ANDRONIE IOANA CRISTINA

BUNĂSTAREA
ANIMALELOR
- NOTE DE CURS -

2016

1
1. Introducere
1.1. Etimologia bunăstării
1.2. Importanţa bunăstării animalelor
1.2.1. Motivația etică a bunăstării animalelor
1.2.2. Motivația politică a bunăstării animalelor
1.2.3. Motivația economică a bunăstării animalelor
1.2.4. Motivația socială a bunăstării animalelor
2. Istoricul relaţiilor dintre om şi bunăstarea
2.1. Înţelegerea raporturilor om-animale
2.2. Interrelaţiile dintre oameni şi animale
3. Etica bunăstării animalelor
3.1. Introducere în etica bunăstării animalelor
3.2. Aplicarea eticii bunăstării animalelor
3.3. Etica utilizării animalelor folosite în scopuri stiintifice sau alte scopuri experimentale

4. Rolul profesiei veterinare şi a medicului veterinar în bunăstarea animalelor

5. Bunăstarea animalelor
5.1. Conceptul de bunăstarea animalelor
5.2. Teorii ştiinţifice ce definesc bunăstarea animalelor
5.2.1. Teoria antropocentrică
5.2.2. Teoria patocentrică
5.2.3. Teoria zoocentrică
5.2.4. Teoria biocentrică
5.2.5. Teoria ecocentrică
5.3. Clasificarea și nivelul de evaluare al bunăstării animalelor
5.3.1. Nivelul de apreciere al bunăstării animalelor pe baza sistemelor numerice
integrative
5.3.2. Nivelul de apreciere al bunăstării animalelor pe baza celor ”5 necesități” ale
animalelor
5.3.3. Măsurarea bunastarii animalelor de ferma
5.3.4. Evaluarea bunăstării animalelor şi sistemul HACCP
5.4. Evaluarea bunăstării în practică
6. Aspecte primare ale bunăstării animalelor de fermă

2
6.1. Identificarea cauzelor principale ale deprecierii nivelului de bunăstare al animalelor în
sistemul intensiv și extensiv de creștere

6.2. Bunăstarea animalelor de muncă

6.2.1. Bunăstarea ecvideelor de muncă

6.2.2. Bunăstarea rumegătoarelor de muncă

6.2.3. Bunăstarea elefanților

6.2.4. Bunăstarea câinilor utilitari

6.2.5. Solutii pentru bunastarea animalelor de muncă

6.3. Bunăstarea animalelor de companie

6.4. Buăstarea animalelor sălbatice

6.5. Bunăstarea animalelor pe timpul transportului

6.5.1. Stresul animalelor în timpul transportului

6.5.2. Spaţiul şi separarea în autovehicul

6.5.3. Particularitati ale bunăstării anumitor specii pe timpul transportului

6.5.4. Consecințele transportului animalelor

3
 1. INTRODUCERE

Bunăstarea animalelor astăzi, prezintă încă aspecte neclare, abordări diferite, începând
cu definirea acesteia şi continuând cu măsurile practice ce se impun pentru fiecare specie şi
categorie de vârstă a animalelor. Există cercetări referitoare la interrelaţiile dintre animale şi
mediul lor de viaţă, la diferitele faze ale adaptării animalelor la mediul aflat într-o continuă
schimbare (stres, acomodare, aclimatizare, etc.), la comportamentul normal şi simţămintele
animalelor. Sunt încă contradicţii referitoare la conceptul de conservare a vieţii animalelor
sălbatice, drepturile animalelor, obligaţiile oamenilor faţă de acestea şi bunăstarea animalelor,
motive pentru care este important să se cunoască cum poate fi folosit cuvântul bunăstare şi
cum este legat acesta de problemele morale (Broom 1989).

1.1. Etimologia bunăstării

Bunăstarea animalelor, etimologic, derivă de la cuvântul engelzesc welfare, prin care
se înţelege calitatea vieţii animalelor. Termenul de bunăstare se referă la starea animalului şi
nu la modul de îngijire a lui de către om. Aceeaşi terminologie se întâlneşte şi în alte limbi
europene bien-être (franceză), wohlergehen (germană), benessere (italiană), bienstar
(spaniolă), blagosostoianie (rusă), etc. În ţara noastră terminologia de bunăstare este acceptată
oficial şi folosită în toate actele normative.
Cercetători din domeniul bunăstării animalelor din ţările ce folosesc limba engleză ca
limbă oficială, consideră relaţia dintre termenii welfare și well-being ca fiind de sinonimie
perfectă, de multe ori însă făcâdu-se o distincţie clară între aceştia. Există astfel, mai multe
puncte de vedere referitoare la semnificaţia celor două cuvinte: folosirea cuvântului well-
being în a descrie starea animalelor, calitatea vieţii acestora şi cuvântul welfare pentru a
descrie problemele sociale şi etice legate de acestea. Un alt punct de vedere este acela că
welfare se referă la calitatea vieţii animalelor pe termen lung, respectiv well-being la calitatea
vieţii animalelor pe termen scurt cu referire în special la stările psihice ale acestora. În
Europa, este folosit exclusiv termenul welfare, deoarece acesta este deja consacrat prin
numeroasele lucrări ştiinţifice şi acte normative în domeniu, chiar şi în titulatura organizaţiilor
de protecţie a animalelor, în timp ce în Statele Unite s-a renunţat la termenul welfare în
favoarea lui well-being.

4
 În Europa continentală pentru a descrie necesitatea păstrării bunăstării animalelor se
foloseşte și sintagma de protecţie a animalelor care asigură implicit bunăstarea acestora şi
vizează asigurarea unui mediu corespunzător, asigurarea stării de sănătate și manifestarea
comportamentelor naturale.

1.2. Importanţa bunăstării animalelor

Importanţa bunăstării animalelor rezidă dintr-o motivaţie etică, politică, socială şi una
economică.
1.2.1. Motivația etică a bunăstării animalelor
Acesta, are la bază asemănările de ordin biologic dintre animalele superioare şi
oameni sub aspect structural, funcţional şi comportamental. S-a demonstrat că unele funcţii
vitale cum ar fi metabolismul, respiraţia, circulaţia sanguină, sunt comune atât la om cât şi la
animalele superioare; mecanismele stresului şi durerii, sunt aproape identice, iar reactivitatea
faţă de factorii de mediu este asemănătoare.

1.2.2. Motivaţia politică a bunăstării animalelor

Rezultă atât din orientarea opiniei publice în direcţia protecţiei animalelor cât şi din
opţiunea ţării noastre de aderare la Uniunea Europeană.
În cadrul Uniunii Europene, în anul 1980 a luat fiinţă Eurogrupul pentru Bunăstarea
Animalelor, care are rolul de a recepţiona, prelucra şi transmite părerile opiniei publice
privind bunăstarea animalelor de la organizaţiile teritoriale, către Comisia Europeană,
Consiliul de Miniştri şi Consiliul Europei, în vederea perfecţionării legislaţiei, monitorizării
respectării normelor şi asigurării asistenţei tehnice. Activitatea Eurogrupului este sprijinită de
Intergrupul pentru Bunăstarea şi Conservarea Animalelor format din persoane cu orientări
politice diferite, interesate însă să susţină iniţiativele legislative privind bunăstarea şi protecţia
animalelor.
Obiectivul iniţial al politicilor europene privind bunăstarea animalelor a fost lărgit la o
altă dimensiune începând cu 1999 o dată cu semnarea Tratatului de la Amsterdam (extinderea
Uniunii Europene). Prin acesta au fost stabilite reguli de bază pentru acţiunile Uniunii
Europene privind bunăstarea animalelor prin „Protocolul privind Protecţia şi Bunăstarea
Animalelor”. Acesta recunoaşte că animalele sunt „fiinţe simţitoare” şi obligă instituţiile
europene să acorde atenţie deplină cerinţelor bunăstării animalelor când formulează şi
implementează legislaţia Comunităţii. Protocolul relevă faptul că acesta trebuie realizat ” în
timp ce respectă prevederile legislative sau administrative şi obiceiurile Statelor membre

5
privind ritualurile religioase, tradiţiile culturale şi moştenirea regională”. Acest fapt reflectă
voinţa puternică a Statelor membre de a menţine „diversitatea „ lor în legătură cu toate
evenimentele tradiţionale în timp ce animalele sunt implicate, cum este „lupta cu taurii –
corida”. În acest caz Statele membre menţin responsibilitatea lor completă în urmărirea
orcărui act de cruzime faţă de animale şi de a răspunde deplin la problemele cetăţenilor.
Obligaţia pentru bunăstarea animalelor va fi reţinută în schiţa Constituţiei pentru Europa.
Standardele bunăstării animalelor adoptate de Uniunea Europeană, indică creşterea
importanţei acordate acesteia la nivelul Comunităţii, devenind în acelaşi timp o problemă de
mare interes public. De exemplu astăzi în Uniunea Europeană viţeii în vârtă de peste 8
săptămâni trebuie să fie menţinuţi în grupuri iar legarea şi folosirea botniţei sunt interzise;
scroafele gestante nu mai pot fi cazate în boxe individuale, iar cuştile pentru găinile ouătoare
fără dotările corespunzătoare (stinghii, baie de nisip, suprafaţă pentru tocirea ghearelor) au
dispărut începând cu anul 2012. Animalele pot fi transportate cu autovehiculele cel mult 8 ore
sau pot călătorii în vehicule special echipate pe distanţe mai mari şi dacă au apă şi furaje în
cantităţi suficiente. În abatoare sunt stabilite cerinţe specifice de bunăstare pentru
managementul animalelor, asomarea şi tăierea lor. Sunt stabilite de asemenea reguli specifice
pentru bunăstarea animalelor folosite în scopuri ştiinţifice sau alte scopuri experimentale.
Alte iniţiative ale Comisiei se referă la Directiva privind protecţia găinilor ouătoare
(EEC, 74/1999; 4/2002) şi la cea pentru suine (EEC, 630/1999; 88/2001; 93/2001) care includ
o serie de sarcini pentru aceasta, cum ar fi investigarea tehnicilor noi de fermă şi colaborarea
cu forurile superioare pentru obţinerea consensului politic privind bunăstarea animală;
evaluarea impactului economic al măsurilor adoptate privind comerţul global şi pentru crearea
unui sistem de marcare pentru ouă care permit consumatorilor să recunoască sistemele de
ferme aplicate.
Elementele de bază ale propunerilor Comisiei Europene sunt date atât de Comitetul
ştiinţific privind sănătatea şi bunăstarea animalelor al Agenţiei Europene pentru Siguranţa
Alimentelor (EFSA) cât şi de experienţa statelor membre, în scopul întăririi regulilor de
bunăstare a animalelor. Printre iniţiativele Comisiei amintim rapoartele inspecţiilor efectuate
de Oficiul Alimentar şi Veterinar al Comisiei (FVO); rezultatele studiilor socio-economice
privind impactul posibil atât asupra pieţei interne cât şi a celei externe; informaţiile oficiale
date de organizaţiile agricole şi organizaţiile pentru protecţia animalelor. Datele colectate de
la autorităţile competente din Statele membre privind întărirea legislaţiei, din rapoartele
efectuate de FVO şi de la organizaţiile non-guvernamentale constituie în prezent un
instrument valoros pentru determinarea întăririi legislaţiei şi pentru iniţiativele viitoare ale

6
Comisiei. Extinderea Uniunii Europene asigură o oportunitate pentru avansarea bunăstării
animalelor şi în ţările care aderă. În acest context FVO efectuează un număr de misiuni de
pre-aderare pentru ţările candidate, în paralel cu oficiul TAIEX, care evaluează bunăstarea
animalelor şi regulile sale de bunăstare a animalelor care vor devenii aplicabile în noile State
membre la momentul aderării.
Astăzi, în ţările comunităţii europene, există diferite modalităţi de colaborare între
structurile parlamentare, politice şi organizaţiile civice în ceea ce priveşte bunăstarea
animalelor.
Spre exemplu în Marea Britanie, de bunăstarea animalelor se ocupă în primul rând
Departamentul pentru Mediu, Alimentaţie şi Afaceri Rurale (DEFRA), care implementează o
serie de măsuri politice cu scopul de a îmbunătăţii bunăstarea animalelor de fermă. Aceste
măsuri includ stabilirea standardelor legislative, schiţarea codurilor de practică (figura) pentru
producători şi toţi cei implicaţi în industriile animale, monitorizarea şi întărirea standardelor
de bunăstare prin Serviciul Veterinar de Stat (SVS), furnizarea informaţiei şi sfaturile privind
bunăstarea animalelor şi susţinerea pentru Consiliul pentru Bunăstarea Animalelor de Fermă
(FAWC, care avizează guvernul privind toate aspectele bunăstării animalelor de fermă). Pe
lângă acesta mai există Consiliului pentru Bunăstarea Animalelor de Companie şi Consiliul
pentru Proceduri Experimentale din care fac parte numai specialişti recunoscuţi şi multe alte
organizaţii care se ocupă de protecţia şi bunăstarea animalelor şi în care sunt angrenate atât
persoane fizice şi cât şi persoane juridice interesate în acest domeniu. Activitatea acestora
urmăreşte respectarea legislaţiei Uniunii Europene şi armonizarea legislaţiei interne cu cea
europeană. Directivele şi Reglementările Uniunii Europene elaborate în domeniul bunăstării
animalelor de fermă, s-au bazat în principal pe rapoartele existente ale comitetelor ştiinţifice
(Comitetul Ştiinţific Veterinar secţia bunăstarea animalelor şi succesorul său Comitetul
Ştiinţific privind Sănătatea şi Bunăstarea Animalelor) din Marea Britanie (legislaţia existând
înaintea legislaţiei UE) şi pe contribuţiile oamenilor de ştiinţă din ţările Uniunii Europene.
Prin Actul Agriculturii, legislaţia principală responsabilă de bunăstarea şi protecţia
animalelor din Marea Britanie şi Reglementarea Bunăstării Animalelor de fermă, fermierii şi
toţi cei care participă la îngrijirea animalelor sunt obligaţi să fie familiarizaţi şi să aibă acces
la recomandările (codurilor de practică) stabilite. Aceste coduri sunt disponibile pentru
păsările domestice, bovine, ovine, suine, caprine, leporide, ele nu stabilesc cerinţe statutare şi
sunt revizuite periodic. Deşi scopul principal al codurilor de bunăstare este de a încuraja
fermierii să adopte standardele superioare de creştere a animalelor, ele sunt folosite şi pentru
susţinerea cerinţelor legislative.

7
 1.2.3. Motivaţia economică a bunăstării animalelor
Este în permanentă creştere în ţările Europei ca urmare a interesului manifestat de
către fermieri faţă de tehnologiile noi, rentabile şi competitive sub aspect economic, care
constituie alternative ale celor convenţionale de tip intensiv-industrial. Tehnologiile europene
de producţie agricolă s-au concentrat pe probleme ca furnizarea, preţul şi competiţia. Aceste
probleme nu par în prezent să fie foarte importante pentru mulţi consumatori europeni, însă în
perioada anilor 1950-1960 disponibilitatea alimentelor la preţuri permisibile a fost o
provocare reală în Europa. În acelaşi timp în fermele de animale au fost introduse tehnici noi
care au permis creşterea unui număr mai mare de animale (sistemul intensiv-industrial) şi cu o
productivitate mai productiv.
Astăzi fermele de animale pare să nu mai fie privite de către consumatorii europeni ca
un mijloc simplu de producere a alimentelor ci ca mijloace fundamentale pentru alte scopuri
sociale cheie cum ar fi siguranţa şi calitatea alimentelor, protecţia mediului, dezvoltarea rurală
şi conservarea terenurilor.
De-a lungul timpului crizele apărute în agricultura europeană datorate BSE, dioxinei şi
febrei aftoase, nu au schimbat atitudinea consumatorilor faţă de animalele de fermă dar au
mărit presiunea publică pentru reforme mai largi şi mai rapide în ceea ce privesc sistemele de
creştere a animalelor. Cercetările actuale arată că animalele care sunt bine tratate şi manifestă
un comportament natural sunt mai sănătoase decât animalele tratate prost. Ca urmare în
prezent iniţiativele ştiinţifice se concentrează pe bunăstarea animalelor ca pe un constituent
activ al sănătăţii animale mai precis pe condiţiile extreme din fermă ce pot constitui o sursă de
boală a animalelor. Ca o consecinţă a acestei activităţi, vânzătorii cu amănuntul din toată
lumea recunosc din ce în ce mai mult bunăstarea animalelor ca un aspect formativ al imaginii
calităţii producţiei. Acest lucru creează în schimb o necesitate pentru alegerea sistemelor
sigure, de monitorizarea în acestea a statusului bunăstării animale şi asigurarea garanţiilor
privind condiţiile producţiei. Programele independente verificate privind bunăstarea animală
devin tot mai uzuale în toată lumea şi în particular în ţările dezvoltate. Astfel este o acceptare
tot mai largă a legăturii dintre bunăstarea animalelor şi sănătatea oamenilor şi prin extindere
chiar între bunăstarea animalelor şi siguranţa şi calitatea alimentelor.
Calea pentru recunoaşterea bunăstării animale ca un constituent al politicii alimentare
europene a fost stabilită în 2000 când Comisia Europeană a adoptat Foaia albă privind
Siguranţa Alimentelor. Abordarea integrată a siguranţei alimentelor în lanţul alimentar

8
acoperă toate stadiile producţiei şi furnizării, de la prodcţia primară, furajul animal, direct la
furnizarea alimentelor către consumatori sau altfel spus „ de la fermă la furculiţă”.
Managementul balanţei dintre competiţie, productivitate şi bunăstarea animalelor care
se ocupă cu creştea zilnică a dimensiunilor globale ale comerţului în agricultură, se realizează
prin creşterea aprecierii că standardele ridicate de bunăstare au un impact direct şi indirect
asupra siguranţei şi calităţii alimentelor. Apare astfel problema privind costurile suplimentare
potenţiale pentru producători, care rezultă din implementarea standardelor ridicate de
bunăstare a animalelor, costuri care dezavantajează din punct de vedere competitiv
producătorii Uniunii Europene faţă de produsele importate din ţările nemembre (terţe). De
asemenea consumatorii trebuie să înţeleagă că implementarea standardeleor superioare de
bunăstare a animalelor implică costuri suplimentare semnificative pentru producători şi
implicit preţuri mai mari la vânzare. În acest sens la iniţiativa OIE, Comunitatea Europeană a
început să negocieze standardele de bunăstare animală care să fie stabilite în acorduri
bilaterale între Uniunea Europeană şi ţările terţe furnizoare de animale şi produse animaliere.
În acest fel Comisia speră că includerea standardelor privind bunăstarea animalelor în
acordurile veterinare bilaterale aplicate în prezent sau care sunt negociate, vor avea un efect
pozitiv asupra bunăstării animale internaţionale.
În ţara noastră la momentul de faţă, motivaţia etică este mai puţin vizibilă în rândul
crescătorilor de animale, datorită nivelului redus de cunoaştere a bunăstării animalelor, a
dificultăţilor întâmpinate de aceştia în procesul de schimbare a tehnologiilor, a cunoşterii
condiţiilor de exprimare a potenţialului productiv al animalelor, a nivelului de finanţare, etc..

1.2.4. Motivația socială a bunăstării animalelor

Motivaţia socială îşi are originea în conştientizarea de către consumatori a faptului că
prosperitatea şi sănătatea lor depind de calitatea factorilor naturali ai mediului în care trăiesc
şi de siguranţa alimentelor pe care le consumă, care este în strânsă corelaţie cu nivelul
bunăstării animalelor de la care provin.

9
 2. ISTORICUL RELAŢIILOR DINTRE OM ŞI ANIMALE

Problema complexă a relaţiilor dintre om şi animale a fost abordată încă din cele mai
vechi timpuri. Dacă la începutul convieţuirii alături de animale, omul are faţă de acestea
sentimente religioase (tabuurile animaliere ale diferitelor triburi preistorice sau sistemul
religios zoomorfic al vechilor egipteni), pe parcursul timpului omul îşi schimbă atitudinea faţă
de animale, le domesticeşte şi le exploatează în interes propriu.

2.1. Înţelegerea raporturilor om-animale

Ideea existenţei unor similitudini între om şi animale apare atât în scrierile filozofilor
greci din antichitate, cât şi în Vechiul Testament.
Conceptul moralităţii faţă de animale revine în scrierile filozofilor europeni din
secolele XVIII-XIX. Ca reacţie a opiniei publice asupra acestei probleme, în această perioadă
apare mişcarea pentru bunăstarea animalelor. Încă de la începutul secolului XIX, în unele ţări
sunt adoptate norme juridice privind modul de tratare a animalelor şi sunt fondate numeroase
societăţi pentru bunăstare a animalelor.
În intervalul de timp scurs de la începutul secolului XIX şi până în anul 1960, cele mai
multe publicaţii privind bunăstarea animalelor se refereau la actele deliberate de cruzime
asupra animalelor sau la situaţiile în care necesităţile acestora erau ignorate în mod voluntar.
Legat de animalele de fermă, cele mai importante norme juridice din această perioadă erau
cele referitoare la tăierea/sacrificarea umanitară a animalelor şi la transportul acestora pe
distanţe mari.
Ca reacţie la adoptarea globală a sistemului intensiv, în 1964 a fost publicată cartea
Animal Machines – The New Factory Farming Industry, carte care a avut un efect marcant
asupra evoluţiei problemei bunăstării animalelor. Autorul cărţii, Ruth Harisson, critică
sistemul intensiv de creştere a animalelor practicat în Marea Britanie din diverse puncte de
vedere: utilizarea antibioticelor şi a hormonilor, programele intensive de furajare a animalelor,
cazarea acestora în spaţii complet izolate de mediul natural, restricţia spaţială aplicată
animalelor. În urma publicării acestei cărţi, guvernul britanic a dispus o anchetă asupra
sistemului naţional de creştere a animalelor. Rezultatele anchetei sunt sintetizate în raportul
întocmit de Brambell, raport care a adus o contribuţie importantă la dezvoltarea problemei

10
bunăstării animalelor. Astfel, în urma observaţiei făcute pe baza morfologiei, funcţiilor şi
comportamentului conform căreia animalele au aceleaşi simţăminte ca ale oamenilor, singura
diferenţă constând în intensitate, comisia de anchetă a introdus conceptul de bunăstare psihică
(alături de bunăstarea fizică). În legătură cu supradensitatea şi limitarea spaţială criticate de
Harrison, comisia de anchetă a ajuns la concluzia că „animalele trebuie să poată fără
dificultăţi să se ridice, să adopte decubitul, să se rotească, să-şi întindă membrele şi să
interacţioneze cu celelalte animale”. Raportul lui Brambell a introdus astfel multe dintre
conceptele care vor fi încorporate mai târziu în cele cinci „libertăţi” ale animalelor, document
elaborat în anul 1979 de către Consiliul de Bunăstare a Animalelor de Fermă (Farm Animal
Welfare Council), consiliu fondat la recomandarea aceleiaşi comisii a raportului Brambell.
Aceste cinci libertăţi sunt următoarele: libertatea de foame şi de sete (această condiţie
impunând asigurarea obligatorie a apei şi a furajelor corespunzătoare din punct de vedere
cantitativ şi calitativ); libertatea de disconfort (prin oferirea unor condiţii confortabile de
odihnă şi de adăpostire); libertatea de durere, injurie sau boală (condiţie asigurată prin
efectuarea unei profilaxii corespunzătoare, a unui diagnostic şi a unui tratament rapid şi
corect); posibilitatea efectuării comportamentului natural (prin asigurarea unui spaţiu
suficient, dar şi a companiei reprezentată de animalele din aceeaşi specie); libertatea de frică
şi de alte stări tensionate (prin asigurarea tuturor condiţiilor necesare evitării unor asemenea
situaţii).

2.2. Interrelaţiile dintre oameni şi animale

Sensul relaţiilor dintre om şi animale s-a schimbat radical odată cu semnarea

Protocolului 33 (anexă a Tratatului de la Amsterdam) de către ţările membre ale Uniunii
Europene. În acest act normativ se recunoaşte pentru prima dată că animalele sunt fiinţe vii
care au simţăminte (sentient beings) şi prezintă o valoare intrinsecă, pe lângă valoarea lor de
inventar pentru om. Se acceptă faptul că peştii nu suferă, dar au emoţii - motiv pentru care
omul va trebui să evite emoţiile negative ale acestora (să execute asomarea lor înaintea
prelucrării).
„Părţile contractante, dorind să asigure îmbunătăţirea protecţiei animalelor şi să
respecte bunăstarea animalelor ca fiinţe dotate cu simţăminte, convin asupra următoarelor
prevederi, care vor fi anexate Tratatului Comunităţii Europene: în formularea şi
implementarea politicilor agricole comune, transportului, pieţei interne europene şi a
politicilor de cercetare, Comunitatea Europeană şi statele membre vor acorda o deosebită

11
atenţie asigurării bunăstării animalelor, respectând totodată şi prevederile legislative, normele
administrative, precum şi obiceiurile religioase sau tradiţiile specifice din diversele state
membre”. (Protocolul 33, anexă la Tratatul Comunităţii Europene)
Interesul publicului european pentru problema bunăstării animalelor se dezvoltă după
1965, anul apariţiei Raportului Brambell, fapt relevat de aceea că, în 1979, are loc prima
Conferinţă Europeană de Bunăstare a Animalelor de Fermă. În ultimii 20 de ani, preocupările
legate de comportamentul animalelor şi de asigurarea bunăstării acestora ating cota maximă.
Numeroase guverne europene alocă fonduri bugetare considerabile pentru dezvoltarea
sistemelor alternativă de creştere a animalelor şi au loc, cu sprijinul instituţiilor UE,
numeroase conferinţe ştiinţifice pe tema protecţiei şi a bunăstării animalelor în ţări precum
Marea Britanie, Suedia sau Elveţia.
În S.U.A., interesul pentru bunăstarea animalelor cunoaşte o dezvoltare mai lentă.
Primele articole ştiinţifice americane referitoare la această problemă sunt publicate de F.M.
Loew în 1971, apoi de M.W. Fox în 1979 (citaţi de Rowan; A. N., O’Brien; H., Thayer; l,
Patronek; G. J.). Anul 1984 este marcat de apariţia cărţii lui M. W. Fox Farm Animals:
Husbandry, Behavior, and Veterinary Practice. Consiliul de Ştiinţe şi Tehnologii Agricole
(Council for Agricultural Science and Technology) publică în 1981 raportul intitulat Scientific
aspects of the welfare of food animals – raport care îşi propunea o prezentare a situaţiei din
teren, fără a aborda chestiunile etice. În ultimii ani au crescut presiunile consumatorilor şi
fermierilor americani pentru optimizarea nivelului de bunăstare a animalelor, fapt care a
generat dezbateri aprinse în lumea ştiinţifică americană.
Esenţa problemei bunăstării animalelor se rezumă la reglementarea prin legi, standarde
etc. a comportamentului faţă de animale şi a folosirii acestora în viaţa cotidiană. În acest
context, Consiliul Europei a aprobat 6 convenţii legate de bunăstarea animalelor.
Ca o recunoaştere a importanţei problemei bunăstării animalelor, în anul 1980 este
înfiinţat Eurogrupul pentru bunăstarea animalelor, organizaţie nonguvernamentală care
reprezintă „vocea unită” a tuturor organizaţiilor de bunăstare a animalelor. Iniţiativa fondării
acestui organism a avut-o organizaţia britanică Royal Society for the Prevention of Cruelty to
Animals (RSPCA). Scopul principal a fost acela de extindere a cadrului dezbaterii
problemelor legate de bunăstarea animalelor la nivel multinaţional. Această instituţie, cu
statut de observator pe lângă Consiliul Europei, are un rol complex care se referă la:
transmiterea presiunii legate de bunăstarea animalelor de la nivelul organizaţiilor naţionale la
principalele instituţii ale UE în scopul adoptării unei legislaţii noi, îmbunătăţite; menţinerea
presiunii pentru aplicarea riguroasă a legislaţiei indiferent de forma ei (directivă, decizie şi

12
reglementare); armonizarea punctelor de vedere ale organizaţiilor naţionale; campanii de
mediatizare a problemelor de bunăstare a animalelor pentru avertizarea populaţiei Europei;
asigurarea (la cerere sau din proprie iniţiativă) a informaţiilor şi datelor privind bunăstarea
animalelor la nivel naţional sau european, precum şi a sfaturilor de expert în problemele
tehnice şi legislative referitoare la bunăstarea animalelor.
Eurogrupul funcţionează în strânsă colaborare cu un alt organism, şi anume
Eurogrupul pentru protecţia vieţii sălbatice şi a animalelor de laborator (Eurogroup for
Wildlife and Laboratory Animals – EWLA), organism înfiinţat cu sprijinul fondului
comunitar.
Un alt organism european care se ocupă de problemele referitoare la protecţia şi
bunăstarea animalelor este Intergrupul pentru bunăstarea și conservarea animalelor. Acesta
este o structură guvernamentală aflată în subordinea Parlamentului European. Importanţa
bunăstării şi protecţiei animalelor a fost recunoscută şi de Oficiul Internațional de Epizootii
(OIE), care şi-a înfiinţat un Grup lucrativ permanent pe probleme de bunăstare a animalelor în
octombrie 2002. Printre problemele abordate se menţionează: bunăstarea animalelor în timpul
transportului acestora pe mare; bunăstarea animalelor în timpul transportului acestora pe
uscat; bunăstarea animalelor destinate abatorizării şi bunăstarea animalelor tăiate de
necesitate.
Trebuie făcută o diferenţă netă între susţinătorii bunăstării animalelor şi cei ai
drepturilor animalelor. Dacă unii consideră justă exploatarea animalelor cu condiţia ca aceasta
să fie raţională; alți susținători nu consideră corectă folosirea animalelor de către om şi afirmă
că relaţiile om - animale ar trebui să se rezume la situaţiile accidentale sau cele iniţiate de
către animal. „Avocaţii” drepturilor animalelor susţin şi apără drepturile fundamentale şi
inalienabile ale acestora: dreptul la libertate, dreptul de a nu suferi, de a nu simţi durere, de a
nu fi utilizate în scopuri științifice şi de a nu fi tăiate pentru consum.
Problema diferenţei între mişcarea pentru bunăstarea animalelor şi cea pentru
drepturile animalelor este abordată de Kim Bartlett, care afirma că: „Există într-adevăr o
diferenţă fundamentală între drepturile animalelor şi bunăstarea animalelor. Apărătorii
drepturilor animalelor argumentează că acestea au anumite drepturi pe care omul este dator să
nu le violeze, în timp ce apărătorii bunăstării animalelor acceptă exploatarea animalelor ca
fiind morală, atât timp cât acestea suferă cât mai puţin sau chiar deloc. În teorie, susţinătorii
bunăstării animalelor au în vedere diminuarea actelor de cruzime sau abuz faţă de animale cu
scopul micşorării suferinţei animalelor, în timp ce susţinătorii drepturilor animalelor se

13
focalizează asupra abolirii actelor de cruzime sau abuz faţă de animale, cu scopul eradicării
suferinţei acestora”.
Mişcarea pentru drepturile animalelor îl are ca pionier pe Salt, care propune o reformă
în abordarea relaţiilor dintre om şi animale. Apogeul mişcării este atins însă în 1975, odată ce
filozoful Peter Singer publică cartea Animal Liberation. Autorul cărţii este considerat
părintele mişcării moderne pentru drepturile animalelor, abordând majoritatea problemelor
critice din acest domeniu.
Alt reprezentant al mişcării pentru drepturile animalelor este filozoful Tom Regan,
care în cartea sa – The Case for Animal Rights – merge cu raţionamentul mai departe,
impunând vegetarianismul ca pe o obligaţie morală faţă de animale.
Mişcarea pentru drepturile animalelor reprezintă o poziţie extremistă. Negarea oricăror
relaţii între om şi animale nu este decât o soluţie naivă pentru abolirea suferinţei animalelor în
general şi a celor domestice în special. Aceste animale au evoluat mii de ani alături de om şi
întreruperea acestei legături este nu numai imposibilă, ci şi injustă deoarece ar genera
suferinţă animalelor.

14
 3. ETICA BUNĂSTĂRII ANIMALELOR

Etica, este o ramură a filozofiei deseori denumită “filozofie morală” care are în vedere
diferenţa dintre bine şi rău, potrivit şi nepotrivit şi cum AR TREBUI să ne comportăm şi să
trăim, este parte integrantă a vieţii de zi cu zi - activităţile noastre zilnice având un impact
asupra intereselor celorlalţi.
Etica este una din principalele ramuri ale filosofiei şi poate fi numită ştiinţa realităţii
morale; încearcă elucidarea problemelor morale printr-un demers cognitiv. Etica poate fi
înţeleasă de asemenea ca o filosofie asupra moralei, a binelui şi a răului, a datoriei.
Etica este definită ca "ştiinţa care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legăturile
lor dedezvoltare istorică, cu conţinutul lor de clasă şi cu rolul lor în viaţa socială; totalitatea
normelor deconduită morală corespunzătoare ideologiei unei clase sau societăţi".
Etica reprezintă forma de cunoaştere şi legitimare în conştiinţă prin intermediul
normelor şiimperativelor morale, a unor acte şi fapte omeneşti. Deşi înrudite, conceptele de
etică şi morală, au origini şi substanţe diferite: etica este teoria şi ştiinţa moralei, în timp ce
morala reprezintă obiectul de studiu al eticii.
Rolul eticii este să ajute oamenii şi instituţiile să decidă ce este mai bine să facă, pe ce
criterii să aleagă şicare le sunt motivaţiile morale în acţiunile lor. Unii consideră că etica, ca
ştiinţă, nu are utilitatedeoarece aceasta are un caracter normativ vizând conduita oamenilor,
neputându-i influenţa, în mod realla un comportament real.
Rolul eticii este să ajute oamenii să decidă ce este mai bine să facă, pe cecriterii să
aleagă şi care sunt motivaţiile morale în acţiunile pe care le întreprind.
Libertatea oricui are o singura limită: libertatea altei persoane
Problemele centrale ale moralei sunturmătoarele:Ce ar trebui să facem (ce ar fi bine,
drept, corect, onest) ? Cum ar trebui să-i judecam pe alţii şi penoi înşine ? Cum trebuie să-i
tratăm pe alţii şi să admitem să fim trataţi de ceilalţi ? Ce scopuri sunt demne de a fi urmate în
viaţă ? Care este cel mai bun mod de viaţă ? Ce fel de persoană ar trebui să fiu ?

