SPÎNU ANGELA, CRP II, sem I

Relativismul cultural

O problemă ce nu pote fi evitată în dezbaterea despre comunicarea interculturală este cea

care se referă la etnocentrism și relativism. Situațiile de comunicare interculturală sunt
influențate, în sens pozitiv sau negativ, de atitudinile prin care interlocutorii se raportează unii la
ceilalți în contexte oficiale și în relațiile informale, cotidiene. Astfel spus, este important ce statut
își acordă și cum se valorizează comparativ, în calitate de parteneri de dialog, ce reprezentări,
aprecieri de sisteme de referință culturale le orientează comportamentele și stilurile de
comunicare. Ei sunt purtatori ai unor modele culturale diferite și interacțiunea lor este
dependentă de gradul în care aceste modele, care le definesc identitatea sunt asemănătoare și
compatibile sau, dimpotrivă sunt diferite în mod radical, sub raport valoric, normativ și
comportamental.Se presupune că un european se va înțelege mai bine cu un alt european,
indiferent de proveniența lor etnică, decât cu un asiatic sau african. Mai mult decât atât contează,
atitudinile , predispozițiile și capacitatea lor de a accepta aceste diferențe și de a-i înțelege pe
ceilalți, de a-și depăși barierele de comunicare și de a căuta un limbaj comun.

Etnocentrismul și relativismul reprezintă două poziții opuse pe axa acestor atitudini, dar
în comportamentele noastre ele se întâlnesc și se combină în dozaje variabile. În esență este
vorba de două paradigme de două paradigme de interpretare și înțelegere a diversității culturale,
care își au suportul în sisteme de presupoziții și moduri de gândire diferite. Etnocentrismul este
asociat cu atitudinea de supraevaluare a culturii proprii, iar relativismul cu dispoziția de a
valoriza pozitiv diferențele culturale, considerate legitime și firești.

Relativismul a apărut ca o replică și o viziune alternativă față de modelul hegemonic al

raționalismului modern, cu proiectele sale universaliste și la viziunile europocentriste impuse de
evoluționismul monolinear din secoulul XIX.

Relativismul este un răspuns la acest tip de etnocentrism care apreciază celelalte culturi prin
prisma unui sistem particular de valori. Acesta pleacă de la ipoteza că nu există tipar cultural
care să poată fi considerat universal, că fiecare cultură trebuie înțeleasă în raport cu datele și
contextele sala specifice, cu modurile de viață ale popoarelor.
SPÎNU ANGELA, CRP II, sem I

Evitarea formelor de etnocentrism și punerea pe punctul de vedere al „Celuilalt” sunt demersuri

semnificative, care au schimbat în bună măsură înfățișarea relațiilor dintre colectivitățile umane
care s-au aflat în centrul practicii antropologice.

Oare cum putem înțelege cu adevărat faptele unui alt ansamblu cultural, diferit de al
nostru în condițiile în care și actele noastre de cunoaștere sunt parte a unui ansamblu și își au
semnificația în și prin acest ansamblu?

Încercând, de bună-credință, să nu rămânem prizonierii propriului „ simț comun” să mergem

liberi de prejudecăți la întâlnirea cu „Celălalt” nu riscăm noi oare –presupunând că ne reușește
acest demers- să devenim prizonierii Celuilalt și al propriilor sale prejudecăți?

Altfel spus, nu există riscul să schimbăm o centrare cu alta, rămânând închiși în cercul unor
viziuni ridicați la rangul de viziuni generale? Ba da, acest risc există, și încă din plin!

El are și un nume: relativism.

