Sunteți pe pagina 1din 25

Unitatea de învăţare 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Obiectivele unităţii de învăţare:


• înţelegerea şi însuşirea de către studenţi a conceptelor de bază din
ingineria sistemelor de producţie: sistem, producţie, sistem de producţie,
decizie, optimizare, modelare, simulare etc.;
• înţelegerea obiectului ingineriei sistemelor, şi, mai ales, a obiectului
şi modului de organizare a activiţăţii de inginerie a sistemelor de producţie
(inginerie economică);
• înţelegerea şi însuşirea conceptului de sistem complex industrial, a
dinamicii dezvoltării acestor sisteme, a noţiunilor de siguranţă şi securitate în
funcţionare, de proiectare şi mentenanţă a acestora;
• înţelegerea cuprinderii domeniului cercetării operaţionale şi a
formulării matematice a problemei programării de optimizare.

Cuprinsul unităţii de învăţare:


1.1. Concepte fundamentale 2
1.1.1. Noţiunea de sistem. Clasificări şi exemple 2
1.1.2. Noţiunea de resursă. Categorii de resurse 3
1.1.3. Sisteme tehnice şi sisteme om-maşină 4
1.1.4. Noţiunea şi fenomenul producţiei 5
1.1.5. Noţiunea de sistem de producţie. Clasificare 6
1.1.6. Noţiunile de control, decizie, comandă şi reglare 7
1.1.7. Conducere şi optimizare. Conducerea optimală 8
1.1.8. Noţiunile de date şi informaţie 9
1.1.9. Modelarea şi simularea 9
Teste de autoevaluare (secţiunea 1.1) 11
1.2. Obiectul ingineriei sistemelor şi al ingineriei sistemelor de producţie 12
1.2.1. Conceptul de inginerie 12
1.2.2. Conceptul de inginerie a sistemelor şi obiectul acesteia 12
1.2.3. Obiectul şi organizarea activităţii de inginerie
a sistemelor de producţie 13
1.2.4. Scurt istoric al ingineriei sistemelor de producţie 15
Teste de autoevaluare (secţiunea 1.2) 16
1.3. Sisteme complexe industriale 17
1.3.1. Noţiunea de sistem complex industrial 17
1.3.2. Etapele dinamicii dezvoltării sistemelor complexe 18
1.3.3. Securitatea şi siguranţa în funcţionare a sistemelor 19
1.3.4. Proiectarea şi mentenanţa sistemelor complexe 19
Teste de autoevaluare (secţiunea 1.3) 20
1.4. Metodele matematice ale ingineriei sistemelor de producţie.
Cercetarea operaţională 21
1.4.1. Metodele matematice ale ingineriei sistemelor de producţie 21
1.4.2. Cercetarea operaţională. Caracterizare generală 21
1.4.3. Formularea matematică a problemei programării de optimizare 23
Teste de autoevaluare (secţiunea 1.4) 24
Bibliografie 25
Conf. dr. ing. Andrei Dumitrescu

1.1. Concepte fundamentale


În aceasă primă secţiune, vor fi definite şi prezentate conceptele de bază
din Ingineria sistemelor de producţie, pornind de la noţiunea fundamentală,
frecvent întâlnită şi în alte discipline – cea de sistem. În continuare, sunt
definite o serie de alte noţiuni importante, cum ar fi: producţie, sistem de
producţie, control, decizie, optimizare, conducere, informaţie, modelare etc.

1.1.1. Noţiunea de sistem. Clasificări şi exemple


Cuvântul sistem provine din limba greacă, fiind alcătuit din combinaţia
cuvintelor „syn” (împreună) şi „histanai” (a pune, a aşeza).
Definiţia 1: În accepţiunea ştiinţifică generală a termenului, sistemul este
un ansamblu de elemente (obiecte) diferite, aflate în sau capabile de
interacţiune [şi alcătuind un tot unitar (organizat)], integrate în vederea
realizării unui anumit scop (obiectiv).
Observaţia A: Din punct de vedere tehnic (ingineresc), este esenţial
atributul de SCOP (definit prin „realizarea unui program sau obiectiv dat sau
stabilit anterior”). Atingerea acestuia se realizează prin utilizarea adecvată şi
controlul resurselor disponibile ale sistemului, care sunt întotdeauna limitate.
În evoluţia sistemului, singurul lucru care interesează este realizarea, în condiţii
optimale, a acestui scop.
Observaţia B: Elementele sistemului pot fi: operatori umani (forţa de
muncă), materiale, mijloace (instalaţii) de producţie, tehnologii, energie,
capital, informaţie (în sens larg, „oameni” şi „maşini” – a se vedea
subsecţiunea 1.1.3).
Observaţia C: Precizarea introdusă între paranteze drepte nu este
esenţială în definiţia 1 de mai sus şi, ca urmare, ar putea lipsi.
Observaţia D: Definiţia 1 se aplică, în general, obiectelor (sistemelor)
fizice (reale). Există şi aşa-numitele sisteme teoretice (conceptuale) în care
elementele sunt concepte, adică idei ştiinţifice sau filozofice, mărimi fizice,
propoziţii, teoreme, axiome etc. Astfel de sisteme NU constituie obiectul
ingineriei sistemelor. Prezentăm totuşi în continuare câteva variante de definiţii
şi exemple şi pentru astfel de sisteme.
Definiţia 2: (a) Sistemul este un ansamblu coerent de idei care pune ordine
într-un domeniu de gândire teoretică (ştiinţifică sau filozofică).
(b) Sistemul este un ansamblu ordonat care reglementează clasificarea
materialului într-un domeniu al ştiinţei (este rezultatul unei clasificări).
Exemple (de sisteme teoretice, corespunzătoare definiţiei 2):
- pentru varianta (a): sisteme de axiome (cel al Geometriei ş.a.),
sisteme filozofice (ansamblu ordonat de idei,
constituind o concepţie unitară şi integrală
despre natură, gândire şi societate);
- pentru varianta (b): sistemul periodic al elementelor,
sisteme de unităţi de măsură,
sisteme metalografice,
sisteme algebrice (de exemplu: Corp, Grup),
sisteme de numeraţie.

2
Bazele Ingineriei Sistemelor de Producţie 1. Noţiuni Introductive

Clasificări ale sistemelor: Există mai multe criterii utile de clasificare,


dintre care în continuare sunt indicate cele mai importante.
1. Din punctul de vedere al elementelor ce alcătuiesc sistemul:
• sisteme teoretice (vezi definiţia 2 şi exemplele de mai sus);
• sisteme fizice (alcătuite din obiecte reale/fizice – vezi definiţia 1),
care, la rândul lor, se pot clasifica în:
- sisteme naturale, ca, de exemplu cele biologice (orice organism
viu sau părţi ale sale) sau cele astronomice (cel solar, planetar
etc.), care însă nu constituie de regulă obiectul ingineriei
sistemelor, cu excepţia organismelor vii (în special, corpul uman şi
părţi ale sale);
- sisteme de tip artificial (create de om), cum sunt cele tehnice (a se
vedea subsecţiunea 1.1.3 – inclusiv pentru exemple), dar şi
societatea umană în ansamblu sau anumite fenomene economice
şi/sau sociale, care pot fi asimilate unor sisteme şi, ca urmare, pot
fi studiate cu ajutorul ingineriei sistemelor.
2. Din punctul de vedere al existenţei schimbului (de substanţă, energie
sau informaţie) cu mediul exterior:
• sisteme deschise (există schimb „complet” cu exteriorul sau cu alte
sisteme);
• sisteme închise, la care există doar schimb de informaţie şi/sau energie
cu exteriorul (nu şi de substanţă) şi care reprezintă o idealizare.
3. Din punctul de vedere al evoluţiei în timp a sistemului:
• sisteme statice, care nu evoluează în timp şi reprezintă o idealizare;
• sisteme staţionare, cu evoluţie constantă în timp, dar care prezintă
schimb de energie cu mediul exterior;
• sisteme dinamice, care evoluează, lent sau rapid, în timp.
Există şi o categorie intermediară, sistemele cvasistatice, cu o evoluţie
extrem de lentă în timp şi care pot fi asimilate, în orice moment, unui
sistem static.
În figura 1.1 este prezentată o schemă posibilă a clasificării sistemelor,
care ilustrează grafic cele trei criterii prezentate anterior.
Următoarele noţiuni sunt, după cum se poate observa din cele prezentate
în această subsecţiune, strâns legate de conceptul de sistem şi, în special, de
factorul scop al acestuia: resurse, control, decizie, comandă, reglare,
conducere, optimizare, informaţie. Toate aceste noţiuni sunt definite în
continuare.

