialog Spelling, altfel va
apare o casetă de dialog care vă va spune că verificarea ortografică şi
gramaticală este realizată. Alegeţi butonul de comandă OK pentru a
închide caseta de dialog.

304
Semnarea automată
Pentru a adăuga automat o semnătură, un citat sau alt text la sfârşitul
fiecărui mesaj pe care îl trimiteţi, selectaţi din meniul Tools, comanda
AutoSignature.
Stabilirea indicatorului de prioritate al mesajului
Nivelele de prioritate ale unui mesaj pot fi: Low (scăzută), Normal sau
High (înaltă).
Folosind lista derulantă Sensivity, alegeţi una dintre opţiunile:
- Normal – această opţiunea arată faptul că mesajul este unul obişnuit;
- Personal – arată că mesajul are un conţinut de natură personală;
- Private – această opţiune va preveni modificarea mesajului după ce l-
aţi trimis;
- Confidential – va arăta că mesajul are un conţinut privat.
Când trimiteţi un mesaj cu indicator, pe lista de mesaje a destinatarului
va apărea un icon cu un steag roşu, iar Outlook va adăuga un text prin care
se va arăta ce tip de indicator trimiteţi.
Pentru a utiliza un indicator de mesaj, în fereastra Message, executaţi
clic pe Actions, Flag For Follow Up, după care executaţi clic pe săgeata listei
derulante Flag To, alegând textul indicatorului pe care doriţi să-l adăugaţi
mesajului.
Tipurile de indicatoare pe care le puteţi trimite în Outlook sunt:
- Call (sună);
- Do not Forward (a nu se trimite mai departe);
- Follow up (mesaj de continuat);
- For your information (pentru informarea dvs.);
- Forward (de trimis mai departe);
- Not Response Necessary (nu este necesar un răspuns);
- Read (citit);
- Reply (e răspuns);
- Reply to All (de răspuns la toţi);
- Review (de trecut în revistă).

9.4.5 Opţiunea de urmărire a mesajelor


În fereastra de creare a mesajului, alegeţi eticheta Options, unde veţi
observa următoarele opţiuni:
- Selectaţi opţiunea Tell Me When This Message Has Been Delivered
pentru a primi o notificare prin e-mail că mesajul a fost primit de
către destinatar;
- Selectaţi opţiunea Tell Me When this Message Has Been Read pentru
a primi o confirmare prin e-mail a faptului că mesajul a fost deschis
de către destinatar.
Trimiterea unui mesaj
După ce aţi compus mesajul, pentru a-l trimite executaţi clic pe butonul
Send sau selectaţi din meniul File comanda Send.
Retragerea unui mesaj
În cazul în care aţi configurat Outlook în modul corporate e-mail (acest
mod presupune faptul că veţi folosi Outlook drept client de e-mail pe reţeaua

305
companiei dvs.), puteţi retrage mesajele pe care le trimiteţi pe reţeaua
companiei dvs. şi care nu au fost deschise sau mutate într-un alt folder.
Pentru a retrage un mesaj, executaţi următorii paşi:
- Selectaţi Sent Items Folder din grupul Mail;
- Deschideţi mesajul pe care doriţi să-l retrageţi;
- În fereastra Message, executaţi clic pe meniul Tools, apoi pe Recall
This Message;

- Pentru a retrage
mesajul, executaţi clic pe
butonul Delete Unread Copies
of This Message, după care
executaţi clic pe butonul de comandă OK;
- Din meniul File, alegeţi comanda Save pentru a salva mesajul cu
opţiunea de retragere;
- Veţi primi în Inbox o notificare (ce apare ca un nou mesaj) care vă
anunţă dacă s-a reuşit sau nu retragerea mesajului.
Utilizarea calendarului
Pentru a deschide calendarul Outlook, executaţi clic pe icon-ul Calendar
de pe bara Outlook.
Cu ajutorul calendarului puteţi vizualiza următoarele date:
- Derulaţi panoul Appointment pentru a vedea ora unei programări;
- În panoul calendarului lunar, executaţi clic pe săgeţile din stânga şi
din dreapta lunii curente pentru a avansa sau a merge înapoi cu o
lună;
- Pentru a crea o programare, selectaţi luna şi data în care doriţi să
faceţi programarea;
- În panoul agendei, executaţi dublu clic pe ora la care doriţi să
faceţi programarea, după care se va deschide caseta de dialog
Untitled-Appoitment în care veţi stabili subiectul programării
(Subject), locul întâlnirii (Location), orele între care se va desfăşura
întâlnirea (Start Time şi End Time), un mesaj de atenţionare înainte
de a avea loc data întâlnirii (Reminder);
- Executaţi clic pe butonul Save and Close pentru a reveni la
calendar.
Pentru crearea unei programări recurente, executaţi următorii paşi:

306
- Alegeţi meniul Actions, apoi New Recurring Appointment. Va apare
caseta de dialog Appointment, iar apoi Appointment Recurence;
- Introduceţi informaţiile referitoare la începutul, durata şi sfârşitul
programării (Start, End, Duration);
- Indicaţi în aria Recurrence Pattern frecvenţa programării (Daily,
Weekly, Monthly sau Yearly), precum şi limitele de timp potrivite;
- Activaţi butonul de comandă OK. Se va închide caseta de dialog
Appointment Reccurence, iar apoi se va completa caseta de dialog
Appointment.

Calendar
9.4.6 Crearea unei liste de contacte
Pentru a crea un nou contact, selectaţi din meniul Actions, comanda
New Contact.
Puteţi introduce toate sau unele informaţii despre persoana (instituţia,
firma) dorită:
- Nume;
- Titlul postului de muncă;
- Numele companiei;
- Adresa (stradă, oraş, stat, codul şi ţara);
- Telefon (la serviciu, acasă, faxul de la serviciu, mobilul);
- Adresa e-mail;
- Adresa paginii de Web;
- Comentarii, note sau descrieri;
- Categorii.
După ce aţi terminat de introdus informaţiile despre noul contact,
executaţi clic pe butonul Save and Close.
Pentru a modifica datele referitoare la o persoană de contact, va trebui
să executaţi dublu clic pe numele respectivei persoane de contact.
O listă de contacte poate fi vizualizată în următoarele moduri:
- Address Cards – afişează numele, prenumele persoanei de contact,
adresa, numărul de telefon sub forma unei fişe;
- Detalied Address Cards - afişează numele, prenumele persoanei de
contact, titlul postului, compania, adresa, numărul de telefon, categoriile
şi comentariile sub forma unei fişe;

307
- Phone List - afişează numele, prenumele persoanei de contact, titlul
postului, compania, adresa, numărul de telefon, categoriile într-un tabel,
organizând fiecare informaţie orizontal, pe rânduri şi coloane;
- By Category – afişează contactele în rânduri pe categorii;
- By Company - afişează contactele în rânduri în funcţie de compania de
care aparţin;
- By Location – afişează contactele grupate pe ţări;
- By Follow Up Flag - afişează contactele grupate în funcţie de
indicatoarele de continuare a comunicării cu contactele respective.
Pentru a trimite un mesaj din folderul Contacts, selectaţi contactul şi
alegeţi Action, New Message to Contact.

Contacts
Crearea unei de liste de sarcini
Pentru a introduce o sarcină, urmaţi paşii:
- Alegeţi foderul Task;
- Executaţi clic pe butonul New Task sau din meniul Actions, alegeţi
comanda New Task;
- Introduceţi subiectul sarcinii în caseta Subject, precum şi data până la
care sarcina ar trebui dusă la îndeplinire (Due date) şi o dată de pornire
(Start date);
- Din lista derulantă Status, alegeţi starea curentă a proiectului; Not
Started, In Progress, completed, Waiting on Someone Else sau Deffered
(amânată);
- Selectaţi prioritatea (Priority): Normal, Low sau High;
- Opţional puteţi introduce o alarmă care să vă aducă aminte să începeţi
sau să terminaţi îndeplinirea sarcinii (Reminder);
- Executaţi clic pe butonul Save and Close după ce aţi terminat.
Vizualizarea sarcinilor se poate realiza în următoarele moduri:
- Simple List – listează sarcinile, casetele de validare pentru sarcinile
îndeplinite, subiectul şi termenul limită;

308
- Detailed List – afişează sarcinile, prioritatea, subiectul, starea,
procentajul de completare şi categoriile;
- Active Task – afişează aceleaşi informaţii ca în lista detaliată, arătând în
plus şi sarcinile îndeplinite;
- Next Seven Days – afişează sarcinile pe care le-aţi programat pentru
următoarele şapte zile, inclusiv cele îndeplinite;
- Overdue Task – afişează lista sarcinilor al căror termen limită a expirat;
- By Category – afişează sarcinile pe categorii;
- Assigment – afişează sarcinile repartizate dvs. de alţii.

