Sunteți pe pagina 1din 17

Unitatea de învăţare 5

TEORIA JOCURILOR.
TEORIA ECHIPAMENTELOR

Obiectivele unităţii de învăţare:


• însuşirea cunoştinţelor teoretice privind elementele de bază ale
teoriei jocurilor şi ale teoriei echipamentelor;
• înţelegerea şi însuşirea principalelor metode de rezolvare a
problemelor de tip jocuri matriceale şi cu startegie mixtă şi a problemei
timpului optim de înlocuire a unui echipament (utilizând un model determinist,
discret sau continuu);
• însuşirea cunoştinţelor de bază şi deprinderilor practice necesare
pentru aplicarea jocurilor matriceale şi a teoriei echipamentelor în situaţii
specifice ingineriei sistemelor de producţie;
• dezvoltarea aptitudinilor de identificare a situaţiilor din conducerea
optimală a sistemelor de producţie în care pot fi aplicate teoria jocurilor sau
echipamentelor.

Cuprinsul unităţii de învăţare:


5.1. Elemente de teoria jocurilor 2
5.1.1. Formularea problemei. Clasificări 2
5.1.2. Jocuri matriceale 3
5.1.3. Jocuri cu strategie mixtă 6
Teste de autoevaluare (secţiunea 5.1) 8
Problemă propusă (secţiunea 5.1) 8
5.2. Elemente de teoria echipamentelor 9
5.2.1. Problema timpului optim de înlocuire a unui echipament
– model determinist 9
5.2.2. Modele aleatoare discrete pentru determinarea duratei
optime de viaţă a unui echipament 13
Teste de autoevaluare (secţiunea 5.2) 15
Probleme propuse (secţiunea 5.2) 16
Bibliografie 17
Soluţia problemelor propuse 17
Conf. dr. ing. Andrei Dumitrescu

5.1. Elemente de teoria jocurilor


În cele ce urmează, continuăm prezentarea unora din metodele cercetării
operaţionale (a se vedea secţiunea 1.5). Astfel, vor fi prezentate în continuare
elementele de bază din teoria jocurilor.
Teoria jocurilor modelează situaţiile conflictuale (de competiţie), cum ar
fi: competitivitatea în economie, conflictele militare, politice sau din domeniul
afacerilor. Teoria jocurilor, abordată succint în cadrul acestei secţiuni, a fost
dezvoltată ca teorie matematică, pornind de la studiul jocurilor propriu-zise, de
către J. von Neumann, spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

5.1.1. Formularea problemei. Clasificări


Problema tipică a teoriei jocurilor se poate formula astfel: Doi sau mai
mulţi adversari pot influenţa pe anumite căi desfăşurarea unor evenimente,
fiecare având unele interese (sau preferinţe), care nu pot coincide pentru
această desfăşurare.
Principalele elemente ale unei probleme de teoria jocurilor sunt
următoarele:
• numărul de jucători (adversari); jucătorul reprezintă o unitate de
decizie (o persoană sau un grup de persoane cu interese identice / o
echipă) ale cărei interese sunt în contradicţie cu ale oricărui alt
jucător în cel puţin o situaţie; pot exista jocuri cu doi sau mai mulţi
(n) adversari;
• strategia unui jucător, ce reprezintă o specificaţie completă a
deciziilor acelui jucător şi a acţiunilor sale în condiţiile unei mulţimi
particulare de decizii ale celorlalţi jucători; mulţimea strategiilor
unui jucător îi defineşte complet acţiunile în toate eventualităţile
imaginabile ale unui joc;
• funcţia de retribuţie, ce reprezintă câştigul pentru fiecare jucător şi
este funcţie de strategia sa şi a celorlalţi jucători (depinde de
eficienţa strategiei sale); pentru a exista un joc, acest câştig nu
trebuie să fie indiferent jucătorilor; de exemplu, în cazul unui joc cu
doi adversari, funcţia de retribuţie pentru un jucător, A, este suma
obţinută de A de la celălalt jucător, B (dacă A pierde jocul, această
funcţie va lua valori negative).
În cazul unui joc cu n jucători, se notează cu pi câştigul jucătorului i,
1 ≤ i ≤ n, fiind date strategiile tuturor celor n jucători. Un astfel de joc este
numit cu sumă nulă dacă se îndeplineşte condiţia:
n

∑p
i =1
i =0. (5.1)

Se pune problema stabilirii unor criterii care să permită alegerea


deciziilor (strategiei) optime (celor mai potrivite) pentru fiecare jucător în
parte.
Jocurile studiate se pot clasifica după următoarele trei criterii:

2
Bazele Ingineriei Sistemelor de Producţie 5. Teoria jocurilor. Teoria echipamentelor

• în funcţie de modalitatea de stabilire a strategiei – joc cu decizii


libere (cu alegerea conştientă a strategiei) şi joc cu decizii
întâmplătoare (de exemplu, stabilite ca rezultat al aruncării unui zar);
• în funcţie de informaţia disponibilă – joc cu informaţie completă
(dacă jucătorii cunosc deciziile adversarilor, cum este cazul unui joc
de şah) sau cu informaţie incompletă (de exemplu, în cazul unui joc
de cărţi);
• în funcţie de numărul de strategii ale jucătorilor – joc finit (dacă
numărul strategiilor este finit) sau infinit (mulţimea strategiilor este
infinită).
Observaţie. Unele situaţii din ingineria economică în care este necesară
luarea unei decizii (cum ar fi analiza investiţiei, înlocuirea unui echipament,
controlul calităţii unui produs/serviciu), pot fi tratate ca un joc cu doi jucători,
A şi B, numit joc împotriva Naturii (Lumii), în care A este factorul de decizie
uman, iar B este „Natura”, ce oferă mai multe situaţii posibile, fiecare fiind
asimilată unei strategii. Dezavantajul acestui mod de abordare se exprimă prin
constatarea că este greu de acceptat ca „Natura” să „acţioneze” astfel încât
factorul uman să obţină cel mai slab rezultat (cum este cazul unui joc cu doi
adversari umani), jocul acestei fiind mai degrabă întâmplător.
În subsecţiunile ce urmează, vom analiza doar cazul unui joc finit, cu doi
adversari, A şi B, cu sumă nulă (câştigul realizat de un jucător este egală cu
pierderea celuilalt jucător). Un astfel de joc se numeşte joc matriceal. Un joc
finit, cu doi jucători, dar fără sumă nulă, se numeşte bimatriceal.