<<Relativismul (...) neagă orice universalitate, deoarece pornește de la presupoziția conform

căreia orice expresie, orice credință nu are semnificație și validitate decât în contextul său de
întrebuințare „formă de viață” (Wittgenstein), „paradigmă științifică” (Kuh) sau „cultură” (în
cazul antropologilor relativiști). Pentru a interpreta o expresie, o acțiune trebuie să o plasăm deci
în acest context, ceea ce presupune că o putem cunoaște în mod obiectiv. Dar cum putem să
facem acest lucru în limba noastră, în sistemul nostru de credințe, dacă este adevărat că propriile
noastre expresii nu au semnificație decât prin raportare la ansamblul culturii noastre? Cum poți
explica faptul că poți ieși dintr-o cultură pentru a descrie o alta? (...)Pornind de la aceste premise,
au fost formulate două poziții relativiste. Conform uneia, care se reclama de la Quine (1960), ar
exista relativitate doar la nivelul interpretării datelor perceptive, căci diferite interpretări (teorii)
sunt în mod egal compatibile cu aceleași date. Conform celeilalte, relativitatea privește însăși
percepția, căci aceasta este influențată, de fapt constituită, de categoriile limbii și ale culturii
(whorf, 1956)>>

Paul Ricoeur, din perspectiva noii conștiințe relativiste a epocii actuale, vorbește despre
limitele inerente ale culturii occidentale și ale modelului ei de discurs filosofic, avertizându-ne că
atâta timp cât diversitatea și relativitatea culturilor nu vor fi asimilate în profunzime intelectul
SPÎNU ANGELA, CRP II, sem I

analitic și disociativ al paradigmei clasice,” nu poate produce decât opoziția dintre grec și
barbar”, opoziție ce definește atitudinile etnocentriste care devin adesea agresive și exclusiviste.
(Ricoeur, 1975, p.35). Culturile occidentale moderne, cu performanțele lor binecunoscute, s-au
poziționat, într-un fel natural și firesc, într-o astfel de atitudine, care avea, evident și motivații
geopolitice. Dar, această poziție geopolitică dobândea semnificații axiologice și imagologice.
Iată mărturia unui istoric al civilizațiilor. „ Atunci când occidentalii numesc alte popoare
<<indigene>>, ei fac implicit o judecată de valoare în schema căreia este cuprinsă, incoștient,
ideea că este vorba de altă cultură. Occidentali privesc asemenea popoare ca pe niște fiare
sălbatice, mișunând prin ținutul în care se întâmplă să-i întâlnească în calea lor, ca pe o parte a
florei și a faunei locale, iar nu ca pe niște oameni călăuziți de aceleași năzuințe ca și ei. Și atâta
vreme cât îi numesc <<indigeni>> li se pare firesc să-i extermine, sau, așa cum este la modă
astăzi, să-i îmblânzească, socotind astfel cu bună-credință (și poate nu fac o prea mare eroare
socotind ) că se străduiesc să străduiesc să le amelioreze neamul.” Numai că occidentalii nu se
prea străduiesc să înceapă prin a înțelege sufletul <<indigenilor>>” (Toynbee, pp. 60-61).

Cea mai importantă contribuție la formularea și întemeierea perspectivei relativiste a

avut-o Edward Sapir (1884-1939). El a sintetizat noua viziune a relativismului cultural, dar a
făcut și pasul decisiv spre relativismul lingvistic, care reprezintă nucleul dur al acestei orientări.
Pentru el, sensurile conceptului de cultură se referă la un „ansamblu de aptitudini, de viziuni
asupra lumii și de trăsături specifice de civilizație care conferă unui popor anumit locul original
în lume.” (Sapir, 1967, p. 329).

În concluzie, relativismul temperează evaluările care stabilesc ierarhii conjuncturale între

culturi și încurajează atitudinile de toleranță și comprehensiune față de stiluri de viață diferite, îi
stimulează pe oameni să-și privească propria cultură ca fiind una relativă, limitată, nu absolută.

Bibliografie:

Vintilă Mihăilescu, Antropologie. Cinci introduceri, Iași, Polirom, 2007, (ed . a 2-a 2009)

Andra Șerbănescu, Cum gândesc și cum vorbesc ceilalți. Prin labirintul culturilor, Iași, Polirom,

Grigore Georrgiu, Comunicarea interculturală, București, Editura Comunicare.ro, 2010, p. 143-145