3.1. Introducere în etica bunăstării animalelor

Știm că bunăstarea animalelor se preocupă de modul in care animalele experimentează

senzațiile în viața lor din punct de vedere al stării fizice, mentale și comportamentale. Pentru a

15
înțelege aceste trei aspecte este important ca știința bunăstării animalelor să-și aducă aportul,
prin urmare. S-a constatat în timp, că experiența animalelor pe parcursul vieții lor este afectată
de valorile noastre - cum credem că ar trebui să tratăm animalele și ceea ce noi credem ca este
important pentru ele. Știința ne ajută să înțelegem unele dintre aceste probleme. Teoria etică,
în acest caz, oferă un cadru logic prin care cântărește până aceste cunostinte cu cunoștințe de
alți factori importanți, cum ar fi necesitatea de a-și câștiga existența prin agricultură, sau
pentru a șterge terenurilor și construi case. Folosind acest cadru, putem decide cum ar trebui
să tratăm animalele.
Când ne gândim la etică în viața de zi cu zi, considerăm că multe dintre deciziile pe
care le luăm au dimensiuni morale. Acestea au componente care se extind dincolo de interesul
propriu și implică grija pentru alții. În particular, suntem îngrijorați de faptul că acțiunile
noastre le pot face rău altora – de exemplu pot fi lezați sau privați. Datorită acestei preocupări
toti avem puncte de vedere cu privire la care acțiuni sunt "corecte" și care acțiuni sunt
"greșite". Aceste opinii sunt "valorile morale" ale noastre.
De multe ori partea etică a deciziilor de zi cu zi rămâne ascunsă, pentru că face parte
din rutină sau din practica larg acceptată. Cu toate acestea, atunci când examinăm deciziile și
valorile morale din spatele lor, descoperim că valorile noastre sunt influențate de normele
sociale, etica profesională, etica personală și teoria etică.
Normele sociale sau etica socială, sunt reguli care au apărut pentru a ne permite să
trăim împreună. Etica socială poate evolua și schimba ca noi informații concrete este câștigată
sau preferințele colective evolua în concordanță cu creșterea sau scăderea prosperității. De
exemplu, în multe țări în curs de dezvoltare există un consens sociale care animalele au
nevoie de protecție formală și considerație, deoarece acestea sunt simțitoare. Acest lucru a
dus, la rândul său, de a deveni uimitoare admisă la sacrificare pentru carnea halal în unele țări,
și schimbarea penelor de găini fiind ilegal în mai multe țări forțat.
Etica aplicată este formată dintr-un mănunchi de discipline care încearcă să analizeze
filosofic cazuri, situaţii, dileme relevante pentru lumea reală. Printre aceste discipline se
numără etica tehnologiei informaţiei, etica bunăstării animalelor, etica în afaceri, bioetica,
etica medicală, etica mediului, etica cercetării ştiinţifice, etica în politicile publice, etica
relaţiilor internaţionale, etica mijloacelor de informare.
Cum importanţa economiei în diagrama oricărei societăţi este în continuă creştere, este
absolut normal să apară şi accentuarea cercetărilor din domeniul eticii în afaceri. Acestea se
concentrează cu precădere asupra părţilor implicate (stakeholders) în activităţile economice
desfăşurate în interiorul unei pieţe. În categoria "părţilor implicate" sunt incluse corporaţiile,

16
clienţii acestora, furnizorii şi distribuitorii lor, acţionarii, angajaţii şi nu în ultimul rând
comunitatea. Raportarea corporaţiilor la părţile implicate enumerate se face şi prin
intermediul conceptului de responsabilitate socială a corporaţiilor.
Viaţa de zi cu zi abundă în probleme etice chiar dacă ele rămân ascunse. Deciziile
noastre zilnice au o dimensiune morală, ceea ce înseamnă că ele prezintă componente ce se
extind dincolo de interesele proprii şi presupun o preocupare pentru cei ce ne înconjoară.
Deciziile etice sunt deseori luate fără o gândire pealabilă, partea etica rămânând
cumva „ascunsă”. Aceasta se datorează faptului că decizia este parte integrantă a unei rutine
sau a unei practici general acceptate. De exemplu, consecinţele etice ale alimentaţiei noastre
pot să treacă neobservate zi de zi, dar modul nostru de hrănire îi poate afecta pe alţii, repectiv
pe oamenii sau animalele care produc sursa noastră de hrană. Dacă nu analizăm aspectele de
ordin etic ale vieţii noastre este posibil să trecem cu vederea deciziile insuficient fondate şi
posibilităţile de a progresa. De exemplu consumând mai puţine ouă produse în sistemele
intensiv-industriale de păsări şi mai multe provenind din sistemele alternative fermele
organice putem să îmbunătăţim viaţa găinilor ouătoare.
Este etica „pur şi simplu subiectivă” ? Raţionamentele etice nu pot fi elaborate în
acelaşi fel cu analizarea „datelor ştiinţifice” dar există un acord larg între diversele teorii etice
şi chiar între culturi referitor la ceeace este considerat corect şi ceea ce este incorect. De
exemplu aproape toate religiile şi sistemele etice prezintă variante ale a:a numitei „regulii de
aur” - „tratează-i pe ceilalţi aşa cum vrei să fii tratat”.
Etica personală: în mod normal avem libertatea de a decide individual în privinţa
chestiunilor etice, deoarece punctele de vedere considerate acceptabile variază în cadrul
societăţii. De exemplu ce ar trebui să mâncăm? Ce sumă ar trebui să donăm în diferite scopuri
caritabile ?
Etica ”socială” - se bazează pe reguli care au apărut pentru a ne permite să trăim
împreună. Societatea prezintă un acord larg privind aceste chestiuni şi deseori instituie legi în
vederea aplicării lor. Acest tip de etică este considerată a fi aplicabilă fiecărui membru al
societăţii iar în absenţa ei haosul ameninţă chiar societatea în sine. De exemplu nu rebuie să
furăm de la semenii noştri. Dacă o facem sau nu este rareori la latitudinea individului. În
absenţa unui consens în cadrul fiecărei societăţi în parte, haosul moral poate să distrugă
structura socială - acest consens este în parte liantul care uneşte această societate.
Anumite tipuri de comportament se pot transfera din cadrul eticii personale la etica
societală pe măsură ce trecem de la o societate şi o perioadă de timp la alta.

17
 Etica profesională: derivă din experiență (Heleski & Anthony, 2012), iar principiile
acestei etici sunt destinate situaţiilor în care se regăsesc practicanţii unei profesii. De exemplu
medicii veterinari trebuie să nu cauzeze pacienţilor mai multă suferinţă decât strictul necesar
în vederea tratării lor; doctorii nu trebuie să aibă relaţii sexuale cu pacienţii lor, etc.
De ce sunt diferite afirmaţiile etice de cele ce exprimă preferinţe personale ? Spre
exemplu afirmaţia „î-mi place ciocolata” nu necesită o argumentare raţională şi nu încearcă să
îi convingă pe cei din jur să facă acelaşi lucru. Nu contează dacă ceilalţi au aceeaşi preferinţă
sau nu. Cu toate acestea, afirmaţia „nu ar trebui să omorâm animale sănătoase” necesită o
justificare raţională şi tinde să spună ceea ce alţii nu ar trebui să facă.
Practica justificării morale sugerează un punct de vedere imparţial - argumentele în
favoarea ei trebuie să fie admise nu numai de persoana care le avansează dar şi de ceilalţi
oameni în general. Acţiunile în interes personal nu sunt considerate de către majoritatea
sistemelor teoretice morale drept argumente etice.
Dilemele/alternativele etice, sunt situaţii în care fiecare acţiune posibilă pare greşită
din punct de vedere moral în momentul explorării ei.
Orice tip de sistem etic ce presupune existenţa mai multor principii funcţionale poate
să genereze dileme, aşa cum reiese din exemplul de mai sus. Dilemele pot să apară şi acolo
unde nu există principii contradictorii. Mulţi cred că toate deciziile etice sunt dileme etice,
când în majoritatea cazurilor nu este aşa. Accentuarea exagerată a dilemelor tinde să
minimalizeze deciziile etice normale, de zi cu zi, mai puţin dramatice. Multe dileme au mai
degrabă un caracter practic decât unul etic, ceea ce înseamnă că argumentele morale
concurează cu cele non-morale.
În cadrul eticii, ca urmare a relaţiei dintre progresele ştiinţelor vieţii şi drepturile
omului a apărut o nouă preocupare deontologică, numită bioetica. Termenul de bioetică a fost
introdus pentru prima dată de medicul american Van Renssalaer Potter în lucrarea intitulată
„Bioethics: Bridge to the Future” (Bioetica: un pod către viitor, publicată în 1971) şi definit ca
fiind ştiinţa ce utilizează o metodologie interdisciplinară şi care are obiectul de studiu -
examenul sistemic al comportamentului uman în domeniul ştiintelor vieţii şi al sănătăţii,
analizat în lumina valorilor şi principiilor morale. Şi în ţara noastră bioetica este studiată în
cadrul facultăţilor de medicină umană şi face referire la relaţia medic-bolnav sub aspectele
sale intrinseci (confidenţă, consimţământ) şi extrinseci (dreptul la sănătate) în orice
circumstanţe. În viitor bioetica trebuie să-şi lărgească domeniul de activitate atât în direcţia
dezvoltării şi studierii ei cât şi în raporturile dintre om şi animalele superioare.

18
 Medicii veterinari sunt plasaţi în centrul unei reţele de obligaţii faţă de pacienţi,
clienţi, alţi medici veterinari, faţă de societate în general şi faţă de ei înşişi. Uneori aceste
obligaţii sunt contradictorii şi prin urmare medicii veterinari se confruntă cu situaţii complexe
din punct de vedere etic. Totodată ei se confruntă cu un flux constant de probleme etice, fie că
sunt conştienţi de acest aspect sau nu şi sunt chemaţi să emită raţionamente de ordin etic, ceea
ce este inevitabil.
Etica pune la dispoziţie metodele, „instrumentele chirurgicale” de luare a deciziei
corecte. Dacă medicii veterinari nu au cunoştinţe etice vor absorbi pur şi simplu principii etice
neadecvate fără a le chestiona vreodată valabilitatea. O bună educaţie din punct de vedere etic
va oferi un ajutor practic imediat în rezolvarea corectă a situaţiilor în care interesele sunt
contradictorii. De exemplu medicul veterinar interesat de suprimarea durerii pacienţilor săi
este le curent cu studiile care demonstrează că animalele cărora li s-au administrat analgezice
redevin productive mult mai repede. Aceste studii pot fi de folos în a convinge fermierul să
cheltuiască puţin mai mult în ceea ce priveşte tratamentul pentru că este în avantajul lui. S-ar
putea susţine totodată că, datorită faptului că medicii veterinari sunt direct implicaţi în
chestiunile etice ce afectează animalele, au obligaţia morală de a se informa mai bine asupra
acestor aspecte. Studiul eticii este cu siguranţă de mare ajutor medicilor veterinari în cazul în
care sunt indecişi şi este necesară luarea unei decizii sau formarea unei opinii.
Înţelegerea eticii este în interesul medicului veterinar. De exemplu Bernard Rollin
(deontolog de la Universitatea din Colorado, SUA) a folosit termenul de „stres moral” pentru
a descrie îngrijorarea ce rezultă din luarea deciziilor care pun probleme de conştiinţă, cum ar
fi eutanasierea animalelor de companie sănătoase la cererea proprietarului. Acest tip de stres
are un efect negativ asupra sănătăţii noastre mentale şi fizice. Rollin susţine că una din
modalităţile de prevenire este luarea de măsuri pentru eliminarea procedurilor ce induc
stresul, în acest caz prin educarea potenţialilor proprietari de animale privind
responsabilităţile ce le revin sau prin luarea de măsuri în vederea prevenirii gestaţiilor
nedorite. Înţelegerea aspectelor etice ale acestor chestiuni poate să ne permită identificarea
exactă a problemei şi a măsurii de corectare. Studiul eticii poate de asemenea să sprijine
medicul veterinar în deprinderea unor atitudini adecvate faţă de animale, clienţi şi alte păţi
interesate. Atitudinile către aceste părţi interesate vor afecta puternic succesul sau eşecul
relaţiilor pe care le stabileşte medicul veterinar.
Înţelegerea eticii este în interesul practicanţilor profesiei veterinare care poate fi
chemată de către opinia publică să-şi justifice acţiunile sau să comenteze dimensiunea etică a
unor chestiuni. Profesia veterinară este considerată de asemenea drept o valoroasă sursă de

19
opinii privind problemele de bunăstarea animalelor. Este important prin urmare ca medicii
veterinari să înţeleagă chestiunile etice cel puţin la fel de bine ca publicul larg, aceasta mai
ales în acele ţări în care profesia veterinară îşi reglementează de sine stătător practicile şi
procedurile, dacă doreşte să o facă şi în continuare.

3.2. Aplicarea eticii bunăstării animalelor

Am vazut ca preocuparile etice se refera la modul in care credem ca oamenii trebuie sa

actioneze. Aceasta preocupare apare deoarece actiunile pot sa dauneze altora, adica sa le
agraveze situatia prezenta.
Teoria etica ofera motive logice referitor la motivul pentru care un anumit curs al
actiunii poate evita vatamarea, iar acest lucru ne ajuta sa decidem cum sa actionam. S-a vazut
ca exista cinci teorii etice principale ale utilizării animalelor. Fiecare teorie are o anumita
logica convingatoare, dar in ciuda acestui fapt, ele nu pot atenua complet preocuparea noastra
morala, intr-un caz particular.
In general, teoriile pot fi clasificate in teorii bazate pe obligatie - cunoscute sub
numele de teorii deontologice de la cuvantul grec "deontos" care inseamna obligatie. Exista,
de asemenea, cinci teorii consecvențialiste, prin care animalele pot fi utilizate ca un mijloc
pentru atingerea unui scop: Contractualismul, Utilitarismul, Relaționalismul (etica grijii față
de animale), Drepturile animalelor, Respectul pentru natura.
Principalele trei teorii consecventialiste sunt: Contractualismul, Utilitarismul și
Respectul pentru natura. De retinut este faptul ca acestea nu acorda animalelor o valoare
intrinseca, mai degraba valoarea animalului este numai in functie de utiliarea sa.
„Etica contractuală”, îşi fondează principiile morale pe un acord imaginar între
oameni, membrii ai aceleiaşi societăţi. Acest acord ia naştere în societate în vederea obţinerii
unor beneficii reciproce. Deoarece animalele nu pot să ia parte la stabilirea şi negocierea unui
astfel de acord se susţine ipoteza că animalele se situează în afara moralităţii. O modalitate
curentă de a demonstra această ipoteza este că pentru a se bucura de drepturi, individul trebuie
să îşi asume responsabilităţi. Ca şi celelalte teorii care refuză să acorde statut moral
animalelor şi cea de faţă întâmpină dificultăţi în ceea ce priveşte aşa-numitele „cazuri
marginale” şi anume copiii foarte mici sau adulţii suferind de severe disfuncţionalităţi mentale
ce se bucură de statut moral în cadrul societăţilor din care fac parte. Cu toate acestea, ca în
cazul animalelor, reciproca nu este valabilă în aplicarea contractului imaginar.

20
 În etica ”contractuală” – costul relativ si beneficiul conteaza cu adevarat pentru
proprietarul animalelor. Tratamentul bun aplicat animalelor inseamna ca acestea isi vor servi
bine proprietarul. Argumentele contractarianiste, sustin faptul ca nu trebuie luate in
considerare consecintele utilizarii animalelor pentru ele insele, in timp ce alte doua puncte de
vedere includ intr-o anumita masura, consecintele pentru animale.
În cazul utilitarismul, sensibilitatea este relevanta din punct de vedere moral, astfel ca
trebuie cantarite beneficiile si costurile pentru oameni si animale. Acesta este modul cel mai
benefic de actiune majoritar per ansamblu. Utilitarismul este o altă teorie etică, ce pune
accentul mai degrabă pe consecinţele acţiunilor decât pe regulile sau principiile care le
ghidează. Unul dintre principiile sale timpurii susţinea că suntem obligaţi să maximizăm aşa
numita „utilitate”, referindu-se la bucurie sau la echilibrul dintre plăcere şi durere. Trebuie să
acţionăm astfel încât să realizăm „ceea ce este mai bine pentru majoritatea celor vizaţi”.
Animalele au făcut obiectul gândirii utilitariste încă de la începuturi. Dacă animalele,
la fel ca şi oamenii simt senzaţiile de plăcere sau durere atunci ar trebui să le includem în
perspectiva globală a tentativei noastre de a ridica nivelul general de bunăstare şi fericire în
lume. Utilitarismul clasic în particular susţine că acţiunile morale sunt cele care promovează
cel mai mare grad de plăcere şi cel mai mic grad de durere. De când animalele au
experimentat plăcerea şi durerea interesele lor sunt luate în calcul. Utilitarismul pare simplu şi
flexibil. Cu toate acestea, poate crea confuzii atunci când ne impune să trecem peste anumite
reguli morale pentru a determina cele mai bune consecinţe. De exemplu oamenii de pe o barcă
de salvare suprapopulată pot să estimeze că vor supravieţui în număr mai mare dacă nu vor
permite şi altora să se urce la bord, chiar dacă cei refuzaţi se vor îneca. Conform unei reguli
morale extrem de stricte ar fi normal să îi ajute pe cei ameninţaţi cu moartea.
Cum anume facem calculele şi estimările este de asemenea neclar, mai ales când
costurile şi beneficiile sunt suportate de indivizi diferiţi. De exemplu o analiză cost-beneficiu
de tip utilitarist este frecvent folosită de cei care dezbat problema eficienţei folosirii
animalelor în cadrul experimentelor. Dacă avem nevoie de 100 de iepuri care ar fi supuşi unor
suferinţe moderate în producerea cu o şansă de 10% de reuşită a unui vaccin împotriva unei
boli umane relativ uşor tratabile, cum vom face calculul? Există un echilibru între costuri şi
beneficii atunci când unii indivizi suportă toate costurile şi cu totul alţii se bucură de
beneficii?
O altă formă a utilitarismului analizează valoarea consecinţelor dincolo de senzaţiile
de plăcere şi durere şi susţine că ar trebui să maximizăm satisfacerea preferinţelor. Dacă
animalele au preferinţe atunci acestea ar trebui incluse în calculele noastre. Acest principiu

21
este utilizat de Peter Singer în cartea sa „Animal Liberation”. Dezvoltând ideea sa de
„apreciere egală a intereselor” discutată mai sus, tipul speciei din care provine individul (om,
capră, etc.) care manifestă aceste preferinţe, nu afectează importanţa lor morală. Versiunea
utilitaristă a lui Peter Singer conduce la unele concluzii radicale - abandonarea majorităţii
sistemelor zootehnice de creştere a animalelor şi de cercetare în domeniu, deoarece el
consideră că suferinţele cauzate de aceste practici nu sunt justificate de beneficiile aduse. El
se simte lezat în mod special de sacrificarea unor interese majore ale animalelor (de exemplu
tratamentul inuman la care sunt supuse raţele şi gâştele alimentate forţat pentru a produce pâté
de foie gras) pentru atingerea unor interese umane minore (în acest caz simpla plăcere a
gustului).
Cu toate acestea, teoriile utilitare permit practicarea unei abordări mai pragmatice ce
favorizează rezultatele în detrimentul principiilor, ceea ce poate mai degrabă îmbunătăţi într-o
oarecare măsură situaţia pentru animalele implicate decât să o degradeze. Astfel, în loc să
adopte o poziţie principială împotriva „exploatării animale”, un utilitarist poate să calculeze
că nivelul de bunăstare globală ar fi mai ridicat dacă un număr mai mare de porci ar fi crescuţi
în sisteme deschise decât în ferme tradiţionale, chiar dacă viaţa unui porc crescut în aer liber
este departe de a fi perfectă şi sfârşeşte inevitabil pe masa noastră.
Respectul pentru natura prezintă consecinte pentru specii, nu pentru indivizi
În cazul celorlalte doua teorii deontologice de utilizare a animalelor (bazate pe
obligatie), animalelor le este acordată o valoare intrinseca si prin urmare trebuie sa fie luate in
considerare consecintele actiunilor noastre asupra animalelor in sine.
Sistemele etice ce se bazează pe responsabilităţii sunt denumite „deontologice”, de la
termenul grecesc „deontos” ce se traduce prin obligaţie. Această teorie susţine existenţa unor
obligaţii care sunt justificate moral prin ele însele indiferent de consecinţele lor ulterioare.
Una dintre teoriile deontologice clasice susţine că trebuie să tratăm celelalte fiinţe umane ca
scopuri şi nu ca mijloace şi prin urmare nu ar trebui să ne folosim de semenii noştri de o
manieră în care nu respectăm valoarea lor morală intrinsecă chiar în eventualitatea unor
consecinţe pozitive.
Drepturile animalelor, constituie o formă de teorie etică deontologică, care dintr-o
perspectivă generală, sunt cerinţe foarte stricte ce nu pot fi încălcate doar pentru simplul fapt
că aceasta ar determina consecinţe benefice. Drepturile morale decurg direct din interesele
primare ale acelora care se bucură de ele. Tom Regan – în ”The Case for Animal Rights”,
susţine că mamiferele şi păsările sunt „subiecţi ai unei vieţi”, cu alte cuvinte nu sunt doar vi şi
conştiente ci au deopotrivă convingeri, dorinţe, memorie, viaţă emoţională şi diverse alte

22
capacităţi mentale care contribuie la „bunăstarea” existenţei lor. Acest aspect, argumentează
el, le conferă o valoare morală intrinsecă din care decurg şi drepturile lor. Drepul lor
fundamental este acela de a le „fi respectată valoarea morală intrinsecă’. Acest drept instituie
o regulă strictă care interzice utilizarea animalelor ca resurse de către oameni, regulă ce
rămâne în picioare indiferent de consecinţe. Versiunea de faţă a drepturilor animalelor cere
desfiinţarea sistemelor zotehnice de creştere a animalelor şi a experimentării lor. Spre
deosebire de filozofiile utilitariste conform cărora indivizii sunt consideraţi ca făcând parte
dintr-un întreg, teoria drepturilor animalelor ridică un zid protector în jurul individului care nu
poate fi trecut, indiferent de numărul celor care ar avea de câştigat de pe urma acestui demers.
Este o perspectivă radicală în conflict cu majoritatea practicilor curente în vigoare la
momentul de faţă în lume.
Drepturile animalelor acordă o valoare intrinseca a animalelor ca fiind insuflețite, le
confera dreptul de a-si dirija propria viata si nu sa fie ucise sau folosite ca mijloc pentru
atingerea unui scop. Acest fapt la randul său ne obliga sa le respectam dreptul la viata.
Relaționalismul relatie reciproc-avantajoasa - animalele depind de noi pentru hrana,
etc., in schimb, vom folosi produsele lor. Dependenta lor de noi ca ingrijitori, ne obliga sa ne
tratam bine animalele.
Una din abordările posibile în evaluarea problemelor etice legate de animale este
„matricea etică”. În cadrul matricei, diversele teorii etice sunt reprezentate în rânduri iar
părţile afectate de problema etică în coloane. Intersecţia fiecărei coloane cu un rând reprezintă
o altă dimensiune a problemei etice. Noi teorii etice, principii aplicabile problemei şi alte părţi
interesate pot fi identificate în funcţie de numărul de coloane şi rânduri ce pot fi adăugate
matricei. Este posibil ca matricea să nu ofere o soluţie a problemei dar ne permite să explorăm
aspectele sale în toate varietatea lor.
O abordare in incercarea de a evalua problemele etice referitoare la animale este
reprezentata de “matricea etica” (figura). In matrice, diferitele teorii etice sunt reprezentate
prin siruri si punctele de vedere ale diferitelor parti fata de problema etica, in coloane.
Intersectia fiecarei coloane cu un rând reprezinta o dimensiune diferita a problemei etice. Cate
coloane si siruri pot fi adaugate tot atatea teorii etice, principii, sau parti interesate pot fi
identificate. Matricea poate sa nu activeze o solutie pentru problema in sine, dar ajuta in
explorarea diferitelor aspecte ale acesteia.

Abordari ale eticii animalelor: o matrice etica (Mepham, 1996; Heleski & Anthony, 2012)
TEORIE / Animal Consumator Producator

23
 PRINCIPIU
Utilitarismul Bunastarea Disponibilitatea Venitul
(maximizeaza ce este alimentelor in conditii producatorului si
favorabil, minimalizeaza ce de siguranta conditiile de munca
este daunator)
Autonomia Libertatea Libertatea de a alege Libertatea de a
comportamentala (etichetarea alege intre a adopta
alimentelor) sau a nu adopta
anumite practici
Corectitudinea / Egala luare in Alimente universal Comert echitabil ?
justetea considerare a accesibile
intereselor

Diversele teorii etice intră în conflict uneori, aspect ce poate fi depăşit dacă evităm să
aderăm în totalitate la o singură perspectivă şi selectăm părţi componente din fiecare. Este
ceea ce se întâmplă în practică în procesul de elaborare a gândirii etice individuale.
De exemplu se pot combina componente ale teoriei utilitariste dintr-o perspectivă a
drepturilor animalelor ajungându-se la concluzia că în timp ce experimentele ce cauzează o
suferinţă moderată sunt justificate de rezultate pozitive, acele experimente ce determină
suferinţe extreme trebuie interzise cu desăvârşire indiferent de rezultat.
Bernard Rollin în cartea sa „An introduction to veterinary medical ethics”, propune o
viziune hibrid a eticii utilitariste şi deontologice animale. Aceasta ar permite continuarea
sistemelor zootehnice în care se menţine „vechiul contract” al avantajului reciproc dintre
fermier şi animal. Un exemplu al termenului folosit de Bernard Rollin pentru a desemna
„vechiul contract” zootehnic este asigurarea de adăpost, furaje, apă, confort şi satisfacerea
celorlalte nevoi ale vacilor în schimbul producţiei de lapte al acestora. Cu toate acestea
Bernard Rollin ar interzice aşa-numita utilizare frivolă a animalelor, cum ar fi testarea
produselor cosmetice, invocând aici drepturile animalelor.
Combinarea diverselor elemente provenind din aceste teorii nu va asigura o
consecvenţă logică absolută dar contribuie la evitarea atitudinilor rigide şi conservatoare care
pun obstacole în calea atingerii unui consens.
Există diverse teorii etice care încearcă să rezolve problemele animalelor şi se
adresează tratamentului la care acestea sunt supuse de către oameni. Astăzi ca urmare a
perfecţionării şi extinderii anumitor tehnici de inginerie genetică cum ar fi clonarea, obţinerea
de organisme transgenice, xenotransplantul, etc., oamenii acordă un interes mai mare calităţii
vieţii animalelor, sunt mult mai sensibili la suferinţa acestora şi mai reactivi la actele de
cruzime aduse la cunoştiinţă de asociaţiile de protecţia animalelor.

24
 Pentru medicii veterinari care au obligaţii faţă de diferite grupuri de interese
confruntându-se permanent cu luarea deciziilor etice, se impune cunoaşterea principiilor
eticii, pentru a putea lua aceste deciziile în cele mai bune condiţii, deoarece există diverse
teorii etice care încearcă să rezolve problemele animalelor şi se adresează tratamentului la
care acestea sunt supuse de către oameni

3.3. Etica utilizării animalelor folosite în scopuri stiintifice sau alte scopuri
experimentale, principiul celor ”3R”

În cazul bunăstării animalelor de laborator, ne gandim la cercetarea din domeniul

medical ce are ca scop imbunatatirea sanatatii omului, dar si cercetarea veterinara necesita
utilizarea animalelor de laborator. In plus, animalele sunt folosite și pentru testarea diferitelor
produse cosmetice si de uz casnic.
Avand in vedere gama de utilizari a animalelor de laborator si scopurile in care acestea
sunt folosite, va puteti imagina ca teoriile etice pot sa nu cada intotdeauna de acord in acest
domeniu. Un factor suplimentar al preocuparii etice relative este preferinta pe care o au multi
oameni, pentru caini fata de sobolani, sau pentru cimpanzei fata de pesti.
Luand fiecare teorie in general, pozitia fiecareia este prezentaă în continuare.
Contractualism-ul stabileste standardele de bunastare ale animalelor, inlatura
ingrijorarea publicului si maximizează beneficiile oamenilor. Contractualistul este preocupat
numai de sentimentele umane, cele ale bunastarii animalelor de laborator trebuie stabilite
pentru a permite publicului si celor ce lucreaza cu animalele sa aiba un maxim de constiinta
impacata. Cu toate acestea, standardele trebuie sa fie permisive pentru toata cercetarea, astfel
ca umanitatea sa beneficieze maxim de pe urma cunostintelor dobandite.
Utilitaristul acorda atentie bunastarii animalelor in virtutea principiului consideratiei
egale a intereselor, in mod egal pentru fiecare animal. Astfel, pestii merita la fel de mult
imbogatirea mediului ambiant sau ameliorarea durerii, adecvat lor, la fel cum merita si
cimpanzeii.
De asemenea, din punctul de vedere utilitarist, trebuie facut totul pentru a minimaliza
folosirea animalelor in cercetare. Acest fapt este rezumat in principiul celor 3R, care se refera
la (ramplasare, reducere, rafinare).
Ramplasarea, acolo unde este posibil sa se utilizeze o alternativa care nu este
inzestrata cu sensibilitate, in locul folosirii animalelor in cercetare. Se exemplu, utilizarea
unor culturi de tesuturi pentru a studia efectele medicamentelor asupra celulelor.

25
 Reducerea numarul de animale vii necesare este minimalizat, de exemplu prin
proiectarea adecvata a studiului si folosirea unor linii consangvinizate de soareci cu minima
variatie genetica. Dar trebuie retinut faptul ca in unele studii, consangvinizarea poate produce
polarizare.
Rafinarea, astfel ca se poate opri un experiment atunci cand animalul incepe sa
prezinte simptomele produse de o infectie gravă indusa, sau de un medicament toxic, decat sa
existe riscul ca animalul sa se imbolnaveasca si sa moara.
Dar aceasta abordare umana utilitara nu este complet satisfacatoare din cauza
preocuparii mai ample asupra faptului ca, pentru multa munca de cercetare depusa, beneficiul
oamenilor este necunoscut sau neclar la inceput si este dificil de stiut chiar imediat. Ca atare,
Peter Singer ar putea argumenta ca studiile pe animale nu satisfac criteriul ca oamenii sa
beneficieze in mod clar de pe urma acestora, si prin urmare mai mult se impovareaza
animalele prin aceste experimente.
O alta dificultate consta in cat de exact se poate aprecia povara purtata de animalele de
experienta (de exemplu, adapostul restrictionat, frica, durerea) vis-a-vis de beneficiul pentru
oameni.
Teoria drepturilor animalelor este mai radicala aici. Aceasta evalueaza problema
simplu, intreband daca experimentul respecta drepturile animalelor si le pastreaza demnitatea.
Deoarece valoarea intrinseca a animalelor le confera dreptul de a nu fi omorate si a nu fi
folosite ca mijloc pentru atingerea unui scop, aceasta inseamna ca nu este permis orice
experiment pe animale, din orice motiv. Astfel, nu pot fi facute testari pe animale chiar daca
orice rau suferit de acestea este minor si beneficiile altor oameni sau animale pot fi imense.
Cu toate acestea, Sandøe si Christiansen (2008) argumenteaza ca poate un punct de vedere
moderat asupra drepturilor animalelor ar putea fi aplicat, in unele cazuri. Ca atare, animalele
ar avea dreptul sa fie protejate de anumite utilizari, de exemplu cele care produc durere
extrema, chiar daca sunt in beneficiul oamenilor, dar alte experimente ar putea fi posibile.
Celelalte teorii etice nu sunt de obicei invocate in discutia referitoare la etica
cercetarii. Un punct de vedere relational ar putea permite experimentele ca o variatie a
contractului avantajului reciproc dintre animale si ingrijitorii acestora. Dar contractul poate
esua, deoarece nu este clar cine este contractorul primar: este tehnicianul care hraneste si
ingrijeste animalul, cercetatorul care se poate folosi doar de anumite animale un timp scurt,
dupa care acestea sunt predate altor cercetatori, sau posibil publicul general sau altor persoane
care finanteaza cercetarea?

26
 Punctul de vedere al “respectului pentru natura” ar putea considera drept cea mai mare
problema, aceea a uniformitatii genetice a animalelor de laborator, precum soareci, sobolani si
caini din rasa Beagle.
Dupa cum se cunoaste, munca de cercetare este foarte controversata. Sandøe si
Christiansen au aratat faptul ca, in societatile pluraliste, compromisul este normal si necesar si
poate fi aplicat in cazul experimentarii pe animale. Ei sugereaza o politica ce reprezinta un
compromis intre toate cele trei puncte de vedere si de retinut ca aceste compromisuri sunt
predominante in Europa, America de Nord si Australasia.
Pe larg, politica de compromis cuprinde trei elemente:
1. Problematica cercetarii trebuie sa fie de importanta vitala;
2. Nu exista niciun alt mod de studiu decat folosirea animalelor.
3. Animalele nu trebuie sa sufere mai mult decat este necesar in experiment. De
exemplu, trebuie sa beneficieze de un mediu imbogatit, cu exceptia cazului in care in acest
mod s-ar putea obtine rezultate confuze.
Autorii arata cum cele trei pozitii etice principale ce s-au discutat pana acum, pot
accepta urmatoarele:
- contractualistii ar fi multumiti, deoarece astfel s-ar reduce preocuparea publica
asupra utilizarii animalelor in cercetare in mod inutil
- utilitarienii pot fi de acord, deoarece se concentreaza asupra maximizarii beneficiilor,
sau minimalizarii efectelor nocive. Cu toate acestea, ar putea fi ingrijorati deoarece interesul
animalelor precum, in exemplul nostru, imbogatirea mediului, nu este luat in considerare in
mod egal cu interesul uman pentru descoperirile stiintifice.
- drepturile animalelor: abolitionistii nu ar putea gasi acceptabil compromisul deoarece
implica utilizarea animalelor ca un mijloc pentru atingerea unui scop. Dar, un punct de vedere
moderat asupra drepturilor animalelor il poate gasi acceptabil, in special daca cercetarea ce a
produs o suferinta indelungata sau grava, nu a fost permisa decat in foarte rare cazuri.
Daca urmam perspectiva utilitarista, care este probabil cea mai comuna, pentru a ne
ghida in acceptarea cercetarii de laborator, Peter Singer a aratat ca nu putem sti la inceputul
cercetarii daca aceasta va fi de importanta vitala, astfel incat beneficiile vor fi in cele din urma
semnificative comparativ cu costurile platite de catre animale.
De exemplu, cercetarea medicala (veterinara) implica de obicei o secventa prelungita
de studii ce incepe cu studiile stiintifice de baza si continua cu studii asupra toxicitatii si apoi
studiile clinice. Fiecare studiu se construieste pe rezultatele celui precedent. Pana cand

27
majoritatea studiilor nu au fost efectuate, nu poate exista certitudinea ca proiectul de cercetare
va fi benefic in asa numita “lume reala”.
Un alt punct de vedere este acela ca o proportie semnificativa a cercetarii farmaceutice
comerciale nu este esentiala pentru binele oamenilor sau al animalelor, in sensul ca nu ofera
tratamente semnificativ mai benefice decat acelea care sunt deja pe piata. De exemplu, nu
exista o diferenta notabila in ceea ce priveste eficienta si siguranta majoritatii medicamentelor
anti-inflamatoare nesteroidiene de noua generatie, de uz veterinar, care sunt in prezent pe
piata in multe tari, precum meloxicam, carprofen si multe altele. Cu toate acestea, licentierea
fiecaruia include studii de baza asupra toxicitatii si farmacocineticii efectuate pe rozatoare de
laborator, ca si pe caini si pisici.
In mod similar cu dezvoltarea vaccinurilor contra patogenilor veterinari obisnuiti,
piata libera incurajeaza formularile concurente ale acestora. Exista relativ putin beneficiu
suplimentar asupra animalelor domestice ce necesita vaccinarea si totusi exista cateva diferite
marci ale aceluiasi vaccin. Acest fapt nu este nefavorabil: competitia pe piata ajuta la scaderea
preturilor si libertarea alegerii constituie un important aspect al multor economii.
Trecand la alte preocupari privind importanta reala a cercetarii de laborator, in cazul
cercetarii medicale umane, unele dintre conditiile in cauza nu pun viata in pericol, ca de
exemplu alopecia la barbati, miopia sau boli ce sunt cauzate de stilul de viata individual,
precum fumatul.
O alta problema a utilizarii animalelor in cercetarea medicala umana este aceea ca
datele provenind de la animalele de laborator pot sa nu prevada actiunea medicamentelor la
oameni. Aceste puncte de vedere nu sunt menite a va convinge de faptul ca animalele de
laborator nu mai trebuie utilizate in cercetare, sunt doar fapte ce trebuie incorporate in etica de
luare a deciziilor.
Aceste puncte nu sunt menite sa va convinga sa fiti impotriva utilizarii animalelor de
laborator in cercetare. Acestea sunt simple fapte pe care avem nevoie sa le incorporam in
mecanismul nostru etic de luare a deciziilor.

3.3.1. Particularitati comportamentale si de protectie a animalelor de experienta

Comportamenul în concepţia lui NikolasTinbergen (laureat al premiului Nobel pentru
fiziologie şi medicină 1973), defineşte atât totalitatea mişcărilor efectuate de animalul intact
cât şi activitatea motorie a acestuia (1951). Prin comportament, se asigură efectuarea
organizată a schimburilor de substanţă, energie şi informaţie cu mediul exterior.

28
 Comportamentul (individual sau colectiv) caracteristic animalelor de experienţă, este
foarte important să fie cunoscut de către personalul din unităţile de creştere, de furnizare, de
utilizare şi de organizare a experimentelor, pentru a şti când trebuie sau nu să intervină în
vederea obţinerii rezultatelor dorite.
Comportamentul individual al rozatoarelor mici se caracterizează prin cercetarea
hranei, depozitarea, consumarea ei, fie chiar prin crearea rezervelor de hrană. Eliminarea
fecalelor este un proces natural şi un obicei de marcare a teritoriului lor, sau o manifestare de
frică a animalelor.
Comportamentul colectiv se întâlneşte la speciile de animale care trăiesc în colonii
(şoareci şi şobolani), datorită nevoii de comunicare între indivizi. Ca şi comportamentul
individual, cel colectiv poate exprima o stare emotivă a animalelor manifestată prin
horipilaţie, emiterea unor sunete, a unui miros etc., sau comunicarea între membrii grupului
exprimată prin semnale sonore (ţipete, strigăte de avertizare, de alarmă etc.), chimice
(feromoni, alomoni, keiromoni), vizuale (diferite tipuri de mişcări). Observarea etologiei
animalelor pe perioada unui an se face şi în funcţie de modul de grupare a acestora (în cuplu,
harem, familie şi colonie).
Animalele domestice sau cele născute, crescute şi ţinute în captivitate, datorită
condiţiilor create şi impuse de om, au întotdeauna un comportament diferit faţă de animalele
sălbatice.
În timpul experimentului, comportamentul depinde foarte mult de încrederea
animalului în om, lucru care trebuie de cele mai multe ori exersat. Astfel personalul îngrijitor
trebuie să fie sensibil şi iubitor cu animalele, în anumite cazuri să vorbească cu ele, să le
acorde o atenţie şi o îngrijire corespunzătoare, pentru ca ele să fie obişnuite cu prezenţa şi
activitatea umană.