5.1.2. Jocuri matriceale


Considerăm un joc matriceal, cu doi jucători (adversari), notaţi A şi B.
Fie a1, a2, …, am mulţimea strategiilor jucătorului A, notată A = {ai | 1 ≤ i ≤ m}.
Fie b1, b2, …, bn mulţimea strategiilor jucătorului B, notată B = {bj | 1 ≤ j ≤ n}.
Funcţia de retribuţie pentru jucătorul A, notată cij = f(ai, bj), 1 ≤ i ≤ m,
1 ≤ j ≤ n, reprezintă câştigul obţinut de jucătorul A dacă el adoptă strategia ai,
iar B adoptă strategia bj. Jucătorul A va urmări maximizarea lui cij, pe când B
va urmări minimizarea acestuia. Funcţia de retribuţie pentru jucătorul B este
egală şi de semn contrar: cij’ = - cij.
Se construieşte matricea C = [ cij ], numită matricea plăţilor (a funcţiei de
retribuţie) pentru jucătorul A. Dacă A adoptă strategia ai, indiferent de strategia
adoptată de B, îşi va asigura un câştig minim garantat egal cu:
min (cij ) .
1≤ j ≤ n

Decizia optimă a jucătorului A corespunde maximizării acestui câştig


garantat, adică:
max ⎡min (cij )⎤ .
1≤i ≤ m ⎢
⎣1≤ j ≤n ⎥⎦
Dacă jucătorul B adoptă strategia bj, indiferent de strategia adoptată de A,
va înregistra o pierdere maximă garantată egală cu:
max(cij ) .
1≤i ≤ m

3
Conf. dr. ing. Andrei Dumitrescu

Decizia optimă a jucătorului B corespunde minimizării acestui câştig


garantat (cea care oferă cea mai mică pierdere maximă):

[
min max(cij ) .
1≤ j≤ n 1≤i ≤ m
]
Se poate demonstra că există relaţia:

max ⎡min (cij )⎤ ≤ min max(cij )


1≤i ≤ m ⎢
⎣1≤ j ≤n ⎥⎦ 1≤ j≤ n 1≤i≤m
[ ] (5.2)

Dacă, în relaţia de mai sus, simbolul „≤” devine „=”, cele două cantităţi
fiind egale cu ci0 j0 , atunci ( ai0 , b j0 ) este strategia optimă pură (pentru ambii
adversari), (i0, j0) se numeşte punct de echilibru al matricei C a câştigurilor, v =
ci0 j0 reprezintă valoarea jocului pentru A (pentru B, valoarea jocului va fi -
ci0 j0 ), jocul se numeşte strict determinat (cu strategii pure) şi, în plus, are loc
inegalitatea:
cij0 ≤ ci0 j0 ≤ ci0 j , oricare ar fi i ≠ i0, j ≠ j0 . (5.3)

Aplicaţia 5.1: Să se rezolve jocul matriceal caracterizat de următoarea


matrice C a câştigurilor pentru jucătorul A:
⎛3 0 2 ⎞
⎜ ⎟
C = ⎜4 5 1 ⎟ .
⎜ 2 3 −1⎟
⎝ ⎠
Rezolvare: Strategiile jucătorului A, a1, a2, a3, corespund liniilor matricei
C, iar strategiile lui B, b1, b2, b3, corespund coloanelor matricei C.
Câştigul minim garantat al jucătorului A dacă adoptă strategia a1 va fi:
min (c1 j ) = min (3, 0, 2) = 0 .
1≤ j ≤3

Dacă A va adopta strategiile a2, respectiv a3, va obţine câştigul garantat


minim:
min (c2 j ) = min (4, 5, 1) = 1 ,
1≤ j ≤3

min (c3 j ) = min (2, 3, -1) = -1 .


1≤ j ≤3

Strategia optimă pentru A va fi a2, ce corespunde maximizării câştigului


garantat:
max ⎡min (cij )⎤ = max (0, 1, -1) = 1 = c23 .
1≤i ≤3 ⎢
⎣ 1≤ j ≤3 ⎥⎦
Pierderea maximă garantată a lui B, corespunzătoare strategiei b1,
respectiv b2, b3, este:
max(ci1 ) = max (3, 4, 2) = 4 ,
1≤i ≤3

max(ci 2 ) = max (0, 5, 3) = 5 ,


1≤i ≤3

max(ci 3 ) = max (2, 1, -1) = 2 .


1≤i ≤3

4
Bazele Ingineriei Sistemelor de Producţie 5. Teoria jocurilor. Teoria echipamentelor

Strategia optimă pentru B va fi b3, ce corespunde minimizării pierderii


garantate:
[ ]
min max(cij ) = min (4, 5, 2) = 2 = c13 .
1≤ j ≤ 3 1≤ i ≤ 3

Se observă că matricea C nu prezintă punct de echilibru.

