Elemente de sociologie a opiniei publice şi de propagandă politică.

1. Ce sunt „compartimentele rezistente la logică” (Edward Bernays), ca structuri ale

opiniei publice a unei colectivități umane?

Edward L. Bernays, „părintele” relaţiilor publice, consideră opinia publică

drept „... termenul care defineşte un grup difuz, nestatornic şi schimbător de
judecăţi individuale”6.
„Intoleranţa este însoţită aproape invariabil – afirmă Edward L. Bernays -
de o adevărată imposibilitate de a înţelege sau de a permite puncte de vedere
opuse. (...) Găsim aici, cu o uniformitate semnificativă, ceea ce un psiholog a
numit „compartimente de rezistenţă la logică”.12 Aceste „compartimente de
rezistenţă la logică” există, în proporţii diferite, la toţi oamenii.

2. Explicați raporturile de intercondiționare care există între mass media (presă) și opinia
publică.
O importanţă deosebită în formarea sau modificarea opiniilor o are mass
media.
Astfel, există situaţii când - spre exemplu presa, căreia i se atribuie poate
cea mai mare forţă de influenţare – nu are o influenţă determinantă, deci putem
spune că opinia publică se manifestă ca fiind „rigidă”.9
Spre exemplu, când liderul unui partid politic este la originea unui trust de
presă, este evident că cetăţenii pot privi cu reticenţă modul în care ziarele
radioul şi televiziunile acestui trust reflectă viaţa politică. Cu cât acest
parteneriat este mai evident, cu atât puterea de influenţare asupra opiniei publice
este mai redusă. Altfel spus, opinia publică se manifestă mai „rigidă” în astfel de
situaţii.
 Un alt punct de vedere afirmă faptul că presa, ca şi celelalte forţe care
acţionează asupra opiniei publice nu face decât să reflecte şi să amplifice opinia
publică existentă şi constatată ca atare.
Presa este restricţionată fie de către proprietarii săi, în modul cel mai
puternic, fie de către alte „condiţii de control” – cum le numeşte Edward L.
Bernays, între care se află inclusiv anumite prejudecăţi sau predispoziţii ale
publicului însuşi. De asemenea, condiţii restrictive pot impune şi companiile de
publicitate, în măsura în care consideră că o anumită abordarea materialelor
redacţionale ar îndepărta publicul lor ţintă.
Orice forţă care acţionează asupra opiniei publice interacţionează cu
publicul. Răspunde însă Bernays în mod tranşant, iar răspunsul său se bazează
tocmai pe relaţia dintre opinia publică şi presă: „Trebuie să existe un consens al
opiniei publice în funcţie de care ziarul (pe vremea sa televiziunea nu exista,
radioul era la început, aşa că referirile sale la mass media se fac exclusiv la presa
scrisă, ceea ce însă nu le ştirbeşte valoarea întrucât concluziile sale sunt valabile
la nivelul ansamblului formelor de exprimare ale mass media, n.a.) îşi stabileşte
propriile criterii.”16
Mai mult decât atât, în problemele importante ale comunităţii, presa este
cea care se conformează opiniei publice. „Afirmaţia potrivit căreia publicul
conduce instituţiile – susţine Bernays – este la fel de adevărată ca cea care
susţine că instituţiile conduc publicul. Atunci când este vorba de a întreţine o
anumită opinie la nivelul conştiinţei colective, presa este cea care trebuie să
urmeze opinia publică şi să răspundă acesteia. Când însă se pune problema
schimbării unei opinii dominante sau formării unei opinii noi, presa este cea care
trebuie să conducă publicul.”17
Pulitzer, Francisc E. Leupp, Charles Dudley Warner - citaţi de Edward L.
Bernays – susţineau că opinia presei este stabilită de către public18.
Dar şi ei aveau în vedere exclusiv presa scrisă şi plecau de la premisa că
fiecare ziar trebuie să-şi servească publicul săi, în sensul de a-i oferi ceea ce
acest public aşteaptă de la el. Acest lucru este la fel de adevărat şi astăzi, dar el
nu poate nega şi reversul problemei. Spre exemplu, cititorilor ziarului
„Libertatea” trebuie să li se ofere exact genul de jurnalism practicat de un
tabloid, tot aşa cum cititorii ziarului „Gândul” aşteaptă cu totul alt gen de
materiale jurnalistice. Aceste grupe de cititori nu se amestecă între ele. Este
foarte puţin probabil ca un cititor de „Libertatea” să fie şi cititor al „Gândului” şi
deci se constituie în publicuri diferite care interacţionează prea puţin între ele.
Dar acest lucru, adică faptul că ambele publicaţii „se conformează” gustului
publicului lor, nu înseamnă nici pe departe că, în anumite momente, aceste
publicaţii nu devin formatoare de opinii, tocmai pentru că ştiu cum să se
adreseze publicului lor.

