Capitolul 11

CIRCUITUL ECONOMIC DE ANSAMBLU

Planul temei

11.1 Sectoarele instituţionale ale economiei nationale

Agentii economici agregaţi
11.2 Fluxul circular al venitului
Figura 11.1 Schema generala a fluxului circular al venitului.
11.3 Rezultatele macroeconomice. Produsul intern brut.
Caseta 11.1 Conturile nationale
Caseta 11.2 Determinarea valorii adaugate
PIB nominal si PIB real; deflatorul

Obiectivele temei

• Cunoaşterea modului în care macroeconomia, prin procedeele specifice de

agregare a variabilelor economice, contribuie la înţelegerea problemelor
privind economia unei ţări;
• Caracterizarea sectoarelor instituţionale din economia uneo ţări şi evidenţierea
locului acestora în derularea fluxului circular al venitului;
• Determinarea pe baza conturilor naţionale ale principalelor aggregate
macroeconomice de rezultate şi cunoaşterea rolului acestuia în aprecierea
performanţei economiei unei ţări.
 Incepând cu acest capitol trecem la secţiunea consacratâ temelor care
privesc macroeconomia, cea de-a doua componentâ de baza a ştiinţei
economice, preocupatâ în principal de studiul comportamentului si performanţei
economiei în ansamblu. Pentru cunoaşterea modului de funcţionare a economiei
naţionale ca un întreg, teoriile şi modelele elaborate de macroeconomie fac
abstracţie de toate detaliile şi aspectele particulare sau specifice (întâlnite la
microeconomie) care ar face mai dificilă şi chiar imposibilă analiza acelor
fenomene si forţe ce afectează simultan intreaga economie.
Analiza în acest capitol a modelului de baza al circuitului economic de
ansamblu ne va permite inţelegerea semnificaţiei unor concepte fundamentale
ale macroeconomiei, determinarea acelor agregate şi a relatiilor dintre variabilele
respective care se constituie ca o deschidere pentru capitolele urmatoare
dedicate teoriilor şi politicilor macroeconomice.

11. 1 Sectoarele instituţionale ale economiei naţionale.

