Statii Si Posturi de Transformare Curs 2006

UNIVERSITATEA DIN BACĂU
FACULTATEA DE INGINERIE
Curs pentru uzul studenţilor

Prof.dr.ing. Aneta Hazi
Prof.dr.ing. Gheorghe Hazi
Bacău - 2006
Cuprins
CUPRINS
1. Generalităţi..............................................................................................................................5
1.1. Consideraţii generale asupra instalaţiilor electrice ale staţiilor şi posturilor
de transformare..............................................................................................................5
1.2. Terminologie, definiţii...................................................................................................7
2. Condiţii generale ce trebuie îndeplinite de staţiile şi posturile de transformare...................10
2.1. Condiţiile amplasării instalaţiilor electrice ale staţiilor şi posturilor de
transformare.................................................................................................................10
2.2. Condiţiile ce trebuie îndeplinite la alegerea schemelor de conexiuni
şi a echipamentului din staţiile şi posturile de transformare........................................13
2.3. Condiţii generale pentru realizarea instalaţiilor electrice............................................16
2.3.1. Siguranţa în funcţionare a instalaţiilor..............................................................16
2.3.2. Securitatea personalului de exploatare.............................................................17
2.3.3. Economicitatea soluţiei.....................................................................................17
2.4. Condiţii pentru realizarea instalaţiilor electrice de exterior.........................................18
2.5. Condiţii pentru realizarea instalaţiilor electrice de interior.........................................22
2.6. Condiţii pentru instalarea echipamentului electric......................................................27
2.7. Alcătuirea planului general al staţiei............................................................................34
3. Scheme electrice de conexiuni ale circuitelor primare din staţiile şi posturile electrice......36
3.1. Criterii de clasificare ale staţiilor electrice şi de analiză tehnico-economică
a diferitelor structuri de scheme de conexiuni pentru circuitele lor primare...............36
3.2. Tipuri de scheme de conexiuni folosite la staţiile electrice.........................................38
3.2.1. Criterii generale tehnice şi economice pentru alegerea schemelor
de conexiuni......................................................................................................38
3.2.2. Rolul aparatelor de comutare în schemele electrice de conexiuni................…39
3.2.3. Principalele scheme electrice de conexiuni folosite.........................................41
3.2.3.1.Scheme cu bare colectoare simple..............................................................41
3.2.3.2.Secţionarea barelor colectoare....................................................................43
3.2.3.3.Scheme cu o bară colectoare şi o bară de ocolire (transfer).......................44
3.2.3.4.Scheme cu dublu sistem de bare colectoare şi un întreruptor
pe circuit......................................................................................................45
3.2.3.5.Scheme cu bare colectoare duble şi bară de ocolire (transfer)...................47
3.2.3.6.Secţionarea longitudinală a barelor colectoare duble.................................48
3.2.3.7.Scheme cu bare duble şi două întreruptoare pe circuit...............................50
3.2.3.8.Scheme cu bare duble şi un număr fracţionar de întreruptoare
pe circuit................................................................................................50
3.2.3.9.Scheme cu sistem triplu de bare colectoare................................................52
3.2.3.10.Scheme în punte (fără bare colectoare).....................................................52
3.2.3.11.Scheme poligonale....................................................................................53
3.2.3.12.Scheme pentru staţii de racord adânc........................................................54
3.3. Scheme de conexiuni ale circuitelor primare din staţiile electrice de evacuare...........56
3.4. Scheme de conexiuni ale circuitelor primare din staţiile electrice de transfer.............60
3.5. Scheme de conexiuni ale circuitelor primare din staţiile electrice de distribuţie.........63
4. Conductoare şi izolatoare......................................................................................................77
1
Cuprins
4.1. Conductoare (bare) neizolate rigide.............................................................................77
4.2. Conductoare neizolate flexibile...................................................................................96
4.3. Izolatoare....................................................................................................................103
5. Soluţii constructive pentru staţii (instalaţii) electrice de distribuţie de medie tensiune
cu mediu izolant aer............................................................................................................105
5.1. Definiţii......................................................................................................................105
5.2. Noţiuni generale.........................................................................................................105
5.3. Soluţii constructive pentru celule de medie tensiune ale staţiilor electrice
de distribuţie de 6-20 kV............................................................................................107
5.3.1. Celule de distribuţie prefabricate complexe, închise în carcasă metalică,
de medie tensiune, de interior, de tip deschis.................................................108
de medie tensiune, de interior, de tip închis....................................................112
5.3.3. Celule metalice prefabricate de exterior.........................................................117
5.3.4. Celule prefabricate de medie tensiune fabricate în alte ţări............................119
5.4. Criterii pentru alegerea schemelor electrice şi echipamentului staţiilor electrice
de distribuţie de 6-20 kV............................................................................................120
5.5. Soluţii constructive pentru staţii electrice de distribuţie de medie tensiune..............129
5.5.1. Soluţii constructive pentru staţii electrice de distribuţie de medie tensiune
de tip deschis...................................................................................................131
5.5.2. Soluţii constructive pentru staţii electrice de distribuţie de medie tensiune
de tip închis.....................................................................................................135
6. Baterii de condensatoare şi bobine de reactanţă.................................................................137
6.1. Baterii de condensatoare............................................................................................137
6.1.1. Schemele electrice de alimentare şi de conexiuni ale bateriilor
de condensatoare.............................................................................................138
6.1.2. Alegerea şi dimensionarea bateriilor de condensatoare..................................139
6.1.3. Instalarea bateriilor de condensatoare.............................................................140
6.1.4. Întreţinerea şi exploatarea bateriilor de condensatoare...................................143
6.2. Bobine de reactanţă....................................................................................................144
6.2.1. Scheme cu bobine de reactanţă.......................................................................150
6.2.2. Alegerea şi verificarea bobinelor de reactanţă................................................151
6.2.3. Instalarea bobinelor de reactanţă....................................................................158
7. Soluţii constructive pentru posturi de transformare şi puncte de alimentare......................161
7.1. Noţiuni generale.........................................................................................................161
7.2. Soluţii constructive pentru posturi de transformare aeriene......................................162
7.3. Soluţii constructive pentru posturi de transformare supraterane...............................165
7.3.1. Posturi de transformare în construcţie metalică..............................................165
7.3.2. Posturi de transformare în încăperi supraterane.............................................169
7.4. Soluţii constructive pentru posturi de transformare subterane...................................177
7.5. Soluţii moderne de echipare a posturilor de transformare ........................................180
8. Soluţii constructive pentru staţii (instalaţii) electrice de distribuţie de înaltă şi
foarte înaltă tensiune...........................................................................................................185
8.1. Staţii (instalaţii) de distribuţie exterioare...................................................................185
8.1.1. Probleme generale şi clasificări......................................................................185
8.1.2. Instalaţii de distribuţie exterioare de tip înalt.................................................191
8.1.3. Instalaţii de tip semiînalt.................................................................................192
8.1.4. Instalaţii de tip scund......................................................................................200
2
Cuprins
8.1.5. Instalaţii cu bare de transfer............................................................................201
8.1.6. Ansambluri de instalaţii exterioare.................................................................205
8.2. Soluţii constructive pentru staţii (instalaţii) electrice de distribuţie de înaltă şi
foarte înaltă tensiune interioare..................................................................................205
8.2.1. Consideraţii generale......................................................................................205
8.2.2. Soluţii constructive pentru staţii (instalaţii) electrice de distribuţie de înaltă
şi foarte înaltă tensiune, interioare de tip deschis...........................................210
8.2.2.1. Soluţii constructive pentru staţii electrice de înaltă şi foarte
înaltă tensiune interioare de tip deschis, echipate cu aparate
clasice (S.I.D.C.)......................................................................................210
8.2.2.2. Soluţii constructive pentru staţii electrice de înaltă şi foarte înaltă
tensiune interioare de tip deschis, echipate cu întreruptoare
debroşabile (S.I.D.I.D).............................................................................220
8.2.3. Soluţii constructive pentru staţii (instalaţii) electrice de distribuţie de
înaltă şi foarte înaltă tensiune, interioare de tip închis....................................225
8.2.3.1.Staţii interioare capsulate (compacte) de tip închis cu mediul izolant
aer la presiune atmosferică (S.I.I.A.)........................................................225
8.2.3.2.Staţii de tip blindat cu mediul izolant SF6.................................................230
8.3. Soluţii constructive pentru montarea transformatoarelor de putere...........................238
8.3.1. Montarea transformatoarelor de putere în exterior.........................................239
8.3.2. Montarea transformatoarelor de putere în interior..........................................241
9. Circuite secundare din staţii electrice.................................................................................244
9.1. Principii, definiţii.......................................................................................................244
9.2. Tipuri de scheme de circuite secundare.....................................................................245
9.2.1. Schemele circuitelor secundare de comandă a întreruptoarelor şi
separatoarelor.................................................................................................246
9.2.1.1.Comanda întreruptoarelor.........................................................................246
9.2.1.2.Comanda separatoarelor............................................................................250
9.2.2. Schemele circuitelor secundare de semnalizare..............................................250
9.2.3. Schemele circuitelor secundare de măsurare..................................................253
9.2.4. Schemele circuitelor secundare de blocaj.......................................................254
9.2.5. Schemele circuitelor secundare de sincronizare.............................................255
9.3. Scheme uzuale de principiu complete de circuite secundare.....................................255
9.3.1. Schema de principiu completă de comandă şi semnalizare a
întreruptorului IO-110 kV cu dispozitiv MOP-1............................................255
9.3.2. Schema de principiu completă a circuitelor secundare la o celulă
prefabricată de transformator 20/0,4 kV de servicii proprii,
simplu sistem de bare......................................................................................271
9.4. Scheme de montaj ale circuitelor secundare..............................................................271
9.5. Sisteme integrate de protecţie, automatizare, măsură, control şi supraveghere.........286
9.5.1. Generalităţi......................................................................................................286
9.5.2. Subsistemul secundar în staţiile de transformare moderne.............................287
9.5.3. Echipamente multifuncţionale de protecţie şi control....................................292
9.5.4. Comunicaţia....................................................................................................296
9.5.5. Exemple de sisteme integrate ale unor staţii moderne....................................297
10. Alimentarea serviciilor proprii şi instalaţiile auxiliare din staţii electrice........................302
10.1. Alimentarea consumatorilor de servicii proprii de curent alternativ.......................302
10.2. Alimentarea circuitelor secundare de curent alternativ. Măsurarea tensiunii..........302
3
Cuprins
10.2.1. Particularităţile utilizării transformatoarelor de tensiune trifazate...............304
10.2.2. Tensiunile nominale ale transformatoarelor de tensiune..............................306
10.3. Alimentarea consumatorilor de servicii proprii de curent continuu........................307
10.3.1. Scheme de alimentare a consumatorilor.......................................................308
10.3.2. Bateria de acumulatoare................................................................................308
10.3.3. Exploatarea bateriei de acumulatoare...........................................................311
10.4. Instalaţii de aer comprimat din staţii electrice.........................................................312
10.5. Instalaţii de legare la pământ...................................................................................315
10.5.1. Generalităţi şi definiţii..................................................................................315
10.5.2. Condiţii ce trebuie îndeplinite de instalaţiile de legare la pământ din
staţii şi posturi de transformare.....................................................................317
10.5.3. Soluţii constructive pentru instalaţii de legare la pământ din
staţii de transformare.....................................................................................318
10.5.4. Calculul instalaţiilor de legare la pământ.....................................................320
10.5.5. Instalaţii de legare la pământ de protecţie împotriva supratensiunilor.........321
10.6. Instalaţia de protecţie împotriva supratensiunilor....................................................322
10.7. Instalaţii de telecomunicaţii.....................................................................................326
11. Organizarea exploatării şi întreţinerii staţiilor electrice şi posturilor de transformare.....330
11.1. Exploatarea staţiilor electrice şi a posturilor de transformare..................................330
11.1.1. Consideraţii generale....................................................................................330
11.1.2. Principiile de organizare a exploatării..........................................................330
11.2. Executarea manevrelor în staţii şi poturi de transformare.......................................333
11.2.2. Reguli tehnice generale privind concepţia manevrelor.................................337
11.3. Organizarea întreţinerii staţiilor şi posturilor de transformare................................340
11.4. Strategii de retehnologizare a staţiilor de transformare...........................................342
11.5. Incidente şi avarii în staţii şi posturi de transformare..............................................344
11.5.2. Incidente şi avarii caracteristice la staţii sau posturi de transformare
şi măsuri de prevenire...................................................................................349
11.6. Prevederi ale normelor de protecţia muncii (NPM) la exploatarea
staţiilor electrice şi posturilor de transformare........................................................352
11.7. Prevederi ale normelor de prevenire şi stingere a incendiilor (PSI)
la exploatarea staţiilor electrice şi posturilor de transformare.................................354
Bibliografie.............................................................................................................................356
4
Generalităţi
1.GENERALITĂŢI
1.1.Consideraţii generale asupra instalaţiilor electrice

ale staţiilor şi posturilor de transformare
Sistemul energetic cuprinde ansamblul instalaţiilor care servesc pentru producerea

energiei într-o formă utilizabilă, conversia acesteia în energie electrică şi uneori combinat în
energie electrică şi energie termică, transportul, transformarea, distribuţia şi utilizarea energiei
electrice sau termice. Toate elementele unui sistem energetic sunt caracterizate printr-un
proces coordonat de producere, transport, distribuţie şi consum de energie electrică sau
termică.
Sistemul electroenergetic este un ansamblu de centrale, staţii, posturi de transformare
şi receptoare de energie electrică, conectate între ele prin liniile unei reţele electrice. Sistemul
electroenergetic reprezintă partea electrică a sistemului energetic şi cuprinde instalaţiile de
producere a energiei electrice (generatoarele), instalaţiile de transformare a acesteia de la o
tensiune la alta (staţii şi posturi de transformare), instalaţiile de transport şi distribuţie a
energiei electrice (reţele de înaltă, medie şi joasă tensiune) şi instalaţiile de utilizare a
acesteia.
Fig.1.1. Sistemul Energetic Naţional
5
Generalităţi
Energia electrică produsă de centralele electrice suferă mai multe transformări ale
tensiunii pentru a putea fi transportată cu pierderi cât mai mici la distanţe cât mai mari şi apoi
utilizată de consumatori. Transportul energiei electrice la distanţe mari şi foarte mari (de
ordinul zecilor respectiv sutelor de kilometri) trebuie deci făcut pe linii electrice de înaltă şi
foarte înaltă tensiune (110, 220, 400, 750 kV). Transportul energiei electrice la distanţe relativ
mici (de ordinul kilometrilor sau cel mult câteva zeci de kilometri), se face cu ajutorul liniilor
de medie tensiune (6, 10, 20 kV) iar la distanţe foarte mici (de ordinul sutelor de metri), pe
linii de joasă tensiune (0,4 kV). Cu cât tensiune este mai mare cu atât curentul este mai mic şi
ca urmare pierderile (consumul propriu tehnologic, C.P.T.) pentru transportul energiei
electrice, scad foarte mult deoarece sunt proporţionale cu pătratul curentului.
Transformarea nivelurilor de tensiune (necesare transportului energiei electrice cu
pierderi cât mai mici cu ajutorul liniilor electrice), au loc în staţiile şi posturile de
transformare, care sunt noduri ale sistemului electroenergetic şi la care sunt racordate liniile
electrice.
Instalaţiile electrice ale staţiilor şi posturilor de transformare pot fi împărţite în
următoarele categorii:
a) circuite primare (numite şi principale)
b) circuite secundare
c) servicii proprii (consumatorii proprii tehnologici) şi instalaţii auxiliare
Circuitele primare ale staţiilor electrice sunt cele parcurse de energia electrică care
circulă dinspre centralele electrice spre consumatori. În această categorie a circuitelor primare
sunt incluse şi circuite care nu sunt parcurse de fluxul principal de energie dar care sunt
racordate în derivaţie la diverse circuite primare pe care le deservesc, cum sunt circuitele
transformatoarelor de tensiune sau ale descărcătoarelor cu rezistenţă variabilă (DRV).
Circuitele primare funcţionează obişnuit la tensiuni relativ ridicate şi sunt parcurse de
curenţi mari în regim normal de funcţionare (cu excepţia circuitelor legate în derivaţie) şi în
special în regim de scurtcircuit.
Alegerea (verificarea) aparatelor electrice din circuitele primare ( ca de altfel tot
echipamentul electric) ale staţiilor electrice, se face comparându-se caracteristicile părţii din
instalaţie unde urmează să fie montate (sau sunt montate) cu caracteristicile de catalog (ca şi
pentru instalaţiile electrice ale centralelor electrice).
Alegerea (verificarea) aparatelor electrice, conform normativelor, se face pe baza unor
criterii generale care se aplică tuturor tipurilor de aparate şi pe baza unor criterii specifice
fiecărui tip de aparat în parte.
Criteriile generale se împart în două mari grupe:
a) condiţiile de mediu
b) condiţiile electrice
Condiţiile de mediu se referă la altitudine, condiţii climatice, nivel de poluare etc., iar
condiţiile electrice se referă la frecvenţă, tensiune şi curent.
Circuitele electrice secundare deservesc circuitele electrice primare şi se
caracterizează prin faptul că nu sunt parcurse de fluxul principal de energie care circulă spre
consumatori precum şi prin niveluri reduse ale tensiunii (de exemplu Un=220 V, curent
continuu) şi foarte reduse ale curenţilor (de exemplu In=5 A, în secundarul transformatoarelor
de curent).
Circuitele secundare se împart în circuite de comandă şi circuite de control. Circuitele
de comandă servesc la acţionarea voită (de la faţa locului sau de la distanţă) a diverselor
mecanisme aparţinând aparatelor de conectare (întreruptoare, separatoare) şi de reglaj.
Circuitele de control sunt cele care deservesc instalaţiile de informare (semnalizare, măsură,
6
Generalităţi
înregistrări diverse), blocaj (pentru evitarea manevrelor greşite – blocaje operative, protejării
personalului de exploatare – blocaje de siguranţă, protejării instalaţiilor tehnologice – blocaje
tehnologice), sincronizare, protecţie prin relee şi automatizare.
Principalele aparate ale circuitelor secundare dintr-o staţie electrică sunt amplasate
într-o cameră (ce poate fi cameră de comandă, cameră de supraveghere sau cabină de relee),
pe panouri sau pe pupitre, ansamblul acestor panouri şi pupitre formând tabloul de comandă.
Legătura aparatelor circuitelor secundare cu aparatele din circuitele primare pe care le
deservesc, se realizează cu ajutorul unui foarte mare număr de cabluri speciale de circuite
secundare (fiecare cablu are mai multe conductoare izolate corespunzătoare nivelului de
tensiune redus), conductoare care datorită curenţilor relativ mici, au secţiune ce obişnuit nu
depăşeşte 2,5 mm2. Cablurile de circuite secundare sunt pozate în canale speciale de cabluri.
Serviciile proprii ale staţiilor electrice (consumatorii proprii tehnologici) se împart în
servicii de curent alternativ şi servicii de curent continuu.
Serviciile proprii de curent alternativ sunt formate din instalaţiile de răcire ale
transformatoarelor (autotransformatoarelor), instalaţiile de reglaj ale transformatoarelor
(autotransformatoarelor), instalaţiile de încărcare ale bateriei de acumulatoare, instalaţie de
ventilaţie a încăperii bateriei de acumulatoare, dispozitivele de acţionare ale întrerupătoarelor
şi separatoarelor, instalaţia de aer comprimat, instalaţia de stingere a incendiilor, instalaţia de
telecomunicaţii, instalaţia de iluminat, etc. Serviciile proprii de curent continuu sunt formate
din iluminatul de siguranţă, unele dispozitive de acţionare a aparatelor, consumatorii ce nu
admit întreruperi în funcţionare, etc.
Instalaţiile auxiliare din staţiile electrice sunt formate din instalaţiile menţionate
anterior la servicii proprii (sunt atât servicii proprii cât şi instalaţii auxiliare) precum şi din:
bateria de acumulatoare, instalaţia de legare la pământ, instalaţia de protecţie împotriva
loviturilor directe de trăsnet, etc.
1.2. Terminologie, definiţii
Conform definiţiilor din normative:

- staţie electrică este un ansamblu de instalaţii electrice şi construcţii anexe,
destinat conversiei energiei electrice şi/sau conectării a două sau mai multe surse
de energie electrică ori a două sau mai multe căi de curent;
- staţia de transformare este o staţie electrică care realizează transformarea
energiei electrice prin transformatoare de putere;
- staţia de conexiuni este o staţie electrică, care primeşte şi distribuie energie
electrică la aceeaşi tensiune şi frecvenţă, tensiunea între faze fiind mai mare de 1
kV;
- post de transformare este o staţie de transformare mică, destinată alimentării în
joasă tensiune (până la 1 kV inclusiv) a consumatorilor;
- punct de alimentare este o staţie de conexiuni de medie tensiune, destinată
alimentării unor posturi de transformare;
- post de transformare pe stâlp este un post de transformare al cărui echipament,
inclusiv transformatorul, este instalat în exterior, pe o construcţie specială de
stâlpi sau direct pe stâlpii liniilor electrice aeriene;
- instalaţie electrică peste 1 kV este o instalaţie cu tensiunile între faze mai mari de
1 kV, care serveşte la primirea, transformarea, distribuirea energiei electrice şi
care cuprinde în general aparate de conectare şi transformatoare, conductoare de
legătură, diferite instalaţii auxiliare precum şi construcţiile aferente;
7
Generalităţi
- instalaţie electrică de exterior este o instalaţie electrică sau parte dintr-o
instalaţie în care aparatele, transformatoarele (auto) şi materialele electrice sunt
dispuse într-un spaţiu în exterior şi expuse intemperiilor;
- instalaţie electrică de interior este o instalaţie electrică sau parte dintr-o
instalaţie în care aparatele, transformatoarele (auto) şi materialele electrice sunt
dispuse într-un spaţiu închis şi sunt protejate împotriva influenţei directe a
intemperiilor;
- instalaţie electrică de tip deschis este o instalaţie electrică în care persoanele sunt
protejate numai împotriva atingerilor accidentale a părţilor sub tensiune, prin
îngrădiri de protecţie sau prin amplasarea echipamentului la înălţime
corespunzătoare în zone inaccesibile atingerilor accidentale;
- instalaţie electrică de tip închis este o instalaţie electrică în care echipamentul
electric este dispus în carcase închise (neetanşe faţă de aerul atmosferic), astfel
încât nici o parte sub tensiune din instalaţie nu poate fi atinsă;
- instalaţie electrică capsulată este o instalaţie la care echipamentul este complet
închis în carcasă de protecţie, etanşă faţă de aerul atmosferic (în general
metalică, legată la pământ). Izolaţia electrică a echipamentului în interiorul
carcasei se realizează prin diverse fluide, în general la presiuni superioare celei
atmosferice. Instalaţia electrică capsulată poate fi instalată fie în exterior (în aer
liber), dacă este construită corespunzător, fie în interior (într-un spaţiu închis);
- instalaţie electrică prefabricată este o instalaţie electrică conţinând aparatele de
conectare, instrumentele de măsură, dispozitivele de protecţie şi automatizare şi
care se livrează complet pregătită şi încercată electric, pentru a fi montată pe
şantier;
- instalaţie electrică de conexiune şi distribuţie (sub 1 kV) se numeşte acea
instalaţie care serveşte la primirea şi distribuirea energiei electrice şi care
cuprinde ansamblul tablourilor electrice de forţă (principale şi secundare) şi a
aparatelor, inclusiv căile de curent pentru alimentarea lor;
- instalaţii electrice de utilizare (sub 1 kV) sunt acele instalaţii care cuprind
circuitele receptoarelor individuale (motoare, etc.) precum şi circuitele pentru
iluminat, ventilaţie, încălzire, poduri rulante etc.;
- aparate electrice se consideră toate obiectele principale, exclusiv (auto)
transformatoarele de putere cu care se echipează instalaţiile electrice şi anume:
- aparate de conectare – întreruptoare, separatoare, separatoare de sarcină,
siguranţe, etc. (inclusiv dispozitivele lor de acţionare);
- transformatoare de măsură;
- bobine de compensare şi de reactanţă;
- descărcătoare;
- bobine de blocare şi condensatoare de cuplare pentru instalaţii de înaltă
frecvenţă.
- materiale electrice se consideră toate obiectele care servesc la asamblarea (auto)
transformatoarelor de putere şi a aparatelor electrice din instalaţiile electrice ca:
- conductoare izolate sau neizolate;
- izolatoare;
- cleme, armături, etc.
- echipamentul electric reprezintă totalitatea (auto) transformatoarelor, aparatelor
şi materialelor electrice cu care se echipează instalaţiile electrice;
8
Generalităţi
- mărimi nominale (tensiune nominală, curent nominal, putere nominală, frecvenţă
nominală) sunt caracteristici de dimensionare a echipamentului şi a instalaţiei.
Tensiunea nominală (Un) este valoarea eficace a tensiunii între faze, după care se
denumeşte instalaţia;
- domeniul de protecţie contra atingerilor accidentale (în interiorul spaţiilor de
producţie electrică) este domeniul delimitat, pe de o parte, de părţile aflate sub
tensiune şi, pe de altă parte, de spaţiul de acces permis în mod normal
persoanelor şi utilajelor de exploatare şi de întreţinere;
- separare de lucru se numeşte separarea unei instalaţii electrice sau a unei părţi
din instalaţie , de elementele aflate sub tensiune, pe toate părţile, şi pe toate
fazele pe care urmează a se lucra în vederea efectuării unor lucrări sau operaţii,
în conformitate cu normele de protecţie a muncii prin separatoare, eclise de
separare, contacte debroşabile, etc.);
- distanţa de izolare în aer între două părţi sub tensiune neizolate sau între acestea
şi părţi legate la pământ este distanţa cea mai scurtă, în aer liber, fără intercalaţii
din alte materiale izolante, normată în funcţie de tensiunea pentru care se
dimensionează instalaţia. Distanţa de protecţie contra atingerilor accidentale (în
interiorul spaţiilor de producţie electrică) este distanţa determinată de condiţiile
împiedicării unor atingeri accidentale a părţilor sub tensiune de către personalul
de exploatare sau de către utilajele de exploatare şi de întreţinere, cu respectarea
normelor de protecţie a muncii; această distanţă determină mărimea domeniului
de protecţia;
- distanţa de conturnare reprezintă distanţa cea mai scurtă de-a lungul izolaţiei,
între părţi sub tensiune neizolate sau între acestea şi părţi legate la pământ;
- încăpere sau spaţiu de producţie se numeşte acea încăpere sau spaţiu care
serveşte exclusiv pentru procese tehnologice electrice. Accesul în aceste încăperi
sau spaţiu este permis numai persoanelor pregătite în exploatarea instalaţiilor
electrice respective, sunt instruite în conformitate cu normele de tehnică a
securităţii muncii în instalaţiile electrice şi care au responsabilitate în acest sens
în conformitate cu normele de protecţia a muncii;
- coridor de manevră se numeşte coridorul de pe care este prevăzut a se face cel
puţin o acţionare a unui aparat de conectare dintr-o instalaţie electrică;
- coridor de supraveghere se numeşte coridorul care serveşte exclusiv pentru
supravegherea funcţionării sau pentru revizia aparatelor montate şi de pe care nu
se fac acţionări de aparate de conectare din instalaţia electrică.
9
Condiţii generale ce trebuie îndeplinite de staţiile şi posturile de transformare
2. CONDIŢII GENERALE CE TREBUIE ÎNDEPLINITE DE

STAŢIILE ŞI POSTURILE DE TRANSFORMARE
2.1. Condiţiile amplasării instalaţiilor electrice

ale staţiilor şi posturilor de transformare
Amplasarea spaţiilor şi posturilor de transformare trebuie făcută ţinând seama de

factori tehnici, economici şi sociali precum şi de regulile de protecţia muncii şi cele de
prevenire şi stingere a incendiilor. Amplasarea staţiilor importante, cu funcţii de noduri de
reţea se face realizând conexiuni cât mai bune cu sistemul iar a instalaţiilor electrice de
conexiuni şi distribuţie pentru alimentarea consumatorilor, cât mai aproape de centrul de
greutate al consumului. Amplasarea staţiilor trebuie făcută prin economisirea la maxim a
terenurilor agricole şi forestiere, evitându-se terenurile periculoase (u posibile alunecări de
teren, etc.), dacă vor avea personal permanent se amplasează în apropierea zonelor locuite, iar
amplasamentul şi instalaţiile electrice trebuie protejate împotriva inundaţiilor, dacă este cazul
realizându-se lucrări speciale de apărare.
Măsurile de apărare a staţiilor împotriva inundaţiilor se iau în funcţie de importanţa lor
în cadrul sistemului energetic şi de importanţa obiectivelor ce le alimentează, ţinând seama de
eventualele alimentări de rezervă din alte surse ale acestor obiective.
Importanţa staţiilor electrice în vederea stabilirii măsurilor de apărare împotriva
inundaţiilor provenite din viituri se stabileşte conform tabelului 2.1., în vederea măsurilor de
apărare împotriva inundaţiilor provenite din ploi locale excepţionale se stabileşte conform
tabelului 2.2, iar în privinţa nivelului apelor subterane considerând un nivel maxim anual o
dată la 10 ani. Se consideră la staţiile de transformare, nivelul de tensiune cel mai ridicat.
Tabelul 2.1. Încadrarea staţiilor electrice în vederea stabilirii măsurilor de apărare necesare împotriva
efectelor dăunătoare ale apelor provenite din viitură de-a lungul cursurilor de apă
Tensiunea Probabilitatea de depăşire a debitelor maxime anuale (%) respectiv frecvenţa (1/ani)
nominală a staţiei Situaţii normale din exploatare Situaţii excepţionale din exploatare
electrice, [kV] % 1/ani % 1/ani
400* 0,5 1/200 0,005 1/2000
400, 220 1 1/100 0,2 1/500
110 2 1/50 0,5 1/200
20...60 5 1/20 1 1/100
<20 10 1/10 3 1/33
* Numai în staţiile de 110 kv cu mai mult de 4 circuite (linii, generatoare, transformatoare)
Tabelul 2.2. Încadrarea staţiilor electrice în vederea stabilirii măsurilor de apărare necesare împotriva
efectelor dăunătoare ale apelor provenite din ploi locale excepţionale
Tensiunea nominală a staţiei electrice, [kv] Frecvenţa medie anuală de depăşire a duratei sau
intensităţii unei ploi locale excepţionale, [1/ani]
400* 1/5
400, 220 1/3
110 ½
20...60 1/1
<20 1/0,5
* Numai în staţiile de 110 kv cu mai mult de 4 circuite (linii, generatoare, transformatoare)
10
Pentru realizarea unei investiţii cât mai reduse, amplasamentul se stabileşte ţinându-se
seama de eventuale amenajări existente sau în curs de construcţie cum sunt drumuri, căi
ferate, instalaţii de apă, canalizare, etc. Amplasamentul va ţine seama de posibilităţile de
extindere viitoare. Ieşirile la tensiunile de 6-20 kV, la staţiile urbane, în vederea sistematizării,
se realizează în cabluri.
Amplasarea tablourilor de conexiuni şi distribuţie în încăperi umede, cu acţiune
chimică dăunătoare, cu temperatură ridicată sau cu pericol de incendiu, trebuie evitată. Dacă
un astfel de amplasament nu poate fi evitat trebuiesc luate măsuri suplimentare de protecţie.
Amplasarea instalaţiilor electrice trebuie făcută ţinând seama de condiţiile climatice
ale mediului ambiant, altitudine, pericolul de pătrundere a apei şi prafului, pericolul de
coroziune, pericolul de incendiu şi pericolul de deterioră mecanice.
Condiţiile climatice normale sunt cele care nu depăşesc valorile din tabelul 2.3 (pentru
aparatajul fabricat în ţara noastră).
Tabelul 2.3. Condiţii climatice normale

Condiţia climatică Instalaţia
De interior De exterior
Valoarea maximă a mediei temperaturii în 24 ore +35 0C +35 0C
Valoarea maximă a temperaturii de scurtă durată +40 0C +40 0C
Valoarea minimă a temperaturii -5 0C -25 0C
Umiditatea relativă maximă (la +20 0C) 90% (la +35 0C)
100%
(la +40 0C) 50%
Aparatele de măsură nu pot fi montate în compartimente cu temperaturi sub 0 0C sau

peste 40 0C, cu excepţia cazului când sunt prevăzute încălziri locale ce asigură temperatura
minimă necesară iar producătorul aparatului permite acest lucru. Dacă temperatura maximă a
spaţiului unde este montat echipamentul este cuprinsă între +35 0C şi +40 0C se iau măsuri de
reducerea încărcării căilor de curent sau de climatizare a încăperilor. Dacă temperatura
depăşeşte +40 0C se montează echipamente speciale ce rezistă la aceste temperaturi. Pentru
altitudini de peste 1000 m se utilizează aparate corespunzătoare funcţionării la această
altitudine iar distanţele de izolaţie se măresc cu 1,25% pentru fiecare 100 m peste 1000 m dar
numai până la 3000 m. Dacă există pericol de a pătrunde apă sau praf, în încăperea de
producţie electrică se utilizează aparate, tablouri sau dulapuri închise etanş. Dacă în încăpere
este pericol de coroziune echipamentul se protejează împotriva umidităţii şi agentului corosiv
respectiv.
Din punct de vedere al pericolului de incendiu, amplasarea staţiilor electrice în raport
cu alte construcţii trebuie realizată la distanţele minime indicate în tabelul 2.4. dacă instalaţia
electrică este de tip interior iar alimentările şi distribuţiile sunt subterane, amplasarea poate fi
realizată la distanţe mai mici, indicate în tabelul 2.5 sau alipite ori chiar înglobate în alte
construcţii.
Dacă între instalaţiile electrice şi construcţiile vecine se prevede o separare cu pereţi
antifoc, amplasarea poate fi realizată la orice distanţă. Tablourile şi echipamentele montate în
încăperi cu pericol de incendiu se realizează astfel încât să nu poată fi cauza unui incendiu,
instalaţiile electrice se montează pe panouri, în dulapuri etc., confecţionate din materiale
incombustibile şi nu se admite amplasarea aparatelor cu ulei.
Amplasarea instalaţiilor electrice în locuri unde este pericol de deteriorări mecanice
trebuie evitată iar dacă nu este posibil se folosesc mijloace de protecţie speciale.
11
Tabelul 2.4. Distanţele minime de amplasare a instalaţiilor electrice în raport cu alte construcţii
Poz. Tipul instalaţiei electrice Gradul de Distanţa minimă în funcţie de categoria
rezistenţă la foc al de pericol de incendiu a construcţiei
construcţiei vecine vecine, [m]
A, B C D, E
Instalaţii electrice de tip interior I, II 20 12 10
1 Instalaţii electrice de tip exterior cu III - 14 12
tensiunea nominală mai mică de 110
kV
Posturi de transformare de tip IV, V - 16 14
interior şi exterior
2 Instalaţii electrice de tip exterior cu I, II 25 16 14
tensiunea nominală de 110 kV sau III - 20 16
mai mare IV, V - 25 20
Notă:
1. Amplasarea instalaţiilor electrice faţă de clădiri civile se face la distanţele corespunzătoare categoriilor
D E.
2. Depozitele deschise de materiale se asimilează, ca grad de rezistenţă la foc şi categorie de incendiu, cu
construcţiile în funcţie de natura materialului depozitat.
Tabelul 2.5. Amplasarea instalaţiilor electrice de tip interior, cu alimentări şi distribuţii, subterane, faţă
de construcţiile industriale şi civile, în condiţii speiale
Nr. Caracteristicile construcţiei vecine Condiţia pentru Modul de amplasare admis
crt. Destinaţia Categoria de Gradul de instalaţia electrică
pericol de rezistenţă la
incendiu foc
1 Construcţii A, B I, II Să deservească numai La distanţă nenormată sau
industriale instalaţiile din clădirea alipită pe o singură latură**
respectivă
C, D, E I, II - La distanţă nenormată,
III Să deservească numai alipită sau înglobată
instalaţiile din clădirea
respectivă
2 Clădiri - I, II, III - La distanţă nenormată sau
civile alipită de o singură latură;
punctele de alimentare şi
posturile trafo pot fi alipite
pe mai multe laturi sau
înglobate***
*
Nu se admite amplasarea instalaţiilor electrice la distanţe nenormate sau alipite faţă de construcţiile
industriale şi civile de gradul IV şi V de rezistenţă la foc sau înglobate în astfel de construcţii.
**
În cazul alipirii de construcţii conţinând vapori sau gaze inflamabile, pereţii despărţitori trebuie să fie
etanşi; în caz contrar, în încăperile adiacente ale instalaţiilor electrice, trebuie să se asigure o suprapresiune
permanentă.
***
Se admite înglobarea în aceeaşi clădire a maxim două posturi de transformare, având fiecare cel mult
două transformatoare cu o putere maximă unitară de 1000 kVA.
Amplasarea posturilor de transformare în mediul rural sau cu regim de construcţie

similar în mediul urban, faţă de clădiri, trebuie realizată la distanţele indicate în tabelul 2.6.
În apropierea clădirilor cuprinzând încăperi cu aglomerări de persoane (spitale, şcoli)
instalaţiile electrice supraterane se amplasează conform condiţiilor din tabelul 2.4.
Amplasarea posturilor de transformare şi instalaţiilor electrice înglobate în clădiri, nu
este permisă sub sau deasupra încăperilor cu aglomerări de persoane, a obiectelor conţinând
12
obiecte de mare valoare, a căilor de evacuare, etc.
Tabelul 2.6. Distanţele minime de amplasare a posturilor de transformare faţă de clădiri în mediul rural
sau cu regim de construcţie similar în mediul urban
Natura clădirilor vecine Distanţe în funcţie de gradul de rezistenţă la
foc al clădirilor vecine, [m]
I, II, III IV, V
Clădiri de producţie agrozootehnice şi clădiri social- 10 15
administrative
Clădiri de locuit şi anexele lor 4 6
Instalaţiile electrice exterioare echipate cu întreruptoare cu aer comprimat, se

amplasează în centre populate, numai cu condiţia respectării nivelului de zgomot indicat de
prescripţii. Instalaţiile electrice exterioare se amplasează la o distanţă suficient de mare faţă de
copacii învecinaţi, pentru evitarea căderii eventuale ale acestora peste instalaţiile electrice.
În spaţii de producţie deservite de macarale, poduri rulante, etc., instalaţiile electrice
pot fi amplasate numai în afara zonelor de lucru ale acestor mecanisme. Instalaţiile electrice
ce se amplasează în spaţiile de producţie, trebuie să fie de tip închis sau capsulate. În
încăperile de producţie se pot amplasa instalaţii de tip deschis dacă părţile sub tensiune,
conform fig.2.1, nu sunt accesibile
personalului neinstruit.
Într-o încăpere se pot monta
instalaţii de tensiuni diferite, dacă
sunt exploatate de aceeaşi unitate,
recomandându-se însă ca instalaţii
de conexiuni până la 1000 V să fie
montate în alte încăperi decât cele
peste 1000 V.
Fig.2.1. Amplasarea panourilor deschise în spaţii de producţie Instalaţiile electrice de
conexiuni şi distribuţie nu se
amplasează în podurile sau subsolurile de cabluri. Aparatele şi tablourile electrice se
amplasează astfel încât să se poată face uşor întreţinerea, verificarea, reparaţiile, etc. şi să nu
fie stânjenită circulaţia pe coridoare.
2.2. Condiţiile ce trebuie îndeplinite la alegerea schemelor de conexiuni şi a

echipamentului din staţiile şi posturile de transformare
Instalaţiile electrice trebuie să aibă scheme de conexiuni simple şi clare, care să

permită manevre rapide şi sigure, realizarea instalaţiilor pentru măsură, protecţie şi altor
instalaţii (automatizare, etc.), precum şi separarea de lucru atât a întregii instalaţii cât şi a unei
părţi (pentru executarea lucrărilor fără întreruperea întregii instalaţii), conform exemplelor din
fig.2.2 şi 2.3.
Aparatele a căror separare de lucru se face odată cu liniile sau transformatoarele (auto)
deservite (transformatoarele de tensiune şi descărcătoarele de pe linii, descărcătoarele montate
la bornele transformatoarelor (auto) şi la punctele neutre ale acestora, bobinele şi
condensatoarele pentru instalaţia de înaltă frecvenţă pentru telecomunicaţii) nu se prevăd cu o
separare de lucru specială. Transformatoarele de curent, din considerente constructive, pot fi
uneori montate şi după separatorul de linie (fig.2.4) separarea făcându-se odată cu linia.
Separarea de lucru se admite numai dacă se asigură responsabilitatea unică la toate punctele
13
de separaţie pe tot timpul separării de lucru, dacă punctele de separaţie aparţin unor
organizaţii de exploatare diferite (fig.2.5) sau sunt la distanţă (fig.2.6). Se admite separare de
lucru numai pe o singură parte (spre alimentare), în cazurile când nu poate apare tensiune
inversă din partea ce nu a fost separată ca în cazul liniilor radiale (fig.2.7) sau circuitelor
motoarelor electrice (fig.2.8) şi se iau măsuri de prevenire a apariţiei unor tensiuni inverse.
Separarea de lucru trebuie însă făcută obişnuit pe toate părţile. Se folosesc ca elemente de
separare numai aparatele
sau dispozitivele cu
întreruperea vizibilă a
circuitului. La instalaţiile
capsulate şi cele interioare
de tip închis, separările de
lucru pot fi fără
întreruperea vizibilă a
circuitului dar cu
semnalizări sigure de
Fig.2.3. Schemă de conexiuni
poziţie.
cu dublu sistem de bare ce Instalaţiile de
Fig.2.2. Schemă de conexiuni cu permite separarea de lucru a conexiuni şi distribuţie
simplu sistem de bare ce permite barelor colectoare şi sub 1 kV se prevăd cu
separarea de lucru a barelor colectoare echipamentului cuplei separări de lucru iar dacă
şi echipamentului circuitelor de linie transversale
acestea nu sunt în acelaşi
loc se consideră
Fig.2.4. Schemă de conexiuni Fig.2.5. Schemă de conexiuni

cu simplu sistem de bare ce ce permite separarea de lucru
permite separarea de lucru a a barelor colectoare,
barelor colectoare şi a separatorului de bare şi Fig.2.6. Schemă de conexiuni
întreruptorului, cu întreruptorului cu un nivel de ce permite separarea de lucru
transformatoarele de curent tensiune de transformatorul a echipamentului de la un
montate după separatorul de de putere, întreruptorul, capăt al unei linii de
linie, separarea sa făcându-se separatorul de bare şi barele echipamentul situat la celălalt
odată cu linia colectoare, cu alt nivel de capăt al liniei
tensiune.
îndeplinită condiţia de separare numai dacă pe timpul separării de lucru este un responsabil
unic la toate punctele de lucru. Pentru separare se folosesc numai aparate cu întreruperea
vizibilă a circuitului, ca separatoare, întreruptoare în aer, contacte debroşabile, siguranţe
fuzibile, etc.
14
Fig.2.7. Schemă de conexiuni Fig.2.8. Schemă de

ce permite separarea de lucru conexiuni ce permite
numai pe o singură parte separarea de lucru numai pe
(spre alimentare), când nu o singură parte (spre
poate apare tensiune inversă alimentare) când nu poate
din partea ce nu poate fi apare tensiune inversă în
separată, în cazul liniilor partea ce nu a fost separată,
radiale în cazul circuitelor
motoarelor electrice
După separare, partea de instalaţie scoasă de sub tensiune trebuie să poată fi

scurtcircuitată şi pusă la pământ şi pentru aceasta se folosesc instalaţii fixe (separatoare cu
contacte de legare la pământ) sau mobile (scurtcircuitoare mobile). Legarea la pământ prin
instalaţii fixe se face pentru celulele de linie cu tensiuni de peste 20 kV, barele colectoare şi
de transfer cu tensiuni de minimum 110 kV precum şi pentru porţiunile de circuit dintre
separatoarele de bare şi linie la minimum 220 kV.
Pentru scurte intervale de timp (pentru manevre), chiar dacă se depăşeşte puterea de
scurtcircuit, se admite conectarea unor părţi de instalaţie obişnuit separate, cu luarea măsurilor
evitării accidentelor în caz de scurtcircuit.
Pe circuitele ce permit deconectările şi conectările necesare (prin protecţie şi
automatizare) cu aparate ieftine (separatoare de sarcină, siguranţe de înaltă tensiune etc.)
trebuie montate întreruptoare.
Alegerea echipamentului electric din staţiile şi posturile de transformare trebuie făcută
pe baza condiţiilor de mediu din tabelul 2.7. Tensiunile de încercare trebuie majorate cu
1,25% pentru fiecare 100 m creştere de altitudine între 1000 şi 3000 m sau se aleg aparate cu
tensiune nominală mai mare. La instalaţii de tip interior trebuie realizată climatizarea
încăperilor dacă nu sunt realizate condiţiile de mediu impuse conform tabelului 2.7.
Tabelul 2.7. Condiţii climatice în România pentru alegerea echipamentului

Denumirea Valori
Instalaţii interioare Instalaţii exterioare
Temperatura maximă a aerului (valoare momentană), 0C +40 +40
Temperatura minimă a aerului (valoare momentană), 0C -5 -30
Umiditatea relativă maximă a aerului (indiferent de 70 100
temperatură), %
Notă:
1) Valorile de mai sus sunt valabile până la altitudinea de 1000 m
2) Valorile indicate pentru instalaţiile interioare vor fi asigurate prin climatizarea încăperilor, dacă
este necesar.
Trebuie respectate şi anumite condiţii de presiune şi poluare impuse de caracteristicile

echipamentului şi de normative.
Echipamentul electric trebuie să aibă o tensiune nominală cel puţin egală cu tensiunea
maximă de serviciu a instalaţiei unde se montează şi trebuie să reziste atât la supratensiunile
atmosferice cât şi la cele interne. Tensiunea nominală a echipamentului poate în unele cazuri
să fie mai mică ca cea a reţelei (de exemplu la transformatoarele de curent şi izolatoarele de
pe legătura la pământ a unui punct neutru), dar să reziste la supratensiunile posibile de la locul
de montare. În laborator sau la locul de montare trebuie făcută verificarea nivelului de izolaţie
al echipamentului; dacă aceste verificări nu pot fi făcute, trebuie respectate anumite distanţe
15
minime de izolare în aer, distanţe ce sunt date în normative. Trebuie, de asemenea, făcută
verificarea echipamentului la scurtcircuit. Se admite utilizarea unor întreruptoare sau
separatoare de sarcină cu capacitate de rupere şi de închidere nominală mai mică ca cea de
scurtcircuit, dacă aceste aparate nu vor fi utilizate pentru corectări automate la scurtcircuit, cu
luarea unor măsuri de protecţie a personalului de exploatare (de exemplu comanda la
distanţă).
Protecţia barelor colectoare împotriva defectelor în transformatoarele de tensiune se
face prin legarea acestora la bare prin siguranţe fuzibile, pentru instalaţii electrice cu tensiuni
până la 20 kV.
Dacă instalaţia electrică are circuite legate la surse a căror funcţionare în paralel este
interzisă, trebuie prevăzută cu blocaje pentru împiedicarea conectării în paralel sau, în cazuri
extreme când nu există astfel de blocaje, se montează tăbliţe de interdicţie.
Intrările în instalaţiile de distribuţie (tablourile) de joasă tensiune trebuie să aibă
întreruptoare manuale sau automate. Intrările în tablourile de joasă tensiune ale posturilor de
transformare pot să nu aibă întreruptoare dacă este altă posibilitate de întrerupere a alimentării
pe joasă tensiune a tabloului.
2.3. Condiţii generale pentru realizarea instalaţiilor electrice
Soluţiile constructive care se adoptă pentru instalaţiile (staţiile) electrice trebuie să

satisfacă o serie de condiţii cu caracter general privind:
- siguranţa în funcţionare a instalaţiilor;
- securitatea personalului de exploatare;
- economicitatea soluţiei.
2.3.1. Siguranţa în funcţionare a instalaţiilor
Modul în care se dispun aparatele şi legăturile conductoare afectează direct gradul de

siguranţă în funcţionare al instalaţiilor în regim normal de funcţionare sau în condiţiile
apariţiei unor perturbaţii. Măsurile care se iau încă din faza de proiectare a instalaţiilor în
vederea obţinerii unei siguranţe în funcţionare satisfăcătoare se referă la:
a) Asigurarea nivelului de izolare necesar între diferitele elemente sub tensiune sau
între acestea şi pământ, realizabilă prin dispunerea spaţială a acestor elemente astfel încât
intensitatea câmpului electric în orice situaţie de funcţionare permisă să rămână inferioară
valorii critice la care are loc străpungerea mediului izolant folosit. Altfel spus, trebuie
asigurate distanţele minime izolante. Aceste distanţe, verificate pe cale experimentală, sunt
normate şi valorile lor pentru părţi fixe sub tensiune sunt indicate spre exemplificare în tabelul
2.1. În cazul conductoarelor flexibile, distanţele din tabel se suplimentează cu distanţele de
deplasare a conductoarelor în urma acţionării sarcinlor care solicită conductorul.
b) Reducerea riscului de avarie datorită arcurilor electrice, care în general sunt
mobile, deplasându-se sub acţiunea câmpurilor electromagnetice şi termice intense, dezvoltate
la scurtcircuite polifazate şi care pot deci scoate din funcţiune parţial sau total staţia electrică.
În vederea limitării efectelor în cazul apariţiei unui defect prin arc, se recurge la
anumite artificii constructive, cum ar fi prevederea unor pereţi despărţitori rezistenţi mecanic
între:
- celule alăturate;
- barele colectoare şi restul echipamentelor;
16
- diferite părţi din interiorul celulelor, funcţie de mărimea curentului de scurtcircuit;
- secţii de bare colectoare.
Aceste măsuri constructive se iau, de obicei, la instalaţii de tip interior. La instalaţii în
aer liber, din cauza intervalelor mari între părţile sub tensiune şi într-o oarecare măsură
datorită acţiunii în general favorabile a curenţilor de aer, este suficient să se facă un
amplasament corespunzător al aparatajului pentru a se limita efectele unui defect prin apariţia
arcului electric.
c) Reducerea riscului de avarie din cauza solicitărilor accidentale mecanice se referă
în special la următoarele trei aspecte:
- dispunerea separatoarelor astfel încât să nu fie posibilă deschiderea accidentală a
cuţitelor principale sub acţiunea greutăţii proprii sau a forţelor electrodinamice,
respectiv închiderea cuţitelor de legare la pământ, fig.2.1;
- prin dispunerea judicioasă a legăturilor conductoare este posibil ca avariile cauzate
de ruperea acestor legături sau a lanţurilor de izolatoare să nu se extindă, conform
exemplificării din fig.2.2;
- este indicat ca izolatoarele de porţelan să fie solicitate în special la compresiune şi
nu la încovoiere, conform fig.2.3.
d) Diminuarea pericolului de incendiu urmăreşte realizarea de dispozitive anexe care
să limiteze efectele nocive ale unui incendiu pe cât posibil la zona în care s-a produs, ştiut
fiind că în instalaţiile electrice există materiale puternic inflamabile – uleiul de
transformatoare, bobine, cabluri şi respectiv o bună parte din materialele izolante ale acestora.
2.3.2. Securitatea personalului de exploatare
Se prevede evitarea expunerii persoanelor din staţia electrică la şocuri electrice,

termice (la scurtcircuite ori puneri accidentale sub tensiune) sau mecanice (explozii). În acest
sens se prevăd astfel dispoziţiile constructive încât să împiedice pătrunderea accidentală a
personalului de deservire în zone care prezintă riscurile citate mai sus, să protejeze termic şi
mecanic culoarele de acces în instalaţie.
Un principiu verificat este acela ca la revizii/reparaţii separarea locului de lucru să
poată fi făcută astfel încât să fie scos din funcţiune numai elementul la care se lucrează. Se
folosesc separări de protecţie şi în general se dispun la distanţe inaccesibile – numite distanţe
de protecţie – părţile sub tensiune.
2.3.3. Economicitatea soluţiei
Se apreciază prin prisma efortului de investiţie şi a cheltuielilor de exploatare. Aceste

elemente se pot influenţa favorabil printr-o serie de măsuri, din care se citează:
- limitarea spaţiilor ocupate şi în special a volumului de lucrări de construcţii;
- limitarea lungimii căilor de curent şi a numărului de izolatoare;
- eşalonarea raţională a etapelor de realizare a investiţiei;
- simplificarea execuţiei prin folosirea masivă a elementelor tipizate;
- reducerea volumului cheltuielilor de exploatare.
17
2.4. Condiţii pentru realizarea instalaţiilor electrice de exterior
Instalaţiile electrice de exterior precum şi transformatoarele, aparatele, etc. amplasate

izolat, se delimitează printr-o îngrădire de incintă prevăzută cu indicatoare de securitate
(spaţiu considerat de producţie electrică)realizată din materiale incombustibile şi înaltă de 2
m. Dacă staţia este instalată într-o zonă nelocuită şi nu are personal permanent gardul se
supraînalţă cu trei rânduri de sârmă ghimpată. Nu se prevăd îngrădiri de incintă la posturile de
transformare pe stâlpi (posturi de transformare a căror echipamente, inclusiv transformatorul,
este instalat în exterior, pe o construcţie specială de stâlpi sau direct pe stâlpii liniilor electrice
aeriene), la aparatele şi căile de curent cu înălţime faţă de sol corespunzătoare prescripţiilor
pentru liniile electrice aeriene cu tensiuni peste 1 kV, precum şi la instalaţii de tip închis din
întreprinderi, dacă la acestea nu există posibilitatea de manevrare din exterior de personal
necalificat care circulă în apropiere.
Spaţiile de producţie electrică de
exterior se îngrădesc suplimentar, faţă de
eventualele construcţii anexe ale staţiei
(ateliere, etc.) unde lucrează personal ce
nu face parte din personalul de exploatare
al instalaţiilor electrice.
Instalaţiile electrice exterioare
trebuie realizate astfel încât să permită
efectuarea lucrărilor de deservire,
Fig.2.9. Conductoare rigide pe izolatoare suport, cu
scoaterea parţială de sub tensiune pentru
indicarea distanţelor minime admise între conductoare executări de lucrări şi să se evite
(A) precum şi între conductoare şi pământ (A0) producerea şi extinderea incidentelor.
Dacă unele conductoare flexibile
din staţie subtraversează barele
colectoare, clădiri din incintă, drumuri şi
căi ferate, conducte cu fluide
combustibile, conducte de termoficare
sau de apă de răcire (în centralele
electrice) sau echipamente electrice
aparţinând altor circuite şi lanţurile sunt
tip tijă, se prevăd lanţuri duble de
izolatoare. De asemenea se prevăd lanţuri
duble de izolatoare la toate instalaţiile de
distribuţie de 400 kV precum şi când un
lanţsimplu de izolatoare nu corespunde
condiţiilor de rezistenţă mecanică cerute
de instalaţie.
Se protejează împotriva
coroziunii toate părţile metalice de
susţinere a instalaţiilor electrice. În
Fig.2.10. Conductoare flexibile prinse cu lanţuri de interiorul îngrădirilor de protecţie spaţiul
izolatoare, cu indicarea distanţelor minime admise între se acoperă cu balast pentru evitarea
conductoare precum şi între conductoare şi pământ în
poziţie de echilibru ( A, A ), în poziţie considerată la
dezvoltării unei vegetaţii înalte.
0
vânt (A1) şi poziţie considerată la scurtcircuit (A2)
18
Între conductoare, respectiv între conductoare şi pământ (fig.2.9, 2.10)trebuie păstrate
distanţele minime indicate în tabelul 2.8, ţinând seama la conductoarele flexibile de
deplasările posibile datorate vântului, efectelor electrodinamice la scurtcircuit.
Un conductor flexibil poate avea o deplasare (fig.2.9):
a = f sin α (2.1)
unde: f este săgeata conductorului la +15 0C; α = arctg⎛⎜ p ⎞⎟ ; p – greutatea unitară a
⎝ q⎠
conductorului; q – forţa unitară datorată vântului pe conductor.
Viteza vântului se ia 60% din valoarea maximă ce se consideră la calcului
mecanic al conductoarelor flexibile; se consideră apropierea unei singure faze cealaltă
rămânând nedeplasată. Dacă două instalaţii electrice ce sunt la aceleaşi tensiuni nominale, nu
sunt sincrone, distanţa minimă dintre ele este A (tabelul 2.8) iar dacă cele două instalaţii
electrice sunt la tensiuni diferite, distanţa dintre ele trebuie să fie minimum 1,2 A. Pentru
altitudini între 1000 şi 3000 m, distanţele de izolare din tabelul 2.8 trebuie majorate cu 1,25%
pentru fiecare 100 m peste 1000 m.
Tabelul 2.8. Instalaţii electrice de exterior, distanţe minime de izolare în aer şi de protecţie
Numărul Simbolul şi Distanţe minime (mm) la diverse tensiuni nominale (kV)
figurii relaţia de calcul, ≤10kV 20 (35)kV (60)kV 110kV 220kV 400k
kV, mm (15)kV V
9, 10 A0 200 300 400 650 900 1800 3100
9, 10 A=1,1A0 200 330 440 700 1000 2000 3400
10 A1=Un/0,15 200 200 250 400 750 1500 2700
A1≥200
10 A2=A0/2 200 200 200 330 450 900 1550
A2≥200
11 B1=A0+30 230 330 430 680 930 1830 3130
B2=A0+100 300 400 500 750 1000 1900 3200
B3=A0+750 950 1050 1150 1400 1650 2550 3850
13, 14 C=A0+2500 2700 2800 2900 3150 3400 4300 3600
13, 14 D=A0+1250 1450 1550 1650 1900 2150 3050 4350
12, 13, 14 E=A0+600 800 900 1000 1250 1500 2400 3700
15 F=A0 500 500 500 650 900 1800 3100
F≥500
16 G=A0+1500 1700 1800 1900 2150 2400 3300 4000
Notă:
1) Tensiunile din paranteză nu sunt standardizate
2) Pentru tensiuni nominale egale sau mai mari decât 60 kV, distanţele se referă la instalaţii din reţele
cu neutrul legat efectiv la pământ
Protecţia în spaţiile de producţie electrică împotriva atingerii accidentale a unor

elemente sub tensiune, se realizează prin amplasarea acestora la înălţimi corespunzătoare sau
prin îngrădiri de protecţie definitive, pline sau din plasă înaltă de cel puţin 2 m (sau balustrade
înalte de cel puţin 1,5 m), situate la distanţele B1, B2, B3 şi delimitând domeniul de protecţie
(fig.2.11) cu respectarea distanţelor minime din tabelul 8.
Dacă elementele sub tensiune se amplasează cel puţin la înălţimea C (fig.2.12) cu
lăţimea minimă E a domeniului de protecţie indicată în tabelul 2.8, iar marginea superioară a
soclurilor legate la pământ ale izolatoarelor este la cel puţin 2300 mm faţă de sol, nu sunt
necesare îngrădiri de protecţie. Domeniul permis pentru lucru, trebuie să fie cel puţin la
distanţa D (fig.2.13, tab.2.8) faţă de părţile neîngrădite rămase sub tensiune.
19
Dacă elementele sub
tensiune (sau izolate faţă de
pământ) sunt deasupra
domeniului permis pentru
lucru, se lucrează numai cu
scule uşoare sau pătrunderea
în domeniul de protecţie nu
se face prin deplasarea
Fig.2.11. Domeniile de protecţie şi distanţele minime de protecţie (B1,
laterală a lucrătorului (ci
B2, B3) între îngrădirile de protecţie definitive (pline sau din plasă) şi numai prin ridicarea
elemente sub tensiune amplasate la sol. mâinilor), distanţa de
protecţie poate fi redusă la E
(fig.2.13, tab2.8).
Fig.2.13. Separatoare la semiînălţime cu legături

prin conductoare flexibile la circuitul rămas sub
Fig.2.12. Elemente sub tensiune, amplasate la tensiune şi indicarea distanţei minime D faţă de
semiînălţimea minimă C faţă de sol, cu lăţimea părţile neîngrădite rămase sub tensiune, precum şi a
minimă E a domeniului de protecţie, când nu sunt celorlalte distanţe (C) şi a lăţimii minime a
necesare îngrădiri de protecţie. domeniului de protecţie (E).
Se consideră poziţia cea mai defavorabilă a elementelor mobile (de exemplu separatorul este
deschis).
Domeniul de lucru se dimensionează astfel încât să nu se pătrundă în zona de
protecţie, cu o înălţime minimă de 1900 mm. La circuite suprapuse se ţine seama că se poate
lucra la circuitul de jos când cel de sus este sub tensiune. Dacă se lucrează numai cu scule
uşoare, distanţa între circuite când se lucrează la unul iar celălalt este sub tensiune trebuie să
fie pe orizontală A0+2000 mm iar pe verticală A0+750 mm.
Dacă în instalaţiile electrice exterioare există clădiri la care este posibil să se lucreze la
pereţi sau acoperiş, distanţele faţă de părţile sub tensiune trebuie să fie cele din fig.2.14 şi
tabelul 2.8.
Coridoarele instalaţiilor electrice exterioare, prevăzute pentru transportul
echipamentelor, trebuie dimensionate astfel încât de la echipamentul cel mai mare în curs de
transportare (ţinând seama şi de utilajele de transport, tracţiune şi ridicare) şi până la
elementele conductoare sub tensiune să se asigure lateral cel puţin distanţa E iar pe verticală
distanţa F (fig.2.15 şi tab.2.8). Se consideră lateral o distanţă suplimentară de 350 mm de
20
ambele părţi pentru ca vehiculul de transport să se poată abate cu maximum 350 mm de axul
coridorului în lungul căruia se face circulaţia.
Dacă spaţiile de producţie electrică de exterior sunt îngrădite, distanţa minimă a
acestora faţă de părţile sub tensiune este G rezultând domeniul de protecţie haşurat din
fig.2.16, respectiv tab.2.8. La distanţa D (fig.2.16) pot fi amplasate părţi izolate în domeniul
de protecţie.
Fig.2.14. Distanţele minime de protecţie când în Fig.2.15. Dimensiunile coridoarelor pentru

instalaţiile electrice exterioare există clădiri la transportul echipamentului în instalaţiile electrice
care este posibil să se lucreze la pereţi sau exterioare, cu indicarea distanţelor minime laterale
acoperiş. (E) şi pe verticală (F), până la elementele
conductoare sub tensiune.
Fig.2.16. Aparate montate la sol cu îngrădire de

protecţie la distanţa minimă G domeniul de
protecţie (haşurat) şi distanţa minimă D la care
pot fi amplasate părţi izolate în interiorul
domeniului de protecţie.
Coridoarele şi căile de acces din incinta instalaţiei, trebuie să aibă o lăţime de

minimum 1,2 m şi o lăţime liberă de minimum 2 m. O instalaţie ce a fost scoasă de
sub tensiune şi la care urmează să se lucreze, trebuie să se afle cel puţin la distanţa 1,2 A
(tab2.8) de elementele rămase sub tensiune.
Coridoarele din instalaţiile electrice exterioare pe care urmează să se facă transport de
piese grele (transformatoare, întreruptoare, etc.) trebuie dimensionate nu numai în privinţa
gabaritelor ci şi pentru a putea suporta sarcinile maxime de transport. De asemenea, trebuie
amenajate corespunzător drumuri de acces la staţiile de transformare pentru transportul
transformatoarelor (care sunt obişnuit cele mai grele de transportat), transport ce se face
21
obişnuit cu mijloace auto. Aceste drumuri de acces la staţii trebuie racordate la drumurile
publice. Drumurile trebuie să permită accesul pompierilor la diferite construcţii şi instalaţii
din incinta staţiei (până la o distanţă de maximum 200 m de acestea).
Accesul în instalaţiile electrice exterioare se face prin porţi de acces închise cu cheie.
Pe toate îngrădirile (de incintă sau de protecţie), porţile şi uşile de acces se prevăd inscripţii
privind destinaţia şi indicatoare de securitate.
La toate sistemele de bare şi la toate celulele fazele se dispun în aceeaşi ordine. Toate
părţile importante ale instalaţiei electrice (transformatoare, sisteme de bare, celule, faze) se
marchează cu inscripţii clare. Fazele instalaţiei de curent alternativ trifazat se marchează în
ordinea succesiunii directe cu culorile ruşu-închis (R), galben (S), albastru închis (T). Barele
rigide se vopsesc la îmbinări iar în restul instalaţiei marcarea fazelor se face numai în anumite
puncte vizibile (polii separatoarelor, întreruptoarelor).
De regulă pentru susţinerea echipamentului electric şi a căilor de curent din staţii se
folosesc elemente prefabricate de beton armat (mai rar construcţii de beton armat sau metal).
Aceste construcţii trebuie să reziste la solicitările din timpul funcţionării (greutate proprie,
vânt, chiciură, forţele electrodinamice la scurtcircuit, vibraţiile din timpul manevrelor etc.)
precum şi la cele suplimentare din timpul operaţiilor de montare (greutatea oamenilor,
sculelor, dispozitivelor de montare, etc.) ţinând seama de perspectiva dezvoltării instalaţiei pe
următorii 10 ani.
Dacă elementele de construcţii ce conţin elemente metalice sunt în apropierea căilor
de curenţi mari se pot încălzi admiţându-se o temperatură maximă a lor de +50 0C dacă pot fi
atinse de personal, respectiv +70 0C dacă nu sunt accesibile atingerii personalului. Se face
verificarea la încălzire a construcţiilor cu elemente metalice, dacă prin căile de curent
apropiate curenţii depăşesc 1000 A.
2.5. Condiţii pentru realizarea instalaţiilor electrice de interior
Dacă instalaţia electrică se montează într-o încăpere de producţie, trebuie realizată de

tip închis, cu evitarea posibilităţii efectuării unor manevre de persoane necalificate ce lucrează
în apropiere, amplasarea trebuie făcută în afara razei de acţiune a mecanismelor de ridicare şi
transport iar dacă există pericol de deterioră mecanice (transport uzinal intens etc.) se
recomandă îngrădirea echipamentului electric instalat. Instalaţiile electrice mai mari de 1 kV
trebuie amplasate în încăperi din materiale incombustibile, cu pereţi şi planşee cu o limită de
rezistenţă la foc conform tabelului 2.9.
Tabelul 2.9. Limita de rezistenţă la foc a pereţilor şi planşeelor încăperilor din materiale incombustibile,
unde se amplasează instalaţiile electrice de peste 1 kV
Conţinutul încăperii Limita de rezistenţă la foc
Aparate electrice cu max. 60 kg ulei pe cuvă (fără depozite de materiale 0,25 ore
combustibile)
Echipamente cu peste 60 kg pe cuvă, la care colectarea uleiului este prevăzută a 4 ore pentru pereţi
se face prin prag
Depozite de materiale combustibile necesare instalaţiilor electrice 3 ore pentru planşee
Echipamente cu peste 60 kg pe cuvă, la care colectarea uleiului este prevăzută a 1 oră
se face prin colector
Posturi de transformare în construcţie independentă, indiferent de modul de 1 oră
colectare a uleiului
Dacă instalaţia electrică de interior este amplasată într-o clădire alipită sau dacă este
înglobată într-o altă construcţie (civilă sau industrială), pereţii trebuie să nu aibă goluri, şi să
22
aibă limită de rezistenţă la foc de patru ore şi uşi de comunicaţie cu limită de rezistenţă la foc
de 1,5 ore.
Posturile de transformare interioare şi instalaţiile electrice interioare ce au mai puţin
de 10 tone ulei, pot avea pereţi cu rezistenţă la foc de 3 ore. O astfel de clădire (alipită sau
înglobată într-o altă construcţie) trebuie să aibă acoperişul şi planşeele fără goluri (cu excepţia
celor pentru ventilaţie naturală), din beton armat şi rezistenţă la foc de 1,5 ore precum şi
izolarea fonică a zgomotului (aparatelor de comutare, transformatoarelor, etc.). Fiecare
transformator sau grupă de transformatoare din aceeaşi încăpere trebuie prevăzută cu colector
de ulei.
Dacă există factori de mediu ce periclitează funcţionarea instalaţiei electrice interioare
(praf, fum, gaze, etc.) aceasta se protejează împotriva pătrunderii prafului etc. se fac acoperiri
de protecţie a materialelor ce nu rezistă la aceşti factori, se folosesc materiale rezistente la
acţiunea lor, sau se face ventilarea, respectiv climatizarea încăperilor.
Dacă există instalaţia de ventilaţie mecanică, se iau măsuri de evitare a
supraîncălzirilor în cazul opririi sale accidentale şi de asemenea, se prevede oprirea sa
automată sau voită atât de la faţa locului cât şi din punctul de comandă dacă apare un incendiu
în încăperea ventilată sau lângă locul absorbţiei aerului, cu semnalizarea atât a eventualului
incendiu cât şi a stării de funcţionare sau nefuncţionare a instalaţiei de ventilaţie mecanică la
punctul de comandă.
Dacă instalaţia electrică interioară are transformatoare sau aparate cu peste 60 kg ulei
pe cuvă, încăperea trebuie să aibă instalaţie de ventilaţie de avarie (mecanică sau naturală)
care să poată schimba într-o oră un volum de aer mai mare ca al încăperii de 5 ori. Dacă
încăperea are ventilaţie tehnologică, aceasta trebuie dimensionată pentru a face şi ventilaţia de
avarie.
Instalaţiile electrice interioare în mediu urban sau din incinta întreprinderilor
industriale trebuie amplasate în încăperi care la parter să aibă ferestre cu sticlă armată sau dale
de sticlă.
Încăperile de producţie electrică nu trebuie prevăzute obligatoriu cu luminatoare, nu
sunt admise denivelări sau praguri în coridoare, şi nici conducte cu fluide (cu excepţia celor
de apă caldă pentru încălzire) întreţinerea şi curăţenia trebuie să se facă uşor, iar dacă au
personal de exploatare permanent temperatura minimă admisă să nu fie sub +16 0C.
Încăperile de producţie electrică trebuie astfel realizate încât să nu poată pătrunde
apele subterane, să nu poată apare deformări ale clădirii (tasări) care să solicite inadmisibil
transformatoarele, aparatele etc., orificiile spre exterior sau spre alte încăperi se amplasează la
minimum 250 mm de sol şi se prevăd cu plasă pentru a împiedica pătrunderea animalelor
mici, orificiile pentru trecerea cablurilor şi conductelor se etanşează cu materiale
incombustibile, canalele de cabluri din interior se acoperă cu plăci rezistente la foc, fără jocuri
între ele la acelaşi nivel cu pardoselile.
Celulele de medie tensiune (până la 35 kV inclusiv) de tip deschis se prevăd cu pereţi
despărţitori plini între barele colectoare şi restul aparatelor (cu excepţia celulelor din posturi).
Alte compartimentări suplimentare se prevăd în funcţie de valorile curenţilor de scurtcircuit.
La celulele de tip închis compartimentările suplimentare nu sunt funcţie de valorile curenţilor
de scurtcircuit.
Încăperile instalaţiilor electrice de înaltă tensiune se prevăd cu pereţi transversali de
separare în cazul unui număr mare de celule de tip deschis (maximum 30 pe încăpere) la
limitele între două secţii de bare, la consumatorii foarte importanţi între secţiile de bare cu
sursa de alimentare de rezervă, iar la centrale termoelectrice între secţiile de bare de servicii
23
proprii a unor blocuri diferite: fiecare compartiment se prevede cu instalaţii de iluminat şi
ventilaţie alimentate separat.
Încăperile cu aparate de înaltă tensiune sau transformatoare cu acces direct din exterior
(de exemplu boxele transformatoarelor din posturile de transformare), precum şi celulele ce
necesită unele deserviri cu uşa deschisă fără întreruperea tensiunii, se prevăd cu îngrădiri de
protecţie.
Instalaţiile electrice la care se vor executa lucrări cu scoaterea parţială de sub tensiune,
se execută cu respectarea distanţelor de protecţie şi a celorlalte măsuri de protecţie a muncii
prevăzute de normative, cum este separarea prin longitudinali plini a sistemelor sau secţiilor
de bare colectoare, dacă distanţa dintre ele nu permite
lucrul la unul din sisteme (secţie) când celălalt este
sub tensiune.
La staţii se prevăd încăperi speciale pentru
depozitarea materialelor şi echipamentului de
exploatare şi întreţinere iar în încăperea de producţie
electrică se prevede un loc uşor accesibil pentru
păstrarea scurtcircuitoarelor mobile, tijelor izolante şi
Fig.2.17. Distanţele minime de izolare în
cleştilor izolanţi.
aer între părţile conductoare aflate sub Între părţile conductoare sub tensiune respectiv
tensiune şi aparţinând unor faze diferite între acestea şi elementele legate la pământ trebuie
păstrate distanţele minime de izolare în aer A
respectiv A0 conform fig.2.17 şi tabelului 2.10.
Tabelul 2.10. Instalaţii electrice de interior. Distanţe minime de izolare în aer şi de protecţie
Nr. Simbolul şi Distanţe minime , [mm], la diverse tensiuni nominale, [kV]
figuri relaţia de (3)kV 6kV 10kV 20(15)kV (35)kV (60)kV 110kV 220k
calcul [kV], V
[mm]
17 A0 65 90 120 180 290 500 900 1800
17 A=1,1A0 70 100 130 200 320 550 1000 2000
10 A2=A0(EXT)/2 70 100 100 150 200 330 450 900
A2≤A
18, 19 B1=A0+30 100 120 150 210 320 530 930 1850
21 B2=A0+100 170 190 220 280 390 600 1000 1900
B3=A0+750 820 840 870 930 1050 1250 1630 2550
18, 20 C=A0+2500 2600 2600 2650 2700 2800 3000 3400 4300
13 D=A0+1250 1350 1350 1400 1450 1550 1750 2150 3050
E=A0+600 670 690 720 780 890 1100 1500 2400
H 4500 4500 4500 4750 4750 5500 5500 6500
Notă:
1) Tensiunile din paranteză nu sunt standardizate
2) Pentru tensiuni nominale egale sau mai mari de 60 kV, distanţele se referă la instalaţii din reţele cu
neutrul legat efectiv la pământ
Distanţele minime de izolare în aer a elementelor mobile (conductoare flexibile, etc.)