. 3. Analizați conținutul comunicării politice (propagandei) a PSD (inclusiv liderii săi), prin

prisma celor 5 reguli ale propagandei politice enunțate de J. M. Domenach, comunicare

derulată prin intermediul celor două televiziuni ”obediente” față de PSD – România TV și

Antena 3.

Specificul propagandei politice a fost foarte bine şi sistematic de Jean-

Marie Domenach. Potrivit autorului, propaganda politică este caracterizată prin
cinci reguli46: regula simplificării şi a inamicului unic, regula deformării şi a
caricaturizării, regula orchestrării, regula transferului şi regula unanimităţii şi a
contagiunii. Le vom prezenta, extrăgând doar ceea ce se potriveşte unei
propagande politice într-un cadru democratic, fără referirile la propaganda
specifică statelor totalitare, care nu ne sunt utile în contextul lucrării noastre.
„Regula simplificării şi a inamicului unic” se referă la direcţionarea
conţinutului mesajului şi la una dintre trăsăturile importante ale alcătuirii sale.
Inamicul este foarte clar identificat, foarte precis caracterizat exclusiv prin
trăsături negative. Mesajul este alcătuit din idei simple, uşor de înţeles şi la fel
de uşor de reţinut. Orice sistem propagandistic nu poate funcţiona fără un inamic
clar identificat, care să fie ţinta discursului politic eminamente critic şi
distructiv, din acest punct de vedere.
„Regula deformării şi a caricaturizării” are ca premisă faptul că
mesajul propagandistic nu îşi poate atinge scopul, decât arareori, în condiţiile
realităţii. Ca urmare, atunci când realitatea nu este suficient de convingătoare
sau nu foloseşte scopului mesajului propagandistic, ea trebuie schimbată. Cel
mai simplu şi mai gustat de public mod de a o deforma este caricaturizarea,
bagatelizarea. Când acest lucru nu este posibil din cauza gravităţii anumitor
aspecte, intervine regula deformării. Realitatea este prezentată pur şi simplu
altfel, sau chiar cu totul altfel decât este ea în mod obiectiv. Deformarea este
adesea însoţită de înscenări care au rolul ca mesajul să fie cât mai credibil.
Deformările şi caricaturizările, fără a încălca 28 .
Regula anterioară, a inamicului unic, sunt folosite şi pentru referirile la
aspecte, realităţi tangenţiale acelui inamic unic, având menirea de a-l înconjura
numai de aspecte negative. Inamicul unic are astfel un halou total negativ. Tot
ce atinge, tot ceea ce este în jurul său nu poate fi decât „răul” şi „urâtul” absolut.
Adolf Hitler în „Lupta mea”47, în capitolul „Propaganda de război”, exprima o
idee de mare valoare practică, ce s-a dovedit a fi cât se poate de adevărată. Şi
anume, referitor la nivelul intelectual al mesajului transmis, conform punctului
de vedere exprimat de Hitler, acesta trebuia să fie stabilit în funcţie de cea mai
de jos capacitate de înţelegere a auditoriului. Iar cu cât masa de oameni căreia i
se adresează mesajul este mai mare, cu atât nivelul intelectual al mesajului
trebuie să fie mai scăzut. Această teorie a fost aplicată cu mult succes, iar ea este
la fel de adevărată şi în zilele noastre, întrucât premisa pe care se bazează –
referitoare la nivelul mediu intelectual al maselor – este neschimbată şi nici nu
se va schimba prea curând.
„Regula orchestrării” se referă la repetarea obsesivă a temei principale a
mesajului propagandistic, pe toate canalele de comunicare (la fel ca şi în cazul
campaniilor promoţionale bazate pe reclame). Regula orchestrării mai presupune
şi diversificarea formelor de prezentare, în funcţie de publicul ţintă, dar şi
mediul social, politic în care are loc actul de comunicare. În acest fel, zona
ideatică a publicului ţintă este acoperită cu un număr limitat de teme, tratate în
mod similar, la nivelul minim de înţelegere, cu variaţii conjuncturale, ceea ce
are rolul de a bloca dezvoltarea şi răspândirea unor idei concurenţiale. Jean-
Marie Domenach ataşează acestei reguli şi ritualul, căruia îi acordă o importanţă
semnificativă. Privit ca un demers imagistic, cu două componente – dominant şi
dominat, ca o cale spre un anumit tip de apartenenţă, ca pe un instrument de
legitimare a unei continuităţi el este, fără îndoială un instrument propagandistic.
Dar, pentru nevoile acestei abordări, 29
Ritualul nu prezintă aceeaşi semnificaţie aşa încât, în acest punct ne vom
disocia de autorul citat.
„Regula transferului” se referă la necesitatea ca, în persuadarea unui
public, propaganda politică să înceapă de la un substrat informaţional şi afectiv
deja existent. Propaganda nu poate pleca de la nimic şi nici nu se poate impune
unui public în orice moment. Chiar şi atunci când se doreşte schimbarea unei
convingeri, nu se începe cu negarea ei ci, dimpotrivă, cu aprobarea ... sub
anumite rezerve care, în cele din urmă vor conduce la noua atitudine dorită de
comunicator.
„Regula unanimităţii şi a contagiunii” are în vedere scopul mesajului
propagandistic, şi anume acela de a unii publicul ţintă în jurul ideilor promovate
prim propagandă. Condiţie „sine qua non” în regimurile totalitare, această regulă
se aplică şi în democraţie, cu referire însă nu la ansamblul societăţii ci doar la
publicul ţintă. Construirea sugestiei de unanimitate este fundamentul
contagiunii. Căci oamenii sunt mai mult atraşi de forţa majorităţii şi se simt mult
mai în siguranţă atunci când ştiu că împărtăşesc ideile unei majorităţi. Acesta
este aşa numitul fenomen de „contagiune pasivă”, pentru că, fenomenul de
contagiune se referă şi la o componentă activă, care se poate manifesta în cadrul
unor reuniuni la care participă mase mari de oameni. Aceştia, dacă discursul
propagandistic este bine realizat şi bine condus, ajung să se exprime la unison,
să acţioneze la unison, chiar dacă iniţial aveau alte idei sau nu şi-au propus să se
manifeste într-un fel anume.