Economia oricărei ţări reprezintă un ansamblu deosebit de complex,

expresie a volumului uriaş de operaţii şi tranzacţii între numeroşii participanţi sau
agenţi economici, care produc, finanţează, distribuie şi consumă bunuri şi
servicii. Toţi aceşti participanţi, numiţi unităţi rezidente, pot avea sau nu
naţionalitatea ţării respective şi pot să fie sau nu prezente pe teritoriul ţării în
momentul în care efectuează operaţii si tranzacţii economice.
Unităţi rezidente sunt toate acele entităţi care au un centru de interes pe
teritoriul economic al ţării respective. Prin centru de interes economic se indică
faptul de a efectua operaţii economice (a produce, a finanţa, a distribui a
consuma etc) pentru o perioadă îndelungată (cel puţin un an) pe teritoriul
economic al unei ţări. Prin teritoriu economic se înţelege teritoriul geografic în
interiorul căruia bunurile circulă libere, precum şi incintele zonelor libere,
antrepozite sub control vamal, spaţiul aerian naţional, apele teritoriale şi
platforma continentală asupra căreia ţara dispune de drepturi exclusive,
enclavele teritoriale (ambasade, consulate) etc.
Pentru cunoaşterea realităţii complexe care este economia unei ţări, teoria
macroeconomică, prin procedeele de agregare ce-i sunt specifice, încearcă să
ofere o imagine sistematică şi generalizatoare, pe cât posibil măsurabilă şi
comparabilă, în timp şi spaţiu, a activităţilor desfăşurate. Un pas important în
acest demers ştiinţific îl reprezintă sistematizarea şi agregarea agenţilor
economici. El constituie punctul de pornire în analiza principalelor variabile şi
corelaţii macroeconomice.
 Agenţii economici agregaţi reprezintă clase de agenţi economici
elementari care îndeplinesc funcţii similare.
Agregarea agenţilor elementari se referă la o abordare tipologică bazată pe
diferite criterii. În prezent, pe plan mondial cea mai largă utilizare cunoaşte
tipologia care stă la baza Sistemului Conturilor Naţionale, aplicat în ţările cu
economie de piaţă. În cadrul lui, agregarea agenţilor elementari în agenţi
economici agregaţi se face după două criterii, fiecare răspunzând unor cerinţe şi
probleme specifice de analiză macroeconomică şi anume: criteriul de ramură şi
criteriul instituţional.
Pentru caracterizarea fluxurilor ce intervin în procesele de producţie şi de
utilizare a bunurilor şi serviciilor, agenţii economici sunt grupaţi pe ramuri,
respectiv tipuri de activităţi. Ramurile agregă unităţile cu producţie omogenă,
care produc exclusiv un produs sau o grupă de produse. Ansamblul activităţilor
agenţilor economici cuprinşi într-o ramură este descris prin referinţă la un
nomenclator de produse, caracterizate ele însele prin natura lor, stadiul de
elaborare şi tehnica de producţie utilizată etc.
Gruparea agenţilor economici după criteriul de ramură pune în evidenţă
relaţiile de ordin tehnico-economic în procesul de producţie, independent de
contextul instituţional în care agenţii economici îşi desfăşoară activitatea. Acest
criteriu stă la baza elaborării balanţelor (tabelelor intrări-ieşiri) folosite în
evidenţierea şi analiza fluxurilor interramuri şi intraramuri.
În vederea caracterizării fluxurilor reale (de bunuri şi factori de producţie) şi
a fluxurilor financiare, gruparea agenţilor economici se realizează pe sectoare
instituţionale. Se consideră că un agent economic (o unitate rezidentă)
reprezintă o unitate instituţională dacă dispune de autonomie de decizie în
exercitarea funcţiei sale principale ( de a produce, de a finanţa, a asigura, a
consuma etc), acţionând într-un cadru care este propriu asupra utilizării
resurselor sale financiare.
Potrivit criteriului instituţional, în economia de piaţă întâlnim următoarele
sectoare instituţionale: întreprinderile (firmele non-financiare), gospodăriile sau
menajele, instituţiile de credit şi asigurări, administraţiile publice, administraţiile
private şi străinătatea (exteriorul sau restul lumii).
Întreprinderile (firmele), grupează unităţile instituţionale a căror funcţie
principală constă în producerea de bunuri materiale şi servicii (non-financiare)
destinate pieţei. Unităţile instituţionale respective (agenţii economici) sunt:
societăţile de capital, cooperativele şi asociaţiile cu personalitate juridică,
întreprinderile individuale şi întreprinderile publice la care operaţiile de repartiţie
şi financiare sunt separate de cele de proprietate, semisocietăţile (nedotate cu
personalitate juridică) care au un comportament economic şi financiar similar cu
cel al societăţilor de capital etc; pe scurt, sunt incluse toate firmele care
"lucrează" pentru piaţă, care produc bunuri destinate vânzării alcătuind sectorul
productiv al economiei de piaţă. Veniturile acestor agenţi economici provin din
vânzarea producţiei, iar scopul activităţii este obţinerea de profit, constituind
astfel sectorul de afaceri (business) al oricărei economii de piaţă.
Gospodăriile (menajele) reprezintă agentul economic agregat care
exprimă generic calitatea de consumator de bunuri şi servicii personale. Acest
sector cuprinde toate entităţile care, ca unităţi instituţionale, realizează venituri şi
organizează folosirea lor pentru a cumpăra şi consuma bunurile de care au
nevoie, pentru a face economii etc: familii, celibatari, diferite comunităţi
consumatoare etc. Veniturile menajelor provin din remunerarea salariaţilor, din
titlurile de proprietate precum şi din transferurile efectuate de celelalte sectoare.
Instituţiile de credit şi societăţile de asigurări reprezintă toate unităţile
instituţionale (private, publice şi mixte) care îndeplinesc, în principal, rolul de
intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici; ele colectează, transformă şi
redistribuie disponibilităţile financiare, sau (în cazul celor de asigurare)
transformă riscurile individuale în riscuri colective. Din această grupă de agenţi
economici fac parte toate băncile, inclusiv instituţia de emisiune monetară,
societăţi de asigurări etc. Resursele principale ale acestor unităţi sunt constituite
din fondurile provenite din angajamentele contractate (depuneri la vedere şi pe
termen, bonuri de casă, obligaţiuni, dobânzile primite, primele de asigurare etc).
Administraţiile publice (statul) formează acel agent economic agregat
care exercită funcţia de redistribuire a veniturilor şi a avuţiei şi pe cea de prestare
a unor servicii necomerciale în cazurile în care întreprinderile (sectorul afaceri)
nu oferă astfel de servicii pe piaţă sau le oferă în cantităţi insuficiente. Din
această categorie de agenţi economici fac parte administraţiile centrale şi locale
de stat, şi toate celelalte instituţii publice care prestează servicii non-marfare
pentru colectivităţi, cum sunt cele prestate în sistemul învăţământului public,
securităţii (protecţiei) sociale, în cadrul justiţiei, al infrastructurilor publice rutiere,
portuare etc. Veniturile principale ale acestui sector provin din vărsămintele
obligatorii efectuate de către unităţile care aparţin celorlalte sectoare, primite
direct sau indirect.
Administraţiile private grupează entităţile instituţionale rezidente
(organizaţii de cult, sindicate, partide politice, fundaţii, asociaţii culturale si
sportive) care au ca funcţie principală prestarea de servicii nemarfare pentru
diferite categorii de persoane sau colectivităţi. Resursele lor financiare provin în
special din contribuţiile voluntare, cotizaţii, veniturile pe proprietate etc.
Străinătatea (exteriorul sau restul lumii) este agentul economic agregat
ce desemnează celelalte economii naţionale şi unităţile lor autonome
(nerezidente), cu care agenţii economici interni (rezidenţi) intră în tranzacţii
economice. Exteriorul reprezintă un sector instituţional specific, care nu este
caracterizat printr-o funcţie anume. El grupează unităţile nerezidente în măsura
în care efectuează tranzacţii cu unităţile rezidente permiţând evidenţierea
fluxurilor economice care leagă economia naţională de restul lumii: tranzacţii
referitoare la creanţe asupra străinătăţii, la angajamentele ţării, operaţii de
import-export etc.

11.2 Fluxul circular al venitului

Agregarea agenţilor economici pe sectoare instituţionale şi implicit a

fluxurilor între aceste sectoare ne oferă imaginea unui tablou ordonat şi
integrator al activităţilor complexe din cadrul economiei sub forma circuitului
economic de ansamblu. În analizele de specialitate sunt prezentate diferite
modele ale unui astfel de circuit, cu scopul de a evidenţia principalele fluxuri şi
agregate macroeconomice, precum şi locul sectoarelor instituţionale respective
în derularea tranzacţiilor din economie.
Analizele bazate pe datele oferite de Sistemul Conturilor Naţionale pun
accentul pe fluxurile financiare, de venituri şi cheltuieli. Schema din fig. 11.1.
reflectă sintetic circuitul economic de ansamblu sub forma fluxului circular al
venitului.
Fluxul circular al venitului descrie tranzacţiile ce au loc pe pieţele
produselor, ale factorilor de producţie şi pe piaţa financiară între toate sectoarele
instituţionale care participă la producerea, distribuirea şi utilizarea produsului şi
venitului naţional.

