Mihai Eminescu

1. Trecut-au anii

Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri

Si niciodatã n-or sã vie iarã,
Cãci nu mã-ncântã azi cum se miscarã
Povesti si doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninarã,

Abia-ntelese, plin de-ntelesuri -
Cu-a tale umbre azi în van mã-mpresuri,
O, ceas al tainei, asfintit de sarã.

Sã smulg un sunet din trecutul vietii,

Sã fac, o, suflet, ca din nou sã tremuri
Cu mâna mea în van pe lirã lunec;

Pierdut e totu-n zarea tineretii

Si mutã-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creste-n urma mea... mã-ntunec!

2. Noi amândoi avem acelaşi dascăl

Noi amândoi avem acelaşi dascăl,

Şcolari suntem aceleiaşi păreri…
Unitul gând oricine recunoască-l.
Ce ştii tu azi, eu am ştiut de ieri.
De-aceleaşi lucruri plângem noi şi râdem…
Non idem est si duo dicunt idem.

Tu zici că patria e-n decădere,

De râs şi de ocară c-au ajuns;
Când cineva opinia mi-ar cere,
El ar primi tot astfel de răspuns,
Ca de ruşine ochii să-i închidem:
Non idem est si duo dicunt idem.

Căci din adâncul gândurilor tale

Răsare ură din al meu amor.
Tu ai vrea tot să meargă pe-a sa cale,
Eu celui slab îi sunt în ajutor.
Cu-acelaşi gând, noi totuşi ne desfidem:
Non idem est si duo dicunt idem.

Pe mine răul, deşi râd, mă doare,

Mă ţine liniştea vieţii-ntregi;
Iar tu uiţi tot la raza de splendoare
Ce-o varsă-asupra ta a lumii regi…
Ş-ai vrea cu proprii mâni să ne ucidem:
Non idem est si duo dicunt idem.

E greu a spune ce deosebire

Ne-a despărţit, de nu mergem de-a valma.
Şi s-ar vedea atunci fără-ndoială
Când noi ne-am scoate sufletele-n palmă,
Ca-ntregul lor cuprins noi să-l deschidem:
Non idem est si duo dicunt idem.

3. Pe aceeasi ulicioarã...

Pe aceeasi ulicioarã
Bate luna în feresti,
Numai tu de dupã gratii
Vecinic nu te mai ivesti !

Si aceiasi pomi în floare

Crengi înting peste zaplaz,
Numai zilele trecute
Nu le fac sã fie azi.

Altul este al tãu suflet,

Altii ochii tãi acum,
Numai eu, rãmas acelasi,
Bat mereu acelasi drum.

Ah, subtire si gingasã

Tu pãseai încet, încet,
Dulce îmi veneai în umbra
Tãinuitului boschet

Si lãsîndu-te la pieptu-mi,
Nu stiam ce-i pe pãmînt,
Ne spuneam atît de multe
Fãr-a zice un cuvînt.

Sãrutãri erau rãspunsul

La-ntrebãri îndeosebi,
Si de alte cele-n lume
N-aveai vreme sã întrebi.

Si în farmecul vietii-mi
Nu stiam cã-i tot aceea
De te razimi de o umbrã
Sau de crezi ce-a zis femeia.

Vîntul tremurã-n perdele

Astãzi ca si alte dãti,
Numai tu de dupã ele
Vecinic nu te mai arãti !