. 4. Care este motivația noii ”Strategii de cucerire a Occidentului” prin înlocuirea

”marxismului economic” cu ”marxismul cultural” și cine sunt autorii acestei strategii?

„Marxismul cultural” nu este nicidecum o creație a intelectualilor de

dreapta și conservatori, ci o parte inseparabilă a doctrinei marxiste, este
adevărat, de după Marx. Consecința acestei abordări a fost fondarea, în 1923,
de către un grup de intelectuali membri ai Partidului Comunist din
Germania, la Universitata din Frankfurt, a Institutului pentru Cercetare
Socială, care va fi cunoscut sub numele de ”Școala de la Frankfurt”, sub
coordonarea lui Max Horheimer.
Ea reunea personalități universitare (filosofi, sociologi, psihologi) 38
marcante ca Georg Lucacs, Charles Reich, Theodore Adorno, Erich From,
Wilhelm Reich, Max Horheimer, asistați de...Sigmund Freud, și își propunea să
studieze cauzele eșecului marxismului și să ofere alternative la teoria marxistă
de până atunci.

5. Exemplificați manierele (modalitățile) în care principalele ”ținte” ale marxismului

cultural – familia, religia, naționalismul și patriotismul – sunt atacate și (deocamdată) parțial

alterate de către formele de exprimare ale ”marxismului cultural”.