29
 4. ROLUL PROFESIEI VETERINARE ŞI A MEDICULUI
VETERINAR IN BUNĂSTAREA ŞI PROTECŢIA ANIMALELOR

Definită ca fiind „starea fizică şi psihică a unui individ în cazul în care acesta încearcă
să se adapteze la mediul său de viaţă”, bunăstarea animalelor, trebuie să se găsească în strânsă
legătura cu profesia veterinară. Aceasta chiar ar trebui să fie dedicată bunăstării animalelor.
Acest lucru se câştigă pe măsura dobândirii cunoştinţelor despre viaţa animalelor încă din
primii ani de şcoală şi apoi mai târziu prin învăţământul universitar de specialitate. În cadrul
acestor studii, studenţii trebuie să dobândească atitudini şi să dezvolte îndemânări cunoscâd
responsabilităţile lor etice faţă de animale altele decât faţă de oameni. Deasemenea trebuie să
conştientizeze nevoile animalelor, principiile bunăstării şi protecţiei acestora, pentru a asigura
asistenţă medicală la un nivel înalt.
Cursul de bunăstarea animalelor din curricula universitară, se adresează nevoilor
specifice ale studenţilor pentru ca aceştia să poată aprecia valoarea morală a animalelor, să
cunoască faptul că acestea au capacitate de a simţii durerea, suferinţa, ştiind totodată să o
recunoască şi să o amelioreze sau să o îndepărteze.
Absolvenţii facultăţilor de medicină veterinară ar putea să adopte formal rolul de
militanţi ai protecţiei şi bunăstării animalelor încă din momentul depunerii jurământului,
acesta reprezentând o bună modalitate de accentuare a angajamentului faţă de protecţia şi
bunăstarea animalelor atât în cadrul profesiei cât şi înafara ei. Acest lucru nu este relizat de
exemplu prin jurământul depus în învăţământul de specialitate din ţara noastră la absolvirea
facultăţii decât prin formulări genereale cum ar fi „să folosesc toate cunoştinţele mele
profesionale şi ştiinţifice pentru promovarea şi apărarea sănătăţii animalelor, protecţia
sănătăţii omului şi a condiţiilor ecologice”.
Jurământul medicilor veterinari la intrarea în Colegiul Medicilor Veterinari care le dă
dreptul la libera practică, include părţi despre progresul ştiinţific, promovarea sănătăţii
publice, protecţia animalelor, etc.. Totodată acesta poate să servească la a le reaminti
medicilor veterinari de responsabilităţile profesiei ca întreg. Jurământul include o secţiune
prin care se angajează să nu aducă prejudicii morale şi de imagine profesiei. Acesta însă
variază de la o instituţie profesională la alta şi ar trebui să includă și referiri la bunăstarea
animalelor. De exemplu, jurământul depus la Colegiul Regal al Medicilor Veterinari (Marea
Britanie) include afirmaţia “strădania mea continuă va fi de a asigura bunăstarea animalelor
încredinţate în grija mea”.

30
 Un bun profesionist va fi mai în măsură să promoveze bunăstarea animalelor, de
exemplu prin abilităţi chirurgicale deosebite, cunoştinţe medicale aprofundate, etc. Profesia
poate reglementa formal modalitatea de afiliere, asigurând astfel calitatea profesională a
membrilor săi. Este esenţial ca procesul de afiliere să fie independent şi transparent.
În plus faţă de predarea abilitatilor tehnice, medicii veterinari au posibilitatea de a-i
angaja mai apoi pe studenţi în discuţii despre etica şi bunăstarea animalelor. Chiar şi predarea
de exemplu a unor proceduri chirurgicale de rutină trebuie să permită abordarea unor discuţii
pe teme de etică şi protecţia animalelor.
Prin procesul îndelungat de pregătire, medicii veterinari beneficiază de o expertiză
extinsă. Limita implicării veterinare în bunăstarea animalelor cuprinde: cunoaşterea legislaţiei
semnificative folosirea animalelor de companie şi agrement, a celor de fermă, de experinţă;
cunoaşterea procedurilor de manipulare a animalelor; managementul animalelor domestice şi
sălbatice crescute în captivitate; servicii de urgenţă, clinice şi de spital; transportul animalelor
vii; unităţi de tăiere a animalelor; unităţi de procesare a produselor de origine animală;
implicarea activă în bunăstarea şi protecţia animalelor prin organizaţii ca Protecţia animalelor
în lume (WAP), etc..
Între profesia veterinară şi organizaţiile pentru protecţia animalelor trebuie să existe în
permaneţă relaţii de colaborare sau chiar lucrative. Organizaţiile pentru protecţia animalelor
pot furniza informaţii medicilor veterinari sau oportunităţi în carieră, pot ajuta la promovarea
unor relaţii publice bune cu profesia veterinară, pot de asemenea să finanţeze cercetarea în
domenii conexe cum ar fi utilizarea analgezicelor, tehnologiile zootehnice, procedurile
veterinare, animalele fără stăpân, etc. Organizaţiile pentru protecţia animalelor pot încerca sã
schimbe atitudinile, procedurile veterinare prin intermediul unor campanii cum ar fi: cele de
sterilizare timpurie a pisicilor/câinilor; împotriva mutilării animalelor cum ar fi cuparea cozii,
urechilor. Medicii veterinari vizaţi ar trebui să privească aceste campanii imparţial şi să se
angajeze într-un dialog cu organizaţiile de protecţia animalelor în privinţa obiectivelor şi
scopurilor lor.
Dacă în urma acestui proces medicul veterinar este convins de validitatea obiectivelor
de campanie, poate adopta aceste practici el însuşi şi poate să instruiască pe alţi medici
veterinari pentru a-şi îmbunătăţi practicile. Experţii veterinari (care lucrează uneori cu
anumite organizaţii de protecţia animalelor) pot oferi consultanţă pe probleme de procedură şi
practică, proiecte sau cazuri singulare de protecţia animalelor, de asemenea pot pune în
practică expertiza în clinici de sterilizare de exemplu. Organizaţiile de protecţia animalelor

31
pot folosi cercetările veterinare generale pentru a determina politici sau acţiuni de profil, de
exemplu incidenţa bolilor în cazul populaţiilor de animale.
Uneori, suportul oferit de organizaţiile veterinare dă “greutate ştiinţifică” organismelor
pentru protecţia animalelor.
Protecţia animalelor se poate propaga prin intermediul clinicilor, deoarece cei ce
activează în acest domeniu pot să se adreseze mai uşor proprietarilor de animale.
O bună relaţie lucrativă între profesia veterinară şi organizaţiile de bunăstarea
animalelor, va fi pozitivă pentru amândouă părţile. De exemplu, dacă o organizaţie pentru
protecţia animalelor are o reacţie pozitivă la o campanie de educaţie despre beneficiile
sterilizării, mai multe animale vor fi aduse la veterinar pentru aceasta operaţie, de aici
decurgând o creştere a profitului şi a numărului de clienţi. În acelaşi fel, dacă medicul
veterinar realizează o operaţia eficientă, cu minimum de efecte secundare, mai mulţi
proprietari de animale vor fi dispuşi să îşi aducă animalele spre sterilizare.
La nivel internaţional împărtăşirea informaţiilor de ordin profesional va determina o
îmbunătăţire a stării de sănătatea a animalelor prin promovarea celor mai bune metodologii
practice şi a noilor cunoştinţe, evoluţii în domeniu prin diverse modalităţi şi anume:
organizaţii medical-veterinare internaţionale (generale sau specializate); conferinţe şi
simpozioane; reviste internaţionale; forumuri pe internet, diferite site-uri, etc..
Legăturile pozitive stabilite între organizaţiile pentru protecţia animalelor, medici
veterinari şi instituţii guvernamentale vor promova protecţia şi bunăstarea animalelor.
Instituţia profesională poate fi implicată în: formularea strategiilor şi conduitei profesionale;
în influenţarea legislaţiei; în funcţionarea ca purtător de cuvânt pentru bunăstarea animalelor
dar şi în asigurarea calităţii medicilor veterinari care pot practica profesia în ţara respectivă.
Formularea strategiilor şi conduitei profesionale privind etica şi bunăstarea animalelor
reprezintă o modalitate de a regla comportamentul şi atitudinile membrilor practicanţi ai unei
comunităţi profesionale. De exemplu poate să existe o politică profesională conform căreia
membrii trebuie să dobândească consimţământul clientului pentru efectuarea autopsiei
animalelor lor. Politicile profesionale vor reflecta de regulă opiniile majorităţii profesiei.
Trebuie să existe o cale de exprimare disponibilă celor care au păreri opuse, celor incluse in
politici, precum si pentru amendarea politicilor existente. Este important sa existe o structura
disciplinara eficienta pentru a urmari implementarea si aplicarea politicilor.
Sanctiunile vor fi aplicate din interiorul profesiei si pot varia de la avertismente la
ridicarea sau interdictia dreptului de practica. Politia trebuie sa administreze cazurile ce cad
sub incidenta codului penal dar asociatiile profesionale pot gestiona in maniera proprie astfel

32
de situatii. De exemplu, un medic veterinar poate sa considere ca este indreptatit sa aplice o
procedura chirurgicala electiva diferita/aditionala unui animal aflat sub anestezie totala. Cu
toate acestea, daca medicul nu are consimtamantul pentru efectuarea acestei proceduri, poate
incalca o procedura profesionala. Politicile pot fi extinse in manuale de consultanta utile
medicilor veterinari pentru situatiile dificile din punct de veder etic, de exemplu atunci cand
au de-a face cu clienti cu venituri mici.
Profesia veterinara are o pozitie unica vis-à-vis de chestiunea protectiei si bunastarii
animalelor. Medicii veterinari au o instruire extinsa in acest domeniu – fie formala sau
informala – si sunt cel mai adesea in contact imediat cu animalele si situatiile in care
animalele sunt utilizate. O astfel de pozitionare este totodata necesara deoarece, in caz
contrar, expertiza membrilor ar fi irosita iar gradul de acceptare al acestei situatii ar fi scazut.
Trebuie sa avem grija ca publicul larg sa nu perceapa profesia drept interesata in primul rand
de partea financiara, ceea ce se poate evita printr-o buna comunicare. Asociatiile profesionale
pot sa furnizeze comentarii media pe teme specifice protectiei si bunastarii animale in vederea
promovarii unei mai bune intelegeri a pozitiei lor. De exemplu, in cazul unei epidemii de
toxiinfectii alimentare, publicul se indreapta catre medicii veterinari ca sursa de informatii de
incredere.
Rolul medicului veterinar este în aspectul etic al luării deciziei în practica veterinară;
latura etică a fiecărei acţiuni veterinare; mai complex decât un simplu sentiment; necesită un
raţionament robust, logic şi coerent; poate fi utilă ghidarea după un cadru prestabilit. Medicii
veterinari sunt implicati zilnic in procese de luare a deciziilor. De exemplu, atunci cand
prescriu un tratament pentru un animal trebuie sa ia in considerare beneficiile acestuia in
comparatie cu efectele adverse sau metoda de administrare si costul total pe care il implica din
partea proprietarului. Pentru a fi siguri ca au luat decizia corecta, procesul presupune o
judecata logica, analitica, care poate sa reflecte un sentiment general in legatura cu o situatie
data. Cu toate acestea trebuie sa fim atenti sa nu urmarim doar o opinie generala fara a emite
un rationament logic asupra aspectelor legate de protectia si bunastarea animalului.
In luarea deciziilor este util sa folosim un cadru care sa faciliteze o abordare logica.
Urmatorii sase pasi constiutie un cadru adecvat in luarea deciziilor legate de cazurile clinice
dificile: identificaţi planurile de acţiune posibile; stabiliţi interesele părţilor implicate;
identificaţi chestiunile etice ce apar; stabiliţi poziţia legală în cadrul dilemei; alegeţi un plan
de acţiune; minimalizaţi impactul deciziei.
Primul pas este identificarea tuturor cailor posibile de actiune. Daca in acest stadiu
omitem o anumita alternativa nu vom putea lua in considerare potentialele beneficii ce decurg

33
din ea. In aceasta faza nu exista nici o valorizare morala a vreunei alternative de actiune
posibile, este vorba aici doar de un exercitiu pur factual. Valorile vor fi folosite mai tarziu
pentru a decide asupra unei modalitati de actiune. Optiunile legate de un caz clinic le include
pe cele mentionate mai sus. Cu toate acestea exista multe alte situatii veterinare care nu
presupun un caz clinic, cum ar fi formularea unei proceduri practice. De exemplu, atunci cand
vrem sa ne decidem daca sa eutanasiem o catea cu incontinenta urinara care nu a raspuns la
tratament, avem mai multe posibilitati: putem eutanasia cateaua, putem sa nu luam nicio
masura, sau sa facem o trimitere catre un centru specializat pentru efectuarea unei alte
proceduri chirurgicale.
Poate fi dificil de determinat care sunt interesele partilor afectate dar aceasta va
permite analizarea motivelor pe care se bazeaza decizia noastra si daca ele sunt rezonabile. De
exemplu este legitim ca un proprietar sa declare ca un animal este incomod ? Exemplu:
diareea este o inconvenienta cauzata de animal in casa. Exista si alte parti care pot fi
considerate drept interesate in afara celor imediat legate de caz, cum ar fi “profesia” si
“societatea”. In majoritatea cazurilor aceste conflicte intre parti reprezinta chiar cauza
dilemei. Daca toata lumea ajunge la un acord dilema dispare. Pornind de la exemplul catelei
cu incontinenţă – proprietarul este interesat sa pastreze casa curata, cateaua nu este afectata de
starea sa cu conditia ca aceasta sa nu produca escare, dar va suferi din cauza durerilor pe
termen scurt si lung impreuna cu stresul asociat unei interventii chirurgicale, iar medicul
veterniar poate sa aiba convingerea ca eutanasia “nenecasara” ceruta de proprietar este o
masura gresita. In acest moment este necesar sa analizam aspectele economice ale problemei
deoarece pot sa aiba un efect rezonabil sau nerezonabil asupra deciziei. Vor fi pareri care sa
sustina ca motivatia medicului veterimar de a genera profit este un argument nerezonabil care
nu trebuie inclus in procesul de luare a deciziilor etice, in timp ce abilitatea proprietarului de a
plati tratamentul este relevanta.
Utilizand teoria eticii logice in luarea unei decizii de a aplica o anumita masura, va fi
mai clar care este fundamentul pe care se bazeaza aceasta decizie. Este important sa intelegem
teoria pe care o utilizam.
Raportandu-ne la exemplul anterior, o regula deontologica poate fi aplicata initial
pentru a elimina factorii de stress sau suferinta severa, de durata, in tratarea animalului. In
acest caz nici una dintre optiuni nu a fost considerata ca apartinand acestei categorii astfel ca
s-a optat pentru o analiza utilitara de comparare a costurilor si beneficiilor pentru toate partile
intresate in fiecare dintre masurile ce ar putea fi aplicate.

34
 Eutanasia: ca avantaje avem in vedere o mai buna igiena a casei; satisfacerea dorintei
clientului; iar ca dezavantaje, scurtarea vietii animalului si prin urmare limitarea companiei
oferite proprietarului care vine in conflict cu valorile medicului veterinar.
Nici o actiune intreprinsa: avantaje, nici unul, cu exceptia lipsei de durere indusa
animalului; dezavantaje: slaba igiena a casei.
Alta procedura chirurgicala: avantaje: o mai buna igiena a casei, interes academic
pentru profesie; dezavantaje: durere chirurgicala, etc. in cazul animalului; timp si costuri
financiare pentru proprietar
Chiar daca s-a adoptat o decizie in privinta masurilor ce urmeaza a fi aplicate exista
posibilitati de a reduce suferinta cauzata de situatia respectiva. Avem aici in vedere utilizarea
unui analgezic mai bun sau asigurarea de consultanta proprietarilor. In esenta este vorba
despre rafinarea impactului deciziei asupra gradului de bunastare al animalului. Aceasta face
parte din conceptul celor 3R (Relocare, Reducere si Rafinare) aplicat in mod normal
animalelor de laborator. In exemplul nostru, daca este aleasa optiunea chirurgicala, trebuie
luate masuri astfel incat sa mininalizam durerea si stresul asociate induse animalului (printr-
un bun regim analgezic si terapeutic post interventie) si totodata timpul si implicatiile
financiare in cazul proprietarului (prin plata in rate).
Atitudinea medicilor veterinari fata de bunastarea animalelor si etica este influentata
de multi factori, cum ar fi: varsta, sexul, instruirile, cultura, presiunea grupului, legislatia,
politicile institutiilor profesionale. Indivizii isi pot schimba in timp opiniile. Valorile culturale
si presiunea grupului pot actiona impreuna, rezultatul fiind o mare influenta asupra
atitudinilor medicilor veterinari. Influenta legislatiei si politicilor profesionale pot varia in
functie de tara.

35
 5. BUNĂSTAREA ANIMALELOR

Definirea bunăstării animalelor suscită încă numeroase controverse în lumea

ştiinţifică, astfel că la ora actuală nu există o definiţie general acceptată pentru acest concept.
Sunt prezentate în continuare câteva consideraţii generale privind conceptul de bunăstarea
animalelor şi se va enunţa o clasificare a diverselor teorii ştiinţifice în baza cărora s-au
elaborat definiţii ale bunăstării animalelor.

5.1. Conceptul de bunăstare a animalelor

Definirea conceptului de bunăstarea animalelor nu este încă exactă, dar majoritatea

enunţurilor cuprind comportamentul, sănătatea şi confortul productiv al animalelor. De-a
lungul evoluţiei ştiinţei bunăstării animalelor, cercetătorii au definit bunăstarea animalelor fie
prin condiţiile de creştere şi de exploatare (Sainsbury 207, „....un sistem de creştere a
animalelor favorabil sănătăţii şi în măsura în care este aplicabil, potrivit cerinţelor de
comportament ale animalelor şi unui standard înalt de management zootehnic”), fie luând în
considerare simţămintele animalelor (Dawkins, „bunăstarea animalelor constă în absenţa
suferinţei”).
Declaraţia Universală privind Bunăstarea Animalelor, defineşte bunăstarea prin
măsura în care sunt întrunite cerinţele fizice, comportamentale şi psihologice ale animalului.
Astăzi tot mai larg acceptată este definiţia bunăstării animalelor ca fiind „starea individului -
fizică şi psihică - în condiţiile în care acesta încearcă să se acomodeze mediului în care se
află” (Donald M. Broom profesor la Universitatea Cambridge Marea Britanie). Atunci când
mediul de viaţă le este potrivnic, animalele folosesc diverse căi pentru a neutraliza efectele
adverse ale acestuia asupra lor prin modificarea comportamentului, folosirea glandei
suprarenale, a peptidelor opioide, etc.. Animalele îşi mai pot folosi comportamentul pentru
denaturarea stării motivaţionale, tulburările fiziologice fiind astfel ameliorate (Broom).
Cunoscând cerinţele fiziologice şi de comportament ale animalelor, crescătorii pot să le
asigure acestora printr-un management adecvat al exploataţiilor, condiţiile pentru satisfacerea
necesităţilor.

36
 Bunăstarea nu poate fi conferită animalului, aceasta fiind o stare proprie individului
cât timp acesta depune efort de acomodare în raport cu particularităţile mediului, cu
necesităţile proprii şi cu modul în care percepe informaţiile (D.M.Broom). Bunăstarea
animalelor este influenţată de factorii de microclimat, de furajare, de adăpare, de circuitul
informaţional dintre animal şi mediul lui de viaţă. Raporturile pe care animalul le are cu
mediul lui de viaţă pot avea ca rezultat diferite nivele de bunăstare, animalele putând trece în
aceleaşi condiţii de viaţă de la o bunăstarea deplină la una precară şi foarte precară sau invers,
în raport cu nevoile comportamentale şi fiziologice. Cele două limite pentru măsurarea
bunăstării animalelor, implică încercarea de a evalua bunăstarea proastă prin folosirea
diferiţilor indicatori sau prin încercarea de a recunoaşte bunăstarea bună.
Conceptul de bunăstarea animalelor este unul subiectiv, implicând, pe lângă aspectul
teoretic (obiectiv), şi un aspect moral/etic. De aceea sensul conceptului variază în funcţie de
aspectul pe care se pune accent (de exemplu, în agricultura convenţională este neglijat
aspectul etic, pe când în cazul agriculturii ecologice aspectul etic este prioritar).
Una dintre caracteristicile fundamentale şi general acceptate ale ştiinţei este disocierea
completă a domeniului teoretic, obiectiv de cel moral, subiectiv. Astfel, domeniul moral este
considerat obiectul eticii şi trebuie exclus din ştiinţă în virtutea faptului că aceasta urmăreşte
să descrie în mod obiectiv fenomenele naturii şi nu să emită sau să recurgă la judecăţi de
valoare.

5.2. Teorii ştiinţifice ce definesc conceptul de bunăstare a animalelor

Deşi există numeroase definiţii ale bunăstării animalelor, ele pot fi reduse în esenţă la
cinci teorii: teoria antropocentrică, teoria patocentrică, teoria zoocentrică, teoria biocentrică şi
teoria ecocentrică.

5.2.1. Teoria antropocentrică

Conform acestei teorii, doar oamenii au statut moral, în consecinţă nu există
responsabilităţi morale directe faţă de animale. Pot exista însă responsabilităţi morale
indirecte, faţă de proprietarii animalelor sau faţă de animale, în ideea că acela care tratează rău
animalele îşi tratează în acelaşi mod şi semenii. Mai mult, cruzimea faţă de animale poate
provoca suferinţă oamenilor care asistă la aceasta.
Legile de protecţie a animalelor merg şi mai departe, enunţând că actele nemotivate de
cruzime faţă de animale sunt interzise. Ca derogare, referitor la animalele utilizate în scopuri

37
experimentale sau alte scopuri ştiinţifice, se consideră că motivul cercetării ştiinţifice este
destul de întemeiat pentru a scuza tratamentul necorespunzător aplicat animalelor.
Perspectiva tipic antropocentrică asupra bunăstării animalelor poate fi rezumată la
consideraţia că bunăstarea animalelor este bună atât timp cât acestea nu suferă de nici o boală
şi nu prezintă tulburări de dezvoltare sau de reproducţie.

5.2.2. Teoria patocentrică

Această teorie diferă de teoria antropocentrică prin faptul că recunoaşte existenţa
suferinţei ca stare subiectivă a animalelor. Dacă omul exploatează un animal în interes
propriu, atunci are responsabilitatea de a minimaliza suferinţa acestuia. Este interzisă
utilizarea unui animal când aceasta provoacă o suferinţă prea mare sau când această suferinţă
nu poate fi prevenită.
Argumentul utilizat de adepţii acestei teorii este argumentul analogiei: animalele sunt
fiinţe dotate cu simţăminte şi seamănă cu oamenii în privinţa abilităţii de a simţi durerea,
astfel încât, măcar din compasiune, nu trebuie să le provocăm suferinţă.
Perspectiva patocentrică conferă statut moral doar animalelor superioare. Este utilizată
conştiinţa umană drept criteriu de referinţă în compararea diverselor specii animale – cu cât
animalele sunt mai apropiate de om, cu atât mai mult ar trebui protejate (termenul apropiat
este folosit fie în sens evoluţionist: din acest punct de vedere, cele mai apropiate de om sunt
primatele non-umane, fie în sens emoţional: din acest punct de vedere cele mai apropiate de
om sunt animalele de companie şi agrement).
Definiţiile bunăstării animalelor care se bazează pe teoria patocentrică sunt acele
definiţii pentru care bunăstarea este absenţa suferinţei (definiţiile prin negaţie).
Teoria antropocentrică şi teoria patocentrică formează împreună ceea ce se numeşte
perspectiva minimală asupra bunăstării animalelor.

5.2.3. Teoria zoocentrică

Promotorul acestei teorii este Bernard Rollin, care introduce conceptul de telos pentru
a descrie caracteristicile speciilor.
Fiecare specie de animale prezintă anumite caracteristici bine definite, respectarea
cerinţelor esenţiale care decurg din acestea trebuie să devină legea conduitei morale faţă de
animale. Rollin subliniază că nu caracteristicile în sine ale animalelor trebuie respectate
(natura lor în sine), ci trebuie respectate cerinţele determinate de acestea. De exemplu,
obţinerea organismelor modificate genetic nu reprezintă o imoralitate. Traversarea barierelor

38
interspecifice nu este un act cu relevanţă morală deoarece nici conceptul de specie nu este
relevant din punct de vedere moral. Ingineria genetică ar fi imorală doar atunci când ar
produce indivizi care suferă ca rezultat al acesteia. Prezenţa conştiinţei reprezintă deci
condiţia necesară şi suficientă a relevanţei morale – speciile în sine nu pot să sufere. Telosul
animal nu este sacru, el poate fi modificat. Schimbarea telosului păsărilor prin inginerie
genetică în scopul înlăturării instinctului de cuibărit previne suferinţa păsărilor cazate în
baterii de cuşti şi ar reprezenta de aceea o intervenţie salutară.
Prevenirea suferinţei animalelor este un element important al acestei teorii, dar nu
singurul. În plus, este importantă asigurarea plăcerii, fericirii unui animal (prin satisfacerea
telosului acestuia): „bunăstarea rezidă nu numai în a preveni durerea şi suferinţa unui animal,
ci şi în a permite unui animal să trăiască într-un mediu corespunzător naturii sale biologice”.
A trata bine un animal nu reprezintă o chestiune de opţiune, ci o responsabilitate morală. Ca
exemplu de lege care utilizează definiţia pozitivă a conceptului de bunăstare a animalelor
cităm legea suedeză de protecţie a animalelor.

5.2.4. Teoria biocentrică

Această teorie conferă şi telos-ului în sine relevanţă morală. Exemple tipice pentru un
asemenea punct de vedere se găsesc în publicaţiile lui Paul Taylor. Acest cercetător introduce
conceptul de valoare primară, care reprezintă valoarea apriorică a unui anumit lucru.
Recunoaşterea valorii primare a unei fiinţe obligă la promovarea şi protejarea bunăstării
acesteia. Această teorie lărgeşte sfera responsabilităţilor etice asupra tuturor animalelor şi
plantelor, deci asupra tuturor fiinţelor vii. Într-un studiu asupra conceptului de „natură” în
legătură cu manipularea genetică la animale, Visser şi Verhoog susţin utilitatea conceptului în
cauză atunci când se referă la caracteristicile intrinseci ale animalelor. Astfel, materia vie
cuprinde diferite nivele de integrare, în funcţie de criteriile luate în calcul (figura).
Ştiinţa va trebui să decidă dacă toate aceste nivele de integrare ale materiei vii vor fi
sau nu introduse în conceptul de bunăstare a animalelor.
În primul caz, dezavantajul major al definiţiei rezultate ar fi acela de a nu putea să
explice toate stările subiective ale animalelor, aşa cum reuşesc definiţiile zoocentrice.
Cealaltă soluţie ar fi menţinerea unei perspective zoocentrice şi completarea acesteia
cu noi concepte, cum ar fi acela de integritate a animalelor, pentru cazurile particulare în care
nerespectarea telosului unui animal nu înseamnă ignorarea bunăstării acestuia.

39
 Conceptul de integritate al animalelor reprezintă unul dintre elementele de bază ale
teoriei biocentrice asupra bunăstării animalelor, de aceea este necesară o prezentare succintă a
acestuia.

Nivele de integrare ale materiei vi

Nivele de integrare a materiei vii Criterii de ierarhizare
FIINŢA capacitatea de autoreglare
(nivelul existenţial)
REGNUL ANIMAL independenţă funcţională
independenţă reproductivă
SPECIA variabilitate genetică
(caracteristicile proprii speciei sau telosul) integritate genotipică
comportament specific speciei
INDIVIDUL sănătate individuală
(caracteristicile individuale) bunăstare individuală
integritate individuală

Rutgers şi Heeger definesc integritatea animalelor ca pe „unitatea unui animal şi

homeostazia sa specifică, dar şi capacitatea acestuia de a-şi menţine independenţa
funcţională”. În această definiţie se reîntâlnesc criteriile diferitelor nivele de integrare a
materiei vii (autoreglare, independenţă funcţională), din motivul că un anumit individ are
apartenenţă la multiple nivele de integrare (aparţine nivelului existenţial, dar şi regnului
animal, de specie şi de individ).
Organismul reprezintă un sistem unitar format din diferite părţi componente.
Interdependenţa şi echilibrul acestor părţi sunt esenţa noţiunii de integritate a organismului.
De exemplu, ecornarea, chiar în situaţia în care nu ar genera durere, reprezintă o acţiune
imorală pentru că distruge unitatea organismului animal.
În legătură cu modificările genetice la animale, a fost definit conceptul de integritate
genetică: „Putem defini integritatea genetică a unui animal ca pe menţinerea intactă a
genomului acestuia. Conceptul de integritate genetică se dovedeşte a fi util, având în vedere
că ingineria genetică face astăzi posibilă intervenţia omului asupra genomului speciilor”.
Aceste puncte de vedere contradictorii asupra conceptului de integritate a animalelor
au generat polemici nesoluţionate încă.

5.2.5. Teoria ecocentrică

O vedere extinsa, holistica, asupra lumii, este reprezentata de ideea eticii “centrate pe
mediul inconjurator” sau etica “ecocentrica”. Aceasta etica incearca sa acorde consideratie

40
morala intrinseca, nu doar pentru ce este viu, dar si pentru grupurile de vietati, precum
speciile si ecosistemele. Un sustinator al acestei linii de gandire, Aldo Leopold, a statuat ca
“un lucru este corect….cand tinde sa pastreze integritatea, stabilitatea si frumusetea
comunitatii biotice”. Prin urmare, etica ecocentrica cuprinde respect pentru biodiversitate si
ofera o explicatie pentru preocuparea noastra, atunci cand o specie dispare, in special atunci
cand aceasta este un rezultat direct sau indirect al practicilor umane, cum ar fi cele legate de
cresterea animalelor si consumul de carne.
Se poate observa faptul ca aceasta abordare etica ampla este diferita de viziunea
ingusta a celor mai multe teorii etice ale utilizarii animalelor, pe care le avem in vedere in
prezent. Exista patru diferente principale intre etica utilizarii celor mai multe animale si etica
ecocentrica:
• etica animalelor tinde sa fie foarte preocupata de viata animalelor captive sau
domestice, in timp ce etica mediului inconjuator poate avea putin de spus despre acestea, cu
exceptia cazului in care specia in cauza este pusa in pericol, sau practica afecteaza mediul
ambiant.
• etica animala tinde sa fie centrata pe sensibilitate, astfe incat grija pentru
plante, rauri si ecosisteme este doar de interes in masura in care aceasta afecteaza animalele
inzestrate cu sensibilitate.
• etica animala se concentreaza pe minimalizarea durerii dau a mortii, in timp ce
etica mediului considera adeseori aceste elemente ca esentiale ale naturii. Etica mediului este
mai preocupata de extinctia speciilor si distrigerea ecosistemelor.
• etica animala se concentreaza pe bunastarea individuala, in timp ce etica
mediului tinde sa se concentreze pe sisteme si structuri. Ca atare unii ecologi ar fi dispusi sa
sacrifice bunastarea individuala pentru a o pastra pe cea a sistemului. Intre-adevar, este posibil
sa existe preocupare numai pentru “intreg” precum specia si nu pentru toti indivizii ce fac
parte din aceasta. De exemplu, unii vanatori si pescari (sau cei abilitati cu controlul
populatiilor de animale) s-ar putea preocupa de aceste aspecte.
Dacă teoriile anterior prezentate se limitau la nivel de individ, speciile şi ecosistemele
neavând relevanţă etică, teoria ecocentrică lărgeşte perspectiva la nivel de specii sau
ecosisteme, considerând că acestea prezintă o valoare intrinsecă.
Adepţii acestei teorii consideră însă că specia umană este o excepţie la acest cadru
conceptual. Astfel, R.K.Colwell subliniază poziţia artificială, din punct de vedere ecologic şi
evoluţionist, a omului în ecosistem. În plus, intervenţia omului asupra altei specii atrage

41
anularea valorii intrinseci a acesteia, de aceea doar speciile de animale sălbatice au valoare
intrinsecă, nu şi speciile de animale domestice.
Teoria ecocentrică apreciază oricare intervenţie genetică asupra animalelor domestice
sau sălbatice ca imorală. În timp ce teoria biocentrică afirmă că tăierea/sacrificarea unui
animal reprezintă o problemă etică, distrugând integritatea acelui organism, teoria ecocentrică
nu consideră acest act o problemă etică atât timp cât supravieţuirea speciei nu este pusă în
pericol.
Dezavantajele teoriei ecocentrice sunt următoarele: ignorarea valorii primare a
indivizilor; restrângerea responsabilităţii faţă de animalele domestice; imposibilitatea aplicării
acestei teorii în cazul agriculturii ecologice.
În ceea ce priveşte ultimul dezavantaj, agricultura ecologică a demonstrat practic că
fermierul nu este exclus din ecosistem, din contră, reprezintă chiar elementul central al
acestuia şi că nu poate fi exclusă responsabilitatea morală faţă de animalele domestice.

5.3. Clasificarea şi nivelul de evaluare al bunăstării animalelor

Bunăstarea nu poate fi conferită animalului, ea este o stare proprie individului, cât

timp depune efort de acomodare, în raport cu necesităţile proprii, particularităţile mediului şi
cu modul în care sunt percepute informaţiile. Pentru înţelegerea şi descrierea raporturilor pe
care le poate avea animalul cu mediul său de viaţă, trebuie să admitem că există diferite nivele
de bunăstare. A spune că „a fost asigurată bunăstarea” este aproape fără sens, dacă nu se
precizează despre ce bunăstare este vorba: bună, adecvată și slabă.

5.3.1. Nivelul de apreciere al bunăstării animalelor pe baza sistemelor numerice integrative

Sistemele numerice integrative prezintă un grad ridicat de obiectivitate şi aplicabilitate
largă, indiferent de sistemul de creştere şi exploatare sau specia şi categoria de animale. În
continuare vor fi prezentate sistemul ANI 35 (propus în Austria de către Bartussek) şi
sistemul ANI 200 (varianta germană a lui ANI 35, modificată de Sundrum).
Sistemul ANI 35 are avantaje evidente comparativ cu celelalte sisteme şi de aceea va
fi prezentat în detaliu. Este indicată implementarea unui sistem similar sistemului austriac şi
în ţara noastră, în scopul evaluării oficiale a bunăstării efectivelor de animale. Vor fi
prezentate în continuare câteva consideraţii generale privind sistemul ANI 35, precum şi
relaţiile existente între cele cinci libertăţi şi grupele de factori ai sistemului ANI.