1.1.2. Noţiunea de resursă. Categorii de resurse


Definiţie: Resursele reprezintă rezerve de mijloace susceptibile a fi
valorificate în vederea realizării unui obiectiv (scop al unui sistem).
Clasificare a resurselor: În cazul unei unităţi economice (industriale),
resursele se clasifică în următoarele cinci categorii principale, care reprezintă
elemente de intrare în sistemul de producţie (definit în subsecţiunea 1.1.5):
• resurse materiale, alcătuite din mijloace de muncă / producţie
(unelte, echipamente, utilaje etc.) şi obiectul muncii (materii prime,
semifabricate etc.);
• resurse financiare (băneşti), care alcătuiesc capitalul;
• resurse energetice;

3
Conf. dr. ing. Andrei Dumitrescu

• resurse umane (forţa de muncă), alcătuite din totalitatea aptitudinilor


(îndemânării) angajaţilor (personalului) unităţii economice;
• informaţia (cunoştinţele aflate în posesia unităţii şi a angajaţilor săi),
care cuprinde proiectele produselor, tehnologiile etc.

TEORETIC

SISTEM
(structural) NATURAL
FIZIC

ARTIFICIAL

DESCHIS

SISTEM
(schimburi)

ÎNCHIS

STATIC ≠ f(t)

SISTEM STAŢIONAR f(t) = const.


f(t)
CVASISTAŢIONAR f slab (t)
DINAMIC
df (t )
NESTAŢIONAR ≠0
dt
Fig. 1.1. Clasificări ale sistemelor

1.1.3. Sisteme tehnice şi sisteme om-maşină


Definiţie: Sistemele tehnice sunt acele sisteme care au drept obiecte
elemente realizate total sau parţial prin procedee tehnice, adică elemente
artificiale.
Elementele unui sistem tehnic sunt, de regulă, complexe tehnologice
(organe de maşini, mecanisme, aparate, dispozitive, maşini în sine,
echipamente, utilaje şi instalaţii de orice fel, subsisteme ale acestora – de
reglare, control, comandă etc.), dar şi orice alt ansamblu artificial (clădiri sau
alte construcţii industriale, căi de comunicaţie – şosele, căi ferate, poduri,
tuneluri, diguri etc.).
Orice astfel de element se numeşte maşină (în sens larg) şi poate, la
rândul său, să reprezinte un sistem tehnic.

4
Bazele Ingineriei Sistemelor de Producţie 1. Noţiuni Introductive

Sistemul tehnic este utilizat pentru studiul activităţilor din economie


(industrie, transporturi, servicii, agricultură etc.), cercetare, chiar gospodărie,
precum şi al altor activităţi umane.
Exemple (de sisteme tehnice): utilaje şi instalaţii complexe, linii automate
de fabricaţie, aparate electrocasnice, sistemele tehnologice (definite ca fiind un
ansamblu structurat de mijloace de producţie, legate între ele prin relaţii bine
stabilite, ale cărui funcţiuni sunt sarcinile de producţie), ş.a.m.d.
O categorie de sisteme, parţial tehnice, o constituie sistemele om-maşină.
Definiţie: Sistemul om-maşină este un sistem ce integrează funcţii umane şi
tehnologice (oameni şi maşini în sens larg), cu o reţea de informaţie
comună, în structuri ce tind să devină tot mai complexe.
Exemple: sistemul de producţie (definit în subsecţiunea 1.1.5 – constituie
principalul obiect de studiu al Ingineriei sistemelor de producţie), sistemul
complex industrial (reprezintă cazul particular cel mai reprezentativ de sistem
de producţie).
Sistemele tehnice şi cele om-maşină constituie principalul obiect de
studiu al disciplinei intitulate ingineria sistemelor.

1.1.4. Noţiunea şi fenomenul producţiei


Noţiunea de producţie este un termen cu două sensuri, explicate în cele
două definiţii de mai jos. Precizăm că definiţia 1, cu caracter mai general, este
cea care prezintă interes pentru Ingineria sistemelor de producţie.
Definiţia 1: Producţia reprezintă procesul de creare a bunurilor (materiale)
necesare existenţei şi dezvoltării societăţii umane, în cursul căruia oamenii,
cu ajutorul uneltelor / maşinilor (în sens larg), în cadrul unor forme sociale
determinate, exploatează şi transformă sau modifică obiecte (elemente) din
natură în vederea satisfacerii necesităţilor proprii.
Definiţia 2: Producţia este efectul procesului de creare a bunurilor
(materiale), adică totalitatea obiectelor / bunurilor create (a produselor
obţinute), într-o perioadă de timp determinată, în procesul muncii, de către
un sistem delimitat, capabil să producă, al unui anumit sector de activitate
socială.
Producţia apare deci ca un proces de transformare cu efecte determinate
asupra unor elemente naturale şi/sau artificiale (conform definiţiei 1 de mai
sus) sau ca manifestare exterioară a unui sistem (ce reprezintă de fapt un sistem
de producţie), sesizabilă direct (conform definiţiei 2).
Definiţie: Procesul reprezintă succesiunea stărilor (etapelor) prin care trece,
în desfăşurarea sa temporală, transformarea unor elemente (obiecte, fiinţe,
fenomene), transformare orientată ca scop şi decurgând din aplicarea unor
cunoştinţe (informaţie).
Procesele de transformare specifice fenomenului producţiei sunt orientate
asupra materialelor, energiei şi informaţiei şi sunt realizate prin aplicarea
diferitelor tehnici (ansambluri de metode şi mijloace de muncă, de procedee şi
reguli necesare utilizării acestor mijloace în vederea realizării producţiei).
Utilizarea şi dezvoltarea acestor tehnici se bazează pe cunoaşterea şi
valorificarea legilor naturii, grupate pe domenii ştiinţifice şi tehnice –
specializate sau interdisciplinare. Aceste tehnici descriu producţia din punct de
vedere tehnico-ştiinţific, exprimând transformările fizico-chimice ale

5
Conf. dr. ing. Andrei Dumitrescu

procesului de producţie şi modificarea cantitativă şi calitativă a obiectelor şi


informaţiei din acest proces.
În cazul existenţei unei economii de piaţă funcţionale, produsele realizate
trebuie însă să fie vandabile (să reprezinte produse – marfă), adică să aibă, pe
lângă valoare, şi valoare de întrebuinţare, deci să fie destinate schimbului. Cu
alte cuvinte, procesul de producţie din trebuie economia de piaţă să respecte
legile economice ale acesteia, devenind un act al creării valorilor, care se
desfăşoară în condiţii de eficienţă, referitoare atât la modul de realizare a
procesului, cât şi la rezultatele sale.
Eficienţa producţiei presupune obţinerea unui rezultat (profitul, numit
uneori şi beneficiu) maxim, cu un minim de resurse (mijloace) utilizate. Astfel ,
într-o economie de piaţă, scopul final al producţiei nu constă în satisfacerea
cererii sociale, ci în obţinerea de profit, ceea ce presupune eficienţă. Mai exact,
se urmăreşte maximizarea profitului obţinut din desfăşurarea procesului de
producţie cu minimizarea capitalului investit, cu alte cuvinte obţinerea unui
maxim de profit pe unitatea de capital investit.
Termenul de producţie industrială este deseori utilizat pentru a se
exprima faptul că fenomenul de producţie se desfăşoară pe scară largă, în
cadrul unor sisteme organizate (numite sisteme industriale), folosind mijloace
şi procedee tehnice.
Concluzie: Producţia (industrială) este un proces de realizare a unor
bunuri cu valoare de întrebuinţare (mărfuri), proces organizat şi condus în mod
conştient de către om, cu respectarea legilor Economiei (adică în condiţii de
eficienţă), cu ajutorul unor mijloace tehnice şi organizatorice.

1.1.5. Noţiunea de sistem de producţie. Clasificare


Practic, orice sistem în cadrul căruia se desfăşoară un proces de
producţie şi care are drept scop obţinerea de profit prin valorificarea
rezultatelor acestui proces, în condiţii de eficienţă, este considerat un sistem de
producţie.
Definiţie: Sistemul de producţie reprezintă un sistem care are drept obiectiv
creşterea utilităţii (a valorii) unui obiect sau serviciu în condiţii de eficienţă,
adică cu obţinerea de profit.
Observaţia A: Un astfel de sistem produce bunuri materiale (mijloace de
producţie sau bunuri de consum, semifabricate sau produse finite) sau servicii,
dar nu poate funcţiona în condiţii de neeficienţă în condiţiile existenţei unei
economii de piaţă funcţionale. Remarcăm includerea serviciilor (de orice fel)
în categoria „bunurilor” realizate în cadrul unui sistem de producţie.
Observaţia B: Sistemele de producţie sunt sisteme om – maşină. Cel mai
reprezentativ tip de sistem de producţie este sistemul complex industrial,
definit în subsecţiunea 1.3.1.
Clasificare: Principalele categorii de sisteme de producţie corespund
principalelor sfere de activitate umană în care se realizează procese de
producţie. Aceste categorii sunt următoarele:
ƒ Sisteme industriale, în care se desfăşoară producţia din domeniul
industriei. Acestea se pot subclasifica pe ramuri sau subramuri industriale
(extractivă, energetică, construcţia de maşini, textilă, alimentară etc.). Exemple