trebuie verificate ca şi la instalaţiile electrice de tip exterior, valorile lor (A2 – fig.2.10) fiind
indicate în tabelul 2.10. Două piese la aceleaşi tensiuni nominale dar nesincrone, trebuie să fie
amplasate la o distanţă minimă de 1,2A (tab2.10) iar dacă sunt la tensiuni nominale diferite,
distanţa minimă este tot 1,2A, unde Ase ia pentru tensiunea cea mai mare.
Distanţele de izolare în aer la instalaţiile electrice interioare amplasate la altitudini
între 1000 şi 3000 m se majorează ca la instalaţiile electrice exterioare. Instalaţiile
24
prefabricate se verifică la tensiunile de încercare din standardul de coordonarea izolaţiei. Dacă
distanţele din tabelul 2.10 şi fig.2.17 nu pot fi respectate, pot fi utilizaţi pereţi intermediari din
materiale izolante ce îşi păstrează în timp caracteristicile dielectrice cu verificarea la
tensiunile de încercare.
Împotriva atingerilor accidentale ale elementelor sub tensiune, protecţia personalului
de exploatare ce lucrează în spaţiile de producţie electrică se realizează prin amplasarea
acestor elemente la înălţimi corespunzătoare, prin îngrădiri de protecţie definitive pline sau
din plasă sau prin folosirea unor instalaţii de tip închis.
Între părţile conductoare sub tensiune
sau izolate faţă de pământ şi îngrădirile de
protecţie definitive cu înălţimi de 1,2...1,8m
sau cu balustrade de 1,2m, trebuie păstrate
distanţele minime B1, B2, B3 şi domeniul de
protecţie conform fig.2.18 şi tab.2.10.
Dacă se folosesc îngrădiri din tablă sau
plasă ce asigură protecţia împotriva atingerii
Fig.2.18. Distanţele minime de protecţie (B1, B2,
accidentale a elementelor sub tensiune
B3) şi domeniul de protecţie (haşurat) între părţi
conductoare sub tensiune sau izolate faţă de (fig.2.19), izolatoarele pot fi amplasate total
pământ şi îngrădirile de protecţie definitive. sau parţial în domeniul de protecţie.
Nu sunt necesare îngrădiri de protecţie,
dacă elementele sub tensiune sau izolate faţă
de pământ sunt la înălţimea minimă C
(tab.2.10 şi fig.2.20) în raport cu nivelul
platformei de deservire; dacă înălţimea este
mai redusă ca C se folosesc îngrădiri verticale
(fig.2.18 şi tab.2.10) care să interzică accesul
personalului în apropierea elementelor
îngrădite sau îngrădiri orizontale, pline sau din
plasă la înălţimea minimă de 1900 mm faţă de
platforma de deservire (fig.2.21) şi distanţa
minimă B2 respectiv B3 faţă de elementele
rămase sub tensiune sau izolate faţă de pământ.
Dacă marginea superioară a soclurilor legate la
pământ ale izolatoarelor este la o înălţime
Fig.2.19. Izolatoare amplasate total sau parţial în
domeniul de protecţie, când sunt îngrădiri din minimă de 2300 mm (fig.2.21) nu trebuie
tablă sau plasă ce asigură protecţia împotriva îngrădite.
atingerii accidentale a elementelor sub tensiune. Între elementele instalaţiilor electrice
interioare la care se vor executa lucrări de
Fig.2.21. Îngrădiri orizontale pline sau din plasă, la

înălţimea minimă de 1900 mm faţă de platforma de
Fig.2.20. Elemente sub tensiune sau izolate faţă deservire, când înălţimea este mai redusă ca C şi
de pământ, situate la înălţime minimă C faţă de distanţele minime B2, respectiv B3 faţă de
nivelul platformei de deservire, când nu sunt elementele rămase sub tensiune sau izolate faţă de
necesare îngrădiri de protecţie 25pământ.
reparaţie, revizie şi cele vecine neîngrădite ce vor rămâne sub tensiune trebuie să se asigure
distanţele minime D şi E (tab.2.10).
Elementele sub tensiune ale circuitelor exterioare la plecările aeriene din clădirile
instalaţiilor electrice interioare (bornele izolatoarelor de trecere etc.)trebuie să fie la înălţimea
minimă H de sol (tab.2.10) şi se pot prevedea copertine orizontale.
Între o parte din instalaţie ce se scoate parţial de sub tensiune pentru lucrări şi alte
elemente rămase sub tensiune trebuie asigurată o distanţă minimă de 1,2A (tab.2.10).
Pereţii şi uşile de protecţie se execută din materiale rigide şi incombustibile (de
exemplu tablă de oţel de 2 mm) iar îngrădirile sau uşile de protecţie din plasă cu ochiuri de
maximum 20x20 mm. Spaţiul între uşi (îngrădiri) şi sol trebuie să fie foarte mic pentru a nu
permite pătrunderea unor obiecte sau animale. Uşile se închid cu cheie. Balustradele se
execută din bare sau ţevi orizontale la cel mult 600 mm.
Coridoarele de deservire (supraveghere sau manevră) ale instalaţiilor electrice
interioare de tip deschis (fig.2.22) trebuie să aibă o lăţime minimă de 1000 mm dacă
instalaţiile sunt pe o singură parte, respectiv 1200 mm dacă instalaţiile sunt pe ambele părţi.
Locurile de trecere (fără funcţii de manevră sau supraveghere), trebuie să aibă o lăţime
minimă de 600 mm.
Coridorul de manevră
trebuie să aibă o lăţime minimă
de 600 mm pentru circulat când
uşa unei celule este deschisă la
900 sau căruciorul unui
întreruptor debroşabil este scos
din celulă. Coridorul de
supraveghere la instalaţii electrice
interioare de tip închis, trebuie să
Fig.2.22. Lăţimea coridoarelor de deservire la instalaţii electrice
interioare de tip deschis.
aibă o lăţime minimă de 700 mm.
Coridoarele trebuie să aibă o
înălţime minimă de 1900 mm.
Încăperile instalaţiilor electrice interioare pot avea un singur acces (uşă) dacă au
lungimea sub 10 m şi minimum două uşi dacă lungimea încăperii este peste 10 m (cu condiţia
ca de la orice element al instalaţiei până la uşa cea mai apropiată să nu fie mai mult de 30 m).
Punctele de alimentare subterane pot avea un singur acces dacă distanţa maximă până
la acesta nu este mai mare de 12 şi se folosesc celule de tip închis. Accesul poate fi din
exterior, din altă încăpere de producţie electrică, din altă încăpere de producţie (cu grad de
rezistenţă la foc I, II sau III şi categorie de pericol de incendiu D sau E) sau din unele
coridoare ale anexelor social-administrative.
Posturile de transformare din interiorul unor clădiri (publice sau de locuinţe) au
(obişnuit) accesul din exterior. Încăperile unde se montează transformatoare de putere cu ulei
trebuie să aibă uşa spre exterior sau o altă încăpere rezistentă la foc. Se admit accese
suplimentare spre un balcon cu scară de incendiu la instalaţiile electrice interioare cu mai
multe etaje. Accesul se realizează prin uşi rezistente din punct de vedere mecanic, realizate
din materiale incombustibile cu limite de rezistenţă la foc de ordinul 0,75...1,5 ore (prevăzute
de normative după caz). Uşile de acces trebuie să se deschidă spre în afară şi fără cheie
dinspre interior. Punctele de alimentare şi posturile de transformare subterane au accesul prin
trape ce pot fi ridicate prin împingere dinspre interior.
26
Barele colectoare ale instalaţiilor electrice interioare sunt dispuse obişnuit în plan
orizontal; dacă sunt dispuse în plan vertical fazele se separă prin pereţi plini. La instalaţiile de
tip deschis se dispun fazele în aceeaşi ordine în toate celulele.
Toate părţile importante ale unei instalaţii electrice se marchează clar (celule,
transformatoare, etc.). Conductoarele (barele) de curent alternativ trifazat se marchează cu
aceleaşi culori (roşu, galben, albastru) ca şi la instalaţiile electrice exterioare, iar bara de nul
de la instalaţiile electrice exterioare, iar bara de nul de la instalaţiile electrice sub 1 kV, în
culoare neagră cu dungi albe, iar conductoarele (barele) de curent continuu se marchează cele
pozitive cu culoare roşie deschis, cele negative – albastru deschis iar conductorul median –
cenuşiu. Instalaţiile de tip închis, îngrădirile de protecţie şi uşile de acces trebuie să aibă
inscripţii cu destinaţia şi indicatoare de securitate.
Dimensionarea construcţiilor de susţinere a aparatelor şi căilor de curent se face ca şi
la instalaţiile electrice exterioare fără însă a ţine seama de vânt şi chiciură.
La instalaţiile electrice
sub 1 kV, între piesele sub
tensiune ale fazelor şi între
acestea şi pământ trebuie să fie o
distanţă minimă de izolare în aer
de 15 mm şi o distanţă de
conturare de minimum 30 mm.
Distanţele de protecţie şi de
deservire conform fig.2.23 la
Fig.2.23. Distanţe minime de protecţie şi de deservire la instalaţii instalaţiile electrice sub 1 kV, de
electrice sub 1 kV la părţile neizolate sub tensiune
sunt: a=50 mm până la pereţii
plini; b=100 mm până la pereţi sau uşi din plasă; c=200 mm până la bariere. Pereţii şi
îngrădirile de protecţie precum şi uşile (pline sau din plasă) trebuie să aibă înălţimea de
minimum 1,7 m iar barierele 1,2 m, să fie rezistente din punct de vedere mecanic, şi să fie
realizate din materiale rigide şi incombustibile (cu excepţia barierelor ce pot fi din lemn
ignifugat). Coridoarele de deservire ale instalaţiilor electrice sub 1 kV, trebuie să aibă
dimensiuni ce să permită personalului deplasări uşoare, revizii locale şi manipulări comode a
aparatelor, şi evacuarea rapidă în caz de incendiu. Coridorul de deservire din faţa sau din
spatele tabloului până la elementele de construcţii trebuie să aibă o lăţime de minimum 0,8 m,
iar între elementele sub tensiune neizolate din spatele tabloului de joasă tensiune şi peretele
opus trebuie să fie cel puţin 1 m. Coridorul de deservire între două tablouri trebuie să aibă o
lăţime de minimum 1 m iar între elementele sub tensiune neizolate (fig.2.23), distanţa „e”
trebuie să fie minimum 1,4 m. Coridorul de deservire trebuie să aibă o înălţime liberă (până la
elementele constructive ce nu sunt sub tensiune), de minimum 1,9 m iar până la părţile sub
tensiune neîngrădite de minimum 2,5 m (înălţime ce se poate micşora dacă se îngrădeşte în
plan orizontal). Tablourile cu lungime de peste 7 m pe o singură latură trebuie să aibă cel
puţin două coridoare de deservire. Uşile trebuie să se poată deschide fără cheie dinspre
interior.
2.6. Condiţii pentru instalarea echipamentului electric
Echipamentul electric montat într-o instalaţie electrică trebuie să corespundă unor

condiţii generale şi anume tuturor condiţiilor de exploatare, funcţie de mediul în care lucrează.
Toate transformatoarele şi aparatele trebuie să aibă plăci indicatoare cu datele tehnice şi
27
indicatoare de recunoaştere iar dispoziţia lor să permită transportul, manipularea, repararea şi
supravegherea fără pericol şi fără perturbarea circuitelor vecine, cu păstrarea caracteristicilor
lor de funcţionare.
Instalarea aparatelor de conectare trebuie să ţină seama de efectele funcţionării lor
asupra spaţiului înconjurător. Întreruptoarele cu ulei mult ne se montează în interior iar la
montarea în exterior se folosesc aceleaşi reguli ca la transformatoarele de putere şi bobinele
de compensare cu ulei montate în exterior. Celelalte întreruptoare cu ulei dacă se montează în
interior se folosesc aceleaşi reguli ca la transformatoare de putere montate în interior.
Separatoarele se montează astfel încât să nu poată funcţiona accidental (datorită greutăţii
proprii, vântului, vibraţiilor, etc.) şi se prevăd cu blocaje ce acţionează în funcţie de poziţia
altor aparate din instalaţie (anumitor întreruptoare), pentru evitarea pericolului de a fi
acţionate sub sarcină.
Dispozitivele de acţionare se amplasează astfel încât la manevre greşite, efectele
arcului electric asupra personalului de exploatare să fie reduse, trebuie să aibă indicată la faţa
locului poziţia aparatului comandat şi să fie asigurate împotriva acţionării nedorite de
persoane străine (de exemplu cu lacăt).
Transformatoarele de putere cu ulei se montează obişnuit în exterior; instalarea lor în
interior într-o construcţie corespunzătoare este admis la posturile de transformare şi punctele
de alimentare urbane (unde sunt puteri relativ mici) precum şi când din diverse motive
(tehnice, economice sau de semnalizare) nu se pot monta în exterior. Exploatarea
transformatoarelor trebuie făcută fără pericol (supravegherea nivelului uleiului, a indicaţiilor
termometrelor, luarea probelor de ulei etc.)
Transformatoarele de putere montate în exterior se amplasează faţă de construcţii
civile sau industriale la distanţele minime indicate de tabelele 2.3, 2.4, 2.5 precum şi cele
indicate de tabelele 2.11 şi 2.12 şi fig.2.24 dacă construcţiile industriale vecine au rezistenţa la
foc de gradul I, II sau III şi categoria de pericol de incendiu C, D sau E sau dacă
transformatoarele deservesc direct aceste construcţii industriale vecine; transformatoarele se
vopsesc în culori deschise.
La posturile de transformare de electrificări rurale, transformatorul are de regulă o
putere maximă de 250 kVA (excepţional 400 kVA) şi se aşează la o înălţime minimă de 3,5
m, pe o platformă cu balustradă (care însă poate lipsi la posturile pe un singur stâlp) iar
bornele sale trebuie să fie la înălţimea minimă de 4,5 m faţă de pământ.
Tabelul 2.11. Distanţe minime la montarea în exterior a transformatoarelor de putere

Cota Distanţa Semnificaţia distanţei
minimă,
m
a* 1,25 Între două transformatoare a căror putere, luată separat este mai mică de 63 MVA.
Între transformatoarele cu puteri egale sau mai mari de 63 MVA, situate la o distanţă
între ele mai mică de 15 m, precum şi între fazele transformatoarelor cu faze separate,
se va prevedea un perete despărţitor antifoc, care va depăşi gabaritul
transformatoarelor cu 1 m pe fiecare parte şi va avea o înălţime cel puţin egală cu
punctul cel mai înalt al transformatoarelor
Între unităţile transformatoarelor realizate în unităţi separate (unitate principală şi
unitate de reglaj), dacă furnizorul nu impune o distanţă mai mare din condiţii de răcire
Între transformatorul principal şi transformatorul de servicii proprii, racordat la
înfăşurarea terţiară a transformatorului principal, dacă transformatorul de servicii
proprii deserveşte în primul rând transformatorul principal
Între transformator şi un perete despărţitor
15 Între două transformatoare, când puterea unuia este mai maresau egală cu 63 kVA,
dacă nu se prevede perete despărţitor antifoc
28
b* 2 Între un transformator şi limita de la care nu mai sunt necesare condiţii speciale
impuse elementelor clădirii (distanţă măsurată pe orizontală)
c 8 Între cota capacului unui transformator şi limita pentru care se iau măsuri speciale la
ferestre, indicate în tabelul 12 (distanţă măsurată pe verticală)
d* 0,8 Între transformator şi clădire, cu respectarea condiţiilor indicate în tabelul 12
*
Distanţele se măsoară de la părţile cele mai proeminente ale transformatoarelor situate la o înălţime mai mică
de 1,9 m de la sol.
Notă: Pentru transformatoarele cu puteri până la 1600 kVA inclusiv:
a=0,6 m între un transformator şi un perete despărţitor; b=1 m
Tabelul 2.12. Condiţii de amplasare a transformatoarelor de putere faţă de diferitele elemente ale
construcţiilor
Elementul Înălţimea la care poate fi amplasat elementul respectiv
pe peretele în faţa căruia se află transformatorul
0...h h...h+c h+c
0,8<d<5 5≤d< 0,8<d<5 5≤d< 0,8<d 5≤d<
m 10m m 10m <5m 18m
Fereastra permanent închisă, din sticlă armată, cu nu nu da da da da
cercevele incombustibile
Fereastră din sticlă armată, cu cercevele nu nu nu nu da da
incombustibile, cu deschiderea spre interior şi cu
plasă metalică cu ochiuri de 25x25mm
Uşă incombustibilă sau greu combustibilă, nu da nu da nu da
rezistentă la foc 0,75h
Gură de ventilaţie pentru admisie nu da nu da nu da
Idem cu clapetă de închidere, transformatorul fiind da da da da da da
prevăzut cu o instalaţie fixă de stingere a
incendiilor
Gură de ventilaţie pentru refulare da da nu nu da da
Notă: În afara distanţei L sau la o
distanţă d≥10m, nu se prescriu nici un fel
de condiţii speciale pentru elementele
clădirii
Transformatoarele montate în
interior trebuie să respecte
condiţiile generale descrise
anterior.
Transformatoarele de
măsură de interior trebuie să fie cu
izolaţie uscată sau izolaţie cu
fluide incombustibile sau izolaţie
cu o cantitate redusă de ulei.
Dacă într-o instalaţie
electrică interioară trebuie
montate transformatoare de putere
la etajele superioare , acestea vor
fi de regulă cu izolaţie
neinflamabilă sau uscată. Este
admisă montarea la etajul I a
transformatoarelor de putere până
la 1000kVA cu ulei, dacă
manipularea lor se face numai
29
Fig.2.24. Instalarea în exterior a transformatoarelor de putere cu
ulei.
prin exteriorul clădirii şi există posibilitatea evacuării întregii cantităţi de ulei în caz de avarie.
Nu este admisă instalarea transformatoarelor de putere sub încăperi cu proces tehnologic
umed decât dacă se iau măsuri speciale de izolare contra pătrunderii umezelii.
În instalaţiilor electrice interioare transformatoarele de putere cu ulei se instalează în
camere separate construite din materiale incombustibile; se admit într-o încăpere maximum
două transformatoare cu puteri până la 1000kVA fiecare şi aceiaşi destinaţie sau trei
transformatoare monofazice. Se admite amplasarea unor grupe de transformatoare de putere
libere în hale (sau pe acoperişul lor) dacă categoria de pericol de incendiu a clădirii este D sau
E şi gradul de rezistenţă la foc I sau II, când ele deservesc în exclusivitate procesul tehnologic
din hala respectivă (sau procese tehnologice auxiliare ei), dacă celulele de medie şi joasă
tensiune şi legăturile cu transformatoarele sunt de tip închis iar cantitatea maximă de ulei a
grupului de transformatoare este de 3000 kg şi se prevede colectarea uleiului sub fiecare
grupă de transformatoare.
În punctele de alimentare şi posturile de transformare urbane se admite instalarea în
aceeaşi încăpere a două transformatoare cu putere totală maximă de 1260kVA împreună cu
instalaţiile de distribuţie de medie tensiune şi cele de joasă tensiune. În încăperea unde sunt
montate transformatoarele de putere pot fi montate şi aparate (separatoare, siguranţe,
întreruptoare etc.) respectându-se normativele referitoare la montarea aparatelor de înaltă
tensiune.
Dacă într-o încăpere se montează mai multe transformatoare de putere trebuie
asigurate condiţii normale de lucru la fiecare din ele, în timp ce celelalte sunt sub tensiune.
Între transformatoarele de putere şi pereţii şi uşile încăperilor în care sunt montaţi trebuie
păstrate distanţele din tabelul 2.13 (cu excepţia posturilor prefabricate fără accesul
persoanelor în compartimentul transformatoarelor şi a posturilor cu transformatoare până la
630kVA în care instalaţiile de distribuţie sunt în aceeaşi încăpere şi este realizată ventilaţie).
Încăperea transformatoarelor trebuie să aibă un sistem de ventilare, independent de alte
sisteme de ventilaţie, cu orificii spre exterior închise cu jaluzele şi plase metalice, sistem care
să asigure o diferenţă de temperatură a aerului de maximum 15 0C între intrare şi ieşire la
funcţionarea transformatorului la sarcina nominală.
Tabelul 2.13. Distanţele minime de la transformatoarele de putere până la pereţii şi uşile camerelor
Nr.crt. Distanţa de la cuvă, m Puterea transformatorului, kVA
<400 400-1000 >1000
1 Până la pereţi 0,3 0,5 0,6
2 Până la uşi 0,6 0,8 1
Notă: Distanţele se măsoară de la părţile cele mai proeminente ale transformatoarelor, inclusiv accesoriile lor
situate până la o înălţime de 1,9m de la pardoseală la transformatoare până la 1600kVA inclusiv şi indiferent de
înălţime la puteri mai mari.
Instalarea bobinelor se face conform condiţiilor generale de instalare a echipamentului

electric. Bobinele cu ulei (pentru compensarea reţelelor de 400kV sau bobinele de stingere) se
instalează după aceleaşi reguli ca şi transformatoarele corespunzătoare ce au aceeaşi cantitate
de ulei. Între bobinele cu ulei montate în exterior se prevăd pereţi despărţitori antifoc.
Bobinele cu ulei se montează în interior în camere sau celule separate ca şi grupurile trifazate
de bobine uscate în aer (reactoare) pentru limitarea curenţilor de scurtcircuit. Compartimentul
unde se montează bobinele uscate (reactoarele) trebuie protejat împotriva câmpului magnetic
puternic şi se ventilează cu un sistem de ventilaţie naturală organizate sau dacă nu este posibil
se realizează ventilaţie mecanică după aceleaşi reguli ca transformatoarele.
30
Instalarea descărcătoarelor trebuie făcută conform instrucţiunilor fabricii furnizoare şi
astfel încât să nu pericliteze personalul de deservire la funcţionare normală (de exemplu la
funcţionarea membranei de suprapresiune la descărcătoarele cu rezistenţă variabilă). Dacă
descărcătoarele se montează în interior în apropierea altor aparate ce ar putea fi afectate se
execută pereţi despărţitori de protecţie.
Instalarea echipamentului cu ulei se face cu luarea unor măsuri pentru evitarea
dezvoltării şi extinderii unui eventual incendiu precum şi împotriva impurificării prin scurgere
de ulei a apelor de suprafaţă şi subterane.
Sub transformatoarele de putere şi bobinele de compensare cu ulei ce au până la
1000kg ulei şi sunt montate în exterior, se realizează o fundaţie cu un prag de minimum
50mm deasupra nivelului solului, pentru reţinerea unor mici scurgeri de ulei.
Dacă echipamentul are 1000-2000 kg ulei se realizează o fundaţie cu o cuvă etanşă
din beton, ce-l depăşeşte în plan orizontal cu 0,6-1m, cu prag de minimum 50mm deasupra
solului, cuva este umplută cu piatră spartă şi are un volum ce permite să se reţină 1/10 din
cantitatea totală de ulei a echipamentului iar în colţul cel mai de jos (fundul cuvei are o pantă
de circa 2%) este o amenajare pentru introducerea sorbului unei pompe pentru evacuarea apei
de ploaie şi a uleiului.
La echipamentele cu peste 20000 kg ulei şi la transformatoarele din centralele
electrice, cuva se execută după aceleaşi reguli dar la partea superioară are un grătar metalic pe
care se pune un strat de piatră spartă de cca 200 mm grosime şi are un volum liber (sub grătar)
pentru reţinerea întregii cantităţi de ulei a echipamentului.
Dacă sunt mai multe transformatoare sau bobine de compensare cu ulei, sub fiecare se
realizează o cuvă ce poate reţine cel puţin 25% din cantitatea de ulei iar fiecare cuvă este
legată prin conducte cu diametru de minim 200mm, cu grătare de protecţie la intrare şi pantă
de 2%, de un colector comun etanş şi complet închis, pentru asigurarea atingerii uleiului
aprins şi cu un volum egal cu 75% din volumul de ulei al celui mai mare echipament deservit.
Se admite evacuarea uleiului şi în cuvele celorlalte echipamente, deci să lipsească
colectorul comun cu condiţia ca toate cuvele împreună cu conductele de legătură dintre ele
(cu diametru de minimum 200mm) să poată reţine întreaga cantitate de ulei al celui mai mare
echipament.
Instalarea în interior a echipamentelor ce au într-o cuvă până la 600kg ulei se face prin
construirea unui prag rezistent la foc care să reţină întreaga cantitate de ulei. Această soluţie
se aplică şi pentru transformatoarele cu puteri până la 1000kVA din posturile de transformare.
Dacă echipamentul are peste 600kg ulei în aceeaşi cuvă, se prevede sub echipament un
colector cu suprafaţa cel puţin egală cu gabaritul orizontal al echipamentului, pentru reţinerea
întregii cantităţi de ulei sau un colector care să reţină minimum 20% şi care are o legătură cu
un rezervor comun cu un volum egal cu al uleiului din cel mai mare echipament. Colectorul
de ulei are un grătar metalic pe care se aşează un strat de piatră spartă de 20cm, iar la fundul
colectorului (cu pantă de 2%) în colţul cel mai de jos, se află un mic cămin cu o ţeavă până la
nivelul pardoselii pentru introducerea sorbului pompei de absorbţie. Trebuie luate măsuri
împotriva scurgerii uleiului în alte instalaţii sau în canalele de cabluri.
Tablourile de conexiuni şi distribuţie ale instalaţiilor electrice sub 1kV, trebuie
confecţionate din materiale incombustibile şi nehigroscopice, se montează vertical şi se
fixează bine pentru a nu vibra iar conductoarele, barele, clemele şi bornele trebuie să se
identifice uşor şi să fie accesibile. Legăturile pentru curenţi de peste 100A din interiorul
tablourilor se realizează din bare. În acelaşi tablou nu se grupează circuite de tensiuni diferite
sau circuite de curent alternativ şi de curent continuu; dacă nu este posibil, circuitele se
montează separat şi se marchează distinct. Tabloul de joasă tensiune la posturile de
31
transformare pe stâlp se închide într-o cutie metalică cu gradul de protecţie impus,
asigurându-se în interior temperatura minimă admisă de aparatajul montat şi împiedică
producerea condensului.
Montarea aparatelor de conectare în instalaţiile electrice sub 1kV, se face în funcţie de
condiţiile generale descrise anterior, de durata de conectare, capacitatea şi fracvenţa de
conectare, trebuie să întrerupă simultan toate fazele circuitului ce-l deservesc iar amplasarea
trebuie făcută astfel încât arcurile şi scânteile ce apar să nu fie periculoase pentru personal sau
pentru instalaţie. Aparatele de conectare trebuie să nu comute datorită greutăţii proprii,
vibraţiilor sau lovirii. Dispozitivele de acţionare trebuie să aibă clar indicate poziţii de deschis
sau închis. Acţionarea separatoarelor se face obişnuit cu manete de acţionare. În instalaţiile
electrice sub 1kV se montează numai siguranţe calibrate. Eventuala apariţie a unui arc la o
siguranţă trebuie să nu fie periculoasă pentru personalul de deservire sau pentru restul
instalaţiei.
Căile de curent ale instalaţiilor electrice se execută din conductoare flexibile sau bare
rigide de aluminiu, aliaje de aluminiu, oţel-aluminiu sau cupru (ce este mai rar folosit şi
numai pe bază de justificări tehnico-economice), recomandându-se conductoarele neizolate.
Se utilizează cabluri, numai dacă sunt dificultăţi de folosire a conductoarelor neizolate (traseu
dificil sau mediu agresiv). Pentru părţile de instalaţii electrice parcurse de curenţi normali
foarte mari (de exemplu legătura de la bornele generatoarelor din centralele electrice la
transformatoarele ridicătoare de bloc) se folosesc conductoare (bare) neizolate rigide
capsulate pentru protecţia împotriva agenţilor externi, atingerilor accidentale, scurtcircuitelor,
etc.
Conductoarele neizolate se dimensionează în funcţie de curentul admisibil de durată,
stabilitatea termică la scurtcircuit, eforturile mecanice şi efectul corona (la peste 60kV). De
regulă conductoarele neizolate au o temperatură maximă de regim de +70 0C.
Cablurile se aleg funcţie de tensiunea şi frecvenţa nominală a reţelei, condiţiile de
legare la pământ a neutrului reţelei, condiţiile de mediu, modul de aşezare, lungimea traseului,
curentul de durată şi regimul suprasarcinilor temporare, stabilitatea termică şi dinamică la
scurtcircuit, supratensiunile posibile şi pericolul de incendiu sau de explozie.
Instalaţiile electrice sub 1kV (tablouri, aparate etc.) trebuie dimensionate
corespunzător condiţiilor normale de funcţionare şi la scurtcircuit, corespunzător condiţiilor
de mediu, alegerea aparatelor şi materialelor făcându-se ţinând seama de caracteristicile lor
particulare. Execuţia instalaţiilor electrice se face numai cu aparate şi materiale omologate iar
dispoziţia lor să asigure păstrarea caracteristicilor de funcţionare, precum şi repararea,
supravegherea şi revizuirea.
Conductoarele se montează astfel încât să se poată dilata liber şi să preia vibraţiile
datorate manevrelor aparatelor de conectare, cu îmbinări cu şuruburi sau sudură (lipite nu sunt
admise) ce asigură trecerea curenţilor maximi fără încălziri locale excesive şi care au
rezistenţa mecanică necesară.
Forma armăturilor şi pieselor auxiliare ale căilor de curent de peste 60kV, trebuie
aleasă astfel încât să evite apariţia descărcărilor corona. Conductoarele trebuie să aibă locuri
nevopsite pentru prinderea scurtcircuitoarelor mobile, pentru care trebuie prevăzute borne
speciale în instalaţia de legare la pământ.
Conductoarele neizolate flexibile exterioare se dimensionează la eforturi ţinând seama
de greutatea proprie şi cea a chiciurei pe toate elementele (conductoare, derivaţii, lanţuri de
izolatoare etc.) de vânt şi de eforturile electrodinamice datorate curenţilor de scurtcircuit în
condiţiile cele mai grele ale zonei, condiţii ce conform datelor statistice apar cel puţin o dată
32
la 10 ani pentru instalaţii până la 110kV inclusiv şi o dată la 15 ani pentru cele de peste
110kV. Calculul se face pentru stările din tabelul 2.14.
Tabelul 2.14. Stările pentru calculul mecanic al conductoarelor neizolate flexibile din instalaţiile
exterioare
Starea Temperatura Viteza vântului Chiciură Scurcircuit
conductorului
I -300C - - -
II -50C Vmax - -
III -50C VC da -
IV +700C - - -
V -50C VC da maxim
Conductoarele flexibile şi armăturile de legătură trebuie să aibă coeficienţii de siguranţă

mecanică în raport cu efortul specific de rupere de minimum 4 la stările I-IV şi 2 la starea V.
Izolatoarele trebuie să aibă coeficientul de siguranţă mecanică indicat în tabelul 2.15.
Tabelul 2.15. Condiţii de verificare la eforturi mecanice a izolatoarelor din instalaţiile exterioare şi
interioare
Starea Coeficientul de siguranţă mecanică
(situaţia) Izolatoare de suspensie Izolatoare suport şi de
Străpungibile (tip capă şi Nestrăpungibile (tip tijă trecere
tijă) sau cu inimă plină)
I-IV 4 4 2,5
(toate stările afară de (faţă de sarcina de (faţă de sarcina mecanică (faţă de sarcina minimă
scurtcircuit) distrugere de încercare individuală) de rupere)
electromecanică) 5,6*
(faţă de sarcina medie de
rupere)
V 2 2 1,25
(scurtcircuit) (faţă de sarcina de (faţă de sarcina mecanică (faţă de sarcina minimă
distrugere de încercare individuală) de rupere)
electromecanică) 2,8*
(faţă de sarcina medie de
rupere)
*
Numai dacă nu este precizată sarcina mecanică de încercare individuală
Conductoarele neizolate flexibile din instalaţiile electrice interioare se dimensionează

la aceleaşi eforturi mecanice cu excepţia eforturilor datorate vântului şi a chiciurei, iar
calculul se face pentru stările din tabelul 2.16. Conductoarele flexibile şi armăturile de
legătură din instalaţiile electrice interioare trebuie să aibă coeficienţii de siguranţă mecanică
în raport cu efortul specific de rupere de minimum 4 la stările I şi IV şi 2 la starea V, iar
izolatoarele coeficientul de siguranţă mecanică indicat în tabelul 2.15.
Tabelul 2.16. Stările pentru calculul mecanic al conductoarelor neizolate flexibile din instalaţiile interioare
Starea Temperatura conductorului Scurtcircuit
I -50C -
IV +700C -
V -50C maxim
33
Căile de curent ale instalaţiilor electrice sub 1kV, sunt obişnuit din conductoare şi bare
de aluminiu, preferându-se utilizarea conductoarelor neizolate. Dispozitivele de prindere
trebuie să permită dilatarea barelor şi preluarea vibraţiilor la acţionarea aparatelor de
conectare. Îmbinările trebuie să asigure trecerea curentului nominal, rezistenţa mecanică
necesară şi păstrarea în timp a calităţii contactului. Conductorul de nul trebuie montat la fel de
îngrijit ca cele de fază, cu secţiune cel puţin egală cu 50% din cea a conductorului (barei) de
fază dar nu sub 50mm2, iar în interiorul tabloului se montează de regulă neizolat faţă de
părţile legate la pământ. Barele din interiorul tablourilor trebuie să aibă zone nevopsite pentru
scurcircuitare şi legare la pământ.
Pentru stingerea incendiilor la marile transformatoare şi autotransformatoare cu ulei şi
anume la cele din clădiri supraterane cu puteri de peste 40MVA, la cele din centralele
electrice subterane indiferent de putere, la cele ale blocurilor de peste 50MW din CET precum
şi la cele din staţii exterioare de 400kV şi 200MVA sau mai mult, se montează instalaţii fixe
cu apă pulverizată.
Instalaţiile de iluminat trebuie să se afle la distanţele normate (arătate anterior) faţă de
instalaţiile de înaltă tensiune, asigurându-se securitatea deservirii lor. Deasupra sau
dedesubtul instalaţiilor electrice din staţiile electrice este interzisă montarea liniilor electrice
de iluminat, telecomunicaţii sau de semnalizare. Dacă instalaţia electrică este prevăzută cu
personal permanent, trebuie asigurată alimentarea cu apă de băut şi se amenajează canalizări.
Staţiile electrice (cu excepţia posturilor de transformare) trebuie dotate cu
scurtcircuitoare mobile, mijloace de protecţie a muncii, precum şi mijloace mobile şi fixe
pentru stingerea incendiilor.
2.7. Alcătuirea planului general al staţiei
Amplasarea
diferitelor părţi componente
ale unei staţii electrice se
face astfel încât ele să poată
fi uşor recunoscute,
diferitele eforturi
(mecanice, încălziri, arc
electric, etc.) ce apar în
timpul funcţionării staţiei să
nu pună în pericol
personalul de exploatare,
efectele negative ale unei
avarii sau incident la un
element să se limiteze pe cât
posibil numai la acel
element sau circuit, iar
revizia sau repararea
elementelor unui circuit să
poată fi făcută fără pericol
cu asigurarea funcţionării
normale a circuitelor vecine.
Staţiile electrice exterioare
Fig.2.25. Dispoziţii generale caracteristice pentru staţii electrice de se împrejmuiesc, terenul
transformare: 1 – instalaţie exterioară de 220 kV; 2 – instalaţie
exterioară de 110 kV; 3 – instalaţie interioară de 20(6) kV; 4 – bloc de
34
comandă; 5 – autotransformator 220/110 kV; 6 – transformator
110/220(6) kV.
trebuie să aibă formă geometrică regulată (obişnuit dreptunghiulară) iar dacă este posibil
extinderea în viitor a staţiei trebuie rezervat terenul necesar pentru extindere.
Instalaţiile de distribuţie de înaltă şi foarte înaltă tensiune (110, 220, 400 kV) în ţara
noastră se realizează obişnuit de tip exterior (în aer liber) iar cele de medie tensiune (6-20kV)
de tip interior (în interiorul unor clădiri), soluţia adoptându-se pe baza unor studii tehnico-
economice, conform celor ce se prezintă în capitolele următoare.
Instalaţiile de distribuţie de tip exterior se amplasează astfel încât să se asigure ieşirile
tuturor liniilor electrice aeriene (dacă este necesar pe două părţi ale staţiei), în funcţie de
forma şi dimensiunile terenului disponibil.
O staţie electrică de transformare are cel puţin două instalaţii de distribuţie (câte i
instalaţie de distribuţie pentru fiecare nivel de tensiune), ce sunt legate între ele prin
transformatoare (autotransformatoare) de putere; amplasarea trebuie astfel realizată încât să se
poată executa racordurile (aerian sau în cablu) transformatoarelor (autotransformatoarelor) cu
instalaţiile electrice de distribuţie, asigurându-se astfel tranzitul energiei electrice.
Pe teritoriul unei staţii electrice se mai amplasează obişnuit o clădire (blocul de
comandă) unde se găseşte camera de comandă, bateria de acumulatoare precum şi alte
instalaţii şi încăperi auxiliare.
În fig.2.25 sunt prezentate diferite dispoziţii generale caracteristice pentru staţii
electrice de transformare. În fig.2.25 a, b, c fronturile de ieşire a liniilor electrice sunt paralele
iar în fig.2.25 d sunt aşezate în unghi drept. Soluţia din fig.2.25 b este cea mai utilizată
datorită avantajelor ce apar la racordarea liniilor electrice aeriene (racordare mai simplă a
liniilor de înaltă şi foarte înaltă tensiune de ambele părţi ale staţiei) şi la amplasarea
instalaţiilor de distribuţie faţă de căile de acces.
Instalaţiile electrice de distribuţie de medie tensiune (6-20kV) sunt obişnuit realizate
de tip interior, într-o clădire, iar racordurile liniilor sunt obişnuit în cabluri. Ca urmare
amplasarea clădirii instalaţiei de distribuţie de MT este mult mai simplă, deoarece racordurile
liniilor electrice în cablu pot fi relativ uşor realizate indiferent de locul unde este amplasată
această clădire în planul general al staţiei.
35
Scheme electrice de conexiuni ale circuitelor primare din staţiile şi posturile electrice
3. SCHEME ELECTRICE DE CONEXIUNI ALE CIRCUITELOR

PRIMARE DIN STAŢIILE ŞI POSTURILE ELECTRICE
3.1. Criterii de clasificare ale staţiilor electrice şi de analiză tehnico-economică a

diferitelor structuri de scheme de conexiuni pentru circuitele lor primare
Circuitele primare ale unei staţii electrice conţin acele elemente şi echipamente care
realizează nemijlocit transferul energiei electrice, sau concură nemijlocit la realizarea acestui
transfer. În componenţa acestora intră transformatoarele de forţă şi autotransformatoarele,
întreruptoarele, separatoarele, barele colectoare, bobinele de reactanţă, transformatoarele de
măsură, conductoarele de legătură etc.
Circuitele primare ale unei staţii electrice sunt realizate fizic sub formă de celule.
Celula este o parte componentă a unei staţii, care conţine echipamentele aparţinând unui
singur circuit sau unui dispozitiv de legătură între diverse părţi din staţie sau unui dispozitiv
de măsurare sau de protecţie şi care constituie din punct de vedere constructiv şi al spaţiului
pe care îl ocupă o unitate distinctă. Numele celulei este dat de numele circuitului ale cărui
elemente alcătuiesc celula.
Orice staţie electrică conţine cel puţin o instalaţie de conexiuni.
Instalaţia de conexiuni este un ansamblu de elemente şi echipamente, legate funcţional
între ele, amplasate pe un teritoriu comun, deservite de aceeaşi formaţie de lucru şi având
drept scop primirea şi cedarea energiei electrice la aceeaşi valoare a tensiunii. Instalaţia de
conexiuni conţine aparate de comutaţie, sisteme de bare colectoare, aparate şi echipamente
pentru protecţia împotriva supratensiunilor, transformatoarelor de măsură, conductoare de
legătură, diferite echipamente auxiliare.
Dacă o staţie electrică realizează transfer de energie între puncte aflate la acelaşi nivel
de tensiune, atunci acea staţie conţine numai instalaţia de conexiuni de la acel nivel de
tensiuni, clădirile şi instalaţiile anexe şi nu conţine transformatoare de forţă sau
autotransformatoare. În acest caz staţia are caracter de staţie de conexiuni.
Dacă o staţie electrică realizează transfer de energie între puncte aflate la acelaşi nivel
de tensiune, atunci acea staţie conţine numai instalaţia de conexiuni de la acel nivel de
tensiune, clădirile şi instalaţiile anexe şi nu conţine transformatoare de forţă sau
autotransformatoare. În acest caz staţia are caracter de staţie de conexiuni.
Dacă o staţie electrică realizează transfer de energie între puncte aflate la nivele de
tensiuni diferite, atunci acea staţie, în afara instalaţiilor de conexiuni de la acele nivele de
tensiune, a clădirilor şi instalaţiilor anexe, mai conţine şi transformatoare de forţă sau
autotransformatoare, care fac legătura între acele nivele de tensiune. În acest caz staţia
respectivă are caracter de staţie de transformare şi conexiuni.
Circuitele primare ale unei staţii electrice se reprezintă grafic prin schema electrică de
conexiuni. Schema electrică de conexiuni a circuitelor primare dintr-o staţie electrică este
reprezentarea prin semne convenţionale, stabilite prin standarde, a configuraţiei acestor
circuite.
Schema de conexiuni a circuitelor primare ale unei staţii electrice este compusă din
schemele instalaţiilor de conexiuni care intră în componenţa staţiei respective, legătura dintre
36
aceste scheme fiind realizată de către transformatoarele de forţă sau autotransformatoarele
staţiei. În mod obişnuit pentru fiecare din nivelele de tensiune ale unei staţii electrice se
prevede câte o instalaţie de conexiuni. Există însă şi cazuri particulare când pentru unul sau
mai multe nivele de tensiune dintr-o staţie, instalaţiile de conexiuni de la acele nivele nu
conţin sisteme de bare colectoare, devin extrem de simple sau chiar dispar.
Sunt următoarele categorii de scheme ale circuitelor electrice primare:
- scheme monofilare;
- principiale;
- complete;
- scheme multifilare;
- scheme de montaj.
Schemele monofilare reprezintă elementele şi legăturile dintre ele pentru o singură
fază (schema presupune o simetrie perfectă pentru toate fazele). Ele sunt principiale atunci
când se reprezintă pe ele numai generatoarele şi transformatoarele iar barele colectoare sunt
date sub forma cea mai simplă (bară simplă nesecţionată). Acestea se folosesc în special în
etapa iniţială de proiectare pentru operaţiile de comparare grosieră a variantelor, sau la
reprezentarea de părţi mari ale sistemului (fig.3.1).
Schemele monofilare complete conţin toate elementele instalaţiei corespunzătoare unei
faze.
Simbolurile folosite în schemele circuitelor electrice primare din centrale şi staţii sunt
date în tabelul 3.1.
Schemele electrice multifilare reprezintă numărul real de conductoare a fiecărui
circuit. De obicei aceste scheme se întocmesc numai pe porţiuni din instalaţii şi servesc pentru
scoaterea în evidenţă a unor particularităţi de detaliu, de exemplu pentru indicarea unor
asimetrii în raport cu cele trei faze.
Schemele electrice de montaj cuprind elementele instalaţiei în perfectă concordanţă cu
amplasarea lor pe teren. Ele folosesc la montarea şi la exploatarea instalaţiilor.
Schema electrică de conexiuni a circuitelor primare ale unei staţii electrice depinde în
măsură hotărâtoare de locul de amplasare şi de funcţia pe care o îndeplineşte staţia respectivă
în cadrul sistemului energetic.
După locul de amplasare în cadrul sistemului eletroenergetic, staţiile electrice pot fi
staţii de centrală şi staţii de reţea sau de sistem. Staţiile de centrală sunt amplasate lângă
centralele electrice, iar cele de reţea sunt amplasate în diferite puncte ale sistemului energetic.
După funcţiile pe care le îndeplinesc în cadrul sistemului electroenergetic, staţiile
electrice pot fi: staţii de evacuare, staţii de transfer, staţii de distribuţie şi staţii cu funcţiuni
multiple.
Staţiile de evacuare au funcţia de a realiza injecţia în sistemul electroenergetic a
puterii produse în centralele electrice, fără a alimenta direct vreun consumator. Staţiile de
evacuare sunt staţii de centrală.
Staţiile de transfer au funcţia de a realiza transferul de putere între două sau mai multe
puncte ale sistemului electroenergetic, fără a alimenta direct consumatori concentraţi.
Staţiile de distribuţie au funcţia de a alimenta direct consumatorii. Cele mai simple,
dar şi cele mai numeroase staţii de distribuţie sunt posturile de transformare. Acestea sunt
staţii de distribuţie de importanţă locală, care conţin unul sau mai multe transformatoare de
forţă, prin intermediul cărora se modifică tensiunea de la valoarea medie (20kV; 10kV; 6kV)
la o valoare joasă (0,4kV).
În general posturile de transformare sunt alimentate din staţiile de distribuţie de
înaltă/medie tensiune. Când este necesară instalarea într-o anumită zonă a unui număr mare de
37
posturi de transformare cu putere nominală mai mică decât 1000kVA, nu mai este economică
alimentarea lor individuală de la barele colectoare de medie tensiune ale staţiilor de
distribuţie. În aceste cazuri, din staţia de distribuţie porneşte unul sau mai multe cabluri de
medie tensiune (fideri) până într-un punct situat aproximativ în centrul de greutate al
consumatorilor din zona respectivă. În acest punct se amplasează o instalaţie de conexiuni de
medie tensiune, denumită punct de alimentare, din care energia este distribuită spre posturile
de transformare din zonă.
Staţiile cu funcţiuni multiple au mai mult decât o funcţiune din cele amintite mai sus.
Ţinând seama de
criteriile de clasificare ale
staţiilor electrice prezentate
mai sus, sistemul
electroenergetic s-ar putea
reprezenta schematic ca în
fig.3.1. În cadrul staţiilor de
transfer, precum şi în cadrul
staţiilor de distribuţie pot să
nu apară întotdeauna
instalaţii de conexiuni,
motiv pentru care în fig.3.1
acestea au fost reprezentate
Fig.3.1. Schema simplificată a sistemului energetic cu linie întreruptă.
3.2. Tipuri de scheme de conexiuni folosite la staţiile electrice
3.2.1. Criterii generale tehnice şi economice pentru

alegerea schemelor de conexiuni
Schemele electrice de conexiuni ale instalaţiilor primare din staţiile electrice constituie
elementul caracteristic cel mai important al unei astfel de instalaţii. Tendinţa de a se realiza
instalaţii cât mai bine adaptate scopului pentru care au fost create şi mijloacele disponibile au
condus la apariţia unui număr mare de tipuri şi variante de scheme electrice de conexiuni,
determinate de condiţii din ce în ce mai complexe şi variate în care este pusă să funcţioneze o
staţie electrică. Acest proces de diversificare a antrenat în acelaşi timp dificultăţi crescânde în
determinarea soluţiei optime, a celei mai indicate scheme de conexiuni pentru o anumită
staţie. Astfel, la alegerea unei scheme de conexiuni a unei staţii electrice este necesar să se
aibă în vedere, în afară de caracteristicile specifice ale instalaţiei analizate, şi o serie de criterii
care pot să influenţeze structura schemei. În acest scop se ţine seama de:
- Condiţiile de funcţionare ale sistemului energetic în punctul respectiv, care se
referă la tensiunile necesare, circulaţiile de curenţi în diverse regimuri, puterile şi
curenţii de scurtcircuit, necesităţile de secţionare pentru izolarea anumitor
consumatori, condiţiile legate de comportarea în timpul avariilor, posibilităţile de
extindere, prevederea de instalaţii de reglaj, etc.
- Caracteristicile consumatorilor alimentaţi, referitoare la siguranţa în funcţionare a
acestor consumatori, respectiv la exigenţa necesară cu privire la frecvenţa şi durata
38
întreruperilor. De asemenea, consumatorii pot influenţa alegerea schemei prin
anumite caracteristici funcţionale specifice, ca de exemplu necesitatea atenuării
efectelor unor şocuri de putere activă sau reactivă, a unor regimuri deformante, a
disimetriilor de curent, etc.
- Caracteristicile echipamentului, respectiv calitatea echipamentului, pot influenţa
structural schema de conexiuni. În mod deosebit siguranţa în funcţionare a
întreruptoarelor, a transformatoarelor şi autotransformatoarelor utilizate
influenţează asupra tipului de schemă folosit.
- Condiţiile de exploatare, care se referă la amplasarea pe teren (forma şi
dimensiunile terenului) şi la claritatea schemei pe care trebuie să o ofere
personalului de exploatare.
- Criteriul economicităţii, care este introdus prin intermediul unui indicator tip de
eficienţă economică, cel al cheltuielilor anuale minime de calcul. În acest fel, se
ţine seama atât de cheltuielile anuale datorate reviziilor-reparaţiilor, retribuţiilor,
consumului propriu tehnologic, pierderilor de energie, costul energiei nelivrare
datorită întreruperilor planificate sau accidentale (daune de continuitate),
penalizările pentru abaterile de la valorile nominale ale parametrilor de calitate a
energiei electrice (daune de calitate), cât şi de investiţiile efectuate şi termenul
normat de recuperare a investiţiei. Soluţia optimă reprezintă deci compromisul
între volumul investiţiilor, cheltuielile anuale şi daunele medii probabile.
3.2.2. Rolul aparatelor de comutare în schemele electrice de conexiuni
Comutarea (închiderea, deschiderea) diverselor căi (circuite) de energie

electrică şi localizarea defectelor în instalaţii se realizează cu ajutorul întreruptoarelor.
Întreruptoarele sunt aparate de comutare a circuitelor de ÎT atât în prezenţa
curenţilor de lucru cât şi a curenţilor de suprasarcină sau scurtcircuit. Cu ele se
realizează toate operaţiile de închidere, deschidere în regim de mers în gol, de mers la
sarcină normală sau la scurtcircuite.
Declanşarea rapidă
automată în caz de scurtcircuit,
este operaţia principală şi cea
mai importantă a
întreruptoarelor, prevenind
avarierea şi distrugerea
echipamentelor electrice
datorate curenţilor de
scurtcircuit. De asemenea, un
rol important îl au
întreruptoarele în eliminarea
abaterilor posibile de la
funcţionarea normală a
sistemului energetic (perturbaţii
Fig.3.2. Intreruptoare intr-o staţie electrică în alimentarea cu energie
electrică, pierderea stabilităţii
agregatelor ce funcţionează în paralel, etc.). Prin declanşare întreruptoarele localizează
zonele defecte separându-le de restul reţelei.
39
Având capacitatea de a întrerupe sau restabili curentul de scurtcircuit,
întreruptoarele se folosesc împreună cu dispozitivele de automatizare (RAR) pentru a
încerca restabilirea regimului normal de funcţionare după defectele trecătoare care
dispar odată cu dispariţia tensiunii.
Întreruptoarele sunt elementele importante cele mai solicitate, mai complexe şi
mai scumpe din instalaţii. Ele trebuie montate în schemă astfel încât să poată fi uşor
revizuite, reparate sau înlocuite.
Separatoarele sunt aparate de comutare, care separă în mod vizibil şi cu
suficientă izolaţie conductoarele unui circuit în scopul protejării personalului care
lucrează în instalaţie. Separatorul este un aparat mecanic de conectare care, pentru
motive de securitate, asigură în poziţia deschis o distanţă de izolare predeterminată
între bornele fiecărui pol.
Separatorul se utilizează
pentru a deschide sau închide un
circuit atunci când un curent de
intensitate neglijabilă este întrerupt
sau stabilit şi atunci când nu se
produce nici o schimbare de tensiune
la bornele fiecărui pol al
separatorului.
Deschiderea separatorului se
face totdeauna în urma
întrerupătorului corespunzător iar
închiderea se face înaintea acestuia.
În unele cazuri separatoarele se
Fig.3.3. Separatoare într-o staţie electrică
folosesc pentru deconectarea unor
curenţi mici (curenţi de mers în gol a
transformatoarelor mici şi a LEA
scurte).
Ele se mai folosesc în
schemele circuitelor electrice primare
pentru realizarea unei anumite
configuraţii de funcţionare a
instalaţiei, care configuraţie este apoi
definitivată cu ajutorul
întreruptoarelor.
Separatoarele se mai folosesc
pentru legarea vizibilă la pământ a
Fig.3.4. Poziţie separator în circuit: a – înseriat cu unei părţi din instalaţie fără tensiune
un alt aparat de comutare; b – şuntat de un circuit de (în acest scop se folosesc mai puţin
impedanţă zero separatoarele speciale şi mai mult
cuţite suplimentare ale separatoarelor
din schemă). Oricare ar fi rolul separatoarelor în schemă, acestea neputând comuta
curenţi, vor fi manevrate numai atunci când prin comutarea lor nu se produce nici o
schimbare de tensiune la bornele oricărui pol al său. Practic această situaţie poate
apare în două cazuri:
- separatorul se găseşte pe acelaşi circuit (înseriat) cu un alt aparat de
comutare care este deschis, fig.3.4.a;
40
- separatorul este şuntat de un circuit de impedanţă zero, fig.3.4.b.
Există între întreruptoare şi separatoare o clasă intermediară de aparataj de ÎT care are
capacitatea de a comuta (întrerupe sau restabili) curentul normal de sarcină dar nu pe cel de
scurtcircuit. Acestea poartă numele de separatoare de putere sau întreruptoare de sarcină. Sunt
mai simple şi mai ieftine decât întreruptoarele şi se folosesc în special la MT pe circuitele de
mai mică importanţă, de obicei combinate cu siguranţe fuzibile legate în serie. La folosirea
unei astfel de combinaţii comutările din regim normal se fac cu separatoarele de putere sau
întreruptoarele de sarcină respective iar separarea unui scurtcircuit se face de către siguranţele
fuzibile.
O combinaţie similară se face în cazul circuitelor de curent normal foarte mic
(exemplu circuit transformator de tensiune) între separatoare şi siguranţe fuzibile.
Siguranţele fuzibile de ÎT sunt aparate care asigură, prin deconectare, protecţia
instalaţiilor faţă de curenţii de scurtcircuit şi faţă de suprasarcinile inadmisibile.
Siguranţa fuzibilă este un aparat de conectare şi de protecţie care întrerupe în mod
automat curentul în limita puterii sale nominale de rupere prin topirea unei părţi a căii de
curent.
Elementul fuzibil al siguranţei se conectează în serie în circuitul instalaţiei protejate şi
este topit direct de curentul de scurtcircuit sau curentul de suprasarcină care trece prin acesta.
Tot din categoria siguranţelor ar putea face parte şi limitatoarele de curent folosite în
unele ţări pentru întreruperea instantanee a unui circuit când curentul depăşeşte o anumită
valoare.
Întreruperea circuitului se face instantaneu prin intermediul unui cartuş exploziv
amorsat de încălzirea unui filament.
Tot din categoria aparatelor de comutare fac parte şi scurtcircuitoarele. Acestea sunt
aparate din categoria separatoarelor cu închidere rapidă care pot stabili valoarea curentului de
scurtcircuit în locul în care sunt montate. Ele se folosesc în scopul protejării unor circuite sau
agregate prin declanşarea întreruptoarelor montate în alt loc din amontele punctului unde ele
se găsesc. Montate de exemplu la bornele unui transformator legat direct la o linie poate
provoca declanşarea întreruptorului liniei, întreruptor aflat în altă staţie, la defectele incipiente
din transformator.
Separatoarele de izolare sunt separatoare cu deschidere automată la lipsa de tensiune şi
deci a curentului. Folosite împreună cu scurtcircuitoarele, pot separa porţiunea defectă de
reţea imediat după declanşarea întreruptorului datorită acţiunii scurtcircuitorului pentru ca
restul reţelei să poată fi pus sub tensiune prin acţiunea RAR.
3.2.3. Principalele scheme electrice de conexiuni folosite
3.2.3.1. Scheme cu bare colectoare simple
Schemele cu bare colectoare au ca element central barele colectoare, bare la care se