Task
Utilizarea jurnalului
În jurnal puteţi înregistra mesaje de e-mail, invitaţii la şedinţe,
răspunsurile la sarcinile repartizate.
Pentru a introduce informaţii în jurnal, executaţi următoarele etape:
- Alegeţi folderul Journal;
- Selectaţi Actions, New Journal Entry sau executaţi clic pe butonul New
Journal Entry;
- Introduceţi subiectul, timpul însemnării, contactele şi orice alte
informaţii pe care doriţi să le înregistraţi;
- Pentru salvarea şi închiderea jurnalului, executaţi clic pe butonul Save and
Close.

309
Vizualizarea însemnărilor din jurnal se poate realiza în următoarele
moduri:
By Type – această opţiune grupează însemnările din jurnal în funcţie de tip
(mesaje e-mail, şedinţe, documente Word);
By Contact – afişează numele fiecărui contact pe care l-aţi selectat în caseta
de dialog Options;
By Category – însemnările vor apare pe categorii;
Entry List – afişează însemnările într-un tabel cu coloane etichetate Entry
Type, Subject, Start, Duration, contact şi Categories;
Last Seven days – include însemnările făcute în ultimile şapte zile;
Phone Calls – listează însemnările care reprezintă telefoane date sau
primite.
Crearea notiţelor
Pentru a crea o notiţă, alegeţi folderul Notes, selectaţi din meniul
Actions, comanda New Note sau executaţi clic pe butonul New Note.
Introduceţi apoi textul notiţei.
Când aţi terminat executaţi clic pe butionul de închidere (Close).
Folderul Notes oferă mai multe moduri de vizualizare pentru
organizarea notiţelor. Puteţi sorta notiţele din orice mod de vizualizare,
executând clic cu butonul drept pe bara de titlu – Subject, Created,
Categories şi selectând metoda de sortare.

310
BIBLIOGRAFIE

1. A.T. Murgan, R. Dogaru, C. Comaniciu, (1995) "Information theory,


random signals detection, filtering and estimation, software simulations",
in Ed. "Politehnica", Bucharest, (Romanian language).

311
2. B. Kosko, (1992). "Neural networks and fuzzy systems, a dynamical
systems approach to machine inteligence", Prentice Hall Eds.
3. C. Toumazou, J.B. Hughes, N.C. Battersby, "Switched - currents, an
analogue technique for digital technology" ,IEE Circuits and Systems series
5, 1993.
4. D. Ruelle, "Chaotic evolution and strange attractors, the statistical
analysis of time series for deterministic nonlinear systems", Cambridge
Univ. Press, 1989
5. Haken H., Synergetics. An Introduction, New York, (1977)
6. Haykin, S., "Neural Networks, a comprehensive foundation",
MacMillan College Publishing Company, 1994;
7. Kluwer A.T. Murgan, (1988) "Kalman estimators for discrete-time
information transmission", Ed. "Politehnica", Bucharest, (Romanian
language)
8. M. M. Waldrop, "Complexity, the emerging science at the edge of
order and chaos".
9. M.H. Hassoun. "Fundamentals of Artificial Neural Networks", 1995,
MIT Press;
10. Mandelbrot B.B., The Fractal Geometry of Nature, San Francisco,
(1982)
11. Mead, C.A, M. Ismail, "Analog VLSI implementation of Neural
Systems", Boston 1989,
12. Paul Constantinescu, Sinergergetica, Teoria generala a
sistemelor ierarhizate, 1991, Bucuresti;
13. S. Kauffman, "The origins of order, self-organization and
selection in evolution", Oxford University Press, 1993;
14. Spataru A. ,"Fondements de la theorie de la transmission de
l'information", Press Polytechniques Romandes, Lausanne, 1987
15. Thom R., Structural Stability and Morphogenesis. An Outline of a
General Theory of Models,London,(1976)
16. Y. Kamp, M. Hasler, (1990) "Reseaux de neurones recursifs pour
memoires associatives", Press Polytechniques et Universitaires Romandes,
Lausanne;
17. Draganescu M., Inelul lumii materiale, Ed. Politica (1979)