Antonio Gramsci stabilește ”țintele” marxismului cultural – familia,

religia, patriotismul, națiunea
 Antonio Gramsci (intelectual de elită, primul președinte al Partidului
Comunist Italian, închis de Musolini, în 1926 și mort în detenție 11 ani mai
târziu) – a cărui gândire a fost însușită de membri ”Școlii de la Frankfurt”, scria
în în ”Caietele din închisoare” că nici o țară occidentală fundamentată pe
valorile creștine nu poate fi destructurată până când nu sunt eliminate
aceste valori. Proletarii se vor uni (deci Marx va avea dreptate) dar numai după
ce ”marșul cel lung” (pătrunderea în cultură și modificarea reperelor
culturale ale populației) se va încheia. Pentru că, o populație care gândește în
termeni de familie, patriotism, Dumnezeu, națiune și țară este imposibil să adere
la ideile politice marxiste. Deci acest sistem de gândire trebuia mai întâi distrus,
atacat în fundamentele sale. Lenin teoretiza cucerirea societății prin cucerirea
violentă a puterii în stat, în timp ce Gramsci a propus procedura inversă:
cucerirea statului prin ”ocuparea culturală a societății”. ”Baricadele din 1848
și lovitura de stat leninistă trebuie înlocuite cu procesul răbdător și metodic de
cucerire a inimilor și sufletelor pentru valorile comunismului ...” spunea
Luciano Pellicani, un continuator al gândirii lui Gramsci. 39

6. Ce legături există între ”politically correct” și ”marxismul cultural” și care sunt principalele

sale forme de manifestare?

„Marxismul cultural”, pentru a fi eficient, avea nevoie și de o cenzură

mascată, care să anihileze opoziția firească a societății tradiționale. Astfel s-a
ajuns, de fapt, la una dintre formele sale de manifestare – „politically correct”
(PC) sau „politically correctness”. Inițiat după 1950 în SUA (deci în perioada
premergătoare masivului atac al marxismului cultural din anii 60), acesta avea
menirea de a evalua corectitudinea (gramaticală, morală și juridică) a limbajului
judiciar, administrativ și politic, privind dreptul constituțional sau civil.
 Câteva forme extreme de PC demonstrează, de fapt, caracterul de
instrument al ”marxismului cultural”. În cazul copiilor, nu mai vorbim de mamă
și tată, ci de părinte 1 și părinte2 (atac direct la familia tradițională), BBC nu
mai folosește, în cronologia istorică formulele de ”Before și After Christ”, ca și
”Anno Domini” pentru a nu leza pe cei care nu sunt creștini (atac la adresa
civilizației occidentale bazate pe creștinism) și au ajuns, la formele noastre
comuniste – ”Înainte și după era noastră”. Dar, poate și mai grav, în numele
aceleiași PC s-a ajuns ca mass media occidentală să treacă sub tăcere
evenimente grave produse de refugiați, deși ele au afectat cetățăeni pașnici și
nevinovați (incidentele din Germania anului 2016). Iar imigrația, despre care
încă n-am pomenit până acum, are tocmai menirea de a pune cireașa pe ”tortul”
fragmentării națiunilor și civilizațiilor occidentale.
Lucrurile au început să se mai lămurească atunci când, în ciuda PC –
dominantă acum în Europa Occidentală și Statele Unite, în ciuda unei mass
medii cenzurate cum – credeam noi, cei care am trăit în două sisteme – că doar
comuniștii știau să o facă (sistemul s-a perpetuat în Rusia lui Putin, așa că avem
termeni de comparație) s-a conturat faptul că imigrația trebuia să fie ”lovitura
de garație” pentru civilizația și societarea tradițională europeană, bazată pe
familie, proprietate privată, religia creștină și naționalism.