leagă prin intermediul aparatajului de comutare toate circuitele (linii, transformatoare,
generatoare, etc.) ce aduc sau extrag energia electrică în şi din nodul respectiv. Barele
colectoare realizează practic legătura dintre toate circuitele ce se racordează la staţia
respectivă. Este dispusă transversal pe direcţia circuitelor aferente şi permite exploatarea
comodă a staţiei.
41
Cea mai simplă şi mai ieftină schemă este
cea cu bară simplă nesecţionată, fig.3.5.
Spaţiul în care se montează aparatele ce
aparţin unui circuit se numeşte celulă. În fig.3.5 se
dă componenţa celulelor de generator (G),
transformator cu două înfăşurări (T2), transformator
cu trei înfăşurări (T3), linie (L), măsură (CM) şi
descărcătoare (D).
Separatoarele de bare au rolul de a separa în
vederea intervenţiilor directe, echipamentul din
celulă, de barele colectoare care pot rămâne astfel
sub tensiune. Lipsa separatoarelor de bare ar impune
de fiecare dată când e necesar accesul într-o celulă
să fie scoasă de sub tensiune întreaga instalaţie.
Separatorul de linie (SL) separă vizibil linia
de întreruptor în scopul accesului personalului la
acesta din urmă. El trebuie demontat atunci când
Fig.3.5. Schema unei staţii cu bare există sursă de tensiune (generator, sistem) în
colectoare simple celălalt capăt al liniei. Separatorul de linie poate
avea cuţite de punere la pământ de o parte sau de
alta a sa în scopul legării la pământ a elementului respectiv în cazul intervenţiei la acesta. În
special la liniile în cablu cuţitele de punere la pământ sunt folosite şi pentru descărcarea
sarcinii electrostatice (capacitive) remanente după deconectarea acestuia de la sursa de
tensiune.
Similar separatorului de linie, există în celula transformatorului cu trei înfăşurări (T3),
separatorul de borne (SB). Acesta foloseşte la separarea întreruptorului din celulă fără a
scoate din funcţiune celelalte două înfăşurări ale transformatorului.
Cuţitele de legare la pământ (CLP) ale separatorului de bare din celula de măsură sau
descărcătoare (D) folosesc la descărcarea sarcinii electrostatice, respectiv punerea la pământ a
barelor colectoare înainte de eventualele intervenţii la acestea.
Transformatorul de curent (TC) serveşte la racordarea aparatelor de măsură, protecţie,
etc. La curentul circuitului respectiv. El este necesar pentru a transforma valoarea curentului
primar (care străbate circuitul) valoare, în cele mai multe cazuri, mare sau foarte mare, în
scopul de a face posibilă racordarea aparatelor de măsură de curenţi mici şi deci mai puţin
voluminoase şi mai ieftine. Montarea transformatoarelor de curent permite, de asemenea, ca
aparatele de măsură, protecţie, etc. Care măsoară sau supraveghează valoarea curentului să fie
amplasate oriunde şi nu numai în apropierea circuitului respectiv.
Curentul care străbate circuitele racordate la secundarul transformatorului de curent
fiind mai mic, rezultă că şi conductoarele acestor circuite vor fi de secţiune mai mică.
Circuitele alimentate de secundarul transformatorului de curent au un curent nominal a cărui
valoare este normalizată, în general, la 5 A iar la tensiuni mari - 1 A. De remarcat că se
montează transformatoarele de curent şi pe circuitele de ÎT al căror curent este egal sau mai
mic decât cel al aparatului de măsură. Aceasta cu scopul de a izola circuitele secundare de ÎT.
În principiu, totdeauna este necesar, acolo unde este montat un întreruptor şi un transformator
de curent.
Staţia cu bară simplă nesecţionată are avantajul că este simplă, ieftină, foloseşte spaţiu
redus şi este uşor de exploatat. Ea oferă însă, o siguranţă în funcţionare redusă, fiind scoasă
42
din funcţiune în întregime pe toată durata reparaţiei oricărui defect pe barele colectoare sau a
separatoarelor de bare.
3.2.3.2. Secţionarea barelor colectoare
Pentru a nu fi scoasă din funcţiune întreaga staţie pe toată durata reviziei, reparaţiei, se
practică secţionarea longitudinală a barei colectoare cu unul, cu două separatoare sau cu o
cuplă longitudinală funcţie de gradul de elasticitate dorit, fig.3.6. Prin secţionare longitudinală
a barelor se mai realizează următoarele deziderate:
- limitarea curenţilor de scurtcircuit;
- limitarea influenţei consumatorilor cu şocuri asupra celorlalte categorii de
consumatori;
- alimentarea mai sigură a unor consumatori importanţi prin legarea acestora la
ambele secţii de bare.
Revizia secţiilor de bare se face pe rând prin deconectarea prealabilă a circuitelor
aferente secţiei respective şi a separatorului SCL; doar revizia separatorului SCL implică
scoaterea din
funcţiune a întregii
bare colectoare.
Aceasta se poate
remedia prin
înserierea a două
separatoare de
cuplă longitudinală
ca în fig.3.4.b,
când revizia unei
secţii de bare se
extinde şi la
separatorul de
cuplă alăturat,
celălalt separator
de cuplă fiind
Fig.3.6. Secţionarea longitudinală a barei colectoare: a – printr-un separator; b – deschis.
prin două separatoare; c – prin cuplă longitudinală
Secţionarea
longitudinală cu
separatoare
realizează totuşi un grad de elasticitate modest, caracterizat prin aceea că orice defect pe una
din secţiile de bare conduce la declanşarea întregii staţii, funcţionarea secţiei neavariate fiind
reluată după izolarea secţiei defecte prin deschiderea cuplei.
Prezenţa întreruptorului de cuplă longitudinală oferă elasticitate sporită. În regimul de
funcţionare de cuplă închisă, varianta (1) în fig.3.4.c, apare evident avantajul că în cazul unui
defect pe una din secţii cealaltă secţie de bare îşi continuă neîntreruptă funcţionarea prin
declanşarea întreruptorului cuplei.
43
În regimul de funcţionare cu cupla normal deschisă, pentru limitarea curenţilor de
scurtcircuit, varianta (2),
staţia este în general
alimentată de la două surse
diferite, fie acestea
transformatoarele T1 şi T2,
acţionarea întreruptorului
cuplei este supravegheată de
automatizarea AAR
(anclanşarea automată a
rezervei); astfel, cu ocazia
defectării unui transformator,
întreruptorul său deconectează
şi după o scurtă pauză de
timp, în care secţia de bare
aferentă rămâne nealimentată,
Fig.3.7. Alimentarea unor consumatori importanţi: a – prin două anclanşează întreruptorul
cabluri diferite; b – printr-un cablu cuplei longitudinale şi secţia
întreruptă este realimentată de
la transformatorul rămas, care preia toată sarcina staţiei. Anterior, cupla era în rezervă caldă
având separatoarele închise.
Uneori, din motive de limitare a plafonului curenţilor de scurtcircuit pe bară, cupla
include şi o bobină de reactanţă (varianta 3, fig.3.6.c).
În cazuri rare, când se doreşte o elasticitate şi o siguranţă sporită a circuitului de cuplă,
se înseriază două întreruptoare (varianta 4, fig.3.6.c).
Legarea consumatorilor importanţi la cele două secţii de bare se poate face fie prin
două cabluri diferite, fig.3.7.a, fie printr-un singur cablu (fig.3.7.b), cablu ce poate fi comutat
prin separatoare la oricare din secţii cu două separatoare.
Această schemă electrică de conexiuni, cu bara secţionată longitudinal, a căpătat o
largă răspândire mai ales la 6-20 kV. Bara, executată de obicei din bară sau ţeavă de aluminiu,
contribuie şi mai mult la reducerea cheltuielilor de întreţinere ale staţiei electrice.
3.2.3.3. Scheme cu o bară colectoare şi o bară de ocolire (transfer)
În instalaţii cu multe plecări şi deci multe întreruptoare, pentru revizia şi repararea

fiecărui întreruptor fiind necesară scoaterea din funcţiune a circuitului respectiv, se impune
găsirea unei soluţii de rezervare a întreruptoarelor.
Folosirea cuplei transversale de la sistemele duble drept rezervă de întreruptor este
anevoioasă deoarece este necesar ca locul întreruptorului înlocuit să fie şuntat blocându-se
totodată şi sistemul de bare de rezervă, lucru nerecomandat din cauza multiplelor funcţii ale
acestuia.
Înlocuirea oricărui întreruptor prin unul de rezervă se poate face în schemele de bare
de transfer unde rolul de întreruptor de rezervă este jucat de întreruptorul cuplei de transfer.
44
În fig.3.8 se prezintă schema de conexiuni a unei astfel de staţii. Se oferă posibilitatea
scoaterii în revizie-reparaţie a oricărui întreruptor din instalaţie fără sacrificarea continuităţii
în alimentare,
prin înserierea
cuplei de
transfer. Astfel,
pentru linia L3,
de exemplu, se
creează o a doua
cale de
alimentare
„ocolită”,
desenată punctat
în fig.3.6, prin
închiderea cuplei
şi separatorului
de ocolire
Fig.3.8. Schema principală a unei staţii cu un sistem de bare colectoare şi bară de
ocolire (transfer) (transfer) aferent
liniei, SOCL3.
Întreruptorul IL3 urmează să fie scos în revizie-reparaţie, locul lui fiind luat de ICO.
Testarea pasageră cu ICO a barei de transfer, impusă de ordinea manevrelor, în cazul
în care L3 este deja în funcţiune pare o manevră complicată, inutilă. Ea este însă necesară
pentru încercarea cu tensiune a barei de transfer. Ocolirea tuturor circuitelor nu este necesară.
În fig.3.8 s-a arătat că transformatoarele cu trei înfăşurări nu au fost racordate la bara de
transfer, ele putând să asigure alimentarea consumatorilor şi deci putând fi retrase din
exploatare.
3.2.3.4. Scheme cu dublu sistem de bare colectoare şi un întreruptor pe circuit
Este schema care a căpătat o largă răspândire în instalaţiile de comutaţie

electroenergetică de unde se alimentează consumatori mai importanţi. În comparaţie cu
schema cu sistem simplu de bare,
schema cu dublu sistem de bare
colectoare oferă un grad de
eklasticitate sporită prin
posibilitatea racordării circuitelor
aferente la oricare din cele două
noduri electrice (bare colectoare).
Fiecare circuit se
racordează la sistemul dublu de
bare colectoare prin intermediul
întreruptorului şi a două
separatoare de bare, fig.3.9.
Există două variante ale
Fig.3.9. Schema unei staţii cu dublu sistem de bare şi plecări într- schemei cu bare duble, funcţie de
o singură direcţie amplasarea pe teren. În prima
variantă, fig.3.9, staţia realizată
45
ocupă mai mult teren, iar prin extindere staţia îşi măreşte repede dimensiunea paralelă cu BC.
În varianta din fig.3.10, terenul este mai bine ocupat, cu condiţia să existe plecări în ambele
direcţii. Staţia este compactă.
Staţia oferă două
posibilităţi de funcţionare în
regim normal:
1) Toate circuitele se
racordează la un singur
sistem de bare (sistemul
de bare de lucru) al
doilea sistem fiind liber,
în rezervă caldă,
menţinut sub tensiune
prin intermediul
circuitului de cuplă
transversală CT.
Fig.3.10. Schema unei staţii cu dublu sistem de bare şi plecări în
2) Instalaţia funcţionează,
ambele direcţii
de regulă, cu
consumatorii şi sursele repartizate pe cele două sisteme de bare colectoare cu cupla
transversală închisă sau deschisă.
Rolurile cuplei transversale pot fi prezentate sub o formă condensată astfel:
- permite trecerea circuitelor de pe un sistem de bare colectoare pe altul fără
întreruperea circuitului respectiv;
- serveşte pentru controlul integrităţii sistemelor de bare colectoare după revizia
acestora;
- se poate substitui oricărui întreruptor din instalaţie care este defect sau urmează a
fi scos în revizie.
a) Trecerea unui circuit de pe o bară pe alta se face conform exemplificării de mai jos
pentru cazul liniei L1 racordate la bara colectoare BC1 din fig.3.9.
Manevra de schimbare a barei colectoare cu menţinerea funcţionării continue implică
trei etape şi anume:
1) închiderea cuplei şi deci punerea în paralel a celor două sisteme de bare cu controlul
prealabil al sincronismului;
2) comutarea separatoarelor de bară;
3) revenirea la funcţionarea cu cuplă deschisă.
Pentru a evita manevrarea separatoarelor sub curent numai pe timpul scurt al etapei a
doua, se deconectează protecţia cuplei transversale.
Experienţa exploatării staţiilor cu scheme de conexiuni mai dezvoltate a relevat
oportunitatea introducerii unor blocaje pentru a evita manevrarea greşită a separatoarelor.
b) Controlul integrităţii barelor colectoare se face de regulă la terminarea reviziei.
Orice scurtcircuit pe această bară duce la deconectarea instantanee a întreruptorului cuplei
(acţionat de protecţia sa prin relee au fost expres reglate să funcţioneze fără reţinere de timp),
indicând că revizia trebuie reluată şi remediate eventualele defecţiuni. În cazul în care cupla
nu declanşează înseamnă că este asigurată integritatea barei colectoare şi se poate conta pe ea
pentru manevre.
c) Înlocuirea unui întreruptor defect sau care urmează a fi scos în revizie poate fi
făcută cu ajutorul circuitului de cuplă transversală prin două întreruperi în funcţionare, relativ
de scurtă durată, în care caz celula în cauză se racordează singură la un sistem de bare.
46
Fie schema simplă din fig.3.11. Se presupune că s-a defectat întreruptorul I1 al liniei
L1, prin el trece sarcina liniei dar el nu mai poate realiza operaţia de întrerupere a circuitului.
Pentru repararea şi înlocuirea sa cu întreruptorul cuplei pe perioada reparaţiei, se procedează
astfel: se degajează complet un sistem de bare S2, cu excepţia circuitului în cauză. Cupla
transversală rămânând închisă rezultă că s-a înseriat cu circuitul cu întreruptor defect,
manevra fiind făcută cu menţinerea
continuităţii în alimentare. Toate
funcţiunile întreruptorului defect au
fost preluate de întreruptorul de
cuplă. Se poate deschide circuitul
sau se poate funcţiona aşa până ce
dispecerul aprobă scoaterea în
reparaţie a întreruptorului defect.
Pentru scoaterea în
reparaţie, se deschide cupla şi se
separă întreruptorul defect prin
Fig.3.11. Substituirea întreruptorului unui circuit cu desfacerea legăturilor c şi refacerea
întreruptorul cuplei transversale legăturilor a şi b. Se reia
funcţionarea normală a staţiei.
3.2.3.5. Scheme cu bare colectoare duble şi bară de ocolire (transfer)
Introducerea barei de ocolire (transfer) nu

se justifică decât pentru staţii importante care
vehiculează mari cantităţi de energie pe mai
multe linii.
Presupunând că se doreşte scoaterea în
revizie a întreruptorului I1 al circuitului de linie
racordat de exemplu la sistemul de bare S1, se
creează o a oua cale de alimentare în paralel a
circuitului respectiv prin cupla de ocolire,
fig.3.12.
Întreruptorul cuplei este echipat cu
aceeaşi protecţie ca şi întreruptorul liniei pe care
Fig.3.12. Schema unei staţii cu dublu sistem de
bare şi bară de ocolire cu ambele tipuri de l-a ocolit.
cuple Schema de comutaţie, aşa cum este
prezentată în fig.3.12, cu ambele tipuri de cuple,
se referă în general la staţii întinse, cu multe circuite. Pentru staţii cu mai puţine circuite,
există scheme mai simple şi mai ieftine care pot îndeplini, pe rând, cu un singur întreruptor,
rolurile ambelor cuple, transversală şi de ocolire.
a) Cupla combinată poate realiza atât configuraţia de cuplă transversală (S2, S3, S4 şi
I închise, S1 deschis), cât şi de cuplă de ocolire (S4 deschis). Dezavantajul constă în
imposibilitatea folosirii simultane a celor două cuple, fig.3.13.a.
47
b) Cupla combinată simplificată economiseşte un separator faţă de cupla combinată
(fig.3.13.b), cumulând însă
dezavantajul de a nu ocoli decât
circuitele racordate la unul din
sistemele de bare (SBC1 în
cazul figurii). Ocolirea şi a
circuitelor racordate la SBC2
implică trecerea lor prealabilă
pe SBC1 folosind la cuplă mai
Fig.3.13. Cuple: a – cuplă combinată; b – cuplă combinată întâi configuraţie transversală şi
simplificată apoi cea de ocolire.
c) Schema cu separatoare de ocolire reţine
doar cupla transversală, ocolirea având loc cu
ajutorul acesteia şi al unui separator de ocolire.
Este suprimată bara de ocolire propriu-zisă, locul
acesteia luându-l chiar o bară colectoare (SBC2 în
cazul fig.3.14). O asemenea schemă este deosebit
de economică. Schema prezintă însă dezavantajul
că poate folosi cupla doar pentru o singură
operaţie; pe timpul înlocuirii unui întreruptor cupla
se blochează împreună cu sistemul 2 de bare, care
devine bară de ocolire. Celelalte (n-1) circuite sunt
trecute în prealabil pe sistemul de bare SBC1,
Fig.3.14. Schema cu separatoare de ocolire unde un singur defect scoate din funcţiune toată
staţia.
3.2.3.6. Secţionarea longitudinală a barelor colectoare duble
Se recurge la secţionarea longitudinală a ambelor sau numai a unuia dintre cele două
sisteme de bare din aceleaşi motive ca în cazul schemelor cu un sistem de bare colectoare.
De obicei se secţionează numai un sistem (denumit bară de lucru) în două sau trei
secţii longitudinale, celălalt sistem (denumit bară de rezervă) rămânând nesecţionat.
Cu ocazia avarierii unei secţii longitudinale, funcţionarea este preluată de bara de
rezervă prin intermediul circuitelor de cuplă, fig.3.15.a, b.
Uneori se secţionează ambele bare colectoare prin câte două separatoare înseriate sau
prin celule cu întreruptor, fig.3.15.c.
În anumite situaţii, în scopul realizării unor economii de investiţii prin reducerea
numărului de celule de cuplă, se folosesc cuple combinate longo-transversale, fig.3.16.
Realizarea fizică implică însă soluţii constructive mai complicate, necesitând spaţiu
relativ mare sau încrucişări de conductoare care sporesc posibilitatea de apariţie a avariilor, cu
urmări grave în special pentru cazul celulelor de cuplă.
Întrucât cuplele combinate îndeplinesc mai multe funcţiuni, în timpul exploatării pot
apare situaţii în care cupla rămâne blocată într-o anumită poziţie şi deci devine indisponibilă
pentru cea de a doua poziţie.
48
Fig.3.15. Secţionarea longitudinală a barelor colectoare: a – schema cu bare

duble cu două secţii longitudinale; b – schema cu bare duble cu trei secţii
longitudinale; c – schema cu bare duble cu ambele bare secţionate
Fig.3.16. Cuple longo-transversale
49
3.2.3.7. Scheme cu bare duble şi două întreruptoare pe circuit
Realizează o siguranţă mai mare în funcţionare. Cu cele două întreruptoare fiecare

circuit îşi continuă funcţionarea neîntreruptă cu ocazia reviziei unui întreruptor. Dacă totuşi
apare un defect chiar într-unul din întreruptoare, după izolarea acestuia prin separatoarele
aferente, circuitul respectiv îşi reia funcţionarea prin celălalt întreruptor, fig.3.17. Schema
face economie de un circuit de cuplă, în fond oricare din
celulele racordate prin două întreruptoare putând realiza
performanţele cuplei.
În funcţionarea normală, ambele sisteme de bare
sunt sub tensiune şi toate întreruptoarele sunt conectate.
Se observă că, în caz de scurtcircuit pe una din
bare, funcţionarea ne este întreruptă – declanşează toate
întreruptoarele racordate la bara respectivă, toate
circuitele rămânând în continuare în funcţiune.
În cazul unui defect pe un circuit declanşează
ambele întreruptoare aferente.
Fig.3.17. Schema cu bare duble şi Toate manevrele de comutare se execută numai
două întreruptoare pe circuit
cu întreruptoare, separatoarele servind numai pentru
scoateri în revizie, fapt care contribuie la creşterea siguranţei în funcţionare.
Deoarece schema dublează practic echipamentul şi prin natura sa mai complicată este
supusă erorilor de manevră, prezintă şi un important efect contrar celui scontat (de creştere a
siguranţei). Din aceste motive, schema nu s-a extins prea mult la noi în ţară.
În sfârşit, cele două întreruptoare aferente unui singur circuit pot cumula şi funcţia de
secţionare a barelor, ca în fig.3.18. Se observă, de asemenea, că nu la toate circuitele revin
două întreruptoare, în
felul acesta se reduce
selectiv investiţia fără a
diminua siguranţa în
funcţionare a circuitelor
considerate importante
(de exemplu de
transformator).
S-au încercat
variante intermediare
între schemele cu 1 şi cu
2 întreruptoare pe
circuit, cu scopul de a
Fig.3.18. Schema cu bare duble secţionate şi două întreruptoare pe circuit reduce investiţia.
3.2.3.8. Scheme cu bare duble şi un număr fracţionar de întreruptoare pe circuit
Schema cu 3/2 întreruptoare pe circuit, cunoscută şi sub denumirea de schemă cu 1 ½

întreruptoare pe circuit, cumulează practic principalele avantaje ale schemei cu două
întreruptoare pe circuit. Totuşi, spre deosebire de schema precedentă, dacă se face revizia
întreruptorului 1 de exemplu (transformatorul T1 alimentat de la BC1 prin întreruptoarele 2 şi
50
Fig.3.19. Schema cu bare duble şi 3/2 Fig.3.20. Schema cu bare duble

întreruptoare pe circuit. şi 4/3 întreruptoare pe circuit
3), la un scurtcircuit pe circuitul de pe aceeaşi ramură al liniei L1 declanşează ambele

întreruptoare 2 şi 3, iar transformatorul T1 este întrerupt (pentru scurt timp însă), fig.3.19.
De asemenea, cu ocazia unui defect pe un circuit, deconectează două întreruptoare
pentru a-l izola (uzura sporită).
Cu alte cuvinte, schema cu 1 ½ întreruptoare pe circuit reproduce la scara unei
investiţii mai reduse principalele avantaje şi dezavantaje ale schemei cu 2 întreruptoare pe
circuit.
Schema cu 4/3 întreruptoare pe circuit din fig.3.20 realizează o investiţie mai
apropiată de cazul schemei cu un întreruptor pe circuit pe de o parte, dar pe de altă parte
prezintă un risc şi mai mare al erorilor de manevră. De asemenea, necesită o dispoziţie
constructivă mai dificil de realizat. Aceasta explică de ce schema cu 4/3 întreruptoare s-a
folosit mai rar decât schema cu 3/2 întreruptoare pe circuit.
Schema transformator-bară este tot o schemă cu bare colectoare duble, situată între
schema cu un întreruptor şi două întreruptoare pe circuit
din punctul de vedere al investiţiilor, la care însă fiecare
transformator are acces doar la o singură bară colectoare
prin separatorul de bare aferent, fig.3.21. În funcţionare
normală, ambele întreruptoare sunt închise, ambele bare
fiind sub tensiune. În timp ce numărul liniilor este
variabil, se poate observa că numărul transformatoarelor
racordate direct la bară prin separator este fix şi egal cu
doi.
Fig.3.21. Schema de comunicaţie tip Schema este interesantă pentru cazul a două
transformator-bară circuite de transformator şi un număr redus de linii
electrice de înaltă tensiune.
51
3.2.3.9. Scheme cu sistem triplu de bare colectoare
Sunt scheme mai complexe la care

fiecare celulă se racordează prin trei
separatoare de bare (fig.3.22). Evident un al
treilea sistem de bare reprezintă un nod electric
suplimentar, cu toate avantajele ce decurg de
aici, în special cu ocazia reviziei când staţia
funcţionează ca şi cum ar fi echipată cu sistem
dublu de bare. În acelaşi timp însă, al treilea
sistem de bare poate fi sediul unor defecte
suplimentare, necesită un spaţiu fizic mai mare
Fig.3.22. Schema de comutaţie cu sistem triplu de pentru realizarea câmpului de bare şi evident
bare
manevrele sunt mai complicate din cauza
numărului de separatoare de bare, sensibil
majorat. Ţinând seama de dezavantajele enumerate, schema nu s-a bucurat de o răspândire
prea mare.
3.2.3.10. Scheme în punte (fără bare colectoare)
Se folosesc acolo unde există o configuraţie cunoscută a staţiei. Pentru care nu se

prevăd, în general, extinderi viitoare. Schema a căpătat o largă extindere în cazul staţiilor
electrice de ÎT şi FÎT în cazul particular a două blocuri transformator-linie (4 circuite),
fig.3.23.
Schemele în punte, denumite şi scheme în H, realizează o investiţie sensibil mai
redusă faţă de schema obişnuită cu un întreruptor pe circuit; în acest sens, schema mai este
cunoscută şi sub numele de schema cu ¾ întreruptoare pe circuit.
Ele derivă din schemele bloc, faţă de care au prevăzută în plus legătura transversală
(puntea).
La producerea unui defect
pe una din linii, deconectează
întreruptorul ramurii respective
(fig.3.23.a) sau acesta şi cel al
punţii (fig.3.23.b). Din acest motiv,
este indicată folosirea schemelor cu
punte spre transformator în cazul
staţiilor cu linii lungi cu
probabilitate sporită de defectare,
sau al liniilor electrice mai scurte
de medie tensiune realizate cu o
siguranţă mecanică mai mică, sau al
Fig.3.23. Schema de conexiuni în punte (tip H): a – cu puntea centralelor hidroelectrice
spre transformator (H interior); b – cu puntea spre linie (H îndepărtate. Deconectarea unei linii
superior)
angajează funcţionarea în
52
suprasarcină a celeilalte, cu ambele transformatoare în funcţiune.
Schemele cu punte spre linie sunt indicate pentru staţiile de transformare unde există
manevre dese pe partea transformatoarelor, sau acolo unde probabilitatea defectelor pe linie
este redusă. Schemele H superior, cum se mai numesc cele cu punte spre linii, se mai
recomandă în cazul în care se face un tranzit de energie important între cele două linii. Se
doreşte ca acest tranzit de energie să aibă loc printr-un singur întreruptor (b) nu prin trei (a).
3.2.3.11. Scheme poligonale
Cunoscute şi sub numele de scheme în inel,

realizează – fără bare colectoare propriu-zise – o bună
parte din avantajele schemelor cu două întreruptoare pe
circuit, deşi sunt realizate fizic doar cu un întreruptor pe
circuit. Sunt denumite şi scheme în pătrat, hexagon,
decagon, etc. După cum numărul întreruptoarelor este 4,
6, 10, etc.
De fapt, barele colectoare sunt dispuse în inel şi
secţionate cu ajutorul întreruptoarelor după numărul de
circuite; la plecările din inel nu se pun întreruptoare, ci
doar separatoare. Fiecare întreruptor deserveşte două
circuite, de exemplu întreruptorul 1 deserveşte circuitele
T1 şi L1 (fig.3.24).
Ca şi la schemele cu bare duble şi două
Fig.3.24. Schema de conexiuni a unei întreruptoare pe circuit, şi schemele în inel permit
staţii hexagonale
revizia întreruptoarelor fără întreruperea alimentării;
protecţia prin relee a unui circuit
deconectează ambele întreruptoare
adiacente cu ocazia apariţiei unui
defect. În plus, aici ruperea inelului
duce la modificarea sensibilă a
circulaţiei de curenţi, supraîncărcând
unele laturi.
Fie un scurtcircuit pe linia L1,
izolat prin declanşarea întreruptoarelor
1 şi 2. Se deschide imediat separatorul
de linie, după care prin închiderea
întreruptoarelor se reface inelul. Dacă
între timp întreruptorul 6 al
transformatorului T1 era în revizie, cu
ocazia unu scurtcircuit pe linia L1,
transformatorul T1 suferă o scurtă
întrerupere în alimentare. Presupunem
mai departe că în locul liniei L1 ar fi
fost racordat transformatorul T2 şi că
acest transformator ar fi fost sediul
Fig.3.25. Schema bipoligonală: a – cu o singură punte (P1); unui defect în timpul reviziei
b – cu două punţi (P1 şi P2) întreruptorului 6. Rezultatul ar fi fost
53
că staţia rămânea fără alimentare, presupunând transformatoarele T1 şi T2 ca surse de injecţie
de energie. Se desprinde deci regula de a dispune circuitele de alimentare pe diagonală.
În funcţionare normală inelul este închis.
Schemele bipoligonale rezultă prin dezvoltarea schemelor poligonale. Două poligoane
sunt legate între ele printr-o singură punte, de obicei când numărul laturilor este mai mic,
fig.3.25.a; pentru un număr mai mare de laturi sunt create două punţi, fig.3.25.b.
Se observă că schemele bipoligonale rezolvă
una din principalele dificultăţi ale schemelor
poligonale clasice, şi anume dificultăţile de extindere.
Scheme cu poligoane jumelate rezultă din
aplicarea a două sau mai multe poligoane formând o
buclă multiplă, mai uşor extensibilă. Se dă de exemplu
în fig.3.26 schema unei staţii cu poligoane jumelate.
Datorită avantajelor remarcabile, schemele poligonale
au căpătat o extindere apreciabilă la tensiuni înalte şi
foarte înalte, unde costul întreruptoarelor este ridicat şi
se cere o siguranţă şi elasticitate în funcţionare
Fig.3.26. Schema cu poligoane jumelate deosebită.
3.2.3.12. Scheme pentru staţii de racord adânc
O soluţie economică pentru alimentarea consumatorilor importanţi industriali sau

urbani este staţia de racord adânc (SRA). Se alimentează din barele staţiilor de 110-220 kV de
conexiuni sau transformare ale sistemului
energetic şi sunt dimensionate în ideea
rezervării 100% atât a racordurilor cât şi a
unităţilor trafo.
Transformatoarele de forţă amplasate
aproximativ în centrul de greutate electric al
consumatorului (de unde şi denumirea de
racord adânc) se leagă tip bloc cu racordul
din sistem, fără bare colectoare pe partea de
ÎT şi fără alte legături între căile de
alimentare, fig.3.27. În cazul ieşirii din
funcţiune a unuia dintre racorduri, secţia de
bare respectivă de medie tensiune cu
consumatorii săi se cuplează automat prin
AAR pe secţia cu racordul în funcţiune,
dimensionat să preia şi această sarcină
suplimentară.
SRA de obicei se realizează fără
personal de exploatare permanent.
Comenzile de regim (conectare, deconectare,
supravegherea funcţionării SRA) se
efectuează de la staţia principală din sistemul
Fig.3.27. Schema unei staţii de racord adânc (SRA)
energetic, printr-un fir pilot sau prin canale
de înaltă frecvenţă. Tot prin firul pilot se
54
transmit semnale preventive referitoare la funcţionarea transformatoarelor coborâtoare
(semnale gaze, supratemperaturi), ale protecţiei întreruptoarelor, etc.
În caz de avarie în transformator sau în partea de ÎT a SRA, se transmit impulsuri de
declanşare către staţia principală din sistem tot prin fir pilot. Se poate renunţa la firul pilot,
mai ales când SRA este la mare distanţă, 100-200 km, prin agravarea voită a defectului din
SRA, de către un separator de scurtcircuitare SSC, montat în locul celui de linie, din schema
bloc linie-transformator coborâtor.
55
3.3. Scheme de conexiuni ale circuitelor primare din staţiile electrice de evacuare
Configuraţia schemelor de conexiuni ale circuitelor primare din staţiile de evacuare

depinde de tipul centralelor şi de puterea unitară a grupurilor instalate în centralele pe lângă
care sunt construite staţiile respective.
La centralele termoelectrice de putere mare şi la hidrocentrale întreaga energie
electrică produsă se transmite în sistemul energetic la tensiune înaltă şi foarte înaltă.
Generatoarele acestor centrale se leagă la scheme bloc generator-transformator, astfel că în
cazul acestor centrale nu se mai execută instalaţii de conexiuni la tensiunea generatoarelor. În
fig.3.28 este indicată în principiu schema de racordare a unui bloc generator-transformator la
staţia de evacuare a centralei. În fig.3.28, G reprezintă generatorul blocului, TB –
transformatorul blocului, IB – întreruptorul de înaltă tensiune al blocului, BC – barele
colectoare ale staţiei de evacuare a centralei, TSP – transformatorul de servicii proprii al
blocului.
Numărul aparatelor de comutaţie
necesare pentru bloc depinde de modul de
alimentare a serviciilor proprii şi de
numărul de înfăşurări ale transformatorului
de bloc. Cu toate excepţiile existente, se
poate considera că schema de alimentare a
serviciilor proprii ale blocului prin
transformatoare de derivaţie de la bornele
Fig.3.28. Schema bloc generator-transformator generatorului, denumite şi transformatoare
de servicii proprii reprezintă o schemă
devenită deja clasică. La partea secundară a transformatorului de servicii proprii se execută o
staţie pentru alimentarea serviciilor proprii de bloc. La cele mai multe scheme între generator,
transformatorul de bloc şi transformatorul de servicii proprii nu se prevede nici un aparataj de
comutaţie, deoarece acesta ar trebui să fie de execuţie specială şi scump.
La nivelul de înaltă tensiune al staţiilor de evacuare de pe lângă centralele cu schemă
bloc generator-transformator, în principiu se poate folosi orice tip de schemă de conexiuni. S-
au impus ca fiind mai avantajoase schemele cu bare colectoare şi cele poligonale. În tehnica
energetică europeană sunt dominante schemele cu dublu sistem de bare colectoare, secţionate
sau nesecţionate, cu un întreruptor pe circuit. Odată cu apariţia blocurilor de mare putere, care
de obicei debitează puterea prin staţiile de evacuare la tensiuni foarte înalte, au început să se
adopte pe de o parte scheme cu două sisteme de bare colectoare şi cu 1,5 întreruptoare pe
circuit şi în unele cazuri cu două întreruptoare pe circuit, iar pe de altă parte s-au luat măsuri
de asigurare a continuităţii în funcţionare prin prevederea în plus a sistemului de bare de
transfer, de legături de by-pas sau chiar prevederea a trei sisteme de bare colectoare. În
tehnica energetică americană sunt foarte răspândite schemele poligonale.
În ţara noastră, pentru staţiile de evacuare de pe lângă centralele cu schemă bloc
generator-transformator, sunt foarte des folosite scheme cu bare colectoare nesecţionate sau
secţionate şi sisteme de bare de transfer, cu un întreruptor pe circuit şi în anumite cazuri cu
1,5 întreruptoare pe circuit sau chiar două întreruptoare pe circuit.
56
În fig.3.29 este reprezentată drept exemplu schema monofilară de conexiuni a
circuitelor primare din staţia de evacuare a centralei nuclearo-electrice Cernavodă, echipată cu
5 blocuri generator-transformator de 660
MW, cu reactoare PHWR tip CANDU.
Schema respectivă este cu două sisteme de
bare cplectoare, ambele secţionate, cu 1,5
întreruptoare pe circuit. Fiecare bloc
generator-transformator (BGT) este
conectat pe câte o legătură transversală
dintre cele două sisteme de bare colectoare.
Pe aceeaşi legătură transversală este
racordat şi un circuit de linie aeriană
(LEA), care realizează evacuarea puterii
din centrală. În scopul măririi siguranţei în
Fig.3.29. Schema monofilară de conexiuni a
circuitelor primare din staţia de evacuare de pe lângă
funcţionare s-a adoptat secţionarea celor
centrala nuclearoelectrică Cernavodă două sisteme de bare colectoare, în felul
acesta staţia de evacuare de 400kV fiind
realizată sub forma a două substaţii, la care
se vor racorda cele trei, respectiv cele două blocuri generator-transformator din centrală. La
fiecare substaţie este racordat câte un transformator de servicii proprii de 400/110kV şi patru,
respectiv trei linii electrice aeriene.
În fig.3.30
este reprezentată
schema monofilară
de conexiuni a
circuitelor primare
din staţia de
evacuare a
centralei
termoelectrice
Rovinari, în care
sunt instalate
grupuri cu puteri
unitare de 330MW
şi 200MW. În
staţia de evacuare
există două nivele
de tensiuni: 400kV
şi 220kV. La
ambele nivele de
Fig.3.30. Schema monofilară de conexiuni a circuitelor primare din centrala
termoelectrică şi staţia de evacuare Rovinari tensiune instalaţia
de conexiuni
conţine două
sisteme de bare colectoare nesecţionate, sistem de bare de transfer şi un întreruptor pe circuit.
Câte două blocuri de 330MW se racordează prin intermediul unui întreruptor comun la
barele de 400kV. Blocurile de 200MW se racordează individual la barele de 220kV. Legătura
dintre cele două nivele de tensiune ale staţiei este realizată prin intermediul
autotransformatorului AT1 de 400/231/22kV, având puterile nominale 400/400/160MVA şi
57
fiind prevăzut cu grupul de reglaj al tensiunii GR. Înfăşurările grupului de reglaj sunt înseriate
pe partea de 220kV cu înfăşurările autotransformatorului principal, realizându-se atât un
reglaj longitudinal, cât
şi unul mixt, prin
intermediul înfăşurării
de 22kV.
În fig.3.31 este
reprezentată schema
monofilară de
conexiuni a circuitelor
primare din staţia de
evacuare a centralei
hidroelectrice Porţile
de Fier. Staţia are
două nivele de
tensiune: 400kV şi
220kV. Blocurile
generator-
Fig.3.31. Schema monofilară de conexiuni a circuitelor primare din centrala transformator sunt
hidroelectrică şi staţia de evacuare Porţile de Fier I.
racordate la instalaţia
de conexiuni de
220kV a staţiei.
Instalaţia de conexiuni
de 220kV este cu două
sisteme de bare
colectoare, cu un
sistem de bare de
transfer şi cu un
întreruptor pe circuit.
Aceeaşi structură o are
şi instalaţia de
conexiuni de 400kV.
Legătura dintre cele
două nivele de
tensiune se realizează
cu ajutorul a două
autotransformatoare
de 400MVA.
La centralele
termoelectrice cu
Fig.3.32. Vedere de ansamblu a staţiei de evacuare Porţile de Fier I grupuri de puteri mici
şi mijlocii, precum şi
la centralele electrice de termoficare se utilizează se utilizează atât distribuţia la tensiunea
generatoarelor (medie tensiune) pentru consumatorii din apropierea centralei, cât şi evacuarea
puterii la tensiune înaltă, prin intermediul transformatoarelor. În aceste cazuri staţia electrică
de pe lângă centrală are, pe lângă rolul de evacuare a puterii produsă în centrală, şi un rol de
distribuţie, fiind deci o staţie cu funcţiuni multiple.
58
Fig.3.33. Schema monofilară de conexiuni a centralei termoelectrice Borzeşti şi a staţiilor de lângă ea.
Ca un exemplu a
unor astfel de cazuri, în
fig.3.33 este
reprezentată schema
monofilară a circuitelor
primare ale centralei
termoelectrice Borzeşti
şi ale staţiilor de pe
lângă ea. Generatoarele
G1, G2, G3 cu puterea
unitară de 25 MW sunt
racordate direct, la
tensiunea lor de 6,3kV
la staţia de evacuare şi
distribuţie, a cărei
schemă este prevăzută
cu două sisteme de bare
colectoare, dintre care
Fig.3.34. Vedere a staţiei de evacuare de pe lângă termocentrala Iaşi I sistemul de lucru este
secţionat în trei secţii.
Generatoarele
G4, G5, G6, având puterea unitară de 50MW, sunt racordate prin schemă bloc generator-
transformator la barele de 110kV ale staţiei de evacuare şi distribuţie, la această tensiune
staţia fiind prevăzută cu două sisteme de bare colectoare nesecţionate, cu bare de transfer şi cu
un întreruptor pe circuit.
Generatoarele G7 şi G8, având puterea unitară de 200MW, sunt racordate prin schema
bloc generator-transformator la staţia de evacuare de 220/400kV. Atât la nivelul de 220kV,
cât şi la cel de 400kV, staţia respectivă este prevăzută cu două sisteme de bare colectoare, cu
sisteme de bare de transfer şi un întreruptor pe circuit.
59
3.4. Scheme de conexiuni ale circuitelor primare din staţiile electrice de transfer
De obicei staţiile de transfer sunt de tensiuni înalte sau foarte înalte şi au o importanţă
deosebită în cadrul sistemului electroenergetic. De aceea criteriile principale de alegere a
schemelor de conexiuni ale circuitelor primare din aceste staţii sunt siguranţa în funcţionare,
elasticitatea în exploatare şi costul redus.
Datorită specificului diferit al organizării sistemelor energetice ale SUA şi Canadei
faţă de cel al ţărilor europene, în cadrul sistemelor energetice din SUA şi Canada s-a pus
accent pe siguranţa fiecărui circuit în parte, în timp ce în cadrul sistemelor energetice
europene s-a pus accent pe elasticitatea în exploatare, fără a se neglija siguranţa în
funcţionare.
Ca urmare a acestor concepţii diferite, se constată că pentru staţiile de transfer în SUA
şi Canada s-au adoptat scheme cu 1,5 întreruptoare pe circuit, cu 2 întreruptoare pe circuit,
sau scheme poligonale, care oferă o siguranţă deosebită pentru elementul cel mai complicat al
schemei – întreruptorul. Schemele de acest tip au însă o rigiditate prea mare în ceea ce
priveşte posibilitatea de grupare a circuitelor în diferite moduri.
În ţările europene, deci şi în ţara
noastră, criteriul elasticităţii în exploatare
şi al siguranţei în funcţionare a condus
pentru staţiile de transfer la scheme cu
două sisteme de bare colectoare şi cu un
întreruptor pe circuit, dar cu posibilităţi
multiple de combinare a circuitelor,
obţinute prin secţionări longitudinale.
Fig.3.35. Schema monofilară de conexiuni a circuitelor
Prevederea unui singur întreruptor pe
primare din staţia de transfer de 750/400 kV Isaccea
circuit pune problema soluţionării
Fig.3.36. Schema monofilară de conexiuni a circuitelor primare din staţia de transfer 400/220 kV Sibiu
60
Fig.3.37. Schema monofilară a staţiei de transfer 400/220/110 kV Gutinaş – Zona 400/220 kV

61
Fig.3.38. Schema monofilară a staţiei de transfer 400/220/110 kV Gutinaş – Zona 110 kV
62
alimentării circuitului în cazul reviziei întreruptorului său. În cazul în care reţeaua se află la
începutul dezvoltării ei, nefiind suficient de buclată, staţiile de transfer se prevăd cu sistem de
bare de transfer şi cuplă de transfer. Acesta este cazul unui mare număr din staţiile de transfer
ale sistemului nostru energetic. Pe măsură ce reţeaua devine mai complexă, cu legături de
rezervă la aceeaşi tensiune sau la tensiuni diferite, tendinţa este de a se renunţa la sistemul de
bare de transfer, revizia întreruptorului unui circuit făcându-se cu întreruperea circuitului
respectiv, rezerva în alimentare fiind asigurată de alte legături din sistem.
Pentru prima staţie de transfer 750/400kV, construită în România la Isaccea s-a optat,
pe baza studiilor efectuate până în prezent, la o schemă poligonală, pătrat cu două linii şi două
autotransformatoare de 750/400kV
(fig.3.35). Autotransformatoare de
750/400kV sunt alcătuite din câte trei
unităţi monofazate, la terţiarul cărora
va exista posibilitatea racordării unor
compensatoare sincrone. Pentru
compensarea capacităţii liniilor aeriene
la funcţionarea în gol se prevede
instalarea unor bobine de reactanţă de
circa 100MVAR.
În fig.3.36 este reprezentată ca
exemplu schema monofilară de
conexiuni a unei staţii de transfer de
400/220kV Sibiu. La nivelul de 400kV
staţia este prevăzută cu două sisteme de
bare colectoare, cu sistem de bare de
transfer şi cu un întreruptor pe circuit.
Unul din sistemele de bare colectoare
este secţionat. Instalaţia de conexiuni
de 400kV este prevăzută cu două celule
de cuplă de transfer şi cu o celulă de
cuplă longo-transversală. La nivelul de
220kV instalaţia de conexiuni este
prevăzută cu două sisteme de bare
colectoare, cu sistem de bare de
Fig.3.39. Vederi din staţia de transfer 400/220/110 kV
Gutinaş transfer şi cu un întreruptor pe circuit.
Legătura dintre cele două nivele de
tensiuni ale staţiei se realizează cu
ajutorul a două autotransformatoare de 400/231/22kV, 400/400/160MVA, prevăzute cu
grupuri de reglaj longitudinal sau mixt pe partea de 220kV.
3.5. Schemele de conexiuni ale circuitelor primare din staţiile electrice de distribuţie
În sistemul nostru electroenergetic reţelele de 400kV şi 220kV sunt reţele de transport

şi de legătură între sursele importante şi centrele de consum. Reţeaua de 110kV este o reţea de
distribuţie.
Staţiile de distribuţie sunt cele mai numeroase din cadrul unui sistem electroenergetic.
De aceea în toate ţările se remarcă tendinţa de a reduce costul acestora, prin simplificarea
63
schemelor de conexiuni şi de a admite scheme cu elasticitate mare şi secţionări multiple la
nivelele de medie tensiune, unde echipamentul este mai puţin fiabil şi mai ieftin.
Staţiile de distribuţie sunt de regulă prevăzute cu două transformatoare. Acest tip de
staţie are o largă utilizare, prezentând următoarele avantaje: permite realizarea unei scheme de
conexiuni simplă, simetrică şi eficientă în exploatare; realizează condiţiile de siguranţă cerute
de consumatorii de categoria I; permite dezvoltarea etapizată.
Prevederea unui singur transformator într-o staţie de distribuţie este admisă când
daunele produse consumatorilor ca urmare a defectării transformatorului şi timpul de înlocuire
a transformatorului defect se găsesc în limitele acceptabile (prevăzute de obicei de
normative). De asemenea, se poate prevedea un singur transformator în staţiile de distribuţie
de 110kV, 220kV sau 400kV, dacă reţeaua de tensiune inferioară poate asigura cel puţin o
putere minimă cerută de consumatori până la repararea sau înlocuirea transformatorului
defect.
Prevederea a trei sau mai multe transformatoare într-o staţie de distribuţie trebuie să
fie justificată: prin obţinerea unor structuri mai raţionale şi a posibilităţilor de dimensionare
mai economică a reţelei de tensiune inferioară; prin separarea consumatorilor cu şocuri
pronunţate de putere faţă de consumatorii liniştiţi; prin existenţa unei sarcini concentrate, care
depăşeşte puterea maximă asigurată prin două transformatoare de fabricaţie curentă; prin
amplificarea unor staţii existente.
Deşi este dificil de adoptat un criteriu de clasificare a staţiilor de distribuţie, totuşi
dacă se ia în considerare tipul consumatorilor alimentaţi din aceste staţii, precum şi repartiţia
teritorială a consumatorilor respectivi, se pot admite următoarele categorii de staţii de
distribuţie zonale; staţii de distribuţie de tip reţea; staţii de distribuţie de tip urban; staţii de
primire a energiei de către marii consumatori industriali; posturi de transformare.
Staţiile de distribuţie zonale alimentează un întreg ansamblu de consumatori puternici,
răspândiţi în zona respectivă la distanţe mari. Aceste staţii prezintă în mod obişnuit scheme de
conexiuni complexe. În foarte multe cazuri, pe lângă rolul de distribuţie ele au şi un rol de
transfer, fiind deci staţii cu funcţiuni multiple. În general la înaltă tensiune aceste staţii sunt
prevăzute cu două sisteme de bare colectoare şi de foarte multe ori cu sistem de bare de
transfer.
Fig.3.40. Schema monofilară de conexiuni a circuitelor primare dintr-o staţie de distribuţie zonală de
220/110 kV
64
În fig.3.40 este reprezentat un exemplu de schemă monofilară a circuitelor primare ale
unei staţii zonale de distribuţie de 220/110kV. La tensiunea de 220kV staţia este prevăzută să
funcţioneze în etapa iniţială cu două circuite bloc linie-autotransformator, cu posibilităţi de
extindere ulterioară la o schemă cu dublu sistem de bare colectoare. În staţie sunt montate
două autotransformatoare 2200MVA; 231/121/10,5kV. La tensiunea de 110kV staţia este
prevăzută cu două sisteme de bare colectoare, dintre care unul secţionat şi cu două sisteme de
bare de transfer. Schema este prevăzută cu două celule de cuplă combinată transversală – de
transfer.
Staţiile de distribuţie de tip reţea sunt de obicei staţii de 110kV/MT şi sunt acele staţii
de distribuţie care la medie tensiune alimentează reţele din mediul rural.
Pentru staţiile de distribuţie de 110kV/MT de tip reţea, în care este montat un singur
transformator, se recomandă la partea de medie tensiune o schemă de conexiuni cu un singur
sistem de bare colectoare nesecţionat. În fig.3.41 este indicată schema monofilară de
conexiuni a circuitelor primare dintr-o staţie de distribuţie de 110kV/20kV de tip reţea cu un
singur transformator.
Pentru staţiile de
distribuţie de 110kV/MT
de tip reţea în care sunt
montate două
transformatoare, în mod
obişnuit la medie tensiune
se adoptă schemă de
conexiuni cu un singur
sistem de bare colectoare
secţionat sau cu două
sisteme de bare colectoare
nesecţionate. În fig.3.42
este indicat un exemplu de
schemă monofilară pentru
o astfel de staţie.
Staţiile de
distribuţie de tip urban în
mod obişnuit sunt staţii de
110kV/MT şi sunt acele
staţii de distribuţie în care
la medie tensiune se
racordează fideri şi
distribuitoare destinate
Fig.3.41. Schema monofilară de conexiuni a circuitelor primare dintr-o alimentării consumului
staţie de distribuţie de 110/20 kV de tip reţea, cu un singur transformator casnic şi edilitar din oraşe,
precum şi a
consumatorilor industriali din perimetrul acestora.
Structura schemei de conexiuni pentru circuitele primare din staţiile de distribuţie de
110/MT de tip urban este condiţionată de configuraţia, modul de funcţionare şi sensul
dezvoltării reţelei urbane din zonă. În fig.3.41 se indică un exemplu de schemă monofilară
pentru circuitele primare ale unei staţii de distribuţie de 110/10kV de tip urban.
65
Staţiile de primire sau
injecţie sunt staţii de distribuţie
care alimentează un singur
consumator industrial, care
poate fi întreprindere, platformă
industrială, combinat. Tipul
staţiei de primire a energiei
electrice de către consumatorul
industrial depinde de
caracteristicile acestuia şi de
treapta de tensiune din reţeaua
zonală a sistemului
electroenergetic din care sunt
alimentate liniile de racord ale
întreprinderii.
În cazul întreprinderilor
cu puteri reduse, care de obicei
au consumatorii la joasă
tensiune, liniile de racord sunt
de medie tensiune, iar staţia sau
staţiile de primire sunt posturi
de transformare, denumite
posturi de abonat.
În cazul întreprinderilor
industriale cu puteri absorbite
Fig.3.42. Schemă monofilară de conexiuni a circuitelor primare dintr- importante, racordul este
o staţie de distribuţie de 110/20 kV de tip reţea cu două realizat prin linii de foarte
transformatoare înaltă, de înaltă sau de medie
Fig.3.43. Schemă monofilară de conexiuni a circuitelor primare dintr-o staţie de distribuţie de 110/10 kV de
tip urban
66
tensiune, iar staţia sau staţiile de primire sau de injecţie sunt staţii de transformare.
Tendinţa este de a se adopta scheme de conexiuni cât mai simplificate pentru circuitele
primare ale staţiilor de injecţie ale întreprinderilor. În acest sens normativele în vigoare
recomandă realizarea unor astfel de staţii cu numai două nivele de tensiune, limitarea
profilului staţiei la numai două transformatoare, gruparea mai multor fideri de medie tensiune
pe aceeaşi bobină de reactanţă sau pe acelaşi întreruptor, adoptarea unor scheme de staţii de
racord adânc, cu număr minim de aparate de comutaţie pe partea de înaltă tensiune a
transformatoarelor de forţă.
Pătrunderea tensiunilor înalte, prin linii re racord de 110kV, 220kV, 400kV, până în
apropierea centrului de sarcină al consumatorului industrial, permite realizarea unor staţii de
transformare de injecţie cu schemă de conexiuni simplificată pe partea de înaltă tensiune,
denumite staţii de racord adânc (SRA).
Cea mai simplă schemă de conexiuni pentru staţiile de racord adânc este schema bloc
transformator-linie, caracterizată prin inexistenţa barelor colectoare între linie şi
transformator. În cazul existenţei unui singur transformator în staţie, schemele cele mai
simple ale staţiilor de racord adânc pot apare sub forma variantelor prezentate în fig.3.44.
Astfel de scheme pot fi folosite pentru staţiile de primire ale unor întreprinderi industriale ce
necesită puteri între 1-5MW.
În fig.3.44 a, staţia de racord
adânc este alimentată prin linia de
racord L de la o staţie de 110kV a
sistemului, aflată la o distanţă de 5-
10km de întreprindere. În toate
cazurile posibile se evită montarea
întreruptorului I2 de pe partea de
înaltă tensiune a transformatorului. În
cazul în care nu se montează
întreruptorul I2 între linia L şi
transformatorul T, la bornele de înaltă
tensiune ale transformatorului T se
montează separatorul de
scurtcircuitare şi de legare la pământ
SSC, cu închidere automată. În cazul
unui defect în interiorul
Fig.3.44. Scheme monofilare de conexiuni pentru staţii de
primire de tip racord adânc cu un singur bloc transformator-
transformatorului, protecţia acestuia
linie. comandă închiderea automată a SSC,
în felul acesta producându-se un
scurtcircuit net la bornele transformatorului, care provoacă declanşarea automată a
întreruptorului I1 de la celălalt capăt al liniei L de alimentare. După aceasta transformatorul T
se poate separa de linia L prin deschiderea separatorului S.
În cazul în care curentul de scurcircuit ce apare la închiderea automată a SSC
depăşeşte valorile pe care le pot suporta separatoarele de scurtcircuitare de construcţie
curentă, sau când întreruptorul I1 de la capătul liniei L nu rezistă la defectul kilometric, pentru
izolarea transformatorului T faţă de linia L în caz de defect în transformatorul T, în locul
separatorului de scurtcircuitare SSC se poate folosi soluţia cu cablu fir-pilot între protecţia
transformatorului T şi întreruptorul I, de la celălalt capăt al liniei L. Dacă se foloseşte această
soluţie, atunci la defect în transformatorul T, protecţia acestuia va acţiona prin cablul fir-pilot
asupra întreruptorului I1 de la capătul liniei. La lungimi relativ mari ale liniei costul cablului
67
fir-pilot devine comparabil cu al unui întreruptor ce s-ar monta între transformatorul T şi linia
L. Se prevede întreruptorul (I2 în fig.3.44 a) între transformatorul T şi linia L numai în măsura
în care nu se pot utiliza separatoare de scurtcircuitare sau protecţia prin cablu fir-pilot.
În cazul folosirii unor scheme de tipul celor din fig.3.44 a, alimentarea întreprinderii
făcându-se printr-o linie cu simplu circuit şi cu un singur transformator, este necesar să se
prevadă o alimentare de rezervă R din reţeaua locală de medie tensiune, care să asigure o
putere minimă, strict necesară consumatorilor celor mai importanţi ai întreprinderii.
În fig.3.44 b staţia de primire de tip racord adânc, în care este montat un singur
transformator, se racordează la o linie principală L cu simplu circuit a sistemului
electroenergetic, prin linia de
derivaţie Ld. Această soluţie este
acceptată dacă linia L trece la o
distanţă până la 10km de
întreprindere şi dacă ea poate prelua
puterea necesară întreprinderii.
Dacă lungimea liniei de derivaţie Ld
este sub 10% din lungimea liniei L,
atunci racordul se realizează numai
cu separatorul de derivaţie Sd. Dacă
lungimea liniei de derivaţie Ld este
mai mare decât 10% din lungimea
liniei L, atunci linia de derivaţie Ld
se prevede în punctul de derivaţie
cu întreruptorul I1. Montarea
întreruptorului I2 se poate evita în
Fig.3.45. Scheme monofilare de conexiuni pentru staţii de caz că se montează întreruptorul I1,
primire de tip racord adânc cu două blocuri transformator-linie
dacă se prevede cablul fir-pilot între
protecţia transformatorului T şi întreruptorul I1. Dacă însă lungimea racordului Ld conduce la
un cost mai mare pentru cablul fir-pilot decât pentru o celulă cu întreruptor, atunci se
montează întreruptorul I2. Şi în cazl schemei din fig.3.44 b este necesară prevederea unei
alimentări de rezervă R din reţeaua de medie tensiune pentru consumatorii cei mai importanţi
ai întreprinderii.
Dacă puterea absorbită de întreprinderea industrială este cuprinsă între 5-40MW, caz
în care în mod obişnuit întreprinderea conţine consumatori de toate categoriile, sunt necesare
două căi de alimentare cu rezervă de 100% şi trecerea automată a consumului de pe o
alimentare pe cealaltă, iar pentru staţia de injecţie a întreprinderii se poate folosi una din
schemele din fig.3.45. În cazul acestor
întreprinderi se recomandă ca tensiune
nominală a liniilor de racord să fie 110kV.
Staţiile de racord adânc din fig.3.45 conţin
câte două blocuri transformator-linie.
Particularităţile acestor scheme sunt aceleaşi
ca şi cele ale schemelor din fig.3.44, ele
rezultând prin dublarea celor din fig.3.44.
În cazul întreprinderilor cu
Fig.3.46. Schemă monofilară de conexiuni pentru
staţii de primire de 220/110 kV, cu schemă în consumatori de toate categoriile, necesitând
patrulater puteri între 40-70MW, sunt necesare pentru
alimentare normală două circuite de 110kV,
68
iar pentru asigurarea unei rezerve de 100%, încă unul sau două circuite. În mod obişnuit liniile
de racord de 110kV se conectează la două noduri diferite ale sistemului energetic, iar în staţia
de injecţie se montează două transformatoare. Staţia de injecţie va conţine atât la nivelul de
110kV, cât şi la nivelul de medie tensiune, două sisteme de bare colectoare, dintre care unul
secţionat. La medie tensiune fiecare transformator este racordat pe una din secţiile sistemului
secţionat, cupla longitudinală fiind normal deschisă şi prevăzută cu AAR.
În cazul întreprinderilor care necesită puteri peste 70MW devine oportună utilizarea
pentru racord a tensiunii de 220kV. În acest caz staţiile de injecţie vor fi staţii de transformare
de 220kV/110kV. În staţie se prevăd două autotransformatoare de 100MVA sau 200MVA
fiecare, având pe partea de 220kV fie câte un întreruptor în cazul staţiei tip racord adânc, fie o
instalaţie de conexiuni în pătrat a întreruptoarelor, conform fig,3.44. Pe partea de 110kV a
acestor staţii se prevăd în general două sisteme de bare colectoare, dintre care unul poate fi
secţionat, de la care pleacă linii de 110kV la staţiile coborâtoare din incinta întreprinderii.
Scheme similare pentru staţiile de injecţie se pot prevedea şi în cazul staţiilor de
400kV/110kV, atunci când întreprinderea industrială necesită puteri de peste 200MW.
După cum s-a mai amintit, posturile de transformare sunt staţii de distribuţie
alimentate la medie tensiune (6kV, 10kV, 20kV) şi având la partea secundară tensiune joasă
(0,4kV). Ele sunt ultimele verigi în lanţul de transmitere a energiei spre consumator.
Se deosebesc trei categorii de posturi de transformare: posturi de reţea, posturi de
abonat şi posturi din reţeaua industrială a marilor consumatori industriali. Posturile de reţea
alimentează reţele de joasă tensiune, aparţinând furnizorului de energie electrică, la care se
racordează micii consumatori. Posturile de abonat sunt staţiile de injecţie pentru
întreprinderile industriale, ele alimentând consumatori aparţinând unei singure întreprinderi,
care necesită o putere de valoare redusă, până la 1MW. Posturile din reţeaua industrială a unei
întreprinderi sunt alimentate de la reţeaua care se dezvoltă în secundarul staţiei de injecţie a
întreprinderii respective. Ele alimentează ateliere, secţii, sectoare din întreprinderea
respectivă.
Schemele de conexiuni ale circuitelor primare din posturile de transformare sunt
simple, deoarece tendinţa este de a ieftini costul posturilor. Ieftinirea posturilor de
transformare este de o importanţă deosebită, deoarece puterea instalată în posturi este de
câteva ori mai mare decât puterea instalată în centralele sistemului electroenergetic.
În posturile de transformare se montează în general unul sau două transformatoare.
Configuraţia circuitelor de la medie tensiune a unui post de transformare depinde de modul de
echipare a postului cu aparataj de medie tensiune. În fig.3.47 se indică câteva variante posibile
de echipare a unui post pe partea de medie tensiune.
În fig.3.47 a în circuitul de medie
tensiune (6kV, 10kV, 20kV) al transformatorului
T din post este prevăzut separatorul S şi
întreruptorul I, echipat cu protecţie prin relee.
Din considerente economice se tinde să
se înlocuiască întreruptorul prin separator de
sarcină (SS) şi siguranţă fuzibilă (SF) cu mare
putere de rupere (fig.3.47 b). Poziţia relativă a
separatorului de sarcină şi a siguranţei fuzibile
Fig.3.47. Variante de echipare ale posturilor de este discutabilă. În general se recomandă
transformare de medie tensiune amplasarea din fig.3.47 b, cu separatorul de
sarcină spre bara de medie tensiune şi cu
69
siguranţa fuzibilă spre transformatorul T. În acest caz înlocuirea siguranţelor poate fi făcută
fără pericol, deoarece înainte de înlocuire se deschide separatorul de sarcină.
La utilizarea în posturile de transformare a separatoarelor de sarcină împreună cu
siguranţe fuzibile de medie tensiune cu mare putere de rupere, trebuie să ţină seama de
următoarele dezavantaje:
- La un scurcircuit bifazat la bornele de medie tensiune ale transformatorului sau în
transformator, se poate întâmpla să se ardă numai fuzibilul siguranţei de pe o
singură fază, ceea ce are ca efect funcţionarea ulterioară a transformatorului în
două faze. Pentru evitarea unui asemenea regim asimetric este necesar ca topirea
siguranţei de pe o singură fază să comande deconectarea separatorului de sarcină.
- Deconectarea separatorului de sarcină, comandată prin arderea siguranţei fuzibile
de pe o singură fază, poare duce în anumite situaţii la periclitarea separatorului de
sarcină. Astfel, de exemplu, în cazul unui scurtcircuit trifazat la bornele de joasă
tensiune ale transformatorului şi care deci provoacă declanşarea întreruptorului de
joasă tensiune, din cauza unor curenţi de defect insuficienţi de mari este posibil ca
la medie tensiune să se ardă mai întâi siguranţa fuzibilă de pe o singură fază. Dacă
în această situaţie topirea siguranţei arse comandă declanşarea separatorului de
sarcină şi dacă timpul propriu de deconectare al acestuia este mai mic decât timpul
necesar pentru topirea celorlalte două siguranţe fuzibile, atunci separatorul de
sarcină va rupe un curent de scurtcircuit bifazat, care poate depăşi capacitatea lui
de rupere. Din motivele arătate se renunţă la deconectarea separatorului de sarcină
la arderea siguranţei de pe o singură fază şi se aplică transmiterea unei comenzi de
declanşare de către siguranţa topită dispozitivului de declanşare D al
întreruptorului automat de pe partea de joasă tensiune a transformatorului
(fig.3.48). În cazul folosirii acestei soluţii, dacă siguranţa s-a topit ca urmare a unui
scurtcircuit bifazat pe partea de medie tensiune, prin deconectarea întreruptorului
de joasă tensiune se evită funcţionarea transformatorului în sarcină nesimetrică în
două faze. Dacă siguranţa s-a topit ca urmare a unui scurtcircuit trifazat la bornele
de joasă tensiune ale transformatorului, după un anumit timp se va arde şi
siguranţa încă unei faze şi ulterior se va putea
deconecta separatorul de sarcină.
Dacă dezavantajul nealimentării pe perioada înlocuirii
siguranţelor nu poate fi acceptat de către consumator, trebuie să
se renunţe la combinaţia separator de sarcină-siguranţă fuzibilă
de medie tensiune la partea de medie tensiune a postului şi să se
aplice întreruptor de medie tensiune (fig.3.47 a), ceea ce evident
este o soluţie scumpă.
În cazul posturilor de transformare de abonat, o tendinţă
generală manifestată atât în practica mondială cât şi în ţara
Fig.3.48. Schemă de post noastră este aceea de a se pune la dispoziţia abonatului
de transformare cu comanda aparatului de comutare din circuitul de medie tensiune
separator de sarcină şi al postului. Astfel consumatorul industrial are posibilitatea de a
siguranţă fuzibilă cu mare deconecta unele transformatoare din post, atunci când sarcina
capacitate de rupere, cu
este redusă sau de a încerca reanclanşarea lor, atunci când ele
comanda declanşării
întreruptorului de joasă au fost deconectate dintr-un motiv oarecare. În cazul existenţei
tensiune la arderea a mai multor transformatoare în post, abonatul are posibilitatea
siguranţei de pe o singură de a stabili un regim optim de funcţionare, din punctul de
fază. vedere al pierderilor, conectând sau deconectând unele
70
transformatoare. Având în vedere argumentele de mai sus şi pentru a evita rămânerea în două
faze a transformatorului din post prin arderea siguranţei fuzibile de pe o singură fază, care
poate avea urmări grave, în posturile de abonat se aplică la partea de medie tensiune a
transformatorului întreruptor, folosind schema din fig.3.47 a.
Soluţiile de echipare cu separatoare de sarcină şi siguranţe fuzibile se aplică la
posturile de reţea.
Până la o anumită limită a puterii nominale a transformatorului, separatorul de sarcină
poate face faţă întreruperii circuitului la un scurtcircuit la bornele de joasă tensiune ale
transformatorului. În acest caz postul se echipează pe partea de medie tensiune numai cu
separatoare de sarcină, conform fig.3.45 c protecţia faţă de scurtcircuitele din transformator
sau la bornele lui de medie tensiune trebuind să fie asigurată în amonte, pe partea de
alimentare a postului. De asemenea trebuie să existe o protecţie corespunzătoare faţă de
scurtcircuitele din circuitele de joasă tensiune alimentate din secundarul transformatorului.
În posturile de transformare echipate cu transformatoare cu puteri nominale până la
400kVA se poate renunţa la separatorul de sarcină. Circuitul de medie tensiune al
transformatorului se echipează cu separator obişnuit şi siguranţe fuzibile de medie tensiune cu
mare putere de rupere (fig.3.47 d) deoarece asemenea transformatoare pot fi conectate şi
deconectate în gol prin separatoare obişnuite. Evident că în lipsa separatoarelor de sarcină la
medie tensiune, deconectarea transformatorului din post are loc numai după întreruperea
sarcinii la partea de joasă tensiune a postului şi deschizând apoi separatorul de pe partea de
medie tensiune.
Soluţiile de echipare numai cu separator de sarcină sau cu separator şi siguranţe
fuzibile se folosesc în mod obişnuit pentru posturile de reţea. La partea de joasă tensiune a
posturilor de transformare, în principiu se pot utiliza siguranţe fuzibile sau întreruptoare
Fig.3.49. Scheme monofilare ale unor posturi de transformare de reţea de 10/0,4 kV cu alimentare în linii
aeriene: a – varianta derivaţie; b – varianta intrare-ieşire
automate de joasă tensiune. Utilizarea în exclusivitate a siguranţelor pe circuitele de la partea
de joasă tensiune este economică şi aplicabilă acolo unde nu pot apare suprasarcini,
siguranţele lucrând satisfăcător numai la scurtcircuite. La suprasarcini mici, care depăşesc cu
puţin curentul limită de topire, siguranţele prezintă o împrăştiere mare a timpului de topire,
împrăştierea putând fi puternic influenţată de temperatura mediului ambiant. Acest
71
considerent restrânge mult folosirea siguranţelor fuzibile ca protecţii împotriva suprasarcinilor
mici. La consumatorii industriali, la care suprasarcinile sunt frecvente, este necesară montarea
pe circuitele de joasă tensiune ce pleacă din post a întreruptoarelor de joasă tensiune.
În fig.3.49 sunt indicate două exemple de scheme tipizate la noi în ţară pentru posturi
de transformare de reţea cu alimentare aeriană. Există şi variante cu alimentare în cablu.
Varianta derivaţie (fig.3.49 a) se aplică la alimentarea consumatorilor care nu necesită
un grad sporit de siguranţă. În această variantă racordarea liniei de medie tensiune se face
direct în celula transformatorului, fără a utiliza celulă separată. La medie tensiune postul este
echipat cu separator de sarcină (STIS), siguranţă fuzibilă (SFIn) şi descărcător cu rezistenţă
variabilă (DRVS).
Varianta intrare-ieşire (fig.3.49 b) se aplică la alimentarea consumatorilor care
necesită un grad sporit de siguranţă. Racordarea liniilor de medie tensiune la barele postului
se face prin celule de linie. Celula liniei de alimentare de bază este echipată cu separator de
sarcină (STIS), iar celula liniei de alimentare de rezervă este echipată cu separator simplu
(STIPn). Celula de transformator este prevăzută la medie tensiune cu separator de sarcină şi
siguranţe fuzibile, iar la joasă tensiune cu întreruptor de joasă tensiune (OTOMAX) şi
separator de joasă tensiune (STI). Plecările de joasă tensiune sunt protejate cu siguranţe cu
mare putere de rupere (MPR).
Fig.3.50. Schemă monofilară a unui post de transformare de abonat de 10/0,4 kV cu alimentare în linii în
cablu în varianta intrare-ieşire, cu două transformatoare.
În fig.3.50 se indică un exemplu de post de transformare de abonat tipizat în ţara