Aplicaţia 5.2: Să se rezolve jocul matriceal caracterizat de următoarea


matrice C a câştigurilor pentru jucătorul A:
⎛ − 9 −1 8 −5 6 2 −3 0 ⎞
⎜ ⎟
⎜ 4 − 9 11 −1 − 7 1 −2 5 ⎟
⎜ 8 3 4 1 3 10 7 12 ⎟
⎜ ⎟
⎜ 0 9 −7 0 −4 9 4 3⎟
C= ⎜
⎜ − 10 0 − 1 − 4 − 2 2 − 3 1 ⎟⎟
⎜ 7 −8 5 − 2 10 5 0 3⎟
⎜ ⎟
⎜ 11 − 2 2 − 7 1 −1 7 6⎟
⎜ 1 6 −4 0 −3 6 8 − 1⎟⎠

Rezolvare: Dacă A va adopta, pe rând, strategiile a1, a2, a3, a4, a5, a6, a7,
respectiv a8, va obţine următoarele câştiguri garantate minime:
min (c1 j ) = min (-9, -1, 8, -5, 6, 2, -3) = -9 ,
1≤ j ≤8

min (c2 j ) = min (4, -9, 11, -1, -7, 1, -2, 5) = -9 ,


1≤ j ≤8

min (c3 j ) = min (8, 3, 4, 1, 3, 10, 7, 12) = 1 ,


1≤ j ≤8

min (c4 j ) = min (0, 9, -7, 0, -4, 9, 4, 3) = -7 ,


1≤ j ≤8

min (c5 j ) = min (-10, 0, -1, -4, -2, 2, -3, 1) = -10 ,


1≤ j ≤8

min (c6 j ) = min (7, -8, 5, -2, 10, 5, 0, 3) = -8 ,


1≤ j ≤8

min (c7 j ) = min (11, -2, 2, -7, 1, -1, 7, 6) = -7 ,


1≤ j ≤8

min (c8 j ) = min (1, 6, -4, 0, -3, 6, 8, -1) = -4 .


1≤ j ≤8

Strategia optimă pentru A va fi a3, ce corespunde maximizării câştigului


garantat: max ⎡min (cij )⎤ = max (-9, -9, 1, -7, -10, -8, -7, -4) = 1 = c34 .
1≤i ≤8 ⎢
⎣ 1≤ j ≤8 ⎥⎦
Pierderile maxime garantate ale lui B, corespunzătoare strategiilor b1,
respectiv b2, b3, b4, b5, b6, b7, b8, sunt următoarele:
max(ci1 ) = max (-9, 4, 8, 0, -10, 7, 11, 1) = 11 ,
1≤i ≤8

max(ci 2 ) = max (-1, -9, 3, 9, 0, -8, -2, 6) = 9 ,


1≤i ≤8

max(ci 3 ) = max (8, 11, 4, -7, -1, 5, 2, -4) = 11 ,


1≤i ≤8

max(ci 4 ) = max (-5, -1, 1, 0, -4, -2, -7, 0) = 1 ,


1≤i ≤8

max(ci 5 ) = max (6, -7, 3, -4, -2, 10, 1, -3) = 10 ,


1≤i ≤8

5
Conf. dr. ing. Andrei Dumitrescu

max(ci 6 ) = max (2, 1, 10, 9, 2, 5, -1, 6) = 10 ,


1≤i ≤8

max(ci 7 ) = max (-3, -2, 7, 4, -3, 0, 7, 8) = 8 ,


1≤i ≤8

max(ci 8 ) = max (0, 5, 12, 3, 1, 3, 6, -1) = 12 .


1≤i ≤8

Strategia optimă pentru B va fi b4, ce corespunde minimizării pierderii


garantate:
1≤ j ≤8
[ 1≤i ≤8
]
min max (cij ) = min (11, 9, 11, 1, 10, 10, 8, 12) = 1 = c34 .

Se observă că matricea C prezintă punctul de echilibru (3, 4), iar jocul


este strict determinat, deoarece:

1≤i ≤8 ⎢
⎣ 1≤ j ≤8 ⎥⎦ 1≤ j ≤8 1≤i≤8
[
max ⎡min (cij )⎤ = min max (cij ) = 1 = c34 . ]
În plus, a3 este strategia optimă pură pentru jucătorul A, b4 este strategia
optimă pură pentru jucătorul pentru B, iar valoarea jocului pentru A este v = 1
(pentru B, valoarea jocului este egală cu -1).

5.1.3. Jocuri cu strategie mixtă


Considerăm acelaşi joc matriceal ca în subsecţiunea precedentă, cu
deosebirea că fiecărei strategii posibile a celor doi jucători i se asociază o
probabilitate de alegere.
Astfel, dacă jucătorul A decide să aleagă strategiile a1, a2, …, am cu
probabilităţile x1, x2, …, xm, se spune că el şi-a fixat strategia mixtă definită de
vectorul X = (x1, x2, …, xm). Mulţimea strategiilor mixte ale lui A, notată A, este:
m
A = { X | X = (x1, x2, …, xm), ∑ xi = 1 , xi ≥ 0, 1 ≤ i ≤ m } (5.4)
i =1

Mulţimea definită de relaţia (5.4) de mai sus conţine aşa-numitele


strategii pure: astfel, strategia pură i0 se obţine pentru xi = 1 – dacă i = i0 – şi
xi = 0 – dacă i ≠ i0.
Analog, dacă jucătorul B decide să aleagă strategiile b1, b2, …, bn cu
probabilităţile y1, y2, …, yn, se spune că el şi-a fixat strategia mixtă definită de
vectorul Y = (y1, y2, …, yn). Mulţimea strategiilor mixte ale lui B, notată B, este:
n
B = { Y | Y = (y1, y2, …, yn), ∑ y j = 1 , yj ≥ 0, 1 ≤ j ≤ n } (5.5)
j =1