Bibliografie
1 Jean, STOETZEL; Alain, GIRARD, Sondajele de opinie publică, traducerer de I. Pecher, Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1975, pp. 21-22.
2 John, MORGAN; Stephen, LIVINGSTONE, Law and Opinion in Twentieth- century, Britain and Ireland,
Palgrave Macmillan, Basingstoke, 2003, P. 112.
3 Leonard, W, DOOB, Public Opinion and Propaganda, Shoe String Pr. Inc; 2 edition, 1966, p. 12.
4 Elisabeth, NOELLE-NEUMANN, Spirala tăcerii. Opinia publică – învelişul nostrum social,traducere de Vlad
Cucu-Oancea, Editura Comunicare.ro, 2004, pp. 114-115.
5 Alexis, de TOCQUEVILLE, apud Elisabeth, NOELLE-NEUMANN, Op. cit., p. 117.
6 Edward, L, BERNAYS, Cristalizarea opiniei publice, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p. 73.
7 Petre, DATCULESCU, Cercetarea de marketing – cum pătrunzi în mintea consumatorului, cum măsori şi cum
analizezi informaţia, Brandbuilders Grup, Bucureşti, 2006, p. 511
8 Robert E. LANE; D., O., SEARS, Public Opinion, Englewood Cliffs, N.J.: Prentice Hall, 1964, p. 13.
9 Edward, L, BERNAYS, Op. cit., p. 74.
10 Wilfred, TROTTER, Instincts of the Heard in Peace and War, Casimo Classics, New York, 2005, p.36.
11 Edward, L, BERNAYS, Op. cit., pp. 75 – 77.
12Idem, p. 76.
13 Wilfred, TROTTER, Op. cit., pp. 36-37.
14 Everet, Dean, MARTIN, The Behavior of Crowds – A Psichological Study, Kessinger Publishing, Whitefish,
Montana, 2006, p. 45.
15 Willard, G. BLEYER, Main Currents in the History of American Journalism, Da Capo Pr, 1973, p. 73.
16 Edward, L, BERNAYS, Op. cit., p. 84.
17 Idem, p. 88
18 Ibidem, pp. 86-87.
19 Edward, L, BERNAYS, Op. cit., p. 88.
20 Everet, Dean, MARTIN, Op. cit., pp. 50 – 53.
21 Everet, Dean, MARTIN, Op. cit., p. 52.
22 Wilfred,TROTTER, Instincts of the Herd in Peace and War, Cosimo Classics – Business, Kindle Edition,
2010, pp. 30 – 97.
23 Al, RIES; Laura, RIES, Căderea advertisingului şi ascensiunea PR-ului, traducere de Liana Tomescu,
Editura Brandbuilders Grup, 2005, traducerea de , p. 303.
24 Walter, LIPPMANN, Public Opinion, Kessinger Publishing, Whitefish - Montana, 2010, p. 81.
25 Wilfred,TROTTER, Op. cit., pp. 122 – 126.
26 Wilfred,TROTTER, Op. cit., p. 124.
27 Edward, L, BERNAYS, Op. cit., p. 102.
28 Al, RIES; Jack, TROUT, Poziţionarea, lupta pentru un loc în mintea ta, Editura Brandbuilders Grup, 2004,
traducerea de Patricia Mandache, p. 21.
29 Walter, LIPPMANN, Op. cit., p. 354.
30 Edward, L, BERNAYS, Op. cit., p. 107.
31 Idem, p. 107.
32 Edward, L, BERNAYS, Op. cit., p. 108.
33 Idem, p. 108.
34 Hendrik, Willem, van LOON, The Story of Mankind, Liveright Publishing Corporation, New edition, New
York, 1999, pp.381-394.
35 Pierre, BOURDIEU, “l’opinion publique n’existe pas”, în Les Temps moderns, nr. 318, janvier, 1973.
36 Pierre, BOURDIEU, Op. cit., p. 228.
37 Idem., p. 235.
38 Robert, COLE, International Encyclopedia of Propaganda, Routledge, New York, 1998.
39Hannah, ARENDT, Originile totalitarismului, traducere de Ion Dur şi Mircea Ivănescu, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994, p. 552.
40 Raymond, ARON, Democraţie şi totalitarism, traducere de Simona Ceauşu, Editura All, Bucureşti, 2001, p.
187.
41 *** Dicţionarul politic, Editura politică, Bucureşti, 1975.
42 Op.cit., p. 72
43 Mihai, MILCA, Propaganda politică, Editura politică, Bucureşti, 1981, p. 15.
44 François, CHAZEL, „La place du politique dans les mobilisations constetataires: Une decouverte
progressive”, în Action collective et mouvements sociaux – Sous la direction de François Chazel, Paris, P.U.F.,
1993, pp. 145-163.
45J .A.C., BROWN, Techniques of Persuasion, Penguin Books, Baltimore, 1963, p.15.
46 Jean-Marie, DOMENACH, Propaganda politică, Institutul European, Bucureşti, 2004
47 Adolf, HITLER, Mon Combat, http://isohunt.com/torrent_details/122157881/?tab=summary, p. 91-97.