6
Bazele Ingineriei Sistemelor de Producţie 1. Noţiuni Introductive

de astfel de sisteme sunt: instalaţii (de orice fel), fabrici, concerne industriale,
centrale electrice, rafinării etc.
ƒ Sisteme agricole, în care se desfăşoară producţie agricolă. Exemple
de astfel de sisteme sunt: ferme agricole, gospodării individuale etc.
ƒ Sisteme de servicii sunt cele care prestează diferite servicii. Acestea
se pot subclasifica după tipul serviciilor oferite în: sisteme de transport, sisteme
de comunicaţii, sisteme bancare, sisteme de asistenţă medicală, sisteme de
administraţie publică etc. Exemple de astfel de sisteme sunt: aeroporturi,
companii de transport (de orice fel), bănci, spitale, policlinici etc.
Elemente principale: Orice sistem de producţie (industrial, agricol, de
servicii) este alcătui din mai multe subsisteme (elemente componente). Fiecare
dintre acestea poate fi considerat, la rândul său, un sistem de producţie.
Principalele subsisteme, numite subsisteme funcţionale, sunt următoarele:
ƒ Subsistemul operaţional (de execuţie), numit şi subsistem condus,
care acţionează direct asupra obiectelor din a căror transformare vor rezulta
produsele procesului de producţie. Acesta cuprinde, la rândul său, mai multe
subsisteme, dintre care unele sunt auxiliare, corespunzând diferitelor
compartimente de execuţie (secţii, ateliere, instalaţii etc.).
ƒ Subsistemul decizional (de conducere / management), care
elaborează decizii privind sistemul condus, pe baza prelucrării informaţiei
disponibile. Practic, acesta conduce sistemul operaţional către realizarea
obiectivului prestabilit, menţinându-l pe „traiectoria” optimă.
ƒ Subsistemul informaţional, care constituie, de fapt, elementul de
legătură, în ambele sensuri, între subsistemul decizional şi cel operaţional, şi
realizează prelucrarea, stocarea şi transmiterea de informaţie, inclusiv decizii,
fiind alcătuit din ansamblul datelor şi informaţiei existente, împreună cu
relaţiile dintre ele, modalităţile de transformare şi elementele purtătoare de date
şi informaţie (oameni, materiale, documente).

1.1.6. Noţiunile de control, decizie, comandă şi reglare


Definiţie: Controlul reprezintă acţiunea de urmărire (verificare), periodică
sau permanentă, a unei activităţi (funcţionarea unui sistem sau proces
tehnologic) sau a calităţii unui obiect (semifabricat, produs finit), înainte şi /
sau după prelucrare, prin măsurarea mărimilor ce o caracterizează, cu
scopul propunerii sau luării unor măsuri de perfecţionare (în cazul
controlului calităţii, scopul poate fi admiterea sau respingerea / rebutarea
obiectului).
Conform definiţiei de mai sus, există un control al fabricaţiei (C.T.C.),
care nu prezintă interes din punctul de vedere al ingineriei sistemelor, şi
controlul unui sistem de producţie, care, în sens larg, cuprinde ciclul:
măsurare / verificare –> decizie –> comandă –> reglaj. Controlul este
indispensabil funcţionării corecte a unui sistem. Verificarea se efectuează pe
bază de programe, norme metodologice etc., are drept rezultat sesizarea unor
eventuale abateri (de la funcţionarea normală a sistemului) şi evaluarea /
măsurarea acestora, şi este urmată de luarea unor decizii de corecţie.
Decizia este o noţiune care se poate defini prin mai multe formulări
similare şi anume:
(1) adoptarea unei soluţii (luarea unei hotărâri) din mai multe posibile,
în urma examinării unei probleme, într-o situaţie dată;

7
Conf. dr. ing. Andrei Dumitrescu

(2) alegerea unei strategii sau tactici care aşează (foloseşte) resursele
(unui sistem) astfel încât obiectivele sale să fie satisfăcute;
(3) ansamblu de reguli şi eventual criterii pentru conducerea şi
organizarea optimală a unui sistem (de producţie) – în sens larg.
Decizia este practic un act managerial (de conducere) menit să asigure
unui sistem (condus) evoluţia pe o traiectorie permanent optimală. De regulă, o
decizie se adoptă pe baza unuia sau mai multor criterii, chiar dacă ea se poate
adopta uneori şi arbitrar. Ingineria sistemelor de producţie şi teoria deciziilor
oferă metode de adoptare a unor decizii raţionale pe baza unor criterii optimale
prestabilite, ca, de exemplu: maximizarea profitului, minimizarea costurilor.
Definiţie: Comanda este o operaţie prin care, prin intermediul unui şir
cauzal de fenomene desfăşurate în circuit deschis, se impun unui sistem
anumite regimuri de funcţionare (pornire, oprire, reglare etc.).
Mărimile de ieşire ale sistemului rezultate nu reacţionează asupra
proceselor de comandă (în caz contrar, avem de a face cu un proces de reglare
automată).
Definiţie: Reglarea este operaţia de realizare (obţinere) a stării unui sistem
tehnic ale cărui mărimi caracteristice (sau de ieşire) se abat de la anumite
condiţii impuse (de la regimul de funcţionare dorit).
Abaterea se constată prin compararea valorilor efective ale mărimilor cu
cele de consemn. Reglarea presupune existenţa unei „bucle” (şir de fenomene
în circuit închis).

1.1.7. Conducere şi optimizare. Conducerea optimală


Definiţie: Conducerea este o activitate specific umană, menită să asigure
coordonarea resurselor din cadrul unui sistem în vederea realizării unui
obiectiv (scop) prestabilit în condiţii de calitate şi eficienţă economică
maximă (obţinerea de profit maxim cu cheltuieli minime) – a menţinerii
sistemului pe o anumită „traiectorie” dorită.
Principalele operaţii ale conducerii sunt: informarea (inclusiv prin
control); analiza informaţiei; luarea de decizii; aplicarea deciziei (prin
comandă).
Atributele conducerii sunt, la nivel superior (uzină, firmă etc.),
prevederea şi organizarea, iar la nivel inferior (secţii, ateliere etc.), comanda –
coordonarea (sincronizarea) şi controlul (urmărirea execuţiei).
Definiţie: Optimizarea este activitatea de asigurare a funcţionării unui
sistem (proces etc.) conform unor prescripţii dorite (după o funcţie - obiectiv
prestabilită), ceea ce presupune alegerea „celei mai bune variante” din
punctul de vedere al funcţiei - obiectiv.
Optimizarea presupune definirea unui criteriu (UNIC), pe baza căruia se
adoptă funcţia - obiectiv şi varianta „cea mai bună”.
Exemple de astfel de criterii sunt: maximizarea profitului (cel mai des
utilizat), maximizarea beneficiului, minimizarea cheltuielilor, minimizarea
pierderilor, maximizarea productivităţii.
Sunt des utilizate şi noţiunile de proiectare / conducere optimală.

8
Bazele Ingineriei Sistemelor de Producţie 1. Noţiuni Introductive

Conducerea optimală presupune optimizarea funcţionării sistemului


(condus) prin stabilirea unor criterii de funcţionare (parametri optimi ai
sistemului – economici sau de exploatare) şi adoptarea unor decizii optime.

1.1.8. Noţiunile de date şi informaţie


Noţiunile de date şi informaţie sunt strâns legate între ele şi prezintă o
maximă importanţă nu doar pentru ingineria sistemelor.
Definiţie: Datele sunt reprezentări formalizate de lucruri, fapte sau idei
susceptibile de a fi comunicate sau manipulate (prelucrate) cu ajutorul unui
procedeu oarecare.
Exemplu: orice şir de numere (1, 21, 30) sau de caractere, cuvinte,
propoziţii, fraze etc.
Prelucrarea datelor se poate face manual sau automat (utilizând tehnicile
de calcul automat, mai exact calculatoarele electronice, atât de larg răspândite).
Prelucrarea automată a datelor reprezintă obiectul de studiu al informaticii.
Definiţie: Informaţia este semnificaţia pe care omul o atribuie datelor prin
intermediul convenţiilor utilizate pentru reprezentarea lor.
Exemplu: şirul de numere de mai sus (1, 21, 30) poate avea semnificaţia
traseelor de autobuze care deservesc o anumită staţie dintr-un anumit oraş.

1.1.9. Modelarea şi simularea


Definiţie: Se numeşte model o reprezentare a unui obiect real (a realităţii
fizice) sau a unei idei.
Există modele iconografice (de acelaşi aspect cu obiectul real, cum ar fi
modelele la scară), analogice (în care se înlocuieşte o proprietate a obiectului
cu o alta, analogă) sau simbolice / matematice (cele cu care operează, între alte
discipline, şi ingineria sistemelor de producţie).
În accepţiunea ingineriei sistemelor, se definesc două tipuri de modele:
(1) Modelul structural, care este o reprezentare matematică a relaţiilor
dintre componentele unui sistem.
(2) Modelul funcţional, care este o descriere matematică a structurii
operatoriale de transformare a elementelor de intrare ale sistemului
în elemente de ieşire.
Unele modele pot fi descrise prin algoritmi (scheme de calcul, de cele
mai multe ori iterative).
Scopul modelării (al utilizării modelelor pentru reprezentarea unui
sistem) este testarea comportamentului sistemului analizat în diferite ipoteze, în
condiţiile în care o testare pe sistemul real este fie imposibilă, fie mult prea
costisitoare. Trebuie însă avut în vedere şi faptul că un model matematic, fiind
o reprezentare, conţine de cele mai multe ori simplificări.
Definiţie: Simularea este activitatea de utilizare a analogiilor fizice (prin
utilizarea unor dispozitive numite simulatoare) sau de calcul (prin utilizarea
unor reprezentări matematice numite modele de simulare) ca mijloace de
explorare (testare) a comportării unui sistem obiect (numit original), pe baza
faptului că între elementele simulatorului / modelului de simulare şi cele ale
sistemului obiect există o corespondenţă biunivocă (un izomorfism).
Ingineria sistemelor de producţie utilizează modele de simulare.