Mulţimea definită de relaţia (5.5) conţine, de asemenea, strategii pure:


astfel, strategia pură j0 se obţine pentru yj = 1, dacă j = j0 , şi yj = 0, dacă j ≠ j0.
Dacă adoptă strategia mixtă X, jucătorul A va obţine, indiferent de
strategia adoptată de către B, următorul câştig mediu sigur:
m
min ∑ cij ⋅ xi .
1≤ j ≤ n
i =1

Analog, dacă jucătorul B adoptă strategia mixtă Y, el va suferi, indiferent


de strategia adoptată de către A, pierderea medie sigură:
n
max ∑ cij ⋅ y j .
1≤i ≤ m
j =1

Dacă jucătorul A adoptă strategia X, iar jucătorul B adoptă strategia Y,


câştigul mediu al lui A este:

6
Bazele Ingineriei Sistemelor de Producţie 5. Teoria jocurilor. Teoria echipamentelor

m n
F(X, Y) = ∑∑ c
i =1 j =1
ij ⋅ xi ⋅ y j . (5.6)

Strategiile optime X şi Y , care se numesc soluţii ale jocului, au


proprietatea că:
F ( X , Y ) ≤ F ( X , Y ) ≤ F (X , Y ) pentru ∀X ∈ A , ∀Y ∈ B . (5.7)
Existenţa lor este asigurată de teorema lui Neumann.
Se numeşte valoare a jocului numărul v = F ( X , Y ) , ce reprezintă câştigul
maxim posibil pentru jucătorul A, dacă B joacă raţional. În caz contrar, A va
câştiga mai mult.
Sunt posibile următoarele trei situaţii: v > 0 (câştig mediu net pentru A);
v < 0 (pierdere medie netă pentru A); v = 0 (joc imparţial).
Principalele metode de rezolvare ale unei probleme din teoria jocurilor cu
strategie mixtă sunt: cea algebrică; a aproximaţiilor succesive; utilizarea
programării liniare (prin intermediul unei perechi de programe duale).
Vom prezenta în continuare, pe scurt, doar ultima metodă. Astfel,
oricărui joc matricial i se poate asocia o pereche de programe duale şi reciproc
– oricărui program liniar i se poate asocia un joc matricial.
Din punctul de vedere al jucătorului A, se urmăreşte maximizarea valorii
v şi obţinerea vectorului (strategiei mixte) X = ( x1 , x2 ,..., xm ) ca soluţie a
programului liniar:
m n
v = ∑∑ cij ⋅ xi ⋅ y j = max
i =1 j =1
m

∑c
i =1
ij ⋅ xi ≥ v , 1 ≤ j ≤ n (5.8)
m

∑x
i =1
i = 1 , xi ≥ 0 , 1 ≤ i ≤ m

Din punctul de vedere al jucătorului B, se urmăreşte minimizarea valorii


v şi obţinerea vectorului (strategiei mixte) Y = ( y1 , y 2 ,..., y n ) ca soluţie a
programului liniar:
n m
v = ∑∑ cij ⋅ xi ⋅ y j = min
j =1 i =1
n

∑c
j =1
ij ⋅ y j ≤ v ,1≤ i ≤ m (5.9)

∑y
j =1
j =1, y j ≥ 0 ,1≤ j ≤ n

Este evident că al doilea program liniar (5.9) prezentat mai sus este
dualul primului program liniar (5.8).

7
Conf. dr. ing. Andrei Dumitrescu

Teste de autoevaluare (secţiunea 5.1)


1. Care este formularea tipică a unei probleme de teoria jocurilor?
2. Imaginaţi o situaţie concretă care poate fi modelată printr-un joc
împotriva Naturii.
3. Cum se defineşte strategia unui jucător în teoria jocurilor?
4. Explicaţi, utilizând câte un exemplu, diferenţa dintre un joc cu sumă
nulă şi un joc fără sumă nulă.
5. Ce reprezintă un joc matriceal? Indicaţi un exemplu concret.
6. În ce condiţii se poate spune că un joc matriceal este strict
determinat? Ce reprezintă strategiile pure?
7. Ce este un joc cu strategie mixtă? Indicaţi o aplicaţie a acestuia.
8. Cum poate fi asociată o problemă de programare liniară unui joc cu
strategie mixtă?

Problemă propusă (secţiunea 5.1)


Să se rezolve jocul matriceal caracterizat de următoarea matrice C a
câştigurilor pentru jucătorul A:
⎛ 7 −5 3 ⎞
⎜ ⎟
C= ⎜ 2 8 − 4⎟ .
⎜ −1 0 4 ⎟⎠

8
Bazele Ingineriei Sistemelor de Producţie 5. Teoria jocurilor. Teoria echipamentelor

5.2. Elemente de teoria echipamentelor


În această secţiune, vor fi prezentate succint elementele de bază din
teoria echipamentelor.
În condiţiile în care fiecare unitate (sistem) de producţie este dotată cu o
mare varietate de echipamente (utilaje, dispozitive, maşini, piese etc.), care
lucrează în condiţii diferite şi sunt caracterizate prin moduri foarte diverse de
comportare la uzură, s-au realizat intense cercetări pentru descoperirea unor
metode adecvate de menţinere a acestor echipamente în condiţii cât mai bune
de funcţionare. Astfel de cercetări au condus la constituirea unei noi teorii în
cercetarea operaţională – teoria echipamentelor, constituită ca o metodă de
rezolvare a problemelor legate de mentenanţa, repararea şi înlocuirea
echipamentelor (probleme ce depind de modul de comportare la uzură).
Una din principalele probleme ale teoriei echipamentelor, care va fi
abordată cu precădere în continuare, este cea a determinării duratei optime de
viaţă a unui echipament dat. Această problemă se poate rezolva aplicându-se
fie un model determinist, mai simplu, fie un model aleator.
Aplicarea teoriei echipamentelor în cadrul sistemelor de producţie are
drept scop final stabilirea unei anumite politici de mentenanţă, aprovizionare şi
înlocuire.
Politica de mentenanţă, aprovizionare şi înlocuire a echipamentelor
reprezintă, prin definiţie, ansamblul măsurilor luate pentru buna funcţionare
a echipamentelor (utilajelor, maşinilor etc.) din dotarea unei societăţi
(unităţi) de producţie.
Această politică, care trebuie să se bazeze exclusiv pe criterii de optim
tehnico-economic, se compune din următoarele acţiuni:
• întreţinerea curentă a echipamentelor;
• înlocuirea pieselor uzate (care se execută sistematic);
• repararea pieselor uzate;
• verificări periodice ale echipamentelor.
Pentru toate aceste acţiuni, este necesar să se stabilească intervalul optim
de timp la care ele se desfăşoară. Acest optim rezultă de regulă din condiţia
minimizării cheltuielilor aferente, combinată însă cu cea a maximizării
siguranţei în funcţionare (exploatare).