Figura 11.1 Schema generală a fluxului circular al venitului

Cum rezultă din schema acestui flux (figura11.1), venitul apare la început
sub forma preţurilor (salarii, rente, dobânzi) serviciilor factorilor de producţie
(munca, natura, capitalul) achiziţionate de firme. Gospodăriile cheltuiesc aceste
venituri pentru cumpărarea bunurilor de consum, plăţi care reprezintă pentru
firme încasări (venituri) pe care le vor folosi în achiziţionarea de noi servicii ale
factorilor de producţie.
Circuitul descris mai sus reflectă schema de bază a fluxului circular din
economie, unde agenţii economici aparţinând celor două sectoare de bază din
economie (firmele şi gospodăriile) alternează în rolurile de vânzători şi
cumpărători pe pieţele produselor şi ale factorilor de producţie. Circuitul interior
(marcat cu linie continuă) reflectă fluxurile reale din economie (de bunuri şi
servicii ale factorilor de producţie) iar circuitul exterior, marcat cu linii întrerupte,
evidenţiază fluxurile monetare, de venituri şi cheltuieli. Dacă gospodăriile ar
cheltui integral veniturile obţinute pentru cumpărarea bunurilor de consum şi
dacă firmele ar folosi integral încasările pentru achiziţionarea serviciilor factorilor
de producţie, fluxul circular s-ar desfăşura, continuu, la acelaşi nivel, respectiv
volumul producţiei, veniturilor şi cheltuielilor ar rămâne neschimbat.
În realitate, în fluxul circular al veniturilor intervin si celelalte sectoare
instituţionale. De asemenea, o parte din venit este retrasă din circuit sub diferite
forme, retrageri care, de regulă, sunt însoţite de intrări (injecţii) în fluxul circular al
venitului.
Există trei forme principale ale reţinerilor sau retragerilor din fluxul circular
al venitului şi anume: economiile (E) reprezintă veniturile pe care gospodăriile
nu le cheltuiesc pentru consum şi care, în mod normal, sunt depuse în bănci,
societăţi de valori mobiliare, fonduri de pensii etc; impozitele şi taxele (IT) care
includ toate taxele şi impozitele plătite de posesorii de venit administraţiei publice
centrale şi locale; importurile (IM) cuprind cheltuielile gospodăriilor pe bunuri de
consum din import şi plăţile făcute de firme pentru importul unor materii prime şi
materiale. În IM intră şi achiziţionarea de acţiuni ale unor firme străine precum şi
depozitele bancare ale rezidenţilor în exterior. Deci retragerile totale (R) sunt:
R = E + IT + IM
Intrările sau injecţiile în fluxul circular al venitului cuprind tot trei
componente principale şi anume: investiţiile (I) făcute de firme pentru creşterea
stocului de capital (sursele de finanţare a investiţilor sunt mijlocite de instituţiile
financiar-bancare); cheltuielile publice (CP) care includ achiziţiile
guvernamentale de bunuri şi servicii, precum şi transferurile către alte sectoare
(pensii, alocaţii, ajutoare etc); exporturile (EX), respectiv veniturile realizate de
firme din vânzarea de bunuri şi servicii în exterior. (EX includ şi investiţiile străine
precum şi dividendele încasate de gospodării din acţiunile deţinute la firme
străine. Deci injecţiile totale (J) sunt:
J = I + CP +EX
Retragerile şi injecţiile din şi în fluxul circular al venitului însoţesc şi se
condiţionează reciproc. Astfel, dacă cresc economiile realizate de gospodării,
instituţiile financiar-bancare vor dispune de surse sporite pentru finanţarea
investiţiilor, după cum creşterea exporturilor creează premise pentru creşterea
importurilor. Cum se vede şi din schema fluxului circular al venitului, relaţiile
dintre economii şi investiţii, impozite şi cheltuieli guvernamentale, importuri şi
exporturi nu sunt directe, ci mijlocite de instituţiile financiar-bancare,
administraţiile publice şi exteriorul. Aceasta nu înseamnă că pentru o perioadă
dată există o egalitate între componentele retragerilor cu cele ale intrărilor,
respectiv: E=I; IT=CP; IM=EX.
Echilibrul fluxului circular al venitului se realizează în dinamică, iar o politică
economică expansionistă implică, de regulă, un exces al injecţiilor faţă de
retrageri. O astfel de situaţie, în care influxurile depăşesc retragerile (J>R) poate
fi, de exemplu, rezultatul unui climat favorabil al afacerilor şi investiţiilor, al unei
politici de stimulare a exporturilor, a unor măsuri de creştere a cheltuielilor
publice sau de reducere a impozitelor şi taxelor etc. Excesul injecţiilor peste
retragerile din fluxul circular al venitului înseamnă implicit o expansiune a cererii
agregate care, la rândul său, poate determina o creştere economică reală cu
efectele favorabile cunoscute privind ocuparea forţei de muncă, creşterea
veniturilor şi a consumului populaţiei etc. Măsura în care expansiunea cererii
agregate va avea ca rezultat creşterea reală a producţiei şi a venitului sau,
dimpotrivă, a preţurilor (inflaţiei) depinde însă de forma şi dinamica curbei ofertei
agregate, problemă ce va fi analizată în capitolul urmator.
Creşterea venitului ca efect al excesului de influxuri va fi însoţită, la rândul
său de o creştere a retragerilor care tind să reechilibreze fluxul circular al
venitului. Astfel, venituri mai mari realizate de gospodării înseamnă economii
sporite, taxe şi impozite mai mari plătite administraţilor publice, creşterea cererii
pentru bunuri din import etc. Cu alte cuvinte, în timp asistăm la o tendinţă
permanentă de reechilibrare, la un nivel mai ridicat al venitului, a fluxului său
circular. Acesta este in esenţă procesul cresterii economice.
Creşterea economică se află în centrul strategiilor şi politicilor
macroeconomice. Aprecierea performanţelor dobândite în această direcţie
necesită însă instrumente şi tehnici de evaluare corectă a producţiei naţionale.
Există trei moduri de evaluare a producţiei naţionale care, în esenţă,
privesc agregarea celor trei fluxuri (de bunuri, de venituri şi de cheltuieli) din
schema de bază a circuitului economic. Prima modalitate de calcul constă în
însumarea tuturor bunurilor produse în economia naţională în perioada
respectivă. Producţia de bunuri generează venituri pentru participanţii şi furnizorii
de servicii ale factorilor de producţie. Ca urmare, a doua modalitate de evaluare
a outputului naţional este de a aduna toate veniturile respective. În final,
producţia este destinată vânzărilor pe piaţă, a căror valoare este egală cu cea a
cheltuielilor pentru achiziţionarea bunurilor produse. Deci, a treia modalitate de
calcul este agregarea fluxului de cheltuieli.
În acest model simplificat al circuitului economic de ansamblu, unde nu
există retrageri şi influxuri agregarea celor trei fluxuri ne conduce în principiu la
acelaşi rezultat Ajungem astfel la una din identităţile macroeconomice de bază:
Producţia naţională ~ Venitul naţional ~ Cheltuielile naţionale
 În realitate, după cum s-a văzut în circuitul economic de ansamblu au loc
retrageri şi injecţii, iar în derularea fluxurilor materiale şi financiare intervin toate
sectoarele instituţionale. În practică, calculul rezultatelor macroeconomice este
prin natura sa o problemă dificilă, care implică o serie de complicaţii şi subtilităţi.
Pentru a ajunge la rezultate corecte trebuie identificate numeroasele variabile
economice şi corelaţiile între ele, astfel încât construcţia agregatelor
macroeconomice să evite atât omisiunile cât şi înregistrările repetate.