9
Conf. dr. ing. Andrei Dumitrescu

Modelele asociate sistemelor se pot clasifica aşa cum se arată în fig. 1.2.

statice structural-organizaţionale
MODELE MODELE
dinamice f(t) funcţionale

de optimizare cauzale (deterministe)


MODELE MODELE
de simulare statistice (stohastice)

simple liniare (cu coeficienţi şi


MODELE MODELE operatori constanţi)

interactive neliniare (cu coeficienţi


variabili în funcţie de
starea sistemului)

Fig. 1.2. Clasificări ale modelelor

Modelul (mai ales cel matematico-logic) asociat unui sistem este


considerat o reprezentare ce are suficiente elemente logice şi cantitative,
respectiv structurale pentru a putea fi utilizat la studiul (cantitativ şi calitativ)
sau la simularea comportării sistemului în viitor. Cu alte cuvinte, modelul are
şi un rol predictiv.
Activitatea de simulare a sistemelor cu evenimente discrete se desfăşoară
conform schemei din figura 1.3, în care „căsuţa” SIMULARE reprezintă
activităţile de căutare a soluţiei celei mai indicate pe modelul de simulare ce
reprezintă imaginea sistemului real, prin metode specifice (matematice, grafice,
interactive etc.).

Analiză- Programare şi
SISTEM REAL identificare MODEL
implementare
(OBIECT) cu de proces CONCEPTUAL SIMULARE
(DE SIMULARE) asistată de
problematica pusă şi modelare SISTEM IMAGINE calculator
Reprezentarea logico-
matematică a
comportamentului
sistemului

Fig. 1.3. Simularea sistemelor

Modelarea şi simularea au devenit, în prezent, un domeniu de investigare


de sine stătător, aflat la congruenţa matematicii, teoriei sistemelor şi
informaticii, cu o metodologie proprie (bazată pe identificarea proceselor,
reprezentarea lor matematică şi pe teoria algoritmilor) şi cu mijloace specifice
oferite de echipamentele de calcul automat şi sistemele de programe pentru
simularea numerică şi grafică interactivă. Pentru realizarea unei simulări
concludente, trebuie ca în prealabil să se stabilească un model al sistemului
studiat, ceea ce se poate obţine prin tehnica identificării proceselor din acesta
prin modelare. Rezultatul ei este elaborarea modelului sistemului, sub forma
unor reprezentări matematice sau/şi logice care constituie sistemul imagine (un

10
Bazele Ingineriei Sistemelor de Producţie 1. Noţiuni Introductive

model conceptual de simulare), pe care se pot face orice fel de încercări şi


analize de variante.

Teste de autoevaluare (secţiunea 1.1)


1. Care este scopul unui sistem de transport feroviar de persoane?
2. Ce fel de sistem este (închis sau deschis) o centrală termoelectrică
conectată la sistemul electroenergetic naţional? Argumentaţi răspunsul.
3. Explicaţi, printr-un exemplu, ce este un sistem cvasistatic.
4. Care sunt resursele, grupate pe cele cinci categorii, ale unui sistem de
calcul automat (un calculator electronic de tip PC)?
5. Daţi un exemplu de sistem de tip om – maşină.
6. Ce fel de sistem este un robot industrial?
7. Care sunt cele două sensuri ale termenului producţie? Care dintre ele
prezintă interes pentru ingineria sistemelor de producţie şi de ce?
8. Care sunt principalele elemente ale unui sistem de producţie?
Exemplificaţi pentru cazul unei rafinării.
9. Ce relaţie secvenţială există între decizie şi comandă în ciclul de control
al unui sistem?
10. Ce reprezintă reglarea în controlul unui sistem de producţie? Daţi un
exemplu de sistem cu reglare automată (în buclă închisă).
11. Care este rolul optimizării în conducerea unui sistem de producţie?
Argumentaţi răspunsul.
12. Ce reprezintă, pentru cei ce inscripţionează sălile de curs din U.P.G.
simbolurile: Ap9, Ed4, EIV2, Ip10 etc.? Dar pentru studenţii care
utilizează aceste săli?
13. Ce fel de model reprezintă descrierea mişcării uniforme a unui punct
material mobil (care se deplasează cu viteza v), prin care se precizează
spaţiul s parcurs de mobil în timpul t (adică: s = s0 + vt) ?
14. Un calculator de tip PC este, în orice aplicaţie, un simulator. Ce fel de
simulare se realizează prin utilizarea calculatoarelor?

11
Conf. dr. ing. Andrei Dumitrescu

1.2. Obiectul ingineriei sistemelor şi al ingineriei


sistemelor de producţie
În această secţiune, după definirea conceptului de inginerie, vor fi
prezentate pe scurt definiţia şi obiectul ingineriei sistemelor, iar apoi, mai pe
larg, obiectul şi modul de organizare a activiţăţii ingineriei sistemelor de
producţie (numită uneori şi inginerie economică).

1.2.1. Conceptul de inginerie


Termenul inginerie provine din termenul englez “engineering”. Acesta
din urmă îşi are originea în cuvântul “engine” (maşină), care reprezintă „un
dispozitiv / sistem care utilizează energie pentru a dezvolta în timp putere
mecanică” (conform Webster’s Dictionary, S.U.A., 1990, pag. 198).
În continuare, a apărut termenul “engineer” (inginer), care desemna
iniţial acea persoană care operează sau supraveghează funcţionarea maşinilor.
Prin extensie, acest termen a ajuns să desemneze şi persoanele care
proiectează, realizează (construiesc) şi planifică maşinile, dar şi mijloacele de
producţie în general, de transport, drumurile ş.a.m.d.
Ca urmare, ingineria se poate defini ca fiind domeniul de activitate umană
care se ocupă cu utilizarea cunoştinţelor ştiinţifice în scopuri practice sau
activitatea de proiectare, realizare, conducere (planificare), exploatare şi
întreţinere (mentenanţă) a maşinilor (în sensul larg al termenului), a
sistemelor (obiectelor) artificiale în general.
Exemple: Câteva din principalele domenii ale ingineriei sunt: ingineria
mecanică, ingineria electronică, ingineria mediului, ingineria medicală,
ingineria economică, ingineria sistemelor etc.

1.2.2. Conceptul de inginerie a sistemelor


şi obiectul acesteia
Definiţie: Ingineria sistemelor se ocupă cu “realizarea totală” (proiectare –
optimală, planificare, implementare, dezvoltare, integrare, evaluare,
conducere – management, exploatare, mentenanţă) a sistemelor (tehnice, de
tip om-maşină ş.a.), astfel ca alocarea resurselor către sistem să satisfacă
obiectivele (scopul) impuse acestuia de-a lungul întregului său ciclu de
viaţă.
Ciclul de viaţă se defineşte ca fiind orizontul de timp pe care operează şi
evoluează sistemul, ce reprezintă secvenţele de timp de la darea în funcţiune
la înlocuirea totală a sistemului.
Ingineria sistemelor reprezintă cadrul metodologic şi teoretic general
necesar pentru rezolvarea problemelor specifice sistemelor tehnice
(optimizarea, siguranţa şi securitatea în funcţionare, mentenanţa etc.),
urmărindu-se creşterea eficienţei generale şi siguranţei în funcţionare,
micşorarea costurilor (cheltuielilor de funcţionare / producţie) şi, în final,
orientarea sistemului spre realizarea integrală şi cu maximum de eficienţă a
obiectivului său de funcţionare.