5.2.1. Problema timpului optim de înlocuire a unui


echipament – model determinist
Definiţie: Durata de viaţă a unui echipament, numită şi timp de înlocuire,
reprezintă intervalul de timp dintre momentul punerii sale în serviciu (în
funcţiune) şi cel al înlocuirii sale.
Definiţie: Durata economică de viaţă a echipamentului (timpul optim de
înlocuire) este cea corespunzătoare criteriului de optimizare ales, de obicei
cel al minimizării cheltuielilor totale (sau al maximizării profitului).
Considerăm întâi un model determinist discret, aplicabil în cazul unui
proces discret, caracterizat prin înlocuirea echipamentelor la anumite intervale
de timp. Acest model utilizează următoarele elemente de cost:

9
Conf. dr. ing. Andrei Dumitrescu

ƒ a − preţul de achiziţionare (cumpărare) al echipamentului;


ƒ ci − cheltuielile de utilizare a sa la începutul perioadei i;
ƒ vi − preţul său de vânzare la sfârşitul perioadei i.
Evaluarea costurilor ci şi vi se realizează la intervale de timp egale (o
săptămână, o lună, un an etc.), care definesc perioadele de timp i.
Se presupune, de asemenea că:
ƒ preţul de vânzare al unui echipament scade întotdeauna în timp,
pe măsură ce creşte durata sa de funcţionare, conform relaţiei:
v1 ≥ v2 ≥ … ≥ vn ≥ … ; (5.10)
ƒ cheltuielile de utilizare cresc odată cu durata de funcţionare, mai
ales datorită uzurii (ipoteză care însă nu este valabilă pentru orice echipament):
c1 ≤ c2 ≤ … ≤ cn ≤ …. (5.11)
Modelul de calcul prezentat nu este însă aplicabil dacă cele două ipoteze
(5.10) şi (5.11) de mai sus nu se verifică.
Dacă echipamentul este înlocuit la sfârşitul perioadei n, cheltuielile totale
medii (corespunzătoare unei perioade i, 1 ≤ i ≤ n) se pot calcula astfel:
1
x n = ( a + c1 + c 2 + ... + c n − v n ). (5.12)
n
Criteriul de optimizare considerat este minimizarea acestor cheltuieli,
adică: min [ x n ] = x nˆ , unde n̂ este durata optimă de viaţă a echipamentului
n

(exprimată prin numărul de perioade de timp de funcţionare a sa).


Pentru calculul mai rapid al cheltuielilor xn, în funcţie de xn-1, se poate
utiliza următoarea relaţie de recurenţă, ce se deduce uşor din (5.12):
1
xn+1 = (n ⋅ xn + cn+1 + vn − vn+1 ) (5.13)
n +1
Determinarea duratei optime, n̂ , se bazează pe utilizarea inegalităţilor:
x nˆ < v nˆ + c nˆ +1 − v nˆ +1 , (5.14)
care se obţine din condiţia: xnˆ < xnˆ+1 ;

x nˆ > v nˆ −1 + c nˆ − v nˆ , (5.15)
care rezultă din condiţia: xnˆ < xnˆ −1 .
Demonstrarea inegalităţilor (5.14) şi (5.15) este prezentată sintetic prin
relaţiile incluse mai jos:
(nˆ + 1) ⋅ xnˆ +1 = nˆ ⋅ xnˆ + cnˆ +1 + vnˆ − vnˆ +1 > (nˆ + 1) ⋅ xnˆ
• pentru (5.14) ;
⇒ nˆ ⋅ xnˆ + cnˆ +1 + vn) + vnˆ +1 > nˆ ⋅ xnˆ + xnˆ
nˆ ⋅ x nˆ = (nˆ − 1) ⋅ x nˆ −1 + c nˆ + v nˆ −1 − v nˆ
⇒ (nˆ − 1) ⋅ x nˆ −1 = nˆ ⋅ x nˆ − c nˆ − v nˆ −1 + v nˆ > (nˆ − 1) ⋅ x nˆ
• pentru (5.15) .
⇒ nˆ ⋅ x nˆ − c nˆ − v nˆ −1 + v nˆ > nˆ ⋅ x nˆ − x nˆ ⇒
⇒ c nˆ + v nˆ −1 − v nˆ < x nˆ

Dacă se defineşte şi următoarea mărime:


yn = vn+cn+1-vn+1 , (5.16)

10
Bazele Ingineriei Sistemelor de Producţie 5. Teoria jocurilor. Teoria echipamentelor

atunci relaţiile (5.14) şi (5.15) devin, respectiv:


x xˆ < y nˆ , x nˆ > y nˆ −1 .

Aplicaţia 5.2: Preţul de cumpărare al unui echipament este a = 1000 €.