11.3. Rezultatele macroeconomice. Produsul intern brut

În ţările cu economie de piaţă, măsurarea rezultatelor macroeconomice se

realizează cu ajutorul indicatorilor sintetici din Sistemul Contabilităţii Naţionale.
Contabilitatea naţională reprezintă un ansamblu coerent de concepte şi
tehnici care permite obţinerea unei reprezentări sistematice, măsurabile şi
comparabile a activităţii economice a unei ţări într-un interval de timp, de obicei
un an.
Ca urmare a extremei complexităţi a economiei naţionale, metodologia
Contabilităţii naţionale a cunoscut un îndelungat proces de elaborare şi
perfecţionare. La sistemul actual, cunoscut sub denumirea de Sistemul
Conturilor Naţionale (S.C.N.) s-a ajuns treptat, ca rezultat al eforturilor şi
contribuţiilor mai multor generaţii de economişti, unii dintre ei laureaţi ai Premiului
Nobel. Sistemul normalizat de Contabilitate naţională a fost dat publicităţii în anul
1953, iar în urma mai multor etape de perfecţionare a fost adoptat oficial de
Comisia de Statistică a O.N.U. în anul 1969. În prezent, metodologia de calcul şi
analiză a producţiei naţionale folosită aproape în toate ţările lumii este cea a
S.C.N.
Sarcina esenţială a actualului sistem al Contabilităţii naţionale constă în
clasificarea marii varietăţi de fluxuri din economie într-un număr restrâns de
variabile macroeconomice şi înscrierea acestora într-un tablou reprezentativ al
circuitului economic de ansamblu. Forma matricială a acestui tablou pune în
evidenţă multiple corelaţii şi interdependenţe din economia naţională. De aceea,
S.C.N. nu este doar o metodologie de evidenţă şi calcul, ci şi un instrument
adaptat nevoilor de analiză, previziune şi politică macroeconomică, într-un
orizont de timp.
S.C.N. se caracterizează prin existenţa a trei componente de bază: agenţii
economici, operaţiunile şi conturile. Agenţii economici sunt grupaţi în categorii de
agenţi agregaţi sau sectoare instituţionale (vezi paragraful precedent).
Operaţiunile cuprind toate actele economice efectuate de agenţii economici şi
sunt grupate în trei categorii: operaţiuni cu bunuri şi servicii, operaţiuni de
repartiţie şi operaţiuni financiare. Toate aceste operaţiuni sunt înscrise în
conturile analitice şi sintetice, în formă matricială; pe linii sunt înregistrate
operaţiunile din creditul contului, iar pe coloane cele din debit. De exemplu,
contul de producţie înregistrează în credit (pe linie) vânzările de mărfuri (pentru
consum, investiţii şi export), iar în debit (pe coloane) valoarea adăugată şi
importurile.
Prin agregare, ansamblul economiei naţionale este reflectat într-o matrice
generală cu patru categorii de conturi naţional, care cuprind date referitoare la
cele mai importante variabile macroeconomice şi la relatiile dintre aceste
variabile (vezi caseta 11.1)
Caseta 11.1 Conturile naţionale
In vederea calcularii indicatorilor sintetici, analizei formarii, mişcării, repartiţiei şi
utilizarii veniturilor, interdependenţelor din economia naţionala, cunoaşterii stării
economiei, a stabilitaţii preţurilor, gradului de ocupare a forţei de munca etc, SCN
alcătuieşte conturile macroeconomice. Pentru aceasta SCN foloseşte un sistem
propriu de principii, concepte fundamentale legate de producţie, producţia intermediara
şi finala, consumul final şi amortizări, intern si naţional, evaluarea tranzacţiilor
etc.Conturile macroeconomice se obţin pe baza unor multiple agregari si sintetizari ale
informaţiilor din conturile agenţiilor economici şi sectoarelor economice, cu respectarea
principilor si conceptelor fundamentale ale SCN. In categoria conturilor
macroeconomice, în raport de folosirea informaţiilor, deosebim: a)conturi naţionale care
stau la baza calcularii unor indicatori sintetici ai producţiei de bunuri, şi anume contul
sintetic de bunuri şi contul de producţie; b) conturi naţionale care stau la baza calcularii
indicatorilor ce permit analiza formarii veniturilor, repartiţiei şi utilizării acestora şi anume
contul de creeare a veniturilor, contul de repartiţie a veniturilor, contul de redistribuire a
veniturilor; c) conturi nationale care stau la baza indicatorilor şi analizei patrimoniului şi
anume contul de modificare a patrimoniului şi contul de finanţare a modificarii
patrimoniului; d) conturi naţionale care stau la baza analizei tranzacţiilor cu străinătatea,
cuprinzănd un cont de baza numit contul străinătatea sau restul lumii care se defalcă in
contul extern de bunuri materiale şi a soldului dintre ele, contul extern al veniturilor
factorilor şi transferurilor curente, contul de capital cu evidenţierea transferurilor de
capital in/si din străinătate şi contul financiar, ce reflectă modificăriile in nivelul şi
structura creanţelor şi angajamentelor faţa de strainătate” (Dicţionar de economie,
Bucureşti, Editura Economică, 1999, p.126)