12
Bazele Ingineriei Sistemelor de Producţie 1. Noţiuni Introductive

Precizăm că noţiunile de optimizare şi conducere optimală au fost


prezentate în subsecţiunea 1.1.7, iar cele de siguranţă şi securitate în
funcţionare, mentenanţă vor fi prezentate în subsecţiunile 1.3.3 şi 1.3.4.
Ingineria sistemelor încearcă să optimizeze proiectarea structurală şi
funcţională a sistemelor, astfel încât acestea să fie optime din punct de vedere
cost - eficienţă (să permită obţinerea de profit maxim cu cheltuieli minime), de-
a lungul întregului lor ciclu de viaţă. Optimizarea unui sistem nu poate fi însă
rezultatul optimizării fiecărui element al său (unele subsisteme pot fi eventual
în stare suboptimală), deoarece valoarea unui sistem este mai mare decât suma
valorilor elementelor sale componente. Astfel, ingineria sistemelor analizează
sistemul în ansamblu, deci cu interdependenţele dintre elemente şi, numai în
secundar, elementele rezultate prin descompunerea sistemului.
Principii de proiectare fundamentale în ingineria sistemelor:
• concepţia integrată (prioritatea întregului), conform celor afirmate
mai sus, care implică analiza intrărilor şi ieşirilor şi apoi stabilirea
structurii şi funcţiilor sistemului analizat;
• interconectabilitatea subsistemelor (a elementelor sistemului);
• caracterul dinamic al sistemului, care îi conferă flexibilitate, adică
capacitatea de a realiza şi alte funcţii, de a se adapta la sarcini
diferite de cele pentru care a fost conceput iniţial.
Ingineria sistemelor s-a dezvoltat ca o metodologie de studiu bazată pe
aplicarea metodelor ştiinţifice, între care cercetărea operaţională (caracterizată
în subsecţiunea 1.4.2) şi modelarea şi simularea sistemelor (noţiuni definite în
subsecţiunea 1.1.9). Ingineria sistemelor este deci legată de cunoştinţe
specializate din matematică, fizică, economie, ştiinţe sociale etc., precum şi de
principiile şi metodele de analiză şi proiectare inginereşti.

1.2.3. Obiectul şi organizarea activităţii de inginerie


a sistemelor de producţie
Dezvoltarea continuă tehnică şi tehnologică a condus la o structură din ce
în ce mai complexă a sistemelor de producţie, prin introducerea de noi metode
şi tehnici de lucru (robotizarea şi utilizarea sistemelor flexibile de fabricaţie,
informatizarea şi extinderea tehnicilor CAM – Computer Aided Manufacturing
– de „fabricare asistată”), precum şi la corelaţii din ce în ce mai complexe cu
mediul exterior (natural sau tehnic / tehnologic). Aceste elemente au condus
totodată la o complexitate sporită a procesului de decizie (alegere a variantei
optime) şi, implicit, la necesitatea cercetării interdisciplinare (implicând
discipline variate, ca: Economia, Matematica, Tehnologia, Sociologia,
Ecologia etc.) în studiul noilor sisteme complexe de producţie.
Aceste cercetări sunt grupate în cadrul Ingineriei Sistemelor de
Producţie, numită şi Inginerie Economică, care este, de fapt, Ingineria
Sistemelor aplicată în cazul particular (cel mai studiat) al sistemelor de
producţie. Precizăm că o noţiune sinonimă cu Ingineria Sistemelor de
Producţie, utilizată în Occident şi mai ales în S.U.A. (unde, de altfel, a apărut
pentru prima dată această disciplină), este Ingineria Industrială (care nu este
deci un subdomeniu al Ingineriei Economice care să se ocupe cu sistemele de
tip industrial).
Definiţie: Ingineria sistemelor de producţie este o profesie aparte, care
corespunde practic unei activităţi de analiză, proiectare (concepere),

13
Conf. dr. ing. Andrei Dumitrescu

implementare („aplicare în practică” – construcţie, instalare, montaj),


exploatare (organizare şi conducere) şi perfecţionare a sistemelor integrate
alcătuite din oameni, materiale, echipamente (maşini în sens larg – a se
vedea subsecţiunea 1.1.3), energie şi informaţie (aceste sisteme sunt practic
sisteme de producţie).
Observaţie: Se observă analogia dintre obiectul ingineriei sistemelor de
producţie, definit mai sus şi cel al ingineriei sistemelor, definit în subsecţiunea
precedentă. Definiţia anterioară particularizează definiţia obiectului ingineriei
sistemelor pentru cazul sistemelor de producţie.
Activităţile ingineriei sistemelor de producţie se desfăşoară cu scopul ca
sistemele de producţie să-şi îndeplinească obiectivul, adică să realizeze produse
vandabile destinate consumului sau servicii, cu obţinerea de profit.
Ingineria sistemelor de producţie trebuie să formuleze, pornind de la
identificarea obiectivelor sistemului, un model de simulare care să evidenţieze
principalele elemente componente ale sistemului (intrări / ieşiri) şi relaţiile
dintre acestea şi performanţele, parţiale şi globale, ale sistemului. Un astfel de
model, ce descrie comportamentul sistemului ca rezultat al interacţiunii
elementelor sale componente, trebuie elaborat pornind de la analiza procesului
de producţie şi evidenţierea componentelor şi relaţiilor definitorii pentru acest
proces, deoarece sistemul de producţie este sediul manifestării fenomenului
producţiei şi, ca urmare, structura sa trebuie să satisfacă cerinţele acestuia.
Abordarea sistemelor de producţie prin prisma ingineriei sistemelor
(numită abordare sistemică) permite accelerarea introducerii automatizării şi
flexibilităţii în sistem, datorită posibilităţii de a se lua în considerare influenţa
acestora asupra întregii structuri a sistemului studiat.
Dezvoltarea producţiei industriale şi implicit a sistemelor industriale se
realizează pe baza unor decizii privind utilizarea şi combinarea elementelor de
intrare (a celor cinci grupe de resurse definite în subsecţiunea 1.1.2), decizii
elaborate prin aplicarea modelelor de simulare pentru fiecare perioadă şi
localizare. Astfel, se obţine o soluţie reală ce reprezintă un compromis raţional
şi, pe cât posibil, optimal între cererea pieţei, resursele disponibile, calitatea
actului de conducere şi ceilalţi factori, numiţi uneori „generozitatea socio-
politică a mediului exterior”.
Ingineria sistemelor de producţie a apărut, pentru prima dată, ca o
profesie aparte în S.U.A. la sfârşitul secolului XIX, odată cu extinderea
activităţilor industriale, sub denumirea de ştiinţa conducerii, urmărind iniţial
doar activităţile de conducere şi organizare. Ulterior, în perioada interbelică, s-
a impus termenul de inginerie industrială, utilizat şi astăzi în S.U.A.
Conform punctului de vedere american, exprimat în manualul editat de
H.B. Maynard, „funcţia reală a ingineriei industriale este să conceapă noi
sisteme de consolidare şi creştere a profiturilor sistemelor de producţie”.
Marea productivitate atinsă în S.U.A. se datorează mult şi accentului pus pe
perfecţionarea continuă, cu utilizarea mai eficientă a resurselor, a sistemelor de
producţie, prin „aplicarea” ingineriei sistemelor de producţie.
Ingineria sistemelor de producţie este considerată o profesie caracterizată
cel mai bine ca dinamică, deoarece metodele sale specifice se adaptează şi
extind permanent, o funcţie de specialitate şi de conducere.
Un inginer economist (industrial) acţionează, în prezent, în S.U.A., dar şi
în alte ţări dezvoltate, în principal ca: proiectant de noi metode de muncă sau

14
Bazele Ingineriei Sistemelor de Producţie 1. Noţiuni Introductive

tehnologii; organizator al oricăror activităţi de tip productiv (inclusiv


furnizoare de servicii); consultant în aceste două probleme.

1.2.4. Scurt istoric al ingineriei sistemelor de producţie


Către sfârşitul secolului XIX, a apărut conceptul de conducere ştiinţifică,
ca embrion al unei noi discipline de specialitate (ingineria industrială), odată cu
extinderea activităţilor industriale şi apariţia fabricilor. Ulterior au apărut
primele studii în acest domeniu, cum sunt cele realizate de: F. Taylor (în jurul
anului 1900), care a studiat modalitatea de îmbunătăţire a metodelor de muncă
şi noi concepte; M. Gantt (circa 1900), cu studii legate de elementul uman
(motivaţia în muncă, mentalitatea muncitorilor etc.); F. şi L. Gilbreth
(începutul secolului XX), cu studiul mişcărilor; M. Emerson, cu problematica
eficienţei operaţiilor şi conducerii.
Ulterior s-a impus termenul de inginerie industrială, după o perioadă de
redusă popularitate (înaintea primului război mondial). În anii 1920, ca urmare
a extinderii activităţilor industriale, a cunoscut o nouă dezvoltare, continuată în
anii crizei economice, când reducerea costurilor a devenit foarte importantă. S-
au dezvoltat tehnicile de ingineria metodelor (a se vedea secţiunea 2.1).
În perioada imediat premergătoare celui de-al II-lea război mondial,
ingineria industrială îndeplinea următoarele funcţiuni tradiţionale:
1. tehnica metodelor (analize operaţionale, studiul mişcărilor,
depozitarea-transportul materialelor, planificarea producţiei, protecţia
muncii şi standardizarea);
2. măsurarea muncii (studiul timpului, norme de timp);
3. proiectarea metodelor de control (pentru producţie, stocuri, calitatea
producţiei, al costurilor şi cel bugetar);
4. evaluarea posturilor şi salariilor (forme de remunerare –
administrarea lor, cele stimulative, aprecierea angajaţilor);
5. proiectarea facilităţilor uzinale (proiectare de ansamblu a uzinei,
procurarea-înlocuirea echipamentelor, proiectare produse şi SDV-
uri).
În această perioadă (până în 1940), eforturile de perfecţionare s-au axat
pe găsirea de soluţii corective. Ulterior, se dezvoltă mijloacele preventive
(perfecţionare încă înaintea aplicării).
În perioada războiului (1940-1946) apar tehnicile moderne ale ingineriei
industriale, care se vor dezvolta ulterior, fiind utilizate iniţial în domeniul
militar – cercetări operaţionale (vezi subsecţiunea 1.4.1), ingineria valorii (vezi
secţiunea 2.1). În perioada postbelică, ca urmare a unei noi etape de dezvoltare
industrială şi ştiinţifică şi a apariţiei calculatoarelor electronice (care facilitează
aplicarea anumitor metode), s-au dezvoltat noi tehnici şi metode: ingineria
valorii, ştiinţa comportamentului –legată de factorul uman–, metode de
planificare bazate pe reţele/grafuri, metode matematice şi statistice, metode ale
teoriei sistemelor. A apărut şi conceptul de ingineria sistemelor şi activitatea de
analiză şi proiectare a sistemelor.
În prezent, activităţile profesionale ale ingineriei industriale sau a
sistemelor se extind continuu în alte ramuri decât cele strict industriale (al
proceselor de producţie), ca de exemplu: sisteme (reţele) electrice sau de
comunicaţie, planificarea asistenţei medicale, în spitale, distribuţia mărfurilor-
marketing, comerţ (desfacere), activităţi bancare sau de asigurări, administraţii
de stat, relaţii financiare sau alte prestări de servicii. Toate organizaţiile şi