312
18. Draganescu M., Ortofizica , Ed Stiintifica si Enciclopedica, (1985)
19. Hardy G. An introduction to the theory of Numbers, Oxford,
(1954)
20. Glansdorff P., Prigogine I., "Thermodynamic Theory of Structure,
Stability and Fluctuations", London, 1971
21. Haken H., "Cooperative Effects. Progress in Synergetics", New
York, 1974
22. Haken H., "Advanced Synergetics", New York,
23. Haken H., "Information and Self-Organisation", New York, 1988
24. Prigogine I., "From Beeing to Becoming: Time and Complexity in
the Physical Sciences", San Francisco, 1980
25. Prigogine I., Nicolis , "Self-Organization in Nonequilibrium
Systems. From Dissipative Structures to Order Through Fluctuations", New
York, 1977
26. Prigogine I., Stengers I., "Noua alianta", Bucuresti, 1979.
27. Balescu R., "Equlibrium and Nonequlibrium Statistical
Mechanics", New York, 1975
28. Glansdorff P., "Thermodynamics in Contemporary Dynamics",
Lectures in Udine - 1971, Vienna,
29. Prigogine I., "Nonequilibrium Statistical Mechanics", New York,
1962
30. Prigogine I., Grecos A., "Topics in Nonequilibrium Statistical
Mechanics", in "Problems in the Foundations of Physics", Varenna,
International School of Physics "Enrico Fermi", 1979.
31. Bak P., Tang C., Wiesenfeld K., "Self-Organized Criticality",
Phys.Rev., A38, p.364-374, 1988;
32. Bak P., Tang C., "Earthquakes as a Self-Organized Critical
Phenomenon", J. Geophys. Res. 94, p.15635-15637, 1989;
33. Bak P., Chen K., "Self-Organized Criticality", Sci.Am., Jan. 1991;
34. Kadanoff L.P., Nagel S.R., Wu L., Zhou S.M., "Scaling and
Universality in Avalanches", Phys.Rev., A39, p.6524-6533, 1989;
35. Sornette A., Sornette D., "Self-Organized Criticality and
Earthquakes", Europhys. Lett., 9, p.197-202, 197-202, 1989;

313
36. Sornette A., Sornette D., "Earthquake Rupture as a Critical Point:
Consequences for Telluric Precursors", Tectonophys., 179, p.327-334,
1990;
37. Poston T., Stewart I., "Teoria catastrofelor si aplicatiile ei",
Bucuresti, 1985;
38. Thom R., "Structural Stability and Morphogenesis. An Outline of
a General Theory of Models", London, 1976
39. Aharony A., "Percolation. Directions in Condensed Matter
Physics", Singapore, World Scientific, 1986;
40. Alexander S., "Fractal Surfaces. Transport and Relaxation in
Random Materials", Singapore, World Scientific, 1986;
41. Barnsley M.,"Fractals Everywhere. Deterministic Fractal
Geometry", Boston, 1988;
42. Boccara N., Daoud M. (eds), "Physics of Finely Divided Matter",
Berlin, Springer, 1985;
43. D'Amico A., Mazzetti P. (eds.), "Noise in Physical Systems and 1/f
Noise", Amsterdam, 1986;
44. Devanney R.L., "Chaos, Fractals and Dynamica",
Amsterdam,1992;
45. Falconer K.J., "The Geometry of Fractal Sets", Cambridge, 1985;
46. Feder J., "Fractals", New York, 1988;
47. Fisher P., Smith W.R. (eds), "Chaos, Fractals and Dynamics",
New York, 1985;
48. Gleick J., "Chaos, Making a New Science", New York, 1987;
49. Gottinger W. (ed.), "Structural Stability in Physics", New York,
1978;
50. Hagedorn P., "Non-Linear Oscillations", Oxford, 1988;
51. Hughes B.D., Ninham N.W., "The Mathematics and Physics of
Disordered Media", proceedings, Berlin, 1983;
52. Jullien R., Botet R., "Aggregation and Fractal Aggregates", World
Scientific, Singapore, 1987;
53. Kaye B.H., "A Random Walk Through Fractal Dimensions",
Weinheim, 1989;