Rezultatele activităţii economice sunt înregistrate în conturile naţionale la

preţurile de bază sau ale producătorilor şi/sau la preţurile pieţei (consumatorilor),
care includ în plus impozitele indirecte (TVA, accize etc). Diferenţa între preţurile
pieţei şi impozitele indirecte poartă şi denumirea de cost al factorilor de producţie
şi reflectă sumele imputate factorilor de producţie care au concurat la producerea
bunurilor.
Sistemul Conturilor Naţionale oferă informaţii cu privire la următorii
indicatori macroeconomici de rezultate: Produsul intern brut (PIB), Produsul
naţional brut (PNB), Produsul intern net (PIN), Produsul naţional net (PNN) şi
Venitul naţional (VN).
 Potrivit metodologiei SCN, la baza determinării agregatelor macroeconomice
menţionate se ţine seama de o serie de reguli sau criterii, cum sunt:
- bunurile economice sunt incluse în calcul numai dacă sunt rezultatul
activităţii perioadei pentru care se determină indicatorii respectivi;
- rezultatele activităţii economice cuprind numai bunurile finale destinate
consumului, investiţiilor şi exportului;
- delimitarea rezultatelor în funcţie de teritoriul pe care îşi desfăşoară
activitatea agenţii economici şi de naţionalitatea acestora. În acest sens, atributul
"intern" sugerează că indicatorii pe lângă care se foloseşte însumează
rezultatele activităţii tuturor agenţilor care activează într-o ţară, indiferent de
apartenenţa lor naţional-statală. Dimpotrivă, atributul "naţional" semnifică faptul
că indicatorul respectiv reflectă rezultatele activităţii tuturor agenţilor economici
ce aparţin unei ţări, indiferent dacă aceasta se desfăşoară în limitele teritoriului
economic naţional sau în afara acestuia (în alte ţări).
Indicatorul de bază în evaluarea performanţelor economice ale unei ţări este
produsul brut, care reflectă valoarea de piaţă a producţiei finale.Unele ţări
folosesc PIB iar altele, de regulă cele cu economie dezvoltată, PNB.În România
se foloseşte PIB; Institutul Naţional de Statistică publică anual serii de date cu
privire la acest agregat macroeconomic începând cu anul 1990.
PIB (Gross Domestic Product) exprimă valoarea totală a bunurilor finale
produse de agenţii economici rezidenţi pe teritoriul ţării, în decursul unui orizont
de timp, de obicei un an.
El este principalul agregat macroeconomic din S.C.N., şi se poate calcula
prin trei modalităţi: metoda de producţie, metoda veniturilor şi metoda
cheltuielilor.
Metoda producţiei de calcul a PIB constă în determinarea volumului
producţiei finale produse în ţară în perioada respectivă. În economia modernă,
practic fiecare produs până a ajunge la consumator trece prin diferite stadii de
producere şi distribuţie cu implicarea mai multor agenţi economici în acest
proces. Agregând vânzările efectuate de către toţi agenţii rezidenţi în economie
se ajunge la o mărime globală (produsul global) care,inevitabil, include şi
înregistrări repetate.
Sunt două căi de evaluare corectă a producţiei finale, care să evite
înregistrările repetate. Prima cale este să însumăm numai valoarea produselor
finale (ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic). A doua cale este să
însumăm numai valoarea pe care fiecare unitate rezidentă o adaugă succesiv
până la vânzarea produsului final. În ambele variante se ajunge la acelaşi
rezultat, cum se poate vedea din exemplul prezentat în caseta 11.2
 Caseta 11.2 Determinarea valorii adăugate brute
Presupunem că bunul final este pâinea produsă şi vândută consumatorilor pe
baza activităţii succesive a următorilor agenţi economici:

Se constată că în fiecare stadiu de producţie se ia în calcul ca parte a PIB doar

valoarea adăugată bunului în stadiul respectiv: valoarea grâului produs de fermier, apoi
valoarea adăugată de morar, care este valoarea făinii vândute de acesta minus costul
grâului ş.a.m.d. Observăm astfel, că suma valorilor adăugate în fiecare stadiu va fi egal
cu valoarea finală a pâinii vândută de brutar, de 3.000.000 lei. Grâul pentru morar este
consum intermediar, ca şi făina pentru brutar.Valoarea adăugată brută sau PIB
reprezintă diferenţa între produsul global (PG) şi consumul intermediar (CI). Deci
PIB=PG-CI.

O altă problemă legată de calculul PIB prin metoda producţiei este cea a
stocurilor. Se ştie că producerea unor bunuri începe înaintea perioadei de
referinţă iar alte bunuri sunt terminate şi comercializate după expirarea perioadei
respective. De aceea mărimea PIB se corectează cu valoarea stocurilor de la
începutul (+) şi sfârşitul (-) anului.
În conturile naţionale producţia ramurilor producătoare de bunuri şi servicii
este evidenţiat la preţurile de bază (ale producătorilor). De aceea, valoarea
adăugată brută reflectă produsul intern brut la costurile factorilor (PIBCF). Pentru
a exprima produsul intern brut la preţurile pieţei (PIBPP) trebuie adăugate
impozitele indirecte (IIND ) şi scăzute subvenţiile de exploatare (SEXP).
PIBPP = PIBCF + IIND - SEXP
Calculul PIB prin metoda de producţie, descris mai sus, este exemplificat cu
datele din tabelul 13.1. referitoare la economia ţării noastre. Ele pun în evidenţă
şi aportul diferitelor ramuri de activitate la producerea PIB al României pe anul
2000.
 Tabelul 11.1 Produsul intern brut al Romaniei pe ramuri de activitate in anul 2000
Anul 2000
miliarde
Indicatori lei Structură
preţuri %
curente
1. Industrie 201.953,0 25,2
2. Agricultură, silvicultură şi exploatare forestieră 88.536,8 11,1
3. Construcţii 39.821,7 5,0
4. Comerţ 115.153,8 14,4
5. Transporturi, poştă şi telecomunicaţii 83.812,0 10,47
6. Activităţi financiar-bancare, de asigurări şi tranzacţii
120.998,9 15,1
imobiliare
7. Alte servicii 58.565,6 7,3
Valoare adăugată brută (PIBCF) 708.841,8 88,6
Impozite indirecte 96132,8 12,0
Subvenţii de exploatare -4666,5 -0,6
Produsul intern brut (PIBPP) 800.308,1 100,0
Sursa: Anuarul Statistic al României, 2001