noastră, cu două transformatoare, în varianta de alimentare intrare-ieşire în cablu de 10kV.
Postul de transformare este alimentat la partea de 10kV prin două linii în cablu (una de bază
echipată cu separator de sarcină şi una de rezervă echipată cu separator simplu). Tot la partea
de medie tensiune mai este prevăzută o plecare pentru un alt post al abonatului respectiv.
72
Alegerea aparatajului a fost făcută în ipoteza că cele două transformatoare nu funcţionează în
paralel. Celulele de transformator sunt echipate la 10kV cu întreruptor (IUP-10M) şi
separator. Măsura, realizată cu contoare de energie activă şi reactivă, este comună pentru
ambele transformatoare şi se face pe partea de medie tensiune, unde sunt montate
transformatoarele de curent (CIRS-10t).
Pe circuitele de joasă tensiune ale transformatoarelor din post este montat câte un
separator de joasă tensiune (STI 1kV-1000A), care se foloseşte numai în caz de avarie a
transformatorului respectiv, cu condiţia ca transformatorul defect să fie scos de sub tensiune,
iar separatorul de pe partea de medie
tensiune a transformatorului şi cele de pe
plecările de joasă tensiune spre abonat să
fie blocate în poziţia deschis.
În fig.3.51 este indicat un
exemplu de schemă monofilară a unui
post de abonat cu un singur transformator
având puterea nominală până la 250kVA
şi alimentarea aeriană la 20kV. La medie
tensiune postul este echipat cu separator
obişnuit (STE-20kV) şi siguranţe fuzibile
(SFE-20kV) şi este protejat împotriva
supratensiunilor atmosferice cu
descărcătoare cu coarne (DCP). La joasă
tensiune circuitul de transformator este
echipat cu siguranţe fuzibile cu mare
putere de rupere şi cu transformatoare de
curent, din secundarul cărora este
alimentat contorul de energie activă.
Fig.3.51. Schemă monofilară a unui post de
transformare de abonat de 20/0,4 kV cu alimentare din
Plecările de la joasă tensiune ale
linia aeriană în varianta derivaţie, cu un transformator abonatului sunt echipate cu siguranţe cu
mare putere de rupere.
73
Fig.3.52. Schema monofilară a staţiei de distribuţie 220/110/20 kV Suceava – Zona 220/110 kV
74
Fig.3.53. Schema monofilară a staţiei de distribuţie 220/110/20 kV Suceava – Zona 110/20 kV
75
Fig.3.54. Vedere a Zonei 220/110 kV a staţiei de distribuţie 220/110/20 kV Suceava
Fig.3.55. Vedere a Zonei 110/20 kV a staţiei de distribuţie 220/110/20 kV Suceava
76
Conductoare şi izolatoare
4. CONDUCTOARE ŞI IZOLATOARE
În staţiile şi posturile de transformare se folosesc obişnuit conductoare (bare) neizolate
rigide sau conductoare neizolate flexibile.
4.1. Conductoare (bare) neizolate rigide
Conductoarele (barele) neizolate rigide sunt realizate , de obicei, din aluminiu sau
aliaje de aluminiu şi au secţiune dreptunghiulară, rotundă, tubulară sau alte profiluri, fig.4.1.
Aluminiul are caracteristici
electrice şi mecanice inferioare
cuprului însă este mai ieftin şi are o
căldură specifică mare, sub acţiunea
arcului electric se degajă cantităţi
mici de fum (oxid de aluminiu) care
nu este bun conducător de
electricitate.
Cuprul are rezistivitate
electrică mică şi rezistenţă
mecanică mare, dar este scump şi se
foloseşte numai în mod excepţional.
Se pot folosi totuşi conductoare
(bare) de cupru la instalaţiile cu
curenţi de scurtcircuit foarte mari,
pentru care barele de aluminiu în
fabricaţie nu permit obţinerea
rezistenţelor mecanice necesare, în
cazul când din motive constructive
trebuie căi de curent cu secţiuni mai
mici decât ale celor din aluminiu
pentru acelaşi curent nominal, dacă
trebuie îmbinări prin contact pentru
curenţi mai mari decât pot suporta
barele de aluminiu, când căile de
curent sunt supuse unor vibraţii
Fig.4.1. Secţiunile barelor colectoare rigide. mecanice importante la care nu ar
rezista barele de aluminiu, sau când
atmosfera este poluată şi are acţiune corozivă asupra barelor de aluminiu (în apropierea
industriilor chimice, pe malul mării etc.).
Conductoarele (barele) rigide au obişnuit o temperatură maximă de regim de 70 0C.
Conductoarele (barele) pot suporta curenţi cu atât mai mici cu cât este mai mare
temperatura mediului ambiant. La instalaţii electrice exterioare trebuie cunoscută temperatura
maximă a mediei de 24 ore şi temperatura maximă absolută a aerului care apare cel puţin
odată la 10-15 ani şi se ia din datele climatice statistice ale regiunii în care se amplasează
instalaţia: dacă aceste date climatice nu sunt cunoscute, pentru România se pot lua ca valoare
77
maximă de scurtă durată temperatura de 40 0C, iar pentru valoarea maximă a mediei pe 24 ore
temperatura de 35 0C. Pentru instalaţiile electrice interioare se adoptă aceleaşi temperaturi (40
0
C respectiv 35 0C). Curentul maxim de durată (Imd) al conductorului (barei) trebuie să fie mic
sau cel mult egal faţă de curentul de durată admisibil (Ida) al conductorului (barei) la
temperatura maximă a aerului înconjurător.
Imd ≤ Ida (4.1)
Curenţii de durată admisibili, (Ida) ai conductoarelor (barelor) sunt indicaţi în tabele şi
depind de dimensiunile barelor, secţiune, numărul de bare pe fază, poziţie (verticale sau
orizontale) dacă sunt vopsite sau nu, dacă au traseul orizontal, dacă sunt străbătute de curent
continuu sau alternativ, de material (cupru sau aluminiu), de temperatura maximă a aerului
ambiant (35 0C) şi temperatura maximă admisă a barei (65 0C), de distanţa între bare de pe
aceeaşi fază, de distanţa liberă între pachetele de bare, de forma secţiunii barelor, altitudine
(până la 1000m) etc. Pentru ca barele (conductoarele) să nu se încălzească reciproc trebuie ca
a / l > 2 , unde a este distanţa între axele pachetelor de bare, iar l – lăţimea unui pachet de bare.
Distanţa între barele componente a unui pachet de bare (2-3) se ia egală cu grosimea
unei bare. În cazul instalaţiilor capsulate curenţii admisibili sunt mai mici decât cei din tabele
datorită lipsei ventilaţiei şi sunt daţi de constructorul instalaţiei capsulate.
Curenţii maxim admisibili (Ida) ai conductoarelor (barelor) sunt daţi în tabele (5.1, 5.2)
funcţie de o serie de condiţii ce au fost menţionate anterior şi care sunt pe larg precizate în
literatura de specialitate.
Dacă din aceste condiţii o parte (n) sunt diferite se recalculează noul curent maxim
admisibil (Inou) prin înmulţirea curentului din tabel (Itabel) cu produsul celor n factori de
corecţie ( ∏ Ki ):
n
Inou = Itabel ∏K
n
i (4.2)
Numărul maxim al factorilor de corecţie este de opt (K1, K2,...K8) şi sunt daţi în
fig.5.2-5.5 şi în tabelele 5.8-5.11.
Fig.4.2. Factorul K1 pentru variaţia conductivităţii γ a barelor de aluminiu faţă de valoarea de referinţă de
35,1 m/mm2 la 20 0C
Fig.4.3. Factorul K2 pentru variaţia conductivităţii γ a barelor de cupru faţă de valoarea de referinţă de
55,5 m/mm2 la 20 0C
78
Tabelul 4.1.
79
Tabelul 4.2.
80
Tabelul 4.3
81
Tabelul 4.3.(continuare)
Tabelul 4.4
82
Tabelul 4.4.(continuare)
Tabelul 4.5
Tabelul 4.6
83
Tabelul 4.7
84
Tabelul 4.8
Tabelul 4.9
Tabelul 4.10
85
Tabelul 4.11
Viteza aerului, m/s 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Coeficientul k8 1,43 1,62 1,77 1,91 2,02 3,13 2,24 2,33 2,42 2,5
Valorile factorului k8 se dau în funcţie

de viteza aerului de răcire.
OBSERVAŢIE: Se va ţine seama şi de
coeficientul k4 pentru funcţionarea la
temperatura ce se stabileşte în capsulare
Dacă barele au secţiuni

diferite de cele din tabele dar
perimetrele şi forma diferă relativ
puţin, încărcările admisibile se
pot deduce aproximativ cu relaţia
(5.3):
p2 ⋅ S2
I2 = I1
p1 ⋅ S1
(4.3)
unde: I1, p1, S1 sunt curentul
admisibil, perimetrul şi secţiunea
ce se găseşte în tabele, iar I2, p2,
Fig.4.4. Factorul k5 pentru barele de aluminiu dreptunghiulare ca S2 – datele cu aceeaşi
urmare a reducerii sarcinii la curent alternativ cu frecvenţa până semnificaţie pentru bara care nu
la 60 Hz (datorită deplasării curentului în bare în cazul barelor se găseşte în tabele.
având o distanţă mică între ele) Dacă sunt pachete de bare
dreptunghiulare:
p 2 ⋅ S2
I2n = I1n
p1 ⋅ S1
(4.4)
unde: I1n, p1, S1 sunt curentul
admisibil al pachetului de n bare
în paralel, perimetrul şi secţiunea
unei singure bare din pachet,
conform tabelului, iar I2n, p2, S2 –
datele cu aceeaşi semnificaţie
pentru pachetul de bare care nu
se găseşte în tabele.
Fig.4.5. Factorul k6 pentru bare de cupru dreptunghiulare în cazul Temperatura maximă
reducerii sarcinii la curent alternativ cu frecvenţa până la 60 Hz admisibilă a unei bare de
(datorită deplasării curentului, în bare în cazul barelor având o
distanţă mai mică între ele) 86
aluminiu la sfârşitul scurcircuitului este de θsc = 180 0C iar a unei bare de cupru de
0
θsc = 200 C.
Temperatura conductorului (barei) la începutul scurtcircuitului ( θc ) se determină cu
relaţia (5.5):
I2
θc = θa + (70 − θa ) (4.5)
I2da
unde: θa este temperatura aerului, în 0C; I – curentul real de durată înaintea scurcircuitului; Ida
– curentul de durată maxim admisibil la temperatura θ a mediului ambiant, pentru care se
face determinarea.
Conductorul (bara) îndeplineşte condiţia de stabilitate termică dacă:
I
S≥ m (4.6)
jt
unde: Im este curentul echivalent termic de o secundă al curentului de scurcircuit (curentul
care dacă ar străbate bara timp de o secundă ar produce acelaşi efect termic ca şi curentul real
de scurtcircuit în timpul real al scurcircuitului); jt – densitatea de curent admisibă la
scurtcircuit. Determinarea lui Im şi jt se face conform instrucţiunilor. Curentul echivalent
termic de o secundă (Im) se determină cu relaţia (5.7):
Im = Ik" ⋅ (m + n) t (4.7)
unde: Ik - valoarea efectivă iniţială a componentei periodice a curentului de scurtcircuit; m, n –
"
coeficienţi ce ţin seama de componenta aperiodică respectiv periodică a curentului de

scurtcircuit, t – durata scurtcircuitului.
Dacă tensiunea
instalaţiei este de peste
60kV se recomandă bare
tubulare pentru reducerea
pierderilor prin efect
corona. Câmpul electric
maxim (Em) la suprafaţa
barei trebuie să fie mai mic
cel mult egal, faţă de
câmpul critic al efectului
corona (Ecor).
Em ≤ Ecor
Fig.4.6. Exemplu de dispunere a unor pachete de bare dreptunghiulare
(4.8)
Fig.4.7. Direcţia forţelor electrodinamice faţă de axele principale ale
87
⎛ 0,299 ⎞
Ecor = 19,3 ⎜⎜1 + ⎟m (4.9)
⎝ r ⎟⎠
unde: r este raza conductorului (barei); m≈0,95 – coeficient referitor la suprafaţa barei.
Câmpul electric maxim la suprafaţa barelor în cazul unei singure bare pe fază, poate fi
determinat aproximativ cu relaţia (5.10):
U 1
Em = mr ⋅
a
(4.10)
3 2,3 ⋅ r ⋅ lg
r
unde: Um este tensiunea maximă între faze a reţelei; a – distanţa medie între bare:
a = 3 a12 ⋅ a13 ⋅ a23 (4.11)
unde: a12, a13, a23 – distanţele între axele barelor.
Dacă barele sunt parcurse de curenţi nominali de peste 5000A se determină şi
secţiunea economică.
Dacă se utilizează pachete de bare dreptunghiulare, între barele unei faze se folosesc
piese intermediare (fig.4.6). Barele trebuie dimensionate şi funcţie de solicitările mecanice,
care sunt: forţele electrodinamice la scurtcircuit, greutăţile proprii, greutatea chiciurei,
solicitări datorate vântului şi forţele seismice.
Verificarea la eforturi electrodinamice se face pe baza curentului maxim de
scurtcircuit trifazat. În cazul barelor trifazate dispuse în paralel într-un singur plan la distanţe
egale între ele, direcţia forţelor electrodinamice coincide cu una din axele principale ale
secţiunii (fig.4.7) şi dacă se cunosc valorile minimă Rpo,2 şi maximă ReH a limitei de curgere a
materialului barelor, forţa electrodinamică maximă totală (F) ce solicită bara unei faze sau
pachetul de bare a unei faze pe lungimea unei deschideri în timpul unui scurtcircuit se
determină cu relaţia (5.12):
L
Fa = 0,2 i2s (4.12)
a
unde: is este curentul de scurtcircuit de şoc; L – lungimea unei deschideri (între două puncte
de sprijin vecine); a – distanţa între axele fazelor.
Asupra unei sungure bare dintr-un pachet de bare identice, forţa electrodinamică
maximă totală (Fb) se determină cu relaţia (5.13):
2
⎛i ⎞ L
Fb = 0,2 ⎜ s ⎟ b
⎝ n ⎠ af
(4.13)
unde: n este numărul de bare al pachetului; Lb
– cea mai mare distanţă între două piese
intermediare vecine sau între un punct de
sprijin şi piesa intermediară vecină; af –
distanţa fictivă între barele pachetului conform
tabelului 4.12.
Pentru pachete de bare dreptunghiulare
ce nu sunt prinse în tabelul 4.12 se aplică
relaţia:
n
∑a
1 K1i
=
af 1i
i= 2
Fig.4.8. Coeficienţii de corecţie pentru distanţa (4.14)

fictivă
88
unde valorile coeficienţilor K1i se iau din fig.4.8.
Rezistenţa în pachetul de bare (σ), datorită eforturilor electrodinamice între faze se
calculează cu relaţia (4.15):
L
σ = 1,25 ⋅ 103 ⋅ ν σ ⋅ β ⋅ F ⋅ (4.15)
W
unde: υσ este coeficient de corecţie pentru solicitarea pachetului, considerând oscilaţiile sale;
β – coeficient de corecţie pentru solicitarea pachetului, considerând modul ei de fixare
(tabelul 4.13); W – modulul de rezistenţă al pachetului de bare în raport cu axa principală
perpenticulară pe direcţia forţelor.
Rezistenţa într-o bară din pachet (σb) datorită eforturilor electrodinamice între barele
pachetului se calculează cu relaţia (4.16):
L
σb = 6,25 ⋅ 10 − 4 ⋅ νcb ⋅ Fb ⋅ b (4.16)
Wb
unde: υcb este coeficient de corecţie pentru solicitarea unei bare din pachet, considerând
oscilaţiile sale; Wb – modulul de rezistenţă al barei din pachet, în raport cu axa principală
perpenticulară pe direcţia forţelor.
Rezistenţa rezultantă în bară (σdin) datorată eforturilor electrodinamice (4.17):
Tabelul 4.12. Distanţa fictivă αf pentru diverse secţiuni uzuale
Dispoziţia barelor Grosimea b, cm Înălţimea h, cm
4 5 6 8 10 12 16 20
0,5 2,0 2,4 2,7 3,3 4,0 - - -
1 2,8 3,1 3,4 4,1 4,7 5,4 6,7 8,0

0,5 - 1,3 1,5 1,8 2,2 - - -
1 1,7 1,9 1,9 2,3 2,7 3,0 3,7 4,3

0,5 - 1,4 1,5 1,8 2,0 - - -
1 1,74 1,8 2,0 2,2 2,7 3,2 -

U U60 U80 U100 U120 U140 U160 U180 U200
h(cm) 6 8 10 12 14 16 18 20
b (cm) 8,5 10 10 12 14 16 18 20
αf 7,9 9,4 10 12 14 16 18 20
89
Tabelul 4.13. Coeficienţii α, β şi γ pentru grinda cu una sau mai multe deschideri cu distanţe egale sau
aproximativ egale între reazeme
Tabelul 4.13
σdin = σ + σb (4.17)
Asupra punctelor de sprijin între două deschideri se exercită o forţă maximă Fi (4.18):
Fi = νi ⋅ α ⋅ F (4.18)
unde: υi este coeficient de corecţie pentru solicitarea punctului de sprijin, considerând
oscilaţiile barei; α – coeficient de corecţie pentru solicitarea punctului de sprijin, considerând
modul de fixare al barei, tabelul 4.13.
Se consideră şi celelalte sarcini ce solicită punctele de sprijin (greutatea proprie, a
chiciurei, vântului, forţelor seismice).
În tabelul 4.14 sunt daţi coeficienţii υσ, υab şi υi în funcţie de rezistenţa rezultantă în
bară (σrez) şi limita de curgere superioară (RCH).
În rezistenţa rezultantă în conductor pe lângă σdin trebuie considerate şi celelalte
sarcini (greutate proprie, chiciură, vânt etc.).
Bara rezistă din punct de vedere mecanic dacă:
σrez ≤ q ⋅ Rp 0,2 (4.19)
unde: q=1,5 ţine seama de repartizarea diferită a tensiunilor mecanice în secţiunea barei; Rp 0,2
– limita de curgere convenţională. Se cere de asemenea ca:
σb ≤ Rp 0,2 (4.20)
90
Greutatea chiciurei se calculează în funcţie de grosimea stratului de chiciură indicată
pentru România în prescripţii şi se reduce cu 25% pentru bare rigide.
Tabelul 4.14. Coeficienţii νa, νab şi νi

Instalaţie de curent: νa, νab νi
continuu 2 2
alternativ 1 1 pentru σrez≥0,8R0H
0,8R0H/σrez pentru σrez<0,8R0H
Tabelul 4.15. Coeficientul cv

Secţiunea conductorului Valoarea lui cv
Dreptunghiulară sau profil poligonal 1,2
circulară 1,2 pentru d.v/4≤1
Forţa exercitată de vânt asupra unei deschideri (Fv) se consideră orizontală şi se

calculează cu relaţia:
V2
Fv = Cv ⋅ d ⋅ L (4.21)
163
unde: Cv este coeficient aerodinamic (tabelul 4.15); d – lăţimea proiecţiei suprafeţei
conductorului (cu sau fără chiciură) pe un plan vertical, paralel cu axa longitudinală a
conductorului; L – lungimea deschiderii între două puncte de sprijin vecine; v – viteza
vântului (maximă sau în condiţii de chiciură).
Rezistenţa în conductor datorită greutăţii proprii respectiv greutăţii proprii plus a
chiciurei este:
G ⋅L
σg = 1,25 ⋅ 10 −3 ⋅ β ⋅ (4.22)
W
unde: G este greutatea totală a pachetului respectiv a pachetului acoperit cu chiciură pe
lungimea deschiderii; L, W – cu semnificaţiile anterioare.
Se adaugă sarcinile concentrate (de ex. legăturile la aparate).
Rezistenţa în conductor datorită vântului (σv) este:
F ⋅L
σ v = 1,25 ⋅ 10 −3 ⋅ β v (4.23)
W
Tabelul 4.16. Tabel sintetic pentru calculul barelor tubulare susţinute pe două sau mai multe reazeme
având deschideri egale şi sarcini uniform distribuite egale
91
Rezistenţa rezultă în bară este:
92
σrez = σdin + σstat (4.24)
unde σstat este suma rezistenţelor în conductor datorite greutăţii proprii, chiciurei şi vântului.
Dacă barele sunt tubulare iar distanţa între punctele de sprijin este mare, trebuie
considerată şi săgeata datorată sarcinilor precum şi alunecarea axială din punctele de sprijin
datorată variaţiilor de temperatură; pentru calculul săgeţii în relaţia 4.12 se foloseşte 2 ⋅ Ik" în
loc de is iar la încărcare maximă a barei tubulare trebuie ca săgeata f să fie:
L L
f≤ ÷ (4.25)
150 100
Calculul săgeţii se face conform tabelului 416.
Se cere ca solicitarea electrodinamică (Fi) plus sarcinile normale (greutate, vânt, etc.)
să nu depăşească 80% din sarcina minimă la rupere garantată.
Pentru calculul exact al coeficienţilor v trebuie determinată frecvenţa proprie (f0) a
pachetului ţinând seama de influenţa pieselor intermediare:
fc = c ⋅ f0 (4.26)
unde: c este factor de corecţie
ce ţine seama de masa mi a
pieselor intermediare (conform
fig.4.9); f0 – frecvenţa proprie
(fundamentală) a pachetului
(barei conductorului), ce se
determină cu relaţia:
γ E ⋅ jb
f0 = (4.27)
L2 mb'
unde: E este modulul de

elasticitate al materialului barei;
jb – momentul de inerţie al
secţiunii unei bare din pachet
faţă de axa perpenticulară pe
direcţia forţelor; mb’ – masa pe
unitate din lungime a unei bare
din pachet; K – numărul de
piese intermediare din
deschidere; mi – masa totală a
Fig.4.9. Factorul C pentru influenţa pieselor intermediare pieselor intermediare din
deschiderea L; n – numărul
a b
Fig.4.10. a - Valorile coeficienţilor νi, νσ, νab pentru instalaţiile de
curent continuu; b – coeficienţii νi şi νσ la scurtcircuit bifazat, νab la Fig.4.11. Coeficienţii νi şi νσ la
scurtcircuit bifazat şi trifazat în instalaţii de curent alternativ scurtcircuit trifazat
93
Tabelul 4.17
Relaţia Coeficientul Curent alternativ
monofazat trifazat scurtcircuit
bifazat trifazat
4.12; 4.15 ν i, νσ fig.4.10.b fig.4.10.b fig.4.11
4.13; 4.16 νa fig.4.10.b fig.4.10.b fig.4.10.b
Tabelul 4.18. Proprietăţi fizice ale unor materiale conductoare uzuale
barelor din pachet; L, Lb, γ – conform specificaţiilor anterioare (unde Lb se determină

conform fig.4.9).
Frecvenţa fL a unei bare din pachet (relaţia 4.16) se calculează cu relaţiile (4.26) şi (4.27)
înlocuind c=1 şi L=Lb.
Valorile reale ale coeficienţilor νi, νσ şi νab în instalaţiile de curent continuu se
determină cu ajutorul diagramei din fig.4.10.a iar în instalaţiile de curent alternativ conform
fig.4.10.b şi 4.11.
Calculul mecanic al barelor rigide, dacă nu se cunosc limitele de curgere a
materialului, se face conform celor arătate anterior, cu următoarele deosebiri:
94
- pentru instalaţiile de curent alternativ se consideră:
ν σ = ν ab = νi = 1 (4.28)
- bara rigidă din punct de vedere mecanic dacă:
σrez ≤ σa (4.29)
unde rezistenţa admisibilă a materialului barelor σa este:
Rm 1
σa = ⋅ (4.30)
0,85 c
iar Rm – rezistenţa la rupere a materialului; c=2,5 coeficient de siguranţă.
Proprietăţile fizice şi caracteristicile mecanice ale unor materiale conductoare uzuale
sunt cele din tabelele 4.17 şi 4.18.
Îmbinarea barelor se face obişnuit cu

şuruburi (fig.4.12) şi trebuie realizată
pe o suprafaţă suficient de mare ca
temperatura să nu depăşească 70 0C.
În tabelul 4.19 sunt prezente modurile
în care se pot face îmbinările prin
suprapunere şi strângere cu şuruburi a
barelor dreptunghiulare cu precizarea
Fig.4.12. Îmbinarea prin şuruburi a barelor conductoare de dimensiunilor găurilor, suprafeţelor
curent
de contact etc. pentru a realiza
suprafaţa de contact necesară. Trebuie obţinută prin strângerea şuruburilor o presiune de cca
5N/mm2.
Dacă barele rigide nu sunt dreptunghiulare se poate determina aproximativ suprafaţa
necesară îmbinării prin contact, pe baza tabelului 4.19 şi a corelării curentului admisibil cu
suprafaţa de contact necesară în funcţie de material.
Suprafaţa de contact necesară se mai poate determina pe baza densităţii de curent
admisibile j (A/mm2) care este funcţie de curent (I). Dacă contactele sunt de cupru:
I<200A jCu=0,31A/mm2
I=2000A jCu=0,12A/mm2 (4.31)
Dacă contactele sunt de aluminiu:
j Al = 0,8 j Cu (4.32)
Dacă contactele sunt mixte (aluminiu şi cupru) se ia densitatea pentru aluminiu; în
acest caz dacă îmbinarea se face în spaţii umede sau în exterior, între bara de cupru şi cea de
aluminiu trebuie introduse plăci intermediare de cupal.
Dacă barele se leagă la bornele aparatelor, trebuie găurite corespunzător bornelor.
Se recomandă vopsirea capului şuruburilor îmbinărilor cu vopsele speciale care îşi schimbă
culoarea cu temperatura (pentru controlul temperaturii îmbinărilor).
Îmbinările barelor pot fi realizate şi prin sudură. La scurtcircuit variaţia de lungime a
barelor ca urmare a dilatării poate fi importantă şi conduce la solicitări mecanice mari asupra
izolatoarelor suport şi legăturilor de derivaţie. Ca urmare în cazul barelor de lungime mare (de
ex.bare colectoare), barele se realizează din tronsoane de 10-15m, legate între ele prin piese
de dilatare formate din foi, din acelaşi material cu al barelor, dispuse în pachete solidarizate la
capete şi prinse în formă de Ω ca în fig.4.13, distanţa între două tronsoane se determină
funcţie de dilatarea admisă la scurtcircuit.
95
Tabelul 4.19. Găurirea barelor conductoare de curent
Alungirea specifică a barei se calculează cu relaţia:

∆l
⋅ 100 = 100 ⋅ α ∆ t [%] (4.32)
l
unde: l este lungimea iniţială, în mm; ∆l – alungirea datorită dilatării termice, în mm; ∆t –
deferenţa de temperatură, în 0C; α – coeficient de
dilatare liniară termică (în 0C-1) (pentru aluminiu
α=24.10-6 0C-1 iar pentru cupru α=17.10-6 0C-1).
La o lungime a tronsonului de 10m şi diferenţa
de temperatură de 200 0C rezultă o alungire foarte
mare (4,8cm la o bară de aluminiu şi 3,4cm la o bară
de cupru).
Fig.4.13. Îmbinarea elastică prin piese
de dilatare, între tronsoane de bare
rigide
96
În cazul traseelor
rectilinii lungi se mai
prevăd îndoituri speciale
pentru preluarea
dilatărilor. După
îmbinarea prin
suprapunere de
asemenea poate fi
prevăzută îndoitură
(fig.4.14).
Fig.4.14. Îmbinarea prin suprapunere cu Fig.4.15. Racorduri îndoite la Racordurile la
şuruburi traversante aparate (pentru preluarea
aparate trebuie să fie
dilatărilor)
îndoite pentru a putea
prelua dilatările(fig.4.15).
Dacă legăturile barelor se fac la aparate care vibrează trebuie făcute legăturile cu piese
flexibile care să împiedice transmiterea vibraţiilor la alte aparate sau izolatoarelor barelor
(care se pot rupe).
4.2. Conductoare neizolate flexibile
Conductoarele neizolate flexibile sunt obişnuit realizate din funie de oţel, aluminiu şi
mai rar din aluminiu sau aliaje de aluminiu; se mai utilizează conductoare funie din oţel,
protejate prin zincare la cald sau alt procedeu împotriva coroziunii, pentru conductoarele de
protecţie. Dacă atmosfera are acţiune corozivă (pe malul mării, în apropierea industriilor
chimice, metalurgice, siderurgice, etc.) se folosesc materiale ce nu sunt atacate de agenţii
respectivi; această măsură nu este necesară dacă se respectă distanţa minimă de protecţie faţă
de sursa de contaminare a atmosferei dată de normative (5 km faţă de malul mării sau al
lacurilor saline etc.).
Obişnuit temperatura maximă de regim a conductoarelor flexibile este de +70 0C. Pe
baza datelor climatice statistice ale regiunii de amplasare a staţiei se determină temperatura
maximă a aerului exterior, considerând temperatura maximă absolută ce apare cel puţin odată
la 10 ani (pentru Un ≤ 110kV) respectiv la 15 ani (pentru U>110kV); dacă lipsesc datele
climaterice statistice pentru România se ia +40 0C pentru altitudini sub 700m şi +30 0C pentru
altitudini peste 700m.
Curenţii de durată admisibili (I’d) pentru conductoare de oţel – aluminiu, în instalaţii
exterioare sunt daţi în tabelul 5.20. Curentul de durată admisibil (Id) pentru altă temperatură a
conductorului (θc) şi a aerului (θa) se determină cu relaţia:
θc − θa
I d = I 'd (4.33)
θ 'c − θ 'a
unde: I 'd este curentul de durată admisibil la temperatura conductorului cunoscută ( θ 'c ) şi cea
cunoscută a aerului ( θ 'a ) (de exemplu valorile din tabelul 4.20). Dacă altitudinea (H) este de
peste 1000 m se foloseşte coeficientul de corecţie:
10000
Cc = (4.34)
90000 + H
Dacă instalaţia este de tip interior, I 'd se înmulţeşte cu 0,85.
97
Secţiunea conductorului se alege ca şi la bare rigide, astfel încât curentul maxim de
durată al circuitului (Imd) să fie mai mic, cel mult egal faţă de curentul de durată admisibil Ida
al conductorului la temperatura maximă a aerului înconjurător:
I md ≤ I da (4.35)
Dacă curentul maxim de durată al circuitului nu apare când aerul înconjurător are
temperatura maximă, se alege o secţiune mai redusă. Dacă conductoarele sunt fasciculare se
consideră o repartiţie egală a curentului între conductoarele fasciculului.
Stabilitatea termică se determină pentru solicitările cele mai grele, respectiv pentru cea
mai mare valoare posibilă a curentului de scurtcircuit, pentru care se calculează curentul
mediu echivalent (Im).
La sfârşitul scurtcircuitului se admite o temperatură maximă ( θ sc ) a conductorului
funie supus unei tensiuni mai mici, de 1 kgf/mm2 de 1800C - Al, 2000C – Cu, 2000C – OL, iar
dacă tensiunea este mai mare de 1 kgf/mm2 de 1600C – OL- Al, 1600C – Aldrey, 1300C – Al,
1700C – Cu, 1700C – Cu, 2000C – OL.
Tabelul 4.20. Sarcini de durată admisibile la temperatura maximă a conductorului de oţel-aluminiu de

+700C
Secţiunea nominală, [mm2] Curentul de durată admisibil la diverse temperaturi ale aerului, [A]
+300C +400C
50/80 205 175
70/12 260 225
95/15 315 270
120/21 360 310
150/25 420 360
185/32 485 420
240/40 575 493
300/50 665 575
450/75 870 750
650/85 1100 950
NOTĂ: Sarcinile admisibile indicate mai sus sunt valabile în exterior. Pentru interior ele trebuie multiplicate cu
coeficientul 0,85
Temperatura conductorului la începutul scurtcircuitului ( θ c ) se consideră în general de

0
70 C, iar mai exact se determină cu aceeaşi relaţie ca şi în cazul barelor rigide.
Densitatea de curent admisibilă la scurtcircuit (Jt) se determină conform normativelor,
la conductoarele de oţel-aluminiu, Jt referindu-se la partea de aluminiu, condiţia de stabilitate
termică este aceeaşi ca la bare rigide şi anume s ≥ I m J , unde: s este secţiunea conductorului
t
(mm2) care se referă la partea de aluminiu la conductoarele de oţel-aluminiu.
Conductoarele de racord la transformatoarele de tensiune, conductoare de cuplare şi
descărcătoare nu se dimensionează la stabilitate termică. Dacă tensiunea nominală este de
peste 60 kV câmpul electric maxim la suprafaţa conductoarelor (Em) trebuie să fie mai mic,
cel mult egal ăn raport cu tensiunea critică de efect corona (Ecor) valabilă până la H=1000m.Se
folosesc aceleaşi relaţii ca la bare rigide unde însă, m≈0,82-coeficientul referitor la suprafaţa
conductorului. Câmpul electric maxim la suprafaţa conductorului în cazul unui singur
conductor pe fază, pentru sisteme trifazate se poate calcula cu aceeaşi relaţie aproximativă ca
şi la bare rigide.
Pentru conductoare fasciculare:
98
⎡ π⎤
Um 1 ⎢ 1 (n − 1) sin 2 ⎥
Em = ⋅ ⎢ + ⎥ (4.36)
3 2,3 n lg a ⎢ r a' ⎥
R ' ⎢⎣ ⎥⎦
unde conform fig.4.16: n – numărul de conductoare al unui
fascicul; a’ – distanţa între două conductoare alăturate ale
nr
unui fascicul, R ' = R - raza echivalentă a unui
R
fascicul de conductoare; R – raza reală a unui fascicul de
conductoare.
Calculul mecanic se face considerând sarcinile
datorită greutăţii proprii (a conductoarelor, izolatoarelor,
clemelor, etc.) chiciurei (pe toate elementele), vântului şi
Fig.4.16. Dispoziţia unui fascicul forţelor electrodinamice la scurtcircuit.
de conductoare Greutatea proprie a conductoarelor (g), lanţurilor de
izolatoare cu armături şi cleme, se consideră sarcină
distribuită uniform iar a legăturilor la aparate şi a clemelor derivaţie sarcini concentrate.
Greutatea chiciurei pe conductoare orizontale se calculează cu relaţia:
⎡ π(d + 2d ')2 πd 2 ⎤ γ c
g 'e = ⎢ − ⎥ = πd ' (d + d ')γ c (4.37)
⎢⎣ 4 4 ⎥⎦ 10
unde: d este diametrul conductorului; d’ – grosimea stratului de chiciură; γ c = 0,75 - greutatea
specifică a chiciurei.
Greutatea chiciurei pe conductoare verticale se calculează cu aceeaşi relaţie înmulţind
rezultatul cu 0,5.
Greutatea chiciurei pe lanţurile de izolatoare cu capă şi tijă se calculează cu relaţia:
⎡ π(D + 2d ') πD 2 ⎤ γ c
g 'e = 1,5⎢ − ⎥ = 1,5πd ' (D + d ')γ c 10 −1 (4.38)
⎢⎣ 4 4 ⎥⎦ 10
unde: D este diametrul umbrelei izolatorului.
Greutatea chiciurei pe izolatoare tip tijă se calculează cu relaţia 4.37 unde d este
diametrul izolatorului.
Sarcina datorită vântului se consideră orizontală şi se calculează pentru conductoare
fără chiciură (p) respectiv cu chiciură (pc) cu relaţia:
d v2 d + 2d ' v 2
p=K ; pc = K (4.39)
10 16 100 16
unde v este viteza vântului; k=1,1÷1,2 – coeficient aerodinamic.
Sarcina datorită vântului pe conductoare fasciculare se determină cu aceeaşi relaţie pe
un singur conductor, iar pe celelalte se reduce cu 50%.
Sarcina datorită vântului pe lanţuri de izolatoare cu capă şi tijă se calculează cu
relaţiile:
D v2 D + 2d ' v 2
p=K ; pc = K (5.40)
100 16 100 16
unde: K=0,7 – coeficient aerodinamic.
Sarcina datorită vântului pe izolatoare tip tijă se calculează cu relaţiile 4.40 unde D
este diametrul izolatorului.
Sarcina datorită vântului pe cleme, armături, etc., se calculează cu relaţia:
99
v2
p = K ⋅S (4.41)
16
unde: S – proiecţia pe un plan vertical a suprafeţei expusă vântului; K=1,2 – coeficient
aerodinamic.
În cazul a trei faze la distanţe egale în acelaşi plan, forţele electrodinamice la
scurtcircuit (q), se determină cu relaţia:
q = 2,04
(I )
" 2
k2
10 − 2 (4.42)
a
3 "
unde: I "k 2 ≈ I k3 - valoarea eficace iniţială a componentei periodice a curentului de
2
scurtcircuit bifazat; I "k 3 - valoarea eficace iniţială a componentei periodice a curentului de
scurtcircuit trifazat; a – distanţa între faze.
Pentru conductoare fasciculare se consideră separat şi forţele electrodinamice între
conductoarele fasciculului.
Calculul mecanic se face pentru cele mai defavorabile date meteorologice statistice
locale ce apar cel puţin o dată la 10 ani (pentru Un≤110kV) respectiv o dată la 15 ani (pentru
Un>110kV) şi anume: θ a - temperatura maximă absolută; θ min - temperatura minimă absolută;
Vc – viteza vântului când conductoarele sunt acoperite cu chiciură; vmax – viteza maximă a
vântului; g 'e - greutatea depunerilor de chiciură.
Dacă lipsesc datele meteorologice statistice locale, se folosesc pentru România datele
din tabelul 4.21 şi harta zonelor meteorologice din fig.4.17.
Fig.4.17. Harta zonelor meteorologice din România
Calculul mecanic se efectuează pentru stările indicate în tab.4.22 şi se cer condiţiile:

100
- rezistenţa în conductor şi armături pentru stările I, II, III, IV trebuie să fie mai
mică ca 25% din rezistenţa de rupere;
- eforturile în izolatoarele de suspensie pentru stările I, II, III, IV trebuie să fie mai
mici ca 25% din sarcina de încercare sub tensiune electrică;
- pentru starea V trebuie ca rezistenţele în conductor şi eforturile în izolatoarele de
suspensie să nu fie mai mari ca dublul valorilor admise pentru celelalte stări;
- săgeata conductorului trebuie să fie redusă (obişnuit sub 6% din deschidere la
stările I-IV), pentru a nu fi necesare distanţe neeconomice între faze.
Calculul mecanic al unei deschideri se face considerând-o formată din n intervale
omogene (cu sarcină constantă şi uniform distribuită) care sunt lanţurile de izolatoare sau
porţiuni de conductor între două legături la aparate sau porţiune de conductor între un lanţ de
izolatoare şi o legătură la un aparat; sarcinile concentrate sunt la capetele intervalelor
(fig.4.18).
Tabelul 4.21. Condiţii meteorologice-limită din România
Condiţii de calcul U.M. Zona meteorologică (conform hărţii)
I-a I-b II Zona de munte
cu altitudine
peste 1000 m
A B A B A B A B
0
Temperatura Minimă absolută (Qmin) C -30 -30 -30 -30 -30 -30 -30 -30
0
aerului Când conductoarele C -5 -5 -5 -5 -5 -5 -5 -5
sunt acoperite de
chiciură
0
Când vântul are viteza C -5 -5 -5 -5 -5 -5 -5 -5
maximă
Viteza Maximă (Vmax) m/s 35 40 30 35 27 35 40 44
vântului la Când conductoarele m/s 20 20 15 17 13 17 20 22
înălţimi până sunt acoperite cu
la 30 m chiciură (Vc)
deasupra
solului
Stratul de Grosimea “d” a cm 2,3 2,5 1,7 2,3 1,3 2,0 2,5 3,0
chiciură stratului de chiciură cu
greutatea specifică 0,75
kgf/dm3
Tabelul 4.22. Stările de calcul

Felul Starea Temperatura Viteza vântului Chiciura Scurtcircuit
instalaţiei între faze
De exterior I -300C - - -
II -50C Vmax - -
III -50C Vc Da -
IV +700C - - -
V -50C Vc Da Maxim
VI* +150C 0,6Vmax - -
De interior I θmin - - -
II +700C - - -
V -50C - - Maxim
101
Folosind relaţiile anterioare, se calculează pentru fiecare din stările din tabelul 4.22 şi
pentru fiecare interval sarcinile uniform distribuite şi cele concentrate. Pentru stările cu sarcini
verticale (gv) şi orizontale (gh) se adună geometric:
g = g 2v + g 2h (4.43)
Sarcina totală pe un interval i (Gi) se calculează cu relaţia:
G i = Li ⋅ gi (4.44)
unde: Li este lungimea intervalului i; gi – sarcina unitară uniform distribuită în intervaluli.
Reacţiile verticale în punctele de prindere (VA, VB) se calculează cu relaţia:
n n −1
1
VA =
L ∑M +∑M
i =1
i
j=1
'
j (4.45)
unde: L este lungimea totală a deschiderii; Mi – momentul sarcinii Gi (considerată aplicată în

mijlocul intervalului i) faţă de punctul B; M’j – momentul sarcinii concentrate F faţă de B. VB
se calculează cu aceeaşi relaţie dar momentele se iau faţă de A.
Se calculează forţele tăietoare
(ca în cazul unei grinzi rigide) la
stânga (Vis) şi dreapta (Vid)
intervalului i:
Vis = VA ; Vid = VA − G 1 ;
V2s = V1d − F1 ; V2d = V2s − G 2 ;
Vns = Vn −1,d − Fn −1 ;
Vnd = Vns − G n = − VB (4.46)
În punctul P situat la distanţa
Vks
X= de capătul din stânga al
gk
intervalului K, unde se anulează forţa
tăietoare, săgeata este maximă.
Momentul maxim faţă de
punctul P (Mmax) este cel al tuturor
forţelor situate la stânga sa:
M max = M Ap − ∑M Gp − ∑M Fp = H⋅f
Fig.4.18. Definirea elementelor de calcul la conductoarele (4.47)
flexibile: a – conductorul şi intervalele; b – încărcările; c – unde: MAp este momentul reacţiunii
forţele tăietoare; d – momentul de încovoiere pentru grinda VA faţă de P; ∑ M Gp - suma
echivalentă
momentelor sarcinilor uniform
distribuite din stâna punctului P faţă de acesta; ∑ Fp
M - suma momentelor sarcinilor
concentrate din stânga punctului P faţă de acesta; H – componenta orizontală a tracţiunii în
conductor; f – săgeata maximă.
La capete tracţiunea în conductor este maximă (TA, TB):
TA = H 2 + VA2 ; TB = H 2 + VB2 (4.48)
Se consideră că tracţiunea maximă în conductor este egală cu H (diferenţa este mică)
şi ca urmare nu se mai calculează TA şi TB.
Se consideră aproximaţia că sarcinile sunt toate concentrate la capetele intervalelor,
deci se determină sarcinile concentrate fictive Fi' în punctul i, la dreapta intervalului i, şi
reacţiunile fictive VA şi VB cu relaţiile:
102
1 1
Fi'= Fi + G i + G i +1 (4.49)
2 2
1 1
VA' = VA − G 1 ; VB' = VB − Gn
2 2
unde: Fi este sarcina concentrată în punctul i; Gi – sarcina totală a intervalului i; Gi+1 – sarcina
totală a intervalului i+1.
Se calculează momentele Mi ale tuturor sarcinilor concentrate fictive situate la stânga
punctelor i în raport cu acestea:
M i = M 'Ai − ∑ M 'Fi (4.50)
unde: M 'Ai este momentul reacţiunii fictive VAi faţă de punctul i; ∑M '
Fi - suma momentelor
tuturor sarcinilor concentrate fictive din stânga punctului i, în raport cu acesta.
Se calculează cantitatea Ω :
Ω = Ω'+ Ω" (4.51)
n −1 n
G 12⋅ Li
unde: Ω' = ∑ Fi' M i ; Ω" = ∑
i =1 i =1
12
Toate aceste calcule se efectuează pentru fiecare stare (tab.4.22).
Dacă se cunoaşte rezistenţa în conductor σ1 la o stare 1, cu ajutorul ecuaţiei de stare se
poate imediat determina rezistenţa în conductor σ2 la o altă stare 2:
⎡ EΩ ⎤ EΩ
σ 32 + ⎢ 2 1 2 + Eα(θ 2 − θ1 ) − σ1 ⎥ σ 22 = 2 2 (4.52)
⎣⎢ 2S Lσ1 ⎦⎥ 2S L
unde: E este modulul de elasticitate al conductorului; α - coeficientul de dilatare termică al
conductorului; S – secţiunea conductorului; L – lungimea totală a deschiderii; θ1 - temperatura
conductorului la starea 1; θ 2 - temperatura conductorului la starea 2;
Pentru conductoare neomogene (Ol-Al) se calculează modulul de elasticitate
echivalentă (E), coeficientul de dilatare termică echivalent ( α ) şi secţiunea totală (S):
aE 1 + E 2 aE 1 α 1 + E 2 α 2
E= ; α= ; S = S1 + S 2 (4.53)
a +1 aE 1 + E 2
unde: E1 este modulul de elasticitate al elementului 1 (oţel); E2 – modulul de elasticitate al
elementului 2 (aluminiu); α 1 - coeficientul de dilatare termică al elementului 1; α 2 -
S1
coeficientul de dilatare termică al elementului 2; a = - raportul secţiunilor elementelor
S2
componente.
Se determină în final tracţiunea maximă în conductor, indiferent de stare, astfel încât
să nu se depăşească rezistenţa admisibilă. Pentru aceasta se consideră că pentru o anumită
stare se va obţine tracţiunea maximă corespunzătoare rezistenţei admisibile şi se fac calculele
conform metodologiei anterioare. Se aplică ecuaţia de stare şi se determină rezistenţele pentru
celelalte stări.
Dacă pentru altă stare se găseşte că este necesară o rezistenţă mai mare se consideră
această stare ca cea mai grea şi se refac calculele plecând de la această bază, considerând că la
această stare este atinsă rezistenţa admisibilă.
Aplicând ecuaţia de stare trebuie să se găsească că pentru celelalte stări rezistenţa
necesară este mai mică ca cea admisibilă.
În final, se determină pentru fiecare stare tracţiunile în conductor cu relaţia:
H = σ ⋅S (4.54)
şi apoi săgeţile corespunzătoare cu relaţia M max = H ⋅ f .
103
Rezistenţa admisibilă ( σ a ) în cazul conductoarelor neomogene este cea mai mică
dintre σ 'a şi σ "a :
E E
σ 'a = σ a1 ; σ "a = σa2 (4.55)
E1 E2
unde: σ a1 , σ a 2 sunt rezistenţa admisibilă a elementului 1 respectiv elementului 2 al secţiunii
compuse.
În afară de tracţiunea în conductor şi de săgeată, pentru dimensionarea construcţiilor
de susţinere trebuie determinată şi reacţia verticală în punctul de suspensie al conductorului
(ce poate fi considerată aproximativ, în toate cele cinci stări, egală cu valoarea VA – respectiv
VB corespunzătoare stării III), precum şi reacţia orizontală în punctul de suspensie a
conductorului, datorită vântului şi eforturilor electrodinamice la scurtcircuitele stărilor II, III
şi V (W) cu relaţia:
gh
W= (4.56)
g 2v + g 2h
unde: W este reacţiunea VA sau VB la starea respectivă; gv, gh – sarcina verticală, respectiv
orizontală, uniform distribuită pe conductor.
4.3. Izolatoare
Izolatoarele folosite în staţiile şi posturile electrice de transformare sunt de suspensie,

suport şi de trecere. Forma izolatoarelor şi materialele folosite la realizarea lor, depinde de
nivelul de izolaţie ce trebuie să-l asigure, de faptul dacă se vor monta în exterior (în aer liber)
sau în interiorul unor clădiri şi de eforturile mecanice la care vor fi supuse în timpul
funcţionării.
Izolatoarele de suspensie trebuie să aibă un coeficient de siguranţă mecanică în raport
cu sarcina medie de rupere, când instalaţia electrică este parcursă de curenţi de scurtcircuit, de
minimum 2, iar la stările I, II, III, IV de minimum 4. Se consideră că efortul de tracţiune
asupra izolatoarelor de suspensie, determinat pe baza calculului mecanic al conductoarelor,
este aproximativ egal cu H.
Izolatoarele suport şi cele de suspensie, trebuie să aibă un coeficient de siguranţă
mecanică în raport cu sarcina nominală de ţinere, când instalaţia electrică este parcursă de
curenţi de scurtcircuit de minimum 1,25.
Izolatoarele nu admit în general eforturi de tracţiune şi ca urmare trebuie astfel
montate în instalaţia electrică încât forţa Fi exercitată la scurtcircuit asupra izolatorului să fie
perpenticulară pe axul izolatorului sau dirijată în
lungul său.
Întreprinderea producătoare a izolatoarelor,
garantează pentru acestea o forţă de ţinere F, când Fi
este perpenticulară pe axul izolatorului, în funcţie de
distanţa forţei faţă de capătul izolatorului (h), printr-
o diagramă de forma celei din fig.4.19, unde
porţiunea AB corespunde ruperii pe linia b-b’ iar
porţiunea BC corespunde ruperii pe linia a-a’.
La izolatoarele de trecere, curentul de sarcină
Fig.4.19. Variaţia forţei de ţinere în funcţie
de distanţa ei faţă de capătul izolatorului
maximă de durată ce trece prin izolator (I), trebuie
suport să fie mai mic, cel mult egal cu cel nominal indicat
de furnizor (In): I ≤ I n .
104
Izolatoarele de trecere trebuie de asemenea să aibă stabilitate termică la scurtcircuit,
deci curentul echivalent termic de 1 s al curentului de scurtcircuit (It sc), să fie mai mic, cel
mult egal, cu cel de stabilitate termică de 1 s (Ilt), garantat de producător: I t sc ≤ I lt .
În fig.4.20 este prezentată o nomogramă pentru determinarea stabilităţii termice a
izolatoarelor de trecere, în funcţie de durata scurtcircuitului (t) şi curentul nominal al
izolatorului de trecere (In), cu ajutorul căreia se pot obţine rezultate apropiate de cele reale.
Fig.4.20. Nomogramă pentru determinarea stabilităţii

termice a izolatoarelor de trecere
105
Soluţii constructive pentru staţii electrice de distribuţie de MT cu mediul izolant aer
5. SOLUŢII CONSTRUCTIVE PENTRU

STAŢIILE ECTRICE DE DISTRIBUŢIE DE MEDIE TENSIUNE
CU MEDIUL IZOLANT AER
Staţiile electrice de distribuţie sunt părţi componente ale staţiilor şi posturilor electrice
de transformare. În ţara noastră se construiesc pentru tensiunile de 6, 10 şi 20 kV şi sunt de tip
interior.
5.1. Definiţii
Conform normativelor, sunt următoarele definiţii:

Staţie electrică de distribuţie, este un ansamblu de instalaţii electrice şi construcţii de
la care se realizează distribuţia energiei electrice la consumatori, cu aceeaşi tensiune cu care
este alimentată.
Staţie de distribuţie tip reţea este staţia de 6, 10, 20 kV, din cadrul staţiilor de 110
kV/MT, care alimentează reţelele de distribuţie de medie tensiune din mediul rural.
Staţie de distribuţie de tip urban este staţia de 6, 10, 20 kV, din cadrul staţiilor de 110
kV/MT, la care se racordează fideri şi distribuitoare destinate alimentării consumului casnic,
edilitar din oraşe precum şi a consumatorilor industriali din perimetrul acestora.
Celulă metalică prefabricată de interior este cabina metalică echipată cu aparatajul de
medie şi joasă tensiune de comandă, protecţie, măsură şi semnalizare aferent unui singur
circuit, utilizată în domeniul distribuţiei energiei electrice şi destinată instalării în interiorul
clădirilor.
Sistem de bare colectoare se numeşte ansamblul pentru toate cele trei faze ale
conductoarelor unei staţii la care leagă prin aparate de conectare circuitele ce se întâlnesc în
staţie.
Secţie de bare colectoare, se numeşte o porţiune dintr-un sistem de bare colectoare ce
poate funcţiona separat de restul instalaţiei, având conectate numai o parte din circuitele unei
staţii, dar întotdeauna legată prin aparate de conectare (cuplă) la sistemul de bare colectoare.
5.2. Noţiuni generale
Instalaţiile electrice de distribuţie de tip interior ce folosesc ca mediu izolant aerul, se

realizează în interiorul unei clădiri şi pot fi împărţite în două mari categorii şi anume:
- instalaţii de tip deschis;
- instalaţii de tip închis.
Instalaţiile electrice de tip deschis au montate aparatele şi căile de curent astfel încât să
se poată face controlul vizual al elementelor componente şi sunt protejate împotriva
atingerilor accidentale ale părţilor sub tensiune.
Când separarea elementelor ce aparţin unui circuit se realizează prin pereţi despărţitori
plini, structura se numeşte celulară (fig.5.1) iar dacă separarea se realizează prin plase de
protecţie sau bariere structura este de tip hală (fig.5.2).
105
Structura de tip hală este specifică instalaţiilor cu tensiunea de serviciu ≥ 60kV.
La instalaţiile electrice interioare de medie tensiune, deoarece distanţele de izolare
sunt mai reduse se foloseşte structura celulară pentru ca un eventual arc electric să aibă efecte
negative numai asupra echipamentului din circuitul în care s-a produs.
Fig.5.2. Instalaţie de tip deschis cu structură de tip hală
Instalaţiile electrice interioare de înaltă tensiune (110 kV

şi mai mult) au distanţe de izolare mari şi un eventual arc
electric are efecte negative numai la circuitul respectiv şi ca
urmare circuitele nu mai trebuie separate obligatoriu prin pereţi
despărţitori plini.
Fig.5.1. Instalaţie de tip Instalaţiile de tip deschis trebuie să respecte în afara
deschis cu structură celulară condiţiilor generale şi o serie de condiţii specifice.
Într-o celulă se dispun numai echipamentele unui
circuit, care, trebuie astfel montate încât dacă se lucrează la un
echipament al circuitului să nu trebuiască să se scoată de sub
tensiune barele colectoare sau elementele altui circuit.
Toate echipamentele de acelaşi fel, trebuie montate în
dispoziţii identice în toate celulele unui şir de celule, dispoziţia
celulelor se face funcţie de tipul de instalaţie fără a transmite
clădirii sarcini importante, iar echiparea celulelor trebuie
realizată ţinând seama de dezvoltarea etapizată a instalaţiei.
Dacă instalaţia este pe două nivele, la parter se aşează elemente
grele şi cu dimensiuni mari iar la etaj celelalte.
Instalaţiile electrice de tip închis, sunt formate din
celule prefabricate închise, astfel încât nici o parte sub tensiune
a instalaţiei să nu poată fi atinsă.
Celulele pot fi capsulate (realizate din tablă de oţel ca în
fig.5.3) sau blindate (realizate din fontă turnată sau piese de oţel
sudate).
Fig.5.3. Celulă de tip închis Obişnuit schema circuitelor primare este simplă,
tensiunea este medie iar curenţii nominali şi puterile de
scurtcircuit sunt relativ reduse (2500 A, 1000 MVA).
106
Instalaţiile de tip închis faţă de cele de tip deschis, au o serie de avantaje şi anume: au
dimensiuni mai mici (deci costul clădirii este mai redus), durata de execuţie este mai redusă
(deoarece constă doar în fixarea celulelor pe fundaţie şi efectuarea racordurilor), riscul de
accidentare a personalului de exploatare este mai redus, siguranţa în funcţionare este mai
mare, restabilirea realimentării este mult mai scurtă (prin înlocuirea întreruptorului
debroşabil), un defect se localizează numai la elementul defect sau la celula respectivă iar
montajul poate fi făcut şi direct în exterior sau în spaţii poluate ( cu măsuri speciale pentru
învelişul exterior de protecţie).
Instalaţiile de tip închis faţă de cele de tip deschis au dezavantajul că nu se poate face
controlul vizual direct al echipamentelor dacă circuitul este în funcţie, nu este posibilă
înlocuirea unor aparate cu altele cu alţi parametri electrici iar costul este obişnuit mai mare.
Instalaţiile de tip închis sunt folosite în special la servicii proprii ale centralelor,
alimentarea consumatorilor, instalaţii fără personal permanent, instalaţii ce trebuie puse în
funcţie foarte repede, instalaţii provizorii precum şi în spaţii poluate sau cu pericol de
explozie.
5.3. Soluţii constructive pentru celulele de medie tensiune

ale staţiilor electrice de distribuţie de 6-20 kV
Celulele de medie tensiune ale staţiilor electrice de distribuţie de 6-20 kV sunt

obişnuit realizate sub forma unor celule metalice prefabricate în care se montează
echipamentul aferent unui circuit. Aceste celule metalice prefabricate sunt de obicei executate
pentru interior, se amplasează într-o încăpere special amenajată în clădirea staţiei şi formează
staţia de distribuţie de medie tensiune de tip interior din cadrul staţiei de transformare.
Se realizează şi celule metalice prefabricate de tip exterior la care atât cabina metalică
cât şi echipamentul interior trebuie să corespundă condiţiilor de funcţionare în mediul
exterior. Ansamblul unor astfel de celule formează staţia de distribuţie de medie tensiune de
tip exterior din cadrul staţiei de transformare.
Obişnuit staţiile de distribuţie de tip exterior se folosesc numai pentru staţii de
transformare provizorii cum sunt cele pentru alimentarea cu energie electrică a unor şantiere.
Celulele metalice prefabricate de medie tensiune de interior se construiesc în ţara
noastră pentru o tensiune nominală (Unc) de 7,2 kV dacă tensiunea nominală a reţelei Unr este
de 6 kV, pentru Unc=12 kV dacă Unr=10 kV şi Unc=24 kV dacă Unr=20 kV, pentru frecvenţa
nominală de 50 Hz, pentru curenţi nominali între 600 A şi 4000 A conform tabelului 5.1 şi
pentru putere de scurtcircuit pe bare cuprinsă între 150 MVA şi 500 MVA conform tabelului
5.2.
Tabelul 5.1. Tensiunea nominală (Unc) şi curenţii nominali (Inc) ai celulelor metalice prefabricate de medie
tensiune de interior fabricate în România
Tensiunea nominală, [kV] Curentul nominal, [A]
7,2 (600) 630*; 1250; 2500; 4000
12 (600) 630*; 1250; 2500; 4000
24 (600) 630*; 1250
Tabelul 5.2. Puterea de scurtcircuit pe bare a celulelor metalice prefabricate de medie tensiune de
interior, fabricare în România
Tensiunea nominală, [kV] Puterea de scurtcircuit pe bare a celulei, [MVA]
7,2 150; 200; 250; 300; 400
12 250; 350; 500
24 300; 500
107
Din punct de vedere constructiv, celulele metalice prefabricate de medie tensiune de
interior pot fi de două tipuri şi anume: de tip deschis şi de tip închis.