314
54. Kesten H., "Percolation Theory for Mathematicians", Boston,
1982;
55. Mandelbrot B.B., "The Fractal Geometry of Nature", San
Francisco, 1982;
56. V. Pescaru, I. Dumitrescu, C. Bilciu, I. Satran, A. Nica: "Initiere în
teleprelucrarea datelor", Editura Tehnica, Bucuresti, 1972;
57. Andrew S. Tanenbaum: "Retele de calculatoare", Editia a treia,
Editura Agora, Tg. Mures, 1998.
58. Florian Mircea Boian: "Programare distribuita In Internet, metode
si aplicatii", Grupul microInformatica, Cluj Napoca, 1997.
59. Ion Banica: "Retele de comunicatii între calculatoare", Editura
Teora, Bucuresti, 1998.
60. Mark Gibbs: "Retele de calculatoare pentru începatori", Editura
Teora, Bucuresti, 1996.
61. D. W. Davies, D. L. A. Barber: "Retele de interconectarea
calculatoarelor", Editura Tehnica, Bucuresti, 1976.
62. Kris Jamsa, Suleiman Lalani, Steve Weakley: "Programarea în
WEB", Editura ALL, Bucuresti, 1997.
63. Peter Kent: "Ghidul bobocului pentru Internet cu Windows 95",
Editura Teora, Bucuresti, 1996.
64. Florin V. Pilat, Sorin Popa, Sorin Deaconu, Florin Radu:
"Introducere în Internet", Editura Teora, Bucuresti, 1995.
65. Antsaklis, P.J., A. Nerode: Hybrid Control Systems: An
Introductory Discussion to the Special Issue. În: IEEE Trans. on AC,
vol.43(4), April 1998, pp.457-460.
66. Lemmon, M.D., K.X. He, I. Markovsky: A Tutorial Introduction to
Supervisory Hybrid Systems. Technical Report of the ISIS Group at the
University of Notre Dame, USA, ISIS-98-004, October, 1998.
67. Utkin, V.I.: Variable Structure Systems with Sliding Modes. În:
IEEE Trans. on AC, vol.AC-22, No.2, April 1977, pp.212-222.
68. Ören, T.I.: Concepts for Advanced Computer Assisted Modelling.
În : Methodology in Systems Modelling and Simulation, B.P. Zeigler, M.S.
Elzas, G.J. Klir, T.I. Ören (eds.), North Holland Publishing Company, 1979,
pp.29-55.

315
69. Cellier,
F.E.: Combined Continuous/Discrete Systems Simulation
Languages – Usefulness, Experiences and Future Development. În:
Methodology in Systems Modelling and Simulation, B.P. Zeigler, M.S. Elzas,
G.J. Klir, T.I. Ören (eds.), North Holland Publishing Company, 1979, pp.201-
220.
70. Zeigler, B.P.: Structuring Principles for Multifaceted Systems
Modelling. În: Methodology in Systems Modelling and Simulation, B.P.
Zeigler, M.S. Elzas, G.J. Klir, T.I. Ören (eds.), North Holland Publishing
Company, 1979, pp.93-135.
71. Zadeh,L. A, Polak, E, Teoria sistemelor, Editura tehnică, Bucureşti,
1972
72. Wallace, P., The psychology of the Internet. New York: Cambridge
University Press,1999;
Wiener, N, Cibernetica şi societatea, Editura ştiintifică, Bucureşti,1967;
73. Rosca,I, Proiectarea Sistemelor Informatice, Editura Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1993;
Shortliffe, E.H. (ed), Networking health: Prescriptions for the Internet.
Washington, DC: National Academy Press., 2000;

Adrese internet:
Ainsworth, M. (1997). Issues in mental health services [on-line]. Available
(February, 1999): http://www.metanoia.org/imhs/issues.htm
Ainsworth, M., & Grohol, J. (1997). Credentials check [on-line]. Available
(February, 1999): http://www.cmhc.com/check
Committee of the American Psychological Association [on-line]. Available
(February, 1999): http://www.apa.org/ethics/stmnt01.html
Bicanich, E., Slivinski, T., Hardwicke, S. B., & Kapes, J. T. (1997). Internet-
based testing: A vision or reality? Technological Horizons in Education
(T.H.E.) Journal [on-lin]. Available (February, 1999):
http://www.thejournal.com/magazine/97/sep/feat3.html
Childress, C. (1998). Potential risks and benefits of online
psychotherapeutic interventions [on-line]. Available (February, 1999):
http://www.ismho.org/issues/9801.htm