42
 În scopul determinării nivelului de bunăstare a animalelor în Austria, Bartussek a
introdus Tiergerehtheitsindex (TGI). Tradus ad literam termenul are semnificaţia de „index al
cerinţelor (necesităţilor) animalelor”. Pentru desemnarea aceluiaşi index, în literatura engleză
de specialitate se utilizează acronimul ANI (Animal Needs Index), propus tot de către
Bartussek, în 1991.
La începutul anului 1990, mai multe echipe de specialişti au dezvoltat noi versiuni ale
ANI, mai detaliate şi cu o specificitate mult mai mare, fapt care a făcut posibilă elaborarea în
1995 a versiunii finale a acestui indicator: ANI 35L. Numărul 35 reprezenta punctajul maxim
acordabil, iar L prescurtarea lui long (versiune lungă), versiune cu modificări majore faţă de
versiunea iniţială (versiunea scurtă) a ANI, numită ANI 35S (short).
În cazul versiunilor mai recente, punctajele au o limită mult mai mare de variabilitate.
Astfel, pentru ANI 35L versiunea 2001, utilizat în lucrarea de faţă pentru determinarea
nivelului de bunăstare al efectivelor de găini, punctajul final variază între –12 şi +45 de
puncte iar pentru sistemul ANI 35L versiunea 2000, utilizat pentru determinarea bunăstării la
taurine, punctajul final variază între –9 şi +46 puncte.
În prezent, ANI 35 se utilizează pentru aprecierea bunăstării vacilor de lapte, a viţeilor
şi tineretului taurin, a scroafelor cu purcei, a porcilor la îngrăşat, a găinilor ouă consum şi a
celor de reproducţie rase grele.
În mod evident, utilizarea în practică a ANI nu presupune evaluarea tuturor
necesităţilor esenţiale pe care le prezintă respectivul animal de fermă, ci în special a
condiţiilor de adăpostire, care au o pondere majoră în satisfacerea necesităţilor animalelor
cazate şi deci în asigurarea bunăstării acestora, motiv pentru care Bartussek (2002) sugerează
ca alternativă pentru ANI acronimul HCS (Housing Condition Score – Cheia de apreciere a
Condiţiilor de Adăpostire).
Principiul ANI constă în ierarhizarea necesităţilor diferitelor specii şi categorii de
animale în funcţie de ponderea acestora în asigurarea bunăstării. După stabilirea fiecărei
necesităţi în parte şi a importanţei acestora sunt elaborate adevărate “piramide ale
necesităţilor” pentru fiecare specie şi categorie de creştere şi exploatare. Condiţiile de
adăpostire sunt interpretate conform importanţei lor în piramida necesităţilor categoriei de
creştere sau exploatare cazată în adăpostul respectiv. Ideea ierarhizării necesităţilor (needs) şi
dorinţelor (wishes) provine din psihologia comparată.
Cum există foarte mulţi factori care influenţează bunăstarea animalelor (condiţii de
adăpostire, practici de management, indicatori productivi etc), pentru studiile în teren
principala problemă rămâne necesitatea reducerii numărului de factori abordaţi (care se referă

43
în mare parte la condiţiile de adăpostire), cu scopul de a conferi sistemului de evaluare a
bunăstării animalelor rapiditate în aplicarea practică.
Dezvoltarea ANI, metodele prin care au fost determinaţi factorii ANI, precum şi prima
evaluare în teren a bunăstării animalelor pe baza acestui index sunt datorate lui Bartussek.
Conform ANI, nivelul bunăstării se evaluează pe baza a 5 grupe de factori: libertatea de
mişcare; interacţiunile sociale; tipul şi caracteristicile pardoselii şi suprafeţelor în aer liber;
iluminarea, calitatea aerului şi zgomotele; condiţiile de îngrijire şi întreţinere.
În cadrul fiecărei grupe, factorii se apreciază fie pe baza anumitor criterii sau
caracteristici bine determinate ale acestora, fie pe baza calificativului prin care sunt cotaţi. În
final se notează fiecare factor din cadrul grupei după care, prin adunare, se obţine punctajul
gneral pentru întreaga grupă de factori.
Punctajul final ANI reprezintă suma celor 5 punctaje generale pentru grupele de
factori. Cu cât punctajul este mai mare, cu atât se consideră că sunt mai bune condiţiile de
adăpostire din perspectiva bunăstării animalelor.
În cazul în care se constată că nu sunt îndeplinite standardele minime de bunăstare
conform legislaţiei naţionale în vigoare, punctajul final ANI va fi considerat valid doar după
remedierea deficienţelor. Până în momentul corectării acestora, punctajul ANI este considerat
punctaj provizoriu.

5.3.2. Nivelul de apreciere al bunăstării animalelor pe baza celor ”5 necesități” ale animalelor
Pentru a definii bunăstarea animalelor, Consiliul de Bunăstare a Animalelor de Fermă
a stabilit ca principii generale ale acesteia cele cinci libertăţi ale animalelor, respectiv
libertatea de foame şi de sete; libertatea de disconfort; libertatea de durere, injurie sau boală;
libertatea exprimării comportamentului natural şi libertatea de frică şi de alte stări tensionate,
constituie un cadru util pentru evaluarea condiţiilor de adăpostire a animalelor sau a
sistemelor şi practicilor de management din exploataţii. Patru dintre acestea se referă la
libertatea de anumiţi factori care determină disconfort, suferinţă sau durere (termenul
„libertate” în acest caz semnifică evitarea acestor factori) şi una la libertatea efectuării de
către animale a comportamentului natural (în acest ultim caz, termenul „libertate” are sensul
propriu – acela de alegere fără restricţii a răspunsului la o anumită situaţie de mediu şi, de
aceea, libertatea de efectuare a comportamentului natural diferă semnificativ de celelalte patru
libertăţi).
Satisfacerea deplină a celor cinci libertăţi nu este realistă, pentru că acestea sunt într-o
oarecare măsură incompatibile. Incompatibilitatea rezidă chiar în faptul că ele includ toate

44
cele trei abordări ale bunăstării animalelor: simţămintele, funcţionalitatea organismului şi
comportamentul adaptativ. Pentru exemplificare, cităm cazul libertăţii de durere, injurie sau
boală. De multe ori, asigurarea acestei libertăţi implică intervenţii profilactice sau terapeutice
prin metode invazive, deosebit de stresante. Această situaţie contravine asigurării adecvate a
libertăţii de frică şi de alte stări tensionate.
Pentru a evalua gradul în care sunt asigurate animalelor cele cinci libertăţi se poate
apela la numeroşi indicatori (fizici, anatomici, fiziologici, patologici şi etologici). Deşi la ora
actuală există numeroase date ştiinţifice privind indicatorii menţionaţi, pentru studiile în teren
principala problemă rămâne necesitatea reducerii numărului de indicatori abordaţi – cu scopul
de a conferi sistemului de evaluare a bunăstării animalelor rapiditate în aplicarea practică.

5.3.3. Măsurarea bunastarii animalelor de ferma

Masuratorile ce vizează nivelul de bunăstare al animalelor sunt bazate pe: consumator,
este corecta din punct de vedere teoretic si poate fi un indicator util pentru evaluarea
impactului bunastarii oamenilor asupra politicii guvernamentale de bunastare a animalelor de
ferma; producţie (abordarea bazata pe producţie este probabil cea mai utila pentru practica) și
pe animale (sunt cele preferate) fiecare dintre acestea avand avanataje şi dezavantaje.
Masuratori bazate pe consumatori, au o abordare metodologica ce depinde de
acceptarea faptului ca animalele sunt importante pentru om din punct de vedere moral şi al
drepturilor animalelor. Pe de alta parte, suferinţa perceputa a animalelor de ferma poate fi o
sursa de inutilitate pentru unii oameni. Una dintre problemele fundamentale ale abordarii
bazate pe consumator, in special metodele de exprimare a preferinţei, este aceea ca nivelul
perceput al bunastarii animalelor de ferma asociat cu o anumita practica de producţie
evaluata, poate devia de la nivelul real al bunastarii simţite de animal.
Masuratorile bazate pe producţie ale bunastarii animalelor sunt dependente de
metodele de producţie utilizate. O abordare bazata pe producţie reprezinta cea mai practica
modalitate de masurare a nivelului bunastarii animalelor de ferma şi poate fi tradusa in
practicile curente folosite in creşterea animalelor. Masuratorile bazate pe producţie sunt
probabil cele mai bune și disponibile cel puţin pe termen scurt.
Masuratorile bazate pe animal au în vedere conform tehnicilor ştiinţifice, faptul că
bunastarea variaza pe o scala de la foarte buna la foarte slaba şi poate fi evaluata ştiinţific
numai daca se foloseşte o gama adecvata de indicatori. Acestia includ: raspunsuri fiziologice,
comportamentul, sistemul imunologic şi sentimentele cum ar fi durerea, frica şi placerea.
Ultima dintre ele implica emotiile subiective ale animalelor ca fiinţe simţitoare. Variabilele

45
comportamentale pot fi folosite pentru determinarea nivelul de bunastare animala, cum ar fi
comportamentul stereotipic şi apatic, precum şi experienţele pozitive cum sunt confortul,
joaca, explorarea şi sentimentul de mulţumire.
Masurarea preferintelor animalelor sunt de asemenea fezabile. Argumentul este acela
ca animalul prefera o activitate sau o situaţie alteia. S-au facut incercari de masurare a
gradului de suferinţa prin masurarea indicatorilor exteriori observabili. Suferinţa este
imparţita in doua categorii: suferinţa cauzata de prezenţa condiţiilor sau a tratamentelor pe
care animalul este motivat sa le evite dar nu poate (aversiune) şi suferinţa cauzata de absenţa
anumitor condiţii in care animalul este motivat sa efectueze un comportament dar este
incapabil sa-l efectueze datorita reţinerii fizice sau lipsei stimulilor potriviţi (privare).
O mare varietate de indicatori ai bunastarii animale şi ai suferinţei în evaluarea
bunastarii animalelor sunt: vocalizari, muşcarea şi mestecarea obişnuita, violenţa faţa de
colegii de boxa, rata cardiaca, manifestarile multiple ale stresului şi resursele de deviaţie, a
face faţa factorilor externi, mecanismele de percepţie a durerii, cunoaşterea şi manipularea
imprejurimilor, comportamentul de joaca, examinarea motivaţionala şi cognitiva, preferinţa
indicata prin alegere sau cheltuirea resurselor pentru a atinge o situaţie sau a ajunge la un bun,
masuratorile de producţie (creştere, consumul de hrana, lactaţia).
Cand evaluam bunastarea animalelor de ferma căutăm: mutilari de rutina; leziuni
provocate de sistem/agresivitate; conditii de viata nesatisfacatoare; stereotipii; miscarea
anevoioasa a animalului; utilizarea de antibiotice (suine); intensitatea luminii in adaposturi,
etc..

5.3.4. Evaluarea bunăstării animalelor prin sistemul HACCP

Sistemul HACCP (Hazard Analysis Critical Control Points – în traducere „analiza
riscului în punctele critice de control”) a fost pus la punct în anul 1959 de către compania
americană Pillsbury, în cadrul unor proiecte de cercetare în vederea obţinerii de produse
alimentare sigure destinate membrilor misiunilor spaţiale americane. Sistemul a fost prezentat
pentru prima dată la Conferinţa Naţională pentru Protecţia Animalelor din 1971, în urma
căreia compania Pillsbury a obţinut contractul pentru pregătirea de specialişti din rândul FDA
(Food and Drugs Adminstration a S.U.A.).
Acest sistem are la bază 7 principii care se referă la: evaluarea riscurilor; determinarea
punctelor critice prin care se pot ţine sub control riscurile identificate; stabilirea limitelor
critice care trebuie respectate în fiecare punct critic de control (PCC); stabilirea procedurilor
de monitorizare a punctelor critice de control; stabilirea acţiunilor corective care vor fi

46
aplicate în situaţia în care, în urma monitorizării punctelor critice de control, sunt detectate
deviaţii de la limitele critice; organizarea unui sistem eficient de păstrare a înregistrărilor care
constituie documentaţia planului HACCP; stabilirea procedurilor prin care se va verifica dacă
sistemul funcţionează corect.
Sistemul HACCP a fost adoptat şi de către specialiştii în domeniul bunăstării
animalelor în scopul evaluării nivelului de bunăstare atât în exploataţii, cât şi în timpul
transportului şi înainte de tăiere. Evaluarea bunăstării animalelor pe baza sistemului HACCP a
fost propusă de către Grandin şi adoptată în Statele Unite ale Americii.
Evaluarea bunăstării animalelor pe baza principiilor sistemului HACCP prezintă o
serie de avantaje, dar şi de dezavantaje.
Avantajele evaluării bunăstării animalelor pe baza sistemului HACCP se referă la:
obiectivitatea garantată în cazurile auditului de certificare a sistemului HACCP şi al auditului
pe bază de contract cu terţi; repetabilitatea foarte mare a evaluării; posibilitatea elaborării unor
planuri specifice de monitorizare a punctelor critice de control.
Dezavantajele evaluării bunăstării animalelor pe baza HACCP sunt generate de:
numărul redus de parametri referitori la bunăstarea animalelor care se pot încadra în cerinţele
sistemului HACCP, deoarece cei mai mulţi dintre aceştia sunt dificil de cuantificat (de
exemplu, incidenţa deviaţiilor comportamentale); influenţa semnificativă a perioadei în care
se realizează evaluarea asupra rezultatelor acesteia; diferenţele semnificative în ceea ce
priveşte punctele critice de control şi limitele critice adoptate de către crescătorii de animale,
de către transportatori sau producători (grupurile internaţionale de consulting pe probleme
HACCP propun anumite limite critice, fiecare crescător/transportator/producător rezervându-
şi dreptul de a le modifica în funcţie de posibilităţile sale organizatorice, economice şi
sistemele de creştere şi exploatare/ transport/tăiere sau sacrificare practicate); lipsa de date
ştiinţific fundamentate pentru stabilirea limitelor critice.
Evaluarea nivelului de bunăstare a animalelor în exploataţii, cu toate diferenţele foarte
mari existente între tipurile de adăposturi, sistemele de cazare, practicile de management, se
bazează în sistemul HACCP pe punctele critice de control generale şi specifice, care prezintă
o mare variabilitate.
Punctele critice de control general valabile pentru toate fermele, fără excepţie, se
referă la: tipul de adăpost şi sistemul de cazare utilizat; posibilitatea eutanasierii în fermă a
animalelor (indiferent de specie), accesul la apă şi la furaje corespunzătoare din punct de
vedere calitativ şi cantitativ.

47
 Punctele critice de control particulare diferă de la o specie şi categorie zootehnică la
alta. În continuare se vor prezenta punctele critice de control care se pot lua în considerare
pentru evaluarea bunăstării vacilor pentru lapte, a tineretului taurin la îngrăşat, a suinelor, a
puilor de găină şi a găinilor ouătoare.
Pentru evaluarea bunăstării la vacile pentru lapte, punctele critice de control pot fi
următoarele: procentul de vaci cu pododermatită, punct critic de control care se monitorizează
pe baza scorului mersului (gait score), pe o scară de la 1 la 5 puncte; stării de întreţinere a
animalelor, care se poate aprecia la nivel de efectiv pe baza punctajului pentru starea de
întreţinere (B.C.S. – Body Condition Score) pe o scară de la 1 la 5 puncte; procentul de vitei
care nu primesc colostru (de fapt, aceasta se răsfrânge asupra bunăstării viţeilor, viţeii
necolostraţi prezentând deficit imun de diferite grade şi susceptibilitate mărită la boli);
incidenţa sindromului vacii căzute (incidenţa paraplegiei postpartum); starea igienică a
animalelor apreciată pe baza punctajului pentru igiena corporală a vacilor de lapte pe o scară
de la 1 la 4; respectarea ghidurilor naţionale de bunăstare pentru manoperele zootehnice şi
sanitare veterinare executate în fermă (lotizări, ecornări, vaccinări etc.); nivelul de amoniac
din aerul adăpostului (prin monitorizarea acestui punct critic de control se realizează
aprecierea globală a microclimatului adăpostului); asigurarea suprafeţelor utile minime, în
funcţie de talia taurinelor şi de sistemul de cazare.
Pentru evaluarea bunăstării la tineretul taurin la îngrăşat, punctele critice de control
propuse sunt: manipularea animalelor (punct critic de control monitorizat pe baza procentului
de animale la care se folosesc bastonul electric sau metodele brutale de dirijare, procentului de
animale care alunecă şi cad etc.); starea de întreţinere a animalelor, apreciată pe baza
punctajului pentru starea de întreţinere; procentul de animale fără pododermatite (stabilit pe
baza scorului mersului); respectarea ghidurilor de bunăstare în ceea ce priveşte manoperele
zootehnice şi sanitare veterinare; procentul de animale sănătoase din efectiv (se apreciază ca
sănătoase animalele fără leziuni oculare, fără afecţiuni osteoarticulare şi ale ongloanelor, fără
simptome respiratorii – nu se acceptă nici catarul nazal, fără simptome evidente ale
parazitozelor şi chiar fără injurii); incidenţa stresului termic (incidenţă care poate fi destul de
mare în cazul padocurilor fără umbrare); starea igienică a animalelor, apreciată pe baza unor
metode obiective.
Pentru evaluarea bunăstării suinelor în exploataţii se pot aborda următoarele puncte
critice de control: procentul de scroafe cu o stare de întreţinere precară, aprecierea făcându-se
cu ajutorul unui punctaj al stării de întreţinere asemănător celui pentru taurine (depăşirea
limitei critice se consideră situaţia în care apofizele spinoase ale vertebrelor lombare sunt

48
evidente); procentul de scroafe cu afecţiuni manifeste osteo-articulare sau ale ongloanelor;
procentul de porci la îngrăşat cu pododermatite; procentul de scroafe cu injurii (se consideră
injurii ulceraţiile pielii acoperite de cruste, rănile provocate de codofagie, laceraţiile pielii şi în
general orice leziuni mai grave decât zgârieturile care nu creează soluţii de continuitate);
procentul de purcei şi de porci la îngrăşat afectaţi de injurii; nivelul de amoniac din aerul
adăposturilor; respectarea ghidurilor privind manoperele zootehnice şi sanitare veterinare;
existenţa sistemului de rezervă pentru menţinerea vieţii în adăposturile ventilate artificial
(acesta asigurând ventilaţia naturală organizată în adăposturi şi având o importanţă capitală în
cazul întreruperii energiei electrice; asigurarea spaţiului minim disponibil (monitorizarea
acestui punct critic de control se face separat pentru scroafe şi pentru porci la îngrăşat,
reţinându-se procentele de animale din aceste categorii zootehnice care pot adopta decubitul
lateral în acelaşi timp, unul lângă altul; asigurarea cerinţelor specifice de adăpostire pentru
suine; procentul de animale care manifestă comportamente nonadaptative (muşcatul barelor,
codofagie etc); manipularea suinelor (monitorizarea făcându-se după aceleaşi criterii ca la
taurine); nivelul de frică, monitorizat pe baza testelor comportamentale, dintre care cel mai
frecvent folosit este stabilirea nivelului de frică faţă de om (porcii cu un nivel scăzut de frică
faţă de om sunt mult mai productivi şi mai rezistenţi la stres).
Pentru evaluarea bunăstării puilor de găină se pot aborda următoarele puncte critice de
control: manipularea puilor (punct critic de control monitorizat pe baza procentului de păsări
cu fracturi ale oaselor aripilor, procentului de păsări cu fracturi ale membrelor inferioare şi a
procentului de păsări cu hematoame); starea igienică a aşternutului (acest punct critic de
control se monitorizează în funcţie de incidenţa afecţiunilor membrelor inferioare, de numărul
de păsări cu stare igienică precară din cauza aşternutului murdar şi de procentul de păsări cu
arsuri la nivelul membrelor inferioare); concentraţia amoniacului în aerul adăposturilor;
respectarea ghidurilor privind manoperele zootehnice şi sanitare veterinare; procentul de pui
cu afecţiuni ale membrelor inferioare, monitorizat pe baza testului mersului pentru utilizare în
teren, în exploataţii de păsări (Dawkins şi alţii, 2004), pe o scară de la 0 la 3; existenţa
sistemului de rezervă pentru menţinerea vieţii în adăposturile ventilate artificial; procentul de
păsări cu injurii în efectivele de păsări de reproducţie rase grele (părinţi de broileri găină);
asigurarea cerinţelor specifice de adăpostire pentru păsări.
Pentru evaluarea bunăstării găinilor ouătoare se pot aborda următoarele puncte critice
de control: manipularea păsărilor; spaţiul disponibil; nivelul de amoniac din aerul
adăposturilor; existenţa sistemului de rezervă pentru menţinerea vieţii în adăposturile ventilate
artificial; respectarea ghidurilor privind manoperele zootehnice şi sanitare veterinare;

49
respectarea condiţiilor specifice de adăpostire pentru găini ouătoare (procentul de cuşti în care
se asigură păsărilor front de furajare adecvat, posibilitatea ca păsările să se hrănească simultan
reprezentând un element esenţial în rezolvarea ciugulitului injurios); procentul de păsări
afectate de injurii; procentul de păsări cu o stare bună a penajului la sfârşitul ciclului de
producţie, apreciată pe baza testului îmbrăcării cu penaj pe o scară de la 4 la 20.
Sistemul HACCP îşi dovedeşte aplicabilitatea în domeniul bunăstării animalelor, însă
este deocamdată departe de a fi definitivat.

5.3.5. Evaluarea globală a bunăstării animalelor pe baza protocolului Welfare Quality®

Acest protocol descrie detaliile privind pregătirea vizitei la fermă și modul de evaluare
a fiecărei măsurători și acordarea sau calculare a punctajelor. Protocolul Welfare Quality are
la bază patru principii ale bunăstării cărora le corespund 12 criterii de evaluare cu peste 30 de
măsurătorile specifice după cum urmează:
1. Principiul alimentație adecvată cu următoarele criterii: absenţa foamei prelungite
unde s-a evaluat punctajul condiţiei corporale; absenţa setei prelungite unde s-au evaluat:
asigurarea cu adăpători, curăţenia adăpătorilor, debitul apei, funcţionarea adăpătorilor;
2. Principiul adăpostire adecvată cu următoarele criterii: confortul în timpul odihnei
unde s-au evaluat: timpul necesar pentru a se așeza, contactul animalelor cu echipamentele
din adăpost în timpul așezării, animalele ce se odihnesc parţial sau complet în afara zonei de
odihnă, igiena corporala; confortul termic; libertatea de mişcare,
3. Principiul starea bună a sănătăţii cu următoarele criterii: absenţa rănilor; absenţa
bolilor; absenţa durerii indusă de operațiunile de management,
4. Principiul comportament adecvat cu următoarele criterii: exprimarea
comportamentelor sociale; exprimarea altor comportamente; relaţia bună om-animal; stare
emoţională pozitivă.

5.1. Evaluarea bunăstării în practică

S-a vazut in ca evaluarile bunastarii se efectueaza pentru a ne asigura de faptul ca

standardele de ingrijire a animalelor sunt respectate.
Motivul pentru care acest fapt este important, este acela ca animalele sunt constiente si
nu se doreste ca acestea sa sufere. Mai degraba, conform conceptului in trei parti al bunastarii,
se doreste ca animalele sa dispuna de o buna functionalitate fizica, sa se simta bine si sa fie
capabile sa indeplineasca comportamentele specifice speciei, care sunt importante pentru

50
acestea. Standardele de ingrijire necesare pentru oricare din aceste domenii, se pot deteriora,
astfel ca un anumit domeniu poate deveni deficitar. Evaluarea bunastarii previne ca “raul sa
devina normal”.
Impulsul de evaluare a bunastarii a aparut in mare masura datorita interesului public
pentru animalele de ferma, iar evaluarea bunastarii lor, constituie obiectivul principal al
acestei prelegeri, desi se vor lua in consideratie si animalele de laborator. Aceste abordari pot
fi adaptate si pentrul animalele aflate in alte conditii, precum pentru animalele din gradinile
zoologice si cele aflate in adaposturile pentru animale.
Cu privire la diferitele tipuri de standarde ce se pot aplica animalelor de ferma, exista
trei tipuri principale de standarde: minime de ingrijire a animalelor, legale obligatorii și
particulare de ingrijire.
Standardele minime de ingrijire a animalelor terestre si acvatice elaborate de catre OIE
(Organizatia Mondiala pentru Sanatatea Animalelor) – acestea nu sunt obligatorii, dar au fost
convenite de catre cele peste 174 state membre ale OIE. Standardele sunt disponibile online.
Al doilea tip de standarde este reprezentat de standardele legale obligatorii pe care
tarile le-au inscris in legislatia lor. Unele tari pot sa nu dispuna de legislatie suficienta, dar
acestora li s-au trasat linii directoare privind tratamentul si bunastarea animalelor de ferma.
Cele mai frecvente dintre toate sunt standardele particulare de ingrijire, concepute
pentru a satisface preocuparile consumatorilor interesati in anumite aspecte legate de ingrijire,
respectiv, in acest caz, de bunastarea animalelor.
Un tip de standarde particulare curent folosit il reprezinta sistemele de voluntariat ce
ofera standarde privind bunastarea animalelor si adesea alte caracteristici ce sunt considerate a
fi importante pentru consumatori (de exemplu, siguranta alimentelor, protectia mediului).
Fermele participante in aceste sisteme sunt supuse unor controale periodice, independente,
pentru a se verifica daca respecta regulile. Ca veterinari practicieni, este putin probabil sa
efectuati aceste controale deoarece nu sunteti independenti. Dar daca clientii fac parte din
aceste sisteme, ii puteti ajuta sa se asigure de faptul ca standardele lor de ingrijire a animalelor
indeplinesc, sau depasesc standardele cerute. Exista multe tipuri de sisteme de asigurare a
calitatii in diferite tari de pe mapamond. Unele opereaza pe pietele interne, altele pe piețele
externe. Primul sistem de asigurare a bunastarii animalelor a fost elaborat de catre Societatea
Regala de Protectia impotriva Cruzimii fata de Animale (RSPCA), in Marea Britanie si este
cunoscut ca sistemul Freedom Foods. Acesta include produsele din carne, oua si lactate; în
Chile functioneaza un sistem de asigurare a calitatii pentru carnea de vita; McDonald si alte
lanturi de restaurante americane opereaza sisteme de asigurare a bunastarii pentru unele dintre

51
produsele lor de origine animala, atat in America, cat si in unele din celelalte tari in care isi
desfasoara activitatea, de exemplu, pentru productia de oua si in abatoarele care le furnizeaza
carnea. Alte sisteme de asigurare pot fi in vigoare pentru a satisface consumatorii de pe
pietele externe, permitand producatorilor sa beneficieze de o anumita cerere de consum: de
exemplu în Brazilia functioneaza un astfel de sistem pentru carnea de vita exportata lantului
francez de supermarketuri, Carrefour; în Namibia opereaza un sistem ce permite exportul
carnii de vita in Uniunea Europeana, numit Farm Assured Namibian (ferma namibiana
asigurata)
Al doilea sistem particular, care ar putea implica evaluarea bunastarii, este un sistem
de evaluare comparativă cu standardele. Acesta este definit ca “un standard, sau un punct de
referinta”. Astfel, fermierii pot participa la evaluarea periodica si compararea anonima cu
colegii lor, ca modalitate de a sustine in mod voluntar si de a imbunatati standardele de
bunastare si productie. Analiza comparativa cu standardele permite fermierului si
veterinarului sau, sa se identifice atat domeniile de interes, cat si domeniile pozitive in care
bunastarea este deja deplina. Acest lucru este folositor in identificarea prioritatilor de actiune,
specifice fermei.
Sistemele de evaluare comparativa cu standardele necesita administrare si analiza
detaliata si nu au fost de obicei elaborate de catre medicii veterinari practicieni. Ca beneficii
ale sistemelor de evaluare comparativa cu standardele sunt rapoartele de feedback, care pot
servi mai multor interese in acelasi timp. In primul rand, incurajeaza fermierii. Competitia
intre fermieri este stimulata (in special prin datele referitoare la performanta), sau prin
elaborarea unui sistem de stimulente. De asemenea, multe criterii de bunastare afecteaza
calitatea produsului, astfel ca fermierii pot observa cum unii membri ai sistemului obtin un
profit mai mare ca urmare a unor standarde ridicate de bunastare; constientizează performanța
crescută a fermierului si activează comparatia cu alte ferme. Acest fapt poate fi foarte
important deoarece fermierii rareori au posibilitatea de a vedea alte ferme si pot crede de
exemplu ca procentul lor de animale ce prezinta schiopatura este normal. Vazand ca alte
ferme au nivele mai scazute de schiopatura, fermierul poate deduce ca este posibil sa
imbunatațească ceva in sensul acesta. De asemenea, evaluarea comparativa cu standardele
ajuta in a demonstra faptul ca unele solutii de crestere a animalelor pot avea ca rezultat o
prevalenta mai scazuta a semnelor bunastarii precare a animalelor (precum bolile), rezultatul
fiind cresterea productiilor.
Un alt tip de standard voluntar de bunastare poate fi unic pentru fermierul individual si
poate constitui o parte a planului general al efectivului, pe care medicii veterinari il elaboreaza

52
ca parte a serviciilor aduse fermierului. Sugerandu-i-se standardele minime de bunastare
pentru ferma, fermierul poate fi ajutat in planificarea perioadelor in care animalele sale
prezinta un risc crescut de suferinta si in stabilirea momentelor in care trebuie sa intervina
pentru a preveni suferinta. Acest tip de planificare este benefică pentru animale si confera
linistefrmierului, minimalizand orice risc privind efectivul sau de animale. Medicii veterinari
pot efectua si evalua bunastarea asupra animalelor individuale intalnite, ca parte a bunelor
practici clinice.
Cabinetele veterinare pot avea, de asemenea, standarde particulare privind bunastarea
animalelor, cu privire la propria activitate. Unele asociatii veterinare opereaza in mod
voluntar Sisteme de Standarde ale Cabinetelor Veterinare, in care cabinetele veterinare
participante sunt inspectate la fiecare unul, sau doi ani si trebuie sa indeplineasca multe
standarde de igiena, dotari, etc. Totusi, aceste sisteme nu se concentreaza mult asupra
bunastarii in anumite situatii cum ar fi manipularea animalelor si stresul acestora in timp ce se
afla la clinica.
Prin urmare, cabinetele veterinare pot decide in crearea propriilor standarde in aceste
domenii. Standardele pot cuprinde:
• manipularea umana a animalelor, spre exemplu nici un membru al echipei ce
lucreaza in cabinetul veterinar, nu va lovi vreodata un animal
• standarde de spitalizare, prin care pacientii au un loc unde sa se ascunda (de
exemplu, prin acoperirea cu un prosop a unei parti a usii custii)
• standarde privind tehnicile de anestezie si chirurgie (de exemplu, utilizarea
lubrifiantilor pentru sondele endotraheale; nu mai mult de 10 incidente in timpul procedurilor
de anesteziere la 10.000 pacienti anesteziati); se concentreaza mult pe bunastare, precum
manipularea animalelor sau stresul acestora in timp ce se afla la clinica.
Dupa ce s-au vazut diferitele tipuri de standarde intre care fermierii si medicii
veterinari pot opta, pentru a adera la acestea, este necesar a arunca o privire asupra modului in
care poate fi evaluata bunastarea animalelor, pentru a se vedea daca aceste standarde sunt
indeplinite.
1. Se va incepe prin descrierea modului in care se poate ingloba evaluarea bunastarii in
sfaturile oferite fermierilor, privind planificarea fermei, la nivel de grup.
2. Apoi se va examina modul in care evaluarile bunastarii snt utilizate in ferma, ca
parte a sistemelor de asigurare a calitatii.
3. Se va urmari apoi evaluarea bunastarii in abator.

53
 4. Dupa care se va vedea cum se poate evalua impactul posibil al procedurilor de
cercetare asupra animalelor de laborator.
5. Se va arunca o scurta privire si asupra modului in care, atunci cand un animal este
examinat intr-un cabinet veterinar, trebuie acordata atentie aspectelor privind bunastarea,
referitoare la “sentimente/stare mentala” si “comportamente importante” si nu numai celor
privind “aspectul functional fizic”.
Inainte de a evaluarea bunastarea animalelor, se vor avea in vedere: evenimentele si
resursele ce genereaza animalelor informatii senzoriale, acestea fiind incadrate in domeniul de
“aport de bunastare” sau “masuri bazate pe resurse” și animalele care raspund la acest aport.
Masurile bazate pe raspunsul animalelor, fac parte din grupa “randamentului bunastarii” sau
“masurilor bazate pe rezultate”.
Amintim faptul ca aportul de bunastare cuprinde trei aspecte: gestionarea factorilor ce
includ formarea ingrijitorilor si modul in care acestia pot manipula animalele; factorii de
mediu, precum adapostirea, nutritia si alte domenii ale bunastarii; factorii ce tin de animal,
precum genetica si experienta precoce.
Randamentul bunastarii cuprinde de asemenea trei domenii importante: sanatatea
fizica si productia; comportamentul natural al animalelor; fiziologia animalelor.
Aportul de bunastare poate fi relativ usor de masurat, dar acesta nu poate spune
suficient in legatura cu faptul ca o anumita ferma respecta standardele respective. Pentru o
evaluare corecta, este nevoie si de masurarea randamentului bunastarii.
Procesul de elaborare a evaluarii bunastarii cuprinde patru etape:
1. Strangerea informatiilor privind animalele (aport de bunastare)
2. Obtinerea informatiilor referitoare la gestionarea animalelor (aport de bunastare)
3. Informarea fermierului sau a detinatorului asupra oricarei probleme de bunastare,
factorilor de risc si cum pot fi acestia preveniti.
4. In final, incurajarea si sprijinirea fermierului sau a detinatorului in efectuarea
modificarilor recomandate, spre exemplu, prin explicarea beneficiilor finaciare si ne-
financiare ale acestora.
Evaluarile bunastarii animalelor, tind in prezent sa se concentreze asupra prevenirii
suferintei mai mult decat pe promovarea starilor emotionale pozitive, cum ar fi fericirea si
placerea.
Acest lucru se datoreaza faptului ca suferinta animalului este ingrijoratoare si s-a
depus mai multa munca de cercetare asupra factorilor asociati cu emotiile negative si a
modului in care acestea pot fi evitate, decat cu privire la emotiile pozitive.

54
 In prezent, tot ce se poate spune este faptul ca unele comportamente par a indica stari
emotionale pozitive si este nevoie de cercetare suplimentara, pentru a afla modul in care se
poate adapta cresterea animalelor astfel ca aceste stari sa poata fi maximizate la nivelul
diferitelor grupuri de animale. Clinicienii trebuie sa fie constienti de comportamentele in
cauza, ce sunt: comportamentele de joaca; comportamentele pozitive intre membrii grupului,
precum ingrijirea corporala reciproca, sau odihna laolalta; unele vocalizari, de exemplu torsul
la pisici, ce poate fi un semn al faptului ca acestea sunt multumite sau fericite.
Evaluarea în practică a bunastării animalelor constituie o parte a serviciilor aduse
clientilor de la ferma. In mod normal, aceasta se poate face cel mai bine in contextul
planificarii sanatatii la nivelul fermei, ceea ce implica crearea unui program de sanatate
preventiva, structurat, incluzand bunastarea si vizitarea fermei pentru a se monitoriza succesul
programului.
Vizitele trebuie efectuate in mod normal la trei luni, posibil in perioadele din an cand
bunastarea poate fi la cel mai mare grad de risc. De exemplu, in cazul ovinelor, acest lucru ar
putea fi facut in sezonul fatarilor, al tunsului si in timpul transportului mieilor pentru
sacrificare.
In fiecare domeniu, trebuie sa consiliati fermierul in legatura cu nivelul corespunzator
de grija pentru animale. De exemplu, adapostirea trebuie sa ofere animalelor spatiu suficient
si protectie; momentul in care ar trebui intervenit pentru a se preveni amplificarea unui factor
de risc ce ar putea genera o problema majora de bunastare. Un exemplu al factorului de risc
este vremea: la ce temperatura sau grad de seceta, ar trebui sa intervina fermierul, pentru a se
asigura de faptul ca animalele sale nu se deshidrateaza, sau nu sufera din cauza frigului, etc?
Dupa conceperea unui plan cu clientul, in scopul de a-i oferi nivele ridicate de
bunastare animalelor, se va monitoriza succesul planului in timpul vizitelor periodice.
Monitorizarea implica revizuirea datelor relevante pe care fermierul le-a colectat.
Aceste date pot cuprinde date referitoare la boli, rate de mortalitate, cheltuieli cu antibiotice,
etc. si poate fi necesar ca fermierul sa fie pregatit a observa unele date relevante, precum
schiopatura. Alte date pot fi primite in mod automat de catre fermier, cum ar fi clasificarea
fibrei de lana, sau calitatea carcasei.
Este important faptul ca fermierul nu poate fi ajutat, daca nu tine evidenta corecta a
inregistrarilor, dar poate fi ajutat sa colecteze informatiile, prin furnizarea unor formulare usor
de utilizat.
Urmatoarea parte a vizitei de rutina trebuie sa fie constituita din inspectarea fermei si a
animalelor (aportul si randamentul bunastarii). Ca medic veterinar al fermei, ferma este deja

55
cunoscuta destul de bine și cu toate acestea, este important sa se efectueze o evaluare formala
astfel incat sa nu se treaca cu vederea aportul de bunastare, ce se putea schimba de la vizita
efectuata pe baza unei solicitari clinice.
Evaluarea poate urmari domeniile celor ”Cinci Libertati” adaptate la protocolul
Welfare Quality®.
Metoda cuprinde patru principii de interes privind bunastarea și 12 criterii de
bunastare, ale caror detalii depind de speciile si tipul de crestere in cauza.
Vizita de rutina la ferma pentru inspectarea starii de sanatate, cuprinde verificarea
evidentei pastrate de fermier si propria voastra evaluare a aportului si randamentului
bunastarii, in timpul vizitei. Pasul urmator este de a informa clientul in legatura cu concluziile
voastre si compararea acestora cu planul facut impreuna la inceput. Puteti observa daca
lucrurile merg bine in ceea ce priveste bunastarea si beneficiile aduse fermierului si
animalelor sale, ca si a cazurilor in care lucrurile nu merg atat de bine si animalele pot fi
supuse riscului unor probleme de bunastare, in prezent si in viitor. Se pot apoi explora cauzele
succesului si dificultatile, se poate ajusta planul original daca este cazul si se pot stabili
obiective realizabile si specifice, care trebuie indeplinite pana la urmatoarea revizuire,
inclusiv costurile si beneficiile atingerii acestor obiective.
Aceasta este doar o foarte scurta prezentare a modului in care se poate aborda cu
clientii vostri planificarea sanatatii la nivelul fermei ca si a modului in care se pot include
toate aspectele referitoare la bunastare, nu numai masurile privind bolile.
Cu toate acestea, trebuie retinut faptul ca unele probleme de bunastare sunt inerente
sistemului de crestere si nu pot fi schimbate fara o mare investitie de capital, pe care este
posibil ca fermierul sa nu si-o poata permite. In schimb, prima pe care fermierul o poate
castiga pentru productiile de carne, lapte, posibil si lana, in cadrul unui sistem de asigurare a
calitatii, ii poate permite sa faca investitiile necesare pentru imbunatatirea bunastarii
animalelor.
Evaluarea de grup: sisteme de asigurare a calitatii
Dupa cum s-a vazut anterior, exista multe sisteme diferite de asigurare a calitatii
pentru bunastarea animalelor. Sunt esentiale metode de evaluare valide, sigure, in cazul in
care standardele sistemului trebuie sa fie indeplinite.
In acest scop general, a fost elaborat protocolul Welfare Quality®, care a implicat
centre de cercetare din 15 tari din Europa si 4 tari din America Latina, cu scopul de a elabora
protocoale de evaluare a bunastarii, valide si standardizate, pentru speciile comune de animale
de ferma, in diferite stadii ale vietii lor.