de medie tensiune, de interior, de tip deschis
Celulele metalice de tip deschis prefabricate de medie tensiune de interior, se

realizează din tablă sudată pe un schelet din profile din tablă îndoită, cu uşi pline în faţă şi
plasă în spate (fig.5.4, 5.5, 5.6) şi vizibilitate directă a echipamentului.
Barele colectoare sunt rigide, dreptunghiulare, aşezate pe lat, aparent în exteriorul
cabinelor metalice, la partea lor superioară cu ajutorul unor armături de prindere pe izolatoare
de trecere tip interior.
Celulele metalice, prefabricate, de interior de tip deschis de medie tensiune, au două
compartimente şi anume un compartiment pentru echipamentul de medie tensiune şi un altul
pentru circuitele secundare.
Aceste celule se execută
pe un nivel, în varianta tip
reţea, putând avea dublu sistem
de bare (fig.5.4) sau simplu
sistem de bare (fig.5.5) şi pe
două nivele realizate din
module suprapuse, în varianta
tip urban când se construiesc
numai pentru dublu sistem de
bare (fig.5.6).
Celulele de tip reţea se
utilizează obişnuit la staţiile de
110 kV/MT de distribuţie rurală
sau urbană, staţii ce au o putere
maximă de 2x25 MVA şi cel
mult 30 celule de acest tip, iar
cele de tip urban la staţiile de
110 kV/MT de distribuţie
urbană de maximum 2x40
MVA; se mai folosesc şi pentru
realizarea instalaţiilor electrice
de distribuţie de medie tensiune
Fig.5.4. Celulă tip deschis 10-20 kV, simplu sistem de bare,
variantă tip reţea. ale posturilor de transformare.
În compartimentul pentru
echipamentul de medie tensiune (fig.5.4 şi 5.5) sunt montate separatoarele de bare tripolare de
interior (STI) de 6, 10 sau 20 kV şi curent nominal corespunzător tensiunii şi curentului
nominal al instalaţiei, în poziţie verticală, cu deschiderea cuţitelor în plan vertical, acţionate
mecanic prin intermediul unor pârghii cu ajutorul unor dispozitive de acţionare manuală
(AMI) cu manete, montate lângă întreruptor (poziţia manetei sus corespunde poziţiei închis a
separatorului şi reciproc.
108
Bornele inferioare ale
izolatoarelor de trecere sunt
legate de ale separatoarelor de
bare prin bare dreptunghiulare
de aluminiu, dimensionate
corespunzător curentului
nominal al celulei, îndoite
conform fig.5.4, respectiv fig.
5.5, pentru evitarea eforturilor
mecanice asupra izolatorilor,
eforturi ce pot apare datorită
dilatărilor cauzate de curenţii
mari de scurtcircuit.
Celelalte borne ale
separatoarelor de bare sunt
legate împreună (conform
schemei principiale monofilare
cu un singur întreruptor pe
circuit), tot prin bare
dreptunghiulare de aluminiu şi
apoi acestea sunt legate la
bornele fixe ale întreruptorului
Fig.5.5. Celulă de tip deschis 10-20 kV, simplu sistem de bare debroşabil. Legăturile se
variantă tip reţea realizează prin suprapunerea şi
strângerea cu buloane
transversante (ce traversează barele).
Întreruptorul de medie tensiune
este debroşabil şi montat împreună cu
dispozitivul său de acţionare pe un
cărucior, cu blocaj mecanic ce nu
permite debroşarea, respectiv scoaterea
căruciorului cu întreruptor din celulă,
decât dacă întreruptorul sau separatoarele
sunt deschise. Pot fi prevăzute şi blocaje
ale cuţitelor de legare la pământ (când
există) iar la instalaţiile cu bare duble, şi
blocaje în funcţie de poziţia cuplei
transversale.
În spatele întreruptorului,
respectiv în partea din spate a celulei de
tip deschis sunt transformatoarele de
curent şi de tensiune precum şi
separatorul de punere la pământ al liniei
în cablu electric subteran, al cărui
dispozitiv de acţionare manual este plasat
Fig.5.6. Celulă tip deschis 10 kV, dublu sistem de bare,
pe două nivele, variantă tip urban
pe un suport pe peretele din spate al
celulei.
109
Legătura se face la capul terminal al cablului de medie tensiune (LEC), cablu ce se pozează
într-un canal de cabluri sub celulă. Toate legăturile intermediare, numite şi legături la aparate
sau barete se realizează din aceleaşi feluri de bare dreptunghiulare de aluminiu.
Fig.5.7. Celulă de linie 10-20 kV, 630-1250 A, racord aerian, sistem simplu de bare: a – secţiune; b – vedere
din faţă; c – schemă monofilară
Celulele de distribuţie prefabricate complexe, închise în carcasă metalică, de interior

de tip deschis pentru staţii de transformare de 6, 10 şi 20 kV, se fabrică curent în ţara noastră
pentru temperatura aerului între –10 0C şi +40 0C, umiditatea relativă maximă a aerului de
65% la +20 0C, altitudine maximă de +1000 m, mediu lipsit de gaze, vapori, depuneri bune
conducătoare de electricitate sau active din punct de vedere chimic şi mediu fără depuneri
mari de praf şi fără pericol de explozie.
În tabelul 5.3 este prezentată schema formării primei părţi a simbolurilor celulelor
prefabricate închise, de interior, pentru staţii electrice.
Celulele se realizează cu acelaşi gabarit pentru simplu sau dublu sistem de bare, au
compartimente cu pereţi laterali din tablă pe schelet metalic, în faţă au două uşi asimetrice iar
în spate au uşi metalice din plasă sau din tablă şi sistemul I de bare este separat de sistemul II
cu un paravan metalic. Întreruptorul este în montaj debroşabil pe cărucior până la 1250 A şi în
montaj fix pe cărucior pentru 2500 A. Împotriva manevrării (deplasării greşite a
întreruptorului există blocaje mecanice şi electrice. În celulele cu întreruptor de 10 kV se pot
monta cinci cabluri (3x150 mm2) iar în cele de 20 kV două. Întreruptoarele sunt de tip IO-10,
20 kV/630, 1250, 2500 A, sau IUP-10 kV/630, 1000 A.
110
Tabelul 5.3
Tabelul 5.4.
În fig.5.4, 5.5,
5.7 sunt prezentate
diferite variante de
celule de interior de tip
deschis, de linie,
racord în cablu (fig.5.4
şi fig.5.5) sau racord
aerian (fig.5.7)
echipate cu IO-10, 20
kV.
111
Se fabrică variante pentru acelaşi fel de celule, dar echipate cu întreruptor IUP-10 kV.
În ţara noastră se fabrică de asemenea celule de interior de tip deschis pentru posturi
de transformare, care se deosebesc de cele pentru staţii de transformare prin gabaritul mai
mare şi lipsa oricărei compartimentări în interior. Simbolizarea lor este dată în tab.5.4. Există
două variante constructive pentru celula de transformator şi două variante constructive pentru
celula de linie.

de medie tensiune, de interior, de tip închis
Celulele metalice, prefabricate, de interior, de tip închis de medie tensiune se

realizează din tablă ambutisată (pereţii şi uşile), pe un schelet metalic din profile de tablă
îndoită. Celula are şi în acest caz un compartiment pentru echipamentul de medie tensiune şi
un alt compartiment pentru circuitele secundare.
Compartimentul pentru echipamentul de medie tensiune este împărţit în:
compartimentul barelor
colectoare, compartimentul
căruciorului cu întreruptor
debroşabil şi compartimentul cu
restul echipamentului de medie
tensiune (fig.5.8 şi fig.5.9). Spre
deosebire de celulele de tip
deschis celulele de tip închis au
barele colectoare montate în
interiorul celulei.
Celula de tip închis de 10
kV cu simplu sistem de bare, are
montate barele colectoare rigide,
dreptunghiulare într-un plan
vertical în compartimentul din
stânga sus (fig.5.8) iar de aici se
face legătura prin barele rigide
Fig.5.8. Celulă de tip închis 10 kV, simplu sistem de bare dreptunghiulare cu bornele fixe
ale întreruptorului debroşabil,
care întreruptor ocupă compartimentul din dreapta jos.
Contactele fixe inferioare ale întreruptorului sunt în serie cu transformatoarele de
curent (de la bornele cărora se fac legăturile în derivaţie la transformatoarele de tensiune) iar
de aici la izolatoarele suport unde se face legătura cu conductoarele cablului de medie
tensiune; toate aceste echipamente (cu excepţia întreruptorului) sunt amplasate în
compartimentul din stânga jos. În compartimentul din dreapta sus, sunt amplasate circuitele
secundare (fig.5.8).
În fig.5.9 este prezentată o celulă electrică prefabricată de interior tip CI 7,2-12-24 kV;
max.2500 A, (fabricaţie “Automatica S.A. Bucureşti”).
Acest tip de celule pot fi în execuţie debroşabilă (cu cărucior), sau fixă (fără cărucior).
112
a b
c d
e f
Fig.5.9. Celulă electrică prefabricată de interior tip CI 7,2-12-24; max.2500 A: a –
ansamblu; b – compartimentul întreruptor; c – compartimentul circuite secundare; d –
compartimentul bare generale; e – compartimentul cabluri; f – poziţii funcţionale cărucior
113
Pot fi:
- celule echipate cu întreruptor pentru:
- transformator
- cuplă longitudinală
- linie radială
- linie interconectată
- motor
- baterie de condensatoare
- celule de măsură pe bare
- celule cu destinaţie specială
- de separare
- cu descărcători
- servicii interne
În fig.5.9., amplasarea compartimentelor în celulă este:
- compartimentul întreruptor - în partea din faţă – jos şi conţine un cărucior
debroşabil echipat cu întreruptor cu contacte în vid sau SF6. Accesul în vederea
efectuării verificărilor tehnice şi a intervenţiilor este prin faţa celulei;
- compartimentul circuite secundare - în partea din faţă – sus. Accesul este prin faţa
şi pe la partea superioară a celulei;
- compartimentul bare generale – în partea din spate – sus. Mediul izolant este aerul
şi accesul pri spate şi pe la partea superioară a celulei;
- compartimentul cabluri – în partea din spate – jos. Accesul la compartimentul de
cabluri este posibil pe partea din faţă a celulei, prin compartimentul căruciorului,
cât şi prin partea din spate a celulei, dacă este de tipul prevăzut cu uşă spate.
Toate uşile compartimentelor de medie tensiune sunt prevăzute cu dispozitive de
blocare, pentru protejarea personalului în cazul unui arc electric liber în aceste
compartimente.
Ansamblul cărucior debroşabil echipat cu întreruptor, este prevăzut cu mecanisme de
blocare mecanică şi electrică. Toate acestea permit executarea manevrelor de broşare şi
debroşare după o logică prestabilită, făcând posibilă renunţarea la separator pentru separarea
circuitului principal, în caz de intervenţie.
Căruciorul are trei poziţii funcţionale (fig.5.9.f):
1. Poziţia de lucru – broşat şi blocat;
2. Poziţia de test – debroşat şi blocat în interiorul celulei;
3. Poziţia extras – extras în afara celulei.
Aceste poziţii funcţionale asigură protecţia personalului prin soluţia constructivă adoptată.
În fig.5.10 este prezentată forma constructivă şi dimensiunile de gabarit ale acestei
celule iar în tabelul 5.5. caracteristicile tehnice.
114
a b
c
Fig.5.10. Forma constructivă şi dimensiunile de gabarit ale celulelor CI 7,2-12-24 kV: a -
vedere din faţă; b – vedere laterală dreapta; c – dimensiuni de gabarit
Tabelul 5.5. Caracteristici tehnici celule CI 7,2-12-24

1. Tensiune nominală kV 7,2 12 24
2. Tensiune de serviciu kV 6 10 20
3. Tensiune nominală de ţinere la impuls de trăsnet pentru izolaţie: kVmax 40 60 95
fază-pământ; fază-fază; între contactele deschise aleaparatelor de
comuntaţie
Izolaţia intervalului de separare: Nivel 1 KVmax 46 70 110
Nivel 2 70 75 145
4. Tensiune nominală de ţinere la încercare cu frecvenţa industrială kVef 20 28 50
de 50 Hz (valoare efectivă) pentru izolaţie: fază–pământ, fază-fază
între contactele aparatelor de comutaţie
Izolaţia intervalului de separare kVef 23 32 60
5. Curent nominal A 630-1250-1600-2500
6. Curent limită termic timp de 1 s KA/s 16 20 25 31,5 40
7. Curent limită dinamic kAmax 40 50 63 80 100
8. Frecvenţa nominală Hz 50-60
9. Rezistenţa la arc liber în interiorul celulei KA/s 25/0,3; 40/0,2
10. Grad de protecţie IP 30; IP 41
11. Clasa seismică conform IP nr.1/1984-IEPC III
115
În fig.5.11 este
prezentată o celulă de tip închis
de 10 kV, cu dublu sistem de
bare. Celula are la partea
superioară două compartimente
pentru cele două sisteme de
bare rigide dreptunghiulare
aşezate pe lat într-un plan
orizontal.
Sub compartimentele
barelor colectoare sunt două
compartimente pentru cele două
separatoare de bare iar în partea
din faţă a celulei la acest nivel
este compartimentul circuitelor
secundare. Compartimentul din
dreapta jos este pentru
întreruptorul debroşabil, iar cel
din stânga jos pentru restul
echipamentului.
Fig.5.11. Celulă de tip închis 10 kV, dublu sistem de bare Celulele metalice
prefabricate de tip închis au la
partea superioară prinse de structura de rezistenţă, inele metalice pentru trecerea cablurilor
macaralei (la operaţii de
încărcare, descărcare, montare,
demontare, etc.)
Celulele de interior de
medie tensiune prefabricate de
tip închis, sunt garantate să
funcţioneze la o altitudine până
la 1000 m, o temperatură a
mediului ambiant între –15 0C
şi +40 0C, la o umiditate
relativă maximă a aerului de
65% la +25 0C, iar în mod
accidental 80% la +35 0C
pentru celulele de tip închis şi
să funcţioneze în medii lipsite
de gaze, vapori corozivi sau
Fig.5.12. Celulă prefabricată 20 kV, tip CII-1-10: 1 – compartiment
inflamabili sau cu sare, de
cărucior debroşabil; 2 – compartiment transformatoare de măsură; 3 depuneri de praf sau fum.
– plecare în cablu; 4 – compartiment aparate comutaţie secundară; 5 Celulele prefabricate
– compartiment bare primare metalice de medie tensiune, de
interior de tip închis pot fi
pentru staţii electrice (CII) sau pentru posturi de transformare (CIP).
116
Celulele prefabricate pentru staţii (CII) se construiesc cu simplu sau dublu sistem de
bare. Izolaţia circuitelor primare de medie tensiune este obişnuit aerul la presiune atmosferică
dar la celulele de gabarit redus poate fi completată parţial cu plăci sau tuburi din pertinax,
sticlotextolit sau răşină epoxidică. Separatoarele sunt acţionate de dispozitive de acţionare tip
AMI-9, cu cuţitele de legare la pământ de tip manetă. Sunt echipate cu blocaje mecanice cu
chei speciale. Celula metalică este protejată împotriva coroziunii, este vopsită, iar unele piese
sunt galvanizate.
În celulele cu întreruptor de 10 kV cu gabarit normal se pot monta trei cabluri cu
secţiune de 3x240 mm2, în celule speciale până la zece cabluri de 3x240 mm2, iar în cele cu
gabarit redus două cabluri de 3x240 mm2, iar în cele de 20 kV două cabluri trifazate cu capete
terminale în răşină.
Fig.5.13. Celule medie tensiune fabricaţie

Electroputere Craiova
Tabelul 5.6. Principalele caracteristici tehnice si constructive pentru celule de medie tensiune –
Electroputere Craiova
Standard: CEI 60298
Tensiunea nominalã kV 12 si 24 12 si 24 7,2 7,2 7,2 si 24
Curentul nominal A 630...1250 630...1250 400 400 300...800
Stabilitate la scurtcircuit kA 25 16...31,5 12/16 15 10/20
Echiparea cu intreruptor SF6 vid ulei puţin ulei puţin ulei puţin
vid
Tipul constructiv construcţii metalice cu construcţii construcţii metalice cu
izolaţie în rãşină/aer antigrizutoase izolaţie în porţelan
rezistente la arc electric intern (rãşinã)/aer
5.3.3. Celule metalice prefabricate de exterior
Celulele metalice sunt fabricate pentru a funcţiona la 10 şi 20 kV, singure sau

asamblate în grup, în mediu exterior, în condiţii de climat temperat şi fără depuneri excesive
de praf, gaze, vapori, substanţe bune conducătoare de electricitate sau active din punct de
vedere chimic, neexpuse pericolului de incendiu şi de explozie şi se folosesc la posturi de
transformare sau pentru secţionarea liniilor electrice aeriene. Au curent nominal de 630 A şi
putere de scurtcircuit pe bare de 150 MVA la 6 sau la 10 kV şi 250 MVA la 20 kV. Pentru
secţionări de linii sau posturi cu o singură unitate montată în reţea radială celulele au borne de
117
intrare-ieşire aeriană iar pentru montaj în grup cu
bare selectoare cu sau fără culoar lateral de
deservire.
În fig.5.14 este prezentată o variantă
constructivă pentru astfel de celulă metalică
prefabricată de exterior.
În fig.5.15 este prezentată o celulă de
exterior echipată cu separator de sarcină,
construcţie Automatica S.A. Bucureşti, care
alimentează cu energie electrică instalaţiile
utilizate în carierele de lignit. Caracteristicile
tehnice sunt date în tabelul 5.7.
Fig.5.14. Celulă trafo 10; 20 kV, cu racord

aerian
Fig.5.15. Celulă de medie tensiune 6 kV pentru exterior
Tabelul 5.7. Caracteristici tehnice celulă medie tensiune 6 kV de exterior

1. Tensiune nominală 12 kV
2. Frecvenţă nominală 50 Hz
3. Tensiune de serviciu 6,3 kV
4. Curent nominal 400 A
5. Dimensiuni 1600x1000x900
6. Grad de protecţie IP 54
118
5.3.4. Celule prefabricate de medie tensiune fabricate în alte ţări
În fig.5.16 este prezentată o celulă de tip deschis de medie tensiune utilizată în

Germania. Celula are la partea superioară două sisteme de bare colectoare aşezate pe izolatori
suporţi, paravan despărţitori de separatoarele de bare străbătut de izolatoarele de trecere, iar la
partea inferioară sunt întreruptorul debroşabil şi transformatoarele de curent.
În fig.5.17 este prezentată o celulă de tip închis de medie tensiune, pe două nivele,
utilizată tot în Germania. La nivelul superior sunt cele două sisteme de bare colectoare aşezate
în triunghi, fiecare într-un compartiment situat la partea superioară a celulei. Se trece apoi în
compartimentul distinct al separatoarelor de bare, iar de aici în cel al întreruptorului
debroşabil. Trecerea la nivelul inferior se face prin transformatoarele de curent de tip de
Fig.5.16. Celulă de medie

tensiune, de tip deschis, pe un
singur nivel, utilizată în
Germania
trecere, de aici este legat separatorul de bare după care

este legat capul terminal al cablului, iar în derivaţie
transformatoarele de tensiune.
Fig.5.17. Celulă de medie tensiune de
tip închis, pe două nivele, utilizată în
Germania
119
5.4. Criterii pentru alegerea schemelor electrice şi
echipamentului staţiilor electrice de distribuţie de 6-20 kV
Schemele electrice de conexiuni ale staţiilor electrice de distribuţie de 6-20 kV, se aleg
în funcţie de modul de încadrare a staţiei în sistem (la intrarea în funcţie a staţiei şi pe o
perioadă viitoare de 10-15 ani); de importanţa numărului şi puterea consumatorilor alimentaţi,
de caracteristicile aparatajului, posibilităţile de realizare constructivă şi perspectiva dezvoltării
reţelelor de distribuţie în următorii cinci ani (de la intrarea în funcţie a instalaţiei).
Schemele electrice de conexiuni trebuie să fie cât mai simple (se evită schemele
complicate ca cele cu bare dublu secţionate cu cuple longitudinale sau bare dublu secţionate
cu cuple longitudinale şi transversale), cu puţine aparate de comutare pentru a avea o
investiţie cât mai ieftină şi o exploatare cât mai simplă şi cu cheltuieli cât mai mici, alegerea
schemei trebuind să se facă pe bază de calcule tehnico-economice comparative a câtorva
variante.
Schemele electrice trebuie să conducă la soluţii constructive care să aibă siguranţa
necesară în funcţionare,
elasticitate în exploatare,
simplitate a schemelor de
protecţie şi automatizare şi
să conţină elementele
necesare respectării
normelor de protecţie a
muncii.
Staţiile de distribuţie
de 6-20 kV tip reţea
folosesc obişnuit celule de
tip închis iar cele de 20 kV,
dacă schema este cu bare
simple folosesc tot celule de
tip închis iar dacă schema
este cu bare duble se
folosesc celule de tip
deschis.
Schemele de
conexiuni uzuale ale
staţiilor de tip reţea sunt
cele din fig.5.23, 5.24, 5.25
şi 5.26.
Schemele cu bare
nesecţionate se folosesc la
instalaţii de distribuţie de
medie tensiune ale staţiilor
de 110/MT simple cu un
singur transformator; la cele
cu două transformatoare se
Fig.5.23. Scheme de celule de tip deschis pe un nivel folosesc schema cu bară.
120
Fig.5.24. Scheme de celule de tip deschis, de două nivele, dublu sistem de bare
121
Fig.5.25. Scheme cu celule de 6-10 kV, de tip închis
Fig.5.26. Scheme cu celule de 20 kV de tip închis
122
Tabelul 5.9. Puterile de scurtcircuit recomandate (MVA) şi cele plafon ale staţiilor de distribuţie de
6-20kV
Tensiunea nominală a reţelei , kV 6 10 20
Puteri de scurtcircuit recomandate, MVA 150 200 250
Puteri de scurtcircuit plafon (cazuri de excepţie), MVA 250 (400) 350 (500) 500 (750)
simplă secţionată şi cea cu bară dublă nesecţionată cu cuplă transversală.

Staţiile de distribuţie de medie tensiune tip urban folosesc obişnuit celule tip urban (tip
deschis pe două nivele cu dublu sistem de bare ca în fig.5.24) precum şi celule de tip închis în
aceleaşi condiţii ca şi cele de la staţii de distribuţie tip reţea.
În tabelul 5.5 sunt date puterile de scurtcircuit plafon şi cele recomandate pentru
staţiile de distribuţie de 6-20 kV. Dacă puterea de scurtcircuit pe bare trebuie redusă, se pot
utiliza transformatoare cu tensiune de scurtcircuit mare, sau se secţionează barele colectoare
sau se montează bobine de reactanţă. Soluţia se hotărăşte pe bază de calcul tehnico-economic
comparând costul mijloacelor de reducere a puterii de scurtcircuit şi costul suplimentar
datorat nivelului mai mare al puterii de scurtcircuit.
a b c
Fig.5.27. Bare capsulate fabricaţie Electroputere Craiova: a – bare capsulate 18 kV 6 kA; b - bare capsulate
15,75 kV 8 kA, tronson modul cot vertical; c - bare capsulate 15,75 kV 8 kA
Se utilizează, în ultimul timp, bare capsulate prefabricate în tronsoane modul, pentru

diferite configuraţii de traseu la racordarea generatoarelor, transformatoarelor bloc si a
transformatoarelor de servicii proprii în centrale electrice, având tensiunile nominale de 6-10-
10,5-15,75-18-24 kV si curenţii nominali de 2000...10000 A. Construcţie cu ecranare comunã
(trifazatã) sau separatã (monofazatã) folosind izolatori suport din răşină sinteticã sau porţelan
si spatii izolante de aer la presiunea atmosfericã sau cu suprapresiune. Sunt prevăzute cu
cleme de racordare, sisteme de : preluare a
dilatării si abaterilor de montaj, legare la pământ,
etc. În fig.5.27 sunt prezentate bare capsulate
fabricaţie Electroputere Craiova.
Întreruptoarele utilizate pentru

construcţia celulelor de medie tensiune sunt de
tipul cu ulei cu mecanismele de acţionare cu
resoarte sau electrice, întreruptoare cu comutaţie
în SF6 sau în vid. Pentru curenţi nominali de 630
A şi 1000 A se folosesc întreruptoare tip, IUP-M
10, 20 kV acţionate cu mecanisme cu resoarte tip
MRI-1. Pentru curenţi nominali de 630, 1250,
a b
Fig.5.28. Întreruptor cu comutaţie în SF6: a –
2500 şi 4000 A se folosesc întreruptoare tip IO-
cărucior; b - întreruptor 10 pentru 20 kV şi curenţi nominali de 630,
123
1250, 2500 A şi curent de rupere 12 kA la tensiunea nominală de 24 kV, întreruptorul IO-20
kV; întreruptoarele tip IO-10, 20 kV de 630 A sunt acţionate cu mecanisme MRI-2 iar cele cu
un curent nominal de 1250, 2500 şi 4000 A cu mecanisme MRI-3. Se preferă celulele cu
întreruptoare tip IO.
Celulele electrice de medie tensiune echipate cu întreruptoare cu comutaţie în SF6 sau
în vid au o fiabilitate sporită datorită, în primul rând, datorită ratei defectelor mult mai scăzută
decât întreruptoarele cu ulei puţin.
Fiabilitatea sporită a celulelor electrice se datorează şi echipării lor cu izolatoare din
răşină în locul izolatoarelor de porţelan, folosirii blocurilor de contact din răşină epoxidică
care au o rezistenţă mecanică superioară şi o linie de fugă mărită.
Tabelul 5.10. Principalele caracteristici tehnice si constructive ale întreruptoarelor în SF6

Tensiunea nominalã kV 7,2 12 17,5 24 (27,5) 42
Curentul nominal A 3150 630 1250 2500 4000 1250 2500 630 1250 1250 1250
Capacitatea de comutatie kA 50 25 16 25 25 25 25 12 12 16 16
25 31,5 20 16
31,5 20
Sistemul de comutatie SF6
Sistemul de actionare dispozitiv cu arcuri si motor electric
Întreruptoarele cu comutaţie în vid avansat cunosc generalizarea în reţele de medie

tensiune (6-35 kV). Pentru aceste tensiuni, întreruptoarele construite au curenţi nominali de
până la 2500...3000 A şi pot atinge valori ale capacităţii nominale de rupere la scurtcircuit de
25...40 kA la 12 kV, în perspectivă tinzându-se spre 40...100 kA pentru tensiunea de 13,8 kV.
Întreruptoarele cu vid constituie surse de perturbaţii electromagnetice deoarece
funcţionarea acestora este însoţită, la deconectare, de supratensiuni de comutaţie mai mari
decât cele întâlnite la alte echipamente. Limitarea acestor supratensiuni este posibilă prin
utilizarea unor elemente de protecţie cum sunt grupurile RC sau descărcătoarele ci oxizi
metalici.
Tehnicile moderne de comutaţie în SF6 şi vid avansat permit realizarea unor
echipamente cu parametri performanţi şi cu indicatori de fiabilitate deosebit de înalţi.
Elocvente în acest sens sunt datele din tabelul 5.11 referitoare la întreruptoare de producţie
europeană de 24 kV.
Tabelul 5.11. Caracteristici întreruptoare de producţie europeană

Tipul întreruptorului Ulei puţin SF6 vid
Deplasarea contactelor, mm 150 50 14
Viteza contactelor la deschidere, m/s
Numărul de întreruperi până la revizie:
- la curent nominal 500...1000 104 2.104
- la capacitate de rupere 6...10 20...30 50...100
Anduranţa mecanică, cicluri I-D 104 104 2.104
Periodicitatea reviziilor, ani 1...3 10 10
Preţ orientativ, % 100 130 160
Înlocuirea echipamentelor tradiţionale cu cele moderne, cu comutaţie în SF6 şi vid

avansat este în plină desfăşurare. Ponderea întreruptoarelor cu ulei puţin în instalaţiile de
medie tensiune a scăzut la mai puţin de 20%, restul fiind ocupat de întreruptoare cu SF6 (circa
50%), respectiv cu vid (peste 30%).
124
Separatoarele utilizate pentru construcţia celulelor de medie tensiune sunt de tipul STI
la celulele de 630 A, STL la celulele de 1250 A, STIP la plecările aeriene ale celulelor
deschise tip reţea şi la plecările aeriene ale celulelor tip urban şi sunt acţionate manual cu
dispozitive cu manete tip AMI-10 sau cu roată melcată tip AMI-11.
Separatorul de linie rotativ tip AR şi cel de sarcină tip AM poate fi montat în celula
CMT-PT (fabricaţie Automatica S.A. Bucureşti). Separatorul rotativ (fig.5.29) este folosit în
combinaţie cu siguranţe pentru protecţia transformatoarelor de măsură sau în combinaţii cu
întreruptorul HAD.
Tabelul 5.12. Caracteristici tehnice separator rotativ

Separator tip AM AR
Tensiunea nominală, kV 24 24
Tensiunea de încercare (50-60 Hz/1 min) 50 50
între fază şi pământ şi între faze, kV
Tensiunea de ţinere la impuls între fază şi 125 125
pământ şi între faze, kV
Frecvenţa nominală, Hz 50-60 50-60
Curentul termic nominal, A 400/630 630/800
/1250
Capacitate de rupere, A
- sarcină activă principală 400/630
- transformator în gol 4...16
- cabluri, linii neîncărcate 25
Fig.5.29. Separator rotativ - circuite inel 400/630
Curentul nominal de scurtă durată 12,5-16 12,5-
admisibil (1s), kA 16-20-
25
Curentul de vârf, kA 31,5-40
În fig.5.30 sunt prezentate

separatoare tripolare fabricaţie
Electroputere Craiova care sunt
utilizate pentru echiparea celulelor
deschise sau închise (prefabricate)
destinate staţiilor electrice de
3,6...42 kV. În tabelul 5.13 sunt arătate
caracteristicile tehnice ale acestora iar
a b
Fig.5.30. Separatoare tripolare fabricaţie Electroputere: a –
în tabelul 5.14 sunt prezentate
eparator tip ETP 24 kV; b - separator tip ETS 24 kV-400 caracteristicile tehnice ale
A ,cu senzori de curent şi tensiune incluşi separatoarelor de sarcină.
Tabelul 5.13. Caracteristici tehnice separatoare fabricaţie Electroputere Craiova

Tensiunea nominalã kV 3,6 12 24 42 12 24 42
Curentul nominal A 1250...6300 400...6300 400...1250 400 1250
Stabilitatea la scurtcircuit kA 25...40 15...60 31,5 16 31,5
Functionare, la: interior exterior
Sistemul de actionare manual sau dispozitiv cu motor electric
125
Cuţitele de legare la pământ se montează în toate celulele cu racord în cablu şi trebuie
să fie verificate la scurtcircuit.
Transformatoarele de curent din celulele staţiilor de distribuţie de 6-20 kV au izolaţie
din răşină epoxidică şi pentru curenţi nominali până la 630 A inclusiv sunt de tip suport
CIRS-10, 20 kV iar pentru curenţi nominali de peste 630 A sunt de trecere tip CIRTo, 0,1 s-
10, 20 kV. Se montează pe trei faze în celulele de linie şi transformator şi pe două faze în
celulele de condensatoare, servicii proprii şi cuplă.
Transformatoarele de tensiune au izolaţia de asemenea din răşină epoxidică şi sunt
monofazate de tip TIRMo-6, 10, 20 kV montaj trifazat în celule de măsură a fiecărei secţii de
bare şi bifazate tip TIR-6, 10, 20 kV montate în celulele liniilor interconectate pentru
semnalizarea prezenţei tensiunii.
Tabelul 5.14. Caracteristici tehnice separatoare de sarcină fabricaţie Electroputere Craiova
Tensiunea nominalã kV 12 24 24
Curentul nominal A 400 200 400
400
600
Stabilitatea la scurtcircuit kA 10 10 10
16 16
Sistemul de comutatie, dupã caz: fantã îngustã
autocompresie în SF6
autocompresie în aer
Sistemul de actionare manual si resort motor electric si resort
Functionare, la: exterior

interior
telecomandat
a b
a b Fig.5.32. Transformatoare de tensiune
Fig.5.31. Transformatoare de curent fabricaţie Electroputere Craiova: a –
fabricaţie Electroputere Craiova: a – tip bipolar de exterior, tip TEBU 24 kV, cu
CES 24 kV, cu izolaţie în ulei; b – tip izolaţie în ulei; b – monopolar de interior
CIRSo 24 kV, cu izolaţie în răşină tip TIRMi-C 24 kV, cu izolaţie în răşină
În fig.5.31 şi 5.32 sunt prezentate transformatoare de curent, respectiv de tensiune,

fabricaţie Electroputere Craiova, utilizate pentru echiparea tablourilor si celulelor închise
prefabricate destinate instalatiilor electrice de 0,72...42kV. În tabelele 5.15 şi 5.16 sunt
prezentate caracteristicile tehnice ale acestora.
126
Ţinând seama de scăderea substanţială a consumurilor pe partea secundară prin
aparatura de măsură şi protecţie cu puteri proprii reduse sau chiar 0 în cazul celor digitale, se
poate spune că până la informatizarea completă a echipamentelor de medie tensiune pe bază
de senzori şi eliminarea astfel a transformatoarelor de măsură, o nouă generaţie de
transformatoare de măsură bazate pe izolaţie composită şi gaz SF6 va lua locul celei din răşină
epoxidică.
Tabelul 5.15. Caracteristicile tehnice ale transformatoarelor de curent fabricaţie Electroputere Craiova
Tensiunea nominalã kV 0,72 12 24 42

Curentul nominal primar A 5...15000 30...6300 30...2000 300...600
2x(50...600) 2x(50...600) 2x(15...600)
Curentul nominal secundar A 1 sau 5 1 sau 5 1 sau 5 5
Stabilitatea la scurtcircuit kA 0,3...180 40/60 16/20/40 40
Puterea secundarã VA 2,5...30 10...60 7,5...50 30...50
Clasa de precizie 0,5/1/2/3 0,5/1/10P 0,5/10P 0,5/5P
Tipul constructiv suport de trecere suport de trecere suport suport
Sistemul de izolatie bachelitã rãsinã rãsinã rãsinã

rãsinã ulei ulei
SF6
Tabelul 5.16. Caracteristicile tehnice ale transformatoarelor de tensiune fabricaţie Electroputere Craiova
Tensiunea nominalã primarã kV 0,10 - 0,76 3...30

3/31/2...30/31/2
Tensiunea nominalã secundarã kV 0,10;0,10/31/2 0,1;0,1/31/2;0,1/3
0,22
Puterea secundarã VA 15...250 30...600
Clasa de precizie 0,5/1/3/1P/3P 0,5/1/3/3P/6P
inductiv inductiv
Tipul constructiv bipolar monopolar
bipolar
Sistemul de izolatie hârtie rãsinã
rãsinã ulei
SF6
În fig.5.33 se prezintă construcţia transformatoarelor tip TEHB-24 destinat montajului

exterior în consolă pe stâlpii reţelei de 24 kV. Acest transformator este în general solicitat în
Canada şi în ţări din Asia.
Izolaţia internă este gazul SF6 şi folie sintetică pentru izolaţia înfăşurării primare.
Supratensiunea de SF6 este relativ mică, în general sub 2 bar. Pentru construcţia în serie mare
se va renunţa la cuva demontabilă (pentru a reduce riscul pierderii de gaz în locurile cu
garnituri) recurgându-se la construcţia sudată.
127
Izolatorii de medie tensiune sunt din material composit care conferă acestei construcţii
o bună rezistenţă la acte de vandalism atât de frecvente în special pe reţelele de medie
tensiune.
În fig.5.34 se prezintă
comparaţia dintre
transformatoarele TEHB-24 şi
cel similar din punct de vedere
al caracteristicilor electrice dar
cu izolaţia hârtie-ulei (TEBUS-
24).
În sistemele energetice
moderne, unde principiile de
măsură, protecţie şi comandă
sunt cele neconvenţionale, se
utilizează materiale şi
tehnologii noi. O componentă
importantă a sistemelor
moderne sunt şi
Fig.5.33. Transformator de măsură tip TEHB-24: a-cuva metalică;
transformatoarele de măsură
b-ansamblu părţi active; c-izolator composit; d-bornă primară; e-
cutia de borne secundare; f-izolaţia SF6; g-sistem prindere pe stâlp neconvenţionale, TMN, ele
în consiolă fiind legate într-un lanţ de
protecţie, măsură şi control
modern. În aceste sisteme, suportul de transmisie a informaţiilor între partea primară şi cea
secundară este fibra optică, iar mai departe către elementele de comandă – decizie se
utilizează fibra optică, cablul coaxial, circuitele telefonice simple sau comutate. Toate acestea
sunt înglobate cu ajutorul electronicii în sisteme integrate de tip SCADA.
Tendinţa actuală de dezvoltare este cea de integrare a funcţiilor echipamentului
secundar la nivelul unei celule şi transferul funcţiilor de comandă şi control la nivele
superioare, staţie, dispecer. Echipamentele primare neconvenţionale au dezvoltate pe lângă
funcţiile tipice şi funcţii suplimentare de conversie analog-digitală, transmisie de date,
automatizare proprie şi de sistem, comandă, control.
TMN bazate pe principii inductive, capacitive sau rezistive sunt realizate pentru puteri
mici datorită condiţiilor de izolaţie, ceea ce face ca acestea să fie utilizate în domeniul
tensiunilor joase şi medii.
TMN utilizate în prezent pe plan mondial
sunt:
- senzor combinat curent-tensiune
bazat pe cordonul Rogowski pentru
curent şi divizor capacitiv sau rezistiv
pentru tensiune;
- transformator optic digital de curent
bazat pe cordonul Rogowski;
- senzori bazaţi pe efecte optice:
- senzor de curent bazat pe
a b efectul Faraday;
Fig.5.34. Comparaţie transformator TEHB- - senzor de tensiune bazat pe
24 (a) cu izolaţie SF6 (masa 31 kg) şi
TEBUS-24 (b) cu izolaţie hârtie-ulei (masa efectul piezo-electric.
95 kg) Descărcătoarele sunt de tipul DRVS cu
128
rezistenţă variabilă şi rezistenţă de şuntare, în cazuri speciale, justificate tehnico-economic,
putându-se utiliza şi descărcătoare cu rezistenţa variabilă şi suflaj magnetic.
5.5. Soluţii constructive pentru staţii electrice de distribuţie

de medie tensiune
Staţiile electrice de distribuţie de 6-20 kV se execută obişnuit în clădiri, iar celulele se

aşează pe un şir, când au gabarit redus şi nu rezultă lungimi exagerate pentru clădire, sau pe
două şiruri. Clădirea trebuie să asigure anumite condiţii de mediu şi de montaj al celulelor.
În interiorul clădirii unde sunt montate celulele instalaţiei electrice de distribuţie de
medie tensiune trebuiesc asigurate nivelurile de temperatură admise de echipament (deoarece
personalul nu desfăşoară în aceste clădiri activitate permanentă).
Asigurarea temperaturii necesare funcţionării normale a echipamentului din sălile
unde sunt montate celulele instalaţiei electrice de distribuţie de medie tensiune se realizează,
de regulă, numai prin sisteme de încălzire locală (de obicei electrică).
Pentru montajul celulelor şi pentru exploatare trebuie asigurat accesul în încăpere, uşi
cu deschidere liberă spre exterior, planeitatea pardoselii, spaţii pentru manevrarea celulelor la
montare, spaţii pentru exploatare (coridoare de manevră, supraveghere şi circulaţie), spaţii
pentru întoarcerea barelor colectoare (când celulele sunt pe două şiruri) şi acces între sala de
conexiuni şi corpul de comandă.
Pentru plecările în cabluri, trebuie prevăzute canale de cablu cu plăci de beton
Fig.5.35. Dispoziţii constructive pentru staţii de distribuţie de 6-20 kV cu celule tip reţea
129
prefabricate sau din tablă striată la partea superioară, cu tuburi de protecţie a cablurilor la
trecerea prin zid, tuburi ce se montează cu materiale incombustibile împiedicând intrarea apei
în canalele de cabluri. În afara canalelor de cabluri de forţă sunt necesare şi canale de cabluri
pentru circuitele secundare. Dacă sunt racorduri aeriene, trebuie realizată trecerea izolantă cu
izolatoare tip trecere interior-exterior şi cu păstrarea distanţelor impuse de normative.
Clădirea staţiei de distribuţie trebuie prevăzută în afară de iluminat local din fiecare
celulă cu iluminat general al culoarelor cu un nivel de 150 lx.
Clădirea trebuie să aibă în cazul utilizării celulelor de tip deschis elemente de
construcţii auxiliare pentru susţinerea barelor colectoare de alimentare, a stelajelor pentru
întoarcerea barelor şi a paravanului despărţitor între sistemele de bare precum şi pentru
fixarea celulelor de tip deschis şi a centurii de legare la pământ. În fig. 5.35, 5.36 sunt
prezentate câteva dispoziţii constructive pentru staţii electrice de distribuţie de 6-20 kV.
Fig.5.36. Dispoziţii constructive pentru staţii de distribuţie de 10 kV cu celule tip urban (pe două nivele)
La staţiile electrice de transformare de 110 kV/MT racordurile instalaţiei de distribuţie

de medie tensiune la transformatoarele exterioare pot fi capsulate dacă zona este poluantă.
Plecările de medie tensiune sunt obişnuit în cabluri subterane.
Staţiile electrice de medie tensiune de tip interior sunt protejate împotriva atingerilor
directe prin asigurarea de izolare şi de protecţie impuse de normative, prin paravane
despărţitoare, la celulele de tip deschis, între sistemele de bare colectoare şi prin plase de
130
protecţie sub barele colectoare în dreptul uşilor de acces, al celulelor la transformator cu
racord aerian şi în dreptul întoarcerii aparent a barelor.
Împotriva atingerilor indirecte personalul este protejat prin racordarea la instalaţia de
legare la pământ a tuturor construcţiilor metalice din staţia electrică de medie tensiune de tip
interior, care pot fi puse sub tensiune accidental (părţile metalice ale celulelor, părţile metalice
ce nu sunt în mod normal sub tensiune ale aparatelor din celule, etc.).
Staţiile electrice de distribuţie de 6-20 kV, trebuie prevăzute, de la realizare, cu
materialele tehnice şi produsele necesare combaterii incendiilor conform normativelor.
5.5.1. Soluţii constructive pentru staţii electrice de distribuţie

de medie tensiune, de tip deschis
Soluţiile constructive pentru staţiile electrice de distribuţie de medie tensiune, de tip

deschis sunt diferite în funcţie de clasa instalaţiei, clasă de depinde de curentul maxim de
scurtcircuit şi tensiunea de serviciu, conform fig.5.37.
În funcţie de tensiune, aceste staţii sunt de
mică putere, clasă A (curenţi maximi de
scurtcircuit, Im.sc.=10÷15 kA), putere mijlocie,
clasă B (Im.sc.=20÷30 kA), mare putere, clasă C
(Im.sc.=40÷60 kA) şi foarte mare putere clasă D
(Im.sc.=40÷60 kA).
La instalaţiile de clasă A nu este necesar
perete despărţitor între bare şi separatorul de bare
deoarece, un eventual arc electric se deplasează
greu, dar sunt necesari pereţi incombustibili între
sistemele de bare colectoare (dacă sunt două).
La instalaţii de clasă B trebuie pereţi
despărţitori incombustibili orizontali sau înclinaţi
în sus între barele colectoare şi separatoarele de
bare, trecerea făcându-se cu izolatoare de trecere.
La instalaţii de clasă C şi D trebuie pereţi
despărţitori incombustibili a separatoarelor de bare
Fig.5.37. Categorii de instalaţii de tip deschis atât faţă de barele colectoare cât şi faţă de
în funcţie de valoarea curenţilor de întreruptor.
scurtcircuit şi tensiunea de serviciu Compartimentul circuitelor secundare la
toate instalaţiile (clasă A-D) este separat de restul
celulei prin pereţi despărţitori plini , incombustibili. În spatele celulei, în dreptul
întreruptorului la instalaţii de clasă B-D, se folosesc uşi metalice pentru protecţia personalului
împotriva arcului electric.
Personalul este protejat împotriva radiaţiilor directe ale arcului electric prin închiderea
spaţiului unde se poate produce arcul (reducând însă posibilităţile de control vizual) sau prin
ferestre de sticlă incasabilă. La apariţia unui arc electric în celulă apare o suprapresiune a
cărei valoare se limitează prin dimensionare corespunzătoare a secţiunii de evacuare a gazelor
la care trebuie să reziste pereţii despărţitori.
131
Se folosesc blocaje mecanice pentru evitarea apariţiei arcului electric în timpul
manevrelor şi timpi scurţi de funcţionare a protecţiei. Între polii separatorului de bare deschis
trebuie să existe posibilitatea introducerii unei plăci izolante de separaţie pentru a se putea
Fig.5.38. Instalaţii de tip deschis cu bare

simple. Dispoziţii constructive folosite în Fig.5.39. Instalaţii de tip deschis cu bare duble.
Germania Dispoziţii constructive folosite în Germania
lucra în celulă când barele rămân sub tensiune.

Instalaţiile de tip deschis sunt obişnuit realizate pe un nivel la clasa A şi uneori la clasa
Fig.5.40. Instalaţie de 6-10 kV cu bare duble, cu bobine de reactanţă jumelate pe grupe de plecări: 1 –
secţiune; 2 – schema de umplere; 3 – plan parter
132
B, iar în celelalte cazuri pe două nivele. Dimensiunile celulei depind de tipul şi gabaritul
aparatelor folosite, modul de fixare a întreruptorului (fix sau pe cărucior debroşabil), schema
de conexiuni primară şi parametrii electrici de funcţionare.
Instalaţiile de tip deschis pot fi realizate şi prin montajul fix în celulă al aparatelor,
ceea ce necesită în celulă un spaţiu de întreţinere, deci pas de celulă mare.
Dacă însă întreruptorul se aşează pe un cărucior debroşabil, se reduc atât spaţiul cât şi
pasul celulei, precum şi timpul de lichidare a unei defecţiuni (sau pentru o revizie), care este
doar cel necesar pentru înlocuirea întreruptorului debroşabil defect cu altul în perfectă stare de
funcţionare, în rezervă în clădirea staţiei electrice.
Pereţii celulelor se executau în trecut din zidărie de cărămidă sau beton armat şi
susţineau şi aparatele celulei. În prezent se execută obişnuit din profile metalice din oţel sau
tablă de oţel ambutisată, plăcile de separaţie trebuie să reziste la solicitările mecanice şi
efectele arcului electric.
Execuţia celulelor de tip deschis nu se mai face la faţa locului ci în întreprinderi
specializate şi astfel s-a îmbunătăţit calitatea celulelor şi s-a redus mult volumul de lucru pe
şantier.
Fig.5.41. Instalaţie de 6-10 kV, cu bare simple, cu bobine de reactanţă jumelate pe transformatoare: a –
secţiune; b - plan
133
În fig.5.38 şi 5.39 sunt prezentate unele soluţii constructive folosite în Germania
pentru staţii de distribuţie de medie tensiune cu simplu sistem de bare (fig.5.38) şi cu dublu
sistem de bare (fig.5.39).
Soluţiile constructive ale staţiilor de distribuţie de medie tensiune de tip deschis cu
bobine de reactanţă depind de poziţia bobinei din schema de conexiuni primare (ce poate fi
plasată între separatorul de bare şi întreruptor sau după întreruptor), de tipul ei (simplă sau
jumelată) şi dacă sunt individuale sau pe grupe de plecări.
O soluţie constructivă pentru schema cu bobine de reactanţă jumelate pe grupe de
plecări şi întreruptor pe priza mediană este prezentată în fig.5.40 cu instalaţia pe trei niveluri.
La ultimul nivel sunt amplasate barele colectoare şi separatoarele de bare, la nivelul
doi întreruptoarele iar la parter bobinele de reactanţă jumelate şi celulele prefabricate de tip
închis de racord la reţeaua de distribuţie. Partea de construcţii are un volum relativ mare,
realizarea clădirii în sistem modular este dificilă şi apar spaţii nefolosite la parter.
Fig.5.42. Instalaţie de 6-10 kV cu bare duble,

cu bobine de reactanţă, pe grupe de două
plecări, tipizată în România: 1 – secţiune; 2 –
plan etaj; 3 – plan parter; 4 – schema principală
monofilară.
La folosirea de bobine de reactanţă jumelate pe transformatoare, se poate utiliza o

clădire simplă pe un singur nivel cu celule de clasă A sau B de tip închis sau deschis ca în
exemplul din fig.5.41 (cu celule prefabricate de tip închis).
Dacă bobina de reactanţă este montată între separatorul de bare şi întreruptor,
fiabilitatea este mai mare, iar instalaţia cu bobine de reactanţă pe grupe de plecări sau
individuale se realizează obişnuit pe două niveluri, ca în exemplul din fig.5.42, ce prezintă o
soluţie constructivă folosită în ţara noastră pentru instalaţii de clasă D. Pentru o celulă de linie
la etaj sunt montate cele două sisteme de bare colectoare verticale (cu pereţi despărţitori) şi
separatoarele de bare (în compartimente de separaţie faţă de barele colectoare şi restul
134
aparatelor), iar la parter sunt montate suprapuse bobinele de reactanţă şi în faţa lor celulele
prefabricate de tip închis cu restul aparatelor. În partea din stânga a secţiunii (fig.5.42) este
prezentată soluţia constructivă pentru o celulă de transformator.
Utilizarea completă a spaţiilor din interiorul clădirilor staţiilor de distribuţie de medie
tensiune cu bobine de reactanţă este dificil de realizat deoarece echipamentele folosite au
gabarit mult diferite şi ar fi necesar să se adopte celule cu pas inegal.
5.5.2. Soluţii constructive pentru staţii electrice de distribuţie

de medie tensiune, de tip închis
Staţiile de medie tensiune de tip închis sunt mult utilizate în special la cele de puteri
reduse, de clasă A şi B. Aceste instalaţii pot fi realizate cu conductoare (bare) neizolate ceea
ce asigură o bună răcire şi protecţie împotriva arcurilor electrice datorită distanţelor de izolaţie
mai mari, sau cu conductoare izolate suplimentar cu un strat de izolant solid, ceea ce reduce
dimensiunile celulelor.
Celulele pot fi realizate din compartimente cu legături între ele prin izolatoare de
trecere, în fiecare compartiment fiind un echipament (barele colectoare, separatoare,
întreruptorul, etc.) precum şi un
compartiment pentru circuitele
secundare, fără compartimente
când legăturile între aparate
sunt directe, ca la celulele de tip
deschis, sau pot fi realizate cu
compartimentare parţială.
Celulele cu
compartimente pot avea pereţi
despărţitori, respectiv carcase
din fontă sau oţel sudat (caz în
care celulele devin de tip
blindat şi pot fi folosite şi alte
medii izolante decât aerul), din
Fig.5.43. Evoluţia dimensiunilor instalaţiilor de tip închis capsulat tablă (soluţia cea mai utilizată)
din mase plastice sau plase
metalice.
Fig.5.44. Diverse tipuri constructive de celule închise
135
Aparatele din celule pot fi montate fix, ca la unele celule de tip deschis sau o parte este
mobilă, montată pe cărucior pe care se află întreruptorul debroşabil şi uneori şi alte aparate
(transformatoare de curent, de tensiune, etc.) cu blocaje sigure împotriva unei debroşări
greşite (sub sarcină) şi măsuri speciale împotriva atingerii părţilor sub tensiune după scoaterea
căruciorului (cum sunt obloane basculante ce închid accesul spre elementele fixe sub tensiune
când căruciorul este scos).
Echipamentul folosit poate fi de tip obişnuit, ca la instalaţii de tip deschis sau special
executat pentru celule de tip închis pentru simplificarea instalaţiilor şi reducerea la minim a
gabaritului ei.
Soluţiile constructive folosite în prezent în mod obişnuit sunt cu întreruptor
debroşabil. Ceea ce a redus mult volumul instalaţiei (la cca 30% din al unei instalaţii de tip
deschis), iar dacă celulele se realizează cu bare izolate volumul scade la 12%, conform
fig.5.43.
Celulele de tip închis capsulate, conform fig.5.44 pot fi realizate în diferite variante
constructive:
a) cu bare simple, întreruptor debroşabil cu separare cu contacte tip fişă;
b) cu bare simple, întreruptor debroşabil, cu separator de bare în compartimentul
barelor colectoare şi separator de linie (soluţie puţin utilizată);
c) cu dublu sistem de bare, două întreruptoare pe circuit, ambele debroşabile, ce
poate fi obţinut prin lipirea a două celule de tip A. Se aplică numai la instalaţii
foarte importante datorită costului foarte ridicat, cost ce se poate reduce dacă nu se
montează în toate celulele ambele întreruptoare;
d) cu dublu sistem de bare, întreruptor debroşabil şi separatoare de bare fixe, în
compartimentele barelor.
136
6. BATERII DE CONDENSATOARE ŞI
BOBINE DE REACTANŢĂ
6.1. Baterii de condensatoare
Bateriile de condensatoare (şunt), se montează obişnuit în instalaţiile trifazate de

medie tensiune ale staţiilor coborâtoare de 110 kV/MT în conexiune stea când sistemul
energetic din zonă prezintă regim deformant sub 5%; pentru modificarea (reglajul) circulaţiei
de putere reactivă se
folosesc una sau mai multe
trepte de puteri egale ce se
comută manual sau automat.
O instalaţie de
condensatoare este un
ansamblu de instalaţii
electrice, format din bateria
de condensatoare, celulele
de medie tensiune de
alimentare, cablurile de
racordare şi dulapurile de
comandă şi protecţie.
Bateria de condensatoare
(sau baterie, treaptă) este un
ansamblu de unităţi
monofazate racordate între
a b c ele electric şi formează un
sistem de conexiuni
trifazate. Un condensator
(sau unitate) este un
ansamblu format din unul
sau mai multe elemente
aşezate într-o singură cuvă
şi legate la bornele de ieşire.
Un element de condensator
(sau element) este partea
invizibilă a unui
condensator, formată din
d
e armături separate printr-un
Fig.6.1. Scheme electrice de alimentare a bateriilor de condensatoare dielectric.
şunt de medie tensiune: a – baterie cu 1 treaptă; b – baterie cu 2 trepte
Prin nivel de izolaţie
cu celulă generală; c – baterie cu 3 trepte cu celulă generală; d – baterie
cu 3 trepte fără celulă generală; e – baterie cu 2 trepte fără celulă al unei baterii de
generală condensatoare se înţelege o
137
combinaţie a valorilor tensiunilor de încercare la frecvenţă industrială şi la impuls ce
caracterizează aptitudinea izolaţiei de a suporta solicitările dielectrice între bornele de ieşire
ale bateriei şi părţile metalice legate la pământ. Puterea nominală a condensatorului (Qc) este
puterea reactivă la tensiunea nominală şi la frecvenţa nominală, pentru care a fost realizat
condensatorul. O celulă generală de MT, este o celulă de condensator, racordată direct la
bornele principale ale staţiei de distribuţie şi destinată alimentării unei baterii de
condensatoare cu mai multe trepte de putere. O celulă de treaptă de medie tensiune este o
celulă de condensator, racordată direct la bornele principale ale staţiei de distribuţie şi
destinate alimentării unei baterii de condensatoare cu mai multe trepte.
În fig.6.1 sunt prezentate diferite scheme electrice de alimentare a bateriilor de
condensatoare pentru celule generale şi de treaptă.
6.1.1. Schemele electrice de alimentare şi de conexiuni

ale bateriilor de condensatoare
Bateriile de condensatoare de medie tensiune (6, 10, 20 kV) pot fi cu una, două sau
maximum trei trepte, cu sau fără celulă generală şi sunt alimentate prin cablu de la celulele de
condensator ale instalaţiei de distribuţie de medie tensiune, celule echipate cu diverse aparate,
conform fig.6.1. Se foloseşte sau nu celulă generală funcţie de spaţiul disponibil în clădirea
staţiei de distribuţie de medie tensiune şi de rezultatul comparaţiei tehnico-economice a celor
două variante. Celula generală poate avea celule de treaptă echipate cu întreruptor (fig.6.1.a)
a b
Fig.6.2. Conexiuni ale bateriilor de
condensatoare: a - conexiune dublă stea
cu neutrele izolate faţă de pământ; b –
conexiune în stea simplă (nefolosită) Fig.6.3. Schema de conexiuni a bateriilor de condensatoare
cu mai multe unităţi pe fază
sau contactor (fig.6.1.b,c).