Preţul de vânzare al echipamentului la sfârşitul a n săptămâni (perioade) de
funcţionare este (exprimat în €): vn = a / (n+1) .
Cheltuielile de utilizare a echipamentului aferente săptămânii n sunt
(exprimate în €): cn = 150 + 50n .
Se cere să se determine în a câta săptămână este indicat să se
înlocuiască echipamentul (durata economică a vieţii echipamentului, exprimată
în săptămâni), dacă se urmăreşte minimizarea cheltuielilor medii săptămânale.
Rezolvare: Se observă că: v1 > v2 > ... > vn >... ;
c1 < c2 <... < cn < ... .
Ca urmare, condiţiile (5.10) şi (5.11) sunt îndeplinite, iar cheltuielile
totale medii pe o perioadă i, 1≤ i ≤ n, în cazul înlocuirii la sfârşitul săptămânii
n, se pot calcula conform modelului prezentat, utilizând relaţia (5.12) pentru x1
şi relaţia de recurenţă (5.13) pentru celelalte valori xn, dacă n ≥ 2:
1
x1 = ⋅ (a + c1 − v1 ) = 1000 + 200 − 500 = 700
1
1 700 + 250 + 500 − 333
x2 = ⋅ (1 ⋅ x1 + c2 + v1 − v2 ) = = 558,5
2 2
1 2 ⋅ 558 + 300 + 333 − 250
x3 = ⋅ ( 2 ⋅ x 2 + c 3 + v 2 − v3 ) = = 500
3 3
…………………………………………………………
Rezultatele complete ale calculului mărimilor vn, cn şi xn, pentru
1 ≤ n ≤ 9, sunt indicate în tabelul 5.1.
Tabelul 5.1.
n 1 2 3 4 5 6 7 8 9
cn 200 250 300 350 400 450 500 550 600
vn 500 333 250 200 167 143 125 111 100
xn 700 558 500 475 467 468 475 486 500
yn 417 383 400 438 474 518 564 611 659

Observând valorile obţinute pentru xn, rezultă: x5 = min ( xn ) = 467 € ,


1≤ n ≤9

deci durata optimă este: n̂ = 5 săptămâni.


Pentru a rezolva mai rapid problema, se pot utiliza inegalităţile (5.14) şi
(5.15) de mai sus, introducând în tabelul 5.1 şi mărimea yn.
Valoarea optimă, n̂ , se obţine comparând, pentru fiecare perioadă n, xn
cu yn şi yn-1. Astfel, ne putem opri cu calculul la nˆ = 5 , pentru care:
xn = 467 < yn = 474, xn = 467 > yn-1= 438 (şi nu la n =9).

Pentru cazul unui model (proces de înlocuire al unui echipament)


determinist continuu, se consideră că echipamentul considerat poate fi înlocuit

11
Conf. dr. ing. Andrei Dumitrescu

la orice moment. Un astfel de proces de înlocuire este caracterizat de


următoarele elemente de cost:
ƒ A − preţul de achiziţionare al echipamentului,
ƒ β(t) − costul cumulat de utilizare al echipamentului (incluzând
reparaţiile şi mentenanţa) până la momentul t,
ƒ α(t) − preţul vânzare al echipamentul la momentul t.
Modelul presupune, în mod analog cu modelul discret prezentat anterior,
că funcţia β(t) este crescătoare şi derivata sa este:
β’(t) = b(t) ≥ 0 , (5.17)
iar funcţia α(t) este descrescătoare şi derivata sa este:
α’(t) = a(t) ≤ 0. (5.18)
În plus, există inegalităţile (pentru t = 0):
α(0) ≤ A , β(0) ≥ 0 . (5.19)
Dacă echipamentul considerat iese din serviciu la momentul t = T,
cheltuiala totală aferentă este dată de relaţia:
p(T) = A + β(T) - α(T) . (5.20)
În schimb, cheltuiala medie (cea pe care dorim să o minimizăm), pentru
acelaşi moment T, se determină astfel:
x(T) = p(T)/T . (5.21)
Dacă se consideră drept criteriu de optimizare minimizarea cheltuielilor
medii şi se notează cu T̂ valoarea optimă a timpului de înlocuire (durata
optimă de viaţă) al echipamentului, aceasta se obţine din condiţia de minim
pentru funcţia x(T): min x(T).
Această condiţie se obţine pentru x’(T) = 0, ecuaţie a cărei soluţie este
T . Efectuând derivarea funcţiei x(T), din ecuaţia (5.21) rezultă succesiv:
[p’(T) T – p(T)] / T2 = 0 ⇒ [β’(T) - α’(T)] T - β(T) + α(T) – A = 0 ⇒
⇒ b(T) – a(T) = [A + β(T) - α(T)] / T ⇒ b(T) – a(T) = x(T) .
Dacă b’(T) > 0 şi a’(T) < 0, rezultă că:
p”(T) = b’(T) - a’(T) > 0 , (5.22)
iar soluţia T a ecuaţiei x’(T) = 0 este un punct de minim, deci corespunde
duratei optime T̂ .
Ca modele pentru funcţiile β(t) şi α(t), s-au propus funcţii exponenţiale,
liniare sau liniare pe domenii (de exemplu, pentru α(t), α(t)=0 pentru t > ao).

Aplicaţia 5.3: Preţul de achiziţie al unui echipament este A = 1000 €.


Costul cumulat de utilizare este dat de funcţia următoare: β(t) = B t2 / 2 ,
unde B = 20 €/an/an. Echipamentul nu poate fi vândut, deoarece preţul de
vânzare în orice moment t este zero [ α(t) ≡ 0 ]. Se cere să se determine durata
optimă de viaţă a echipamentului, T̂ .
Rezolvare: Se determină funcţiile: a(t) = α’(t) ≡ 0 ; b(t) = β’ (t) = B t ;
p(T) = A + 0,5 B T2 ; x(T) = [ A + 0,5 B T2 ] / T .