56
 Un alt exemplu este proiectul AWIN Animal Welfare Indicators Project, (Indicatori de
Bunastare a Animalelor), ce implica dezvoltarea unor concepte viitoare pentru aceste specii,
ca si pentru altele si ofera informatii online despre educatia cu privire la bunastarea
animalelor.
Iata cateva exemple, rezultate ale utilizarii acestui instrument folosit în evaluarea
porcilor la îngrășat din 30 de ferme, din intreaga Spanie. Efectuarea tuturor acestor evaluari a
durat aproximativ 6 ore/ferma. Protocolul a fost usor de utilizat si s-au putut identifica in
unele zone, ferme ce au prezentat un grad de risc cu privire la bunastarea animalelor. Cu toate
acestea, masurile bazate pe comportamentul animalului, au fost dificil de interpretat. Au
prezentat o mare variabilitate, dar nu a fost clar ce anume a produs variatia, de la ferma la
ferma. Autorii au concluzionat ca este nevoie de cercetare suplimentara, pentru a se stabili
daca instrumentul de evaluare este menit a ajuta animalele intr-un sistem de asigurare a
calitatii. In caz contrar, se va arata doar fapul ca unele ferme sunt mai bune decat altele, fara a
se preciza ce poate face fermierul in beneficiul animalelor, pentru a indeplini standardele
sistemului.
În evaluarea de grup la sacrificarea animalelor (Grandin, 2010b) s-a examinează ca
veterinar practician modul in care se poate evalua bunastarea la ferma si in contextul
sistemelor de asigurare a calitatii.
Un alt aspect important al asigurarii calitatii pentru toata lumea, este ca animalele de
ferma sa fie sacrificate in mod uman. Ca atare, este esential auditul bunastarii la abator. Un
medic veterinar poate lucra in abator, fie inspectand animalele inainte de sacrificare sau
inspectand carcasele acestora ori pentru a gestiona situatia global. In aceasta calitate, s-ar
putea sa vi se solicite efectuarea unui audit intern al bunastarii. Scopul principal al auditului
este de a preveni ca “raul” sa devina “normal”. Atunci cand exista un flux ridicat de animale,
standardele se pot degrada cu usurinta. Daca auditul s-a formulat in mod clar, este relativ usor
de masurat gradul in care apar probleme la punctele specifice de manipulare si sacrificare a
animalelor.
Profesorul Temple Grandin (Universitatea din Colorado, USA), este principala
autoritatea mondiala in auditarea abatoarelor pentru bunastarea animalelor și a subliniat
importanta auditului clar formulat.
Pe baza standardelor OIE de transport si sacrificare, trebuie masurate cinci variabile
atunci cand se face auditul bunastarii animalelor la sacrificare.
1. Procentul animalelor care sunt asomate eficient din prima incercare, de
exemplu cel putin 95% dintre bovine trebuie asomate eficient din prima incercare.

57
 2. Procentul animalelor ce prezinta semne de recapatare a constiintei inainte de
sacrificare. Acesta trebuie sa fie zero: daca vreun animal prezinta semne de recapatare a
cunostintei inainte de a fi atarnat pe sina, abatorul nu trece auditul.
3. Procentul animalelor care vocalizeaza in timpul manipularii si asomarii, de
exemplu mai putin de 5% dintre porci vocalizeaza atunci cand se afla in boxa sau tarcul de
asomare.
4. Procentul animalelor care cad in timpul manipularii, de exemplu practicile de
manipulare sau pardoselile trebuie imbunatatite daca mai mult de 1% dintre animale cad in
timpul manipularii.
5. Procentul de animale care sunt mutate cu ajutorul unui dispozitiv electric de
condus; de exemplu, acesta trebuie sa fie sub 25% si impulsul electric trebuie aplicat numai
atunci cand animalul refuza sa se miste.
Aceste standarde sunt usor de evaluat: pentru fiecare animal, criteriul de preocupare
pentru bunastare este sau nu respectat. Apoi se calculeaza numarul total de animale la care nu
s-a respectat criteriul si se estimeaza procentul total de animale afectate. Acest procent va
spune daca standardele bunastarii au fost respectate sau nu.
Aceasta abordare a evaluarii bunastarii nu inseamna ca alte aspecte ale manipularii
animalelor in timpul procesului de sacrificare nu sunt importante. De exemplu, problemele de
bunastare ce apar la ferma si in timpul transportului, pot fi de asemenea evaluate intr-un audit
la abator cum ar fi: procentul animalelor cu schiopatura; procentul animalelor slabe; procentul
animalelor murdare; procent animalelor ce prezinta plagi, vanatai sau leziuni; procentul
animalelor ce au sosit moarte, sau au murit inainte de sacrificare; procentul animalelor cu boli
sau rani; procentul pasarilor cu aripi sau picioare rupte.
Evaluarea de grup a animalele de laborator: atunci cand cercetatorii planifica un
experiment folosind animale, multe tari solicita initial un comitet de ingrijire a animalelor sau
persoane individuale care sa evalueze impactul asteptat al studiului asupra bunastarii
animalelor. Daca impactul bunastarii este precar iar beneficiile cercetarii nu sunt suficient de
importante pentru a merita utilizarea animalelor, cercetatorilor li se poate refuza studiul si
multi trebuie sa isi adapteze metodele si sa retrimita cererea lor pentru a fi revazuta.
Evaluarea impactului probabil aupra unui protocol de cercetare, constituie o provocare
deoarece studiul insusi poate reprezenta o noua procedura sau abordare si de aceea evaluarea
trebuie facuta apriori.
Clasificarea bunastarii animalelor a fost realizata de catre cercetatorii din Noua
Zeelanda in 1990, ca metoda de evaluare a impactului cercetarii asupra bunastarii animalelor.

58
 Abordarea se bazeaza pe ”Cele Cinci Libertati” si estimeaza cat timp animalele pot
experimenta orice compromis din perspectiva celor ”Cinci Libertati” si cat de grav poate fi
acel compromis. Astfel, exista cinci domenii si fiecare domeniu este notat de la A la E, unde
A reprezinta niciun compromis de bunastare in acel domeniu, B reprezinta un compromise
usor, etc., iar E reprezinta o suferinta foarte grava.
La fel ca in cazul protocolului Welfare Quality® (Proiectului de Calitate a Bunastarii),
in cadrul fiecarui domeniu exista zone specifice de evaluare.
Indiferent de tipul de evaluare a bunastarii, odata ce ati facut recomandarile ce trebuie
sa fie foarte clare referitor la cine este responsabil de succesul planului, puteti fi siguri ca
animalele vor beneficia de pe urma acestora.
Proprietarul are responsabilitatea generala de a asigura bunastarea animalelor sale.
Detinatorul trebuie sa pastreze evidenta in mod corespunzator, astfel incat sa se poata oricand
revedea rezultatele eforturilor acestuia.
Medicul veterinar are responsabilitatea de a consilia fermierul cu privire la standardele
pe care trebuie sa le respecte si sa il ajute sa isi reexamineze performanta si sa isi corecteze
zonele in care standardele au fost deficitare.
Apoi, atunci cand se efectueaza o viitoare evaluare, fermierul poate folosi informatia
pentru a vedea cum se imbunatateste activitatea sa.
Cu toate acestea, de retinut faptul ca atunci cand se efectueaza o evaluare ca parte a
unui sistem de asigurare a calitatii, evaluatorul ofera o sugestie de incredere dar nu se
recomanda in mod normal actiuni de corectie. Vi se poate solicita ajutorul in atare situatii.
Se pot face evaluari ale bunastarii si s-a aratat cum se poate evalua bunastarea in
cateva contexte diferite.
Cele mai importunate puncte ce trebuie avute in vedere se refera la faptul ca medicii
veterinari trebuie sa fie constienti de aportul si randamentul bunastarii, ce reflecta toate
aspectele bunastarii, nu numai aspectul functional fizic. Trebuie sa fiti gata sa discutati aceste
aspecte cu detinatorii de animale si sa faceti, atunci cand este necesar, recomandari fezabile
cu privire la modul in care se pot imbunatati toate cele trei aspecte ale bunastarii.

59
 6. ASPECTE PRIMARE ALE BUNĂSTĂRII ANIMALELOR DE
FERMĂ

Sistemul intensiv-industrial de crestere si exploatare a animalelor a fost elaborat

pentru a obtine produse de origine animala pe toata durata anului, la un pret de cost redus cu
maximum de profit. In sistemul intensiv industrial animalul este privit ca un mijloc biologic
de productie si nu ca o fiinta cu simturi, motiv pentru care s-a avut in vedere asigurarea
libertatii de miscare si de exprimare a comportamentului normal.
Pentru controlul eficient al bolilor si surmontarea unor deficiente tehnologice in acest
sistem de crestere s-au folosit substante medicamentoase dar si vaccinuri vii fara a avea in
vedere accelerarea ritmului de aparitie si diseminare a antibiorezistentei, implicatiile in
siguranta alimentelor si poluarea mediului. Acest sistem este perceput ca generator de
bunastare precara.
Pe baza rezultatelor stiintifice si a propriei lor intuitii, consumatorii au constientizat
pericolul folosirii in cresterea animalelor a unor promotori cum ar fi hormonii, antibioticele si
betaantagonistii ce duc la obtinerea de produse de slaba calitate, si care pot pune in pericol
sanatatea oamenilor.
In UE folosirea acestora in alte scopuri decat cele terapeutice este interzisa.
Somatotropina bovina afecteaza bunastarea vacilor de lapte datorita reducerii perioadei de
viata ca urmare a exploatrii superintensive. In UE se poate folosii doar in scopuri
experimentale si stiintifice. In USA folosirea acesteia a fost acceptata in 1994 in scopul
sporirii productiei de carne si lapte cu 6-20%, cu riscul reducerii efectivelor de animale.
Ingineria genetica este acceptata pentru cercetarile stiintifice efectuate in scopul
modificarii deliberate a genomului la un macroorganism sau microorganism prin recombinare
sau schimb de informatii genetice intre specii. La nivel mondial este acceptata obtinerea
medicamentelor si a vaccinurilor prin inginerie genetica, si mai putin folosirea in productia
comerciala a organismelor modificate genetic (transgenice), plantelor si animalelor.
Scopul ingineriei genetice este de imbunatatire a parametrilor productivi si de calitate
a productiei, rezistentei la boli, exprimarea unor anumite tipuri de proteine din laptele de vaca
si oaie (UK, NL). Cercetările prin ingineria genetică urmăresc: imbunatatirea parametrilor
productivi si de calitate a productiei si rezistentei la boli; exprimarea unor anumite tipuri de
proteine din laptele de vaca si oaie.

60
 Eurogrupul pentru bunăstarea animalelor cere evaluarea etica a proiectelor de
cercetare care implica animale modificate genetic, inainte de a fi aprobate si puse in aplicare.
Omologarea animalelor modificate genetic nu este interzisă in UE şi se face prin Oficiul
European de Brevetare OEB cu sediul la Munchen. Nu se omologheaza procedurile de
inginerie genetica ce produc: suferinta, handicap fizic, fara a fi de utilitate esentiala pentru
om.
Pentru a rezuma, un sistem de creştere ar trebui sa fie proiectat pentru a se potrivi
nevoilor de sanatate şi de bunastare a animalelor.

6.1. Identificarea cauzelor principale ale deprecierii nivelului de bunăstare al

animalelor în sistemul intensiv și extensiv de creștere

În sistemul extensiv de creștere a animalelor acestea au mai multă libertate de miscare,

acces la pășune, fiind astfel capabile sa efectueze multe din comportamentele naturale. Cu
toate acestea, sunt mai puțin protejate fata de predetorii naturali si mai sensibile la diferite boli
introduse de mamifere si păsările sălbatice.
In sistemul intensiv de crestere, principalele cauze ale deprecierii bunăstării
animalelor, au ca punct de plecare genetica animalului, managementul cresterii (condițiile de
întreținere) și atitudinea îngrijitorului (factorii externi ai bunastarii). Astfel principalele
aspecte ale bunăstării bovinelor sunt în stânsă legătură cu disconfortul cușetei, boxei
individuale /colective, calitatea aerului, furajelor, manoperelor mutilante, care generează stres,
apariția laminitelor, mastitelor. În cazul vițeilor boxa individuală/cușeta, restricţionează
comportamentului normal (oral, locomotor, social), generează deficienţe nutritive (fibre,
fier), boli (pneumonie, boli enterice) și disconfort fizic.
În cazul rumegătoarelor mici, acestea sunt predispuse la foame, boli și paraziți din
cauza lipsei de profilaxiei și a tratamentului. Probleme legate de bolile specifice includ
laminitele, pneumonia, pasteureloza și miaza, manopere mutilante, transferul de embrioni.
În creșterea suinelor, în sectorul monta-gestatie problemele de bunăstare apar la
scoafele și scrofițele cazate la sol pe pardoseala continua sau discontinua fara asternut; în
boxe colective mari sau mici și în cusetele individuale. Mediul de cazare sarac, limitat, fara
asternut, nu asigura conditii pentru exprimarea comportamentului exploratoriu, social, de
amenajare a cuibului de odihna si pentru fatare, limitare la minimum a libertatii de miscare.
La purcei problemele de bunăstare apar la strivirea lor, identificarea taierea coltilor, cozii,
castrarea, intarcarea timpurie. Problemele de bunăstare ale tineretului porcin apar in boxele

61
colective, ca urmare a densitatii, pardoselii discontinue fara asternut; mediul boxelor lipsit de
stimulente; muscarea urechii, partii laterale a corpului, cozii; în adaposturile intunecate, cu
nivelul ridicat al amoniacului in aer care favorizeaza aparitia afectiunilor respiratorii.
În cresterea puilor de carne, selectia genetica si managementul cresterii (calitatea
scazuta a aerului NH3, praf, mediu intunecat şi lipsit de stimulente, stres indus de caldura)
favorizeaza aparitia afecţiunilor membrelor, dermatite de contact, sindromul de hipertensiune
pulmonara, ”foamea metabolica” la exemplarele de reproducere, creşterea ratei mortalităţii.
La găinile ouătoare acesti factori genereaza stereotipii, acoperire necorespunzatoare cu pene,
slabiciunea picioarelor, osteoporoza, ulcerele degetelor, gheare lungi, debecarea. În creşterea
curcilor densitatea populaţiei, iluminatul slab, favorizeaza aparitia comportamentului agresiv,
conditiile improprii ale cresterii duc la anomalii scheletice musculare, artrite, ulceratiile
acropodiului. În creşterea raţelor lipsa sau accesul restricîionat la apa, fac improprie
efectuarea comportamentelor naturale zilnice, conditiile de crestere si densitatea populaţiei
genereaza diferite afectiuni, traume datorita ciocului coroiat şi a ghearelor ascutite. Aspectele
principale ale bunăstarii gâştelor o reprezinta hranirea forţata. În unele țări acestea sunt supuse
unui fortaj alimentar în ultimele săptămâni de viața, în scopul de a obtine ficatul gras pentru
producerea de pateu ”fois gras”.
Pentru fazani, potarnichi, pitpalaci, bibilici crescute pentru vanatoare, lipsa adaptarii,
mediul nou favorizeaza stresul, determina suferinta profunda si chiar moartea acestora cand
sunt lasate in libertate.
În cazul pasarilor alergătoare crescute in conditii climatice diferite, cunostintele
insuficiente ale crescatorilor pot duce la mortalitate mare a puilor, durere, disconfort, tulburari
scheletice, sangerare consecutiv recoltarii penelor.
În acvacultură, calitatea necorespunzatoare a apei, densitatea foarte mare împiedică
manifestarea comportamentului normal si creste numarul afectiunilor (parazitoze și alte boli).

6.2. Bunăstarea animalelor de muncă

Activitatea principala efectuata de catre animale in intreaga lume este reprezentata de

munca, respectiv tractiunea si transportul persoanelor, a echipamentelor si a bunurilor.
Actualizarea numarului animalelor de lucru utilizate in intreaga lume este dificila. In
1982, Organizatia pentru Alimentatie si Agricultura (FAO) a Natiunilor Unite, estima faptul
ca 400 milioane de animale de lucru erau utilizate de catre 2 miliarde de oameni din 30 de
tari.

62
 Animalele de tractiune aduc o contributie folositoare agriculturii, deoarece nu depind
de combustibil. Pentru unii oameni, animalele de tractiune nu necesita costuri ridicate de
capital, functionare sau intretinere, precum masinile.
Animalele de lucru sunt folosite la:
• Tractarea utilajelor agricole in vederea pregatirii terenului si a altor operatiuni
agricole, inclusiv exploatarea forestiera cu elefanti
• Tractarea carutelor
• Furnizarea de energie pentru diferite utilaje, precum pompe de apa si
concasoare de trestie de zahar si seminte
• Transport de marfuri si persoane, in spate (animale de povara).
Cainii lucreaza la manipularea turmelor, paza, vanatoare si asistenta umana (de
exemplu, deminari, misiuni de cautare si salvare, insotirea persoanele cu deficiente de vedere
sau dizabilitati). De retinut ca rumegatoarele de lucru pot fi crescute, de asemenea, pentru
productia de carne si lapte.
Dintre animale de lucru si regiunile in care se gasesc cele mai multe dintre ele sunt de
remarcat: ecvideele de lucru se folosesc pentru tractiune in Orientul Mijlociu, multe tari
africane, cateva tari din America Centrala si de Sud si India, Pakistan si China. De retinut
faptul ca armata si politia din intreaga lume utilizeaza catari si cai; diferite specii de
rumegatoare sunt de asemenea utilizate pe scara larga, pentru lucru. Bivolul (Bubalis spp) se
gaseste in special in Asia (India, Pakistan, China, Nepal, Filipine, Vietnam, Indonezia si
Tailanda), Egipt si Brazilia. Exista bivoli de apa, bivoli de mlastina si bivoli de râu. Bovinele
(cu cocoasa si fara cocoasa; Bos spp) se folosesc in lumea intreaga pentru lapte, carne si
munca. Se utilizeaza diferite rase locale, un exemplu il repezinta gaialul (Bos frontalis),
folosit in India, Indonezia si Malaezia, animale agile in munti si cu productii bune de lapte.
Iakul face parte dintre bovine, de asemenea, se foloseste in regiuni muntoase inalte (cca
1.800–6.000 metri) din Asia (spre exemplu in Tibet) deoarece prezinta adaptabilitate buna la
zonele de panta, precum si la frig si zapada.
Camelidele, incluzand specii diferite de camile si lame, se folosesc de asemenea
pentru lucru in diferite regiuni, respectiv lama in zone din Anzi si America Latina, iar speciile
de camile in regiuni aride, precum cele din India si Africa de Nord.
Elefantii sunt animale monogastrice, nu poligastrice, ca rumegatoarele. Se folosesc
pentru tractiune in unele parti din Asia.
Cainii se utilizeaza in intreaga lume pentru diferite tipuri de activitati. In regiunile
arctice se folosesc la transport. Mai general, se utilizeaza pentru paza proprietatilor, inclusiv a

63
septelului, pentru manipularea animalelor si pentru a ajuta oamenii in situatii speciale, cum ar
fi la detectarea explozibililor si a drogurilor, ca si pentru a insoti oamenii cu dizabilitati, ca de
exemplu pe cei cu deficiente de vedere.
Problemele cele mai obisnuite de bunăstare cu care se confrunta animalele de tractiune
sunt:
- suprasolicitarea/odihna insuficienta, problema obisnuita mai ales atunci cand animalul
reprezinta singura sursa de venit a proprietarului, situație în care proprietarului poate sa nu
permita animalului sa se opreasca din munca si il poate inchiria pe parcursul anotimpurilor
intensive, precum cel de arat. Aceasta poate duce la o lipsa de responsabilitate a indivizilor ce
imprumuta animalul, care poate lucra multe ore in conditii proaste, in aproape fiecare zi a
anului.
- supraincarcarea si tehnica neadecvata de incarcare: supraincarcarea este o problema
obisnuita, adesea ca rezultat al ignorantei. Greutatea ce poate fi tractata si durata perioadei de
munca depind de multi factori diferiti, precum specie, rasa, starea de sanatate a animalului,
temperatura si harnasament.
- echipamentul neadecvat: daca echipamentul este prost conceput, animalele trebuie sa
utilizeze mult mai multa energie decat ar fi fost necesar si lucreaza ineficient. Daca exista o
neconcordanta intre animal si echipament, pot apare bataturi si rani, iar rezultatul va fi durerea
acuta.
- manipularea inumana: bataia, rasucirea cozii si inteparea cu dispozitive ascutite, pot duce
la durere acuta, leziuni, suferinta si o relatie proasta om-animal.
- utilizarea la lucru a animalelor prea tinere sau cu stare precara de sanatate: de exemplu,
magarii nu trebuie sa fie folositi la munca inainte de varsta de patru ani. Folosirea la munca a
animalelor prea tinere le poate produce deformari la nivelul coloanei vertebrale. Dar uneori
proprietarul nu asteapta pana ce animalul implineste varsta de patru ani, inainte de a-l folosi la
munca.
- accidentele rutiere: deplasarea pe drumuri principale aglomerate sau pe timp de noapte,
fara iluminare sau reflectorizare, reprezinta factori de risc pentru implicarea animalelor de
lucru in accidente rutiere.
- munca sezoniera: in afara sezonului de lucru, animalele pot fi hranite cu o dieta precara
de intretinere, fara exercitiu fizic – ceea ce poate slabi animalele pana la momentul reinceperii
lucrului.

64
 - lipsa de ingrijire a sanatatii: daca proprietarul nu isi permite sa achite tratamentul si/sau
sa permita animalului sa se odihneasca, sau daca nu exista nicio posibilitate de ingrijire a
sanatatii animalului.
- nutritia de slaba calitate: daca proprietarul nu isi poate permite o nutritie adecvata, sau
hraneste animalul cu o cantitate insuficienta de hrana, sau cu o hrana cu o valoare nutritionala
insuficienta.
Din cele relatate anterioar referitoare la alte specii, aportul adus bunastarii creeaza
premisele unei bunastari de calitate buna sau slaba.
Cele trei căi principale de aport sunt: sistemul de crestere – incluzand hranirea,
ingrijirea veterinara si adapostirea; genetica și îngrijitorul sau detinatorul.
Pentru animalele de lucru, cele mai obisnuite doua cauze de baza ale problemelor
legate de bunastare sunt: saracia, ce afecteaza capacitatea detinatorului de a asigura conditii
adecvate de hrana, odihna, etc. și detinatorul insusi.
Adesea, animalele de tractiune sunt detinute de oameni foarte saraci ce au numai
cunostinte formale referitoare la ingrijirea animalului. Aceasta problema se poate agrava daca
intervin specii sau echipamente noi fara ca detinatorii sa fie instruiti in prealabil. Detinatorii
pot sa nu aiba un venit suficient nici pentru traiul lor de zi cu zi, astfel ca ei au putina energie
emotionala si nu au nici resurse pentru a avea grija de animale.
Un alt aspect legat de atitudinea fata de animale, este de natura culturala. De exemplu,
in unele tari, măgarul este considerat animalul saracilor sau al femeilor si este privit ca avand
o mica valoare intrinseca. Cand un animal are o valoare scazuta, este ieftin si poate fi inlocuit
cu usurinta, iar acest fapt contribuie la o atitudine iresponsabila in randul detinatorilor cu un
venit mai mic decat minim. De asemenea, pot sa nu existe animale de lucru normale sau
sanatoase in zona respectiva, astfel ca detinatorii nu au termen de comparatie pentru animalele
lor. Acesta este un exemplu al modului in care “raul” devine “normal”.
Problemele particulare referitoare la bunastare, in randul diferitelor tipuri de animale
de lucru pot fi identificate folosind ca ghid protocolul Welfare Qality®.

6.2.1. Bunastarea ecvideelor de muncă

Caii sunt mai putin rezistenti si mai putin eficienti decat magarii. Pe scurt, caii sunt o
specie sociabila ce s-a adaptat extrem de bine la habitatul de pasune cu acces limitat, din
zonele temperate. Din punct de vedere fiziologic, nu se adapteaza foarte bine la conditiile
aride. Comportamental, pastreaza un puternic instinct de a alerga.

65
 Magarii sunt adaptati la traiul in conditiile aride. In salbaticie ei traiesc in grup, dar pot
trai si individual. Magarii supravietuiesc foarte bine cu hrana de calitate slaba si pot
supravietui fara apa mai mult decat caii sau boii. Sunt mai bine adaptati la conditiile aride
decat caii si cele mai multe rumegatoare (cu exceptia camilelor) deoarece:
• magarii au mai putina grasime subcutanata si depoziteaza grasime sub forma
de depozite locale. Acest fapt faciliteaza pierderea caldurii corporale, astfel incat este posibila
termoreglarea
• magarii pot utiliza o cantitate relativ mare de furaj de calitate slaba, bogat in
grosiere (si au nevoie de mai putin timp pentru digestie, comparativ cu boii)
• magarii pot face fata deshidratarii pana la 30% din greutatea lor in viu
• magarii pot continua sa se hraneasca in timpul perioadelor de privare de apa
• momparativ cu alte specii, magarii pierd mai putina apa prin transpiratie, fecale
si urina
• magarii merg bine pe terenuri accidentate si sunt mai rezistenti la unele boli,
decat caii; de exemplu, sunt mai rezistenti la tripanosomiaza si la unii paraziti pulmonar.
Un alt ecvideu utilizat pentru munca este catarul, care reprezinta o incrucisare intre un
mascul magar si o iapa. Catarii sunt animale excelente de tractiune, mai mari decat magarii si
mai rezistenti decat caii, dar nu sunt asa comuni ca alte specii. Cu toate acestea, pe mapamond
exista cateva milioane de catari utilizati pentru munca.
1. Hrană de calitate
• multe alte ecvidee de munca probabil sufera de infometare prelungita deoarece
nu sunt hranite suficient pentru munca la care sunt supuse animalele si daca este o perioada in
care nu lucreaza, pot fi hranite numai cu o dieta precara de intretinere, astfel incat animalele
sunt prea slabite in momentul in care incepe noul sezon de munca.
• factorii agravanti sunt reprezentati de problemele dentare sau parazitism, ori de
alte boli.
• un semn al posibilei infometari si al malnutritiei este aspectul slabit al
animalului. Sunt disponibile diverse punctaje ale conditiei corporale (BCS), majoritatea pe o
scala de la 1 la 5, cu valoarea 1 insemnand animal emaciat si 5 animal obez.
2. Conditiile bune de adapostire
Cele trei criterii de interes referitoare la animalelor de lucru, se refera la zona de
odihna a animalelor, usurinta miscarii si temperatura ambientala.
Zona de odihna: ecvideele pot fi adapostite intr-o varietate de moduri, dar daca nu au
asternut, zona de odihna poate sa nu fie comfortabila. Multe ecvidee sunt tinute afara si sunt

66
priponite sau impiedicate (legate de picioare), ceea ce le restrictioneaza grav usurinta miscarii.
Cand lucreaza, uneori nu li se ofera timp de odihna. De retinut faptul ca pentru caii utilizati de
armata sau politie exista grajduri sau boxe cu paie.
Usurinta miscarii: priponirea si impiedicarea (legarea picioarelor) se practica in scopul
restrictionarii miscarilor animalelor, astfel incat sa nu umble libere. Cu toate acestea, unele
metode pot fi foarte restrictive. Imaginea prezinta un magar ce este impiedicat. Aceasta face
dificile chiar si cele mai mici miscari.
Cand animalele lucreaza, usurinta cu care se misca este puternic afectata de
harnasament si caruta, greutate, distributia incarcaturii si temperatura ambientala, factori ce
pot spori stresul datorat caldurii. Nu exista reguli clare referitoare la incarcatura maxima,
deoarece aceasta depinde de teren, de greutatea animalului, etc.
Trebuie mentionat ca echipamentul care nu se potriveste animalului, nu numai ca va
restrictiona miscarea, dar va produce si probleme de sanatate.
Al treilea criteriu al bunastarii din cadrul domeniului conditii bune de adapostire, este
reprezentat de comfortul termic.
Cele mai multe ecvidee se afla in tari cu climat cald, ce poate deveni arid, sau uneori
foarte umed. Cand ecvideele tracteaza incarcaturi grele cu harnasamente prost proiectate si
carute, sunt expuse unui mare risc de a suferi din cauza stresului de caldura, ceea ce inseamna
ca sistemele lor de termoreglare nu pot face fata la caldura generata in interiorul corpului lor,
din pricina expunerii la soare si a utilizarii excesive a musculaturii in procesul de munca.
Semnele stresului de caldura includ gafaitul, temperatura corporala crescuta si
reducerea elasticitatii pielii atunci cand este ciupita.
Stresul de caldura se poate trata prin turnarea unei galeti de apa rece pe animal. Pentru
a preveni stresul de caldura, detinatorii trebuie:
• sa asigure locuri de odihna umbrite
• sa nu suprasolicite ecvideele, in special atunci cand este foarte cald. Totusi,
este dificil a se specifica ce se intelege prin “suprasolicitare”, deoarece depinde de nutritie si
de talia animalului. Referitor la evaluarea bunastarii animalelor, atunci cand liniile directoare
nu sunt specifice, oamenilor le este dificil a sti ce standard de comportament sa vizeze. In
tarile devoltate, se considera in mod general ca nu pot tracta caii mai mult de 25% din
greutatea lor corporala.
• sa furnizeze o cantitate suficienta de apa de baut. Acest fapt este foarte
important: magarii au nevoie de mult mai putina apa comparativ cu caii.

67
 Se pare ca multe ecvidee de munca sunt deshidratate, fapt ce reiese dintr-un studiu
efectuat pe 4.903 animale din cinci tari diferite, cu climat cald, studiu ce a aratat ca 40–50 %
din animale erau deshidratate, asa cum a reiesit din testul ciupirii pielii.
3. Starea buna de sanatate.
Principalele probleme intalnite aici sunt reprezentate de starea membrelor si a pielii,
intre care cele mai multe sunt legate de harnasamentele ce nu se potrivesc si de munca grea.
Bolile infectioase pot fi de asemenea intalnite in mod obisnuit la ecvideele de munca.
Schiopatura: un studiul efectuat pe aproximativ 10.000 de ecvidee de lucru, a aratat ca
multe animale prezentau mers anormal in special magarii mai batrani ce tractau carute in
zonele rurale.
Cauzele obisnuite ale schiopaturii sunt copitele supracrescute, taiate prea scurt,
crapaturi, ulcere; artrite/tendinite; leziuni ca urmare a caderii pe articulatia carpala sau din
cauza autolovirii.
Cauzele ce stau la baza acestor diferite tipuri de schiopaturi, includ munca pe
suprafete rigide, potcovirea inadecvata, copita magarului ca o furcuta anormala, lipsa de
ingrijire a membrelor (inspectie/curatare a membrelor) si a conditiilor umede/neigienice din
adapostul animalului.
Leziunile la nivelul pielii sunt: iritatii provocate de sa/harnasament; rani provocate la
nivelul membrelor posterioare; leziuni provocate de priponire/impiedicare; rani provocate de
caderea animalului/caruta/accidente.
Bolile infectioase pot afecta animalele de munca, la fel si septelul sau animalele
salbatice. Exemple ale acestor boli sunt reprezentate de tetanus, rabie si leptospiroza.
Trebuie luati in consideratie cativa factori speciali pentru animalele de munca:
• sursa infectiei poate fi legata de munca. De exemplu, tetanosul poate fi introdus
prin rani mici perforante la nivelul unghiilor si leziuni la nivelul membrelor, datorate
priponirii/impiedicarii.
• cele mai multe animale de lucru traiesc in contact strans cu omul si unele boli
sunt zoonoze (de exemplu rabia, leptospiroza). Prin urmare, este de asemenea important
pentru sanatatea omului a preveni infectarea animalelor de munca. De remarcat faptul ca
leptospira este un organism ce traieste in apa si prezinta potential hazard cand detinatorii sunt
constiinciosi si adapa animalele pe parcursul zilei. Acest fapt a fost observat, spre exemplu, in
studiile efectuate in Brazilia.
• parazitii pot de asemenea produce boala.

68
 O analiza suplimentara a bunastarii animalelor de munca este reprezentata de modul in
care sunt tratate animalele batrane sau bolnave si care nu mai pot munci. Preocuparea centrala
referitoare la bunastarea acestor animale este legata de suferinta, deoarece animalele pot fi
lasate sa moara si sa indure durerea si boala pana cand mor.
Printre motivele acestei maltratari a animalelor, se numara:
• saracia – daca animalul reprezinta o importanta, sau singura, sursa de venit,
detinatorul poate inca spera ca animalul sa se insanatoseasca. Sau, asa cum s-a mentionat mai
devreme, daca proprietarul este foarte sarac si disperat, pot lipsi resursele pentru a oferi
animalului muribund un tratament uman.
• pot exista obiectii culturale impotriva eutanasiei
• abatorul sau piata se pot afla la distanta apreciabila si animalul nu are valoare
monetara.
• lipsa alternativelor, sau lipsa de cunostinte despre acestea.
Alternativ, animalele pot fi vandute comerciantilor si transportate la piata. Acest lucru
poate fi deosebit de stresant si dureros pentru animalele ce sunt deja slabite sau ranite. Au
putina valoare economica si adesea nu li se mai ofera hrana si apa. Pot fi sacrificate fara a fi
asomate, mai ales daca nu exista legislatie in vigoare, in acest sens.
Solutiile potentiale pentru incurajarea unui tratament uman acordat animalelor batrane
sau bolnave, ar fi:
• eutanasia efectuata de catre detinator – acest lucru ar putea fi dificil si are
potential de a afecta in sens negativ bunastarea, daca nu exista echipamentul adecvat si/sau
cunostintele necesare pentru a asigura un tratament uman
• tehnicianul veterinar/medicul veterinar: acest profesionist ar putea asigura un
tratament uman si poseda echipament adecvat ca si cunostintele necesare pentru sacrificarea
animalului in conditii umane.
4. Comportament adecvat
Ecvideele de munca si animalele de tractiune pot fi tratate inuman, respectiv batute,
supraincarcate, sau fortate a lucra cu harnasamente ce produc durere. Toate acestea pot duce
la refuzul animalului de a lucra, ceea ce induce o atitudine frustranta a detinatorului si ca atare
acesta va trata animalul cu mai putina grija, spre exemplu, il va bate mai mult, nu va da
atentie ranilor, etc. Toate aceste experiente prin care animalul este obligat sa treaca, pot
produce un stres emotional negativ, exprimat in special prin frica si apatie.
De retinut faptul ca starile emotionale negative pot crea o forma de bias cognitiv
(distorsiune cognitiva). Biasul cognitiv (distorsiunea cognitiva) reprezinta un domeniu nou de

69
cercetare la animale si nu este clar daca poate apăre si la ecvidee. Daca apare, inseamna ca
ecvideele se confrunta deja cu stari emotionale negative, precum frica de oameni din cauza
tratamentului rau aplicat, fiind mai probabil ca ele sa interpreteze un stimul in mod ambiguu
(precum veterinarul care se plimba in jurul lui pentru a-l observa sau oamenii ce trec pe langa
el), ca o amenintare. Aceasta atitudine creeaza un stres inutil pentru animal.
Un alt aspect important al bunastarii cu privire la comportamentul corespunzator este
cel referitor la faptul ca ecvidee precum caii, unii magari si catari, sunt animale sociabile si nu
trebuiesc tinuti singure in adapost. Chiar si o gaina, o oaie sau o pisica, le pot oferi companie,
desi ar fi de preferat un alt animal din aceeasi specie.
Trebuie mentionat si faptul ca unele iepe de munca pot avea manji iar manzul si mama
pot fi tulburati datorită separării, atunci cand mama munceste. In masura in care este posibil,
ar trebui sa stea impreuna in mod constant.
Schimbarea comportamentului detinatorului: Este nevoie de cercetare suplimentara
asupra legaturii om-animal pentru a intelege de ce oamenii pot sau nu, sa isi trateze bine
animalele. Nu se poate doar presupune ca detinatorii de animale vor adopta recomandarile de
imbunatatire a bunastarii ecvideelor lor de munca.
In cartea lor ”Sharing the Load”, van Dijk și col. (2011, p.4) explica faptul ca
abordarea de invatare participativa se poate folosi pentru a “incuraja, sprijini si intari
capacitatea unei comunitati de a identifica nevoile propriilor lor animale, a stabili obiectivele
de imbunatatire a bunastarii si de a planifica, implementa, monitoriza si evalua propriile
initiative”.

