Difuzionismul, particularismul istoric, cultură-şi-personalitate

Ne mutăm acum atenţia pe coasta cealaltă a Atlanticului (după ce în cursul trecut am vorbit de pionieri antropologiei britanice, Tylor, Frazer,
care pun în mişcare antropologia modernă în paradigma evoluţionistă. În treacăt a fost amintit şi L. H. Morgan, care a reprezentat curentul
evoluţionist în SUA).
Reacţia la evoluţionism a luat în principal forma difuzionismului. Reprezentanţii lui pun definitiv accentul pe poligeneză (umanitatea a
apărut simultan în mai multe arii geografice; această opţiune reprezintă, în fapt încercarea de a rupe cu interogaţia obsedantă asupra
originilor, care conduce inevitabil la asumpţii evoluţioniste). De asemenea se abandonează viziunea progresistă asupra culturilor şi
civilizaţiilor: nu toate culturile trebuie să treacă prin stadii asemănătoare. În plus, dacă se poate vorbi în mod legitim despre progres în
dezvoltarea tehnologică, rămâne o întrebare dacă acesta aduce şi progresul moral.
Difuzionismul asumă totodată că asemănările diferitelor aspecte, conţinuturi culturale se explică mai bine prin împrumuturi culturale decât
prin originea comună.
În varianta germană a difuzionismului ("şcoala vieneză", reprezentată de Ratzel, Grabner şi Schmidt) se presupune că o seamă de modele
culturale specifice anumitor arii au intrat în expansiune influenţând variate alte forme de vieţuire umană.
Într-o variantă engleză (Elliot Smith şi William Rivers) gândirea în termeni de origine revine; se caută de data aceasta o sursă culturală
originară în sensul de arie culturală puternică ce este identificată în Egipt.
Conceptul principal al difuzioniştilor este cel de arie culturală, ce reprezintă o unitate geografică relativ unică, bazată pe contiguitatea
(vecinătate strânsă, care are elemente comune cu altceva; contact fără continuitate) elementelor culturale. În spaţiul german un construct
asemănător este cel de Kulturkreise (cercuri culturale), care se referă la complexe de trăsături ce şi-au pierdut unitatea lor geografică iniţială
şi care sunt în prezent dispersate pe arii extinse. Aria culturală dă seama de prezenţa unor trăsături asemănătoare la populaţii diferite, dar
situate într-o zonă geografică care a permis difuzia lor.
În jurul acestui concept central au fost grefate două inovaţii teoretice: 1. Fiecare arie culturală posedă un centru cultural alcătuit dintr-un
ansamblu de trăsături ce s-au răspândit în afară. 2. Există o lege a difuziunii, constând în aceea că trăsăturile antropologice tind să se
difuzeze în toate direcţiile, dinspre centrul lor de origine.
Marea problemă a difuzionismului a fost incapacitatea lui teoretică de a explica invenţiile independente. Acesta procedează prin utilizarea
conceptului de arie culturală, şi prin presupunerea unui centru al acesteia, la o regresie infinită.
*
Şcoala americană a dat însă construcţia cea mai elaborată a difuzionismului, dar într-o variantă specifică, cunoscută sub numele de
"particularism istoric".
Principalele teze ale particularismului istoric

• Fiecare cultură în parte reprezintă un întreg complex care este rezultanta unui proces istoric ce trebuie refăcut. Accentul cade
acum pe particular, pe unicitatea culturilor perspectivă ce se opune atitudinii pripit comparativiste a evoluţioniştilor, care
consideră doar acele elemente ale unei culturi care interesează pentru dezvoltări teoretice, susţineri de ipoteze, etc. Atitudinea
particularismului istoric este una de suspiciune faţă de punerea în contact a unor conţinuturi culturale ce aparţin unor populaţii
foarte diverse, fără a încerca să se înţeleagă contactele istorice dintre ele (cum procedase de exemplu James Frazer).
• Fiecare cultură este alcătuită, cel puţin în parte, din elemente receptate, împrumutate din alte culturi.
• Fiecare element împrumutat este adaptat nevoilor, particularităţilor locale. Culturile nu sunt întreguri perfect integrate, ci sisteme
ce au o structură maleabilă; ceea ce nu înseamnă însă că fiecare cultură nu ar fi, totuşi, unică, în felul ei.