12
Bazele Ingineriei Sistemelor de Producţie 5. Teoria jocurilor. Teoria echipamentelor

Se rezolvă apoi ecuaţia x’(T) 0, echivalentă cu b(T) – a(T) = x(T).


Pentru cazul studiat, rezultă succesiv:
b(T) = x(T) ⇒ B T = [A + 0,5 B T2] / T ⇒
⇒ B T2 = A + 0,5 B T2 ⇒ A = 0,5 B T2 ,
iar soluţia aplicaţiei este:
2⋅ A 2 ⋅1000
T = = = 10 ani .
B 20
Aceeaşi soluţie se obţine şi dacă se calculează direct derivata lui x(T):
x’(T) = [ (B T) T - (A + 0,5 B T2) ] / T2 = (0,5 B T2 - A) / T2 ...
Deoarece p”(T) = b’(T) = B = 20 > 0, soluţia T este un punct de
minim, deci corespunde duratei optime T̂ . Ca urmare Tˆ = 10 ani.

Aplicaţia 5.4 (funcţii exponenţiale): Costul cumulat de utilizare şi preţul


de vânzare ale unui echipament sunt date respectiv de funcţiile:
β(t) = d (ekt – 1) , α(t) = A e-ct , unde c, d, k > 0,
iar A > d este preţul de achiziţie al echipamentului. Să se determine ecuaţia a
cărei soluţie este durata optimă de viaţă a echipamentului, T̂ .
Rezolvare: Se obţin întâi funcţiile:
a(t) = α’(t) = - c A e-ct < 0 ; b(t) = β(t) = k d ekt > 0 ;
p(T) = A + d (ekT – 1) – A e-cT ; x(T) = [A (1 - e-cT) + d (ekT – 1)] / T.
Ecuaţia a cărei soluţie poate fi durata optimă este:
b(T) – a(T) = x(T) ⇒
⇒ k d ekT + c A e-cT = [ A (1 - e-cT) + d (ekT – 1) ] / T ⇒
⇒ d (k T ekT + 1 - ekT) = A (1 - e-cT- c T e-ct) ⇒
⇒ d / A = [e-cT (1 + c T) – 1 ] / [ekT (1 – k T) – 1 ] .
Pentru ca soluţia ecuaţiei de mai sus să fie durata optimă de viaţă a
echipamentului studiat, trebuie îndeplinită condiţia:
p”(T) = k2 d ekt + c2 A e-ct > 0.

5.2.2. Modele aleatoare discrete pentru determinarea


duratei optime de viaţă a unui echipament
În cazul unui astfel de model, durata de viaţă a unui echipament se
defineşte ca fiind intervalul de timp T, dintre punerea sa în serviciu şi
apariţia unei avarii grave.
Mărimea T este definită ca o variabilă aleatoare discretă, ce poate lua
valorile 0, 1, …, i, …, cu probabilităţile pi, care reprezintă probabilitatea de
avariere a echipamentului în perioada (ziua, luna, anul etc.) i. Aceste
probabilităţi prezintă proprietăţile:

pi > 0 , ∑p
i =0
i = 1. (5.23)

13
Conf. dr. ing. Andrei Dumitrescu

Echipamentele pot fi considerate nereparabile (consumabile), dacă odată


defecte nu mai este posibilă repararea lor, sau nu, în caz contrar. Se pot, de
asemenea, face delimitări între avariile majore şi cele minore.
De asemenea, modelul se poate completa prin introducerea unei limite a
duratei de viaţă (funcţionare) a echipamentului, τ (practic, se impune condiţia:
T ≤ τ), care ar putea corespunde uzurii sale morale.
Se defineşte siguranţa în funcţionare a echipamentului ca fiind
probabilitatea de funcţionare fără avarii pentru un interval de timp dat.
Această probabilitate se mai numeşte probabilitate de supravieţuire şi se
notează Ui. Astfel, dacă se consideră perioada 0 - i,

U i = P (T > i ) = ∑p
j = i +1
j . (5.24)

Din relaţia de definiţie de mai sus, rezultă imediat:


pi = Ui-1 – Ui . (5.25)
Se defineşte apoi riscul de avarie (numit şi nesiguranţă) ca fiind
probabilitatea de apariţie a unei avarii în primele i perioade de funcţionare:
i
Fi = P(T ≤ i ) = ∑ p j = 1 − U i . (5.26)
j =0

Se defineşte, de asemenea, rata avariilor în cursul perioadei i, ri, ca fiind


probabilitatea condiţionată de a avea o avarie în perioada i, dacă
echipamentul depăşeşte „vârsta” i-1 (T > i-1):
P(i − 1 < T ≤ i ) p
ri = P(i − 1 < T ≤ i T > i − 1) = = i . (5.27)
P(T > i − 1) U i −1
Din relaţiile de mai sus rezultă:
i i −1
U i = ∏ (1 − rj ), pi = ri ∏ (1 − rj ) . (5.28)
j =1 j =1

Modul de variaţie tipic al mărimilor Ui şi ri este ilustrat în figura 5.1. În


această figură, se disting următoarele trei perioade principale în „viaţa” unui
echipament: I – perioada de rodaj (caracterizată printr-o rată ridicată a
avariilor, datorate defectelor de fabricaţie); II – perioada de funcţionare
normală; III – perioada de uzură avansată (caracterizată de o rată a avariilor cu
creştere continuă).
Ui, ri

ri

Ui

Perioada Perioada Perioada


I II III
0 t
Fig. 4.1. Curba de uzură a unui echipament

14
Bazele Ingineriei Sistemelor de Producţie 5. Teoria jocurilor. Teoria echipamentelor

Dacă rata avariilor este constantă (ri = r = constant), aplicând relaţiile


prezentate rezultă:
U i = (1 − r ) i , p i = r (1 − r ) i −1 . (5.29)
În acest caz, durata de viaţă, T , este caracterizată printr-o lege de
repartiţie geometrică.
Dacă rata avariilor, ri, este crescătoare, pot fi aplicate următoarele legi de
distribuţie pentru variabila aleatoare T:
• legea binomială:
pi = Cni p i (1 − p) n−1 , n ∈ Ν, n > 0, 0 < p < 1, i ≥ 0 , (5.30)
• legea lui Poisson:
pi = λi e − λ / i !, λ > 0, i ≥ 0 . (5.31)
Durata medie a vieţii echipamentului considerat reprezintă, de fapt,
valoarea medie a variabilei aleatoare T:
∞ ∞
T = ∑ i ⋅ pi = ∑ U i . (5.32)
i =1 i =0