15
Conf. dr. ing. Andrei Dumitrescu

firmele mari au largi colective specializate în ingineria industrială şi a


sistemelor, cu o specializare din ce în ce mai înaltă şi cu largi responsabilităţi.

Teste de autoevaluare (secţiunea 1.2)


1. În ce constă diferenţa dintre ingineria sistemelor şi ingineria sistemelor
de producţie?
2. Care consideraţi că ar fi cea mai potrivită definiţie pentru noţiunea de
inginerie în general?
3. Ce semnificaţie are, în concepţia ingineriei sistemelor, noţiunea de
orizont de timp?
4. Care sunt principiile de proiectare fundamentale din ingineria
sistemelor? Care credeţi că este cel mai important dintre ele?
5. Ce semnificaţie are termenul flexibilitate în ingineria sistemelor?
6. Explicaţi diferenţa dintre termenii inginerie economică, inginerie
industrială şi ingineria sistemelor de producţie.
7. Care erau funcţiunile tradiţionale ale ingineriei industriale înainte de
ultimul război mondial?
8. Ce înţelegeţi prin abordare sistemică a sistemelor de producţie? Este
acest termen sinonim cu abordarea sistematică? Justificaţi răspunsul.

16
Bazele Ingineriei Sistemelor de Producţie 1. Noţiuni Introductive

1.3. Sisteme complexe industriale


În cadrul acestei secţiuni a cursului, este introdusă noţiunea de sistem
complex industrial, care constituie unul din principalele obiecte de studiu ale
ingineriei sistemelor de producţie. De asemenea, sunt abordate, pe scurt,
problemele dinamicii dezvoltării acestor sisteme, cea a siguranţei şi securităţii
în funcţionare şi cea a proiectării şi mentenanţei lor.

1.3.1. Noţiunea de sistem complex industrial


Continua dezvoltare a instalaţiilor şi sistemelor industriale a condus la
accentuarea complexităţii acestora, precum şi a subsistemelor lor componente.
Ca urmare, s-a introdus noţiunea de sistem complex industrial, care este, de
regulă, un sistem deschis, numit şi sistem total, spre a-l deosebi de
subsistemele sale.
Un astfel de sistem este caracterizat de existenţa a patru tipuri de sisteme
funcţionale componente (cel operaţional, cel de mentenanţă, cel de transport şi
cel de aprovizionare), interconectate şi care alcătuiesc sistemul tehnologic (al
producţiei). Pe lângă aceste sisteme, sistemul total mai conţine în structura sa
un sistem de conducere şi unul informaţional.
Structura unui sistem total (complex industrial) poate fi schematizată ca
în figura 1.4. Ea va fi discutată pe larg în cadrul cursului de Ingineria
sistemelor de producţie.

OBIECTIVE
Mediu exterior

SISTEMUL TEHNOLOGIC

SISTEM SISTEM DE SISTEM DE SISTEM DE


OPERAŢIONAL MENTENANŢĂ TRANSPORT APROVIZIONARE

SISTEMUL SISTEM DE
INFORMAŢIONAL CONDUCERE

DECIZII

REZULTATE

Fig. 1.4. Schema structurii sistemului complex industrial

17
Conf. dr. ing. Andrei Dumitrescu

Abordarea generală a problematicii sistemelor complexe industriale


presupune parcurgerea următoarelor etape de analiză:
1) studierea structurii sistemului, cu diferitele alternative de proiectare,
şi a procesului operaţional al sistemului, cu diferitele alternative de
întreţinere a sistemului;
2) optimizarea sistemului din punctul de vedere al siguranţei în
funcţionare, care include şi optimizarea procesului de întreţinere a
sistemului;
3) analiza securităţii în funcţionare a sistemului;
4) analiza deciziilor privind evaluarea siguranţei şi a întreţinerii
sistemului (se preiau date de la sistem / procesul operaţional, se
analizează pe baza criteriilor de decizie şi se emit comenzi pentru
sistem şi subsistemele sale componente).

1.3.2. Etapele dinamicii dezvoltării sistemelor complexe


Pentru realizarea (punerea „în practică”) unui sistem complex industrial,
este necesară parcurgerea următoarelor etape (faze) de dezvoltare:
• faza de concepţie (proiectare structurală), care este de cele mai multe
ori iterativă şi urmăreşte propunerea soluţiei optime; se încheie cu
elaborarea de specificaţii pentru realizarea efectivă a sistemului;
• faza de construcţie – implementare (realizarea efectivă a sistemului),
care include şi încercarea sistemului (probe de funcţionare /
producţie);
• faza operaţională, de exploatare şi întreţinere (de funcţionare
efectivă), care este ciclică şi în care sistemul furnizează produse /
servicii.
După faza operaţională a sistemului, urmează, în final, cea de dezafectare
(scoatere din uz), sistemul putând fi eventual înlocuit cu altul mai performant.
De la fazele de construcţie şi operaţională există reacţii inverse către faza
de concepţie, ca urmare a dobândirii unei experienţe operaţionale sau de
construcţie care determină proiectarea de noi echipamente, cu eficienţă
superioară, conform schemei din figura 1.5.

Proiectare Realizare Operaţională

Încercări
Dezvoltare Mentenanţă
Necesităţi
Obiective
Strategii Produse
Concepţie Specifica- Producţie Funcţionare Servicii
ţii pentru Realizare Înlocuire
sistem

Fig. 1.5. Dinamica dezvoltării sistemelor complexe

Cele prezentate mai sus se referă la realizarea structurii sistemului


(începând cu proiectarea structurală). Pentru realizarea proiectării funcţionale,

18
Bazele Ingineriei Sistemelor de Producţie 1. Noţiuni Introductive

care are drept scop stabilirea parametrilor de stare ai sistemului, necesari


funcţionării sale eficiente, este necesară parcurgerea următoarelor faze (etape):
• planificarea programului, care constă în definirea şi selectarea
programelor posibile de funcţionare a sistemului;
• planificarea proiectului, care constă în identificarea şi evaluarea
economică a fiecăruia dintre programele posibile;
• dezvoltare, adică elaborarea planului specific de producţie, care este
selectat dintre cele posibile pe baza fazei precedente.

1.3.3. Securitatea şi siguranţa în funcţionare a sistemelor


Definiţie: Siguranţa în funcţionare (exploatare) a unui sistem (tehnic)
reprezintă capacitatea acelui sistem de a funcţiona fără defecţiuni şi fără
abateri esenţiale de la caracteristicile impuse.
Siguranţa în funcţionare a unui sistem se apreciază, de regulă, prin
probabilitatea ca sistemul să opereze în mod satisfăcător pentru cel puţin o
perioadă dată, atunci când este utilizat în condiţii prescrise. Siguranţa în
funcţionare se referă practic la frecvenţa avariilor sistemului; astfel, cu cât
această frecvenţă este mai redusă, cu atât siguranţa sistemului este mai mare.
Definiţie: Securitatea în funcţionare a unui sistem (tehnic) reprezintă
capacitatea sistemului de a evita stările în care ar putea fi avariat şi, ca
urmare, ar putea prejudicia sau provoca moartea personalului (oamenilor în
general) sau ar putea provoca pierderi sau distrugeri ale echipamentului
tehnic sau oricăror altor bunuri materiale din zonă.
Securitatea unui sistem (tehnic) se referă la interacţiunea sa cu mediul
înconjurător (efectele asupra mediului), pe când siguranţa în funcţionare a
sistemului evaluează efectiv doar performanţele sale operative (probabilitatea /
posibilitatea de îndeplinire a sarcinilor de funcţionare, eventual la diferite
nivele de performanţă).
Există şi noţiunea de inginerie a securităţii sistemelor, care este o
componentă a ingineriei sistemelor ce urmăreşte aplicarea principiilor
ştiinţifice şi inginereşti pentru identificarea la timp a fenomenelor aleatoare din
cadrul sistemului ce pot genera avarii şi pentru a specifica, prevede şi evalua
securitatea unui sistem (tehnic).