Metoda venitului de calcul a PIB constă în însumarea veniturilor ce exprimă

remunerarea factorilor de producţie (salarii, rente, dobânzi, profituri etc) cu
alocaţiile pentru consumul de capital fix. Este reţinut faptul că PIB include numai
veniturile provenite din producţia de bunuri şi servicii (nu şi veniturile care rezultă
din transferuri de plăţi, cum sunt pensiile, alocaţiile, ajutoarele etc). Mărimea
obţinută prin însumarea veniturilor care remunerează factorii de producţie (VF)
cu alocaţiile pentru consumul de capital fix sau amortizarea (A) reprezintă PIBCF.
Calculat prin metoda venitului acesta se mai numeşte şi venitul intern brut.
Pentru a ajunge la PIBPP trebuie adunate impozitele indirecte şi scăzute
subvenţiile de exploatare.
PIBPP = VF + A + IIND - SEXP
Metoda cheltuielilor folosită în măsurarea producţiei naţionale, presupune
agregarea cheltuielilor pentru achiziţionarea bunurilor care alcătuiesc producţia
finală. Deci PIB însumează următoarele categorii de cheltuieli: pentru consumul
final privat şi public (CF), pentru formarea brută a capitalului fix (FBCF) şi variaţia
stocurilor (VS), la care se adaugă exportul net de bunuri (EN), calculat ca
diferenţa între export (EX) şi import (IM).
PIBPP=CF + FBCF +VS +(EX - IM)
 Tabelul 11.2 Produsul intern brut al României pe categorii de utilizatori - în anul 2000
Anul 2000
Indicatori miliarde lei Structură
preţuri curente %

Consumul final (CF) din care: 687.878,7 85,9

- al gospodăriilor populaţiei 632.377,7
- al administraţiei publice 55.501,0

Formarea brută de capital fix (FBCF) 151486,2 18.9

Variaţia stocurilor (VS) 6194,1 0,8
Exportul net (EN) -45250,9 -5,6
Produsul intern brut (PIBPP) 800.308,1 100,0
Sursa: Anuarul Statistic al României, 2001

Prin metoda cheltuielilor, PIB este analizat din punctul de vedere al agenţilor
economici care cumpără bunurile finale (nu a celor care încasează veniturile
rezultate din producerea lor). Interesează aşadar cererea agregată pentru
producţia internă brută, componentele acesteia corespunzând, în principiu, cu
cele ale calcului PIB pe categorii de utilizări (vezi tabelul 11.3.). Mărimea
acestuia nu este însă egală cu cererea totală a rezidenţilor pentru bunuri finale,
fapt pus în evidenţă de soldul pozitiv sau negativ al exportului net.
PIB nominal şi PIB real; deflatorul.Dinamica PIB reflectă modificarea
cantităţii de bunuri finale produse în economie într-o anumită perioadă de timp,
dar şi evoluţia preţurilor acestor bunuri în perioada respectivă.De aceea,
aprecierea corectă a performanţelor economice ale unei ţări face necesară
determinarea PIB atât în termeni nominali cât şi în termeni reali.
PIB nominal măsoară valoarea bunurilor finale în preţurile curente ale
perioadei de calcul. Astfel PIB nominal al României din anul 1990 este de 857,9
miliarde lei şi exprimă valoarea producţiei finale brute la preţurile pieţei din acel
an, iar PIB din 1997 de 252.925,7 miliarde lei măsoară valoarea producţiei la
preţurile din anul respectiv. Ar fi însă o gravă greşeală să privim creşterea PIB în
această perioadă, de peste 294 ori, ca indicând o îmbunătăţire a performanţelor
obţinute în economie. Pentru a face o astfel de apreciere trebuie să comparăm
producţiile reale obţinute în diferite perioade.
PIB real reflectă modificarea producţiei fizice în economie prin exprimarea
tuturor bunurilor finale produse în diferite perioade de timp în preţurile unui an de
referinţă, numite preţuri constante sau comparabile. Tabelul 13.3. prezintă
evoluţia PIB nominal şi real în ţara noastră în intervalul 1990-2000. În această
perioadă PIB real a scăzut, în vreme ce PIB nominal a crescut de peste 932 ori.
Prin compararea lor obţinem o măsură a evoluţiei preţurilor, numită deflatorul
PIB.

Tabelul 11.3 Evoluţia deflatorului PIB şi a IPC în economia României,

în perioada 1990 - 2000
Indicatori 1990 1991 1995 1997 2000
Produsul intern brut
nominal
-miliarde lei 857,9 2203,9 72135,5 252925,7 800308.1
-dinamică (%) 100,0 256.9 8408,4 29481,9 93286,9
Produsul intern brut real
-miliarde lei 857,9 747,2 770,4 752,4 711,2
-dinamică (%) 100,0 87,1 89,8 87,7 82,9
Deflatorul PIB (%) 100,0 294,9 9363,4 33615,8 112529,3
IPC (%) 100,0 270,2 9353,4 33076,9 111767,0
Sursa: Anuarul Statistic al României, 2001

Deflatorul PIB, reprezintă raportul dintre PIB nominal şi PIB real şi este o
măsură a inflaţiei în perioada care începe cu anul de bază (ale cărui preţuri se
folosesc în exprimarea PIB real) şi se încheie cu anul de calcul
De exemplu deflatorul PIB al României pentru anul 1995 este:

Întrucât se referă la toate bunurile finale produse în economie, deflatorul PIB

reprezintă un indice general de preţ fiind unitatea de măsură cea mai
cuprinzătoare pentru reliefarea modificărilor intervenite în nivelul general al
preţurilor sau în puterea de cumpărare a monedei naţionale. El se distinge astfel
de alţi indici sintetici de preţ, cum este indicele preţurilor de consum (IPC) care
cuprinde modificările intervenite în media preţurilor bunurilor achiziţionate de
gospodăriile tipic urbane.
Există mai multe aspecte prin care deflatorul PIB se diferenţiază de IPC. În
primul rând, deflatorul este o măsură a evoluţiei preţurilor întregii mase de bunuri
finale, în comparaţie cu IPC care se referă la costul cumpărării unui coş fix de
bunuri şi servicii considerate ca reprezentative pentru achiziţiile consumatorilor
urbani. În al doilea rând, deflatorul ia în calcul preţurile bunurilor produse în ţară
pe când IPC include şi preţuri ale unor bunuri de import. În al treilea rând,
deflatorul PIB se referă la evoluţia preţurilor în economie pe perioade relativ mari
(de cel puţin un an), IPC este calculat şi publicat lunar de către organele de
statistică; acest ultim aspect face din IPC un instrument indispensabil în analizele
şi măsurile curente de politică economică.
Cu toate aceste diferenţe, cei doi indici agregaţi ai preţurilor evidenţiază
niveluri relativ apropiate ale inflaţiei în economie, după cum se observă din
datele prezentate în tabelul 13.3. La aceeaşi concluzie conduce şi analiza pe
perioade de timp îndelungate; de exemplu, rata anuală a inflaţiei în economia
S.U.A. în perioada 1950-1988 a fost de 4,3% în cazul IPC şi de 4,4% pentru
deflatorul PNB.
Relaţiile dintre PIB şi PNB. O parte din producţia inclusă în PIB este
rezultatul folosirii unor factori de producţie aflaţi în proprietatea agenţilor
economici străini. Veniturile generate de aceste producţii revin în mod necesar
proprietarilor factorilor respectivi. Totodată, o parte din veniturile obţinute de
agenţii naţionali provin din investiţii de capital sau furnizarea altor servicii ale
factorilor în exterior. PIB nu ia în calcul aceste fluxuri de venituri în şi din
exteriorul ţării; acest agregat macroeconomic se referă, după cum s-a arătat, la
producţia şi veniturile generate de aceasta în interiorul ţării, indiferent de
naţionalitatea agenţilor economici. Integrarea fluxurilor de venituri cu exteriorul se
realizează de către Contabilitatea naţională prin calculul PNB.
PNB (Gross National Product) reflectă valoarea de piaţă a producţiei de
bunuri finale realizate într-o anumită perioadă, prin utilizarea factorilor de
producţie aflaţi în proprietatea agenţilor economici naţionali (ai unei ţări).
Analizele bazate pe acest agregat macroeconomic pun accent pe fluxul de
venituri, fapt ce devine relevant mai ales atunci când încercăm să stabilim o
relaţie între PIB şi venitul naţional.
PNB poate fi mai mare decât PIB sau dimpotrivă, mai mic decât acesta,
relaţia concretă de mărime dintre cele două agregate macroeconomice
depinzând de soldul contului de venituri în relaţiile cu exteriorul (diferenţa între
valoarea adăugată brută obţinută de agenţii autohtoni în exterior şi cea realizată
de străini în interior). Când soldul este pozitiv (PNB>PIB) aceasta înseamnă că
rezidenţii unei anumite ţări obţin venituri mai mari în afara graniţelor decât obţin
străinii în ţara respectivă. Aceasta este situaţia ţărilor dezvoltate economic (cum
este Japonia) care deţin un important sold activ în fluxurile internaţionale de
capital. Situaţia se prezintă de regulă invers (PNB<PIB) în ţări mai puţin
dezvoltate economic, dar deschise la investiţii străine, cum este şi situaţia
României. Sunt însă şi ţări dintre cele mai dezvoltate economic, cum este cazul
S.U.A. care, la sfârşitul anilor '80 înregistrează solduri negative în conturile de
venituri cu exteriorul. Din cel mai mare creditor net în perioada postbelică, S.U.A.
realiza în 1988 un sold negativ de peste 500 de miliarde de dolari în nivelul
investiţiilor internaţionale nete (drepturile unei ţări asupra restului lumii).
PIB (sau, după caz, PNB) în termeni reali constituie cea mai bună măsură a
performanţelor economice ale unei ţări. Aceasta nu înseamnă că datele
referitoare la PIB oferă informaţii perfecte cu privire la producţia naţională şi,
implicit, la bunăstarea rezidenţilor unei ţări. Există posibilitatea ca o parte
importantă a activităţilor din economie, din diferite motive, să fie omise din
calculul PIB. Unul din aceste motive priveşte situaţia activităţilor care nu
generează tranzacţii de piaţă şi care devin mai greu sau imposibil de
comensurat: serviciile gratuite, munca voluntară şi mai ales activităţile destinate
autoconsumului. Al doilea motiv se referă la activităţile din cadrul aşa numitei
economii subterane care poate dobândi o extindere importantă (vezi caseta
11.3).
Caseta 11.3 Economia subterană
"După unele estimări, nu mai puţin de 30% din PNB al S.U.A. nu este inclus în
statistici. Dăm aici câteva exemple de tranzacţii care generează bunuri şi servicii şi care
ar putea fi totuşi neevaluate la determinarea PNB: deţinerea unui al doilea serviciu
nedeclarat, jocuri ilegale de noroc, munca prestată de imigranţii ilegali, primirea
ajutorului de şomaj şi deţinerea concomitentă a uni serviciu, afaceri ilegale cu droguri,
primirea de bacşişuri nedeclarate, comercializarea unor legume produse în gospodării
etc. (…)
Restul activităţilor din cadrul economiei subterane apar în principal deoarece
oamenii încearcă să evite plata taxelor sau pierderea unor ajutoare oferite de guvern, iar
ele ar trebui să contribuie la PNB.
Cât de întinsă este economia subterană şi cum poate fi ea măsurată? Bineînţeles
că, prin însăşi natura lor acestea sunt date dificil de estimat, iar estimările variază mult.
În cazul S.U.A, conservatorii dau valori de 3-4% din PNB, pe când cei mai radicali ajung
la 33%. Şi estimările ce vizează alte ţări sunt asemănătoare. De exemplu, pentru
Canada acestea variază între 4% şi 22% din PNB, iar pentru Italia între 8% şi 33%."
(Rudiger Dornbusch, Stanley Fischer, op.cit., p. 46-47).