• Particularismul istoric pune accentul pe analiza emică a culturilor, ceea ce înseamnă că fiecare cultură trebuie analizată în proprii
ei termeni, cu înţelesurile date acestora de nativi.
• Culturile sunt constituite din obişnuinţe şi tradiţii care sunt adânc înrădăcinate în emoţii şi sentimente. Recunoaştem aici o
atitudine opusă accentului pe raţionalitate pe care l-au pus evoluţioniştii.

• Relativismul cultural e o temă cheie a particularismului istoric în fapt acestui curent de gândire şi evoluţiei sale spectaculoase din
SUA îi datorăm o bună parte din semnificaţia ca şi din amploarea utilizării contemporane a conceptului. Imperativul
particularismului istoric este că toate culturile şi valorile acestora trebuie analizate în propriul lor context, nu prin raport la alte
concepte integratoare de genul "umanităţii ca întreg" sau a evoluţiei acesteia, care conduc cel mai adesea la un comparativism ce
elimină detaliile şi care conduce la generalizări pripite. Relativismul cultural promovat nu este însă unul radical: culturile nu sunt
izolate şi mutual incomprehensibile.
• Desigur că aceste presupoziţii vor conduce firesc către promovarea unor metodologii orientate către munca de teren şi către
proceduri inductiviste de generalizare.

Între reprezentanţii curentului Franz Boas (1858-1942) se distinge în mod deosebit, el fiind cel care a pus în mişcare în SUA o şcoală de
gândire pe care o putem considera, la limită, chiar antropologia americană de până la cel de-al doilea război mondial. El este cel care a
format sau cel puţin a influenţat personalităţile majore din antropologia americană, între care se numără Ruth Benedict, Margaret Mead,
George Bateson, Edward Sapir, Robert Lowie, Leslie Spier şi Alfred Kroeber.

Născut în Germania, unde şi-a definitivat şi studiile universitare (a fost cu deosebire influenţat de Adolf Bastian, împreună cu care a lucrat la
Museum für Volkerkunde din Berlin, precum şi de opera difuzionistului F. Ratzel), Boas s-a stabilit ulterior la New York, ca urmare a unei
reuşite expediţii printre populaţiile de indieni din nord-vestul Americii. Începând cu 1896 va susţine un curs de antropologie fizică la
Universitatea Columbia, unde va primi şi confirmarea de profesor de antropologie.

Lui Franz Boas îi aparţine meritul de a fi demontat credinţa secolului XIX cu privire la legătura (presupus necesară) dintre rasă şi cultură, cu
tot cortegiul de ierarhii pe care aceasta îl presupunea, - fapt "recompensat" de altminteri prin locul de seamă pe care l-a ocupat în faimoasele
auto-da-fé ale naziştilor (în principal cartea Kultur und Rasse, publicată de Boas la Leipzig în 1914).
De asemenea îi aparţine meritul de a fi clarificat faptul că o bună parte din comportamentele, ideile, chiar sentimentele şi emoţiile pe care le
considerăm ca fiind naturale sunt în fapt constructe culturale datorate formării noastre prin educaţie.
Boas pune problema legăturii dintre "primitivi" şi moderni în termeni cu totul noi faţă de evoluţionismul dominant în epocă. "Primitivii" nu
mai sunt priviţi ca "strămoşii noştri contemporani"; nu trebuie să-i cercetăm pentru a afla ceva despre trecutul nostru, ci pentru a regândi
chiar prezentul culturilor moderne. Altfel spus, "primitivii" trebuie priviţi prin prisma relativismului cultural ca egalii noştri, cei care dau
seama de existenţa unor organizări sociale paralele, societăţi ce au cunoscut o altă direcţie de dezvoltare decât societăţile moderne, însă ai
căror membri posedă aceeaşi capacitate de inovaţie, învăţare şi asimilare culturală. Societăţile primitive, afirmă Boas nu sunt
"subdezvoltate" decât dintr-un anumit punct de vedere, în speţă cel tehnologic.
Tot lui Boas îi aparţine o anumită concepţie care ulterior s-a impus ca normă - despre rolul şi organizarea muzeului etnografic, şi anume
aceea de a aranja şi clasifica obiectele, colecţiile în funcţie de regiunile geografice şi de clasificarea indigenă, iar nu după tipuri de artefacte.
Rolul muzeului este acela de a ilustra un mod de viaţă (diferit, dar coerent) [nu colecţii de obiecte exotice pentru uzul aristocraţilor], iar nu o
tipologie ştiinţifică. Tot el este cel care reuşeşte instituţionalizarea antropologiei ca disciplină academică, înfiinţând prima catedră de
antropologie la Universitatea Columbia, NY, în 1899.
În problema raselor, Boas deplasează problema transmiterii caracteristicilor bio-culturale de pe linia rasei pe cea a descendenţei, respectiv a
familiei. Individul depinde, în această viziune, nu atât de rasă, cât de ereditatea unică primită prin descendenţă de la părinţi, pe de-o parte, şi
de experienţa sa de viaţă, pe de altă parte. Boas va susţine că nu există nici un criteriu biologic prin care să se poată demonstra superioritatea
intelectuală a unui individ sau grup. Diferenţele în acest sens ţin de mediul cultural şi de oportunităţile pe care un individ sau un grup le are.