1.3.4. Proiectarea şi mentenanţa sistemelor complexe


Proiectarea sistemelor complexe industriale are în vedere totalitatea
aspectelor ingineriei sistemelor de producţie. Aceste aspecte trebuie
transformate în echipamente operaţionale, care satisfac obiectivele de
proiectare şi seturile de restricţii (cost minim, eficienţă maximă, cheltuieli de
exploatare minime, satisfacerea unor indici de investiţii ş.a.m.d.).
Fie e(r1, r2, … , rk) eficienţa sistemului considerat şi c(r1, r2, … , rk)
costul acestuia, unde ri este cantitatea de resurse de tip i utilizate la “realizarea”
sistemului. Se poate aborda problema proiectării optimale a sistemului pe baza
uneia din următoarele formulări privind criteriul de optimizare (funcţia –
obiectiv):

19
Conf. dr. ing. Andrei Dumitrescu

I. Max e(r1, r2,…, rk) , cu c(r1, r2,…, rk) ≤ C, 0 ≤ ri ≤ Ri,


i=1,…, k , unde Ri este cantitatea maximă disponibilă de resurse din categoria
i, iar C este costul limită (maxim admis) al sistemului.
II. Min c(r1, r2,…, rk) , cu e(r1, r2,…, rk) ≥ E, 0 ≤ ri ≤ Ri,
i=1,…, k , unde E este nivelul minim admisibil al eficienţei sistemului.
III. Max [e(r1, r2,…, rk) / c(r1, r2,…, rk)] , cu 0 ≤ ri ≤ Ri, i=1,…, k .
Rezultatul proiectării optimale, care este, de fapt, un proces de
optimizare, sunt valorile optime ale cantităţilor ri, şi anume: r*1, r*2, … , r*k.
De regulă (unde ci este costul resursei ri):
k
c(r1, r2, … , rk) = ∑c ⋅r
i =1
i i (1.1)

Problema enunţată mai sus (de proiectare şi optimizare) se rezolvă cu


ajutorul cercetării operaţionale, care este abordată în subsecţiunea următoare.
Mentenanţa unui sistem se poate defini ca fiind probabilitatea ca, printr-o
acţiune de decizie, sistemul avariat sau componentele avariate ale acestuia
să fie repuse în funcţiune la condiţiile operaţionale normale într-un interval
de timp dat (de regulă specificat prin norme).
Mentenanţa sistemelor complexe industriale este o problemă cu atât mai
importantă şi mai complexă cu cât cresc dimensiunile sistemului.
Astfel, echipamentele din sistemele industriale devin din ce în ce mai
sofisticate din punct de vedere tehnic – constructiv şi, ca urmare, aspectele
tehnico – economice legate de funcţionarea şi mentenanţa lor intervin cu o
pondere din ce în ce mai însemnată. Apar două obiective (interese), care nu
sunt mutual exclusive:
• sisteme de mentenanţă mai ieftine pentru echipamente cu cost de
realizare relativ ridicat;
• echipamente relativ ieftine, dar cu o calitate crescută a sistemelor lor
de mentenanţă.

Teste de autoevaluare (secţiunea 1.3)


1. Daţi un exemplu de sistem complex industrial şi încercaţi să delimitaţi
cele patru sisteme funcţionale componente ale acestuia.
2. Care sunt principalele etape de analiză necesare în studiul unui sistem
complex industrial?
3. Care sunt etapele dinamicii dezvoltării sistemelor complexe şi care sunt
relaţiile cele mai importante dintre aceste etape?
4. Un sistem tehnic care a fost utilizat continuu timp de 4 ani a avut, în
acest interval, 10 defecţiuni. Care este frecvenţa avariilor sistemului?
5. Care este diferenţa dintre noţiunile de siguranţă în funcţionare şi
securitate în funcţionare ale unui sistem tehnic?
6. Ce se înţelege prin proiectarea optimală a sistemelor complexe?
7. Cum se poate defini noţiunea de mentenanţă a unui sistem?
8. Cum se poate formula problema proiectării optimale a unui sistem
complex ca o problemă de programare liniară?

20
Bazele Ingineriei Sistemelor de Producţie 1. Noţiuni Introductive

1.4. Metodele matematice ale ingineriei sistemelor de


producţie. Cercetarea operaţională
În cadrul acestei secţiuni, după precizarea domeniilor din matematică
utilizate, mai mult sau mai puţin frecvent, de către ingineria sistemelor de
producţie, se va pune accent pe prezentarea generală a metodelor cercetării
operaţionale, cele mai folosite în studiul sistemelor de producţie. Astfel, este
descris obiectului cercetării operaţionale şi este prezentată o formulare
matematică generală pentru modelarea parametrilor de optimizare, care stă la
baza programării matematice.

1.4.1. Metodele matematice ale ingineriei


sistemelor de producţie
Enumerăm în continuare principalele domenii ale matematicii utilizate în
ingineria sistemelor de producţie, cu indicarea celor care vor fi studiate în
cadrul acestui curs:
• Logica şi Teoria informaţiei (în special logica formală-
propoziţională binară şi semiotica, ce se ocupă cu teoria
simbolurilor şi reprezentărilor).
• Teoria mulţimilor (utilizată ca modalitate generală de descriere a
relaţiilor dintr-un sistem).
• Calculul diferenţial, integral şi operaţional (Transformata Laplace)
• Algebră liniară (Calcul matricial, Grupuri, Corpuri etc.).
• Teoria grafurilor (va fi studiată în cadrul acestui curs).
• Teoria probabilităţilor şi Statistica matematică.
• Teoria modernă a deciziilor (va fi studiată în cadrul cursului).
• Cercetarea operaţională (caracterizarea generală este prezentată în
subsecţiunea 1.4.2, iar metodele specifice constituie obiectul mai
multor părţi ale cursului).

1.4.2. Cercetarea operaţională. Caracterizare generală


Cercetarea operaţională nu constituie o disciplină matematică distinctă,
ea prezintă o mare varietate de aplicaţii şi înglobează tehnici şi procedee
diverse, cu caracter eterogen, care însă au multe puncte comune.
Conform accepţiunii generale (exprimată oficial în definiţia din DEX, ediţia
din 1998, apărută la Editura Academiei Române, p. 722), „…cercetarea
operaţională = tehnica analizei unei probleme administrative, economice,
industriale sau logice prin metoda matematică…”.
Cercetarea operaţională este, de fapt, ştiinţa aplicată pentru ingineria
sistemelor de producţie, la fel cum este mecanica pentru ingineria mecanică.
Ea este aplicabilă şi în cadrul teoriei sistemelor.
Din punct de vedere istoric, cercetarea operaţională datează din timpul
celui de-al doilea război mondial, când s-a dezvoltat, în vederea optimizării
resurselor de război, în cadrul unui colectiv ştiinţific aliat ce conţinea fizicieni,
matematicieni, statisticieni, economişti, sociologi etc. Înainte de război, au
existat doar preocupări disparate de a crea modele matematice în economie şi

21
Conf. dr. ing. Andrei Dumitrescu

metode statistice în controlul calităţii producţiei. După război, metodele


cercetării operaţionale folosite la abordarea ştiinţifică a operaţiilor militare au
fost preluate, în mod util, în domeniul producţiei industriale, ducând la
importanta creştere economică postbelică. Introducerea şi dezvoltarea rapidă a
calculatorului electronic şi a prelucrării automate a datelor au dat un puternic
impuls apariţiei şi dezvoltării unor metode adaptate calculului automat.
Metodele matematice ale cercetării operaţionale cunosc o largă
aplicabilitate în economie (conducerea ştiinţifică a unităţilor productive,
elaborarea de planuri de dezvoltare pe termen lung), finanţe (studiul
balanţelor), comerţ şi, mai recent, în psihologie, sociologie, teoria negocierilor
şi relaţiilor conflictuale ş.a.m.d.
Metodele cercetării operaţionale se aplică în cazul problemelor care au
un număr mare sau o infinitate de soluţii admisibile şi oferă procedee de
selecţie, din spaţiul soluţiilor posibile, a uneia singure, care satisface una sau
mai multe condiţii (cerinţe) fundamentale şi reprezintă soluţia optimă.
Metodele cercetării operaţionale sunt deci utilizate ca auxiliare importante ale
deciziilor necesare pentru conducerea optimală a unui sistem.
Orice problemă rezolvată prin aplicarea metodelor cercetării
operaţionale are un conţinut (natura entităţilor / mărimilor ce o descrie) şi o
parte formală (un model matematic ce descrie relaţiile dintre parametri /
mărimi). O problemă specifică unui domeniu de aplicaţii (investiţii, planificare,
programarea producţiei, dotare etc.) se poate rezolva prin mai multe
metodologii, care elaborează diferite modele matematice pentru aceeaşi
problemă. De asemenea, o aceeaşi metodologie poate fi utilizată pentru
soluţionarea unor probleme din diferite domenii de aplicaţie.
Cea mai mare parte a problemelor ce apar în conducerea economică a
unităţilor productive (sistemelor de producţie) sunt probleme de optimizare.
Principalele metode ale cercetării operaţionale, care vor fi toate studiate
în cadrul acestui curs, sunt, în ordine, următoarele:
• programarea liniară;
• programarea neliniară;
• programarea dinamică;
• teoria jocurilor;
• teoria echipamentelor;
• teoria şirurilor (firelor) de aşteptare;
• teoria stocurilor;
• teoria ordonanţării, care se bazează pe teoria grafurilor şi
cuprinde, în special, metode de analiză a drumului critic.
Primele trei metode enumerate mai sus, împreună cu altele înrudite,
alcătuiesc aşa-numita metodă a programării matematice (de optimizare), a
cărei formulare generală este prezentată mai jos.
La începutul apariţiei acestor metode, cercetarea operaţională cuprindea
în special aplicaţii de optimizare prin programare matematică şi ulterior cele
de drum critic, dar apoi utilizarea metodelor matematice s-a extins şi prin alte
modele, aşa cum sunt teoria firelor de aşteptare sau cea a stocurilor.