Producţia naţională de bunuri şi servicii provoacă deprecierea stocului de

capital, amortizarea acestuia fiind destinată menţinerii capacităţii productive a
economiei. Dacă din producţia finală brută (internă sau naţională) se scad
alocaţiile pentru consumul de capital fix sau amortizarea acestuia rezultă
indicatorii producţiei finale nete: produsul intern net (PIN =PIB-A) sau produsul
naţional net (PNN =PNB-A). Raportul de mărime între cei doi indicatori este de
aceeaşi natură cu raportul dintre PIB şi PNB. Astfel, PNN poate fi mai mare sau
mai mic decât PIN în funcţie de soldul (pozitiv sau negativ) veniturilor factorilor în
relaţiile cu străinătatea (PNN=PIN+SVFS ).
Produsul naţional net (PNN) reprezintă valoarea producţiei finale nete
obţinute în decurs de un an de către agenţii autohtoni pe teritoriul economic al
ţării şi în afara acestuia.
Statisticile oficiale ca şi analizele macroeconomice de specialitate folosesc
mărimile brute ale producţiei naţionale şi nu pe cele nete, cu toate că cele din
urmă par mai adecvate pentru caracterizarea performanţelor economice ale unei
ţări. Această situaţie este cauzată de unele considerente de ordin metodologic şi
practic, îndeosebi în privinţa evaluării corecte a deprecierii capitalului fix. Iată un
comentariu făcut pe această temă de autorul unui cunoscut tratat de economie:
"Deşi PNN oferă o imagine mai reală a venitului unei naţiuni decât cea
oferită de PNB, economiştii preferă să folosească cifre brute ale outputului
naţional. Motivul este că deprecierea stocului de capital este dificil de estimat cu
 acurateţe. Alocaţiile în contul consumului de capital fix au la bază estimări
pentru scopuri financiare sau de impozitare. Aceste sume sunt, deci, calculate
pentru alte scopuri şi nu pentru a oferi o imagine clară a deprecierii reale a
stocului de capital." (John Sloman, Economics, op.cit., p. 588).
PNN poate fi exprimat în preţurile curente ale pieţei (incluzând şi impozitele
indirecte) sau la preţurile producătorilor (la costurile factorilor). Evaluat în
costurile factorilor PNN se numeşte şi venit naţional (VN). Mărimea VN este pusă
în evidenţă de următoarele relaţii, dacă se porneşte de la PNB.
VN = PNBPP - IIND + SEXP - A = PNNCF

Venitul naţional exprimă mărimea agregată a venitului imputată factorilor

de producţie ce au participat la realizarea producţiei naţionale într-o perioadă
determinată de timp. El reprezintă variabila ce stă la baza unor importante
procese macroeconomice, cum sunt consumul, economisirea, investiţiile etc, a
caror analiza o vom intălni in capitolul 13 al cursului nostru.

Concepte cheie

• Variabile (agregate) • Costul factorilor

macroeconomice
• Agenţi economici agregaţi
• Sectoare instituţionale
• Fluxul circular al venitului
• Intrări (injecţii) in fluxul
circular al venitului
• Ieşiri (retrageri) din fluxul
circular al venitului
• Contabilitatea naţională
• Consum intermediar
• Consum final
• Export net
• Valoarea adăugată brută
• Cheltuieli guvernamentale
(publice)
• Economie subterană
• Produs intern brut (PIB)
• Produs intern net (PIN)
• Produs naţional brut (PNB)
• Produs naţional net (PNN)
• Venit naţional
• Deflatorul
• Indicele preţurilor de consum

Probleme de reflecţie
• De ce macroeconomia opereaza cu agenţii economici agregaţi pe sectoare
instituţionale? Analizaţi pentru fiecare sector in parte sursele principale de
venit în corespondenţă cu funcţia indeplinită de acesta.
• În fluxul circular al venitului intervin toate sectoarele instituţionale din
economia unei ţări sau numai o parte a acestora? Motivaţi raspunsul.
• Ce s-ar întampla în fluxul circular al venitului daca guvernul ar mări
volumul cheltuielilor sale iar firmele volumul investiţiilor? Care ar putea fi
efectele acestor opţiuni asupra unor variabile macroeconomice
• Analizaţi interacţiunea in dinamică intre intrăriile (injecţiile) si retragerile în
şi din fluxul circular al venitului
• Explicaţi, eventual cu ajutorul unor date ipotetice, diferenţele dintre: PIB si
PNB; PIB nominal şi PIB real; PIN şi PNN
• Precizaţi căteva distincţii intre deflatorul PIB-ului şi indicele preţurilor de
consum (IPC). De ce in analiza macroeconomica folosim ambii indicatori?
• De ce veniturile gospodăriilor provenite din transferuri (pensii, ajutoare etc)
nu sunt incluse calculul PIB dupa metoda veniturilor?
• Daca dorim să cunoaştem performanţele economiei unei ţari, trebuie să
obţinem informaţii despre evoluţia PIB nominal sau PIB real? Explicaţi şi
argumentaţi raspunsul pe exemplu economiei Romaniei in perioada 1990
şi 2000
• Este posibil ca într-o economie în criză profundă deprecierea capitalului fix
să fie mai mare decat FBCF? Care sunt efectele pe termen lung asupra
evoluţiei economiei?
• Care sunt, in opinia dumneavoastra, cauzele ce pot conduce la creşterea
proporţiilor economiei subterane în economia unei ţări? Încercaţi să
demonstraţi factorii de inflenţă şi efectele negative ale acestui fenomen în
cazul economiei Romaniei.