6.2.2. Bunastarea rumegatoarelor de muncă

Rumegatoarele sunt folosite la munca in Asia, in mod particular Asia de Sud-Est, in
Africa sub-Sahariana si in unele parti din America de Sud. De asemenea, se mai folosesc si in
unele parti din Europa de Est.
Este dificil a se obtine estimari corecte cu privire la numarul rumegatoarelor de
munca, deoarece, spre deosebire de alte ecvidee de munca, rumegatoarele sunt rar folosite la
munca, singure. De obicei sunt crescute pentru productiile lor (carne, lapte) si se pot folosi la
munci agricole sau transport doar o perioada relativ scurta a anului. Totusi, pot fi folosite la
transport, caz in care pot lucra marea majoritate a anului. Cu toate acestea, se poate spune ca
exista multe zeci de milioane de rumegatoare de munca, in intreaga lume.
Bivolul de apa a fost domesticit in India, din bivolul salbatic de apa, iar acum este o
specie pe cale de disparitie. Bivolul de apa are nevoie de apa pe tot parcursul anului, pentru a

70
se racori. Prin urmare, se gaseste cel mai obisnuit la tropice. Acesta are copite mari si
greutatea corporala este bine distribuita pe picioare, pentru o tractiune eficienta. Sunt lucratori
lenti si se utilizeaza cam cinci ore pe zi. Prin urmare, animale mai rapide precum bovinele si
caii, sunt de preferat pentru munca pe teren uscat.Furnizeaza productii bune de lapte.
Cele doua categorii principale de bovine domesticite in lume sunt reprezentate de cele
cu cocoasa (zebu) si cele fara cocoasa. Exista multe rase diferite de bovine cu sau fara
cocoasa. Bovinele cu cocoasa sunt adaptate la climat cald si prezinta o mai buna rezistenta la
parazitii externi. De retinut faptul ca majoritar cocoasa este constituita din musculatura, spre
deosebire de cocoasa unei camile, care este formata din tesut adipos.
Principalele probleme referitoare la bunastarea bivolilor de apa si a bovinelor utilizate
la munca sunt:
1. Hrana de calitate buna
• foamea prelungita, daca animalele sunt suprasolicitate si nu sunt hranite cu
furaje de buna calitate, in special in timpul gestatiei (adesea omul preia o cantitate de lapte
mult prea mare, astfel incat compromite supravietuirea vitelului, acestuia ramanandu-i o
cantitate insuficienta de lapte. Prin urmare, viteii pot avea un BCS scazut si sa se simta foarte
slabiti).
2. Conditii bune de adapostire
• usurinta miscarii: poate fi restrictionata de ham si vehicul. De exemplu, uneori
jugul - care se potriveste peste umerii animalului – poate fi legat de coarnele acestuia. Acest
lucru pune presiune pe coarnele animalului ce tractioneaza si poate fi considerat dureros.
• în unele tari, o metoda obisnuita de manipulare si priponire a animalelor este
aceea de a atasa o franghie de un inel amplasat in nasul animalului. Acest lucru este de natura
a produce durere in cazul in care se leaga prea scurt.
• temperatura mediului ambiant: bivolii au relativ putine glande sudoripare,
astfel incat acestia sunt supusi riscului de stres termic, daca animalele nu au ocazia de a se
racori prin balacire, sau stand la umbra.
3. Stare buna de sanatate
Aici se identifica probleme comparabile cu ale ecvideelor de tractiune, desi exista mai
putine date disponibile la nivel international.
• leziunile de la nivelul pielii si ale membrelor, apar daca harnasamentul nu este
captusit si caruta nu este bine proiectata.
• schiopatura poate constitui, de asemenea, o problema a animalelor care
muncesc pe drumuri, tractand vehicule.

71
 • bolile infectioase pot aparea, inclusiv cele ce au ca vector mustele si capusele.
• castrarea si perforarea nasului produc ambele durere.
• modalitatea de eliminare a animalelor bolnave reprezinta un alt motiv de
ingrijorare, mai ales daca animalul trebuie transportat pe distanta lunga pana la locul de
sacrificare.
4. Comportamentul adecvat
Ca in cazul ecvideelor de munca, pot exista motive de ingrijorare referitor la starea
emotionala a animalelor, daca sunt tratate rau sau suntsuprasolicitate. Bovinele si bivolii de
apa sunt animale sociabile, astfel incat este importanta interactiunea sociala cu congenerii;
adesea ele trebuie tinute in perechi de lucru.
Bunastarea camelidelor utilizate la munca
Principalele probleme referitoare la bunastarea camelidelor utilizate la munca sunt:
1. Hrana de bună calitate
• în tarile cu climat arid, daca este seceta sau lipseste hrana suplimentara sau
daca detinatorul nu isi poate permite sa cumpere hrana, animalele pot slabi si sunt supuse
foamei prelungite.
2. Conditii bune de adapostire
• usurinta miscarii: camilele sunt in mod obisnuit conduse prin intermediul unei
franghii atasate la un inel nazal si detinatorul le controleaza tragand de franghie sau de inelul
nazal. Aceste manevre pot fi considerate dureroase si restrictioneaza miscarea daca animalele
sunt legate sau tinute strans prin intermediul franghiei introduse in inelul nazal.
• impiedicarea poate de asemenea restrictiona miscarea excesiva.
• lamele si camilele pot fi supraincarcate, ceea ce face si mai dificila miscarea.
3. Stare buna de sanatate
• rani datorate hamului/seii: cocoasa nu este bine alimentata cu sange si astfel
vindecarea necesita mult timp, prin urmare captuseala este importanta.
• nasul camilelor poate fi rupt si infectat din pricina metodei de ghidaj.
• lamele au o piele subtire si membrele lor pot fi ranite cu usurinta ca de
exemplu prin impiedicare.
4. Comportament adecvat
• tratamentul uman este esential pentru o relatie buna om-animal.

72
 6.2.3. Bunăstarea elefanților

Elefantii de munca sunt majoritari in randul elefantilor din India. Se folosesc in

scopuri ceremoniale (spre exemplu, casatorii), activitati turistice si forestiere,in special in
India, Tailanda si Birmania.
Elefantii de munca sunt animale salbatice antrenate. Nu sunt cu adevarat domesticite
deoarece reproducerea in captivitate se face rar si este periculos a tine masculii pentru
imperechere.O femela elefant atinge maturitatea sexuala dupa varsta de zece ani si are un
singur pui la fiecare 4-5 ani, pui ce va sta cu mama sa timp de 5 ani. In general, un pui nu este
folosit la munca inainte de varsta de 14 ani. Prin urmare, elefantii tineri sunt capturati in
salbaticie sau femelele sunt eliberate in salbaticie pentru a se imperechea si apoi sunt din nou
capturate.
Domesticirea este un proces dificil si etica antrenarii acestor animale salbatice este
controversata. In absenta bolii, a braconierilor, etc., elefantii pot trai cel putin 60 de ani in
salbaticie.
Principalele aspecte legate de bunastare cu privire la elefantii de munca sunt.
1. Hrana de buna calitate
Elefantii au nevoie de cantitati enorme de hrana (functie de greutatea lor corporala,
150–300 kg/zi) si de timp pentru a o consuma: elefantii salbatici petrec circa 10–18 ore pe zi,
pentru a se hrani. Ca si in cazul animalelor de tractiune, daca detinatorii sunt foarte saraci, nu
permit animalelor sa petreaca timp suficient pentru a se hrani (ceea ce inseamna ca elefantii
de munca vor suferi de foame si vor slabi).
In ceea ce priveste calitatea hranei, furajele grosiere (minimum 15% din dieta unui
elefant) sunt foarte importante. Trestia de zahar, folosita pentru refacere, trebuie oferita numai
in cantitati mici deoarece poate afecta dentitia.
2. Conditii bune de adapostire
Deoarece animalele pot fi capturate din salbaticie, captivitatea poate fi foarte
limitativa si poate produce discomfort.
3. Stare buna de sanatate
Pielea elefantilor poate atinge, in unele zone, precum pe spate sau pe frunte, o grosime
de 2–4 cm, dar in alte zone are doar cativa milimetri grosime si este cutata. Balacirea in
apa/noroi este esentiala pentru a se evita problemele ce pot apare la nivelul pielii.
Leziuni pot aparea de la harnasament sau sa, daca acestea sunt nepotrivite.

73
 Copitele elefantilor trebuie de asemenea monitorizate, deoarece sunt moi si nu sunt
adaptate la mersul pe beton.
4. Comportamentul adecvat
Toate criteriile amintite aici sunt potential periculoase, in special deoarece animalele
pot fi capturate din salbaticie si pot fi tinute apoi intr-un mediu foarte limitant.

6.2.4. Bunastarea câinilor utilitari

Toti cainii isi au originea in lup, specie care prezinta cele mai multe dintre
caracteristicile comportamentale si sociale, potrivite pentru domesticire. Lupii sunt animale
sociabile, avand o structura sociala ierarhica ampla, ce este exprimata prin repere vizuale. Ei
lucreaza in cooperare la vanatoare si sunt “pastori naturali”, deoarece controleaza miscarea
grupurilor animalelor de prada.
Relatia om-caine a fost intotdeauna complexa, iar cainii de astazi sunt utilizati in
intreaga lume, pentru activitati ce cuprind:
• paza turmelor de animale domestice, cum ar fi oi, bovine
• paza proprietatilor, a oamenilor, a altor animale
• vanatoare, ca de exemplu a caprioarelor, pasarilor
• tractiune, in special in tarile din zonele arctice si antarctice, in timp de iarna
• altele: cainii insotitori, in politie, caini salvatori, la detectarea minelor,
detectarea drogurilor la granita.
Principalele probleme legate de bunastarea cainilor utilitari sunt:
1. Hrana de calitate buna
Functie de climat si atitudinea culturala fata de caini, cainii utilitari pot suferi din
cauza foamei si setei.
2. Conditii bune de adapostire
Usurinta miscarii: cainii de paza si cainii folositi pentru transport in zonele nordice pot
fi tinuti legati in custi. Aceasta le restrictioneaza mult miscarea. Functie de climat, cainii de
lucru pot sa nu dispuna de caldura sau umbra in mod adecvat. Cainii utilitari, precum cainii
insotitori pentru orbi si cainii care tracteaza scaunele cu rotile, pot sa nu beneficieze de
suficienta miscare in mod liber in aer liber atunci cand nu lucreaza.
3. Stare buna de sanatate

74
 Boli precum cele parazitare si alte boli infectioase sunt obisnuite la cainii utilitari (la
fel ca la ecvidee si rumegatoare, cainii batrani sau bolnavi pot sa nu beneficieze de tratament
veterinar sau sa nu aiba parte de un tratament uman cand mor).
4. Comportament adecvat
Exista mai multe probleme aici, in general legate de modul in care sunt tratati cainii de
catre oameni. In cazul in care se utilizeaza dresajul bazat pe pedeapsa, acesta poate crea o
stare emotionala negativa precum frica sau anxietatea. Cercetarile efectuate asupra cainilor
militari in Anglia (Rooney și col., 2009) au aratat ca perioadele prelungite cand cainii au fost
tinuti in boxe, cand nu au lucrat, au putut fi foarte stresante pentru unii caini, in special daca
acestia au fost animale de companie sau au fost luati pentru a lucra in armata, ca adulti.
Atunci cand cainii utilitari sunt tinuti in custi individuale fara prea mult contact social si fara
alte atractii in mediul inconjurator, multi dintre ei prezinta semne de stres. Transportul poate
fi de asemenea stresant pentru acestia. Cainii pot fi inchisi uneori in intuneric, singuri, atunci
cand nu lucreaza. Acest fapt poate fi foarte stresant deoarece cainii sunt animale sociale si au
nevoie de a vedea si a interactiona cu alte animale.

6.2.5. Solutii pentru bunăstarea animalelor de muncă

Lista problemelor este descurajanta, in special deoarece animalele sunt adesea detinute
de oameni foarte saraci care suprasolicita animalele pentru a castiga putin mai multi bani
pentru a supravietui de la o zi la alta. Cu toate acestea, exista numeroase initiative pentru a
ajuta oamenii sa adopte practici mai bune si a arata detinatorilor cum pot imbunatati modul in
care ingrijesc animalele si a beneficia si ei insisi, ca urmare a acestui tratament aplicat
animalelor detinute.
In linii mari, exista patru principii care trebuie abordate pentru a imbunatati bunastarea
animalelor de lucru. Acestea sunt:
• nutritia si ingrijirea sanatatii
• proiectarea/confecționarea de harnasamente, carute, etc.
• educatia detinatorilor, cu stimulente precum subventiile si cu penalitati
• îmbunatatirea reproductiei.
Aceste domenii generale au fost propuse de catre Ramaswamy in 1998, dar in multe
tari s-au luat lent masuri in aceste domenii, posibil si datorita faptului ca nu se apreciaza
contributia economica a animalelor de lucru, atat pentru detinatori, cat si pentru agricultura si
buna functionare a tarii.

75
 In 2011, Organizatia pentru Alimentatie si Agricultura (FAO) a Natiunilor Unite, a
efectuat o consultare internationala asupra modului in care se poate imbunatati bunastarea
animalelor de lucru. Raportul indica faptul ca guvernele pot sa nu recunoasca pe deplin
importanta animalelor de lucru pentru economiile locale, acolo unde fermierii ar trebui sa
execute aceeasi munca ei insisi.
Motivele posibile ale acestei lipse de recunoastere se presupun a fi:
• dificultatea de a calcula toate beneficiile utilizarii animalelor de lucru
• motive culturale si politice, cum ar fi, ca se tinde a fi trecut cu vederea de catre
guverne, faptul ca oamenii saraci utilizeaza animale de lucru. De asemenea, un guvern poate
considera ca tara sa poate parea subdezvoltata daca se investeste in managementul animalelor
de lucru. Portalul FAO referitor la bunastarea animalelor ofera informatii asupra acestor
initiative.
Ca medici veterinari, puteti fi cei mai implicati in tratarea animalelor si in sfatuirea
detinatorilor in legatura cu nutritia si sanatatea animalelor lor. Spre exemplu detinatorii
trebuie sa le permita animalelor sa se hraneasca in timpul perioadelor de odihna – proprietarul
poate fie aduce hrana, fie poate permite animalului sa pasca; odihna animalului este de
asemenea importanta pentru refacere, desi daca problemele de baza legate de harnasament,
etc. nu sunt abordate corespunzator, vor reapare ranile atunci cand animalul se va intoarce la
lucru. Mai mult, atunci cand un animal lipseste de la lucru, celelalte animale trebuie sa preia
un efort suplimentar si ca atare sa munceasca mai mult.
Pentru a preveni acest lucru, poate exista optiunea de a imprumuta un alt animal in
timp ce unul se odihneste. Dezavantajul acestei masuri este acela ca adesea animalul
imprumutat este suprasolicitat. Alte domenii importante ale bunastarii animalelor pe care
chiar si cel mai sarac detinator le poate aborda, sunt: oferirea animalului perioade de odihna,
la umbra; adaparea frecventa in cazul ecvideelor si rumegatoarelor (nu pentru camile).
Ca medic veterinar, se poate intampla sa fie nevoie a recomanda eutanasia in cazuri
fara speranta de insanatosire. Cu toate acestea, poate fi foarte dificil a convinge oamenii ce
depind de animalele lor sa permita sacrificarea animalului, in special din cauza costurilor
directe si indirecte ale pierderii animalului, urmand ca un altul sa fie cumparat sau inchiriat. In
unele tari poate exista si o rezistenta culturala la conceptul de eutanasie.
Formarea potcovarilor este de asemenea esentiala. Potcovitul calificat reprezinta
tehnic o provocare, deoarece potcovitul prost executat poate aduce daune la fel de mari ca
nepotcovirea animalelor.

76
 Atunci cand sfatuiti detinatorii, este important sa va amintiti aspectele
comportamentale ale bunastarii animalelor, ca si acelea legate de sanatate si comfort. Toate
animalele de lucru sunt specii sociabile si au nevoie de contact cu alte animale, de preferat
conspecifice. In loc de a le lega, pastrati animalele in tarcuri pentru a le permite contact fizic,
in special intre mama si pui. Comportament locomotor: mai ales atunci cand traiesc in orase,
animalele sunt rareori capabile a avea un comportament locomotor normal. Animalele au
nevoie de exercitiu fizic in perioada in care se intrerupe munca, altfel isi pierd conditia fizica.
In loc de a le lega, tineti animalele in tarcuri sau in afara lor. Comportament de comfort: este
esential pentru a pastra animalele sanatoase si in forma buna. Este de asemenea important
pentru controlul parazitilor si termoreglare. Diferite specii au cerinte diferite, de exemplu
elefantii si bivolii de apa se bazeaza pe balacirea in apa; ecvideele, bovinele si camilele se
curata ele insele sau intre ele prin lingere sau scarpinare, ori prin scaldare in praf.
Detinatorii trebuie sa asigure animalelor facilitati precum recipiente cu apa, praf, sau
stalpi pentru scarpinare, corespunzator fiecarei specii.
In cazul in care animalele sunt imobilizate, trebuie sa aiba posibilitatea de a se curata
ele insele sau intre ele si, daca este necesar, detinatorul trebuie sa curete animalul cu o perie
sau alt instrument similar.
Atunci cand tratati un animal de lucru individual, exista posibilitatea de a ajuta
detinatorul sa faca mici imbunatatiri in ceea ce priveste echipamentul animalului. Sfatul dat
va avea un impact mai mare daca detinatorului i se vor explica avantajele de a face unele
schimbari.
Educatia detinatorului si schimbarea de atitudine sunt foarte importante pentru a face
schimbari de durata. Acestea se petrec in timp. Trebuie cunoscute cultura comunitatii locale si
nevoile oamenilor, pentru a putea educa eficient proprietarii astfel incat sa fie motivati pentru
a face schimbari.
Utilizarea stimulentelor si a legislatiei pot fi de asemenea adecvate. Educarea turistilor
si a detinatorilor de animale, deopotriva, ar putea ajuta la imbunatatirea bunastarii acelor
animale.
Educatia in scoli este esentiala pentru a crea gradul de constientizare si intelegere a
problemelor. Acest lucru poate aduce beneficii imediate deoarece elevii le pot spune parintilor
ce au invatat si de asemena, pot lucra cu animalele. Poate aduce de asemenea imbunatatiri pe
termen lung printr-o schimbare de atitudini si convingeri ale viitorilor detinatori. De retinut
faptul ca educatia nu este doar necesara pentru detinatorii de animale mai saraci. In tarile

77
dezvoltate se intalneste ignoranta in legatura cu nevoile animalelor de lucru, asa cum s-a
dovedit prin studiul efectuat asupra cainilor folositi de armata in Anglia, mentionat anterior.
Este nevoie de a ameliora reproductia pentru a imbunatati factorii precum conformatia
animalelor astfel incat acestea sa poata munci fara a suferi leziuni sau schiopaturi, ca de
exemplu din cauza problemelor de la nivelul coloanei vertebrale. Reproductia poate ajuta si la
selectia animalelor cu cele mai bune temperamente pentru munca si care sunt rezistente la
boli. Atentia acordata reproductiei necesita cu adevarat un aport din partea agentiilor
guvernamentale pentru a finanta si coordona acest lucru.
Pentru a evalua si imbunatati bunastarea animalului de lucru, este important a cunoaste
speciile implicate si nevoile lor speciale ca si comportamentele acestora (de exemplu,
comportamentul de hranire, comportamentul de comfort).
Multe probleme sunt comune tuturor speciilor (ca de exemplu ignoranta detinatorilor;
inhamarea incorecta; suprasolicitarea; malnutritia; bolile parazitare). Este important a se
cunoaste principiile pentru a le putea preveni si face fata.
In incercarea de a imbunatati bunastarea animalelor de munca, saracia, atitudinile si
cunostintele oamenilor joaca un rol esential si trebuie luate in consideratie, impreuna cu
preocuparile legate de mediul inconjurator. Educatia celor ce lucreaza in sistemul sanitar
veterinar local si a potcovarilor este esentiala, la fel ca si educatia detinatorilor.

6.3. Bunăstarea animalelor de companie

Ca medici veterinari puteti furniza consiliere stiintifica si clinica importanta, astfel

incat gestionarea si controlul animalelor fara stapan sa se faca in mod cat mai uman si eficient
posibil. Unii dintre voi pot colabora cu un adapost de animale, fie ca voluntari, fie ca angajati.
Din aceasta cauza si deoarece suprapopularea cu animale de companie reprezinta o problema
la nivel mondial, vom examina pentru inceput modul in care adaposturile de animale
gestioneaza problema bunastarii cainilor si pisicilor fara stapan.
Societatile de protectie a animalelor cunosc faptul ca este nevoie de o solutie pe
termen lung, pentru a reduce numarul de animale cu care se confrunta. Cu toate acestea,
problema lor imediata ce necesita solutionare este: ce se poate face cu toate animalele, caini si
pisici, pe care le au in grija? Unele adaposturi doresc sa urmeze o politica de a “nu ucide”.
Altele prefera sacrificarea selectiva a animalelor rezidente. In acest modul se vor examina

78
ambele abordari si apoi se va discuta importanta strategiei. De asemenea, se va analiza efortul
depus de adaposturile pentru animale in vederea sterilizarii si adoptiei acestora.
In general, societatile de protectie a animalelor pun in joc imediat toate eforturile si
resursele lor pentru a salva cat mai multe animale posibil, ramanadu-le astfel doar putin timp,
ca si bani insuficienti pentru dezvoltarea unor strategii pe termen lung.
In unele tari dezvoltate, societati de caritate mari, bine organizate si dispunand de
resurse finaciare relativ insemnate, pot reusi sa desfasoare ambele activitati, adica sa salveze
animalele si sa se si implice in campanii pe termen lung, ca si in programe educationale. Cu
toate acestea, in tarile sarace, multe grupari de caritate si protectie a animalelor dispun de
fonduri si resurse limitate. Sunt coplesite de numarul mare de animale cu care se confrunta; ca
atare, nu pot planifica sau pune in aplicare strategii pe termen lung, menite a aborda cauza
principala a problemei – numarul mare de animale fara stapan.
In general, societatile de protectie a animalelor sunt mici si cei ce activeaza sunt doar
cativa voluntari extrem de motivati. Scopul lor este in general de a salva cat mai multe
animale posibil si toate resursele lor sunt cheltuite in incercarea de a avea grija de animale.
Sacrificarea selectiva este dificil de a fi acceptata de catre acestia si in general nu este bine
acceptata nici de cei ce lucreaza alaturi de voluntari.
Adeseori fondurile disponibile pentru plata asistentei veterinare sunt limitate. Unii
medici veterinari locali se pot implica (ca voluntari), dar exista cu siguranta o limita clara in
ceea ce priveste timpul pe care acestia il pot acorda. Acest fapt poate duce la crearea unei
animozitati intre organizatiile de protectie a animalelor si medicii veterinari.
In tarile in care exista o suprapopulatie de animale fara stapan si o economie relativ
slab dezvoltata, domeniul de aplicare al adoptiei este redus. Acest fapt limiteaza sprijinul
financiar al acestor organizatii, deoarece, in mod normal, un adapost percepe o taxa pentru
adoptie. Tipul de caine sau pisica, animal salbaticit, comunitar sau abandonat, poate influenta
de asemenea potentialul de adoptie al acestora.
Inainte de a deschide un adapost pentru animale, managementul trebuie sa decida
strategia adapostului. Oamenii pot avea opinii idealiste cu privire la rolul unui adapost pentru
animale. In realitate, cele trei atributii principale ale unui adapost sunt:
1. Pastrarea animalelor de companie pierdute de catre proprietarii lor. De obicei
animalele sunt tinute in adapost o perioada de timp, intre 3 si 10 zile, timp necesar ca
proprietarul sa le revendice. Identificarea mai rapida a proprietarului poate grabi procesul si
astfel elibera adapostul pentru ca spatiul sa poata fi oferit altor animale, ce pot beneficia de

79
aceste facilitati. Se poate obtine de asemenea un venit prin perceperea unei taxe realiste de la
proprietar.
2. Adoptia animalelor fara stapan. Acesta este un obiectiv major al multor adaposturi.
Scopul pe termen lung este de a plasa un animal (caine sau pisica) ce se comporta bine si
socializeaza in mod corect, intr-o familie responsabila. Imposibilitatea de a realiza acest
obiectiv poate duce la un viitor abandon. Daca adoptia constituie scopul principal al
adapostului si totusi performanta practica se dovedeste a fi relativ scazuta, ar fi mai bine a se
lua in considerare pastrarea catorva animale intr-o locatie centrala, in speranta ca vor capta
mai mult interes, decat a avea mai multe locatii in afara orasului.
3. Sterilizarea. Toti cainii ce intra in adapost ar trebui sterilizati inainte de adoptie, sau
inainte de a fi returnati in cazul programelor de sterilizare-returnare. Facilitatile adapostului
pot constitui adesea un factor limitativ asupra numarului animalelor ce pot fi gestionate.
Alte scopuri posibile ale unui adapost, pot include:
1. Salvarea tuturor cainilor si pisicilor dintr-un anumit oras
2. Pastrarea animalelor intr-un “mediu protejat” pentru tot restul vietii acestora. Multe
adaposturi detin proprii lor “rezidenti pe termen lung”, fapt ce poate fi benefic pentru moralul
personalului si al unor animale. Cu toate acestea, politica de “a nu ucide” trebuie sa constituie
o exceptie, mai degraba decat o regula. Daca functia primara a adapostului este de a facilita
adoptia animalelor, toate eforturile trebuie indreptate spre indeplinirea cu succes a acestui
obiectiv.
Acest fapt aduce in discutie problema referitoare la capacitatea adapostului de a
gestiona un mare numar de animale. Politica de “a nu ucide” nu este de obicei fezabila sau
umana, dar sacrificarea selectiva a animalelor este de asemenea greu de acceptat de catre
personal. Aceasta problema implica o latura emotionala pentru majoritatea celor ce sunt
angajati in salvarea animalelor.
In cele mai multe zone din lume, adaposturile dispun de spatiu, personal si resurse
financiare limitate, astfel incat politica de “a nu ucide” devine nerealista si se poate solda cu
mai multa suferinta in randul animalelor. Chiar in adaposturile foarte bine intretinute, care
adopta strategia de “a nu ucide”, cainii pot suferi totusi din pricina stresului de adapost.
Problemele ce pot aparea ca urmare a incercarii de a “salva” prea multi caini intr-un
adapost, pot fi similare cu cele ce predispun la aparitia focarelor de epidemie in adapost.
Modalitatea de clasificare a animalelor sosite in adapost este in ordine descrescatoare a
riscului pe care este posibil sa il prezinte pentru adapost.

80
 O alta problemă o reprezintă legislatia specifica raselor pentru care nu exista legislatie
solida referitoare la responsabilitatea proprietarului asupra cainelui sau, sanctiunile care vor fi
indreptate mai degraba asupra cainelui, decat asupra proprietarului. Cu toate acestea,
agresiunea este adesea rezultatul fricii cauzate de slaba socializare, lipsei de pregatire sau
dresajului neadecvat – toate aceste probleme fiind cauzate indirect de o gestionare
defectuoasa a cainelui de catre proprietar. In timp ce legislatia este in mod clar semnificativa,
cea mai importanta solutie, atat pentru proprietarii de animale, cat si pentru public in general,
este aceea de a se familiariza cu aspectele referitoare la comportamentul cainilor si de a-si
exercita in mod responsabil dreptul de proprietate.
In mod clar, unii caini pot fi agresivi si in mod inevitabil periculosi. Aceste cazuri
trebuie evaluate in mod individual, iar cainii cu adevarat periculosi trebuie eutanasiati, daca
nu pot fi controlati.
Studiile de comportament indica faptul ca un moment foarte important menit a
incuraja socializarea cainilor, este situat intre varsta de 3-13 saptamani, astfel ca acestia sa nu
se teama de activitatile zilnice din casa si gospodarie, ca si din vecinatate, atunci cand cresc.
Daca puii nu sunt invatati sa socializeze in mod corespunzator, pot deveni agresivi in unele
situatii cand sunt adulti; aceasta se intampla datorita faptului ca le este teama.
Exista variatii foarte mari in standardele magazinelor si comerciantilor de animale de
companie, la nivel mondial. Cu toate acestea, exista relativ putine reglementari, fie cu privire
la magazine, sau la comercianti, ori la intregul lant de aprovizionare. Ori de cate ori exista o
presiune impusa pentru a reduce preturile oriunde in cadrul lantului de aprovizionare, este
probabil ca bunastarea animalelor vandute sa fie compromisa. In consecinta, este nevoie de
legislatie si acordarea licentelor corespunzatoare.
In comertul cu animale de companie exista comercianti cu reputatie. Este important ca
acestia sa isi desfasoare activitatea impreuna cu legiuitorii si grupurile ce lucreaza pentru
bunastarea animalelor, pentru a ne asigura ca reglementarile protejeaza animalele si ca acei
comercianti care doresc sa pastreze standarde inalte ale activitatii lor, nu sunt compromisi din
punct de vedere financiar, in comparatie cu cei care au mai mult grija de profitul lor, decat de
animalele pe care le vand. Toate acestea necesita o politica si o aplicare adecvata a acesteia.
In multe tari exista reglementari locale privind activitatea magazinelor destinate
animalelor de companie, incluzand necesitatea unei inspectii veterinare anuale. Ca medici
veterinari, vi se poate solicita de catre autoritatea locala sa furnizati un raport veterinar asupra
unui astfel de magazin.

81
 Probleme de bunastare ce pot aparea in lantul de aprovizionare le puteti identifica
atunci când inspectati un magazin destinat animalelor de companie și nu veti avea nici un
indiciu asupra conditiilor existente in intregul lant de aprovizionare. La inspectia animalelor
din magazine, puteti descoperi ca starea acestora ridica suspiciuni asupra conditiilor existente
in lantul de aprovizionare, spre exemplu puteti observa faptul ca puii dintr-o anumita rasa de
caini prezinta entropion sau murmur cardiac si astfel se poate suspiciona faptul ca furnizorul
poseda caini consangvinizati. Puteti descoperi, de asemenea, ca animalele au fost prinse in
salbaticie si sunt foarte abatute si bolnave, fara hrana adecvata.
In multe tari nu exista reglementari referitoare la intregul lant de aprovizionare si nu
toate tarile dispun de reglementari cu privire la magazinele destinate animalelor de companie.
Pentru a se asigura bunastarea animalelor sunt necesare reglementari complete asupra
intregului lant. In plus, educarea publicului ar trebui sa stimuleze presiunea consumatorului
pentru a se insista ca animalele de companie sa fie furnizate din surse corespunzatoare, care
respecta bunastarea animalelor. Daca aceste animale pot fi vandute pentru castiguri mai bune,
acest fapt poate constitui un stimulent financiar pentru comercianti, ca lucrurile sa decurga in
mod corect.
Suplimentar fata de problemele fizice pe care crescatorii le pot selectiona in
necunostinta de cauza atunci cand opteaza pentru caracterele cosmetice, se poate intampla ca
in acelasi timp sa selectioneze si temperamente ce nu sunt potrivite pentru un animal de
companie. Suplimentar, standardele de reproductie pot include mutilari precum taierea cozii
(codotomia). Aceasta procedura a fost executata in trecut la unele rase pentru a se evita
lezionarea cozii in timpul lucrului. Cu toate acestea, preferintele estetice au facut ca aceasta
procedura sa fie aplicata pe scara larga.
Oamenii isi pot transporta animalele pe distante lungi si le pot tine in conditii
restrictive, la expozitii. Deoarece animalele valoreaza mult, este probabil ca acestea sa fie
transportate in conditii bune. In unele cazuri, problemele genetice potentiale (spre exemplu,
displazia de sold) pot fi recunoscute cu ajutorul unor programe speciale de depistare a
acestora, astfel incat se poate selectiona mai bine nucleul de reproducere. Cercetarea
genomului canin va facilita programele de control in viitor.
“Standardele de rasa” acceptate pentru anumite rase in unele tari, impun ca unele parti
ale corpului sa fie inlaturate pentru a fi in conformitate cu standardele convenite (spre
exemplu, codotomia si cuparea urechilor). Atitudinea fata de aceste standarde este variabila la
nivel mondial – este general acceptata in SUA, dar dezaprobata in Europa. S-a sugerat ca
imposibilitatea efectuarii codotomiei la unele rase de lucru, poate creste incidenta leziunilor la

82
nivelul cozii – acest lucru s-a dovedit a nu fi adevarat in cazul unor tari in care codotomia a
fost interzisa. Codotomia este ilegala in Scotia si in unele parti ale Australiei, fara exceptie.
Este de asemenea ilegala in tari precum Cipru, Finlanda, Germania, Luxemburg, Norvegia,
Suedia, Elvetia, Anglia si Tara Galilor, dar in unele din aceste tari exista exceptii referitoare la
cainii de lucru. Modificarile chirurgicale, ce sunt efectuate din motive cosmetice, precum
codotomia, cuparea urechilor, ablatia ghearelor, indepartarea caninilor (defanging) si operarea
corzilor vocale (debarking), reprezinta mutilari inutile.
Acestea ar trebui sa fie interzise, deoarece sunt inutile si pot duce la aparitia altor
probleme privind bunastarea animalelor. De exemplu, codotomia este de obicei efectuata in
cazul cateilor in primele 2-4 zile de viata, fara analgezie sau anestezie. Cercetarile efectuate
pe baza unei encefalograme (EEG), au indicat faptul ca puii sunt incapabili de suferinta in
primele zile de viata, deoarece creierul acestora nu este suficient dezvoltat din punct de vedere
neurologic (Mellor et al., 2009). Cu toate acestea, cercetarile efectuate asupra sobolanilor si
sugarilor, sugereaza ca alte zone ale caii de transmitere a durerii sunt activate prin intermediul
leziunilor tisulare datorate codotomiei, iar acestea predispun puii, ulterior, la o
hipersensibilitate la durere, sau la pierderea sensibilitatii la durere.

6.4. Bunăstarea animalelor sălbatice

Animalul salbatic, este animalul liber sau captiv dintr-o specie care traieste in mod
normal fara interventia omului si care provine din parinti si stramosi ce nu au fost crescuti in
mod selectiv pentru docilitate sau usurinta manipularii.
Ca la alte specii, bunastarea animalelor salbatice se refera la competentele lor fizice,
starea mentala/sentimente si la modul in care isi indeplinesc acele comportamente ce sunt
importante pentru ele. In mod obisnuit vorbind de bunastare, ne referim la pasari si vertebrate
terestre. Dar, toate vertebratele sunt constiente inclusiv pestii si multe din nevertebrate ce
probabil au un anumit nivel de constiinta sau cel putin sunt capabile de a simti durerea.
Cand se iau in considerare animalele in contextul etic comun, conservationistii invoca
de obicei respectul pentru natura. Acest context pune mai mult accent pe bunastare a speciilor
in ansamblu astfel incat competentele fizice, sentimentele si aspectele comportamentale
individuale pot fi subordonate sentimentelor colective, modului de operare si
comportamentului natural al speciilor si probabil ecosistemului in sens mai larg.