Corespunzător ratei avariilor, se determină o rată de [re]aprovizionare,


Ri, care reprezintă necesarul de aprovizionat / reaprovizionat pentru perioada i,
în funcţie de necesităţile de înlocuire a echipamentelor uzate.
Se poate, de asemenea, defini o politică de [re]aprovizionare, în
următoarele variante:
• înlocuirea după vârstă, care constă în înlocuirea echipamentului în caz
de avarie sau dacă a ajuns la vârsta limită τ, ceea ce implică
determinarea valorii optime a lui τ, τˆ , din condiţia minimizării
cheltuielilor;
• înlocuirea în bloc, care constă în înlocuirea la apariţia avariei sau la
momentele de timp τ, 2τ, ..., kτ, unde k ≥ 1;
• înlocuirea periodică cu o „reparaţie minimă” a avariei, care constă în
înlocuirea periodică la momentele kτ, iar dacă apare o avarie în
intervalul (k-1)τ ≤ t ≤ kτ, se va efectua o numai o „reparaţie minimă”.
În încheiere, precizăm că un model aleator discret se poate extinde la
unul continuu, cu ajutorul noţiunii de densitate de probabilitate.

Teste de autoevaluare (secţiunea 5.2)


1. Care este semnificaţia noţiunii de echipament în teoria
echipamentelor?
2. Cum se defineşte durata optimă de viaţa a unui echipament? Pe baza
cărui criteriu se determină această durată?
3. Care este criteriul de optimizare utilizat în teoria echipamentelor?
4. Descrieţi pe scurt algoritmul de determinare a duratei optime de viaţă
a unui echipament utilizând un model determinist discret.

15
Conf. dr. ing. Andrei Dumitrescu

5. Când credeţi că se foloseşte un model discret şi când unul continuu


în teoria echipamentelor? Exemplificaţi.
6. Care este avantajul utilizării, în teoria echipamentelor, a unui model
aleator în locul unui model determinist?
7. Cum se defineşte siguranţa în funcţionare a unui echipament? Dar
riscul de avarie?
8. Care sunt variantele posibile ale unei politici de aprovizionare?

Probleme propuse (secţiunea 5.2)


1. Preţul de achiziţionare al unui echipament este a = 1500 lei (noi).
Preţul de vânzare al echipamentului la sfârşitul a n ani de funcţionare este:
vn = 1000 / n (exprimat în lei noi) .
Cheltuielile de utilizare a echipamentului aferente anului n sunt:
cn = 100 + 30 n (exprimat în lei noi) .
Se cere să se determine în a câtelea an este indicat să se înlocuiască
echipamentul (durata economică a vieţii echipamentului, exprimată în ani),
dacă se urmăreşte minimizarea cheltuielilor medii anuale.
2. Preţul de achiziţie al unui echipament este A = 250 lei (noi). Costul
cumulat de utilizare este dat de funcţia următoare:
β(t) = 10 t2 + 13 t (exprimată în lei) .
Echipamentul nu poate fi vândut, deoarece preţul de vânzare în orice
moment t este zero. Se cere să se determine durata optimă de viaţă a
echipamentului, T̂ .

16
Bazele Ingineriei Sistemelor de Producţie 5. Teoria jocurilor. Teoria echipamentelor

Bibliografie
1. Baciu, A., Pascu, A., Puşcaş, E., Aplicaţii ale cercetării operaţionale,
Editura Militară, Bucureşti, 1988.
2. Bărbatu, Gh., Ionescu, V., Cercetarea operaţională în întreprinderile
industriale, Editura Tehnică, Bucureşti, 1981.
3. Dumitrescu, A., Bazele ingineriei sistemelor, Editura Universităţii
din Ploieşti, 2005.
4. Dumitrescu, I., ş.a., Aplicaţii inginereşti ale calculatoarelor, Vol. 2 –
Optimizări, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976.
5. Maliţa, M., Zidăroiu, C., Matematica organizării, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1971.
6. Nica, V., Ciobanu, Gh., ş.a., Cercetări operaţionale, Vol. I, Ed.
Matrix Rom, Bucureşti, 1998.
7. Oprişan, Gh., Simion, E., Elemente de cercetări operaţionale şi
criptologie, Editura Politehnica Press, Bucureşti, 2002.
8. Rendi, Dorina-Marieta, Metode ale cercetării operaţionale:
programare liniară, teoria jocurilor, teoria grafurilor, Editura
Orizonturi Universitare, Timişoara, 2002.
9. Saaty, T.L., Mathematical Methods of Operational Research,
McGraw Hill, 1959.
10. Vrânceanu, Gh., Mititelu, Şt., Probleme de cercetare operaţională,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1978.

Soluţiile problemelor propuse


Secţiunea 5.1
Strategia optimă pentru jucătorul A este a3, iar pentru jucătorul B, b3.
Jocul nu este strict determinat (C nu prezintă punct de echilibru).

Secţiunea 5.2
1. Timpul optim de înlocuire este: n̂ = 9 ani.
2. Durata optimă de viaţă este: T̂ = 5 ani.

17