Ne oprim puţin asupra unei teme centrale difuzionismului stabilitatea şi schimbarea culturală aşa cum a fost ea conceptualizată de către
Boas.
Boas formulează premisa în felul următor: o comunitate izolată care se menţine în aceleaşi condiţii de mediu şi care nu este expusă
împerecherii selective cu alt grup, devine, după un număr de generaţii, un corp stabil. Pentru a explica modul în care o comunitate stabilă
întră în instabilitate şi îşi transformă regulile de comportament, Boas introduce o seamă de concepte interrelaţionate - cum sunt cele de
"instinct", "formă culturală", "automatism", "moduri de comportament". Întrebarea de la care porneşte este următoarea: schimbarea este
organică sau ea este determinată cultural? La ceea ce trimitem atunci când folosim termenul de "organic" este de fapt o reacţie instinctuală.
Şi, într-adevăr, multe dintre acţiunile noastre cum este faptul de a dormi sau de a mânca - sunt instinctuale. Mâncăm pentru că ne este
foame, dormim pentru că ne este somn. Cum mâncăm însă, ce mâncăm, cum şi unde dormim acestea sunt determinate cultural.
[Felul în care deprinderile motorii determină obiectele din jurul nostru, ustensilele: cei ce dorm lateral au nevoie de pernă, pe când cei ce
dorm pe spate, nu. În funcţie de cum ne aşezăm este construit mobilierul şi chiar înălţimea casei, etc.]
Actele noastre, prin urmare, pot fi instinctuale, însă forma reacţiilor este culturală. Obişnuinţele, actele determinate cultural devin
automatisme, ceea ce înseamnă că determinarea lor specifică grupului nu mai este resimţită. Limba este, probabil, cel mai simplu exemplu:
vorbim limba maternă în mod automat; doar când învăţăm o limbă străină percepem dificultatea de a transforma o anumită obişnuinţă (cum
este cea musculară, de exemplu). Boas susţine că "tot ce este acumulat în copilărie ca deprindere ce nu variază devine automatism". Mai
departe, automatismele devin "moduri proprii de comportament", sintagmă prin care Boas are în vedere tipurile normative ale
comportamentului comunitar, cele care constrâng la conformism. Nu doar actele elementare sunt, prin urmare, avute în vedere de către Boas
în relaţie cu automatismele, ci şi prin ultima sintagmă folosită şi constructele culturale mai "înalte", cum sunt moravurile sau mentalităţile.
Stabilitatea unei culturi depinde de stabilitatea automatismelor; vorbim despre o cultură stabilă, în termenii lui Boas, atunci când putem
proba faptul că automatismele s-au perpetuat timp îndelungat fără a suferi transformări. Indivizii sunt constrânşi prin forţa acestor deprinderi
transmise cultural, acumulate prin învăţare, să se comporte similar; sunt "prizonierii" modelelor culturale reproduse în interiorul grupului.
Această uniformitate ne permite să caracterizăm anumite culturi ca fiind "culturi stabile". Atunci când uniformitatea reacţiilor automatizate
se sparge, stabilitatea culturii slăbeşte sau se pierde. Conformitatea şi stabilitatea sunt, prin urmare, la Boas, inseparabile. Iar ne-
conformismul este factorul ce determină slăbirea forţei tradiţiei.
• [Schema: automatism ? conformitate ? stabilitate ? tradiţie]
Consecinţa acestui raţionament pentru practica antropologică este că analizând în cazul unei societăţi concrete gradul de conformism sau de
ne-conformism, putem înţelege în ce măsură respectiva societate este una aflată în schimbare, o societate instabilă.
În ce priveşte schimbarea culturală, Boas enumeră trei modalităţi de producere a acesteia: 1. poate fi impusă cu forţa; 2. se produce la
interacţiunea dintre culturi şi 3. este determinată de reajustarea în faţa unei provocări externe puternice. Elementele noi care apar vor fi însă
mereu coordonate de formele vechi.
Tot aceste "deprinderi automatizate determinate cultural" (culturally acquired automatic habits) dau seama şi de diferenţele dintre populaţii,
asigurând un cadru pentru comparativismul inter-cultural.
Sensul acestei construcţii teoretice în raport cu teoria evoluţionistă este de a demonstra pe seama societăţii "primitive" stabilă prin forţa
constrângătoare a tradiţiei modurile de funcţionare ale societăţilor complexe. Acestea din urmă sunt, dintr-un anumit punct de vedere,
instabile, heterogene, cu automatisme care se transformă rapid, etc. Ele sunt însă şi societăţi stratificate, cu diviziuni interne care adesea
permit sau chiar favorizează apariţia unor coduri de conduită la fel de constrângătoare într-un anumit grup sau strat ca în orice societate
"primitivă", izolată sau tradiţionalistă.
Prin teoretizările sale chiar dacă nu foarte sofisticate Boas a demonstrat că societăţile moderne pot fi comparate cu cele "primitive" într-o
perspectivă orizontală, iar nu într-una ierarhizantă, acest fapt aducând în cele din urmă beneficii chiar societăţii occidentale, care prin această
comparaţie se pot înţelege mai bine pe sine.