316
Cutter, F. (1996a). The Internet and the pursuit of happiness. Perspectives:
A Mental Health Magazine, July-August 1996 [on-line]. Available (February,
1999): http://www.cmhc.com/perspectives/articles/art07965.htm
Cutter, F. (1996b). Virtual psychotherapy? PsychNews International, 1(3)
[on-line]. Available (February, 1999): http://www.cmhc.com/pni/pni13b.htm
DiBlassio, J., Simonin, D., DeCarolis, A., Morse, L., Jean, J., Vassalotti, L.,
Franks, K., & Chambliss, C. (1999). Assessing the quality of psychological
healthcare sites available on the Internet [on-line]. Perspectives. Available
(February, 1999): http://www.cmhc.com/perspectives/articles/art12982
Doyle, C., & Martorana, J. (1997). Constructing career connections:
Building a webpage for the job seeker [online]. Available (February, 1999):
http://www.library.ucsb.edu/universe/doyle.html
Fenichel, M. (1997). "Internet addiction": Addictive behavior, tranference
or more? [on-line] . Available (February, 1999):
http://web0.tiac.net/biz/drmike/addiction2.shtml
Gartner, A. (1998). Professionals and self-help: The uses of creative
tension [on-line]. Perspectives. Available (February, 1999):
http://www.cmhc.com/perspectives/articles/art06984
Garton, L., Haythornthwaite, C., & Wellman, B. (1997). Studying online
social networks. Journal of Computer-Mediated Communication, 3(1) [on-
line]. Available (February, 1999):
http://jcmc.huji.ac.il/vol3/issue1/garton.html
Gray, R. A. (1997). A Tour of the World Wide Web for School Counselors.
Technological Horizons in Education (T.H.E.) Journal [on-line]. Available
(February, 1999):
http://www.thejournal.com/journal/magazine/97/sep/exclu1.html
Hartman, K. E. (1998). Technology and the school counselor. Education
Week. Available (February, 1999): http://www.edweek.com/htbin/fastweb?
getdoc+view4+ew1998+1630+0+wAAA+%26%28in
Health on the Net Foundation (1997). Health on the Net Fondation code of
conduct for medical and health web sites. [on-line]. Available (February,
1999): http://www.hon.ch/HONcode/Conduct.html

317
Ingram, J. (1998). Cybertherapy: Pariah or promise? [on-line]. Available
(February, 1998):
http://cybertowers.com/selfhelp/ppc/viewpoint/cybparpr.html
Annual Conference of the International Communication Association,
Albuquerque, New Mexico. Available on-line (February, 1999):
http://research.haifa.ac.il/~jmjaffe/genderpseudocmc
King, S. A. (1996a). Is the Internet addictive, or are addicts using the
Internet? [on-line]. Available (February, 1999):
http://rdz.stjohns.edu/~storm/iad.html
King, S. A., & Moreggi, D. (1998). Internet therapy and self help groups -
the pros and cons. In J. Gackenbach (Ed.), Psychology and the Internet:
Intrapersonal, interpersonal and transpersonal implications (pp. 77-109).
San Diego, CA: Academic Press. Also available online (February, 1999):
http://www.concentric.net/~Astorm/Chapter5/index.html
National Board for Certified Counselors (1997). Standards for the Ethical
Practice of WebCounseling [on-line]. Available (February, 1999):
http://www.nbcc.org/ethics/wcstandards.htm
Polauf, J. C. (1998). Psychotherapy on the internet: Theory and technique
[on-line]. Available (February, 1999):
http://www.nyreferrals.com/psychotherapy
Powell, T. (1998). Online counseling: A profile and descriptive analysis [on-
line]. Available (February, 1999): http://netpsych.com/Powell.htm
Reid, E. M. (1994). Cultural formations in text-based virtual realities.
Unpublished Master's thesis, University of Melbourne, Australia. Available
on-line (February, 1999): http://people.we.mediaone.net/elizrs/cult-
form.html
Rice, V. (1997). Cyberpsychology: Therapy for the 1990s [on-line].
Available (February, 1999):
http://www.zdnet.com/zdtv/thesite/0597w5/life/life179_052997.html
Suler, J. (1996a). Life at the palace: A cyberpsychology case study [on-
line]. Available (February, 1999):
http://www.rider.edu/users/suler/psycyber/palacestudy.html

318
Suler, J. (1996b). One of us: Participant observation research at The Palace
[on-line]. Available (February, 1999):
http://www.rider.edu/users/suler/psycyber/partobs.html
Suler, J. (1998). Online psychotherapy and counseling [on-line]. Available
(February, 1999): http://www.rider.edu/users/suler/psycyber/therapy.html
Uecker, E. Z. (1997). Psychodynamic considerations of online counseling.
Perspectives: A Mental Health Magazine, January-February 1997 [on-line].
Available (February, 1999):
http://www.cmhc.com/perspectives/articles/art01971.htm
Woo, J. (1996). The hazards of staying on the Net for too long [on-line].
Available (February, 1999): http://home.hkstar.com/~joewoo/hazard.html

319