Bateriile de condensatoare trifazate şunt de medie tensiune se amplasează obişnuit în
exterior (cu excepţia cazului când zona are grad ridicat de poluare) şi conexiunea lor se face
de obicei în dublă stea cu neutrele izolate faţă de pământ, cu transformator de curent pe
legătura dintre neutru (ce alimentează o protecţie diferenţială împotriva defectelor interne din
condensatoare), conform fig.6.2.a. Nu se realizează conexiunea în stea simplă a bateriilor de
condensator (fig.6.2.b) deoarece la defecte interne în unităţi nu poate fi asigurată protecţia.
Dacă tensiunea unui condensator este inferioară tensiunii nominale a reţelei, se
conectează în serie pe fază mai multe unităţi iar dacă trebuiesc puteri mai mari decât cele
corespunzătoare unităţilor, acestea se conectează în paralel pe fază, conform fig.6.3.
Pentru a folosi un număr redus de condensatoare se folosesc unităţi monofazate de 100
kVAR cu care se realizează obişnuit puteri până la 3 MVAR pe treaptă la 6 şi 10 kV şi până la
6 MVAR la 20 kV, conform tabelului 6.1. Puterea unei trepte se calculează cu relaţia:
138
Q = N⋅Qn [MVAR] (6.1)
unde: N=3xnf – numărul de condensatoare al unei trepte de baterie trifazată; m – numărul
stelelor; n – numărul de condensatoare în serie pe ramură; nf – numărul de ramuri în paralel pe
fază şi stea; Qn – puterea nominală a unui condensator în MVAR.
Tabelul 6.1. Numărul de trepte de condensatoare şi puterea lor

Nr.crt. Tensiunea nominală a Tensiunea nominală a Nr.trepte x puterea unei trepte,
bateriei, [kV] condensatorului, [kV] [MVAr]
1 6 3,64 1x1,2
1 (2)x1,8
1 (2, 3)x2,4
1x3
2 10 6,3 1 (2)x1,2
1x1,8
3 20 6,3 1 (2)x2,4
1x4,8
1x6
6.1.2. Alegerea şi dimensionarea bateriilor de condensatoare
Bateriile de condensatoare se folosesc pentru compensarea puterii reactive. Soluţia

optimă de realizare a compensării se stabileşte prin compararea tehnico-economică a
diferitelor variante posibile.
Dimensionarea bateriilor de condensatoare şunt şi amplasarea lor se face pe baza
analizei structurii sistemului energetic din zonă, curbei de sarcină reactivă pe 24 ore şi a
măsurătorilor armonicilor superioare, stabilindu-se dacă bateria este cu o treaptă sau cu mai
multe trepte (la puteri de peste 1,2 MVAR). Dacă în locul de amplasare sunt armonici de
ordinul 5 şi 7, proiectantul trebuie să prevadă viitoarea instalaţie şi cu filtre de armonici.
Conectarea, deconectarea şi descărcarea automată a bateriilor este însoţită de
fenomene tranzitorii.
Conectarea bateriilor de condensatoare cu o treaptă produce un curent de şoc ce se
calculează cu relaţia aproximativă:
2S k
Is ≈ In [kA] (6.2)
Q
Q
unde: I n = este curentul nominal al bateriei, în kA; Q – puterea bateriei , în MVAR;
3U mr
Umr – tensiunea maximă de serviciu a reţelei, în kV; Sk – puterea de scurtcircuit pe barele de
medie tensiune, în MVA.
Conectarea bateriilor de condensatoare cu mai multe trepte produce un curent de şoc
ce se calculează cu relaţia:
U 2
Is = (6.3)
Xc + XL
unde: U este tensiunea de fază, în kV; Xc – reactanţa capacitivă totală pe fază, în kΩ; XL –
reactanţa inductivă pe fază între trepte, în kΩ.
Dacă curentul de şoc este prea mare se creşte lungimea cablurilor de racord. Curentul
de conectare trebuie să fie mai mic decât curentul de şoc al întreruptorului prin care se
realizează conectarea şi datorită duratei sale scurte nu produce în reţea efecte defavorabile.
139
Şocul de tensiune ce apare la conectarea bateriilor de condensatoare şunt trebuie să fie
mai mic cu 3% ca tensiunea nominală a reţelei; se calculează cu relaţia:
Q
∆U % = 100 (6.4)
Sk
Dacă se depăşeşte limita admisă a şocului de tensiune bateria trebuie să funcţioneze în
trepte.
Bateriile de condensatoare se conectează numai dacă sunt complet descărcate,
deoarece în caz contrar pot apare suprapresiuni şi supracurenţi mari care pot să deterioreze
instalaţia electrică şi chiar să perturbeze parţial sistemul energetic.
Curentul capacitiv maxim ce poate fi întrerupt de
către întreruptor trebuie să fie mai mare decât curentul
maxim ce apare la deconectarea bateriei.
Bateriile de condensatoare se prevăd cu instalaţii
fixe de descărcare automată care sunt astfel
dimensionate încât după maximum 5 min de la
deconectare să reducă tensiunea sub 50 V. Instalaţia de
Fig.6.4. Schema echivalentă a unei descărcare este formată din înfăşurările a două
baterii de condensatoare descărcată transformatoare de tensiune bifazate legate în triunghi
prin două transformatoare de tensiune deschis şi racordate direct la bornele bateriei de
în triunghi deschis. condensatoare, conform fig.6.4.
Rezistenţa circuitului de descărcare trebuie să
fie:
t
R≤ (6.5)
U 2
C ln n
UR
unde: t=300 s – este timpul maxim de 5 min admis pentru descărcarea de la U n 2 la UR; C –
capacitatea bateriei (treptei) pe fază (µF); Un – tensiunea nominală a bateriei (V); UR –
tensiunea reziduală admisă (50 V).
Capacităţile condensatoarelor repartizate pe fază trebuie să aibă o abatere maximă de
10% dacă puterea nominală este de până la 3 MVAR şi de maximum 5% dacă puterea
nominală este de peste 3 MVAR. Curentul maxim admis la funcţionare continuă este de 1,3
In, deci considerând şi toleranţa maximă de capacitate (1,1 C) rezultă de 1,43 In (1,3x1,1 In).
Supratensiunea admisă este de 1,1 Un iar factorul deformant maxim admis al undei de
tensiune (unde se instalează bateria) de 5%. Bateriile de condensatoare pot funcţiona la
temperaturi cuprinse între –30 0C (chiar mai reduse dacă se evită punerea sub tensiune la
aceste temperaturi) şi +40 0C.
6.1.3. Instalarea bateriilor de condensatoare
Bateriile de condensatoare şi conductoarele pentru alimentarea lor trebuie să aibă un

nivel de izolaţie corespunzător tensiunii instalaţiei unde se montează conform tabelului 6.2.
Dacă nivelul de izolaţie al unităţilor este mai mic ca al bateriei (unităţi în serie pe fază),
trebuie izolate suplimentar unităţile sau stativele.
Bateriile de condensatoare se montează obişnuit în exterior, cu împrejmuire cu panouri
cu plasă din sârmă a fiecărei trepte de putere (pentru a putea lucra la o treaptă când cealaltă
este în funcţie) şi poartă cu blocaj electromagnetic, pe stavile metalice din oţel, protejate
140
împotriva coroziunii şi fixate în fundaţii de beton prin intermediul unor suporturi izolante ce
realizează atât izolaţia fazelor cât şi cea faţă de pământ. Stativele se leagă la centura de punere
la pământ (direct dacă stativul este neizolat sau printr-un cuţit de legare la pământ dacă
stativul este izolat faţă de pământ).
Tabelul 6.2. Nivelul de izolaţie al bateriilor de condensatoare

Nr.crt. Tensiunea cea mai ridicată Nivel de izolaţie
pentru condensator, valoare Tensiunea nominală de ţinere la Tensiunea nominală de ţinere în
efectivă, [kV] frecvenţa industrială, valoare unda de impuls, valoare de vârf,
efectivă, [kV] [kV]
1 1,2 6 25
2 7,2 20 60
3 12,0 28 75
4 24,0 50 125
Tabelul 6.3. Lungimea liniei de fugă a izolatorului condensatorului

Tipul zonei Gradul de poluare al zonei Lungimea liniei de fugă specifică minimă a
izolatorului condensatorului, [cm/kV]
Nepoluată I 1,7
Uşor poluată II 1,8
Poluată III 2,7
Intens poluată IV 3,5
Linia de fugă a izolatoarelor condensatorului trebuie să corespundă gradului de

poluare al zonei, conform tabelului 6.3.
Condensatoarele trebuie descărcate (prin scurtcircuitarea bornelor cu o ştangă izolată)
măsurate şi apoi sortate pentru a realiza la montaj ramuri cât mai echilibrate. Montarea
condensatoarelor se face obişnuit în poziţie verticală, pe stative în locuri fără vibraţii sau
şocuri, cu legături la aparate din bare rigide de aluminiu sau conductoare flexibile de oţel-
aluminiu şi legături între ele din conductoare flexibile pentru ca bornele să nu fie solicitate.
Cuvele
condensatoarelor se
leagă galvanic cu
stativele metalice în
carcasele aparatelor
din incintă, cutiile
terminale ale
cablurilor şi
împrejmuirea metalică
a bateriei se leagă la
priza de pământ a
bateriei (situată în
exteriorul incintei şi
legată la priza staţiei).
Dacă este prevăzută de
fabricant protecţia
condensatoarelor de
radiaţie solare, se
execută un parasolar
Fig.6.5. Baterie de condensatoare într-o staţie electrică exterioară
din material uşor,
141
rezistent la foc şi intemperii. În incintă se mai montează transformatoarele de măsură şi
instalaţia de descărcare automată. Pentru protecţia bateriei contra supratensiunilor
atmosferice, amplasamentul bateriei trebuie să fie în zona de protecţie a staţiei.
În interior, bateriile de condensatoare se montează de asemenea pe stative metalice
fixate în pardoseală. Încăperea unde se instalează condensatoarele trebuie prevăzută cu
ventilaţie naturală, cu goluri de admisie şi evacuare (acesta cu 10% mai mare ca cel de
admisie) cu o suprafaţă F, majorată cu suprafeţele jaluzelelor sau ale sitelor:
Q
F= [m2] (6.6)
h
unde: Q este puterea bateriei de condensatoare, în MVAR; h – distanţa, în m, dintre centrele
golurilor de admisie şi evacuare.
Tabelul 6.4. Tipuri de condensatoare de MT utilizate în staţiile de 110kV/MT pentru bateriile şunt de MT.
Nr. Tipul condensatorului Observaţii
de
Puterea nominală
temperatură, [0C]
crt.
Înălţimea, [mm]
nominală, [kV1
nominală, [µF]
Nivel izolator
Capacitatea
Masa, [kg]
Tensiunea
Categoria
[kVAr1
[kV]
1 LKCF 100/3,64E 100 3,6 24 7,2 45 664+ 35 Fără siguranţe
4 8 intermediare
-6 Trebuie protejate
împotriva
radiaţiilor solare
2 LKCF 100/6,3E 100 6,3 8 12 45 636 35 Pentru zone cu
ISOKOND +9 grad de poluare I-II
-7
3 KC 2-1,05-60-2y1 60 1,0 144 1,2 40 740 54 Cu siguranţe
5 ±7 interioare
Se protejează
împotriva
radiaţiilor solare
Zone cu grad de
poluare I-II
4 KC 2-6,3-75-2y1 75 6,3 6 7,2 40 790 54 Fără siguranţe
±9 interioare
Se protejează
împotriva
radiaţiilor solare
Zone cu grad de
poluare I-II
5 USOKP 167/6350 167 6,3 15,2 28 40 1010 53 Cu siguranţe
NOKIA 5 interioare
S-au livrat sub
formă de baterie
completă
6 CS-3,64/50-100-2E 100 3,6 24+ 7,2 40 723 53 Fără siguranţe
4 10% interioare
-5% Se construiesc şi
7 CS-6,06/50-100-2E 100 6,0 8,65+ 12 40 723 53 pentru zone poluate
6 10%
-5%
142
Dacă ventilaţia naturală nu este satisfăcătoare se realizează ventilaţie mecanică care
trebuie să asigure o temperatură a aerului de răcire care să nu depăşească ca valoare medie
timp de 1 h cu mai mult de 5 0C temperatura indicată în tabelul 6.4.
Bateria de condensatoare trebuie montată într-o încăpere uscată, protejată contra
incendiului şi exploziilor, fără gaze agresive şi neexpusă temperaturilor ridicate. Bateria
trebuie amplasată astfel încât să nu fie expusă luminii directe solare, prin ferestre. Dacă
încăperea are lungimea de peste 10 m trebuie prevăzută cu uşi la ambele capete.
6.1.4. Întreţinerea şi exploatarea bateriilor de condensatoare
Conectarea la reţea a bateriilor de condensatoare încărcate poate produce supratensiuni

şi supracurenţi şi ca urmare este admisă conectarea lor numai în stare complet descărcată iar
după deconectare de avarie, conectarea este admisă numai după înlăturarea cauzelor ce au
produs deconectarea.
Fig.6.6. Tipuri de condensatoare de medie tensiune utilizate în România; a – LKCF 100/3,64E ISOCOND
Germania; b – KC2-1,05-60-2y1 Rusia; c – USOKP 167/6350 NOKIA Finlanda; d – CS 3,64/100-2E Filiaşi
România
143
Conform prescripţiilor se admite scoaterea de sub tensiune a bateriei dacă se constată
străpungerea elementelor, străpungerea la masă, străpungerea dielectricului, deteriorarea
izolatoarelor, bombarea cuvei, depăşirea tensiunii nominale cu peste 10%, depăşirea
temperaturii mediului ambiant, depăşirea cu peste 10% a neuniformităţii sarcinii pe faze, cînd
curentul pe baterie creşte peste limita corespunzătoare unei supraîncălziri de 30% şi când
coeficientul de distorsiune al undei de tensiune depăşeşte 5%.
Când urmează a se efectua lucrări la baterie, după descărcarea automată trebuie făcută
şi descărcarea suplimentară de 5 s cu ştangă izolată şi scurcircuitarea bornelor
condensatorului.
În timpul funcţionării trebuie efectuat zilnic controlul vizual al bateriei urmărind
zgomotele, scurgerile de dielectric ca şi bombarea cuvei. Cu ocazia reviziilor se face curăţarea
de praf a suprafeţei condensatoarelor precum şi verificarea capacităţii lor şi a ramurilor.
Conform prescripţiilor, trebuie efectuate următoarele verificări profilactice: închiderea
perfectă a contactelor întreruptoarelor (nesimultaneitate maximă 5 ms), starea
transformatoarelor de tensiune printr-o descărcare a bateriei, starea legăturilor la baterie,
starea cuţitelor de legare la pământ, reglajul şi funcţionarea releelor, verificarea instalaţiei de
legare la pământ, măsurarea timpului de descărcare a bateriei, verificarea coeficientului de
distorsiune al undei de tensiune în nodul de reţea unde se instalează bateria şi verificarea
caracteristicilor circuitului.
Condensatoarele se păstrează în poziţie verticală, cu bornele în sus fără aşezare
suprapusă sau solicitări ale bornelor. Condensatoarele nu se păstrează în încăperi cu pericol de
incendii sau explozii sau cu gaze (ce atacă metalul sau izolatoarele) sau în apropierea surselor
de căldură.
Între condensatoarele apropiate distanţa minimă admisă este de 20 mm.
Un condensator defect trebuie scurtcircuitat cu un conductor ce leagă bornele şi cuva,
conductor ce se păstrează şi în timpul transportului.
Condensatoarele nu prezintă pericol de incendiu dar prezintă pericol de explozie şi ca
urmare amplasarea lor lângă căile cu circulaţie frecventă trebuie evitată. Lucrările la instalaţia
de condensatoare se execută cu întreruperea totală a tensiunii.
În timpul cât bateria de condensatoare nu este conectată la reţea trebuie legată la
pământ (prin cuţite sau scurtcircuitoare).
În circuitele condensatoarelor se pot găsi numai materiale şi obiecte ce au legătură
directă cu exploatarea acestor instalaţii.
În fig.6.6 sunt prezentate diverse tipuri de condensatoare de medie tensiune iar în
tabelul 6.4 caracteristicile lor.
6.2. Bobine de reactanţă
În instalaţiile de distribuţie de medie tensiune curenţii de scurtcircuit pot atinge valori

foarte mari şi datorită distanţei relativ reduse dintre faze solicitările electrodinamice ce apar
pot fi foarte importante. Curenţi mari de scurtcircuit apar în special în cazul alimentării liniilor
electrice în cablu de medie tensiune deoarece acestea au reactanţă de cca patru ori mai mică
decât a liniilor electrice aeriene. Curentul de scurtcircuit foarte mare influenţează prin
valoarea sa de durată stabilitatea cablurilor din punct de vedere termic. Puterea de scurtcircuit
mare conduce la soluţii neeconomice, la instalaţii mult supradimensionate.
Reducerea curentului de scurtcircuit şi implicit a solicitărilor determinate de acesta,
conduce la alegerea unor elemente de circuit mai puţin supradimensionate faţă de regimul
144
normal de funcţionare. În acest scop se folosesc aşa numitele metode practice de reducere a
curenţilor de scurtcircuit, metode a căror eficienţă rezultă din diferenţa dintre reducerea
investiţiilor din elementele de circuit primar (obţinută prin reducerea curenţilor de
scurtcircuit) şi investiţie, plus cheltuielile de exploatare suplimentare, datorate elementelor ce
se introduc pentru reducerea curentului. Aplicarea acestor metode practice conduce la o
schemă optimă atât din punct de vedere al costului (aparate mai puţin costisitoare şi cabluri cu
secţiune mai mică) cât şi din punct de vedere al fiabilităţii.
Metodele practice de limitare a curenţilor de scurtcircuit se bazează pe creşterea
reactanţei dintre sursă şi locul de defect. Creşterea reactanţei conduce însă la pierderi mai
mari de energie şi la căderi mai mari de tensiune în regim normal de funcţionare şi ca urmare
s-au căutat soluţii care să conducă la o comportare diferită a elementelor de limitare în regim
normal faţă de regimul de scurtcircuit.
Creşterea reactanţei circuitului se poate obţine prin alegerea de generatoare şi
transformatoare cu reactanţă de scurtcircuit mai mare sau introducerea unor reactanţe
suplimentare ce se numesc bobine de reactanţă.
Alegerea unor generatoare sau transformatoare cu reactanţă de scurtcircuit mai mare,
conduce însă la pierderi suplimentare de energie şi la variaţii de tensiune relativ mari şi ca
urmare această soluţie este foarte puţin folosită.
Montarea bobinelor de reactanţă în diferite puncte ale schemei electrice conduce la
pierderi suplimentare de energie relativ mai mici şi asigură menţinerea unui anumit nivel de
tensiune în amonte (trebuie
asigurată o tensiune de minimum
0,7 Un pentru a menţine în
funcţiune motoarele din circuit).
Dacă se folosesc bobine de
reactanţă secţionate (jumelate),
sau bobine de reactanţă asociate
cu limitatoare de curent,
pierderile suplimentare de energie
din regim normal de funcţionare
pot fi foarte mici sau chiar nule,
bobinele de reactanţă intervenind
eficace în regim de scurtcircuit
când limitează mult curentul de
scurtcircuit. Ca urmare metoda
practică curent folosită este
montarea în circuite a bobinelor
de reactanţă.
Pentru introducerea în
circuit a bobinelor de reactanţă se
face calculul tehnico-economic în
două variante şi anume o variantă
fără bobine de reactanţă cu puteri
de scurtcircuit mari, aparate cu
performanţe ridicate, secţiuni mai
Fig. 6.7. Montarea suprapusă a bobinelor de reactanţă ale cablurilor de distribuţie dar cu
monofazate în masa totală (trifazată) până la 3000 kg consum propriu tehnologic
(pierderi de energie electrică)
145
redus şi o a doua variantă cu bobine de reactanţă cu puteri de scurtcircuit mai mici, aparate cu
performanţe mai reduse, secţiuni mai mici ale cablurilor de distribuţie dar cu consum propriu
tehnologic mai mare. Se alege varianta mai ieftină.
Bobinele
de reactanţă
folosite în
circuitele primare
se construiesc fără
miez de oţel,
pentru menţinerea
inductanţei
constante şi
evitarea saturaţiei
în regim de
scurtcircuit. Dacă
bobinele de
reactanţă ar avea
miez de oţel,
circuitul magnetic,
pentru a nu se
satura la valori
foarte mari ale
curenţilor de
scurtcircuit faţă de
curentul din regim
normal, ar trebui
să aibă dimensiuni
Fig.6.8. Montarea alăturată a bobinelor de reactanţă monofazate cu masa totală foarte mari deci ar
(trifazată) de peste 3000 kg fi foarte scumpe.
Pe de altă parte, în
regim normal de funcţionare, magnetizarea miezului ar provoca creşterea inductanţei şi s-ar
produce pierderi suplimentare de putere şi tensiune, iar în regim de scurtcircuit prin saturaţia
miezului inductanţa ar scădea tocmai când ar trebui să aibă o valoare mare.
Tabelul 6.5. Tensiunile de încercare ale bobinelor de reactanţă

Nr. Tipul bobinei de Tensiunea Tensiunea de încercare
crt. reactanţă nominală, [kV] La frecvenţă industrială La unda de impuls
50Hz/1minut, [kV] 1,2/50µs, [kV]
1 BR 6 kV 7,2 27 60
2 BR 10kV 12 35 75
3 BR 15kV 17,5 45 95
NOTĂ: Pentru fiecare 100 m peste 1000 m altitudine, tensiunea de încercare a bobinelor de reactanţă va fi mărită
cu 1% din valoarea prevăzută în norma internă (NI 567)
În ţara noastră se fabrică bobine de reactanţă în beton de tip interior. Bobinajul se

execută din conductoare flexibile, multifilare din aluminiu sau cupru, izolate obişnuit cu
bandă din bumbac în straturi orizontale, impregnate cu lac şi uscate în vid, realizându-se una
sau mai multe căi de curent în construcţie monofazată. Distanţa între spire este păstrată cu
ajutorul unor coloane de beton. Bobinele monofazate sunt aşezate pe izolatoare suport şi sunt
146
Tabelul 6.6
147
Tabelul 6.7. Parametrii tehnici ai bobinelor de reactanţă în beton (datele se referă la o singură fază)
148
Tabelul 6.7. (continuare)
149
prevăzute cu borne de racord. Dacă cele trei bobine monofazate (livrate în set de trei faze
identice) au masa de până la 3000 kg, se montează suprapuse pe verticală (etajat) iar dacă au
peste 3000 kg se montează cu fazele în plan orizontal conform fig.6.7 şi 6.8. La montarea
suprapusă a bobinelor monofazate, bobina din mijloc – B – se execută cu înfăşurarea în sens
invers decât celelalte faze – A şi C – pentru a se reduce eforturile electrodinamice.
În tabelul 6.5 sunt date tensiunile de încercare ale bobinelor de reactanţă în beton
fabricate în România iar în tabelele 6.6 şi 6.7 sunt date caracteristicile constructive şi
parametrii tehnici.
6.2.1. Scheme cu bobine de reactanţă
Bobinele de reactanţă sunt de bare şi de linie. Bobinele de reactanţă de bare se

conectează între secţiile de bare sau la secţiile de bare conform fig. 6.9.a,bc, şi limitează
curentul de scurtcircuit al întregii instalaţii ier bobinele de reactanţă de linie se conectează în
serie pe linie (în celula de plecare) şi limitează curentul de scurtcircuit pe linie şi menţin
nivelul de tensiune necesar în amonte, conform fig.6.9.d,e,f,g,h.
Bobinele de
reactanţă de bare când se
montează între secţiile de
bare (pe cupla
longitudinală) conform
fig.6.9.a, se mai numesc şi
bobine de reactanţă
(reactoare) de secţie şi
limitează curenţii de
scurtcircuit din reţea (k1), de
pe barele colectoare (k2) şi
în circuitul generatorului
(k3). În regim normal de
funcţionare, dacă consumul
pe secţii este echilibrat de
puterile injectate, circulaţia
de puteri între secţii este
redusă şi astfel pierderile în
bobinele de reactanţă sunt
mici.
Dacă bobinele de
Fig.6.9. Scheme cu bobine de reactanţă reactanţă (reactoarele) de
bare se montează în serie cu
transformatoarele de putere, conform fig.6.9.b,c, se limitează curenţii de scurtcircuit în reţea
(k1) şi pe bare(k2). În fig.6.9.c bobina de reactanţă este secţionată.
Bobinele de reactanţă de linie (fig.6.9.d,e,f,g,h) limitează numai curenţii de
scurtcircuit din aval deci pe linie şi nu limitează curenţii de scurtcircuit de pe bare şi din
circuitul generatorului (fig.6.9.d).
Bobinele de reactanţă de linie se montează obişnuit în aval de întreruptor şi astfel
acesta va fi mai puţin dimensionat. Teoretic există posibilitatea apariţiei unui scurtcircuit între
150
întreruptor şi bobina de reactanţă de linie (în k2, fig.6.9.e), deci întreruptorul nu va putea
deconecta şi va trebui să deconecteze următorul întreruptor din amonte. Practica arată însă că
probabilitatea apariţiei unui scurtcircuit între bobine şi întreruptor (unde se folosesc obişnuit
bare rigide) este foarte mică şi ca urmare prescripţiile admit ca echipamentul electric de la
barele colectoare şi până la bobine (fig.6.9.e) să se aleagă în funcţie de curentul de scurtcircuit
de după bobină. Există şi varianta de montare a bobinelor de reactanţă în amonte de
întreruptor (ca în fig.6.9.h), dar în acest caz separatorul de bare al liniei ar trebui deschis sub
sarcina corespunzătoare funcţionării bobinei în gol şi deci la apariţia unui defect chiar într-o
bobină de reactanţă, acesta nu s-ar putea separa prin deschiderea separatorului de bare; ca
urmare această variantă este mai puţin folosită şi anume atunci când pe barele staţiei puterea
de scurtcircuit este apropiată sau chiar este mai mare ca puterea de rupere a întreruptorului. În
acest caz trebuie să declanşeze întreruptorul dinspre sursă (din amonte).
Pentru consumatori de putere mare, importanţi pot fi folosite bobine de reactanţă
simple ce alimentează doi fideri, pe fiecare din aceştia putând fi separatoare de linie
(fig.6.9.g) sau separator de linie unic (fig.6.9.f).
Se folosesc de asemenea scheme cu bobine de reactanţă de bare şi bobine de reactanţă
de linie.
6.2.2. Alegerea şi verificarea bobinelor de reactanţă
Bobinele de reactanţă au parametrii principali, tensiunea nominală (Urn), curentul

nominal (Irn), reactanţa procentuală nominală (Xr%) şi pierderea relativă de tensiune (∆Uf%).
Tensiunea nominală trebuie să fie egală cu tensiunea maximă de serviciu a instalaţiei
unde se va monta bobina de reactanţă (tabelul 6.5). Curentul nominal trebuie să fie cu puţin
mai mare ca valoarea curentului maxim de durată al circuitului. Furnizorul indică curentul
nominal al bobinelor de reactanţă (Irn) pentru o temperatură a mediului ambiant de +40 0C.
Pentru altă temperatură a mediului ambiant ( θ amb ), curentul nominal al bobinelor de reactanţă
se recalculează cu relaţia:
θ max − 40
I r = I rn [A] (6.7)
θ max − θ amb
unde θ max este temperatura maximă admisă de bobinaj (0C).
Reactanţa procentuală nominală se calculează cu relaţiile:
Xr Xr 3 ⋅XrIr n ∆U f 3
Xr % = 100 = = 100 = 100 (6.8)
Xn Urn Urn Urn
3 ⋅Irn
unde: X r = L r ω [Ω] (6.9)
este reactanţa unei faze a bobinei de reactanţă şi depinde de caracteristicile sale constructive;
k
⎛D⎞
L r = 10,5W 2 D⎜ ⎟ 10 − 6 [mH] (6.10)
⎝B⎠
este inductanţa; W – numărul de spire; D – diametrul mediu al înfăşurării , [cm]; B –
perimetrul înfăşurării, [cm]; k=0,75 (obişnuit) – coeficient ce depinde de raportul D/B; ∆U f -
căderea de tensiune pe bobina de reactanţă, când aceasta este parcursă de curentul nominal.
Deci reactanţa procentuală nominală este căderea de tensiune inductivă dintr-o fază a
bobinei de reactanţă, când aceasta este parcursă de curentul său nominal (Irn), înmulţită cu 100
şi raportată la tensiunea sa nominală (Urn).
151
Considerăm diagrama fazorială din fig.6.10 unde: U 1 este tensiunea de fază la borna
spre sursă a bobinei de
reactanţă; U 2 - tensiunea de
fază la borna spre
consumator a bobinei de
reactanţă; ϕ1 - defazajul
între tensiunea de fază U 1 şi
curentul de sarcină I ; ϕ 2 -
defazajul între tensiunea de
Fig.6.10. Schema unei bobine de reactanţă simplă în serie cu o sarcină şi fază U 2 şi curentul de
diagrama fazorială corespunzătoare a tensiunilor şi curenţilor
sarcină I ; Z r – impedanţa
bobinei de reactanţă; Z s –
impedanţa sarcinii.
Din fig.6.10.a rezultă:
U 1 = (Z s + Z r )⋅ I ; U 2 = Zs ⋅ I (6.11)
X + Xr X
ϕ1 = arctg s ; ϕ 2 = arctg s (6.12)
Rs + Rr Rs
Deoarece X r >> R r rezultă ϕ 2 < ϕ1 , deci conform diagramei fazoriale din fig.6.10.b:
∆U f = U 1 − U 2 = AD ≈ AC = X r I sin ϕ 2 (6.13)
Aşadar, căderea de tensiune pe bobina de reactanţă depinde atât de valoarea reactanţei
proprii (Xr) cât şi de defazajul dintre curent şi tensiunea de la borna de ieşire a bobinei de
reactanţă ( ϕ 2 ). În regim normal de funcţionare ϕ 2 are valori relativ mici şi ∆U f este mic, în
π
timp ce în regim de scurtcircuit ϕ 2 ≈ deci ∆U fk ≈ X r I k .
2
În unităţi relative raportată la mărimea de bază, reactanţa procentuală nominală este:
Ub Irn S − Sk2
Xr % = XB % = S r n k1 100 (6.14)
Ib Urn S k1S k 2
unde:XB% este reactanţa procentuală a bobinei, în unităţi relative raportată la mărimile de
bază; Ub, Ib – mărimile de bază; S rn = 3U rn I rn – puterea aparentă nominală a bobinei, în
[MVA] ; Sk1 – puterea de scurtcircuit în amonte de bobină, în [MVA]; Sk2 – puterea de
scurtcircuit necesară în aval de bobină, în [MVA].
Din tabelul 6.7 se alege apoi bobina de reactanţă ce are Xr% cu valoarea imediat
superioară standardizată iar apoi se recalculează puterea de scurtcircuit în aval de bobină cu
relaţia:
100S r n S k1
Sk2 = [MVA] (6.15)
100S r n + X r %S k1
Dacă pentru simplificare se consideră numai reactanţa bobinei (neglijând restul
reactanţelor), puterea maximă de scurtcircuit (Sk) şi curentul (Ik) în aval de bobină sunt:
Sr n Irn
Sk = 100 [MVA]; Ik = 100 [A] (6.16)
Xr % Xr %
Obişnuit, Xr% este între 3% şi 10%.
Pierderea de putere activă în bobină este obişnuit de 0,2% până la 0,3% din puterea
bobinei deoarece rezistenţa lor este foarte mică.
152
Din studiul bobinei de reactanţă simple, se constată că ea are aceeaşi valoare a
reactanţei atât în regim normal cât şi în regim de scurtcircuit, ceea ce constituie un dezavantaj
important, datorită căderilor mari de tensiune şi a consumului mare de energie în regim
normal.
Inconvenienţa utilizării bobinelor de reactanţă simple a condus la alte soluţii şi anume:
- şuntarea în regim normal de funcţionare, a bobinelor de reactanţă simple, cu
elemente limitatoare de curent;
- folosirea de bobine de reactanţă cu priză mediană (numite şi secţionate sau
jumelate);
- limitatoare de curent cu elemente neliniare;
- secţionarea nodurilor din staţiile de conexiuni sau metode care se asociază cu
secţionarea.
Folosirea bobinelor de
reactanţă simple asociate cu
limitatoare de curent se bazează
pe caracteristicile de funcţionare
ale limitatoarelor de curent ce
sunt formate dintr-o capsă
explozivă şi un amorsor care este
sensibil nu la valoarea curentului
Fig.6.11. Scheme cu limitatoare de curent ci la panta acestuia şi are un timp
de întrerupere foarte mic.
Amorsorul introdus în circuit, conform fig.6.11 va întrerupe circuitul (a) sau îl va secţiona
longitudinal (b), înainte de apariţia curentului de şoc. Dacă limitatorul de curent este asociat
cu o bobină de reactanţă simplă (c) în regim normal de funcţionare bobina este şuntată, iar la
apariţia unui şoc de curent (scurtcircuit), cartuşul limitatorului explodează şi introduce în
circuit bobina de reactanţă. Astfel în regim normal de funcţionare, bobina de reactanţă nu este
practic străbătută de curent, deci nu sunt pierderi, respectiv,
variaţii mari de tensiune, ea fiind introdusă în circuit numai la
variaţii mari de curent (scurtcircuit).
Bobinele de reactanţă jumelate sunt realizate din două
circuite paralele, fiecare cu o reactanţă inductivă proprie X1 şi
una mutuală Xm ce depinde de valoarea curentului din al
doilea circuit.
Fig.6.12. Schema bobinei de Bobinele de reactanţă jumelate au la mijlocul
reactanţă secţionată, încărcată înfăşurării o priză, la care obişnuit se leagă sursa, iar la capete
simetric, cu legarea sursei la se racordează consumatorii, conform fig.6.12. Constructiv
priza mediană
bobina de reactanţă jumelată este asemănătoare bobinei de
reactanţă simplă.
Considerăm bobina de reactanţă secţionată ce alimentează două circuite independente
simetrice (fig.6.12).
În regim normal de funcţionare, căderea de tensiune pe ramurile bobinei va fi:
1
U= (XI − mXI) = 1 XI(1 − m ) = I X' (6.17)
2 2 2
unde: X' = X(1 − m ) este reactanţa echivalentă a unei ramuri în regim simetric de încărcare a
celor două ramuri; m – coeficient numit de cuplaj, ce este dat de furnizor şi obişnuit are
valoarea 0,5.
153
Reactanţa echivalentă în regim normal de funcţionare este deci cu atât mai mică cu cât
factorul de cuplaj (m) între ramurile înfăşurării este mai mare.
Dacă sursa se leagă la un capă (B), iar la celălalt se leagă consumatorul (C), reactanţa
echivalentă devine:
X" = 2X + 2mX = 2X(1 + m ) (6.18)
deci, datorită inducţiei mutuale, reactanţa echivalentă este mai
mare decât a unei bobine de reactanţă simplă cu reactanţa
proprie 2X.
În cazul când sursa este conectată la priza mediană (A)
şi unul din capetele bobinei apare un scurtcircuit conform
fig.6.13, curentul din ramura avariată devine mult mai mare (Ik)
decât cel de pe ramura sănătoasă iar căderea de tensiune pe
Fig.6.13. Schema unei bobine
de reactanţă secţionată, cu ramura avariată devine:
sursa legată la priza mediană U k = XI k − XmI1 ≈ XI k (6.19)
şi scurtcircuit la unul din Aşadar, în regim de scurtcircuit, reactanţa echivalentă a
capete
unei ramuri, în cazul unui scurtcircuit la capătul ei, este:
Xk 1
X k ≈ X > X' = X(1 − m ) ; = >1 (6.20)
X' 1 − m
Deci o bobină de reactanţă secţionată este cu
atât mai bună cu cât factorul de cuplaj este mai mare.
Se impune însă condiţia de a conecta cele două
ramuri la
circuite
independente,
deoarece în caz
contrar, la
apariţia unui
scurtcircuit,
curenţii de pe
cele două
Fig.6.15. Schema unei bobine de
Fig.6.14. Variaţia tensiunii relative reactanţă secţionată, cu scurtcircuit la ramuri vor fi
(raportată la tensiunea nominală Un) la capătul unei ramuri şi două surse legate egali, iar
capătul ramurii neavariate a unei bobine una la priza mediană şi cealaltă la reactanţa
de reactanţă secţionate, când este capătul celeilalte ramuri echivalentă va
scurtcircuit la capătul celeilalte ramuri.
fi tot X’.
Tensiunea la capătul ramurii neavariate devine:
U1 3X
U 1 = U − 3XI1 + 3XmI k ; = 1+ (mI k − I1 ) > 1 (6.21)
U U
Deci tensiunea la capătul ramurii neavariate devine mai mare decât tensiunea sursei de
alimentare, ceea ce determină o
creştere a curentului reactiv al
sarcinii şi deci la consumatorii de pe
această ramură nu apare o scădere
periculoasă a nivelului tensiunii.
În fig.6.14 este prezentată
Fig.6.16. Schema echivalentă corespunzătoare schemei din variaţia tensiunii la capătul ramurii
fig.6.15 neavariate (U2), când la capătul
154
celeilalte ramuri este un scurtcircuit în funcţie de raportul dintre reactanţa unei secţii a bobinei
de reactanţă jumelate (XL) şi reactanţa sistemului (XS) precum şi funcţie de raportul
(k=XM/XL) dintre reactanţa mutuală (XM) şi reactanţa proprie (XL).
Dacă şi la capătul ramurii neavariate a bobinei de reactanţă secţionată este montată o
sursă, conform fig.6.15, căderile de tensiune pe ramurile bobinei şi reactanţele echivalente
devin:
U Bk = X b I1 + XI1 + X(I1 + I ) + mXI1 + mX(I 1 + I ) = X b I 1 + X(1 + m )I1 + X(1 + m )I k (6.22)
U Ak = X a I + XI k + mXI1 + mXI − mXI = (X a − mX )I + mX(I1 + I ) + XI k = (X a − mX )I + X(1 + m )I k
Deoarece cele două surse sunt în paralel
U Ak = U Bk deci (X a − mX )I = (X b + X + mX )I 1 (6.23)
ceea ce corespunde schemei echivalente din fig.6.16.
Consumul de energie în bobinele de reactanţă diferă în funcţie de tipul bobinei şi
modul cum este montată.
Fig.6.17. Schema cu bobină de reactanţă simplă sau Fig.6.18. Schema echivalentă

jumelată, pentru alimentarea a două circuite corespunzătoare schemei din fig.6.17.b.
Pentru analiza consumului de putere reactivă în bobinele de reactanţă să considerăm

trei cazuri, conform fig.6.17 şi să determinăm expresiile puterilor reactive absorbite de acestea
de la sursă:
Q a = 3I 2 X = 3X(I1 + I 2 )2 ; Q b = 3I 12 X + 3I 22 X = 3X (I12 + I 22 ) (6.24)
Pentru a determina expresia lui Qc întocmim schema echivalentă. Pentru regim
normal, conform schemei din fig.6.16, rezultă:
U 1 = U − 3 ⋅ I1 X + 3 ⋅ I 2 Xm ; U 2 = U − 3 ⋅ I 2 X + 3 ⋅ I1 Xm (6.25)
sau:
U 1 = U − 3 ⋅ I1 X + 3 ⋅ I 2 Xm + 3 ⋅ I 1 Xm − 3 ⋅ I 1 Xm
U 2 = U − 3 ⋅ I 2 X + 3 ⋅ I1 Xm + 3 ⋅ I 2 Xm − 3 ⋅ I 2 Xm (6.26)
Deoarece I1 + I 2 = I rezultă:
U 1 = U − 3 ⋅ I1 X(1 + m ) + 3 ⋅ IXm
U 2 = U − 3 ⋅ I 2 X(1 + m ) + 3 ⋅ IXm (6.27)
Aceasta corespunde schemei echivalente din fig.6.18. Pe baza acestei scheme
echivalente putem scrie:
Q c = 3I12 (1 + m )X + 3I 22 (1 + m )X − 3I 2 Xm = 3(1 + m )X (I 12 + I 22 ) − 3I 2 Xm (6.28)
Notând,
I1 = a I şi I 2 = (1 − a ) I (6.29)
rezultă:
Q a = 3XI 2 = 3I 2 (a + 1 − a )X
(
Q b = 3XI 2 a 2 + (1 − a )2 ) (6.30)
155
{ [ ] }
Q c = 3XI 2 (1 + m ) a 2 + (1 − a )2 − m
Din expresiile lui Qa, Qb şi Qc, care depinde de parametrul a se deduce:
Qa – este constant (nu este funcţie de a);
Qb=Qa pentru a=0 şi a=1 iar pentru 0<a<1, Qb<Qa
Qa=Qb=Qc pentru a=0 şi a=1, iar pentru 0<a<1, Qc<Qb<Qa
În fig.6.19 este reprezentată dependenţa puterilor Qa, Qb, Qc de factorul de cuplaj m şi
de parametrul a.
Din cele de mai
sus rezultă că bobinele de
reactanţă secţionate au şi
avantajul unui consum
mai redus de energie
reactivă în raport cu
bobinele de reactanţă
simple.
În fig.6.20 este
Fig.6.19. Dependenţa puterilor Fig.6.20. Schema echivalentă de prezentată schema
reactive Qa, Qb, Qc (conform calcul a reactanţei procentuale a echivalentă de calcul a
fig.6.16) de factorul de cuplaj bobinei de reactanţă jumelate reactanţei procentuale a
m şi de parametrul a bobinei de reactanţă
jumelată. Alegerea
reactanţei X1 se face ca la
bobina de reactanţă
simplă.
Dacă în cele două
jumătăţi ale bobinei de
reactanţă jumelate,
curenţii circulă în sensuri
opuse, reactanţa
echivalentă se determină
cu relaţia Xr=2(1-m)X1, iar
Fig.6.21. Schema unui limitator cu elemente neliniare dacă circulă în acelaşi
sens cu relaţia
Xr=2(1+m)X1.
Un alt mijloc de limitare a curentului de scurtcircuit este cel de a introduce în serie pe
circuit un element neliniar a cărui reactanţă să fie cât mai mică în regim normal de funcţionare
şi cât mai mare în regim de scurtcircuit.
În fig.6.21 este prezentată schema unui astfel de limitator cu elemente neliniare unde
Xs este reactanţa sursei, X1 – reactanţa liniară a limitatorului, Xc – reactanţa capacitivă, X2 şi
X3 – reactanţele unor bobine neliniare, XNL – reactanţa neliniară a limitatorului, XL –
reactanţa totală a limitatorului de curent.
În regim normal de funcţionare X2 şi X3 au valori foarte mari astfel că practic XNL=Xc.
Se alege Xc=X1 şi astfel în regim normal de funcţionare este compensată reactanţa liniară X1
de reactanţa capacitivă Xc(X1=Xc) şi reactanţa totală a limitatorului este practic nulă (XL=0).
În cazul unui scurtcircuit în punctul k, curentul creşte, bobinele neliniare se saturează
şi reactanţele X2 şi X3 se reduc progresiv şuntând reactanţa capacitivă Xc, se anulează
compensarea reactanţei X1 şi astfel se va limita curentul de scurtcircuit. Când scurtcircuitul
dispare, reactanţele X2 şi X3 recapătă valori foarte mari şi Xc compensează pe X1.
156
Limitarea curenţilor de scurtcircuit mai poate fi realizată prin secţionarea nodurilor din
staţiile de conexiuni precum şi prin metode care se asociază cu secţionarea (cum sunt
utilizarea transformatoarelor cu o înfăşurare divizată sau fracţionarea într-un număr mai mare
de unităţi a puterii instalate în transformatoare).
Pierderea relativă de tensiune (∆Uf%) a bobinei de reactanţă simple este diferenţa
aritmetică relativă a tensiunilor de faze înainte şi după bobină:
I inc
∆U f % = X r % sin ϕ (6.31)
Irn
unde: Iinc – curentul maxim de încărcare al circuitului din care face parte bobina [A].
Pierderea de tensiune în bobina de
reactanţă simplă poate fi determinată direct (în
funcţie de Xr% şi cosϕ), cu ajutorul curbelor din
fig.6.22, în care se consideră Iinc=Ir n. Trebuie ca
∆Uf% să nu depăşească 5%din tensiunea nominală
a circuitului unde se montează bobina, iar dacă
această condiţie nu este îndeplinită se alege o
bobină cu reactanţă mai mică şi se reface calculul.
În fig.6.23 este prezentată o nomogramă
pentru determinarea pierderilor de tensiune în
ramurile unei bobine secţionate, unde s-a notat: Ia
– curentul nominal al unei ramuri a bobinei; I1, I2 –
curenţii în ramurile bobinei; cosϕ1, cosϕ2 – factorii
Fig.6.22. Pierderea de tensiune în bobina de
de putere ai sarcinilor în ramurile bobinei; ∆U1,
reactanţă simplă ∆U2 – pierderile de tensiune în ramurile bobinei;
k=XM/XL.
Tensiunea remanentă în amonte de bobină, în regim de scurtcircuit trebuie să fie de
minimum 70% şi se calculează cu relaţia:
Ik
U rem % = X r % (6.32)
Irn
unde Ik – valoarea stabilizată a componentei periodice a curentului de scurtcircuit, [kA].
Fig.6.23. Nomogramă pentru determinarea pierderilor de tensiune în ramurile unei

bobine secţionate
157
După alegerea bobinelor de reactanţă (din condiţia de limitare a curentului de
scurtcircuit, conform metodei prezentată mai sus) trebuie făcută verificarea lor la stabilitate
termică şi electrodinamică.
Pentru verificarea termică se ia acel curent de scurtcircuit (trifazat, bifazat, sau
monofazat) ce dă solicitarea termică maximă.
În calculul curenţilor de scurtcircuit se consideră compensatoarele sincrone ca şi
generatoarele sincrone, precum şi motoarele sincrone (dacă valoarea curentului de declanşare
este apropiată de cea de rupere al întrerupăturului iar timpul total de rupere al defectului este
sub 0,15 s). Se determină apoi curentul echivalent termic (mediu echivalent) de o secundă
(Ime) şi se compară cu solicitarea termică garantată de fabricant şi dată în cataloage:
I me < I t t (6.33)
unde: I me = I k (m + n ) ⋅ t ; I”k – valoarea efectivă iniţială a curentului de scurtcircuit; m –
"
aportul componentei aperiodice la curentul de scurtcircuit; n – aportul componentei periodice

la curentul de scurtcircuit; t – durata defectului, [s].
Stabilitatea electrodinamică se verifică prin compararea curentului de şoc la
scurtcircuit trifazat (iş) cu valoarea curentului de stabilitate electrodinamică (Id) garantată de
fabricant: iş=2,55Ipo<Id.
6.2.3. Instalarea bobinelor de reactanţă
Bobinele de reactanţă în beton (de tip uscat) se instalează numai în instalaţii de

distribuţie interioare într-un mediu ambiant fără gaze, acizi, praf bun conducător de
electricitate, vapori de apă, etc., cu umiditate relativă a aerului de până la 80% la temperatura
de +35 0C şi pot funcţiona la temperaturi între –25 0C şi +40 0C şi altitudini de până la 1000
m.
Încăperea unde se montează bobinele de reactanţă se prevede cu ventilaţie naturală ce
se asigură la intrare prin deschiderea din pardoseală (q1) şi la ieşirea prin deschiderea
superioară (q2) conform fig.6.24. Dacă ventilaţia naturală nu este suficientă se realizează
ventilaţia mecanică.
În fig.6.25 este prezentată o nomogramă ce
permite determinarea suprafeţelor orificiilor de
intrare şi ieşire a aerului (q1, q2) în cazul ventilaţiei
naturale, precum şi a debitului de aer (Q) pe baza
pierderilor de putere în bobină (kW), diferenţa
între temperaturile aerului între intrare şi ieşire (t2-
t1) care este obişnuit de +15 0C şi distanţa H (m)
între axul orizontal al bobinei de reactanţă şi axul
orificiului de evacuare a aerului.
Furnizorul indică distanţele minime admise
între fazele bobinelor de reactanţă şi între acestea
şi construcţiile de oţel şi de beton armat ale
încăperii, distanţe minime ce sunt indicate în
fig.6.26.
Valoarea maximă admisă pentru câmpul
Fig.6.24. Schema circulaţiei aerului în magnetic al bobinei de reactanţă este de 20 A/cm
încăperea bobinei de reactanţă şi se calculează cu relaţia:
158
I r n WD m
H = 0,1 [A/m] (6.34)
a2
unde: W – numărul de spire al
bobinei; Dm – diametrul mediu
al coloanei [m]; a – distanţa de
la axul bobinei la pereţii
încăperii, [m].
Dacă bobinele de
reactanţă se montează la
dispoziţia verticală, încăperea
trebuie să fie suficient de înaltă
pentru a se putea monta
dispozitivul de ridicare
(palanul) cu ajutorul căruia se
montează fiecare bobină.
Montarea se face prin
introducerea în încăpere a
primei bobine ce se ridică cu
palanul, se introduce bobina a
doua (din mijlocul coloanei) se
coboară bobina 1 şi se
montează pe bobina 2, se ridică
ambele bobine şi apoi se
introduce cea de a treia bobină
(3), după care se coboară
bobinele 1 şi 2 şi se montează
peste bobina 3.
Fig.6.25. Nomogramă pentru dimensionarea ventilaţiei naturale a Când între bobinele de
încăperii unde se montează bobinele de reactanţă
reactanţă de pe faze sunt montate izolatoare de
distanţare, faya din mijloc trebuie bobinată în sens
invers fazelor extreme şi astfel fprţa electrodinamică
maximă comprimă izolatoarele în loc să le întindă,
deci izolatoarele vor rezista mult mai bine la acest
efort.
Construcţiile de oţel situate în apropierea
bobinelor de reactanţă se încălzesc datorită
curenţilor de inducţie (deci apar pierderi
importante), iar la scurtcircuit sunt atrase puternic
de bobine. În fig.6.27 este prezentată
supratemperatura ( ∆θ )datorită încălzirii diferitelor
piese de oţel situate în apropierea bobinelor de
reactanţă în funcţie de distanţa faţă de bobine (a) şi
de puterea bobinelor (kVA/fază). Temperatura
maximă admisă a pieselor metalice accesibile este
Fig.6.26. Distanţele minime de amplasare a de +50 0C.
bobinei de reactanţă
159
Pentru reducerea încălzirilor şi a pierderilor prin inducţie în circuitele magnetice
închise din apropierea bobinelor de reactanţă, se secţionează ramele uşilor din oţel, iar
armăturile izolatoarelor suport se leagă la pământ pri două derivaţii din cupru în circuit
deschis. În apropierea bobinelor de reactanţă nu trebuie lăsate piese metalice (scule, etc.).
Fig.6.27. Supratemperatura (θ) datorită încălzirii diferitelor piese de oţel situate în apropierea bobinelor de
reactanţă: a – profil U14 aşezat vertical la distanţa “a” de bobină; b – profil U14 aşezat orizontal deasupra
bobinei la distanţa “a”; c – placă de oţel de 3 mm, aşezată vertical la distanţa “a” de bobină; d - placă de oţel
de 3 mm, aşezată orizontal deasupra bobinei la distanţa “a”.
160
Soluţii constructive pentru posturi de transformare şi puncte de alimentare

POSTURI DE TRANSFORMARE ŞI
PUNCTE DE ALIMENTARE
7.1. Noţiuni generale
Un post de transformare este o staţie de transformare mică, destinată alimentării în

joasă tensiune (până la 1 kV inclusiv) a consumatorilor.
La un post de transformare, energia electrică intră într-o instalaţie electrică de
distribuţie de medie tensiune prin unul sau mai multe circuite de medie tensiune, de la care
instalaţie de distribuţie, prin unul sau mai multe alte circuite de medie tensiune (obişnuit cel
mult două), energia electrică este trimisă la transformatoare coborâtoare de medie, pe joasă
tensiune, iar de aici, prin circuite de joasă tensiune, energia electrică este trimisă la instalaţia
electrică de distribuţie de joasă tensiune numită şi tablou de distribuţie de joasă tensiune.
Instalaţia electrică de distribuţie de medie tensiune a unui post de transformare este
formată dintr-un ansamblu de circuite dispuse ordonat într-un spaţiu determinat iar nodul
electric apare sub forma barelor colectoare.
Tablourile de distribuţie de joasă tensiune sunt părţi componente ale instalaţiilor
electrice şi servesc la primirea şi distribuirea energiei electrice la consumatori. În componenţa
lor intră materiale electrice cu funcţii de izolare şi cu legături electrice precum şi aparate
electrice ce realizează funcţiile deconectare, deconectare, comandă, protecţie, măsură şi
semnalizare, concentrare ce permite exploatarea în bune condiţii a instalaţiei respective şi
gabarite reduse.
Alegerea tablourilor de distribuţie se face în funcţie de tipul schemei electrice pe care
o realizează, caracteristicile electrice (tensiune, curent, frecvenţă, regim de exploatare) şi
mecanice (protecţie, încălzire maxim admisibilă, rezistenţă la scurtcircuit) precum şi alte
consideraţii generale (dimensiuni de gabarit şi greutate, tip constructiv, aspect exterior, mod
de instalare, etc.).
Tablourile de distribuţie de joasă tensiune ale posturilor de transformare urbane pot fi
realizate în diferite variante constructive. Obişnuit sunt realizate pe stelaje metalice şi echipate
cu întreruptor automat şi separator pe alimentarea generală de la transformator. Legătura se
face la barele generale colectoare de joasă tensiune, realizate obişnuit din bare rigide
dreptunghiulare de aluminiu vopsit în culorile roşu, galben, albastru ( pentru cele trei faze
RST).
Plecările pot fi echipate numai cu siguranţe tip MPR, legăturile făcându-se la cablurile
de joasă tensiune care se prind la partea inferioară a tabloului cu bride, iar apoi intră în canalul
de cabluri de sub tablou.
Separat, dar în interiorul aceluiaşi stelaj metalic este un alt tablou mai mic alimentat
din tabloul principal tot prin siguranţe MPR, pentru alimentarea iluminatului public, cu câteva
circuite de plecare şi contor pentru măsurarea şi tarifarea energiei active consumate de
iluminatul public.
În faţa tablourilor, pentru protecţia personalului de exploatare sunt uşi de plasă
metalică.
161
Postul de transformare este aşadar o staţie de transformare coborâtoare cu o putere de
până la 2500 kVA, destinat alimentării reţelelor electrice de utilizare.
Un punct de alimentare este o staţie de conexiuni de medie tensiune, destinată
alimentării unor posturi de transformare. O staţie de conexiuni este o staţie electrică ce
realizează conexiunea unor linii de medie tensiune în vederea efectuării unui tranzit de putere.
Un punct de alimentare este deci o staţie de conexiuni de 6-20 kV, destinată
alimentării unor posturi de transformare şi este de multe ori combinată cu un post de
transformare. Se instalează în general în reţele urbane sau la consumatori industriali şi se
realizează în general în încăperi supraterane.
În raport cu modul de aşezare faţă de sol posturile de transformare pot fi împărţite în
trei categorii şi anume:
A) Posturi de transformare aeriene (PTA), montate pe stâlpi de beton (mai rar de lemn),
alimentate obişnuit prin derivaţii de la linii electrice aeriene de electrificări rurale de 20
kV (mai rar de la linii de 6-10 kV), cu transformatoare cu puteri relativ mici, de obicei
cuprinse între 20 şi 250 kVA şi destinată de regulă alimentării unor consumatori de joasă
tensiune din mediul rural.
Puterea transformatoarelor ce se pot monta în PTA va creşte, odată cu reducerea greutăţii
şi volumului lor.
Conform definiţiilor din normative un post de transformare pe stâlp este un post de
transformare al cărui echipament, inclusiv transformatorul, este instalat în exterior, pe o
construcţie specială de stâlpi sau direct pe stâlpii liniilor electrice aeriene.
B) Posturi de transformare supraterane. Aceste posturi se realizează în două variante şi
anume:
a) Posturi de transformare în cabine metalice, prefabricate, folosite de obicei pentru
alimentări temporare, de şantier (mai rar pentru alimentări urbane normale), cu
puteri cuprinse între 100 şi 1000 kVA;
b) Posturi de transformare în încăperi supraterane, realizate în cabine de zid special
construite sau la parterul blocurilor de locuinţe în unele încăperi special rezervate
şi amenajate pentru postul de transformare sau în încăperi special rezervate din
incintele tehnologice ale întreprinderilor industriale.
C) Posturi de transformare subterane, realizate într-o construcţie subterană, în locurile unde
din diverse motive (ca cele de sistematizare urbană), nu este admisă realizarea unei construcţii
supraterane.
Posturile de transformare supraterane şi subterane alimentează obişnuit consumatorii
din reţelele urbane şi consumatorii industriali sau agroindustriali.
La execuţia posturilor de transformare se caută să se folosească cât mai mult
elementele prefabricate deoarece se realizează o execuţie industrială cu montare rapidă,
prefabricatele pot fi refolosite la desfiinţarea postului, deservirea este simplă iar fiabilitatea în
exploatare este mare şi se pot schimba relativ uşor diverse echipamente.
7.2. Soluţii constructive pentru posturi de transformare aeriene (PTA)
Posturile de transformare aeriene se realizează pe un stâlp sau pe doi stâlpi.

PTA pe un stâlp se realizează în două variante ce sunt foarte apropiate ca soluţii
constructive şi anume cu transformatorul instalat pe o platformă sau cu transformatorul agăţat
de stâlp.
162
În fig.7.1 este prezentată schema principială monofilară a unui PTA. Instalaţia
electrică de medie tensiune este foarte simplă deoarece un astfel de post este racordat la
capătul unei derivaţii dintr-o linie trifazată (în fig.7.1 de 20 kV). Alimentarea postului se face
printr-un separator (nu este reprezentat în fig.7.1) ce se montează pe un stâlp al racordului de
medie tensiune, în amonte faţă de postul de transformare sau chiar pe acelaşi stâlp cu acesta.
Separatorul este de obicei de tip STEP, deci cu cuţite de punere la pământ ceea ce permite să
se execute lucrări la post fără a mai monta scurtcircuitoare mobile pe partea de medie
tensiune.
Fig.8.1. Schema principală monofilară a unui PTA
După separator sunt siguranţe fuzibile de medie tensiune iar apoi transformatorul.
Siguranţele fuzibile de pe partea de medie tensiune a PTA pot lipsi, dacă în celula de
linie ce pleacă din staţie este montată o protecţie maximală ce este sensibilă şi la defectele în
transformatoarele din PTA, ce sunt racordate la această linie.
Protecţia împotriva supratensiunilor atmosferice se face cu ajutorul descărcătoarelor
cu coarne sau a descărcătoarelor cu rezistenţă variabilă care se leagă la priza de pământ a
postului de transformare, priză ce trebuie să aibă o rezistenţă de dispersie de maximum 4 Ω.
Înfăşurările secundare de joasă tensiune ale transformatorului sunt legate în stea şi au
nulul legat la nulul reţelei de joasă tensiune, care se leagă la priza de pământ de exploatare a
reţelei, priză ce se execută la o distanţă de peste 20 m de postul de transformare şi trebuie de
asemenea să aibă o rezistenţă de dispersie de maximum 4 Ω.
163
a b
Fig.7.2. Post de transformare aerian PTA, montat pe un stâlp de beton cu
transformatorul instalat pe platformă
Instalaţia de distribuţie de joasă tensiune numită tablou de distribuţie este închisă într-
o cutie de distribuţie, reprezentată punctat în fig.7.1 şi este formată dintr-un sistem de bare
colectoare rigide, trifazat, alimentat de la bornele de joasă tensiune ale transformatorului prin
barete de separare sau pri siguranţe cu mare putere de rupere (MPR) sau siguranţe cu mâner
(alimentare generală); pe acest circuit (general) sunt montate şi transformatoare de curent din
secundarul cărora se alimentează înfăşurările de curent ale contorului trifazat de energie
activă al postului de transformare.
De pe barele generale sunt
alimentate diverse circuite pentru
consumatori, fiecare circuit fiind echipat
cu siguranţe fuzibile. Unele circuite de
plecare pot avea contoare de energie
activă şi uneori şi contoare de energie
reactivă. În cutia de distribuţie este şi o
lampă (L) cu întreruptor, pentru lucrări
de exploatare la tabloul de joasă tensiune
în timpul nopţii.
Este posibil ca în cutia de
distribuţie să fie amplasat şi punctul de
Fig.7.3. Vedere a unui PTA aprindere al iluminatului public care
164
conform fig.7.1 poate fi echipat cu ceas cu contacte electrice, cu o instalaţie de aprindere în
cascadă sau una de aprindere locală.
În fig.7.2.a şi 7.2.b sunt prezentate vederile laterale şi din spate ale unui post de
transformare aerian (PTA), montat pe stâlpi de beton armat vibrat, cu transformatorul instalat
pe o platformă.
Racordul liniei electrice aeriene de 20 kV este prins de stâlp cu izolatoare ce sunt
prevăzute cu descărcătoare cu coarne de 20 kV cu electrozi antipasăre. Prin cordoane din
acelaşi material ca al conductoarelor liniei electrice aeriene (oţel-aluminiu), se face legătura
liniei (LEA) cu bornele fixe ale cadrului de siguranţe, cu siguranţe fuzibile, montat în poziţie
verticală pe stâlp, imediat deasupra transformatorului. Bornele inferioare ale cadrului cu
siguranţe fuzibile de medie tensiune sunt legate cu bornele de medie tensiune ale
transformatorului instalat pe o platformă.
Cele patru borne (trei faze plus nulul) de joasă tensiune ale transformatorului
coborâtor, sunt legate prin conductoare flexibile izolate la tabloul de distribuţie de joasă
tensiune. Aceste conductoare sunt protejate prin montarea lor într-o ţeavă verticală prinsă pe
stâlp cu bride, ţeavă ce este îndoită în formă de cârjă în partea superioară (pentru a împiedica
pătrunderea apei de ploaie), iar la partea inferioară este prinsă etanş de cutia de distribuţie,
care se montează la cca 1,1 m de sol pentru acces normal al personalului de exploatare la
tabloul de distribuţie de joasă tensiune.
Cutia de distribuţie este executată din tablă de oţel şi are două uşi, una în faţă pentru
acces la siguranţe şi contoare şi alta în spate pentru acces la borne. Uşile se păstrează încuiate
cu lacăte iar cheile sunt numai la personalul de exploatare ce are drept de acces la instalaţia
electrică. Cutia de distribuţie mai are legătură la partea superioară cu altă ţeavă metalică, prin
care tot cu conductoare flexibile izolate de aluminiu se fac legăturile la conductoarele liniilor
electrice aeriene de joasă tensiune (în fig.8.2 sunt două asemenea linii) amplasate sub LEA de
20 kV.
Cele cinci conductoare ale LEA (trei faze, nulul şi un conductor pentru alimentarea
lămpilor de iluminat public), sunt prinse de stâlp prin izolatoare de întindere şi console
metalice de întindere. Cutia de distribuţie are şi la partea inferioară o legătură cu o ţeavă
metalică ce intră în pământ, ţeavă în care se montează cablurile electrice subterane de joasă
tensiune ale eventualelor plecări în cablu subteran.
Există şi varianta de PTA montat pe un stâlp de beton cu aceleaşi elemente ca la cel
descris anterior cu singura deosebire că transformatorul nu mai este amplasat pe o platformă
ci este agăţat pe stâlp, precum şi varianta constructivă de post de transformare aerian, montat
pe doi stâlpi de beton, post care are aceleaşi elemente ca şi un PTA montat pe un singur stâlp
de beton.
7.3. Soluţii constructive pentru posturi de transformare supraterane
Posturile de transformare supraterane se realizează în două variante şi anume: posturi

de transformare în construcţie metalică (PTM) şi posturi de transformare în încăperi
supraterane.
7.3.1. Posturi de transformare în construcţie metalică (PTM)
PTM sunt executate pentru a funcţiona în mediul exterior, în mai multe variante
funcţie de destinaţia şi puterea transformatorului şi se racordează aerian sau cu cablu pe partea
165
de medie tensiune şi numai cu cabluri pe partea de joasă tensiune; se instalează pe fundaţii de
beton sau pe şine de cale ferată montate pe traverse de lemn sau direct pe un teren solid.
Aceste posturi de transformare au marele avantaj că montarea şi dimensionarea se face
foarte uşor, doar prin legarea respectiv dezlegarea legăturilor în cablurile de medie şi cele de
joasă tensiune şi manipularea întregului post cu macarale şi mijloace de transport
corespunzătoare.
PTM sunt realizate din una sau mai
multe cabine metalice din tablă de oţel
ambutisată asamblate între ele prin şuruburi, în
care se montează echipamentul electric iar
transformatorul de forţă poate fi montat tot în
interior, într-o cabină metalică sau în exterior.
Dacă transformatorul este montat în interior,
cabina sa metalică are jaluzele în oartea
inferioară şi cea superioară pentru asigurarea
Fig.7.4. Vedere generală a unui PTM cu trei
ventilaţiei naturale. Dacă PTM este realizat din
compartimente principale două compartimente principale pentru cazul
alimentării sale în vârf de reţea, unul din
compartimente este ocupat de echipamentul de medie tensiune iar celălalt de transformatorul
de forţă şi de tabloul de distribuţie de joasă tensiune.
Dacă PTM este realizat din trei compartimente principale (trei cabine metalice
conform fig.7.4) pentru cazul racordării buclate pe partea de medie tensiune, în una din
cabinele metalice este montat transformatorul de forţă, în alta este montat tabloul de joasă
tensiune şi aparatajul de protecţie al primarului transformatorului iar a treia este montat
echipamentul pentru racordarea postului la reţeaua de medie tensiune buclată, conform
fig.7.5.
Fig.7.5. Dispunerea echipamentului într-un PTM-4 cu trei compartimente principale
Circuitele de medie tensiune ale PTM sunt prevăzute cu separatoare normale sau cu
separatoare de putere ce pot rupe curenţi de sarcină şi au bobine de acţionare pentru a permite
manevre de AAR (anclanşare automată a rezervei) şi telecomenzi precum şi siguranţe fuzibile
pe circuitul de alimentare al transformatorului.
Pe joasă tensiune circuitul general este echipat cu întreruptor automat pentru protecţia
transformatorului iar circuitele de plecare spre consumatori sunt legate la barele generale de
joasă tensiune prin siguranţe MPR sau siguranţe cu mâner (SM). Pentru iluminat public sunt
circuite distincte cu contactor pentru aprindere şi stingere şi contoare pentru măsurarea
energiei.
166
Fig.7.6. PTM-5 pentru alimentarea cu energie electrică a şantierelor mari: a – vedere

generală; b – cabină de joasă şi medie tensiune; c – varianta de PTM cu împrejmuire
metalică de protecţie ; d – schema electrică monofilară
167
Aceste două tipuri de PTM (cu două, respectiv cu trei compartimente) sunt obişnuit
folosite pentru alimentarea reţelelor de joasă tensiune din centre urbane sau din incinta unor
întreprinderi industriale.
Pentru şantiere mari se utilizează posturi de transformare metalice cu puteri mai mari
ale transformatoarelor (400, 630, 1000 kVA), conform fig.7.6, cu transformatorul montat în
exterior protejat de o împrejmuire cu plasă metalică atât pe părţile laterale cât şi la partea
superioară, cu una sau două cabine metalice de exterior pentru echipamentul de medie
tensiune (întreruptor cu protecţie maximală sau siguranţe fuzibile, racord în cablu, etc.) şi
dulap metalic pentru tabloul de distribuţie de joasă tensiune.
Pentru consumatori temporari mai mici se folosesc posturi de transformare metalice
(cu transformatoare mici de 100 sau 160 kVA), aşezate pe o sanie de oţel profilat cu un
compartiment pentru echipamentul de medie tensiune, alt compartiment pentru
transformatorul de forţă şi al treilea pentru tabloul de joasă tensiune. Acest PTM este racordat
atât pe partea de medie tensiune cât ţi pe cea de joasă tensiune prin cabluri.
Prin reţele electrice radiale sau interconectate, abonaţi industriali şi şantiere în gama
de tensiuni 10-20 kV şi gama de puteri 250-400 kV şi tensiune joasă 380/220 V se utilizează
PTM-7 montat singular. Acest post de transformare metalic se construieşte în mai multe
variante de comutaţie primară şi secundară şi cote de gabarit conform tabelelor 7.1 şi 7.2. Atât
pe medie cât ţi pe joasă tensiune racordurile se fac în cablu.
Tabelul 7.1
168
Tabelul 7.2
7.3.2. Posturi de transformare în încăperi supraterane
Reţelele de joasă tensiune din mediul urban sunt alimentate obişnuit din posturi de
transformare supraterane care se numesc din acest motiv posturi de transformare pentru reţea
iar consumatorii industriali sau agroindustriali sunt obişnuit alimentaţi de asemenea din
posturile de transformare supraterane care se numesc posturi de transformare pentru abonat.
Posturile de transformare supraterane pentru reţea pot fi realizate în clădire independentă (din
panouri mari din BCA sau di zidărie) la parterul blocurilor de locuinţe (într-o încăpere sau în
două încăperi) precum şi înglobate într-o clădire edilitară. Sunt şi posturi de transformare
supraterane pentru reţea înglobate în clădirea unei staţii de conexiuni de medie tensiune (unui
punct de alimentare).
În fig.7.7 sunt prezentate schema electrică monofilară, vedere în plan şi două secţiuni
a unui post de transformare 20(10)/0,4 kV, 250-630 kVA pentru reţea realizat în clădire
independentă din panouri mari prefabricate din beton armat.
Alimentarea pe medie tensiune poate fi realizată în vârf sau în sistemul intrare-ieşire
iar la tabloul de joasă tensiune se pot racorda 12 plecări (fig.7.7.a). Pentru trecerea cablurilor
în fundaţia clădirii sunt înglobate tuburi.
Instalaţia de distribuţie de medie tensiune este formată din trei celule (fig.7.7.b), două
pentru intrare-ieşire şi a treia pentru alimentarea (printr-un cablu de medie tensiune pozat într-
un canal de cabluri) a transformatorului.
Există spaţiu de rezervă pentru a se putea monta, dacă va fi necesar în viitor, o a patra
celulă de medie tensiune.
169
Fig.7.7.Post de transformare 20(10)/0,4kV; 250-630 kVA în clădire independentă din panouri mari pentru
reţea; a – schema electrică monofilară; b – vedere în plan
Legăturile între
bornele de joasă tensiune
ale transformatorului şi
tabloul de distribuţie de
joasă tensiune se face cu
bare rigide fixate cu ajutorul
izolatoarelor de tavanul
încăperii (fig.7.7.b şi 7.7.c).
Transformatorul este
prevăzut cu îngrădiri pentru
protecţia personalului
(fig.7.7.a,b,c). În panoul din
beton armat prefabricat de
lângă transformator, la
părţile inferioară şi
superioară sunt jaluzele
pentru ventilaţie naturală iar
sub transformator este o
cuvă pentru colectarea
Fig.7.7. c – secţiune A-A eventualelor pierderi de ulei
(fig.7.7.c, d).
170
Postul are un
singur transformator
ce poate avea o
putere de 250, 400
sau 630 kVA.
Accesul în post se
face printr-o singură
uşă metalică, cu
dimensiuni suficient
de mari pentru
introducerea sau
scoaterea
echipamentului cu
cele mai mari
dimensiuni.
În fig.7.8
sunt prezentate
schema electrică
monofilară, vedere
în plan şi o secţiune
Fig.7.7. d – secţiune B-B a unui post de
transformare pentru
Fig.7.8. Post de transformare pentru reţea 20 (10)/0,4 kV; 250-630 kVA în clădire independentă din panouri
din BCA sau din zidărie: a – schema principială monofilară; b – vedere în plan
171
reţea 20(10)/0,4 kV, 250-630
kVA realizat în clădire
independentă den panouri din
BCA sau din zidărie. Pe medie
tensiune sunt de asemenea trei
circuite (fig.7.8.a), două pentru
intrare-ieşire şi una pentru
alimentarea transformatorului
iar tabloul general de joasă
tensiune are 12 plecări.
Legăturile bornelor
transformatorului cu instalaţiile
de distribuţie se fac cu bare
rigide pe izolatoare suport (cu
îngrădiri pentru protecţia
muncii, pe verticală şi sub
barele de medie tensiune,
conform normativelor), atât pe
partea de medie tensiune cât şi
Fig.7.8.c – secţiunea A-A pe partea de joasă tensiune
(fig.7.8.b şi 7.8.c). Este de
asemenea îngrădit cu plasă de protecţie şi transformatorul.
Sub celulele de medie tensiune este un canal de cabluri iar sub transformator, cuva de
beton sclivisit, cu grătar şi strat de pietriş la partea superioară. Atât pereţii de lângă
transformator cât şi uşa metalică de intrare sunt prevăzute cu jaluzele pentru ventilaţie
naturală.
Posturile de transformare în clădire independentă pot fi de asemenea realizate lipite de
o altă clădire.
În fig.7.9 sunt prezentate schema electrică monofilară, locul ocupat de postul de
transformare, vederea plană şi o secţiune la un post de transformare pentru reţea, 20(10)/0,4
kV, 250-630 kVA, la parterul blocurilor de locuinţe, amplasat într-o singură încăpere.
Postul de transformare ocupă o cameră dintr-un apartament de trei camere la parterul
unui bloc de locuinţe cu ieşire directă spre exterior (fig.7.9.b) prin uşă metalică ce jaluzele
(fig.7.9.c, d). Ieşirile atât a cablurilor de medie tensiune (de bază şi de rezervă) cât şi a celor
de joasă tensiune se fac prin tuburi cu diametrul de 150 mm pozate de constructor în fundaţie
de beton a blocului (fig.7.9.c).
Cablurile de medie tensiune (inclusiv legătura transformatorului cu celula de medie
tensiune) sunt pozate în canale de cabluri acoperite cu date de beton (fig.7.9.c). Bornele de
joasă tensiune sunt legate cu bare rigide prinse pe izolatoare suport de tabloul de distribuţie de
joasă tensiune (fig.7.9.c, d). Pentru reducerea transmiterii zgomotului în celelalte camere ale
blocului, încăperea postului de transformare este prevăzută cu izolaţie fonică.
172
Fig.7.9. Post de transformare pentru reţea 20 (10)/0,4 kV; 250-630 kVA la parterul
blocurilor de locuinţe: a – schema electrică monofilară; b – locul ocupat de postul de
transformare
173
Fig.7.10. Staţie de conexiuni de medie tensiune (punct de alimentare): a – schema electrică monofilară;
b – vedere în plan
174
Se execută de
asemenea posturi
de transformare
pentru reţea
20(10)/0,4 kV, 2cu
două unităţi
(transformatoare)
50-630 kVA,
înglobat în clădire
edilitară pentru
reţea.
Instalaţia
de distribuţie de
medie tensiune are
Fig.7.10. c – secţiunea A-A un sistem de bare
secţionat
longitudinal printr-o cuplă, iar la fiecare din cele două secţii de bare este racordat câte un
transformator de MT/0,4 kV.
Legăturile cu celelalte posturi pe MT se fac în sistemul intrare-ieşire.
Instalaţia de distribuţie de JT este formată din două tablouri distincte de JT amplasate
într-o încăpere distinctă cu ieşire spre exterior şi legate prin bare rigide cu bornele de JT a câte
unui transformator (cu străbaterea pereţilor prin izolatoare de trecere). Fiecare transformator
este amplasat într-o cameră separată cu ieşire directă spre exterior.
Instalaţia de distribuţie de medie tensiune este amplasată într-o încăpere separată cu
ieşire la ambele capete, celulele sunt aşezate pe un singur rând iar în faţa lor se găseşte
coridorul de manevră şi supraveghere, cu canal de cabluri acoperit cu plăcuţe prefabricate din
beton.
Ieşirile cablurilor pot fi făcute prin tuburi în fundaţie amplasate la fiecare capăt al
încăperii. Întreaga clădire a postului este amplasată lângă o clădire cu altă destinaţie
(edilitară).
În fig.7.10 sunt prezentate schema electrică monofilară, vedere în plan şi o secţiune a
unei staţii de conexiuni de MT (punct de alimentare), cu post de transformare.
Staţia de conexiuni are un singur sistem de bare cu două secţii legate printr-o cuplă
longitudinală.
Staţia de conexiuni de MT este amplasată într-o încăpere distinctă cu celulele aşezate
pe două rânduri, un singur coridor central pentru manevră şi supraveghere prevăzut cu canal
de cabluri acoperit cu dale din beton armat; încăperea este prevăzută cu uşi la ambele capete
şi tuburi pentru ieşirea cablurilor de asemenea la ambele capete (fig.7.10.b). Barele colectoare
de MT sunt aşezate pe izolatoare suport deasupra celulelor (fig.7.10.c).
Tabloul de distribuţie de JT împreună cu ambele transformatoare este amplasat într-o
altă încăpere (fig.7.10.b). Legarea transformatoarelor pe partea de MT se face prin cabluri iar
pe partea de JT prin bare rigide.
Staţia de conexiuni cu post de transformare poate fi realizată într-o clădire
independentă separată sau alăturată unei clădiri cu altă destinaţie.
Posturile de transformare pentru abonat, care alimentează consumatori industriali sau
agroindustriali se realizează de asemenea de tip suprateran, într-o clădire independentă care
este amplasată în curtea întreprinderii în apropierea consumatorilor deserviţi.
175
Amplasarea posturilor pentru abonat în curtea întrepriderilor, permite reducerea
investiţiei pentru partea de construcţie prin amplasarea transformatoarelor de putere în aer
liber, lângă clădirea postului, cu îngrădirea din plasă de protecţie şi sârmă ghimpată la partea
superioară.
Posturile de
transformare pentru
abonat pot avea
transformatoare cu
puteri unitare până la
1600 kVA,
transformatoare ce pot
fi montate şi în boxe
special amenajate.
Transformatoarele pot
debita şi direct în
tabloul general de JT
al abonatului. Măsura
energiei electrice se
face pe barele de
medie tensiune
a deoarece postul
alimentează în
exclusivitate un
abonat.
În fig.7.11 sunt
prezentate schema
electrică monofilară,
vedere în plan, o
secţiune şi faţada unui
post de transformare
pentru abonat cu un
transformator de 250-
630 kVA.
Instalaţia de
distribuţie de medie
tensiune cu patru
celule împreună cu
tabloul de distribuţie
de JT sunt amplasate
într-o clădire
independentă din
zidărie sau din blocuri
mici BCA.
b
Fig.7.11. Post de transformare pentru abonat 20 (10)/0,4 kV cu un

transformator 250-630 kVA: a – schema electrică monofilară; b – vedere în
plan
176
Transformatorul de forţă este montat lângă clădire pe fundaţie şi este legat prin cablu
subteran de instalaţia de distribuţie de medie tensiune (pozat în clădire în canal de cabluri)
conform fig.7.11.b, c, d.
Transformatorul este împrejmuit cu plasă din sârmă pe stâlpi de beton iar la partea
superioară sunt trei
rânduri de sârmă
ghimpată. Bornele de JT
ale transformatorului
sunt legate de
izolatoarele de trecere
de tip exterior-interior,
iar în clădire legarea la
tabloul de distribuţie de
JT se face cu bare
rigide.
Echiparea
tabloului de JT a
postului poate fi foarte
simplă, tabloul propriu-
zis de distribuţie de JT
c
găsindu-se într-o
încăpere distinctă, în
apropierea
consumatorilor din
clădire (hala) de
producţie; legarea
acestor tablouri de
distribuţie se face cu
cabluri subterane de JT.
Se execută de
asemenea posturi de
transformare pentru
abonat 20(10)/0,4 kV cu
d
două transformatoare
Fig.7.11.c – secţiunea A-A; d- faţada 250-630 kVA.
Transformatoarele sunt amplasate ca şi în cazul anterior în exterior pe mici fundaţii, cu