Accentul pus pe particularismul cultural este dus mai departe de către Ruth Benedict (1887-1948), care înţelege cultura ca un "întreg
puternic integrat şi coerent".
Studentă şi ulterior asistentă a lui Boas, Benedict va deschide un nou capitol de interogaţie în antropologie, şi anume acela al raportului
dintre personalitatea individului şi condiţionarea socio-culturală. Concentrarea interesului asupra personalităţii, a procesului formării şi
modelării sale prin enculturaţie şi a procesului creaţiei culturale explică recursul la date psihologiei şi ale psihiatriei.
Deopotrivă scriitoare şi poetesă, Benedict în comparaţie cu Boas, educat în spiritul ştiinţelor naturii - a fost puternic influenţată de sursele
ideatice ce veneau dinspre humanities, arie în care ea considera de altminteri că şi antropologia îşi are locul.
Tema de care rămâne legat numele ei este cea a relaţiei dintre cultură şi personalitate o temă mult discutată ulterior în antropologia
americană. În concepţia lui Benedict cultura este "personality writ large", - într-o traducere aproximativă, cultura este "harta întinsă a
personalităţii", între personalitate şi cultură existând un izomorfim. Tipurile de personalitate sunt predeterminate cultural şi, la fel, culturile
pot fi interpretate după o tipologie a personalităţii. Dacă aceste sunt asumpţiile iniţiale, ulterior rigiditatea acestui raport a fost atenuat;
concepţia care s-a impus însă a fost aceea după care cultura asigură o personalitate modală, care lasă loc unei anumite variaţii interne.
Problema ţintea asupra felului în care se formează personalitatea şi era animată de dorinţa de a aplica teoriile lui Freud (foarte influente în
America) pe cazul altor populaţii. Unele dintre întrebările puse vizau chiar fundamentele teoriei psihanalitice: Este complexul Oedipian
universal sau nu? Ce se întâmplă cu teoria freudiană într-o societate în care autoritatea masculină nu-i aparţine tatălui, ci fratelui mamei? Dar
în condiţiile în care toţi indivizii în linie ascendentă sunt numiţi cu acelaşi apelativ?
Benedict va caracteriza diferite societăţi primitive prin pattern-uri distincte considerate ca şi concepte ce exprimă unitar anumite tendinţe
cheie ale unei culturi. Aceste pattern-uri sunt în concepţia lui Benedict de factură psihologică, mai precis ele sunt concepute ca elemente
psihologice care se regăsesc în toate aspectele unei culturi, aşa cum cromozomii se găsesc în toate celulele corpului.
Conceptul central al teoriei lui Benedict este cel de configuraţie. Prin acesta se doreşte punerea în evidenţă a faptului că în toate culturile
există o tendinţă spre consistenţă în jurul unei teme psihologice familiare. Există, din acest punct de vedere culturi mai consistente şi altele
mai puţin consistente. Nu toate culturile, afirmă Benedict în lucrarea Pattern of Culture, au integrat mulţimea formelor comportării într-un
model (pattern) echilibrat şi ritmic.
Sub impactul unor lecturi din Nietzsche, Benedict va utiliza pentru a numi şi caracteriza în acelaşi timp diferite culturi - pe seama tipurilor
diferite de personalitate - concepte de tipul "cultură dionisiacă", "cultură apolinică", "cultură paranoică" (inovaţii conceptuale ce nu au făcut
carieră în antropologie), constructe ce reprezintă generalizări ideale, care sintetizează trăsături ale unor culturi diferite, şi pe care diferite
culturi particulare le presupun în diferite grade.