83
 Prin urmare, impactul bunastarii activitatilor umane asupra speciilor salbatice poate fi
apreciat prin numarul animalelor afectate, durata si gravitatea acelor efecte.
Cu toate acestea, ca medici veterinari, suntem probabil mai atenti la bunastarea
individuala, in special daca ni se aduc animale pentru a fi tratate, animale care sunt gasite de
persoane interesate de soarta acestora. Prin urmare, punem in prezent accentul in special pe
bunastarea individuala, mai degraba decat sa ne preocupam de protectia speciei.
Factorii ce afecteaza bunastarea animalelor salbatice pot fi clasificati astfel:
• factori ce apar in mod natural, de exemplu prevalenta unor boli ce apar in mod
natural, pradatori, seceta sau incendiu
• rezulta direct sau indirect din activitatile umane, factori denumiti antropogeni,
creati de oameni.
Factorii antropogeni reprezinta cauza cea mai importanta a reducerii bunastarii
animalelor salbatice, iar dintre factorii umani, invadarea spatiului ocupat de animale de catre
oameni, este cel mai semnificativ dintre toate.
In 2005, Societatea Mondiala de Protectie a Animalelor (WAP) a solicitat un studiu al
celor mai critice probleme privind bunastarea mamiferelor, pasarilor, reptilelor si amfibienilor
salbatici, care traiesc in libertate in domeniul terestru si care populeaza raurile, in Africa
Subsahariana si America Latina (Leach și col., 2005).
Desi expertii au identificat un domeniu amplu de probleme critice referitoare la
bunastare in aceste doua regiuni diferite, toate aceste probleme pot fi clasate in trei categorii:
• prinderea cu ajutorul capcanelor, vanatoarea si pescuitul
• comertul cu animale salbatice vii sau cu parti din organismele acestora
• incalcarea de catre om a teritoriului ocupat de aceste animale salbatice
Aceasta problematica se aplica de asemenea majoritatii, daca nu chiar tuturor speciilor
de animale salbatice ce traiesc liber pe glob, dupa cum continua sa demonstreze studiile si
cercetarile efectuate in diferite regiuni. Din cele trei categorii, incalcarea de catre om a
teritoriului ocupat de animalele salbatice, reprezinta principala problema privind bunastarea
animalelor.
Incalcarea de catre oameni a teritoriului ocupat de animalele salbatice, reprezinta o
categorie ampla ce descrie impactul negativ al prezentei si activitatilor umane directe si
indirecte asupra bunastarii animalelor salbatice. Cuprinde patru domenii principale de interes:
pierderea habitatului; poluarea; contactul uman; gestionarea populatiilor de animale salbatice.

84
 Pierderea habitatului se refera la pierderea sau degradarea habitatului natural in care
traiesc animalele datorită actiunilor umane. Cauzele principale ale pierderii habitatului sunt
urmatoarele:
• Extinderea habitatului uman duce la reducerea arealului disponibil animalelor
salbatice, datorită sitemului de compensare a terenurilor pentru dezvoltarea urbana si a
deplasarii oamenilor fara teren in habitatul faunei salbatice.
• Perturbarea habitatului faunei salbatice prin constructii, drumuri si garduri,
produc un declin al populatiilor de animale.
• Exploatarea resurselor naturale, inclusiv exploatarile forestiere, arderea
carbunilor, mineritul etc. si inundatiile/seceta produse de baraje construite pentru a furniza
apa pentru zone urbane si terenuri agricole.
• Cultivarea habitatului faunei salbatice, fertil pentru agricultura, inclusiv
compensarea terenurilor, drenarea zonelor umede si dezvoltarea zonelor de coasta pentru
recolte de cereale sau pentru a facilita pasunatul bovinelor.
• Pasunatul excesiv al efectivelor de animale domestice, acolo unde acestora li se
permite sa pasca in habitatul animalelor salbatice: apare competitia pentru hrana si aceasta
afecteaza echilibrul natural al ecosistemului ceea ce poate duce la distrugerea resurselor de
care sunt dependente atat efectivele de animale domestice cat si cele salbatice.
Preocuparile majore de bunastare privind pierderea habitatului, se refera la suferinta si
stresul prin care trec animalele salbatice ce traiesc in libertate din cauza: perturbarii
comportamentului lor natural, al cailor de miscare si rutelor de migratie; fragmentarii
populatiilor si separarii grupurilor sociale; perturbarii locurilor de reproducere si de amplasare
a cuiburilor, ceea ce poate duce la o crestere a mortalitatii puilor; deplasarea animalelor din
domeniile lor de origine; cresterea vulnerabilitatii pradatorilor; cresterea agresiunii si
competitiei intre specii; competitia cu animalele domestice pentru apa si hrana, ducand la
infometare si deshidratare; animalele pot suferi de frica, datorita prezentei oamenilor in
apropiere.
Suplimentar pot rezulta durerea severa, traumatismele si moartea atunci cand
animalele se lovesc de obiecte artificiale cum ar fi vehicule, constructii, garduri etc. Pot exista
si incercari deliberate de a eradica animalele, atunci cand acestea sunt considerate
“daunatoare”.
Al doilea domeniu de interes privind bunastarea animalelor salbatice ce traiesc in
libertate cauzat de incalcarea de catre om a habitatului natural al animalelor, este reprezentat

85
de poluare, respectiv eliberarea in mediul inconjurator, aer, apa si sol, a unor contaminanti,
cum ar fi excesul de lumina, zgomote si caldura rezultati din activitatea umana.
Principalele cauze ale poluarii sunt: depozitarea necontrolata a gunoiului industrial si
menajer; contaminarea solului; eliberarea de substante toxice;
Depozitarea necontrolata a reziduurilor industriale si menajere, care apoi sunt întâlnite
in habitatul animalelor salbatice. Deșeurile includ saci de plastic, plase de pescuit abandonate,
conserve de metal, etc. Multe pasari sunt ranite si mor in fiecare an datorită faptului ca sunt
prinse in aceste reziduuri sau le consuma.
Contaminarea solului prin eliminarea necorespunzatoare a reziduurilor industriale si
de uz casnic cum ar fi scurgeri de la depozitele de deseuri, etc.
Eliberarea de substante chimice industriale sau de uz casnic in apa, care pot proveni de
la scurgeri de substante chimice, eliminare necorespunzatoare, scurgeri de pe platforme
industriale si substante chimice dizolvate din sol. Eliberarea de substante chimice industriale
si particule in atmosfera ca urmare a proceselor chimice, a generarii de energie, a gazelor de
esapament, etc.
Perturbarea provocata de excesul de lumina, zgomote si caldura, ca urmare a
activitatilor umane cum ar fi eliminarea de apa calda de la centralele electrice in rauri, lacuri
si oceane.
Al treilea aspect negativ al incalcarii de catre om a spatiului ocupat de animale, este
produs de contactul si interactiunea cu oamenii si animalele lor domestice. Principalele forme
ale acestui contact cu fauna salbatica, il reprezinta: contactul direct cu oamenii si animalele
lor domestice (animale de companie sau septel) care impart din ce in ce mai mult habitatul cu
animalele salbatice; studiul animalelor salbatice, acolo unde unele dintre metodele folosite pot
avea un efect potential negativ asupra animalelor implicate; turismul reprezinta un mod din ce
in ce mai popular de a beneficia in mod durabil de fauna salbatica si habitatul acesteia, dar
poate avea, de asemenea, si efecte negative.
Contactul cu oamenii si animalele domestice poate duce la o varietate de probleme
privind bunastarea animalelor salbatice, cum ar fi: transmiterea bolilor parazitare de la oameni
la animalele domestice producand probleme directe de sanatate, anemiere si moarte (de
exemplu boala Carre ce afecteaza canidele africane si tuberculoza bovina ce afecteaza bivolii
si alte specii de animale salbatice). Seceta poate, de asemenea, favoriza raspandirea bolii,
deoarece pastorii deplaseaza animalele departe de zonele lor obisnuite de pasunat, in cautare
de furaje si apa: adesea ajung in locuri cu fauna salbatica susceptibila si boala se raspandeste
de asemenea si la aceste populatii. De la fauna salbatica, se pot transmite la animalele

86
domestice, boli si paraziti cum ar fi pesta porcina si febra aftoasa. Acest lucru poate duce in
continuare la incalcarea habitatului animalelor salbatice, deoarece bolile efectivelor de
animale domestice pot rezulta in micsorarea productiilor si moarte. Pentru a compensa
deficitul de carne provenita de la animalele domestice, fermierii si in general populatia, pot
apela la metode ca vanatoarea, prinderea animalelor cu ajutorul capcanelor si pescuitul.
Animalele domestice ataca adesea animalele salbatice mai mici, ceea ce le creeaza
celor ce scapa o stare de frica si stres de a nu fi urmarite si atacate iar celor ce sunt prinse si
ucise, leziuni grave, infectii si o moarte dureroasa.
Activitatea de cercetare poate afecta atat animalele implicate cat si congenerii lor,
datorita metodelor precare de capturare, manipulare, eliberare si monitorizare a faunei
salbatice, care nu numai ca produc stres si potentiale leziuni animalelor implicate dar aduc
suferinta si altor congeneri. Mirosul oamenilor de exemplu care persista pe un animal ce a fost
identificat, reprezinta un alt motiv de ingrijorare, la fel ca riscul ca animalele sa fie ranite in
timpul capturarii si sedarii.
Turismul, poate beneficia de pe urma animalelor salbatice, facand din acestea o
resursa durabila a comunitatilor locale, dar poate provoca si un considerabil disconfort
datorita perturbarii habitatului faunei salbatice din cauza vizitatorilor si a vehiculelor lor ceea
ce poate induce teama si poate crea modificari in comportamentul animalelor salbatice. O
amplificare a turismului poate avea ca rezultat si cresterea gradului de poluare (spre exemplu,
ca urmare a gunoaielor care se acumuleaza in cantitate mai mare) si a distrugerii habitatelor
animalelor salbatice care sunt desfiintate pentru a furniza infrastructura necesara pentru
sprijinirea turismului.
Un alt efect negativ asupra faunei salbatice poate aparea in special in zonele urbane,
unde populatia poate face o greseala luand un animal tanar, ce asteapta ca mama sa se intoarca
drept animal bolnav, acesta fiind dus la un centru de reabilitare.

Gestionarea populatiilor de animale salbatice se refera la interventiile umane ce sunt

necesare pentru controlul populatiilor de animale salbatice, astfel incat sa permita siguranta in
situatia invadarii continue a habitatelor ocupate de acestea. Cu toate acestea, managementul
poate produce o sporire a acestor actiuni de invadare teritoriala, din pricina:
• pierderii continue a habitatului, ce forteaza fauna salbatica sa se retraga in zone
mai mici, ducand la suprapopulare.
• constructiei de garduri si drumuri, ce impiedica miscarea naturala a animalelor
si a pradatorilor, ducand la suprapopulare;

87
 • crearea parcurilor nationale si a rezervatiilor naturale, ce limiteaza habitatul si
necesita gestionarea situatiilor aparute, pentru prevenirea suprapopularii;
• conflictul dintre oameni si animalele salbatice datorita competitiei pentru hrana
si apa (spre exemplu ierbivorele salbatice vs animalele domestice care pasc), devastarea
recoltelor (de exemplu, elefantii care alearga si distrug recoltele), riscul de boli si pradatori
pentru animalele domestice (de exemplu, pradatorii care distrug efectivele de animale) si
animalele ce comporta un risc pentru oameni si habitatul lor (spre exemplu, elefantii care
distrug satele)
• controlul speciilor exotice care au fost introduse de catre oameni fie accidental
fie in mod deliberat intr-un mediu nou de viata si care au un efect negativ asupra florei si
faunei locale.
Preocuparile majore privind gestionarea animalelor salbatice sunt legate de durere,
suferinta si stresul care pot aparea datorita metodelor folosite pentru a controla populatiile de
animale salbatice.
In multe cazuri, stadiul initial al controlului populatiilor de animale necesita prinderea
acestora. Daca metodele utilizate pentru a prinde aceste animale nu sunt umane, bunastarea
este compromisa in cateva moduri.
Pentru acele animale ce sunt sacrificate, metoda de ucidere trebuie sa fie umana si
finala, altfel durerea severa, suferinta si chinul vor fi experimentate de animalele ce sunt
ranite, dar nu sunt omorate (spre exemplu, animalele ranite care scapa).
Atunci cand animalele sunt mutate, conditiile de transport pot de asemenea produce
durere, suferinta si chin. Animalele sunt deseori transportate in containere nepotrivite, ce au
ca rezultat supraaglomerarea, izolarea sociala si rata inalta de mortalitate datorita riscului
crescut de transmitere a parazitilor si bolilor, infometarii si deshidratarii. Suplimentar,
eliberarea animalelor mutate intr-un mediu nou, poate produce durere, suferinta si chin, cel
putin pe termen scurt, din cauza amplasarii intr-un mediu nou si al separarii de congeneri. In
cazul in care numai unii membri ai unui grup sau populatii sunt mutati intr-o locatie noua sau
sacrificati, separarea, piederea conducatorului haitei sau turmei, poate provoca multa suferinta
altor membri ai grupului si poate duce la cresterea competitiei sau a gradului de accesibilitate
a pradatorilor fata de acel grup de animale, comparativ cu altele, rezultatul fiind o descrestere
a dimensiunii grupului.
Prevenirea problemelor privind bunastarea animalelor, produse de incalcarea de catre
om a habitatului acestora, inseamna: implicarea comunitatilor umane si utilizarea terenurilor
și schimbari ale mediului inconjurator

88
 Soluțiile potențiale ce implica utilizarea terenurilor si comunitatile umane, includ:
• extinderea dezbaterii si gasirea unor solutii, prin includerea comunitatilor
locale ce se ocupa de fauna salbatica, ca si a organizatiilor neguvernamentale ce cunosc
presiunile la care sunt supusi acesti oameni, spre exemplu prin utilizarea tehnicilor
participative de evaluare in mediul rural si prin abordarea organizatiilor bazate pe sprijinul
comunitatii.
• ajutorul acordat comunitatilor locale pentru a se evita incalcarea habitatului
animalelor salbatice (de exemplu, pentru practicarea agriculturii, construirea de locuințe, etc.).
Educarea comunitatilor locale si sprijinul oferit pentru dezvoltarea unor alternative viabile,
pot contribui la protejarea habitatelor faunei salbatice, satisfacand si nevoile umane locale.
• cresterea tolerantei comunitatilor locale, fata de problema traiului alaturi de
animale salbatice; compensatii financiare ce pot fi date comunitatilor ale caror animale
domestice sunt ucise de catre animalele salbatice. Parcuri nationale sau locale, ce pot fi create
acolo unde nu s-au dezvoltat comunitatile umane, parcuri ce pot fi conectate prin coridoare de
fauna salbatica.
• evitarea nevoii de a ucide fauna salbatica pentru auto-aparare, prin protejarea
comunitatilor impotriva faunei salbatice cu ajutorul gardurilor.
• controlul numarului de animale prin programe de translocare, sacrificare sau
sterilizare (dar acestea trebuie efectuate in mod uman si habitatul viabil trebuie sa fie
disponibil pentru translocare).
Solutiile potentiale ce implica interactiunile cu mediul inconjurator, includ:
• construirea structurilor ce reprezinta mai putin o amenintare sau o obstructie
pentru miscarea animalelor, ca de exemplu a drumurilor prevazute cu garduri si puncte de
trecere pentru a proteja animalele. Structurile ce imbunatesc miscarea animalelor pot fi
reprezentate de garduri “salbatice” (cum ar fi cele pentru caprioare sau elani), tunele (pentru
broaste sau mamifere mici), sau coridoare pentru fauna salbatica (garduri vii care sa
conecteaze doua petice de padure sau rauri/paraie care sa unesc doua iazuri sau lacuri)
• prevenirea poluarii habitatelor animalelor salbatice prin asigurarea:
• eliminarii in mod corespunzator a reziduurilor industriale si de uz casnic, intr-o
maniera sigura si corespunzatoare, departe de habitatul animalelor salbatice; si
• controlului poluarii datorate luminii, zgomotului si caldurii rezultate din
activitati umane

89
 • utilizarea tehnicilor umane (si neinvazive) de cercetare ca si a unui personal
calificat in mod corespunzator, astfel incat cercetarea faunei salbatice sa fie facuta in maniera
cea mai umana posibil
• pastrarea animalelor domestice separat de cele salbatice, ori de cate ori este
posibil, prin: asigurarea faptului ca efectivele de animale domestice nu pasuneaza in mod
necontrolat in habitatul animalelor salbatice, precum si a faptului ca acestea sunt protejate in
mod corespunzator si prevenirea hoinarelii pisicilor si cainilor domestici.
In intreaga lume, terenul ocupat de fermele agricole constituie aproximativ o treime
din suprafata uscata a Pamantului si acvacultura reprezinta de asemenea o industrie in
crestere. Pe uscat, cea mai mare parte a faunei salbatice traieste fie pe, ori in imediata
apropiere a terenurilor agricole, sau animalele traverseaza terenurile in timpul migratiei, etc.
In ambele cazuri, pot produce prejudicii semnificative recoltelor si veniturilor fermierilor.
Acest fapt reprezinta un motiv etic real de ingrijorare.
Cele patru amenintari principale ale faunei salbatice asupra agriculturii, ar fi
reprezentate de:
• transmiterea bolilor la si de la speciile domestice si eforturile asociate pentru a
elimina fauna salbatica ce actioneaza ca rezervor de boala, sau poate aduce prejudicii
recoltelor. Referitor la boli, zoonozele precum tuberculoza si rabia necesita o atentie speciala
• prin utilizarea fara tinta a unor otravuri menite a ucide speciile de “daunatori”
precum rozatoarele, si care pot de asemenea omori speciile ne-daunatoare
• utilizarea fizica a terenului, fie in timpul recoltarii, aratului, etc., sau in timpul
inlaturarii arbustilor pentru a creea un teren agricol. In afara de prejudiciile fizice directe,
inlaturarea vegetatiei si recoltarea pot expune unele specii salbatice la pradatori suplimentari,
reducand viabilitatea speciilor prada per global, uneori pana la disparitie
• utilizarea produselor agrochimice pentru a creste productivitatea terenului si
pentru a pastra sanatatea recoltelor. Cu toate acestea, substantele folosite pot distruge hrana
faunei salbatice locale si pot afecta succesul reproductiei.
In multe cazuri, este nevoie de cercetare suplimentara pentru a preciza modalitatile
mai viabile de prevenire a acestor pericole pentru bunastarea faunei salbatice. Cu toate
acestea, unele metode pot fi simple si rentabile, ca de exemplu mentinerea barierelor eficiente
de imprejmuire a terenurilor, sau asigurarea barierelor eficiente intre speciile domestice si cele
salbatice, pentru a reduce transmiterea bolilor. Alte metode necesita cercetare suplimentara,
precum utilizarea vaccinurilor pentru controlul bolilor transmisibile la fauna salbatica, sau
metode eficiente de contraceptie pentru controlul populatiilor speciilor de daunatori.

90
 Plecand de la exemplu agriculturii, al doilea exemplu se refera la modul in care se pot
controla in mod uman speciile de daunatori, atat in mediile urbane, cat si in ferme.
Problema este aceea ca animalele sunt constiente iar metodele folosite pot provoca
moartea in mod inuman ca si afectarea unor specii ce nu fac obiectul eliminarii daunatorilor
(de exemplu fauna salbatica ne-daunatoare). Realizarea unor mode teoretice poate fi de
asemenea de ajutor, deoarece furnizeaza estimari ale numarului posibil de animale ce este
nevoie sa fie ucise intr-o zona data, pentru a controla populatia sau raspandirea bolilor.
Acest exemplu ilustreaza faptul ca nu este usoara gestionarea interactiunii dintre fauna
salbatica si oameni in beneficiul tuturor.
Al treilea exemplu se refera la pisicile ce reprezinta potentiali pradatori pentru fauna
salbatica. In multe regiuni acest fapt duce la aparitia unei stari conflictuale intre cei ingrijorati
de scaderea numarului de animale salbatice (si suferinta acestora atunci cand sunt prinse si
ucise de pisici) si proprietarii care doresc ca pisicile lor sa aiba o viata normala, in afara
locuintei. Adesea, pisicile ce sunt tinute in casa pot suferi de pe urma acestei constrangeri,
daca proprietarii lor nu sunt constienti de nevoile acestora si nu le ofera posibilitatea de a
evada intr-un mediu propice.
O solutie generala poate necesita sprijin public si metode de aplicare a legislatiei, care
ar putea include urmatorii patru pasi:
• confirmarea datelor referitoare la faptul ca pradatorii pun in pericol fauna
salbatica: in multe zone, asemenea date exista si confirma nevoia de actiuni care sa protejeze
speciile salbatice avute in vedere de a fi atacate de pradatorii ce le pot extermina. Cu toate
acestea, chiar daca exista o incertitudine cu privire la amploarea completa a riscului, trebuie
actionat daca se considera ca pradatorii pot fi devastatori pentru fauna salbatica.
• aceasta actiune ar putea limita numarul de pisici aferente unei gospodarii;
restrictii de iesire pentru pisici; folosirea unor dispozitive de incredere care sa opreasca
pisicile de a reusi sa prinda animale salbatice, cum ar fi bavetele, confectionate din tesaturi si
atasate de zgarda, atarnand peste toracele pisicii si astfel impiedicand prinderea prazii.
In unele comunitati urbane, pentru protejarea faunei salbatice, aceasta abordare poate
fi mai utila decat eforturile unilaterale cum ar fi educarea proprietarilor de animale in clinicile
veterinare sau introducerea unor reglementari locale fara a fi discutate in mod public si fara a
beneficia de consilierea publica din partea expertilor.
Animalele salbatice, care sunt tinute in captivitate pentru a fi utilizate de catre oameni,
pot fi impartite in:
• animale din gradinile zoologice

91
 • animale tinute in centrele de salvare si reabilitare
• animale exotice de companie, cum ar fi papagali, primate mici
• animale crescute in ferma, ca de exemplu struti, aligatori, etc.
• animale de munca, spre exemplu elefantii folositi in cadrul exploatarilor
forestiere.
Multe dintre conceptele care au fost discutate anterior privind alte tipuri de animale
captive (inclusiv cele de ferma, de munca si animale de companie), se vor aplica si acestor
categorii de animale salbatice captive.
Cadrul general al ”Celor Cinci Libertăți” se poate folosi pentru a se stabili gradul de
bunastare al oricarui animal captiv, apoi se pot utiliza principiile imbogatirii mediului
inconjurator, pentru a se incerca maximizarea bunastarii animalelor in cauza.
Este de retinut faptul ca existenta in captivitate este foarte stresanta pentru animalele
salbatice, deoarece spatiile sunt concepute fara a se avea in vedere nevoile acestora.
Adapostirea, constrangerile si toate celelalte utilitati au fost proiectate pentru eficienta,
siguranta omului, in scopul inlesnirii observarii si ingrijirii animalelor si a altor beneficii
logistice, ceea ce inseamna ca izolarea tinde in mod tipic sa implice medii ambiante aride sau
saracacioase.
Principalii factori de stres pentru animalele salbatice, sunt:
• lipsa stimulilor senzoriali ce sunt importanti pentru specie si la care specia este
adaptata sa raspunda.
• restrictiile de miscare, hrana si alte oportunitati comportamentale, astfel incat
nu se pot exprima adaptarile comportamentale cele mai tipice ale speciei
• grupuri sociale anormale si lipsa zonelor de retragere
• apropierea fortata de oameni: aceasta este o preocupare deosebita in cazul
animalelor din gradini zoologice, circuri si a animalelor de companie ce stau in casa
• prea putin control asupra mediului ambiant: in mediile saracacioase, animalele
nu au stimuli sau substraturi asupra carora sa poate emite decizii sau sa faca alegeri. Astfel de
procese cognitive si comportamentale reprezinta o parte naturala a organizarii unui animal ca
individ constient, ce face parte dintr-o specie ce a evoluat spre a se angaja si adapta la mediul
sau ambiant.
Observatii privind predictibilitatea versus impredictibilitatea:
Predictibilitatea are valoare in situatiile in care animalelor le lipsesc controlul si
stimulii, spre exemplu, acestea nu pot cauta hrana atunci cand sunt infometate. Hranirea
animalelor intr-un anumit mod, la anumite ore, sau stingerea si aprinderea luminii la un

92
anumit moment, usureaza munca omului. Predictibilitatea poate de asemenea reflecta
preferintele noastre umane moderne de a cunoaste ceea ce ne asteapta in viitor.
Cu toate acestea, regimurile de hranire impredictibile au fost benefice unor anumite
specii. De retinut este faptul ca predictibilitatea poate reprezenta de asemenea o trasatura a
ingrijirii animalelor de companie. Animalele pot avea control asupra mediului ambiant, dar
ele nu sunt pregatite pentru impredictibilitatea de a fi spitalizate sau a fi predate unui adapost.
Cele ”Cinci Libertati” cu privire la nevoile referitoare la bunastarea faunei salbatice in
captivitate sunt:
1. Asigurarea hranei si apei: trebuie sa tina cont de nevoile de baza ale oricarui
animal captiv, in ceea ce priveste metoda de prezentare, frecventa hranirii si echilibrului
nutritional. Acestea depind de cerintele nutritionale ale speciei, de comportamentul specific al
acesteia, ca si de talie, starea fiziologica, reproductiva si starea de sanatate a animalelor
adapostite.
2. Cerintele unui mediu ambiant adecvat al animalelor salbatice captive, trebuie
sa le furnizeze conditii corespunzatoare pentru a le asigura comfortul si bunastarea. Ca atare,
animalele trebuie tinute la o temperatura si umiditate adecvate, cu lumina si ventilatie
potrivite. Incintele interioare si exterioare trebuie sa ofere animalelor captive adapost fata de
conditiile extreme ale vremii, la care nu au fost adaptate a rezista, sau la care nu au fost
expuse in salbaticie, precum ploaia, soarele si conditiile extreme de temperatura si umiditate.
Animalele captive trebuie de asemenea protejate de prezenta constanta a publicului.
Astfel de incinte trebuie sa aiba o dimensiune suficient de mare, sa fie proiectate si construite
astfel incat sa poata permite animalelor sa isi manifeste instinctele lor naturale de aparare,
reactiile de zbor sau de evadare din situatiile ce pot produce frica, cum ar fi cele generate de
alte animale cu care impart incinta, sau de oamenii din afara acesteia.
Incintele si barierele trebuie proiectate si construite in asa fel incat sa nu raneasca
animalele in vreun fel. Incinta destinata unui animal trebuie proiectata in asa fel incat sa ofere
un echilibru intre igiena pentru a se preveni aparitia si transmiterea bolilor si complexitatea
satisfacerii nevoilor animalului (adica incinta nu trebuie sa fie arida si sterila).
3. Asigurarea animalelor salbatice captive a unui nivel corespunzator de sanatate,
necesita:
• observatii de rutina si inregistrarea starii fiziologice, de sanatate si
comportament al fiecarui animal.
• incinta trebuie sa aiba dimensiuni suficiente si sa fie proiectata astfel incat sa se
evite ranirea animalelor adapostite. De aceea, incinta ar trebui sa: permita animalelor

93
subordonate sa se retraga din calea animalelor dominante si sa se evite ca animalele
subordonate sa fie prinse de cele dominante; ofere suficiente resurse si spatiu, astfel incat sa
nu apara competitia pentru hrana, apa si locuri de odihna, iar animalele sa se poata misca liber
si sa isi poata manifesta comportamentul social si de dispersie.
Incintele trebuie sa protejeze animalele salbatice de pradatori:
• trebuie sa le protejeze de atac (de exemplu, pasarile ce traiesc pe sol sa fie
protejate de vulpi)
• trebuie sa le protejeze de vederea, mirosul si sunetul pradatorilor adapostiti in
apropiere.
• de asemenea, incintele trebuie proiectate astfel incat sa protejeze animalele
salbatice captive, de aparitia si raspandirea bolilor si parazitilor. De exemplu, trebuie sa fie
usor de curatat si mentinut si trebuie sa existe incinte separate in care, daca este necesar,
animalele bolnave sa poata fi adapostite separat.
Toate animalele salbatice captive trebuie sa fie in grija unui medic veterinar cu
pregatire corespunzatoare, care se afla la locul respectiv in permanenta (de exemplu, cazul
multor gradini zoologice), sau care poate fi chemat atunci cand este necesar.
Cu toate acestea, trebuie retinut faptul ca desi cunostintele privind ingrijirea clinica a
speciilor salbatice continua sa sporeasca, ramanem ignoranti cu privire la modalitatile corecte
de ingrijire si tratament ale multor specii. Acesta este motivul pentru care proprietatea asupra
animalelor de companie “exotice” cum ar fi multe reptile si pasari rare nu trebuie incurajata.
4. Exprimarea comportamentului normal este considerat normal si pozitiv daca este
manifestat de animalele ce traiesc in salbaticie. Persoanele care au in grija astfel de animale,
au nevoie de o amanuntita intelegere a nevoilor biologice, comportamentale, de habitat si de
crestere ale fiecarei specii pe care o detin. Acestea pot fi separate in trei categorii:
• nevoi fiziologice – acestea sunt cerinte specifice fiecarei specii privind
conditiile de mediu, apa si hrana.
• nevoi psihologice – se refera la adapostirea animalelor in asa fel incat sa se
satisfaca si promoveze starea lor de bine psihologic si sa le permita sa faca fata la viata in
captivitate, intr-un mod relativ normal si natural pentru acea specie. De exemplu, prin
promovarea manifestarii cat mai multor comportamente naturale posibile (de cautare a hranei,
vanatoare, joc, etc.), permitandu-le sa reactioneze la stimulii din mediul ambiant intr-un mod
corespunzator pentru acea specie (de exemplu fuga, amenintare, etc.), adapostirea animalelor
in grupuri corespunzatoare, cu speciile sociale incadrate in grupuri sociale compatibile (de

94
exemplu, lupii in haita) si a animalelor solitare ce nu se simt bine in compania altor membri ai
speciei (de exemplu, elefantii masculi in varsta)
• aptitudini fizice – se refera la adapostirea animalelor astfel incat sa le fie
satisfacute cerintele legate de aptitudinile lor fizice. De exemplu, furnizarea, pentru animalele
care zboara, a unui mediu ambiant de dimensiuni suficiente incat sa le permita aceast lucru
(pasari); animalelor cataratoare un mediu ce sa le permite catararea, atat prin structura, cat si
prin amplasarea unor obiecte specifice in mediul ambiant (copaci, rame prevazute cu franghii,
etc.).
Pentru le permite exprimarea unui comportament normal, situatia animalelor captive
trebuie sa le satisfaca acestora cerintele, ceea ce in final se poate realiza prin introducerea a
cat mai multe aspecte pozitive din mediul lor natural de viata.
Cu toate acestea, in realitate, cele mai multe dintre aceste nevoi nu sunt indeplinite si
multe animale din gradinile zoologice prezinta comportamente anormale, ce pot fie sa nu
apara in salbaticie la toate animalele (stereotipii), sau sa apara intr-un grad mult mai mic decat
in gradinile zoologice (de exemplu, agresiune). Chiar “cele mai bune” gradini zoologice pot
avea probleme cu animalele ce nu fac fata situatiei: unele gradini zoologice au decis sa nu mai
tina unele specii, precum elefantii sau ursii polari, deoarece multe din aceste animale par sa nu
se adapteze la viata in captivitate.
Exprimarea unui comportament normal poate fi obtinuta prin adapostirea animalelor in
incinte proiectate corespunzator si care sunt imbogatite in mod potrivit cu acele elemente de
care animalul are nevoie.
5. Modul in care sunt adapostite toate animalele salbatice captive, trebuie sa le
protejeze cat mai mult posibil de nivelele anormale de frica si suferinta. Acest lucru poate fi
realizat in urmatoarele moduri:
• animalele ar trebui ingrijite si manipulate numai de persoane care sunt
calificate corespunzator si/sau experimentate in ceea ce priveste lucrul in captivitate, cu
fiecare specie individuala
• manipularea, dresajul si lucrul cu animalele captive trebuie realizate in asa fel
incat sa se evite producerea de suferinte, traumatisme sau discomfort care nu sunt necesare.
De exemplu, dresajul animalelor trebuie efectuat numai folosind sistemul de recompense si nu
in modul mai “traditional”, mod ce implica pedepsirea (de exemplu, lovirea, bataia, etc.)
• animalele ar trebui adapostite numai in mediile ambiante corespunzatoare
pentru acele specii. De exemplu, prin cazarea speciilor sociale impreuna in grupuri adecvate;
prin oferirea unui loc de refugiu, unde animalele sa poata scapa din situatii ce le produc frica

95
sau suferinta (de exemplu, animalele dominante sau prezenta omului) si prevenirea
conflictelor nerezolvate intre animalele ce stau impreuna, fie prin separarea lor sau prin
inlaturarea sursei de conflict (de exemplu, adapostirea separata a animalelor apartinand
anumitor specii, de sex masculin, mature din punct de vedere sexual, in perioada de
reproducere, sau prin asigurarea hranei in locuri multiple, in cadrul unei incinte care sa
previna competitia).
Imbogatirea mediului ambiant, reprezinta una dintre cele mai populare si larg folosite
metode de imbunatatire a modului in care animalele salbatice captive sunt adapostite, astfel
incat viata in captivitate sa le satisfaca nevoile. Pe scurt, principiul imbogatirii mediului
ambiant poate fi considerat ca modul in care mediul ambiant al animalelor captive poate fi
schimbat in beneficiul locuitorilor sai.
Imbogatirea mediului de viata poate fi mai usor conceputa prin obiectivele sale:
• de a creste frecventa si diversitatea comportamentelor naturale pozitive; de
exemplu, imprastierea hranei in mediul ambiant, in loc de plasarea acesteia in gramada, intr-
un loc specific, induce manifestarea unui comportament mai natural, de cautare a hranei, din
partea animalului
• pentru a scadea aparitia comportamentelor anormale prin promovarea unei
game largi de comportamente naturale, astfel reducandu-se plictiseala si frustrarea. De
exemplu, oferirea elefantilor, a unei hrane imbogatite in produse naturale variate, ca si a unei
diete concentrate, stimuleaza un comportament de hranire mai normal, si astfel scade
manifestarea stereotipiilor
• maximizarea utilizarii mediului ambiant; de exemplu, furnizarea unor copaci si
a unor cadre pe care sa poata urca, permite animalelor sa foloseasca toate cele trei dimensiuni
ale mediului ambiant, asa cum fac in salbaticie
• cresterea abilitatilor animalului de a face fata provocarilor din captivitate, sau
din salbaticie daca sunt reintroduse, de exemplu, prin furnizarea unui loc in care animalele din
gradina zoologica sa se poata retrage de privirea oamenilor din public, sau asigurarea unor
ramuri miscatoare, sau a unor stinghii pentru pasarile si primatele mici care urmeaza a fi
reintroduse in salbaticie.
Tipul de imbogatire al mediului de viata oferit animalelor salbatice captive ar trebui sa
depinda de motivul pentru care sunt tinute animalele. Pentru cele care cel mai probabil vor
petrece o lunga perioada din viata lor in captivitate (de exemplu animale ce sunt tinute in
gradini zoologice, sau destinate reproducerii in captivitate, cercetarii sau divertismentului),

96
au adesea cerinte fundamental diferite fata de acele animale ce sunt tinute in captivitate pentru
o scurta perioada de timp, inainte de a fi reintroduse in salbaticie (rezidentii pe termen scurt).
Imbogatirea mediului de viata trebuie sa reproduca sau sa mimeze numai caracteristicile de
baza, pozitive, ale mediului ambiant natural, ce vor imbunatati bunastarea.
De exemplu, mediul ambiant trebuie sa aiba complexitate, sa promoveze
comportamentele naturale, sa ofere metode de stimulare, sa adaposteasca animalele din
grupurile sociale, etc. De mentionat faptul ca metoda de imbogatire a mediului nu trebuie sa
fie neaparat naturala, de exemplu o “falsa” movila de termite pentru cimpanzei poate fi
umpluta cu produse alimentare pe care cimpanzeii le pot “pescui”, dar nu trebuie sa arate ca o
movila de termite, atata vreme cat produce acelasi raspuns comportamental.
In plus, imbogatirea mediului de viata ar trebui sa excluda pe cat posibil
caracteristicile negative ale mediului ambiant natural ce pot reduce bunastarea acestor animale
in captivitate. De exemplu, habitatul natural al multor specii este reprezentat de un loc dificil
si periculos in care acestea traiesc. Hrana este distribuita pe o zona larga, dificil de a fi gasita
si uneori putina, ceea ce duce la subnutritie.
Conditiile precare de bunastare pot creea un discomfort fizic si termic. Animalele nu
primesc tratament pentru traumatisme, paraziti sau boli.
Pentru animalele care cel mai probabil vor petrece o perioada scurta din viata lor, toate
caracteristicile de baza ale mediului ambiant natural trebuie sa fie reproduse, chiar daca au un
efect negativ sau pozitiv asupra bunastarii animalelor. Prin urmare, mediul ambiant si viata in
captivitate oferite acestor animale, trebuie sa furnizeze multe dintre aspectele de imbogatire
ale mediului ambiant al animalelor care petrec o perioada lunga din viata lor in acel loc. Cu
toate acestea reproduc si unele aspecte negative ale habitatului natural, pentru a creste sansa
de supravietuire in momentul reintroducerii in salbaticie. De retinut este faptul ca aceste
caracteristici ale mediului ambiant in captivitate, pot reduce bunastarea acestor animale in
timp ce se afla inca in captivitate: de exemplu, expunerea la extreme climatice, discomfortul
termic, sursele de hrana variabile si larg raspandite, expunerea la alimente subtoxice, parazitii,
patogenii si caracteristicile mediului ambiant, ce se pot schimba (de exemplu, crengile
desprinse). Totusi, aceste extreme nu reprezinta o idee buna atunci cand un animal este bolnav
sau se reface dupa ce a suferit un traumatism, inaintea eliberarii in salbaticie.
Crearea unei reprezentari a mediului ambiant din “salbaticie” in captivitate, nu trebuie
sa fie contrara legilor de protectie a animalelor captive.