împrejmuiri conform normativelor.
Instalaţia de distribuţie de medie tensiune, cu şase celule împreună cu două mici
tablouri de JT sunt amplasate în aceeaşi încăpere.
Legăturile pe JT în interiorul clădirii sunt realizate din bare rigide pe izolatoare suport,
între cele două tablouri de JT existând un separator.
7.4. Soluţii constructive pentru posturi de transformare subterane
Această soluţie este utilizată pentru posturile de transformare pentru reţea în zone
urbane aglomerate unde arhitectura zonei nu permite aplicarea celorlalte soluţii (clădire
177
independentă sau amplasarea postului înglobat într-o clădire edilitară sau bloc de locuinţe).
Posturile de transformare subterane trebuie să aibă partea de construcţie de rezistenţă
corespunzătoare cu radiere, pereţi şi planşee din beton armat, se prevăd cu izolaţie hidrofugă
şi cu ventilaţie forţată.
În fig.7.12 sunt prezentate schema electrică monofilară, vedere în plan şi secţiuni ale
unui post de transformare pentru reţea 20(10)/0,4 kV 250-630 kVA în construcţie subterană.
Fig.7.12. Post de transformare pentru reţea 20 (10)/0,4 kV, 250-630 kVA în

construcţie subterană: a – schema electrică monofilară; b – vedere în plan
178
Fig.7.12.c – secţiunea 1-1’; secţiunea 2-2’
Instalaţia de distribuţie de medie tensiune (cu trei celule plus una de rezervă) împreună
cu tabloul de distribuţie de JT şi transformatorul sunt amplasate în aceeaşi încăpere subterană,
postul poate fi racordat în vârf sau în sistem intrare-ieşire.
Legătura între bornele de medie tensiune ale transformatorului şi celula sa de medie
tensiune se face în cablu pozat într-un canal de cabluri acoperit cu dale din beton armat.
Bornele de JT ale transformatorului sunt legate prin bare rigide, susţinute cu izolatoare
şi console, cu tabloul de distribuţie de JT. Transformatorul de forţă este îngrădit conform
normativelor.
Legăturile cu exteriorul atât pe MT cât şi pe JT sunt realizate în cabluri subterane ce
ies la înălţimea necesară (sub 1 m faţă de nivelul solului).
Postul de transformare are două trape, o trapă mare pentru accesul aparatelor şi
transformatorului (acoperită cu o placă de beton armat ce poate fi ridicată cu o macara) şi o
trapă mică pentru accesul personalului.
179
7.5. Soluţii moderne de echipare a posturilor de transformare
Celule de medie tensiune

În ultimii ani se constată utilizarea pe scară largă a celulelor de medie tensiune pentru
posturi de transformare, folosind hexaflorura de sulf. Acest gaz este folosit atât ca mediu de
izolare, cât şi ca mediu de stingere a arcului electric.
Părţile active ale aparatajului (separatorul de sarcină sau întreruptorul) sunt amplasate
într-o carcasă metalică etanşă, sigilată pe viaţă. O soluţie mai recentă este utilizarea
întreruptoarelor în vid. Acestea au caracteristici tehnice superioare şi o fiabilitate mărită.
Caracteristicilor unor asemenea celule sunt:
- construcţie compactă, dimensiuni reduse;
- amplasarea lor în interior;
- durata de viaţă ridicată;
- nu necesită întreţinerea părţilor active;
- siguranţă mărită în exploatare şi funcţionare;
- montaj simplu;
- construcţie vizibilă în ansamblu;
- gruparea comenzilor pe partea frontală;
- racordarea cablurilor prin faţă;
- accesibilitate ridicată;
- posibilitatea echipării cu numeroase accesorii (relee de reglaj, indicatoare de
scurtcircuit, etc.);
- posibilitatea de telecomandă.
Se utilizează în reţelele de medie tensiune până la 24 kV, atât în cele de distribuţie, cât
şi în cele industriale. În funcţie de configuraţia reţelelor de medie tensiune şi cu aceste celule
se poate realiza schema dorită.
Celulele prefabricate pentru posturi de transformare (CIP-10, 20 kV), fabricate în ţară,
au un compartiment al barelor colectoare , un compartiment al barelor colectoare, un
compartiment pentru aparatele de medie tensiune
(întreruptor, transformatoarele de curent şi de tensiune,
siguranţele fuzibile de medie tensiune) şi un compartiment
pentru aparatele de joasă tensiune (o cutie modul ce se
montează în faţa celulei). Aparatele de medie şi joasă
tensiune sunt în montaj fix. Acţionările aparatelor sunt
prevăzute cu interblocaje mecanice cu chei.
Se fabrică diferite variante constructive pentru
astfel de celule prefabricate pentru posturi de
transformare.
În fig.5.14. se prezintă o celulă de medie tip CMT-
PT, pentru posturi de transformare cu tensiunea nominală
24 kV, construcţie „Automatica S.A. Bucureşti”. Aceasta
este construită din elemente metalice asamblate sub forma
unui dulap. Izolaţia tuturor părţilor active este realizată în
aer. Este echipată cu următoarele tipuri de aparate:
- Întreruptor HAD (izolaţie în SF6) cu releu de
protecţie şi transformatoare de măsură
Fig.7.13. Celule tip CMT-PT încorporate;
180
- Separator de sarcină rotativ (AM);
- Separator izolator rotativ (AR);
- Separator de punere la pământ (AT).
Celula CMT-PT asigură protecţia maximă a personalului de deservire atunci când în
interiorul celulei apare un arc electric. Este construită să reziste la supratensiunea cauzată de
arcul electric intern şi are trasee speciale de evacuare a gazelor produse de arcul electric.
Tabelul 7.3. Caracteristici tehnice Celula CMT-PT

1. Tensiunea nominală 24 kV
2. Frecvenţa nominală 50 Hz
3. Tensiunea nominală de ţinere (50 Hz-1 minut) 50 kV la 24 kV
4. Tensiunea nominală de ţinere la impuls (12,5/50 s) 125 kV la 24 kV
5. Curenţi nominali: 400 ; 630; 800; 1250 A
6. Curent de scurtcircuit pentru 1 s 16 kA la 24 kV
7. Sistem de bare simplu
8. Curent de ţinere la arc liber: 16 kA la 24 kV
9. Dimensiuni de gabarit 750x1500x2400 mm
10. Greutate 545 kg
11. Montaj La perete
Celule de medie tensiune fabricate în alte ţări, constructiv, sunt de două tipuri: celule
modulare şi celule monobloc.
Celule modulare. Celule modulare se prezintă sub forma unor module separate,
echipate cu aparataj fix sau debroşabil, în înveliş metalic, fig.7.14 (fabricaţie INAEL Spania)
Fiecare tip de modul are o funcţie bine stabilită, fig.7.15, ca de exemplu:
- modul de linie cu separator de sarcină;
- modul de trafo cu protecţie cu separator de sarcină asociat sau combinat cu
siguranţe cu întreruptor;
- modul de măsură;
- modul de cuplă.
Schema electrică pe medie tensiune a postului se realizează prin asamblarea diferitelor
Fig.7.14. Sistem modular de celule de medie tensiune fabricaţie INAEL Spania
181
tipuri de module.
Se recomandă utilizarea lor în zone cu dezvoltare energetică de perspectivă, deoarece
permit amplificarea sau modificarea ulterioară, în funcţie de necesităţi.
Fig.7.15. Schemele celulelor în sistem modular: CML – celulă de linie; CMPF – celulă de linie cu protecţie
prin siguranţă fuzibilă; CMPF-R - celulă de linie cu protecţie prin siguranţă fuzibilă şi releu; CMPA – celulă
de protecţie cu întreruptor şi separator; CMPAS - celulă de protecţie cu întreruptor şi separator şi releu;
CMR – celulă de transfer a conectării sus-jos şi invers; CMSP – celulă de cuplă; CMSP-T – celulă de cuplă
cu separator de legare la pământ; CMM – celulă de măsură
Celule monobloc. Aceste celule cuprind într-un singur ansamblu toate funcţiile pe
medie tensiune necesare unui post de transformare, fig.7.16 şi fig.7.17.
Întreg ansamblu este închis într-o carcasă etanşă umplută cu SF6 şi sigilată pe viaţă.
Fig.7.16. Celule de medie tensiune în sistem monobloc fabricaţie INAEL Spania
182
Fig.7.17. Schemele celulelor în sistem monobloc
Celulele monobloc prezintă câteva avantaje faţă de cele modulare:

- dimensiuni mai reduse ceea ce conduce la micşorarea suprafeţei utilizate;
- preţul mai scăzut.
Ambele tipuri de celule permit extinderea pe ambele părţi cu racorduri speciale.
Calităţile deosebite ace acestor celule impune utilizarea lor în următoarele situaţii:
- echiparea posturilor trafo într-un spaţiu redus, impus constructiv;
- retehnologizarea posturilor existente, fără a modifica partea constructivă.
Transformatoare
Prezentând caracteristici tehnice superioare transformatoarelor cu ulei, se utilizează
din ce în ce mai mult transformatoare uscate în răşină sintetică. Sunt fabricate în gama 100-
2500 kVA, cu tensiuni de alimentare până la 20 kV (tensiune secundară 410 V). Are
următoarele caracteristici:
183
- nu prezintă risc de poluare;
- nu necesită întreţinerea dielectricului;
- este uşor instalat;
- este autoextintibil;
- rezistă la agresiunile mediului;
- nu necesită amenajări constructive (cuvă);
- gabarite şi greutate reduse.
Transformatoarele uscate elimină limitările impuse de transformatoarele cu ulei.
Astfel, ele pot fi amplasate chiar în centrul de consum (de sarcină) solicitat (blocuri de
locuinţe, spitale, metrou, etc.). Specifică acestor transformatoare este tehnologia de etanşare a
bobinajelor în vid la temperaturi înalte, într-o răşină epoxidică, ceea ce îi conferă
transformatorului o comportare excelentă la agresiunile specifice şi elimină riscurile fisurării.
184
Soluţii constructive pentru staţii electrice de distribuţie de înaltă şi foarte înaltă tensiune

STAŢII ELECTRICE DE DISTRIBUŢIE DE
ÎNALTĂ ŞI FOARTE ÎNALTĂ TENSIUNE
Staţiile electrice de distribuţie de înaltă şi foarte înaltă tensiune (ÎT), pot fi realizate în
două mari variante constructive, funcţie de faptul dacă sunt sau nu amplasate în interiorul
unor clădiri. Cele realizate în aer liber se numesc staţii de distribuţie exterioare iar cele
amplasate în interiorul unor clădiri se numesc staţii de distribuţie interioare.
8.1. Staţii de distribuţie exterioare
8.1.1. Probleme generale şi clasificări
Amplasarea în exterior a instalaţiilor de distribuţie (conexiuni) este impusă de

economicitate şi este aplicată cu deosebire la tensiunile mari şi foarte mar (peste 35 kV).
Avantajele principale care impun acest tip de instalaţie sunt:
- consum redus de materiale de construcţii;
- capacitate redusă de extindere a avariilor datorită distanţelor mari între faze şi între
circuite;
- timpi de execuţie mai reduşi;
- extindere comodă;
- vizibilitate bună a echipamentului;
- acces uşor la echipamente pentru exploatare, înlocuire, etc.
Dezavantajele acestor categorii de instalaţii care limitează domeniile lor de aplicare
sau impun măsuri speciale sunt:
- echipamentul pentru exterior este mai scump;
- exploatarea lor este mai dificilă;
- au siguranţă în funcţionare mai redusă, mai ales dacă sunt amplasate în medii
agresive;
- ocupă suprafeţe de teren mai mari (de 4 ori mai mari decât instalaţiile interioare
clasice), lucru ce face folosirea lor imposibilă în unele cazuri (ex.zone urbane);
- sunt expuse efectelor poluării şi amplasarea lor în apropierea unor surse de poluare
intensă, impune măsuri speciale.
Soluţiile constructive pentru instalaţiile exterioare sunt determinate de următoarele
elemente:
- tipul separatoarelor şi a întreruptoarelor;
- tipul căilor de curent;
- izolaţia şi suporţii;
- schema monofilară a instalaţiilor;
- restricţiile de spaţiu.
Influenţa tipului de separator. Prin gabaritul lor, prin numărul relativ mare de
separatoare folosite în schemele uzuale, prin importanţa separatoarelor în exploatare, se poate
185
afirma că soluţiile constructive de instalaţii exterioare depind în foarte mare măsură de tipul
şi modul de montare a separatoarelor. Practica a arătat că ponderea costului separatoarelor în
costul total al instalaţiilor de tip exterior poate ajunge la 50%. Separatoarele au de asemenea
pondere mare în suprafaţa instalaţiei. Reducerea Suprafeţei instalaţiilor exterioare poate fi
realizată aproape exclusiv prin alegerea unor tipuri corespunzătoare de separatoare, printr-o
amplasare mai raţională a acestora sau chiar prin renunţarea definitivă la separatoare.
Tipurile de separatoare folosite în instalaţiile exterioare se pot clasifica în următoarele
categorii:
- separatoare cu două sau trei coloane cu deplasarea contactului mobil în planul
izolatoarelor (fig.8.1.a, b, c);
- separatoare cu două sau trei coloane cu deplasarea contactului mobil în plan
perpenticular pe planul izolatoarelor. Rotirea contactelor se face prin rotirea
izolatoarelor pe care sunt fixate rigid contactele (fig.8.1.d) sau prin rotirea unui
izolator central (fig.8.1.e);
- separatoare monocoloană la care dispare izolatorul contactului fix, acesta fiind
montat fix pe un alt aparat (de exemplu pe transformatorul de curent) când
contactul mobil stă în poziţie orizontală închis, fie fiind suspendat de conductorul
de legătură sau bara colectoare când închiderea separatorului se face pe verticală.
Familia separatoarelor monocoloană este destul de diversă, lucru ce rezultă şi din
Fig.8.1. Separatoare cu două sau trei Fig.8.2. Separatoare

coloane monocoloan
186
denumirile folosite pentru ele: pantograf, semipantograf, foarfece, picior de
lăcustă, etc. Fig. 8.2 prezintă un exemplu de separator monocoloană.
- Separatoare cu două coloane cu gabarit constant.
Separatoarele cu deplasarea contactului mobil în planul izolatoarelor (fig.8.1.a) au fost
folosite multă vreme fiind puţin pretenţioase în privinţa tehnologiei de realizare şi a reglajelor
în exploatare, dar ducând la soluţii constructive ce necesită o suprafaţă mai mare în special
datorită faptului că nu permit legături verticale de la contactul fix şi deci nu pot fi amplasate
sub barele colectoare ca de exemplu, separatorul reprezentat în fig.8.1.d. Acesta din urmă
necesită însă o tehnologie de realizare mai dificilă, iar eventualele dereglări în sincronismul
deplasării contactelor sale pot duce la distrugerea separatorului în timpul închiderii.
În fig.8.3. este prezentat un separator fabricaţie Electroputere Craiova iar în tabelul 8.1
– caracteristicile acestuia.
Tabelul 8.1. Caracteristici tehnice şi constructive separator fabricaţie Electroputere
Tensiunea nominalã kV 72,5 123 145 170 245 420
Curentul nominal A 1250 1250 2000 1250 1250 1600 1600
2000 1600 2000 1600 2000 2000
2000 2500
3150
Stabilitatea la scurtcircuit kA 31,5 31,5 31,5 31,5 31,5 31,5 31,5
40 40 40 40
Tipul constructiv dupã caz: rotativ, basculant sau pantograf
Sistemul de actionare manual sau dispozitiv cu motor electric

Fig.8.3. Separator
Tot o tehnologie mai dificilă de realizare presupun fabricaţie
separatoarele monocoloană, la care contactul mobil se deplasează pe Electroputere
Craiova
verticală.
Ele permit o bună folosire a terenului staţiei de conexiuni, în plan orizontal aceste
separatoare ocupând un spaţiu minim.
Folosirea acestui tip de separatoare în staţii, presupune însă o serie de măsuri
constructive speciale. Deoarece contactul fix superior este fixat pe un conductor flexibil
întins, săgeţile acestui conductor în plan vertical şi orizontal trebuie limitate, chiar dacă
sarcinile la care sunt supuse aceste conductoare sunt variabile în timp.
Menţinerea săgeţilor în domenii mai mici (maxim 3%) decât în staţiile în care se
folosesc alte tipuri de separatoare, se face prin adoptarea unor eforturi mai mari în
conductoare şi deci în cadrele staţiei sau prin folosirea unor armături speciale de reglaj a
întinderii şi de compensare permanentă a variaţiilor de lungime a conductoarelor flexibile.
Variaţiile admisibile ale săgeţilor acestor conductoare se verifică în tot lungul
deschiderii lor pentru a asigura posibilităţi corecte de funcţionare atât pentru separatoarele
monocoloană amplasate la mijlocul deschiderii, cât şi pentru cele amplasate la extremităţile
deschiderii conductoarelor.
Reducerea dimensiunilor staţiei prin folosirea separatoarelor din familia pantograf este
diminuată de faptul că pasul celulelor alăturate cadrelor de întindere este mai mare în mod
fortuit. Aceasta deoarece conductoarele se fixează de cadre prin lanţuri de izolatoare cu
lungime relativ mare şi în dreptul lor nu se pot monta contactele superioare a separatoarelor
monocoloană.
187
Separatoarele monocoloană nu pot fi prevăzute cu cuţite de punere la pământ pe
ambele părţi ca în cazul separatoarelor cu două sau trei coloane, punerea la pământ trebuie să
fie realizată cu separatoare suplimentare sau cu izolatoare cu cuţite de punere la pământ de
tipul scurtcircuitoarelor. După cum va rezulta şi din soluţiile prezentate în continuare,
instalaţiile realizate cu separatoare monocoloană sunt de o mare claritate.
Dezavantajele introduse de separatoare au stimulat preocupările de găsire a unor căi de
diminuare a numărului acestora, una din preocupările radicale fiind renunţarea la separatoare,
lucru posibil prin extindere şi la exterior, a principiului “întreruptor debroşabil”.
Aceasta s-a putut realiza montând pentru toate cele trei faze complexul întreruptor,
dispozitiv de acţionare a acestuia şi transformator de curent – pe o platformă mobilă, racordul
acestora la partea fixă a instalaţiei făcându-se prin contacte debroşabile care joacă rolul
separatoarelor.
Execuţia acestor contacte şi a legăturilor electrice între separatoare montate pe
platformă cere precauţii deosebite şi tehnologii corespunzătoare.
Racordurile circuitelor secundare la platforma mobilă se fac prin conductoare flexibile
şi sunt de asemenea debroşabile. Tipul de întreruptor care corespunde mai bine pentru această
soluţie este cel cu ulei puţin care nu necesită şi alte racorduri (exemplu aer comprimat) între
platforma mobilă şi partea fixă a instalaţiei.
Conceperea şi executarea platformei mobile trebuie să urmărească îndeplinirea
următoarelor cerinţe:
- posibilitatea manevrării manuale a platformei de către un singur operator cu forţa
proprie şi numai dacă întreruptorul este în poziţia deschis;
- asigurarea preciziei deplasării platformei cerute de închiderea corectă a
contactelor.
Aceste cerinţe limitează domeniul de aplicare a soluţiilor cu întreruptor debroşabil la
tensiuni de maxim 110 kV, curenţi de până la 1600 A şi puteri de rupere de sub 2500 MVA.
Soluţia poate fi aplicată în cazul schemelor cu bară colectoare dublă şi două
întreruptoare pe circuit.
Separatoarele se exclud total din aceste instalaţii deoarece la poziţia “scos din circuit”
a platformei echipamentele de pe aceasta nu sunt sub tensiune şi sunt accesibile cu uşurinţă
pentru revizii, reglaje, înlocuiri, etc.
Influenţa modului de montare a separatoarelor. Separatoarele pot fi montate în
instalaţii la sol sau la înălţimi mari de 2,5 până la 10 m, în acest din urmă caz cadrele staţiilor
fiind dimensionate corespunzător şi rezultând deci mai scumpe.
Prin montarea separatoarelor cu două sau trei coloane la sol, rezultă însă instalaţii de
suprafaţă mare.
Dacă baza izolatorului este la o distanţă de sol mai mică de 2,5 m acesta trebuie
introdus în interiorul unei îngrădiri de protecţie.
Faţă de barele colectoare separatoarele pot fi amplasate sub acestea, când se reduce
suprafaţa staţiei, dar nu pot fi folosite toate tipurile de separatoare, sau în afara barelor
colectoare. Poziţia separatoarelor cu două sau trei coloane poate fi perpenticulară pe barele
colectoare sau paralelă cu acestea.
Fazele unui separator cu două sau trei coloane pot fi aşezate paralel la distanţă una faţă
de alta (poziţie obligatorie în cazul separatoarelor de construcţie trifazată) sau pe aceeaşi linie
(poziţie posibilă numai la separatoarele de construcţie monofazată).
Influenţa întreruptorului. Tipul întreruptorului are o influenţă redusă asupra soluţiei
constructive pentru instalaţii exterioare.
188
Înălţimea la care se montează întreruptorul determină, ca şi în cazul celorlalte aparate,
existenţa sau nu a îngrădirilor de protecţie şi poate, în cazul când acestea se impun, să
conducă la consum mai mare de teren. Evident decizia este luată în funcţie de greutatea
întreruptorului şi disponibilul de suprafaţă.
În fig.8.4 este prezentat un intreruptor fabricaţie Electroputere Craiova iar în tabelul
8.2 – caracteristicile acestuia.
Tabelul 8.2. Caracteristici tehnice şi constructive întreruptor fabricaţie

Electroputere
Tensiunea nominalã kV 72,5...420 72,5 145 170 245 420
Curentul nominal A 1600 2000 2500 2500 2500
Capacitatea de comutatie kA 31,5 40 31,5 40 40
Sistemul de comutatie ulei putin* SF6
dispozitiv oleopneumatic în diferite variante de
Sistemul de actionare
constructie si functionare
O soluţie aplicată în Franţa într-un număr relativ redus de

cazuri este montarea suspendată a întreruptoarelor. Acestea reduse
efectiv la camerele de stingere sunt suspendate de un cadru Fig.8.4. Intreruptor
dimensionat corespunzător printr-un număr de lanţuri de izolatoare fabricaţie
care să nu permită balansarea lor şi sunt ancorate la sol prin ancore Electroputere
izolante. Bineînţeles este necesar şi racordul la dispozitivul de
acţionare montat pe sol.
Extinderea acestor soluţii este limitată de costul ridicat al cadrelor de susţinere şi de
dezavantajele inaccesibilităţii întreruptorului.
Tehnica suspendării se aplică şi altor categorii de echipamente (descărcătoare, bobine
de blocare) la care soluţia este mai uşor de acceptat, acestea netransmiţând cadrelor de
susţinere solicitări dinamice.
Influenţa căilor de curent şi a izolaţiei. În instalaţiile exterioare se folosesc aproape
exclusiv două categorii de conductoare şi anume:
- conductoare flexibile, de genul celor folosite la liniile electrice aeriene;
- conductoare rigide care la tensiuni mari sunt sub formă de ţeavă iar la tensiuni
medii şi curenţi mari au forma unor combinaţii de profile standard (eventual
ecranate sau blindate).
Conductoarele flexibile pot fi montate în toată gama deschiderilor care apar la
instalaţiile de tip exterior şi nu transmit vibraţii şi şocurile către aparate la care sunt racordate.
Folosirea lor la deschideri mari reduce numărul de izolatoare necesare.
Ele necesită, datorită săgeţilor în planul fazelor, distanţe între faze mai mari decât în
cazul conductoarelor rigide.
Se pot folosi la intensităţi ale curentului sub 1500 A deoarece mărimea numărului de
funii pe fază reduce flexibilitatea acesteia şi măreşte foarte mult solicitările electrodinamice la
scurtcircuit în conductoare şi în cadrele de susţinere a acestora.
Racordarea lor directă la bornele aparatelor se poate face în mai puţine cazuri decât
conductoarele rigide, deoarece eforturile mecanice admise de izolatoarele aparatelor sunt în
general reduse (100-200 daN).
189
Susţinerea conductoarelor se face prin întinderea lor între suporţi (stâlpi, cadre, ziduri)
sau bornele aparatelor.
Suporţii cei mai frecvenţi
folosiţi sunt construiţi din stâlpi şi
grinzi din beton sau deschideri mai
mari, din oţel.
Ancorarea conductoarelor de
grinzi se poate face cu lanţuri de
izolatoare, de întindere simple, duble,
paralele sau duble în V pentru
reducerea deplasărilor pe orizontală a
Fig.8.5. Exemple de folosire a unui conductor rigid sub capătului conductorului. Lanţurile
formă de riglă conductoare cu zăbrele pentru deschideri duble sunt obligatorii la
mari: a – amplasarea în schemă monofilară; b – detalii de
supratraversarea altor circuite sau
grindă
echipamente.
Conductoarele rigide necesită
distanţe între faze mai mici şi pot fi uşor construite şi la valori mari ale intensităţii curentului
(peste 500 A).
Pot urmări trasee mai complicate decât conductoarele flexibile.
Numărul de izolatoare necesar este însă mai mare decât la conductoarele flexibile,
necesită garnituri elastice pentru preluarea dilatărilor termice şi pentru evitarea transmiterii
şocurilor şi vibraţiilor între aparatele la care se leagă.
Fixarea conductoarelor rigide se poate face:
- rigid în cazul legăturilor scurte sau în punctele de delimitare a tronsoanelor de bară
ce se pot deplasa liber;
- cu trecerea liberă la izolatoarele suport sau de trecere care nu delimitează
tronsoanele;
- elastic la bornele aparatelor care produc şocuri sau vibraţii (întreruptoare,
transformatoare, etc.).
Distanţele dintre izolatoarele de susţinere sunt determinate din considerente de efort de
încovoiere admisibil în bară sau din considerente constructive. În instalaţiile exterioare
conductoarele rigide au în cele mai frecvente cazuri formă de ţeavă de aluminiu şi folosirea
lor duce adesea la soluţii economic avantajoase şi compacte deoarece folosesc drept suporţi
izolatoarele aparatelor (separatoare, transformatoare de curent sau tensiune, întreruptoare,
etc.).
O soluţie extremă de folosire a conductoarelor rigide este construirea lor pentru
deschideri mari sub formă de grinzi cu zăbrele.
Un exemplu este dat în fig.8.5 unde pentru supratraversarea unei bare colectoare de
400 kV se foloseşte o riglă conductoare sub formă de grindă cu zăbrele cu o deschidere de 27
m.
Influenţa schemei monofilare, a restricţiilor de spaţii şi a tensiunii. Schema
monofilară determină în mod ferm soluţia constructivă prin:
- prezenţa sau lipsa întreruptoarelor (de exemplu în cazul staţiilor de racord adânc se
poate renunţa la întreruptor şi înlocuirea lor cu siguranţe sau scurtcircuitoare,
soluţia constructivă devenind foarte simplă);
- numărul de bare colectoare (barele duble sau triple exclud folosirea unor soluţii
constructive iar prezenţa barelor de transfer simultan cu restricţii de spaţii poate
limita şi mai mult numărul soluţiilor constructive aplicabile).
190
- necesitatea şuntării întreruptorului de pe circuit poate de asemenea reduce numărul
soluţiilor constructive aplicabile numai la cele la care acest lucru este posibil. De
exemplu soluţiile cu 3 planuri de tensiune, deşi mai puţin avantajoase din alte
puncte de vedere se pot impune acolo unde în schema monofilară se impune
şuntarea întreruptorului;
- restricţiile de teren pot impune soluţiile de tip înalt sau amplasarea barelor de
transfer pe o singură parte a barelor colectoare şi supratraversarea întregii staţii de
către toate circuitele ce merg în partea opusă, mărindu-se astfel numărul de nivele
de tensiune ale staţiei;
- tensiunea influenţează soluţia constructivă în mod indirect prin gabaritul şi
greutatea echipamentului. La tensiuni foarte mari acestea pot impune numai soluţii
de tip scund.
Diversitatea mare de soluţii constructive pentru instalaţiile exterioare poate fi ordonată
în clase după criterii diferite. Două dintre aceste criterii sunt:
A. După numărul de nivele de tensiune pe verticală sunt:
A1. Instalaţii cu trei nivele de tensiune pe verticală folosite mai puţin în ultima vreme
dar existente în instalaţii mai vechi;
A2. Instalaţii cu două nivele de tensiune pe verticală mai avantajoase şi deci mai mult
folosite în instalaţiile noi.
B. După înălţimea faţă de sol la care se montează echipamentul sunt:
B1. Soluţii de tip înalt la care separatoarele de bare se montează la 5 până la 10 m
înălţime de sol şi care au aplicabilitate acolo unde se pun restricţii cu privire la suprafaţa
folosită. Aceste soluţii presupun costuri mai mari pentru cadrele de susţinere şi o serie de
dificultăţi în exploatare, datorită unei mai reduse accesibilităţi a echipamentului.
B2. Soluţii de tip semiînalt la care separatoarele de bare se montează la înălţimile
minime impuse de renunţarea la îngrădiri de protecţie.
Aceleaşi înălţimi se folosesc şi la amplasarea transformatoarelor de curent şi a
întreruptoarelor, predominând totuşi amplasarea lor pe fundamente înalte mai ales la
tensiunile de 110 şi 220 kV.
B3. Soluţii de tip scund (jos) sunt cele la care echipamentul se montează în întregime
la sol, instalaţiile fiind dezvoltate pe orizontală, cadrele de susţinere fiind mai simple şi deci
mai ieftine.
8.1.2. Instalaţii de distribuţie exterioare de tip înalt
Soluţiile constructive de tip înalt sunt de o mare diversitate, folosirea lor este însă
redusă în special datorită dificultăţilor în exploatare.
Diversitatea lor rezultă din forma cadrelor de susţinere, din poziţia barelor colectoare
una faţă de alta, din tipul căilor de curent folosite şi din modul de susţinere a acestora
(izolaţia).
Domeniul tensiunilor la care se pot
aplica aceste soluţii este cel de până la 110
kV, în mod excepţional 220 kV.
Fig.8.6. Schema electrică a unei instalaţii de tip înalt

cu bară colectoare dublă
191
În fig.8.7 este
prezentată schema
electrică a unei instalaţii
de tip înalt, construită la
noi în ţară, soluţie ce
foloseşte separatoare cu
trei coloane şi deplasarea
contactului mobil în
planul acestora,
separatoare montate
orizontal la înălţimea de 7
m. Întreruptorul montat
sub separatoare pe un
postament de 2,5 m
înălţime permite
renunţarea la
împrejmuirea de protecţie.
O soluţie de tip
înalt, dar cu separatoarele
montate pe verticală şi
folosind un cadru de
susţinere a barelor de tip T
este prezentată în fig.8.5.
Separatoarele trebuie să
permită în acest caz
montarea şi funcţionarea
Fig.8.7. Instalaţie de tip înalt cu cadru T cu bară colectoare dublă: a –
secţiune verticală; b - plan
pe verticală.
O serie de avantaje
privind economia de spaţiu şi de izolare, prezintă soluţia la care barele colectoare sub formă
de funie sunt montate una sub alta şi sunt suspendate de legăturile dintre separatoarele de
bare. Izolaţia bare fiind astfel, cea a separatoarelor se economiseşte.
Soluţia are faţă de celelalte şi avantajul că permite, în acelaşi pas de celulă plecări în
ambele părţi ale barelor colectoare (2 circuite diferite) lucru care duce la scurtarea barelor
colectoare la jumătate.
După cum se observă există o asemănare între soluţiile constructive de instalaţii
exterioare de tip înalt şi cele pentru instalaţii interioare acolo unde rolul cadrelor de susţinere
fiind preluat în parte de clădirea staţiei.
8.1.3. Instalaţii de tip semiînalt
Prin avantajele pe care le oferă precum şi prin faptul că se aplică la o gamă largă de
tensiuni, acestea sunt cele mai folosite soluţii constructive pentru instalaţii de distribuţie
exterioare de înaltă tensiune. Aceasta face ca şi diversitatea instalaţiilor de acest tip să fie
mare.
192
Separatoarele se montează
pe suporţi înalţi de până la 2,5 m
iar întreruptoarele şi
transformatoarele de măsură se
montează pe fundamente joase în
special pentru a uşura transportul,
manipularea şi exploatarea lor.
Instalaţiile cu bară
colectoare simplă sunt în special
comod de realizat şi rezultă
compacte, fără a pune probleme
de utilizare a spaţiului. Soluţiile
pot fi asemănătoare cu cele
folosite la instalaţiile cu bară
colectoare dublă.
În fig.8.8 se prezintă o
secţiune printr-o astfel de
instalaţie la care s-a urmărit
reducerea suprafeţei ocupate de
bare colectoare prin dispunerea
lor în plan înclinat. Trecerea barei
fazei S prin dreptul stâlpilor se
face prin intermediul unui lanţ de
izolatoare verticale suplimentar
IS montat pe o consolă a
stâlpului.
O altă soluţie compactă
pentru tensiunea de 35 kV şi la
care bara colectoare simplă este
executată din conductor rigid
susţinut, prin legăturile la acestea,
de izolatoarele separatoarelor.
Barele colectoare
formează muchiile unei prisme
triunghiulare.
Fig.8.8. Instalaţie de distribuţie de tip semiînalt cu bară simplă a
cărei faze sunt dispuse în plan înclinat şi separatoarele de bare În cazul instalaţiilor cu
paralele cu barele, U=110 kV. bară colectoare dublă modul de
amplasare a separatoarelor de
193
Tabelul 8.3. Soluţii constructive de tip semiînalt
194
bare şi tipul acestora diversifică mulţimea soluţiilor posibile, clasificarea lor putându-se face
după următoarele criterii:
- dacă soluţia permite plecări în ambele părţi ale barelor colectoare;
- câte nivele de elemente conductoare se găsesc pe verticală;
- dacă se folosesc separatoare cu una sau două coloane.
O clasificare a celor mai folosite soluţii constructive de tip semiînalt în funcţie de
criteriile enumerate anterior se prezintă în tabelul 8.1.
Soluţiile care permit plecări numai în una din părţile barelor colectoare duc adesea la
folosirea neraţională a suprafeţei staţiei şi de aceea se realizează mai frecvent sub forma 2.1
(din tabelul 8.3), când una din barele colectoare se dublează cu scopul unei mai bune folosiri a
suprafeţei staţiei şi a materialului conductor.
Soluţia 1.1.1 din tabel a fost folosită în trecut în ţara noastră, existând încă instalaţii de
acest tip în funcţiune, ea nepunând condiţii deosebite aparatajului. Toate căile de curent sunt
de tip funii flexibile. Nu poate fi folosită la scheme cu mai mult de două bare colectoare.
Faptul că necesită cadre (portale) mai numeroase şi mai grele şi că are 3 nivele de
tensiune pe verticală a dus la abandonarea ei în favoarea soluţiilor 1.2 din care la noi în ţară se
foloseşte mai mult soluţia 1.2.1. cu separatoarele amplasate sub barele colectoare paralel cu
acestea pe aceeaşi linie sau decalate.
Soluţia în varianta cu separatoarele pe aceeaşi linie este prezentată în fig.8.9.
Aşezarea separatoarelor sub bare presupune, pentru a nu fi necesară o supraînălţare a
barelor colectoare, folosirea separatoarelor de bare de tipul “cu rotirea contactelor într-un plan
perpenticular pe
planul
izolatoarelor”.
Soluţia se
aplică la o gamă
largă de tensiuni dar
mai frecvent la 110
şi 220 kV. Barele
colectoare sunt
flexibile suspendate
de cadre tip portal
sau în T, legătura
bare-separator este
tot flexibilă.
Legăturile de
la separatoarele de
bare la întreruptor se
execută mai frecvent
din conductor rigid
(bară tubulară de
aluminiu) pentru a
putea fi sprijinită şi
pe izolatorul
Fig.8.9. Plan şi secţiune printr-o staţie ce foloseşte soluţia cu separatoarele separatorului.
aşezate în linie longitudinal (220 kV) Separatoarele sunt
obligatoriu în
construcţie
195
monofazată.
Soluţia este aplicată şi la schema cu mai mult de două bare colectoare.
Înrudită cu soluţia anterioară este cea cu separatoarele de bare aşezate în linie sau
decalat perpenticular pe barele colectoare (soluţia 1.2.1.2 în tabel).
Faţă de
soluţia precedentă
pasul celulei este
mai mic dar se
măreşte distanţa
dintre fazele barei
colectoare care de
data aceasta sunt
conductoare
tubulare rigide
fixate pe
izolatoarele
separatoarelor de
bare, care de
asemenea sunt de
construcţie
monofazată. În
acest mod
legăturile bară-
separator de bară
dispar. Legăturile
de la separatoarele
de bare la
întreruptor sunt
executate din funii
flexibile care
supratraversează
Fig.8.10. Plan şi secţiune printr-o soluţie în care se reduce suprafaţa nefolosită în
ambele bare
varianta “tandem” (220 kV)
colectoare.
Această supratraversare reduce gradul de folosire a soluţiei acesteia, deoarece există
pericolul ca la ruperea unui conductor ce supratraversează barele să se producă
scurtcircuitarea simultană a ambelor sisteme de bare.
Soluţia presupune ca forţa admisibilă pe bornele separatorului de bare să fie mai mare
decât forţa transmisă acestor borne de barele colectoare când acestea sunt străbătute de
curentul de scurtcircuit.
Soluţia prezentată în fig.8.10 este o combinare a ultimelor două soluţii de amplasare a
separatoarelor de bare care duce la posibilitatea întrepătrunderii celulelor a două circuite care
pleacă în sensuri contrare. Această înrepătrundere duce, după cum este lesne de observat, la o
reducere a suprafeţelor nefolosite în cazul variantei „tandem”.
Barele colectoare sunt din funie flexibilă ancorată classic de cadre de susţinere de tip
portal iar derivaţiile tot din funii, folosesc drept suporţi şi bornele separatoarelor şi a
întreruptorului la care sunt legate.
196
Un pas înainte în direcţia
indicată de soluţia anterioară este
soluţia denumită ”cu
separatoarele de bare aşezate în
unghi drept” în fig.8.11. Aceasta
constă în faptul că soluţia permite
ca într-un pas de celulă să fie
amplasate două circuite care
pleacă în sensuri opuse. Este
singura soluţie pe lângă cea cu
faze mixte care permite acest
lucru fără ca să fie necesară
dublarea uneia din bare cum se
face în cazul soluţiilor anterioare
pentru a folosi mai bine suprafaţa
staţiei.
În continuare se va detalia
acest lucru în fig.8.12 în care se
reprezintă schemele de umplere a
trei instalaţii care folosesc
dispoziţiile constructive din
categoria „tandem” clasic (a), cu
dublarea ambelor bare (b) şi cu
dublarea numai a uneia din bare
Fig.8.11. Plan şi secţiune prin două celule într-o instalaţie cu
(c).
separatoarele de bare aşezate în unghi drept.
Practic se foloseşte
exclusiv soluţia din fig.8.12.c,
legătura dintre cele două bare B2
făcându-se la capete numai la
schemele cu bare secţionate
longitudinal.
În celelalte cazuri această
legătură se face în interiorul
staţiei pentru o mai uniformă
circulaţie a curenţilor prin bara
colectoare.
Folosirea separatoarelor
monocoloană simplifică mult
instalaţiile de distribuţie, le face
mai observabile şi mai compacte.
În tabelul 8.3 acestea sunt
clasificate în două variante
1.2.2.1 şi 1.2.2.2, una cu barele
colectoare aşezate deasupra
Fig.8.12. Dublarea ambelor bare colectoare (b) sau mai raţional
(c) a uneia poate duce la folosirea mai completă a suprafeţei separatoarelor de bare, ele
staţiei în cazul folosirii soluţiilor constructive din categoria susţinând şi contactele fixe ale
“tandem” acestora. Soluţia este prezentată
în fig.8.13 şi are avantajul că
197
după deschiderea
separatoarelor de bare şi
linii celula este accesibilă
operaţiunilor de
exploatare a
echipamentelor. Barele
colectoare sunt suspendate
clasic de cadre de tip
portal şi sunt sub formă de
conductoare flexibile.
Legăturile de la
separatoarele de bare la
întreruptor pot fi
executate, din conductoare
flexibile şi mai des rigide
(conductoare tubulare din
aluminiu) susţinute şi de
barele separatoarelor şi a
Fig. 8.13. Plan şi secţiune printr-o celulă de instalaţie ce foloseşte
întreruptorului.
separatoare monocoloană şi barele colectoare montate sus (220 kV) În cealaltă variantă
barele colectoare din
conductor rigid se sprijină pe barele
separatoarelor iar legătura separatoare de bare –
întreruptor este flexibilă ancorată de cadre
corespunzătoare, dar care sunt mai simple decât
în soluţia anterioară.
Din acest motiv soluţia anterioară este cu
cca 20% mai scumpă decât aceasta dar are
avantajul amintit al unei mai mari accesibilităţi a
echipamentului. La noi în ţară s-a folosit la 220
kV soluţia cu separatoare monocoloană cu bare
jos.
De remarcat o similitudine între soluţia
cu separatoare cu două coloane aşezate în linie
longitudinală şi soluţia cu separatoare
monocoloană şi bare sus.
De asemenea şi complementarele cu
separatoare în linie transversală şi cea cu
separatoare monocoloană şi bare jos, prezintă
multe asemănări. La prima vedere folosirea
separatoarelor monocoloană duce la instalaţii
clare şi compacte cu un consum redus de
suprafaţă.
Cele două soluţii prezentate anterior fiind
soluţii tandem duc la reduceri relativ mici de
suprafaţă a staţiei mai ales că pentru folosirea
Fig.8.14. Dispoziţia echipamentelor la soluţia plenară a suprafeţei staţiei se poate aplica doar
cu faze mixte: a – mixte propriu-zise; b – mixte soluţia din fig.8.12.b.
decalate; c – mixte separate
198
Soluţiile cu faze mixte rămân totuşi cele mai compacte soluţii şi în acelaşi timp cele
mai „revoluţionare”. Originalitatea lor constă în amplasarea în plan a celor 6 faze a celor două
bare colectoare. S-au folosit prima dată în Franţa. Faţă de toate soluţiile anterioare unde
gruparea fazelor se face pe sisteme de bare colectoare R1S1T1 şi R2S2T2 , la aceasta , gruparea
se face pe faze R1R2, S1S2 şi T1T2.
Există mai multe variante ale soluţiei cu faze mixte şi anume:
- cu faze mixte propriu-zise;
- cu faze mixte decalate;
Fig.8.15. Plan şi secţiune printr-o instalaţie cu faze mixte propriu-zise: a – vedere în

plan; b – secţiunea A-A
199
- cu faze mixte separate.
Pentru o mai uşoară comparare a acestor variante şi pentru facilitarea citirilor
planurilor şi a secţiunilor prezentate în continuare în fig.8.12 se prezintă schematic aceste
variante.
Soluţia cea mai clară şi mai compactă este cea cu faze mixte propriu-zise reprezentată
în fig. 8.15.a, b.
În vederea în plan (a) se observă că în zona barelor colectoare instalaţia se compune
din module formate fiecare dintr-un stâlp şi 4 separatoare care constituie de fapt racordul la
barele colectoare prin separatoarele de bare a unei faze pentru două plecări.
Barele colectoare R1 şi R11 sunt rigide şi sprijinite pe bornele separatoarelor de bare.
Legăturile de la separatoarele de bare la întreruptor sunt flexibile şi ancorate la stâlpul
din modul şi la cadrul de tip portal de la întreruptor.
Soluţia se remarcă prin simplitatea cadrelor (în zona barelor nu avem decât 1,5 stâlpi
de susţinere pentru fiecare circuit) prin simplitate şi consum redus de suprafaţă. Soluţia
permiţând plecări în ambele sensuri din acelaşi pas de celulă foloseşte plenar terenul staţiei.
Întreruptorul este montat în exteriorul barelor colectoare ca şi în cazul soluţiei cu faze
mixte decalate. În cazul soluţiei cu faze mixte separate întreruptorul de construcţie
monofazată, suspendat de o consolă a stâlpului, este amplasat în zona barelor colectoare,
barele colectoare cât şi celelalte căi de legătură din interiorul celulei sunt flexibile.
Stâlpul are două perechi de console perpenticulare, una pentru susţinerea barelor
colectoare şi cealaltă pentru susţinerea întreruptorului cu două camere de stingere montate
suspendat prin lanţuri duble în V pentru reducerea posibilităţilor de balansare. Soluţiile cu
faze mixte, deşi duc la instalaţii compacte cu volum de lucrări de construcţii mic, au
dezavantajul unei clarităţi mai slabe şi a unei accesibilităţi reduse a instalaţiilor.
Din soluţiile constructive reprezentate anterior rezultă că scoaterea de sub tensiune a
unui singur sistem de bare colectoare şi executarea la acestea a unor lucrări de întreţinere nu
este posibilă în condiţii obişnuite, din însăşi principiul soluţiei care plasează fazele întreţesute.
Soluţiile presupun un număr par de plecări din staţie şi realizarea cuplei transversale se
poate face mai dificil decât în celelalte cazuri.
Aceste dezavantaje duc la limitarea folosirii soluţiilor respective cu toate avantajele
enumerate anterior.
8.1.4. Instalaţii de tip scund
În aceste instalaţii separatoarele de bare şi întreruptoarele se montează pe suporţi

scunzi în apropierea solului, necesitând suprafeţe mai mari decât celelalte soluţii.
Pornind de la faptul că circuitele de la aceste trepte de tensiune tranzitează puteri
relativ mari şi funcţionarea lor este importantă pentru sistemul energetic ele sunt controlate în
mai toate cazurile de mai mult de un întreruptor pe circuit. Schemele acestor instalaţii vor fi
deci cu 2 sau 1,5 întreruptoare pe circuit sau de tip poligonal.
Reducerea lăţimii staţiei la folosirea schemei cu 1,5 întreruptoare pe circuit la o staţie
cu puţine circuite se poate face printr-o judicioasă amplasare în plan a echipamentului şi
folosirea barelor rigide.
Exemplul din fig.8.16 este concludent. O instalaţie de 345 kV cu 6 circuite are
104/220 m.
200
Fig.8.16. Plan, secţiune şi schemă monofilară printr-o instalaţie cu 1,5

întreruptoare pe circuit de 345 kV cu conductoare de legătură şi bare
colectoare rigide.
8.1.5. Instalaţii cu bare de transfer
În instalaţiile la care se racordează multe circuite se foloseşte frecvent schema cu bare

de transfer. Aceasta poate fi introdusă la toate soluţiile constructive prezentate anterior fiind
mai mult sau mai puţin de sine stătătoare .
Obligatoriu în celulele circuitelor ce se racordează la bare de transfer apare separatorul
de linie şi separatorul barei de transfer. Amplasarea acestor separatoare în partea
întreruptorului opusă barelor colectoare nu pune probleme deosebite. O problemă o constituie
însă creşterea dimensiunilor celulei.
Într-o staţie care foloseşte soluţii din categoria „tandem” cu o bară colectoare în U
pentru plecări în ambele părţi ale barei colectoare şi cu toate circuitele racordate şi la bara de
transfer, aceasta din urmă, ia de asemenea formă de U şi în staţie vom avea deci 5 bare
paralele şi două rânduri de întreruptoare care împreună cu căile de acces pot duce la lăţimi ale
staţiei de ordinul mai multor sute de metri.
Aceasta face ca la proiectare să se analizeze temeinic necesitatea racordării tuturor
circuitelor la bara de transfer pentru a putea renunţa la bara de transfer pe una din părţi.
În fig.8.17 şi 8.18 se prezintă soluţii de instalaţii cu bară de transfer amplasată pe o
singură parte a barelor colectoare pentru instalaţii cu separatoare cu două coloane aşezate
longitudinal şi respectiv transversal pe barele colectoare.
201
203
Fig.8.18. Secţiune verticală (a), plan (b) şi schemă monofilară (c) prin două
celule ale unei instalaţii de tip scund cu separatoarele aşezate perpenticular pe
barele colectoare cu bară colectoare dublă şi bară de transfer
204
De remarcat că prin supratraversarea barelor colectoare în aceste soluţii este posibilă
racordarea la bara de transfer şi a circuitelor care pleacă în partea opusă barei de transfer lucru
evidenţiat în secţiunile prezentate.
8.1.6. Ansambluri de instalaţii exterioare
Instalaţiile de distribuţie (conexiuni) prezentate nu se folosesc decât rar singure.