22
Bazele Ingineriei Sistemelor de Producţie 1. Noţiuni Introductive

1.4.3. Formularea matematică a problemei


programării de optimizare
Fie xj, 1 ≤ j ≤ n, nivelele (necunoscute iniţial) de desfăşurare a n activităţi
luate în considerare (sau parametrii ce caracterizează funcţionarea unui sistem).
Fie f (x1, x2,…xn) expresia matematică care modelează scopul propus al
problemei (sistemului), care trebuie realizat în condiţii optime, numită funcţia
obiectiv a problemei. Această funcţie mai este numită şi funcţie scop, funcţie
de eficienţă, funcţie criteriu, funcţie de optimizare. Un exemplu de astfel de
funcţie este profitul unei unităţi productive, care trebuie maximizat.
Observaţie: Funcţia obiectiv trebuie să fie unică, deoarece unui model al
unui sistem i se poate asocia un singur criteriu de optimizare (maximizarea
productivităţii sau randamentului / eficienţei, minimizarea consumului sau a
costurilor etc.).
Se cere să se determine valorile variabilelor (necunoscutelor) xj, 1 ≤ j ≤
n, astfel încât funcţia f (x1, x2,…xn) să aibă valoare maximă (minimă):
max f (x1, x2,…xn) sau min f (x1, x2,…xn) (1.2)
şi să fie respectate, în acelaşi timp, condiţiile:
fi (x1, x2,…xn) ≥ 0, unde 1≤i≤m . (1.3)
Condiţiile (1.2) de mai sus reprezintă restricţiile problemei (relaţiile de
condiţie), care modelează matematic condiţiile care trebuie să le respecte
parametrii xj (fizici, tehnici, economici etc.) ce caracterizează starea sistemului
studiat sau descriu problema a cărei rezolvare se urmăreşte.
Formulată astfel, problema de mai sus se numeşte problemă a
programării de optimizare sau a programării matematice. Această problemă
prezintă o serie de cazuri particulare, rezolvabile prin aplicarea metodelor
cercetării operaţionale, dintre care menţionăm următoarele:
• Dacă funcţiile f şi fi sunt funcţii oarecari (neliniare), problema se
numeşte de programare neliniară (abordată în secţiunea 4.2).
• Dacă funcţiile f şi fi sunt funcţii liniare (cu coeficienţi constanţi),
problema este o problemă de programare liniară (formulată în
secţiunea 3.1), care este cea mai răspândită şi des utilizată dintre
formulări.
• Dacă funcţiile f şi fi sunt funcţii pătratice, problema se numeşte de
programare pătratică.
• Dacă xj ∈ M , pentru j ∈ S ⊂ {1, 2, … , n} , unde M este o mulţime
finită de elemente întregi, problema se numeşte de optimizare
discretă. Această problemă prezintă următoarele variante:
ƒ dacă nu toţi xj ∈ M (S ⊂ {1, 2, …,n} în mod strict), atunci
problema este una mixtă (cu variabile continue şi discrete);
ƒ dacă toţi xj ∈ M ( S = {1, 2, …,n} ), atunci problema este una de
programare în numere întregi. Dacă, în plus, M = {0, 1} ,
problema este una în variabile bivalente.
• Dacă unii sau chiar toţi parametrii xj sunt variabile aleatoare (cu
funcţii de repartiţie cunoscute), se obţine o problemă a programării
stohastice (care va fi studiată în partea a doua a cursului).

23
Conf. dr. ing. Andrei Dumitrescu

• Dacă funcţia obiectiv f este o funcţie de probabilitate de tipul P[f(x)],


se obţine o problemă de programare în condiţii de risc.
Unele probleme legate de procese de decizie în mai multe etape pot fi
formulate ca probleme de programare liniară sau neliniară, dar rezolvarea este
dificilă datorită dimensiunilor mari. Ca urmare, pentru astfel de probleme
(procese secvenţiale de luare de decizii), s-a dezvoltat o nouă metodă, cea a
programării dinamice (abordată în secţiunea 4.3).
Probleme de organizare şi conducere, în care apar situaţii conflictuale
analoge cu problema determinării strategiei cu ajutorul căreia se poate obţine
câştig maxim sau sigur într-un joc, împiedicând pe oponent să-l mărească pe al
său, se pot rezolva cu ajutorul teoriei jocurilor (studiată în secţiunea 5.1),
ajungându-se în final, în multe cazuri, la formulări de tipul programării liniare.
Dacă restricţiile sunt formulate sub formă de ecuaţii şi nu de inecuaţii,
formularea de mai sus corespunde problemei (clasice) a extremului condiţionat
(cu legături), rezolvabilă prin metoda calcului diferenţial sau variaţional (dacă
funcţiile fi sunt derivabile). Aceste metode (clasice) nu sunt aplicabile, de multe
ori, la probleme cu caracter economic sau dau soluţii prea complicate.
Din acest motiv, s-au dezvoltat continuu metodele cercetării
operaţionale. Aceste metode se bazează mai ales pe algebră (calcul matriceal),
mai rar pe calculul diferenţial, iar obţinerea soluţiilor necesită utilizarea
tehnicii de calcul automat. Astfel, s-au dezvoltat o serie de pachete de
programe (produse-program) destinate acestor metode.
Problemele de optimizare (de organizare), în formularea de mai sus, se
pot aplica în scopul constituirii unui sistem (pentru optimizarea unor obiective)
sau al menţinerii sistemului în stare optimă de funcţionare.

Teste de autoevaluare (secţiunea 1.4)


1. Care consideraţi că sunt domeniile/domeniul matematicii cu cea mai
largă aplicabilitate în ingineria sistemelor de producţie?
2. Care este semnificaţia termenului de cercetare operaţională?
3. Încercaţi să daţi câteva exemple de probleme concrete care se pot rezolva
cu ajutorul metodelor cercetării operaţionale. Ce prezintă aceste
probleme ca puncte comune?
4. Enumeraţi principalele metode ale cercetării operaţionale. Despre care
dintre ele aţi auzit înainte de parcurgerea acestui curs?
5. Care este rolul funcţiei obiectiv din formularea matematică a problemei
programării de optimizare? Cum trebuie să fie acesta?
6. Care este rolul restricţiilor din formularea matematică a problemei
programării de optimizare şi ce modelează acestea?
7. Care este diferenţa dintre o problemă de programare liniară, una de
programare în numere întregi şi una de programare stohastică?
8. Ce reprezintă programarea dinamică? Dar teoria jocurilor? Care este
legătura dintre acestea şi problema programării de optimizare?

24
Bazele Ingineriei Sistemelor de Producţie 1. Noţiuni Introductive

Bibliografie
1. Abrudan, I., Cândea, D. (coordonatori), Manual de inginerie economică
– Ingineria şi managementul sistemelor de producţie, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 2002.
2. Baltac, V., Dumitrescu, I., Macri, I., Informatica programării producţiei
întreprinderilor industriale, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1989.
3. Constantinescu, P., Modelarea unitară a genezei şi dezvoltării
sistemelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1983.
4. Dumitrescu, A., Bazele ingineriei sistemelor, Editura Universităţii din
Ploieşti, 2005.
5. Kaufmann, A., Metode şi modele ale cercetării operaţionale, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
6. Maliţa, M., Gheorghe, Ad., Inginerie industrială – prezent şi perspective,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990.
7. Maliţa, M., Zidăroiu, C., Matematica organizării, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1971.
8. Maynard, H.B. (editor şef), Manual de inginerie industrială, Vol. I,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1975.
9. Starr, M.K., Conducerea producţiei. Sisteme şi sinteze, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1970.

25