Însă cea mai influentă elevă de-a lui Boas a fost, fără îndoială, Margaret Mead (1901-1978). Influenţată şi ea de ideile lui Freud, Mead a
încercat să le verifice empiric pe cazul unor populaţii din Samoa şi Noua Guinee, cu scopul mereu subliniat al comparaţiei între obişnuinţele
determinate cultural ale populaţiilor de aici şi ale celor din SUA. Între lucrările de referinţă trebuie amintite Coming of Age în Samoa,
Growing up in New Guineea, Sex and Temperament şi Male and Female, toate fiind best-seller-uri în America, bucurându-se de o
popularitate excepţională .
Margaret Mead priveşte raportul dintre cultură şi personalitate subliniind condiţionarea culturală a personalităţii, iar nu condiţionarea
culturii de către personalitate, cum făcuse Benedict. Fidelă lui Boas, Mead a încercat să demonstreze în mod concret şi prin elemente
comparabile accesibile şi simţului comun, nu doar specialiştilor, plasticitatea naturii umane în raport cu determinaţiile biologice. În ceea ce
priveşte comportamentul excesiv şi turbulent al adolescenţilor, presupus a fi universal, Mead demonstrează pe cazul adolescentelor din
Samoa că trecerea de la pubertate la adolescenţă poate fi făcută fără tulburări psihologice majore. Acest lucru s-ar datora faptului că
modelele comportării sexuale din Samoa sunt mult mai puţin inhibitoare decât cele din civilizaţia vestică. În Samoa comportamentul sexual
lejer nu produce inhibiţiile şi refulărire caracteristice tinerilor din clasele de mijloc occidentale, care sunt prinşi în stereotipii constrângătoare
cu privire la sexualitate. Datorită acestui fapt, fetele din Samoa se constituie în personalităţi normale, în timp ce tinerele americance în
personalităţi patologice. Cultura din Samoa, afirmă Mead nu încurajează sentimentele ascunse, secretul, tăinuirea şi e caracterizată de relaţii
de familie lejere, lipsite de teamă şi fără conflicte. Membrii acestei populaţi trec cu vederea sau tolerează iubirea liberă dintre adolescenţi, iar
ca rezultat al acestui fapt, nesupunerea sau revolta adolescenţilor este necunoscută.
În Growing up in New Guineea, Mead urmăreşte problema educaţiei copiilor a felului în care aceştia asimilează cultura grupului care le
formează personalitatea, iar în Male and Female analizează felul în care rolurile de gen sunt determinate cultural.
Mead s-a mai remarcat şi prin dezvoltarea metodologiilor noi, în speţă utilizarea mijloacelor filmice de reprezentare a culturilor exotice.
În fine, Mead a fost acuzată că nu a studiat culturile ca întreguri, ci a verificat mai degrabă ipoteze formulate pe seama unor probleme
presante ale culturii americane.