97
 Animalele salbatice captive trebuie sa fie in masura sa supravietuiasca atunci cand
sunt reintroduse in salbaticie, fie dupa reproducerea in captivitate, fie dupa reabilitare.
Abilitatile de care acestea au nevoie pot fi clasificate in patru categorii:
• orientare, de exemplu capacitatea de a naviga cu succes si a se deplasa
imprejurul mediului lor ambiant
• hranire si cautare de hrana, de exemplu abilitatea de a localiza si consuma
cantitati suficiente de hrana si a evita alimentele ce le pot produce leziuni, boli sau moarte
• identificarea unor locuri potrivite pentru odihna si somn, de exemplu a fi
capabile a identifica, localiza si, daca este necesar, a construi un loc sigur unde sa se poata
odihni si/sau dormi
• dezvoltarea unor interactiuni corespunzatoare, intre specii, ca de exemplu
capacitatea de a intelege care animale trebuie abordate si care evitate, cum ar fi pradatorii
• dezvoltarea unor interactiuni corespunzatoare, in cadrul speciei, de exemplu
capacitatea de a intelege cum sa interactioneze cu diferiti membri ai grupului sau ai speciei, in
momente diferite, precum in cadrul comportamentelor de reproducere, conciliere, amenintare,
etc.
Functiile gradinilor zoologice moderne ar trebui sa fie:
• de a-si educa vizitatorii in legatura cu animalele pe care acestia le vad, a
promova aprecierea pentru ele, ceea ce ar trebui sa duca la o mai buna intelegere a nevoii de a
le conserva
• de a realiza o munca de cercetare in sprijinul nevoilor lor, atat in captivitate (de
exemplu proiectarea gradinii zoologice, nutritia, imbogatirea mediului si medicina specifica
animalelor de la gradina zoologica), cat si in salbaticie (de exemplu medicina specifica
animalelor salbatice, comportamentul, biologia reproductiei, etc.)
• de a promova si contribui la conservarea animalelor salbatice prin programe de
reproductie in captivitate si de reintroducere, educatie, cercetare si colectare de fonduri.
Suplimentar, daca gradinile zoologice doresc realizarea unor programe de divertisment
pentru populatie, acestea trebuie realizate in moduri corespunzatoare (de exemplu,
demonstrand aspectele naturale deosebite ale unui animal). Acestea reprezinta scopuri
admirabile, dar bunastarea animalelor ramane preocuparea suprema.
In ciuda aspectelor pozitive ale gradinilor zoologice, exista serioase motive de
ingrijorare privind bunastarea animalelor din aceste locuri, deoarece adesea conditiile de trai
nu satisfac nevoile animalelor, conform ”Celor Cinci Libertati”.

98
 Exista potentiale probleme de natura etica privind bunastarea referitoare la intretinerea
animalelor salbatice in captivitate. Cele mai multe dintre acestea sunt legate de mediul
ambiant, de modul in care animalele sunt ingrijite si de aparenta lipsa de intelegere a nevoilor
acestora.
Folosind o analiza cost-beneficiu, se poate argumenta faptul ca, desi bunastarea
indivizilor in captivitate poate fi compromisa (costuri), acest lucru poate avea cateva beneficii
pentru restul speciilor ce traiesc in salbaticie. Aceste beneficii sunt realizate:
• prin cercetare, se poate obtine o mai buna intelegere a acestor animale, ceea ce
permite conservarea lor in maniera mai eficienta, in salbaticie
• detinind animale captive, oamenii pot fi educati in legatura cu acestea, ceea ce
le poate spori simpatia pentru ele si situatia dificila din salbaticie, ajutand la conservarea lor
• salvarea animalelor salbatice si adapostirea lor in captivitate si/sau
reproducerea acestora in conditii de captivitate, sunt metode prin care se poate sustine un
numar de animale salbatice si se contribuie la conservarea acestora.
Pentru a justifica analiza cost-beneficiu de mai sus, detinatorii de animale salbatice
trebuie sa:
• le asigure cele mai inalte standarde de adapostire si ingrijire – aceste obiective
pot fi indeplinite prin cercetarea proiectarii gradinilor zoologice, a nutritiei, imbogatirii
mediului ambiant si a medicinii destinate animalelor din gradinile zoologice
• promoveze educatia, cercetarea si conservarea speciilor pe care le ingrijesc,
prin sisteme de educatie corespunzatoare, activitati de cercetare si programe de reproducere in
captivitate si eliberare.
Prin urmare, in cazul gradinilor zoologice moderne nu se mai justifica detinerea
animalelor doar pentru divertismentul vizitatorilor, ceea ce a constituit in mod traditional,
principalul lor obiectiv. In prezent acestea trebuie sa desfasoare activitati de educare,
cercetare si conservare a speciilor detinute.
Succesul reintroducerii programelor de reproducere in captivitate a fost foarte scazut,
in special pentru acele animale care provin din programele de reproductie desfasurate in
gradinile zoologice. Animalele provenite din unitatile de crestere in captivitate, unde acestea
nu au contact cu oamenii, au o sansa mai mare de supravietuire in salbaticie.
Pastrarea oricarui animal in captivitate (chiar pentru o scurta perioada) poate fi dificila.
Acest lucru poate compromite bunastarea animalului, cel putin intr-o anumita masura, in timp
ce se afla in captivitate si potential atunci cand este eliberat.

99
 Dupa ce s-au trecut in revista aspecte privind la bunastarea care afecteaza fauna
salbatica, trebuie retinut faptul ca legislatia variaza pe mapamond. O parte a acesteia se aplica
faunei salbatice din salbaticie si alta, faunei salbatice din captivitate.
Exemple internationale:
• CITES (1975): Conventia privind Comertul International cu Specii pe cale de
disparitie, a convenit sa previna comertul international cu specii amenintate cu disparitia. Mai
mult de 150 de tari membre controleaza importul si exportul speciilor care sunt pe cale de
disparitie, sau prezinta risc de a deveni pe cale de disparitie, de pe o lista unanim acceptata
• Conventia Internationala privind Reglementarea Vanarii Balenelor (1946):
aceasta conventie a instituit Comisia Internationala privind Vanatoarea Balenelor (IWC).
Scopul Conventiei a fost de a asigura conservarea populatiilor de balene la nivel mondial,
permitand in acelasi timp dezvoltarea ordonata si controlata a industriei vanatorii de balene
• Conventia privind Speciile Migratoare (CMS): aceasta are drept obiectiv
conservarea speciilor de pasari migratoare terestre si marine pe intreg domeniul lor de
dezvoltare. Acesta este doar unul dintre tratatele interguvernamentale preocupate de
conservarea faunei salbatice si a habitatelor salbatice, la scara globala. De la intrarea in
vigoare a Conventiei, 1 noiembrie 1983, numarul de membri a crescut in mod constant,
incluzand 80 de membri din Africa, America Centrala si de Sud, Asia, Europa si Oceania (la 1
septembrie, 2002).
Cu toate acestea, de notat ca aceste legi nu stipuleaza necesitatile de bunastare
specifice ale diferitelor specii aflate in captivitate, dar sunt preocupate de conservarea
speciilor din salbaticie.
In schimb, din ce in ce mai multe tari dispun de legislatie locala, care partial se ocupa
cu ingrijirea si bunastarea faunei salbatice aflate in captivitate. Un exemplu este Legea privind
bunastarea animalelor din Filipine (1998), care isi propune sa "protejeze si sa promoveze
bunastarea tuturor animalelor din Filipine, prin supravegherea si reglementarea infiintarii si
functionarii tuturor facilitatilor utilizate pentru reproducere, mentinere, pastrare, tratare sau
antrenare a tuturor animalelor, fie ca fac obiectul comertului, fie ca reprezinta animale de
companie. In sensul prezentei legi, animalele de companie trebuie sa includa si pasari. "
Cu toate acestea, aplicarea legislatiei poate fi dificila pentru motive cum ar fi
formularea precara, lipsa de resurse, etc.

100
 6.5. Bunăstarea animalelor pe timpul transportului

Oricât de bine ar fi organizat un transport de animale, acestea trăiesc o stare de

stres pe toată durata acestuia.

6.5.1. Stresul animalelor pe durata transportului

Unul dintre principalii factori care pot cauza disconfort animalelor pe timpul
transportului este stresul sau altfel spus răspunsul organismului la o agresiune, care poate fi
cauzat de:
- oboseală sau accidentare (stres fizic),
- înfometare, sete sau variaţiile de temperatură (stres fiziologic)
- mediu, persoane sau spaţii străine (stres comportamental)
Factorii ce cauzează stresul poartă denumirea de factori de stres sau stresori.

Factorii de stres pe timpul transportului

Deşi animalele sunt capabile să tolereze prezenţa unui singur factor de stres o perioadă
scurtă de timp, expunerea la mai mulţi stresori poate cauza suferinţă. Capacitatea animalelor
de a face faţă stresului depinde şi de materialul genetic al speciei şi experienţa animalului.
În timpul transportului e inevitabil un anumit grad de stres, scopul fiind de a-l menţine
la un nivel minim.
Stresul fiziologic (temperatura și deshidratarea)
Animalele de fermă sunt homeotermice, ceea ce înseamnă că au capacitatea de a-şi
menţine temperatura corporală relativ constantă între anumite limite fiind diferită de

101
temperatura mediului înconjurător. O temperatură corporală relativ constantă înseamnă că nu
există diferenţe între căldura produsă şi cea pierdută. Ele devin hipotermice atunci cînd
temperatura lor scade, iar dacă temperatura corpului creşte cu doar 5 grade, animalele devin
hipertermice, aceasta putând fi fatală în unele cazuri.
Temperatura ridicată şi umiditatea ridicată, pot expune animalele la stres sever prin
încălzirea lor într-un autovehicul specializat pe durata călătoriei acestora. Deoarece animalele
produc în mod constant căldură, riscul de stres prin încălzire e mult mai mare decât stresul
prin frig, mai ales când camionul e încărcat la întreaga capacitatea. În timpul transportului
este mai puţin probabil ca animalele să sufere de stres prin frig. Riscul stresului prin frig
creşte când animalele sunt tinere sau au fost proaspăt tunse şi când autovehiculul este încărcat
într-o mică proporţie.
Marea majoritate a autovehiculelor care transportă animale, utilizează ventilaţia
naturală pentru disiparea căldurii şi umidităţii de la animale, astfel încât temperatura corpului
să fie menţinută constantă iar stresul prin încălzire să fie evitat. Pentru limitarea stresului prin
încălzire: se optimizează ventilaţia; vehiculul este menţinut în mişcare; se circulă în perioada
mai răcoroasă din zi; se reduce densitatea animalelor transportate.
Datorită condiţiilor meteorologice, există un risc de stres prin încălzire sau frig, motiv
pentru care se impune inspectarea animalelor la intervale regulate pe timpul călătoriei pentru
identificarea simptomelor stresului termic. În tabelul de mai jos sunt prezentate principalele
semne ale stresului termic cauzate de temperaturile extreme.

Semnele stresului termic la temperaturi Semnele stresului termic la temperaturi

ridicate coborâte
Respiraţie accelerată şi/sau transpiraţie Frisoane
Schimbări posturale (pentru a creşte Piloerecţie (se ridică părul/blana)
pierderile de căldură) Îngrămădire
Agitaţie şi nelinişte Schimbări posturale (pentru a conserva
Salivaţie căldura)
Epuizare Letargie şi somnolenţă
Colaps Colaps

Sistemul de ventilaţie trebuie proiectat, construit şi întreţinut astfel încât indiferent

dacă mijlocul de transport staţionează sau este în mişcare să asigure o temperatură între 5˚C -
30˚C în interiorul mijlocului de transport pentru toate animalele cu toleranţă de +/- 5˚C în
funcţie de temperatura exterioară. Sistemul de ventilaţie trebuie să asigure distribuţia
uniformă a aerului printr-un flux minim de aer cu capacitate nominală de 60 m3/h/KN sarcină

102
utilă, iar autonomia lui trebuie să fie de cel puţin 4h, independent de funcţionarea motorului
autovehiculului.
Autovehiculele trebuie să fie dotate cu sisteme de monitorizare a temperaturii (senzori
plasaţi în interiorul vehiculului), mijloace de înregistrare a datelor ce vor fi puse la dispoziţia
autoritaţii competente, precum şi sisteme de alarmă care avertizează când temperatura atinge
limitele maxime sau minime. Cel mai mare risc pentru animale este combinaţia de
temperatură şi umiditate ridicate.

6.5.2. Spaţiul şi separarea în autovehicul

Amenajarea boxelor în interiorul vehiculului este de importanţă vitală pe durata

transportului. Animalele cazate în boxe prea înguste se vor strivi sau sufoca iar cele din boxe
prea largi, la orice mişcare bruscă pot fi expuse la riscul unor căderi şi accidente. În calcularea
spaţiului pentru boxe trebuie luate în seamă: vremea, calitatea drumului şi condiţiile de
condus, tipul şi construcţia autovehiculului, mărimea, greutatea şi categoria animalului.
Animalele trebuie deplasate şi transportate separat când sunt: din specii diferite; diferite din
punct de vedere al vârstei, stării fiziologice, sexului şi taliei; ostile unele faţă de altele; cu
coarne şi fără coarne; legate şi dezlegate;
Separarea nu se aplică: animalelor crescute în grupuri compatibile, obişnuite unele cu
altele; femelelor împreună cu puii lor;
Ecvideele domestice (excepţie iepele însoţite de mânji) trebuie transportate în boxe
individuale atunci când autovehiculul este încărcat pe nave “roll-on-roll-off”. Ecvideele sunt
transportate în boxe individuale, in cazul transportului rutier, cu excepţia iepelor care
călătoresc împreună cu mânjii lor.
Ecvideele nu se transportă în autovehicule cu platforme multiple decât dacă sunt
încărcate pe platforma de la cel mai jos nivel, caii se transporta pe un singur nivel. În timpul
transportului, ecvideele domestice mai mari de opt luni poarta capastru, cu exceptia cailor
neimblanziti.
Înălţimea minimă în compartiment să fie cu cel puţin 75 cm mai mare decât înălţimea
la grebăn a celui mai înalt animal (pentru ecvine). Pentru restul speciilor trebuie sa se asigure
un spatiu suficient în interiorul compartimentului pentru animale, precum si la fiecare dintre
nivelurile acestuia, astfel încât sa se asigure o ventilatie adecvata deasupra animalelor atunci
când acestea stau în pozitie normala în picioare, fara a le împiedica în vreun fel sa se miste
natural.

103
 Ecvideele neîmblânzite vor fi transportate în grupuri de cel mult 4 indivizi.
Modul de repartizare a spaţiului pentru animale în timpul transportului este
următorul:
Ecvidee domestice
Cai adulţi 1,75 m² (0,7 x 2,5 m)
Cai tineri (6-24 luni) (călătorii de până la 48 ore) 1,2 m² (0,6 x 2 m)
Cai tineri (6-24 luni) (călătorii de peste 48 ore) 2,4 m² (1,2 x 2 m)
Ponei (sub 144 cm) 1 m² (0,6 x 1,8 m)
Mânji (0-6 luni) 1,4 m² (1 x 1,4 m)
Notă: În timpul călătoriilor de lungă durată, mânjii şi caii tineri trebuie să aibă posibilitatea de a se întinde.

Aceste valori pot varia cu cel mult 10% pentru caii adulţi şi ponei şi cel mult 20%
pentru caii tineri şi mânji, în funcţie de greutatea şi talia cailor, de condiţia fizică a acestora,
de condiţiile meteorologice şi de durata preconizată a călătoriei.

Bovine

Categorie Greutate aproximativă Suprafaţă în

(în kg) m2/animal

Viţei talie mică 50 0,30 – 0,40

Viţei talie medie 110 0,40 – 0,70

Viţei talie mare 200 0,70 – 0,95

Bovine talie medie 325 0,95 – 1,30

Bovine talie mare 550 1,30 – 1,60

Bovine talie foarte mare >700 >1,60

Aceste valori pot înregistra variaţii, în funcţie de greutatea şi talia animalelor, de

condiţia fizică a acestora, de condiţiile meteorologice şi de durata preconizată a călătoriei.

104
 Ovine/caprine
Categorie Greutate în kg Suprafaţă în m2/animal

Ovine tunse şi miei cu < 55 0,20 – 0,30

greutatea egală sau mai mare > 55 > 0,30
de 26 kg
Ovine netunse < 55 0,30 – 0,40

> 55 > 0,40

Oi în gestaţie avansată < 55 0,40 – 0,50

> 55 > 0,50

Caprine < 35 0,20 – 0,30

35 – 55 0,30 – 0,40

> 55 0,40 – 0,75

Capre în gestaţie avansată < 55 0,40 – 0,50

> 55 > 0,50

Suprafaţa indicată anterior poate varia în funcţie de rasă, talia animalelor, condiţia
fizică şi lungimea blănii acestora, precum şi de condiţiile meteorologice şi durata preconizată
a călătoriei. Indicaţie: pentru mieii de talie mică poate fi asigurată o suprafaţă mai mică de 0,2
m2/animal.
Porcine
Categoria Greutatea(Kg) Suprafaţă în m2/animal
Porci pentru carne 40-65 0,2-0,3
Porci pentru sacrificat 65-80 0,3-0,35
Porci pentru slănină 80-100 0,35-0,45
Porci grași >100 >0,45

Porcinele trebuie să aibă cel puţin posibilitatea de a se întinde şi de a sta în picioare în

poziţie normală. De asemnea trebuie să aibă posibilitatea de a sta întinşi simultan.
Pentru a respecta aceste cerinţe minime, densitatea de încărcare pentru porcine cu o
greutate de cca. 100 kg nu ar trebui să depăşească 235 kg/m2.

105
 Rasa, talia şi condiţia fizică a porcinelor pot impune creşterea suprafeţei minime
necesare menţionate anterior; de asemenea, se poate impune o creştere maximă cu 20% a
suprafeţei în funcţie de condiţiile meteorologice şi de durata preconizată a călătoriei.

Păsări de curte: densităţi aplicabile la transportul păsărilor de curte în containere

Categorie Suprafaţă în cm2

Pui de o zi 21-25 / pui

Păsări de curte altele decât pui de o zi: Suprafaţă în cm2 / kg

greutate în kg

< 1,6 180 – 200

1,6 – < 3 160

3–<5 115
>5 105

Aceste valori pot varia în funcţie nu numai de greutatea şi talia păsărilor, dar şi de
condiţia fizică a acestora, condiţiile meteorologice şi durata preconizată a călătoriei.
Când este planificat un transport de animale, dimensiunea şi aranjarea boxelor trebuie
să ţină seama de nevoia de a separa anumite grupuri de animale. Sunt recomandate
următoarele lungimi de boxă: ovine, caprine, porcine: lungimea boxei să nu depăşească 3,1
m; bovine (cu excepţia viţeilor): lungimea boxei să nu depăşească 3,7 m; viţei (de ex. viţei
mai mici de 6 luni): lungimea boxei să nu depăşească 2,5 m;
În ceea ce priveşte separarea animalelor există o serie de recomandări: nu se amestecă
speciile – decât în cazul când separarea ar provoca suferinţă; specii şi categorii diferite, mai
ales porci cu bovine; nu se încărcarcă în acelaşi loc animale cu dimensiuni considerabil
diferite; se separă animalele sensibile, mai ales cele cu pui; masculii adulţi trebuie ţinuţi
separat, cu excepţia situaţiei când au fost crescuţi împreună; animalele legate nu trebuie
încărcate la un loc cu cele care nu sunt legate, cu excepţia femelei-mamă cu pui; cornutele nu
trebuie încărcate la un loc cu animalele fără coarne decât dacă sunt legate de cap sau gât.

6.5.3. Particularitati ale bunăstării anumitor specii pe timpul transportului

În cazul ecvinelor, când este probabil ca în timpul călătoriei temperatura ambientală să
coboare sub -20° C sau să depăşească +25° C, mijloacele de transport trebuie să fie dotate cu

106
un mecanism de reglare a temperaturii. În luarea decizie cu privire la efectuarea unui transport
de animale în condiţii de temperaturi foarte ridicate sau foarte scăzute trebuie să se ţină seama
de construcţia mijlocului de transport, de ventilaţia existentă în acesta, de viteza de deplasare,
numărul de opriri care urmează a fi făcute precum şi de numărul şi vârsta animalelor.
Hranirea si adaparea - în timpul transportului trebuie furnizată numai o raţie de
întreţinere. Animalele transportate trebuie să primească o furajare adecvată vârstei. Este bine
sa existe în timpul transportului provizii de saci cu fân, saci formaţi dintr-o plasă cu ochiuri
mari din care se poate mânca direct şi care se pot agăţa în mijlocul de transport. Ecvinele pot
bea până la 35 litri de apă pe zi.
Peretii despartitori - dacă animalele sunt poziţionate într-un unghi corect faţă de
direcţia de mers, trebuie să existe pereţi despărţitori cu o lăţime de aproximativ 60 cm şi să fie
asamblaţi la o înălţime de aproximativ 60 cm de la podea, pentru a ajuta animalele să îşi
menţină echilibrul. Întotdeauna trebuie luate măsuri de precauţie în zona capului fiecărui
animal pentru a preveni muşcarea animalului aflat în vecinătate; de exemplu, în acest scop se
poate folosi căpăstrul dublu sau opritori şi paravane despărţitoare poziţionate la nivelul
capului.
Instalatiile pentru îmbarcare/debarcare - rampa de îmbarcare/debarcare trebuie sa
respecte următoarele caracteristici:

Rampa Panta să nu depăşească 20º, adică 36,4% faţă

de planul orizontal, iar la coborare, inclinatia
acesteia trebuie sa fie minima
Protectie pe partile laterale 1,3 m înălţime
Distanţa de la partea superioară a rampei la sub 25 cm
vehicul
Spaţiul între partea superioară a rampei şi sub 6 cm
vehicul

Suinele, aceștia fiind foarte sensibile la stresul termic, trebuie să se ţină seama de
durata călătoriei, de construcţia mijlocului de transport, de ventilaţia acesteia, de viteza de
deplasare, numărul de opriri ce urmează a fi făcute precum şi de numărul şi vârsta animalelor.
În cazul în care este probabil ca în timpul călătoriei temperatura ambientală să coboare sub 0°
C sau să depăşească +25° C, este obligatoriu ca mijlocul de transport sa fie dotat cu un

107
mecanism de reglare a temperaturii. În condiţii de temperaturi ridicate, pe corpul animalelor
afectate se poate pulveriza apa.
Hranirea si adaparea - porcii sunt animale foarte sensibile la lipsa apei, de aceea este
recomandabil ca ele să aibă acces frecvent sau continuu la apă. Trebuie avut în vedere ca
animalele transportate să primească o furajare adecvată vârstei , iar cantitatea primită să nu le
perturbe digestia. Un porc adult poate bea până la 10 litri de apă pe zi.
Instalatiile pentru îmbarcare/debarcare – Rampa de îmbarcare/debarcare trebuie sa
respecte următoarele caracteristici:

Rampa Panta să nu depăşească 20º, adică 36,4% faţă

de planul orizontal, iar la coborare, inclinatia
acesteia trebuie sa fie minima
Protectie pe partile laterale cel puţin 75 cm înălţime
Distanţa de la partea superioară a rampei la sub 12 cm
vehicul

Spaţiul între partea superioară a rampei şi sub 1,5 cm

vehicul

La bovine, hranirea si adaparea în timpul transportului trebuie să se administreze doar

o raţie de întreţinere. Hrana trebuie să respecte dezideratele vârstei şi categoriei animalelor
transportate. Animalele adulte, pot avea nevoie de cca. 50 litri de apă pe zi, iar animalele în
lactaţie chiar 100 – 150 de litri de apă.
Instalatiile pentru îmbarcare/debarcare – rampa de îmbarcare/debarcare trebuie sa
respecte următoarele caracteristici:

Rampa Panta să nu depăşească 20º, adică 36,4% faţă de

planul orizontal pentru vitei sau 26° şi 34’, adică
50% faţă de planul orizontal pentru bovine adulte
Protectie pe partile laterale mai mare de 1m pentru viţei
mai mare de 1,30 m pentru bovinele adulte
Distanţa de la partea superioară a rampei nu mai mult de 25 cm
la vehicul
Spaţiul între partea superioară a rampei nu mai mult de 3 cm
şi vehicul

108
 Ovinelor/caprinelor în timpul transportului trebuie să li se administreze doar o raţie de
întreţinere. Hrana trebuie să respecte desideratele vârstei şi categoriei animalelor transportate.
Animalele adulte, hrănite cu hrană uscată, pot avea nevoie de cca. 5 litri de apă pe zi, iar
animalele în lactaţie chiar 20 de litri de apă.
Mieii/iezii precum si oile praspăt tunse nu trebuie expuse la temperaturi scăzute în
timpul transportului.
Instalatiile pentru îmbarcare/debarcare - rampa de îmbarcare/debarcare trebuie sa
respecte următoarele caracteristici:

Rampa Panta să nu depăşească 26° şi 34’, adică 50%

faţă de planul orizontal pentru ovine si
caprine
Protectie pe partile laterale Aproximativ 1,30 m pentru animalele adulte.

Distanţa de la partea superioară a rampei la Mai putin de 12 cm (cat mai putin pentru
vehicul miei sau iezi).

Spaţiul între partea superioară a rampei şi Mai putin de 1,5 cm

vehicul

Prinderea si introducerea pasarilor in containere:

a) găini la sfârşitul perioadei de ouat

Găinile la sfârşitul perioadei de ouat, sunt predispuse la fracturi osoase când sunt
scoase din baterii şi introduse în containerele pentru transport, motiv pentru care containerele
de transport trebuie amplasate cât mai aproape de baterii, întreaga operaţiune trebuie
supravegheată de personal calificat a cărui număr va fi suficient de mare încât să se asigure că
pe durata încărcării nu vor apare efecte adverse asupra păsărilor.
Înaintea prinderii găinilor, orice obstacole cum ar fi marginile ascuţite trebuie
îndepărtate, iar accesul către fiecare baterie trebuie să se facă uşor. Găinile trebuie mutate una
câte una, iar în timpul operaţiunii se va proteja pieptul acestora. Dacă găinile sunt manevrate
cu capul ţinut în jos, atunci vor fi susţinute de ambele picioare, iar aripile nu trebuie sa se
loveasca de corpuri ascuţite. Numărul găinilor prinse, va depinde de dimensiunile lor şi de
abilitatea celui care le prinde. Se recomandă să nu se depășească trei păsări tinute cu o singură

109
mână. Acelaşi sistem de manipulare se poate aplica şi la găinile crescute sol. Înainte de
prindere, se vor scoate adăpătorile, hrănitoarele fixe sau mobile.
b) broileri (pui de carne)
Manipularea puilor se va face respectând aceleaşi principii ca la găinile
ouătoare. În ultima perioadă, s-au dezvoltat diverse sisteme mecanice pentru prinderea puilor
de carne, care se folosesc doar dacă se demonstrează că reduc stresul şi rănirea accidentală.
c) pui de o zi
Puii de o zi ar trebui încărcaţi în cutii noi, confecţionate din PFL ondulat sau din alt
material rigid şi rezistent.
d) alte păsări
În principiu, păsările nu vor fi ridicate de cap, gât, aripi sau coadă, cu excepţia
gâştelor adulte care pot fi ridicate şi duse de la baza ambelor aripi iar raţele pot fi duse de gat,
pentru distanţe scurte.
Gâştele, raţele şi curcanii dar şi alte păsări mari pot fi orientate spre spaţiul de
încărcare şi chiar spre containerele din vehicule.

6.5.4. Consecinţele transportului animalelor

Noţiunea de “transportul animalelor” se referă atât la operaţiunile prealabile

transportului (pregătirea animalelor şi a mijloacelor de transport), la deplasarea propriu-zisă
cu mijlocul de transport, cât şi la comportamentul oamenilor faţă de animale la îmbarcarea şi
la debarcarea acestora din mijlocul de transport.
Pe timpul transportului, animalele sunt supuse stresului fiziologic şi psihologic,
manifestat în general prin oboseală musculară, senzaţie de disconfort şi teamă. Cauzele care
determină apariţia stresului la animale pe timpul transportului, pot fi legate de:
• mişcarea animalelor (spre a fi îmbarcate sau debarcate din mijlocul de transport,
diferite alte operaţiuni cum ar fi: identificarea animalelor, examinarea lor,
recoltarea de sânge etc.)
• vehiculul în sine (vibraţiile autovehiculelor, diferitele mişcări în staţionare sau în
mers, accelerările sau opririle bruşte, tangajul în cazul vapoarelor),
• ruperea relaţiilor sociale stabilite în timpul creşterii şi exploatării în unităţile din
care provin (contactul cu îngrijitori noi, cu spaţii noi, animale noi)

110
 • macroclimă şi microclimă ( temperatura şi umiditatea relativă a aerului în afara
zonei de confort, curenţi de aer, ventilaţia necorespunzătoare),
• privarea animalelor de hrană , apă şi odihnă.
Modificările generate de stresul de transport la animale, se înregistrează la nivelul
sistemului nervos, cardiovascular, respirator şi locomotor şi la nivelul organelor interne.
Indiferent de specie, animalele pe timpul transportului fac eforturi pentru menţinerea poziţiei
prin întinderea aripilor, bătutul din aripi, ghemuire şi imobilitate, toate acestea realizându-se
cu consum de energie.
În cele mai multe cazuri consecinţele transportului animalelor se traduc prin pierderi
în greutate, îmbolnăviri sau mortalităţi (dacă apar pe timpul efectuării lui, imediat după
debarcare sau la câteva zile de la ajungerea la destinaţie), punctul de plecare fiind reprezentat
de factorii de stres la acţiunea cărora sunt expuse animalele.
Cea mai frecventă şi practic inevitabilă consecinţă a transportului de animale este
pierderea în greutatea vie, denumită calou. Valorile acestuia depind de o serie de factori care
se referă la specia şi categoria de animale transportate, la mijloacele de transport folosite, la
distanţa parcursă, modul de organizare şi desfăşurare a transportului şi la condiţiile
meteorologice pe durata acestuia.
Pe lângă pierderea în greutate a animalelor, transportul poate avea consecinţe negative
şi asupra cărnii. Fenomenul se întâlneşte frecvent la porcii graşi şi la tineretul taurin
sacrificaţi imediat după ajungerea lor la abator, datorită scăderii conţinutului în hidraţi de
carbon şi chiar a glicolizei în majoritatea musculaturii, ca urmare a „oboselii” produse de
transport. Carnea în aceste cazuri are un aspect palid, este moale şi exudativă, de unde şi
denumirea acesteia de carne PSE –pale, soft, exudativ-. De asemenea s-a observat la păsările
transportate pe distanţe mai lungi că după sacrificare carnea prezintă o acidifiere intensă.
Alte consecinţe ale transportului animalelor sunt accidentele, care se produc atât la
îmbarcarea animalelor, pe parcursul transportului cât şi la debarcarea lor din mijloacele de
transport. Dintre acestea cele mai întâlnite sunt traumatismele (contuzii, entorse, luxaţii,
fracturi, diferite plăgi, etc.), arsurile de diferite grade, asfixiile prin strangulare, înghesuire sau
şoc termic, etc. La animale sunt favorizate prin transport bolile respiratorii şi digestive cum ar
fi: „febra de transport” -formă a parainfluenţei bovine-, tetania de transport (întâlnită frecvent
la bovine şi ovine, pe timpul transportului cu trenul şi cu vaporul), bolile afrigore şi de
purtător, şocul caloric etc.

111
 Efectele nefavorabile ale transportului pot fi reduse ca frecvenţă prin mişcarea
corespunzătoare a animalelor la îmbarcare şi debarcare, prin folosirea mijloacelor de transport
corespunzătoare şi printr-o furajare moderată şi adăpare abundentă a animalelor.

Valoarea caloului pe specii, recomandată la transportul animalelor

Durata transportului şi distanţa Pierderi în greutate %
parcursă bovine ovine porcine
24 ore de la 101-200 km 3 4 3
48 ore de la101-200 km 4 5 4
72 ore de la 201-300 km 5 5 4
96 ore de la 301-500 km 5 6 5
96 ore peste 500 km 6 7 6

112
 ACTE NORMATIVE CE FAC REFERIRE LA PROTECŢIA
ANIMALELOR DE RENTĂ IN TARA NOASTRA

• Legea 205/2004 privind protecţia animalelor

• Legea 9/2008 modificarea si completarea Legii 205/2004 privind protecţia animalelor

• Regulamentul 1/2005 privind protectia animalelor in timpul transportului

• Regulamentul (CE) nr. 1099/2009 al consiliului din 24 septembrie 2009 privind

protectia animalelor in momentul uciderii

• Ordin ANSVSA 75/2005 privind protectia animalelor de ferma

• Ordin ANSVSA 72/2005 standarde minime pentru protectia viteilor

• Ordin ANSVSA 202/2006 standarde minime pentru protectia porcinelor

• Ordin ANSVSA 73/2005 inregistrarea exploatatiilor care detin gaini ouatoare

• Ordin ANSVSA 136/2006 privind standardele minime pentru protectia gainilor

ouatoare

• Ordin ANSVSA 30/2010 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind

stabilirea normelor minime de protectie a puilor destinati productiei de carne

• Ordin ANSVSA 42/2010 pentru modificarea Normei sanitare veterinare privind

standardele minime pentru protectia gainilor ouatoare, aprobata prin Ordinul
presedintelui ANSVSA nr. 136/2006

• Ordin ANSVSA 20/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de monitorizare a

standardelor de microclimat, precum şi a necesarului de apă şi de hrană, în vederea
asigurării statusului minim de bunăstare a porcinelor din exploataţiile comerciale

• Ordin ANSVSA 57/2012 pentru modificarea şi completarea Ordinului preşedintelui

ANSVSA nr. 202/2006 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare care stabileşte
standarde minime pentru protecţia porcinelor

• Ordin ANSVSA 63/2012 - pentru aprobarea normei sanitare veterinare care stabileşte
standardele minime pentru protecţia păsărilor în fermă şi în timpul transportului

113
 ACTE NORMATIVE CE FAC REFERIRE LA PROTECŢIA
ANIMALELOR UTILIZATE IN SCOPURI STIINTIFICE IN TARA
NOASTRA

• Legea 43/2014 privind protectia animalelor utilizate in scopuri stiintifice

• Legea 96/2015 de completare a Legii 43/2014 privind protectia animalelor utilizate in

scopuri stiintifice

• Ordin ANSVSA 84/2005-comitet consultativ protectia animalelor scopuri

experimentale si stiintifice

• Ordinul nr. 97/2015 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind procedura de
autorizare sanitară veterinară a unităţilor utilizatoare, crescătoare şi furnizoare de
animale utilizate în scopuri ştiinţifice, pentru aprobarea Normei sanitare veterinare
privind procedura de autorizare sanitară veterinară a proiectelor care implică utilizarea
animalelor în proceduri, precum şi pentru modificarea înregistrare/autorizare sanitar-
veterinară a unităţilor/centrelor de Normei sanitare veterinare privind procedura de
colectare/exploataţiilor de origine şi a mijloacelor de transport din domeniul sănătăţii
şi al bunăstării animalelor, a unităţilor implicate în depozitarea şi neutralizarea
subproduselor de origine animală care nu sunt destinate consumului uman şi a
produselor procesate, aprobată prin Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale
Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor nr. 16/2010.

ACTE NORMATIVE CE FAC REFERIRE LA PROTECŢIA

ANIMALELOR DE COMPANIE SI AGREMENT; SALBATICE IN
CAPTIVITATE IN TARA NOASTRA

• Legea nr. 205 din 26 mai 2004 privind protecţia animalelor.

• Legea 191/2002 gradini zoologice si acvarii publice

• Regulamentul 577/2013 - Model acte identificare animale de companie

• Regulamentul 576/2013 - Circulația animalelor de companie

• Ordin nr. 31/2008 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii

nr. 05/2004 privind protecţia animalelor.

• Ordin 1/2014 - Identificarea și înregistrarea câinilor cu stăpân

114
• Ordonanta Urgenta 155/2001 aprobarea programului de gestionare a cainilor
fara stapan

• OUG 55/2002 regimul de detinere al cainilor periculosi sau agresivi

• HG 1059/2013 - Gestionarea câinilor fără stăpân

115