Ele se combină pentru a forma staţii de sistem sau de centrală împreună cu
transformatoarele de forţă şi
generatoarele centralelor. O
staţie de transformare poate fi
definită ca “două sau mai multe
instalaţii de distribuţie sau
conexiuni legate între ele prin
unul sau mai multe
transformatoare”. Racordarea
transformatoarelor trifazate la
instalaţiile de distribuţie nu
pune probleme deosebite. În
cazul transformatoarelor de
puteri mari şi foarte mari se
practică montarea de unităţi
monofazate care grupate câte
trei înlocuiesc un transformator
trifazat.
În fig.8.19 se reprezintă
un complex de 4
transformatoare monofazate din
Fig.8.19. Plan, secţiune şi schemă monofilară pentru o instalaţie cu care trei înlocuiesc o unitate
trei transformatoare monofazate şi unul de rezervă comutabil prin trifazată iar al patrulea poate fi
separatoare.
comutat prin separatoare în
locul oricăreia dintre cele trei.
8.2. Soluţii constructive pentru staţii electrice de înaltă

şi foarte înaltă tensiune interioare
8.2.1. Consideraţii generale
Alimentarea cu energie a oraşelor şi centrelor industriale impune, în unele cazuri,

reţele de distribuţie şi staţii de înaltă şi chiar de foarte înaltă tensiune care să aibă o foarte
bună fiabilitate, rentabilitate ridicată şi să fie adaptate în mod optim la condiţiile impuse de
exploatare.
Tensiuni înalte de 60, 72,5 şi 110 kV şi chiar foarte înalte de 220 kV şi uneori 400 kV,
devin tot mai des tensiuni de distribuţie pentru marile oraşe.
205
Fig.8.20.Staţie electrică urbană exterioară
Fig.8.21. Staţie electrică urbană interioară
În zone industriale, apare tot mai mult necesitatea de a pătrunde cu transportul de

energie la înaltă şi chiar foarte înaltă tensiune în apropierea centrului de greutate al
206
consumatorilor, situaţi de regulă pe mari platforme industriale şi ca urmare, apare necesitatea
de execuţie a unor staţii de conexiune şi transformare în aceste locuri.
Restrângerea terenurilor întreprinderilor de distribuţie a energiei electrice în zone
urbane aglomerate şi zone industriale, precum şi normele mai severe de protejare a terenurilor
aglomerate şi a zonelor înconjurătoare şi în zone industriale, costul din ce în ce mai ridicat al
terenurilor din aceste zone, gradul ridicat de poluare produs de sursele de poluare a atmosferei
ale unor oraşe, ale unor industrii sau de atmosfera salină din preajma mărilor şi oceanelor
precum şi măsurile ce trebuiesc luate pentru a preveni influenţele nedorite ale instalaţiilor
electrice asupra mediului înconjurător, conduc la probleme greu de rezolvat pentru realizarea
unor staţii electrice de înaltă şi foarte înaltă tensiune sau pentru extinderea celor existente şi
limitează construirea de staţii de tip exterior.
Ca urmare a acestor condiţii tot mai grele s-a trecut la realizarea unor staţii electrice de
tip interior, la tensiuni tot mai înalte.
Staţiile electrice de înaltă şi foarte înaltă tensiune, amplasate în zone urbane
aglomerate, dacă se realizează de tip interior, permit şi rezolvarea altor probleme cum sunt
amortizarea zgomotelor produse în exploatare la comutarea întreruptoarelor şi a zgomotului
produs de funcţionarea transformatoarelor de putere, este stăpânită în condiţii mai bune lupta
împotriva unor eventuale incendii şi explozii la transformatoarele de putere, de tensiune şi de
intensitate şi se limitează consecinţele unor astfel de situaţii, iar pe de altă parte se
amortizează în condiţii mai favorabile şocurile mecanice produse de acţionarea aparatelor de
comutaţie şi de vibraţiile transformatoarelor de putere. În fig.8.18 şi 8.19 se arată comparativ
o staţie electrică urbană exterioară şi una interioară - echivalentă din punct de vedere al
parametrilor.
Pe platformele industriale unde se fabrică produse uşor incendiabile sau explozibile,
staţiile electrice de înaltă tensiune trebuie să fie obligatoriu realizate în clădiri sau să fie
protejate corespunzător faţă de instalaţiile vecine.
Dispunerea în interiorul unor clădiri a echipamentelor electrice permite o exploatare
mai uşoară a instalaţiilor electrice, chiar şi în cazul dispunerii echipamentelor electrice pe mai
multe nivele, fiind practic neafectate de condiţiile atmosferice.
Staţiile electrice de tip interior pot fi realizate de tip deschis (prin montarea directă a
echipamentului în clădire), sau de tip închis (ce utilizează celule prefabricate capsulate sau
blindate).
Suprafaţa de teren necesară pentru o staţie exterioară este foarte mare. Astfel o staţie
exterioară de 400/220/110 kV poate avea nevoie de un teren de peste 10 ha.
Suprafaţa de teren ocupată de o staţie de interior de tip deschis clasică este cu cel puţin
20-30% mai redusă faţă de o instalaţie de tip exterior, pentru aceeaşi schemă principială
monofilară; suprafaţa de teren necesară scade foarte mult dacă staţia de tip interior se
realizează pe mai multe nivele. Volumul necesar este de asemenea mult mai mic.
Suprafaţa de teren ocupată de o staţie de interior de tip închis ce se realizează din
celule prefabricate capsulate cu mediu izolant aerul la presiune atmosferică, poate fi mult mai
redusă, la aproximativ 25%, în raport cu o staţie de tip exterior cu aceeaşi schemă principială
monofilară. Aceste celule folosesc obişnuit întreruptoare debroşabile. Dacă staţia utilizează
celule prefabricate blindate cu mediul izolant SF6 suprafaţa de teren necesară poate fi doar de
7%. Volumul necesar unei staţii compacte cu SF6 este foarte mic, faţă de o staţie interioară
clasică.
Staţiile interioare compacte cu SF6 pot fi realizate şi la tensiuni de 400 kV şi chiar mai
mult, domeniu în care soluţiile clasice de staţii interioare devin foarte scumpe. Investiţiile
207
necesare pentru staţii interioare cu SF6 devin treptat comparabile cu cele pentru o staţie
exterioară clasică.
Staţiile de tip interior, în raport cu cele de tip exterior, au şi avantajul că exploatarea
este independentă de condiţiile atmosferice iar cheltuielile de întreţinere sunt mai mici.
O staţie de tip interior este obişnuit mai scumpă ca o staţie de tip exterior, în special
datorită investiţiilor mai mari necesare pentru partea de construcţie (clădiri) şi a consumului
mai mare de forţă de muncă. Clădirea poate fi prevăzută cu o instalaţie pentru realizarea unei
uşoare suprapresiuni faţă de exterior.
În zone puternic poluate, este posibil ca o staţie de tip interior să fie mai ieftină ca
investiţie şi exploatare, în raport cu o staţie de tip exterior.
Staţiile exterioare au un aspect industrial specific şi amplasarea lor în zone urbane
aglomerate, conduce la impact cu aspect urbanistic al construcţiilor învecinate, la
nerespectarea condiţiilor de estetică urbanistică.
În aceste cazuri trebuie realizate staţii de tip interior, într-o clădire cu tratare
arhitecturală corespunzătoare.
Staţiile electrice interioare de tip deschis, de înaltă şi foarte înaltă tensiune, folosesc
obişnuit echipamente electrice clasice cu izolare externă în aer; dispoziţia constructivă este
caracteristică la staţiile de 110 kV, aparatele electrice pot fi clasice sau speciale, pe când
staţiile interioare de tip deschis de tensiune mai mare, sunt de fapt staţii de tip exterior
acoperite cu construcţii uşoare (tablă ondulată pe schelet şi şarpante din profile metalice),
având ca scop principal protecţia echipamentelor electrice împotriva poluării, ocupă spaţii
mari şi necesită construcţii costisitoare.
Din aceste motive staţiile electrice interioare de tip deschis se construiesc de obicei
până la 110 kV iar pentru tensiuni superioare se realizează obişnuit staţii electrice interioare
de tip închis cu echipamente electrice blindate în SF6. La tensiuni înalte între 60 şi 110 kV se
pot adopta şi soluţii de tip închis (capsulate, cu mediul izolant aerul la presiune atmosferică
sau blindate cu mediul izolant SF6) în funcţie de rezultatele calculelor tehnico-economice.
Staţiile electrice interioare de tip deschis de înaltă tensiune (până la 110 kV) se
construiesc în mod frecvent şi ca urmare se produc aparate pentru tensiuni până la 110 kV,
dimensionate special pentru montajul în interior, cum sunt întreruptoare debroşabile,
separatoare şi transformatoare de măsură cu izolaţie uscată.
Staţiile electrice interioare de tip deschis de foarte înaltă tensiune se execută rar şi ca
urmare nu se produc echipamente dimensionate special pentru montajul în interior pentru
aceste tensiuni ci se folosesc echipamente obişnuite dimensionate pentru mediul exterior.
Montarea în interior a transformatoarelor de mare putere, trebuie făcută în boxe
închise şi soluţia este scumpă şi complicată.
Transformatoarele de mare putere ale staţiilor interioare, se montează, obişnuit, în aer
liber, lângă pereţii clădirilor staţiilor interioare. O asemenea montare este posibilă deoarece au
fiabilitate ridicată iar vibraţiile mecanice produse în exploatare pot fi stăpânite prin realizarea
unor fundaţii speciale separate de ale clădirii şi pot fi luate măsuri de combatere a incendiilor
şi a urmărilor acestora. Zgomotul transformatoarelor este deranjant atunci când acestea se
amplasează în exterior în zonele rezidenţiale ale oraşelor.
Staţiile interioare de tip deschis au dimensiuni mai mici ca ale staţiilor exterioare
deoarece între circuitele vecine se folosesc îngrădiri de separaţie, ceea ce reduce mult pasul
celulei (ex. la 110 kV pasul se reduce de la 8-9 m la cca 6 m).
Staţiile electrice interioare pot avea aceleaşi scheme ale circuitelor primare ca şi
staţiile electrice exterioare. Dacă staţia este însă de tip interior, fiabilitatea instalaţiei electrice
este mai mare, deoarece echipamentul electric este protejat de acţiunea factorilor externi şi
208
astfel, pot fi adoptate scheme electrice mai simple ca la staţiile exterioare, deci investiţiile
pentru realizarea instalaţiei sunt mai reduse.
Schemele cele mai des folosite la staţiile electrice interioare sunt cu bare colectoare
simple sau duble.
Staţiile electrice interioare de tip închis, în special cele care utilizează echipamente
electrice blindate izolate cu SF6, au o foarte mare fiabilitate şi ca urmare chiar şi la foarte
înaltă tensiune pot fi folosite scheme electrice mai simple, cu bare colectoare simple
secţionate longitudinal, cu bare colectoare simple şi bare de transfer sau cu bare colectoare
duble, din care una şi cu funcţie de bară de transfer, dacă staţia nu are mai multe căi de
alimentare din sistem.
Staţiile interioare pot fi echipate cu întreruptoare obişnuite de tip exterior sau cu
întreruptoare speciale pentru interior, ce obişnuit sunt de broşabile.
Întreruptoarele pot fi montate pe un şir, pe două şiruri sau mai rar pe trei şiruri.
În staţiile interioare de ÎT de tip deschis cu aparataj clasic, separatoarele monopolare
sunt aşezate în mod obişnuit alăturat formând separatorul tripolar.
În staţiile interioare de foarte înaltă tensiune de tip deschis, separatoarele pot fi
amplasate ca şi la staţiile exterioare, în linie (cu cele trei unităţi monopolare dispuse pe
aceeaşi linie şi în lungul barelor colectoare), în linie cu o fază decalată (cu două unităţi
monopolare pe o linie şi a treia pe altă linie, toate trei aşezate în lungul barelor colectoare), în
tandem (cu cele trei unităţi monopolare alăturate şi perpenticulare pe direcţia barelor
colectoare), în tandem cu o fază decalată ( cu două unităţi monopolare alăturate şi a treia
decalată, toate trei perpenticulare pe direcţia barelor colectoare), în linie şi tandem (cu unităţi
monopolare pe aceeaşi linie şi perpenticulare pe direcţia barelor colectoare), sau, în linie cu o
fază decalată şi tandem (cu două unităţi monopolare pe aceeaşi linie şi a treia decalată, toate
trei perpenticulare pe direcţia barelor colectoare), în diagonală (cu trei unităţi monopolare
aşezate în diagonală faţă de direcţia barelor colectoare), etc.
Se pot folosi toate tipurile de separatoare (cu o coloană rotativă şi deschiderea cuţitelor
în plan vertical, cu două coloane rotative cu deschiderea cuţitelor în plan orizontal, cu două
coloane cu deschiderea cuţitelor în plan vertical de tip pantograf, etc.) care pot fi aşezate atât
în plan orizontal (ca la staţiile exterioare ) cât şi în plan vertical. Dacă instalaţia este cu
întreruptoare debroşabile este posibil ca separatoarele să lipsească.
Staţiile electrice interioare de înaltă şi foarte înaltă tensiune pot avea bare colectoare
rigide sau flexibile, neizolate sau izolate cu materiale solide, libere sau capsulate (cu mediul
de izolaţie aerul sau SF6), montate independent sau pe izolatoarele separatoarelor de bare, în
formă de I sau U, aşezate într-un plan orizontal sau vertical, etc.
În cazul folosirii conductoarelor flexibile, acestea sunt prinse cu lanţuri de izolatoare
în formă de V de structura de rezistenţă a acoperişului şi de zidurile clădirii sau de cadre
independente de clădire ceea ce necesită o clădire cu circa 1 m mai înaltă ca în cazul folosirii
conductoarelor rigide.
În cazul folosirii conductoarelor rigide, acestea sunt realizate obişnuit din ţeavă de
aluminiu aşezate pe izolatoare suport imediat sub acoperiş, iar soluţia necesită un număr mare
de izolatoare suport.
Transformatoarele de măsură pot fi simple (transformatoare de curent şi
transformatoare de tensiune) sau combinate (transformatoare de curent şi de tensiune)
separate sau înglobate în izolatoarele de trecere sau în izolatoarele separatoarelor), etc.
În staţiile electrice interioare pe mai multe nivele, aparatele mai grele (întreruptoare,
transformatoare de măsură) se aşează obişnuit la parter, ceea ce reduce costul clădirii şi
uşurează operaţiile de montare, demontare.
209
8.2.2. Soluţii constructive pentru staţii electrice de înaltă

şi foarte înaltă tensiune interioare de tip deschis (S.I.D.)
Staţiile electrice de înaltă şi foarte înaltă tensiune interioare de tip deschis (clasice)
sunt obişnuit folosite pentru tensiuni de 110 kV.
Structurile constructive ale S.D.I. sunt în general de tip hală şi tip etajat. Cel mai
frecvent se utilizează soluţia tip hală, fără pereţi intermediari, deoarece asigură o bună
vizibilitate şi deci o bună exploatare. Soluţia tip etajat se foloseşte când suprafaţa de teren
disponibilă este redusă şi ca urmare instalaţia nu poate fi realizată pe un singur nivel.
Dimensiunile celulelor depind de tensiune, schema de conexiuni, gabaritele şi tipurile
aparatelor folosite (influenţa mare având-o tipul separatoarelor).
S.D.I. pot fi echipate cu aparate clasice sau pot fi echipate cu întreruptoare
debroşabile.
8.2.2.1. Soluţii constructive pentru staţii electrice

de înaltă şi foarte înaltă tensiune interioare de tip deschis,
echipate cu aparate clasice (S.I.D.C.)
În România se construiesc S.D.I. de 110 kV. Soluţiile constructive ale acestor staţii
corespund la patru perioade distincte ce au condus la generaţii a căror caracteristici principale
sunt prezentate în tabelul 8.4.
Staţiile din generaţia I au fost concepute înainte de 1840, cele din generaţia II între
1860-1875, generaţia III între 1875-1880 iar generaţia IV corespund soluţiilor actuale.
De exemplu într-o staţie de 110/6 kV realizată în România, instalaţia de distribuţie de
110 kV are două sisteme de bare colectoare, rigide (din care unul în formă de U), aşezate pe
izolatori suporţi la etajul 3, unde sunt amplasate şi separatoarele de bare şi unde există
coridoare de supraveghere separate de părţile sub tensiune prin plase de sârmă de protecţie. La
etajul 2 sunt amplasate aparate grele de 110 kV (întreruptoarele şi transformatoarele de
curent), dispozitivele de acţionare ale întreruptoarelor aşezate pe două şiruri (în faţa celulelor
în coridorul central de manevră), izolatoarele pentru păstrarea distanţelor între barele rigide de
alimentare a transformatorului de forţă, separatorul de linie, transformatoarele de tensiune şi
capetele terminale ale cablurilor de 110 kV.
La etajul 1 este amplasată instalaţia de distribuţie de 6 kV (cu două sisteme de bare
colectoare rigide aşezate pe izolatori suporţi la partea superioară a celulelor de 6 kV),
izolatoarele de trecere tip interior-interior de 110 kV pentru alimentarea transformatoarelor de
forţă de 110/6 kV, canalul de cabluri al cablurilor de circuite secundare şi încăperile pentru
personalul de exploatare. Există de asemenea, coridoare pentru manevră şi supraveghere. La
parter sunt amplasate pe suporţi cablurile de 6 kV, bobinele de reactanţă de medie tensiune,
izolatoarele de trecere de 6 kV pentru legătura cu transformatoarele de forţă şi camera bateriei
de acumulatori. În dreapta clădirii principale, într-o clădire alăturată sunt amplasate
transformatoarele de forţă sub care sunt canale cu grătare la partea superioară pentru
colectarea eventualelor pierderi de ulei, pentru ventilaţie (ieşirea aerului cald se face prin
jaluyele situate în peretele din dreapta sus). Legăturile de 6 kV se fac prin bare rigide ca şi la
110 kV. La subsol este amplasată instalaţia de ventilaţie, pentru răcirea reactoarelor şi a
transformatoarelor de forţă.
210
Soluţia aplicată este depăşită, dimensiunile clădirii sunt foarte mari (lăţimea 27 m şi
înălţimea de peste 26,15 m – cât al unui bloc cu 8 etaje), deci clădirea este scumpă, staţia este
realizată pe 5 nivele cu planşee orizontale, instalaţiile de 110 kV şi 6 kV sunt în acelaşi corp
de clădire, aparatele grele sunt montate la etaj (deci a trebuit supradimensionată clădirea care
a devenit astfel şi mai scumpă) iar transformatoarele de forţă sunt montate în interior.
Tabelul 8.4. Staţii interioare de 110 kV realizate în România – caracteristici principale

Tipuri de staţii Staţii din generaţia I Staţii din generaţia I Staţii din generaţia I
Caracteristici
Locul de amplasare a UHE Dobreşti IMGB, Bârseşti, Năvodari, Slatina, Călăraşi
staţiei CTE Grozăveşti Craiova I şi II, Baia SRS 1, Chişcani, Giurgiu,
Mare, Galaţi I şi II, Anina
Neptun, Gozăveşti,
Bucureşti centru, Palas,
Bucureşti nord, Tulcea
Feroaliaje
Schema electrică Bare simple sau bare Bare duble şi bare Bare duble eventual secţionate
duble transfer sau bare duble în lung cu întreruptor
Perioada concepţiei Înainte de 1940 Între 1960-1975 Între 1975-1978
Motivele adoptării Protecţie la zăpezi Reducerea impactului Protecţia împotriva poluării
soluţiei în clădire abundente (Dobreşti) cu mediul urban industriale
Lipsă de spaţiu (Bucureşti) în rest
(Grozăveşti) pentru protecţia la
poluare
Dispoziţia constructivă Staţii de tip hală fără Dispoziţie greoaie, cu Staţiile de 110 kV şi 6-10 kV
pereţi separatori între staţiile de 110 kV şi 6- realizate în clădiri separate.
celule 10 kV suprapuse, cu Staţia de 110 kV de tip hală cu
planşee cu sarcini 2 nivele de exploatare.
statice şi dinamice mari În volumul suparior al clădirii
cu multe nivele de sunt barele colectoare şi
deservire, cu casa separatoarele de bare.
scărilor complexă, cu În volumul inferior al clădirii
întreruptoarele dispuse sunt toate echipamentele grele
pe 2 şiruri cu plecări în (întreruptoare, trafo măsură);
ambele părţi întreruptoare dispuse pe 2
şiruri.
Echipamentul electric Trafo de putere dispuse Trafo de putere dispuse Trafo de putere dispuse numai
şi materiale principale în interior (UHE în interior (IMGB, în exterior cu racord în bare
Dobreşti) sau în Bucureşti), în nişă capsulate pe MT
exterior (CTE (Tulcea) sau exterior Echipament clasic.
Grozăveşti) Echipament clasic Separatoare semipantograf
Echipament clasic Separatoare STE (P)- PHAF-123 montate orizontal
Întreruptoare cu ulei 110 kV montate sau vertical, întreruptor IO 110
mult orizontal sau vertical, MOP-1 şi trafo măsură
Bare colectoare rigide întreruptor 10-110 montate pe pardoseală.
suspendate pe montat pe soclu înalt Pasul electric al celulei egal cu
izolatoare suport sau pe suport BAC ca şi modulul de construcţie 6m.
trafo măsură Barele colectoare din ţevi de
Pasul electric al celulei, AlMg suspendate cu izolatoare
7 m, iar modulul lanţ la fiecare 2 celule
construcţie 6m.
Barele colectoare din
ţevi de Al montate pe
izolatoare suport la
fiecare celulă
211
Date privind La UHE Dobreşti Crearea unei Crearea unei suprapresiuni
exploatarea ineficientă ventilarea suprapresiuni interioare interioare prin insuflarea
naturală a halei prin insuflarea de aer dirijată de aer din exterior
transformatoarelor din exterior filtrat filtrat mecanic şi încălzit
pentru evacuarea mecanic Cu separări între celule
căldurii Cu sau fără separări efectuate din sticlă armată sau
Neprimenirea aerului în între celule plasă de sârmă
hală a dus la defectarea Cu dotări de dispozitive Cu dotări de dispozitive de
izolatoarelor de trecere de ridicat şi manipulat ridicat şi manipulat
situate în colţurile echipamentul în echipamentul în exploatare.
superioare ale clădirii, exploatare
datorită umezelii
Fără pereţi separatori
între celule
În alt tip de staţie de 110/10 kV, instalaţia de medie tensiune foloseşte celule de tip
deschis, pe plecările de medie tensiune sunt montate bobine de reactanţă, iar transformatorul
de putere este montat în interiorul clădirii.
Staţiile din generaţia II faţă de cele din generaţia I cu soluţii ineficiente au reprezentat
un progres treptat prin:
- clădire mai simplă, tip hală fără planşee orizontale;
- realizarea staţiilor de 110 kV şi 6-10 kV în două corpuri de clădire alăturate sau
separate;
- pas de celulă de 7 m la utilizarea separatoarelor cu deschidere laterală a cuţitelor
sau de 6 m cu căptuşirea cu folii de material izolant a unor porţiuni de pereţi şi
stâlpi;
- montarea aparatelor grele (întreruptoare şi transformatoare de măsură) la nivelul
pardoselii ceea ce uşurează schimbarea acestor aparate şi reduce dimensionarea şi
deci costul şi înălţimea clădirii;
- dispunerea pe două şiruri a celulelor pentru legături pe ambele părţi ale staţiei, cu
coridor central de manevră şi coridoare laterale de supraveghere la parter şi două
sisteme de bare colectoare rigide pe izolatori suporţi (unul în formă de U), ceea ce
asigură obţinerea unei instalaţii mai compacte;
- pereţi despărţitori de înălţime relativ redusă între celulele alăturate, pentru
protecţia muncii;
- măsuri suplimentare de împiedicare a pătrunderii agenţilor poluanţi exteriori şi
evitarea condensării în interior a vaporilor de apă, deci creşterea fiabilităţii;
- transformatoarele de forţă montate în exterior.
Staţiile din generaţia III au adus şi alte ameliorări importante şi anume:
- folosirea separatorului semipantograf PHAF-123, cu deschiderea cuţitului
principal în planul izolatoarelor proprii, fabricat în ţară, ceea ce a permis reducerea
lăţimii celulei la 6 m, o mai bună utilizare a volumului (mai redus), mărirea
gradului de prefabricare şi reducerea duratei de execuţie a clădirii.
Pentru aceeaşi schemă – în dreapta celulă de linie şi în stânga celulă de cuplă
transversală – volumul necesar unei celule este cu 36% mai redus.
Barele colectoare, realizate din ţevi de Al Mg, sunt suspendate de lanţuri de izolatoare
în V (pentru micşorarea distanţelor între faze), dispuse la fiecare două celule, deci economie
mare de izolatoare suport ce au fost utilizate la fiecare celulă la alte tipuri de staţii.
La staţiile de generaţia III s-au obţinut ameliorări şi la partea de construcţie prin
realizarea de pereţi despărţitori între celule din sticlă armată până la înălţimea de 2,2 m (restul
din plasă de sârmă) şi acoperiş uşor din tablă cutată, izolată termic susţinut de ferme metalice
212
uşoare, obţinând o construcţie mai uşoară şi o mai bună vizibilitate în clădire. Soluţiile
constructive folosite la staţiile din generaţia III au condus la realizarea de economii
importante în raport cu staţiile din generaţia II.
Fig.8.22. Staţie interioară de tip deschis de 110 kV: a – exemplu simplificat de dispoziţie în
teren a unei staţii interioare de 110 kV de tip deschis cu bare duble; b – schema principală
monofilară
În prezent în România se concep şi se realizează staţii interioare de tip deschis de 110

kV din generaţia IV, pe baza rezultatelor unei analize tehnico-economice, în următoarele
cazuri:
213
- dacă sunt amplasate în zone cu grad de poluare mai mare de 3, în situaţiile când
natura agentului poluant nu impune adoptarea unor soluţii speciale mai severe (de
exemplu folosirea instalaţiilor cu mediu izolant SF6);
- în situaţiile unor limitări stricte de spaţiu (de exemplu pe platformele industriale,
pe teritoriul oraşelor, etc.)
- pentru staţiile de evacuare a puterii din CET pe lignit.
Fig.8.23. Travee curentă (S.I.D.-110)
Fig.8.24.a. Planurile clădirii pentru travei de capăt A şi B la cota ±0
214
Fig.8.24.b, c. d
215
În fig.8.22.a este prezentat un exemplu simplificat de dispoziţie în teren a unei staţii
interioare de tip deschis de 110 kV cu bare duble. În fig.8.18.b este dată schema sa principială
monofilară. În fig.8.23-8.24 sunt prezentate exemple de soluţii constructive pentru o astfel de
staţie.
În fig.8.23 este prezentată o secţiune transversală travee curentă cu echipare
electromecanică pentru celulă trafo (dreapta) şi celulă cuplă (stânga) la o SID-110 cu bare
duble. Întreruptoarele IO-110 kV sunt aşezate pe două rânduri la nivelul pardoselii cu
dispozitivele de acţionare în faţa celulelor spre coridorul central de manevră. La cota 0,00 mai
sunt amplasate transformatoarele de curent şi de tensiune. Separatoarele semipantograf sunt
aşezate în poziţie verticală iar barele colectoare tubulare de aluminiu sunt aşezate pe izolatori
suport.
În fig.8.24 este prezentat planul clădirii la cota 0,00. Soluţiile constructive de SID-110
cu două sisteme de bare colectoare, utilizate în Germania, au întreruptoarele cu aer comprimat
de tip exterior, iar separatoarele cu două coloane monocoloană de tip interior sau de tip
pantograf.
Pasul celulei este de 10 m la unele soluţii (întreruptoare pe două şiruri decalat unul de
celălalt cu jumătate din pasul celulei), 5,5-6,5 m la altele (întreruptoare pe un şir) sau 5,5 m
(întreruptoare pe două şiruri).
Fig.8.25. Secţiune printr-o instalaţie interioară de 220 kV cu 1,5 întreruptoare VK-220

pe circuit (Rusia): A – staţie interioară de 220 kV; B – instalaţie de distribuţie aferentă a
generatorului; C – transformator; 1 – drum; 2 – transformator de curent; 3 – întreruptor;
4 – separator; 5 – bare colectoare; 6, 11 – transformatoare de tensiune de bare şi de
linie; 7, 8, 13 – descărcătoare; 9 – condensator de cuplare; 10 – bobină de zăvorâre; 12
– izolator de trecere.
SID-220 kV folosesc soluţii constructive apropiate de cele utilizate la staţiile de

distribuţie exterioare de 220 kV. Clădirea are dimensiuni foarte mari şi ca urmare este o hală
de construcţie uşoară. Barele colectoare în cazul folosirii conductoarelor flexibile, sunt întinse
prin prinderea la capete de construcţii independente de clădire, iar în cazul barelor rigide, sunt
realizate din ţeavă aşezată pe izolatoarele suport ale aparatelor.
216
Staţiile de 220 kV cu echipmentul clasic în interiorul clădirilor în prezent se
construiesc mai puţin; în diferite ţări sunt însă în funcţie multe astfel de staţii. Se construiesc
în prezent staţii interioare de 200 kV cu echipament SF6 sau alte soluţii.
În fig.8.25, 8.26 sunt prezentate trei soluţii constructive de SID-220 kV folosite în
Rusia. În fig.8.25 este prezentată o soluţie pentru o CHE de SID-220 kV cu 1,5 întreruptoare
(cu aer comprimat – ti VVK-220) pe circuit (trei întreruptoare pentru două circuite).
În fig.8.26 este prezentată o soluţie de SID-220 kV cu două sisteme de bare colectoare
şi bară de ocolire, pasul celulei de 12 m, volum construit de 7034 m3 pe celulă, bare
colectoare din conductoare flexibile jumelate, întreruptoare cu aer comprimat şi separatoare
cu cuţite rotative.
Fig.8.26. Instalaţie interioară de 220 kV cu bare colectoare duble şi bară de ocolire: a – celula de
transformator; b – celula de linie aeriană cu bobina de yăvorâre; c – celula de linie în cablu de
220 kV: 1, 2 – bare colectoare; 3 – bare de ocolire; 4 – transformator de curent; 5 – întreruptor
VVB-220-12 (1000A, 1200MVA); 6 – separator; 7 – izolator suport; 8 – condensator de cuplare;
9 – plecare în cablu
217
Fig.8.27. Staţie de 275/132 kV realizată în S.U.A. a – schemă monofilară: 1 – linie în cablu de 760 MVA; 2,
3 – patrulatere de vest şi de est; 4, 5 – linii aeriene de 760 MVA; b – dispoziţie constructivă: 1 – întreruptor;
2 – separator; 3 – transformator de curent; 4 – transformator de tensiune; 5 – transformator de 275/138 kV;
6 – bobină de reactanţă
În fig.8.27, 8.28, 8.29 sunt prezentate soluţii constructive de SID de foarte înaltă
tensiune folosite în SUA, Japonia şi Germania.
La tensiunea de 400 kV nu se folosesc SDI deschis decât în cazuri excepţionale de
exemplu într-o zonă de poluare foarte puternică şi ceaţa aproape permanent, deoarece
instalaţia fiind practic identică cu una de tip exterior, clădirea trebuie să aibă dimensiuni
foarte mari deci este foarte scumpă.
În fig.8.30 este prezentată o soluţie constructivă de SID-400 kV, realizată în Anglia,
cu două sisteme de bare colectoare tubulare (unul în U), derivaţii tubulare, legături
transversale susţinute de lanţuri de izolatoare în V, coborârile la separatoarele flexibile şi
jumelate, separatoare cu trei coloane (cea din mijloc rotativă) şi deplasarea cuţitului în plan
orizontal, întreruptoare pe două şiruri, transformaoare de curent incluse în izolatoarele de
trecere interior-exterior, pasul celulelor de 21,3 m, lăţimea clădirii de 132,5 m şi lungimea de
185 m. Staţia are patru transformatoare ridicătoare de bloc de 500 MVA, şase circuite de linie
şi două autotransformatoare pentru interconexiunea cu sistemul de 400/132 kV şi 240 MVA.
218
Fig.8.28. Staţie interioară de 275 kV realizată în Japonia: 1, 2 – linie de 275 kV; 3 – spre transformatoare; 4 – ieşire; 5 – instalaţie de aer comprimat; 6, 11 – de la
generatoare; 12 – uşă; 13 - rezervă 219
Fig.8.29. Staţie interioară de 220/110 kV în Germania
Fig.8.30. Staţie interioară de 400 kV realizată în Anglia: 1 – transformator de tensiune; 2 – separator de

legare la pământ; 3 – separator de linie; 4 – întreruptor cu aer; 5 – separator de bare; 6, 7 – bare colectoare; 8
– axa de simetrie a clădirii
8.2.2.2. Soluţii constructive pentru staţii electrice

de înaltă şi foarte înaltă tensiune interioare de tip deschis,
echipate cu întreruptoare debroşabile (S.I.D.I.D)
Pentru reducerea necesarului de teren şi de volum, ce sunt cu atât mai mari cu cât
tensiunea este mai ridicată, s-a trecut la renunţarea la separatoare de bare, prin folosirea de
220
întreruptoasre debroşabile, care au şi avantajele că dacă sunt scoase din circuit, asigură
separarea vizibilă între părţile instalaţiei rămasă sub tensiune şi cea scoasă de sub tensiune, se
reduce numărul de aparate necesare instalaţiei (deci spaţiul necesar se reduce şi mai mult),
instalaţia se simplifică, creşte fiabilitatea şi scad investiţiile. Înlocuirea unui întreruptor
debroşabil cu unul în rezervă se face foarte repede, scad daunele datorate întreruperilor în
alimentare, se uşurează exploatarea.
Soluţia cu întreruptoare debroşabile se foloseşte obişnuit numai la instalaţii cu bare
colectoare simple, deoarece la instalaţii cu bare colectoare duble cu două întreruptoare pe
circuit, soluţia este scumpă şi necesarul de teren şi de volum devin prea mari.
Contactele debroşabile pot fi situate lateral, caz în care, întreruptorul debroşabil
Fig.8.31. Celulă de linie cu întreruptor debroşabil TRI72.12: a – compartimente la acelaşi nivel şi

fără izolare suplimentară a barelor colectoare; b – compartimente suprapuse şi barele colectoare
izolate; A – distanţă de debroşare
221
montat pe cărucior necesită un spaţie relativ mare, debroşarea se face manual cu mare efort
fizic şi ca urmare această soluţie se foloseşte obişnuit, pentru instalaţii de maximum 110 kV.
Contactele debroşabile pot fi situate de asemenea în partea suparioară a întreruptorului cu
deplasare în plan vertical şi în acest caz întreruptorul nu se mai montează pe un cărucior,
spaţiul necesar este mai redus, montarea şi demontarea întreruptorului se face numai la revizii
şi reparaţii pentru fiecare pol în parte (în câteva minute pentru un pol), acesta se aşează pe un
cărucior, deci operaţia este mai uşoară şi ca urmare această soluţie se foloseşte şi la 220 kV.
Întreruptorul trebuie centrat foarte bine deoarece contactele debroşabile situate în partea sa
superioară au elasticitate mare.
Staţiile interioare de tip deschis cu întreruptoare debroşabile pot folosi întreruptoare cu
contacte debroşabile dispuse lateral sau vertical. SIDID dispuse lateral la tensiuni de 52-72,5
sunt realizate de firma elveţiană Brown-Boveri.
În fig.8.31 este prezentată o celulă de linie TRI 72,12 cu întreruptor debroşabil, cu ulei
puţin, realizată de această firmă, cu tensiune nominală de 52 sau 72,5 kV, curent nominal
1600 A şi curent de rupere simetric pentru Unom de 31,5 sau 25 kA.
Celula are două compartimente amplasate pe unul sau două nivele ce uşurează
lucrările de întreţinere deoarece revizia se poate face la fiecare compartiment, fără a scoate
din funcţie întreaga instalaţie.În cel din dreapta (fig.8.31) sunt întreruptorul debroşabil montat
pe cărucior împreună cu dulapul de comandă, contactelefixe ale întreruptorului (fixate pe
izolatoare suport în V), ceea ce nu necesită decât un suport pentru fixare pe pereţii laterali,
barele colectoare pe izolatoare suport (cu distanţă de izolare corespunzătoare aerului la
presiune atmosferică), legăturile rigide la bornele fixe ale întreruptorului, izolatoarele de
trecere spre celălalt compartiment, şi distanţa de debroşare A, există şi posibilitatea de
montare a cuţitelor de legare la pământ (spre bare, spre linie sau în ambele părţi). În
compartimentul din stânga sunt transformatoarele de tensiune (descărcătoarele) de curent
separatorul în linie, izolatoarele de trecere şi coridorul de deservire.
În fig.8.31.b este prezentată o variantă a aceleiaşi soluţii în care compartimentele sunt
dispuse pe două nivele, compartimentul întreruptorului este realizat în aceiaşi soluţie
constructivă dar barele colectoare sunt cu izolare suplimentară; în compartimentul inferior
Fig.8.32. Secţiune printr-o staţie interioară de 110 kV cu întreruptoare IH dispuse pe un şir: a – cu

separator de linie şi separatoare de punere la pământ; b – fără separator de linie, cu separator de
punere la pământ
222
sunt transformatoarele de curent, de tensiune, cutia terminală a cablului şi spaţiul de deservire.
Soluţia din fig.8.31.b este mai avantajoasă pentru plecări în cablu şi poate fi utilizată şi
la instalaţii cu mai multe sisteme de bare colectoare şi întreruptor pentru fiecare sistem.
Aplicarea acestei soluţii conduce la economii de teren de cca 75-85% faţă de o celulă
exterioară cu aceleaşi caracteristici, este mai economică şi exploatarea este mai uşoară.
SIDID folosesc obişnuit întreruptoare cu contacte debroşabile, cu deplasare în plan
vertical.
În fig. 8.32 şi 8.33 sunt prezentate două soluţii constructive pentru astfel de staţii (cu
întreruptoare pe un şir, respectiv pe două şiruri) cu un singur sistem de bare colectoare
realizate în Germania. Aceste staţii folosesc întreruptoare cu ulei puţin tip IH, cu contact
debroşabil cu deplasare în plan
vertical şi putere de rupere 5000
MVA la 110 kV.
Faţă de o SIDC-110 kV
realizată de aceeaşi firmă
(fig.8.31.a) lăţimea instalaţiei din
fig.8.32, scade cu 1,4 m iar
înălţimea cu 1,5 m; dacă SIDID-
110 kV foloseşte întreruptoare cu
camere de stingere orizontală,
economia de teren este de 25-30%.
Dacă întreruptoarele se aşează pe
două şiruri (fig.8.32) lăţimea staţiei
scade cu 3,6 m.
Fig.8.33. Secţiune printr-o staţie interioară de 110 kV cu În fig.8.34 este prezentată o
întreruptor IH dispus pe două şiruri
altă soluţie constructivă pentru
astfel de staţii, la nivelul inferior fiind dispuse transformatoarele de forţă.
Fig.8.34. Secţiune printr-o staţie interioară de 110 kV cu întreruptoare IH având două circuite de
transformator, două de plecare în cablu şi o cuplă longitudinală
Staţii interioare de tip deschis cu întreruptoare debroşabile cu contacte debroşabile cu

deplasare în plan vertical se realizează şi pentru tensiunea de 220 kV (SIDID-220).
223
Fig.8.36. Secţiune transversală printr-o staţie de

Fig.8.35. Secţiune transversală printr-o staţie de 220 220 kV cu 1,5 întreruptoare debroşabile pe
kV cu 1,5 întreruptoare debroşabile pe circuit: 1 – circuit şi barele colectoare izolate cu SF6: 1 –
întreruptor; 2 – bare colectoare; 3 – izolator de întreruptor; 2 – transformator de curent; 3 –
trecere; 4 – separator; 5 – condensator de cuplare; 6 – bare colectoare; 4 – izolator de trecere; 5 –
bobină de zăvorâre; 7 – izolator de trecere; 8 – separator; 6 – izolator de trecere cu
transformator de curent; 9 – platformă de ridicare; 10 transformator de curent înglobat; 7 – izolator
– cilindru hidraulic vertical; 11 – suport pentru sprijin suport; 8 – dispozitiv pentru măsurarea
tensiunii; 9 – condensator de cuplare; 10 –
În fig.8.35 este prezentată soluţia bobină de zăvorâre; 11 – platformă de ridicare;
constructivă pentru o astfel de staţie cu 1,5 12 – cilindru hidraulic vertical; 13 – suport de
întreruptoare pe circuit, cu întreruptoare sprijin
debroşabile VMK-220 ce au curenţă maximi de
rupere de 25 kA, pe trei nivele realizată în Rusia. Întreruptoarele debroşabile sunt montate pe
platforme ce se deplasează vertical prin acţionare hidraulică iar transformatoarele de curent
sunt şi izolatoare de trecere.
În fig.8.36 este prezentată o altă soluţie constructivă pentru SIDID-220, cu 1,5
întreruptoare pe circuit, bare colectoare izolate în SF6 şi separatoare de linie cu izolatoare de
trecere ce înglobează şi transformatoarele de curent, soluţie ce necesită un teren de 2,53 ori
mai mic şi un volum mai redus de 3,63 ori faţă de una similară cu aparataj de exterior.
Staţiile interioare de tip deschis pot fi realizate şi cu barele colectoare în mediu izolant
solid (răşină epoxidică cu
rigiditate dielectrică mai
mare de 10 ori ca a aerului),
înglobate într-o carcasă
legată la pământ.
În fig.8.37 este
prezentată o astfel de soluţie
pentru SID-220 kV, cu
separatoare de bare
pantograf, care faţă de
soluţia clasică (SIDC)
reduce terenul necesar şi
Fig.8.37. Secţiune şi vedere în plan pentru o staţie interioară de 220 kV volumul cu 25%.
cu barele colectoare în mediu izolant solid
224
8.2.3. Soluţii constructive pentru staţii electrice

de înaltă şi foarte înaltă tensiune interioare de tip închis, (S.I.I.)
Contrar practicii generale din trecut când se utiliza foarte mult echipament de tip
exterior pentru staţii de distribuţie interioare, aparatele şi materialele speciale de tip interior
obişnuit cu tensiuni până la 110 kV, au fost dezvoltate, permiţând să se amelioreze în special
rentabilitatea. Aplicarea tehnologiilor şi tehnicilor moderne, în special izolaţia cu SF6, a
permis să se crească şi mai mult rentabilitatea staţiilor de distribuţie de tip închis.
S.I.I. pot fi realizate în două variante constructive, în funcţie de mediul izolant folosit
şi anume cu aer la presiune atmosferică sau cu alţi izolanţi, în special cu SF6 la presiune mai
mare ca cea atmosferică. Aceste instalaţii se caracterizează prin faptul că celulele sunt
realizate obişnuit sub forma unei carcase metalice prefabricate, compacte, care conţine tot
echipamentul unui circuit, conform schemei principiale monofilare. Dacă izolantul folosit este
aerul la presiune atmosferică, celulele se numesc capsulate iar dacă este un izolant sub
presiune (SF6) se numesc blindate.
Staţia poate să fie montată într-o clădire izolată, să fie integrată într-un ansamblu de
clădiri sau poate să fie montată în subsoluri. Marea posibilitate de adaptare a acestor
echipamente la staţiile mici, ca şi la marile staţii telecomandate, indică domeniul larg de
aplicare a acestei tehnici.
8.2.3.1. Staţii interioare capsulate (compacte) de tip închis

cu mediul izolant aer la presiune atmosferică (S.I.I.A.)
Firma elveţiană Brown Boveri construieşte celule de 45 la 72,2 kV cu izolaţie cu aer

de tip ACI şi cu izolaţie cu SF6 de tip ENK.
Execuţia celulelor cu un compartiment sau cu două, permite o adaptare optimă la
condiţiile impuse de exploatare şi de normative.
O construcţie în carcasă din tablă de oţel, autoportantă, face ca celulele să fie
independente de modul de realizare al clădirii. Această execuţie garantează o largă supleţe în
construcţia clădirii. Un dulap de comandă este amplasat pe faţa frontală a celulei şi conţine
dispozitivele de acţionare precum şi conexiunile cablurilor de comandă şi de măsură.
Întreruptoarele cu SF6 de tip ELI fac parte din seria de aparate folosite de Brown
Boveri. Elementele de întrerupere funcţionează conform principiului pistonului de compresie
şi sunt acţionate de un dispozitiv de antrenare pneumatic autonom.
Întreruptoarele sunt aşezate pe cărucioare şi sunt echipate cu contacte fixe sau cu
contacte tip fişă. Întreruptoarele cu contacte tip fişă, pot fi debroşate cu ajutorul unui
dispozitiv manual sau cu motor. Blocajele mecanice şi electrice asigură o manipulare fără
riscuri.
Separatoarele tripolare sunt realizate în construcţie compactă. Materialul izolant
pentru transformatoarele de curent, transformatoarele de tensiune inductive şi izolatoarele
suport ale sistemelor de bare sunt realizate din răşini epoxidice. Izolatoarele suport pot fi de
asemenea executate cu linie de fugă prelungită pentru cazurile de condiţii ambiante speciale.
Transformatoarele de curent sunt de preferinţă concepute sub formă de
transformatoare de traversare. Celulele sunt prevăzute pentru montajul de cutii terminale
diverse, pentru cabluri sub presiune de ulei sau cu izolaţie în materiale sintetice. Celulele pot
fi echipate de asemenea cu descărcătoare de tip interior cu suflaj magnetic. Sistemul de celule
225
cu izolaţie cu aer tip ACI a fost probat de asemenea pentru condiţii de serviciu foarte dure.
Ele pot fi utilizate în condiţii extreme ale mediului ambiant, cum sunt cele cu temperaturi
ambiante ridicate cu o mare umiditate a aerului şi atmosferă poluantă. În astfel de cazuri, o
instalaţie de climatizare prezintă mari avantaje.
Sistemul de celule cu izolaţie cu aer tip ACI, are următoarele caracteristici particulare:
- carcasa din tablă de oţel protejează contra oricărui contact accidental cu părţile sub
tensiune;
- vizibilitatea asupra tuturor părţilor componente integrate graţie ferestrelor de
control, precum şi acces uşor pentru lucrări de adaptare şi pentru scurte întreruperi
în funcţionare;
- echiparea celulelor cu întreruptoare cu SF6;
- interşanjabilitate uşoară şi rapidă a întreruptoarelor datorită montării lor pe
cărucioare;
- posibilitatea de dimensionare şi adaptare optimală pentru diverse elemente ca:
sistem simplu de bare sau dublu sistem de bare şi bare de legătură izolate sau
neizolate, de cupru sau de aluminiu; dispoziţie pe un nivel sau două, în execuţie cu
un compartiment sau cu două; execuţie fără separator, datorită întreruptoarelor
debroşabile;
- liniile aeriene şi transformatoarele pot fi racordate direct la celule cu ajutorul
izolatoarelor de trecere;
- montajul rapid şi fără probleme ale celulelor şi ale staţiilor, pe locul de amplasare,
datorită elementelor prefabricate.
Construcţia compactă permite soluţii economice ale staţiilor şi clădirilor, chiar dacă
condiţiile de spaţiu sunt reduse.
Celulele tip ACI au un curent nominal al sistemelor de bare până la 3500 A, iar al
plecărilor până la 2500 A, iar curentul de rupere al întreruptorului până la 40 kA. Lăţimea
unei celule este de 2800 mm.
În comparaţie cu o staţie exterioară clasică, suprafaţa de teren necesară pentru o staţie
cu izolaţie cu aer de tip ACI este aproximativ 25% (iar dacă staţia este cu izolaţie cu SF6 de
tip ENK de cca 7%). Compararea suprafeţelor arată economiile ce pot fi realizate.
Costul total al unei staţii compacte interioare, inclusiv clădirea şi terenul , este
aproximativ de acelaşi ordin de mărime ca investiţiile necesare pentru o staţie exterioară
clasică. Cheltuielile de investiţii pot varia uşor în funcţie de cheltuielile pentru clădire şi preţul
terenurilor locale precum şi în funcţie de mărimea staţiei.
Adaptând clădirile condiţiilor climatice locale prin izolarea pereţilor şi plafonului,
încălzire sau instalaţie de climatizare, utilizarea de filtre de aer sau de nisip, se poate utiliza o
staţie interioară şi în condiţii climatice extreme.
Clădirile protejează staţia împotriva ploii, ceţii, zăpezii, gheţii precum şi împotriva
depunerilor de nisip sau de sare; de asemenea timpul de imobilizare pentru curăţenie şi
întreţinere poate fi mult diminuat.
Montajul şi punerea în funcţie ca şi supravegherea şi reviziile staţiilor interioare se fac
fără influenţa întreruptoarelor; întreruptoarele cu SF6 au un interval foarte lung între revizii iar
celelalte părţi ale staţiei nu necesită practic revizii. Staţiile compacte interioare de tip ACI şi
ENK au un grad de protecţie constructivă foarte ridicat pentru personalul de serviciu şi o
foarte înaltă siguranţă în funcţionare a aparatelor. Staţiile interioare compacte utilizează
soluţii moderne, economice cu viitor sigur şi răspund în mod optim exigenţelor actuale cerute
de tehnica de realizare a staţiilor.
226
Firma ABB construieşte staţii electrice interioare închise de înaltă şi foarte înaltă
tensiune (110-550 kV), tip I-AIS, folosind ca mediu izolant aerul. Imagini din interiorul unei
astfel de staţii sunt în fig.8.38.
Fig.8.38. Staţie interioară tip I-AIS fabricaţie ABB

Utilizarea întreruptoarelor debroşabile permite reducerea numărului de aparate, aşa
cum se vede în fig.8.39....8.44.
Fig.8.39. Configuraţia barelor colectoare comparativ cu o staţie convenţională cu bară de transfer
Fig.8.40. Configuraţia barelor colectoare comparativ cu o staţie convenţională cu bara dublă
227
Fig.8.41. Configuraţia barelor colectoare comparativ cu o staţie convenţională cu 1 ½ intreruptoare

pe circuit
Fig.8.42. Configuraţia barelor colectoare comparativ cu o staţie convenţională cu schema in H
Utilizarea unor module compacte, fig.8.43, care includ întreruptor, traductoare de

curent şi de tensiune, separatoare şi cuţite de legare la pământ, permite:
- reducerea timpului de proiectare: pentru o staţie de 145 kK este redus de la 13 luni
necesare pentru o staţie convenţională la 8 luni iar pentru o staţie de 420 kV - este
redus de la 22 la 15 luni;
- reducerea costului pe durata de viaţă prin creşterea fiabilităţii, reducerea costului
de întreţinere, modulele putând fi înlocuite în cazul defectării;
- reducerea timpului de instalare şi punere în funcţiune;
- reducerea spaţiului necesar, fig.8.42;
- automatizarea staţiei, transferul de informaţii prin fibră optică, monitorizarea
evenimentelor.
228
Fig.8.43. Intreruptor debroşabil in module compacte
Fig.8.44. Economie de spaţiu pentru o staţie de 145 kV
229
Firma Alstom fabrică,

de asemenea, staţii compacte
izolate cu aer tip CAIS – 72,5
kV la 170 kV, cu avantajele
prezentate mai sus. O
comparaţie între staţiile
izolate cu aer (AIS), cele
compacte (CAIS) şi cele
izolate cu gaz (GIS) este
arătată în fig.8.45.
Fig.8.45. Comparaţie între diferite tipuri de staţii electrice interioare
8.2.3.2. Staţii de tip blindat cu mediul izolant SF6
În tendinţa de a realiza instalaţii de tensiuni înalte şi foarte înalte, cât mai compacte şi
protejate faţă de agresivităţile mediului exterior, una din căi a fost folosirea altor izolaţii decât
aerul la presiunea atmosferică.
Dintre izolanţii încercaţi, hexafluorura de sulf (SF6) s-a detaşat ca fiind net superioară
din multe puncte de vedere, şi anume:
- are rigiditate dielectrică de cca 4 ori mai mare la presiuni de cca 4 ori mai mici faţă
de aerul comprimat;
- are viteză de recombinare a ionilor mare şi inerţie termică mică, proprietăţi care îl
fac un bun agent de stingere a arcului;
- are greutate specifică de 5 ori mai mare decât aerul, proprietate care-l face uşor de
manipulat;
- este incolor, inodor, stabil chimic, neinflamabil şi netoxic;
- are un coeficient de transmitere a căldurii prin convecţie de 5 ori mai mare decât
aerul;
- are capacitate mare de absorbţie a electronilor liberi.
Singurele frâne de folosire masivă a SF6 în realizarea instalaţiilor de înaltă tensiune
sunt de natură tehnologică şi anume:
- tehnologia de obţinere a hexafluorurii de sulf pure fiind mai dificilă face ca preţul
să se menţină relativ ridicat;
- tehnologia de realizare şi exploatare a unor astfel de instalaţii presupune acurateţe
în direcţia realizării etanşării tuturor componentelor şi în direcţia realizării
etanşării tuturor componentelor şi în direcţia conservării în timp a purităţii gazului
care evident se va afla în contact permanent cu părţile metalice şi cele izolante ale
instalaţiei.
230
Ambele dificultăţi vor dispare treptat deoarece pe de o parte creşterea producţiei de
SF6 va duce inevitabil la scăderea preţurilor acestui gaz, iar pe de altă parte o trăsătură
caracteristică a dezvoltării societăţii este şi perfecţionarea continuă din toate punctele de
vedere a tehnologiilor industriale.
Folosirea hexafluorării de sulf ca izolant în instalaţiile de înaltă tensiune presupune
introducerea unor principii oarecum diferite de cele folosite la alte categorii de instalaţii şi
anume:
- capsularea întregii instalaţii în carcase metalice etanşe, capsulare care poate fi
făcută monofazat sau trifazat;
- compartimentarea în module normalizate interschimbabile.
Capsularea este obligatorie pentru menţinerea gazului în zona instalaţiei. Practica
dovedeşte că atât capsularea monofazată cât şi cea trifazică oferă avantaje care duc la
folosirea ambelor soluţii.
Capsularea trifazică duce la economie de spaţiu, de materiale şi manoperă iar în plus,
câmpurile celor trei faze, compensându-se reciproc, duc la scăderea pierderilor. Capsularea
monofazată elimină scurtcircuitele între faze, limitează eforturile electrodinamice între faze,
permiţând orice aşezare relativă a fazelor.
Carcasa se execută din oţel nemagnetic sau din aluminiu. Numai la diametre mari ale
blindajului se pot folosi carcase din oţel obişnuit deoarece curenţii turbionari ce pot duce la
încălziri inadmisibile în carcasă sunt mici.
În fig.8.46 se reprezintă capsularea mono şi trifazată.
Fig.8.44. Capsularea barelor: a – monofazată;

b – trifazată
Fig.8.47. Izolatoare folosite în
instalaţiile cu SF6: a – conice; b – disc;
c - suport
Compartimentarea se realizează
de obicei în module care constituie şi
elementele componente ale celulei
(întreruptor, separator, etc.) şi care se
separă între ele etanş. Aceste module se
pot asambla în diferite moduri pentru a
se realiza schema monofilară dorită sau
pentru a se putea încadra instalaţia în
restricţie privind dimensiunile.
Compartimentarea are însă şi
alte avantaje importante:
- limitarea propagării
defectelor;
- localizarea scăpărilor de
Fig.8.48. Compartimentarea unei instalaţii cu SF6
gaze;
231
- reducerea cantităţii de gaz ce se manipulează la o intervenţie în interiorul carcasei;
- posibilitatea demontării unei părţi din instalaţie fără scoaterea din funcţiune a
întregului.
Separarea etanşă a compartimentelor se poate realiza cu izolatoare conice sau disc
(fig.8.48). În fig.8.48 se prezintă un exemplu de compartimentare a unei instalaţii cu bară
dublă.
Presiunea gazului SF6 în interiorul carcasei metalice se alege în aşa fel ca rigiditatea
dielectrică să fie cea necesară (rigiditatea dielectrică este direct proporţională cu presiunea) şi
să se evite condensarea SF6 la temperaturile minime de funcţionare a instalaţiilor. Practica a
arătat că domeniul optim de presiune este de 2,8 at la –40 0C şi 5 at la +75 0C. În întreruptoare
presiunea poate fi mai mare.
Elementele componente ale instalaţiilor cu SF6 se realizează în diferite soluţii
constructive.
Barele colectoare şi căile de curent în general se execută din ţevi din cupru sau
aluminiu susţinute de izolatoare din răşini epoxidice şi capsulate mono sau trifazat. Modulele
de bare au lungimi de 2-5 m. Derivaţiile şi capetele barelor sunt prevăzute cu ecrane ce
realizează uniformizarea potenţialelor.
Întreruptoarele folosite în instalaţiile izolate cu SF6 sunt cu ulei puţin, cu vid sau mai
natural cu SF6. Acestea din urmă sunt constructiv asemănătoare cu întreruptoarele cu aer
comprimat şi pot fi pneumatice
sau autopneumatice. Cele
pneumatice sau cu dublă presiune
sunt echipate cu rezervoare
speciale în care se comprimă SF6
la 12-14 at. La acţionarea
întreruptorului, prin deschiderea
unei supape, gazul pătrunde în
compartimentul de joasă tensiune,
„spălând” spaţiul de stingere a
arcului. Readucerea gazului în
rezervoare se face cu ajutorul
unor compresoare şi filtre care
reţin produsele de descompunere
Fig.8.49. Secţiune printr-un separator de instalaţie cu SF6 rezultate din contactul gazului cu
arcul electric.
0
Deoarece la 0 C şi 13,26 at gazul se lichefiază în aceste întreruptoare se montează o
instalaţie de termostatare a gazului. Întreruptoarele autopneumatice realizează circulaţia
gazului în zona contactului printr-un piston auxiliar acţionat odată cu contactul. Aceste
întreruptoare sunt mai robuste dar pentru atingerea aceloraşi performanţe ca şi întreruptoarele
autopneumatice sunt necesare mai multe camere de stingere. Acţionarea se poate face
pneumatic sau oleopneumatic.
Separatorul nu mai poate, prin însăşi construcţia sa, să separe vizibil părţi ale
instalaţiei, lucru care face folosirea lui puţin diferită de cea din instalaţiile izolate cu aer la
presiunea atmosferică. Astfel pentru a se garanta securitatea personalului şi deci pentru a se
putea certifica poziţia deschis a separatorului se practică următoarele metode:
- se montează separatoare de legare la pământ mai multe decât în celelalte categorii
de instalaţii. Practic se prevede posibilitatea punerii la pământ a tuturor
elementelor din instalaţie care pot fi separate;
232
- se prevăd ecrane special legate la pământ care se introduc între contactele
separatoarelor în poziţia deschis a acestora;
Se folosesc aproape exclusiv separatoare de tip axial cu contactul fix în formă de
tulipă. Principial un astfel de modul separator este prezentat în fig.8.49.
Separatorul de legare la pământ este folosit drept element principial de securitate şi
pentru şuntarea arcului electric eventual apărut, pentru stingerea lui rapidă şi limitarea
efectelor distructive.
În acest din urmă scop
dispozitivul de legare la pământ se
prevede cu un dispozitiv de acţionare
automată rapidă la închidere. Pentru
scopul prim este necesar ca poziţia
dispozitivului să fie ferm semnalizată
în exterior.
Transformatorul de curent
este de tip toroidal. În zona
Fig.8.50. Secţiune printr-un racord în cablu: 1 – contact; 2 – transformatorului de curent trebuie
conductor; 3 – piese de racord; 4, 5 – ecran; 6 – manşon luate măsuri de reducere a influenţei
terminal
curenţilor din carcasă, de exemplu
prin întreruperea carcasei în interiorul miezului transformatorului dacă miezul are diametrul
mai mare decât carcasa.
Transformatorul de tensiune poate fi inductiv sau capacitiv. Transformatoarele
capacitive sunt mai uşor de încadrat în aceste instalaţii. Principial acest tip de transformatoare
de tensiune au sarcina secundară nominală limitată. Acest neajuns poate fi înlăturat prin
legarea sarcinii secundare la divizor prin intermediul unei scheme electronice de amplificare.
Racordul spre exterior (cablu, LEA) are funcţia de a realiza etanşeitatea între mediul exterior
instalaţiei (uleiul din cablu, aerul atmosferic) şi hexafluorura de sulf din interior. Se realizează
cu un izolator conic străbătut de un izolator de trecere de tip condensator.
De obicei se combină cu separatorul de linie şi cel de legare la pământ. O secţiune este
dată în fig.8.50. Toate acestea sunt susţinute de o secţiune prezentată în fig.8.50 printr-o
instalaţie cu SF6 de 110 kV cu bară dublă în care se evidenţiază şi raportul dimensional între
elementele componente.
Barele colectoare
sunt ecranate monofazat şi
întreruptorul este cu ulei
puţin.
Dispoziţiile
spaţiale a elementelor
instalaţiei cu SF6 sunt
diverse şi rezultă din
modul de aşezare a
întreruptorului (orizontal
sau vertical), de
amplasarea barelor
colectoare (sus sau jos),
de capsularea barelor
Fig.8.51. Secţiune şi schemă monofilară printr-o instalaţie de 110 kV cu
colectoare (mono sau
bară dublă în SF6 trifazat) de numărul de
233
bare colectoare (simplă, dublă, triplă), etc.
Fiecare dispoziţie este avantajoasă din anumite puncte de vedere.
În fig.8.52 sunt prezentate variante de instalaţii cu întreruptorul montat vertical, iar în
fig.8.53 o instalaţie cu întreruptorul (I) montat orizontal şi barele colectoare (B1 şi B2) aşezate
jos şi capsulate trifazat.
Transformatorul de tensiune (TT) şi racordul cablului (RC) sunt amplasate unul
deasupra altuia în spatele celulei.
La medie tensiune, introducerea instalaţiilor cu SF6 permite pe de o parte
campactizarea instalaţiilor (dimensiuni ale instalaţiilor de 7,2-36 kV se dau în tabelul 8.5) iar
pe de altă parte desensibilizarea acestora la agresivităţile mediului.
Fig.8.52. Dispoziţii constructive de instalaţii cu SF6, bare duble şi întreruptor vertical: a

– bare sus capsulate trifazate; b – bare jos capsulate monofazate; c – bare jos capsulate
trifazate
234
În fig.8.54 se prezintă o vedere a unei instalaţii de medie tensiune cu SF6 care
foloseşte întreruptor cu vid.
Tabelul 8.5.
Schema Bară simplă Bară dublă
Dimensiunea
Lăţimea 600 600
Înălţimea 2120 2200
Adâncimea 1510 2430
Montarea unei instalaţii cu SF6 este relativ simplă deoarece constă din amplasarea
modulelor ce reprezintă componente ale instalaţiilor, module realizate şi încercate individual
în fabrică.
În exploatare, esenţială este supravegherea continuă a etanşeităţii şi completarea
pierderilor de gaz care se poate face şi automat. Instalaţia poate funcţiona la o presiune de
minim 85% din cea nominală când instalaţia se scoate automat din funcţiune.
Starea instalaţiei inclusiv defectele pot fi evidenţiate pe căi clasice sau prin urmărirea
presiunii gazului.
Pentru intervenţia la un modul
component se execută următoarele operaţii:
- scoaterea de sub tensiune şi punerea
la pământ;
- extragerea gazului din tronsonul în
cauză (există o instalaţie specială de
golire-depozitare-umplere);
- punerea modulului în contact cu
aerul;
Fig.8.53. Instalaţie în SF6 cu bară dublă şi - demontarea flanşelor sau a gurilor
întreruptor montat orizontal sus de vizitare;
- intervenţia propriu-zisă;
- montarea flanşelor sau/şi gurilor de
vizitare;
- extragerea umidităţii şi aerului cu
pompa de vid;
- umplerea cu SF6;
- deconectarea punerilor la pământ şi
punerea sub tensiune;
În concluzie, instalaţiile cu SF6 s-au
impus vertiginos la o plajă de tensiuni între 6
şi 750 kV fiind cerute de restricţii de spaţiu şi
de necesitatea simplificării exploatării.
Volumul cheltuielilor de investiţie este acum
mai ridicat decât la soluţiile clasice dar această
diferenţă poate fi compensată prin reducerea
volumului de construcţii, a timpului de
realizare, reducerea volumului operaţiilor de
Fig.8.54. Vedere în perspectivă a unei instalaţii
cu SF6 şi întreruptor cu vid: S – separator; I - exploatare, simplificarea reţelelor de
întreruptor distribuţie.
Necesarul de suprafaţă este
235
considerabil mai mic decât la soluţiile clasice. Faţă de instalaţiile de tip exterior, o instalaţie
cu SF6 necesită, la 110 kV cca 6% suprafaţă, la 220 kV cca 4% şi la 380 kV cca 3%. Aceasta
face oportună introducerea lor ori de câte ori există suprafaţă disponibilă limitată (de exemplu
la centralele hidro subterane, la extinderea sau modernizarea unor instalaţii existente, etc.
Securitatea în funcţionare este cert mai ridicată decât la soluţiile clasice şi se datorează
următoarelor particularităţi:
- posibilităţi mici de amorsare a unui arc electric în interiorul instalaţiei;
- sensibilitate mult mai redusă faţă de agenţii externi (izolatoarele şi căile de curent
sunt practic inaccesibile pentru agenţii chimici din atmosferă iar dimensiunile
reduse pe verticală a instalaţiilor le fac mai puţin vulnerabile la cutremure);
- sunt complet protejate la loviturile directe de trăsnet;
- este înlăturat pericolul de incendiu;
- sunt practic insensibile la praf şi murdărie, proprietate care le recomandă în unele
medii extreme (termocentrale).
Avantaje au instalaţiile cu SF6 şi din punct de vedere al acţiunii lor asupra mediului
exterior şi a oamenilor, cum ar fi:
- nu produc zgomot, câmpuri electromagnetice şi nu poluează estetic mediul;
- pericolul de explozie a carcasei este practic inexistent;
- măsurile de
electrosecuritate
sunt mai uşor de
îndeplinit;
- volumul şi
greutatea
modulelor de
transport şi montaj
le fac uşor de
manipulat.
Există şi posibilitatea
combinării unor module de
instalaţii cu SF6 cu instalaţii
clasice, situaţii care pot
apărea la extinderi,
modernizări sau să fie impuse
de restricţii de suprafaţă. În
Fig.8.55. Exemple de instalaţii de 245 kV rezultate din combinarea
unor elemente capsulate cu altele în execuţie clasică exterioară: a – cu
fig.8.55 sunt prezentate două
întreruptorul şi transformatorul de măsură capsulat; b – cu bare instalaţii de 245 kV
capsulate blindate combinate din module cu SF6
şi aparate montate în exterior.
În figurile următoare sunt arătate diferite tipuri de staţii izolate cu gaz (SF6) construite
de diferite firme: MITSUBISHI (fig.8.56), ABB (fig.8.57), ALSTOM (fig.8.58) care pot fi
montate în interior sau exterior.
236
a b
c
Fig.8.56. Staţii izolate cu gaz, fabricaţie MITSUBISHI: a – izolaţie monofazată (72,5...300 kV); : a –
izolaţie monofazată (362...800 kV); c - izolaţie trifazată (72,5...170 kV);
a b
c d
Fig.8.57. Staţii izolate cu gaz, fabricaţie ABB: a – tip ELK0 (72,5...170 kV); b – tip ELK14 (220...300
kV); c – ELK3 (362...550 kV)
237
a b
c d
Fig.8.58.Staţii izolate cu gaz, fabricaţie ALSTOM: a – tip B65 (145 kV); b – tip B95
(170...245 kV); c – tip T105 (245...362 kV); d- tip T155 (420...550 kV)
8.3. Soluţii constructive pentru montarea transformatoarelor de putere
O staţie de transformare este formată din două sau mai multe instalaţii electrice de
distribuţie şi unul sau mai multe transformatoare de putere de interconexiune.
Numărul instalaţiilor de distribuţie este egal cu numărul nivelelor de tensiune din
circuitele primare ale staţiei (de exemplu o staţie de transformare de 220/110/6 kV are trei
instalaţii de distribuţie, una de 220 kV, a doua de 110 kV şi a treia de 6 kV).
Transformatoarele de forţă de interconexiune realizează legăturile electrice între
instalaţiile de distribuţie şi transformă parametrii energiei electrice tranzitate.
Într-o staţie de transformare sunt obişnuit unul sau două transformatoare de
interconexiune. Dacă staţia de transformare are două nivele de tensiune, transformatoarele de
forţă sunt cu două înfăşurări. Dacă staţia are trei nivele de tensiune, transformatoarele de
interconexiune sunt obişnuit cu trei înfăşurări dar pot fi utilizate şi mai multe transformatoare
cu două înfăşurări; soluţia optimă depinde de tranzitul de putere între diferitele tensiuni,
siguranţa în exploatare, etapizarea instalaţiei, etc.
Dacă staţia are mai mult de trei nivele de tensiune, de exemplu 220/110/20/6 kV, se
folosesc alte transformatoare pentru legătura cu cea de a patra instalaţie de distribuţie (de
exemplu de 110/20 kV pentru alimentarea instalaţiei de distribuţie de 20 kV de la care sunt
racordate liniile electrice aeriene de electrificare rurală de 20 kV).
Transformatoarele de forţă pot fi montate în exterior sau dacă nu este posibil se
montează în interiorul unei clădiri (ce poate fi comună cu instalaţia de distribuţie de medie
tensiune). Obişnuit nu se montează în interior transformatoare cu o putere mai mare de câţiva
zeci de MVA.
238
8.3.1. Montarea transformatoarelor de putere în exterior
Transformatoarele de putere se montează obişnuit în aer liber şi sunt echipate cu

izolatoarele necesare nivelelor de tensiune şi funcţionării în mediul exterior. Se montează în
exterior deoarece au în cuvă cantităţi mari de ulei, deci prezintă pericol mare de incendiu.
Pentru reducerea pericolului de incendiere soluţiile constructive prevăd separări
antifoc între două transformatoare alăturate pentru ca un eventual incendiu la un transformator
să nu se transmită şi la transformatorul alăturat, precum şi sisteme de evacuare a uleiului. O
altă soluţie este montarea transformatoarelor la distanţe relativ mari (de peste 15 m) între ele
precum şi între ele şi bobine în ulei; de asemenea trebuie ca transformatoarele de forţă să fie
amplasate la distanţe relativ mari de restul instalaţiilor de distribuţie.
Dacă transformatoarele au puteri mari, de peste 40 MVA şi sunt amplasate la distanţe
reduse (sub 15 m) se realizează separări antifoc (pereţi) din materiale incombustibile, pereţi ce
trebuie să depăşească cu cel puţin 1 m de fiecare parte gabaritul transformatorului şi să aibă
înălţimea cel puţin egală cu a punctului cel mai înalt al său. Aceşti pereţi pot fi folosiţi şi
pentru susţinerea de aparate sau conductoare aferente transformatorului. Dacă
transformatoarele sunt prevăzute cu instalaţii fixe de stins incendiul, pereţii antifoc pot lipsi.
Instalaţiile de stingere a incendiului pot fi cu bioxid de carbon, cu apă pulverizată sau
funcţionează pe principiul golire-spălare. Instalaţiile de stingere a incendiului se bazează în
principal pe izolarea de aer a uleiului aprins.
Instalaţiile cu apă pulverizată trimit automat la intrarea în funcţie spre transformator o
mare cantitate de apă pulverizată, picăturile au o suprafaţă mare de contact cu mediul şi astfel
se absoarbe din uleiul incendiat o mare cantitate de căldură şi în plus se formează o pătură de
vapori de apă ce împiedică pătrunderea aerului spre flacără. Repunerea în funcţie a
transformatorului după stingerea incendiului se face fără dificultăţi, iar funcţionarea instalaţiei
este fără pericol atât pentru personalul de exploatare cât şi pentru transformator. Acest tip de
instalaţie se foloseşte şi la transformatoare montate în interior. Deasupra transformatorului
sunt montate 2-3 conducte inelare cu foarte multe duze, care asigură la intrarea în funcţie a
instalaţiei atât stropirea transformatorului cât şi pietrişului de sub el. Apa trebuie să aibă
calităţile apei potabile. Instalaţiile cu apă pulverizată sunt prevăzute cu un mare rezervor de
apă sub presiunea de 10 bar, comandă automată (dată de protecţia de gaze, cea diferenţială sau
detectoarele de temperatură ale transformatorului) şi comandă manuală pentru intrarea în
funcţie.
Instalaţiile ce funcţionează pe principiul golire-spălare la intrarea în funcţie golesc
parţial cuva transformatorului, insuflă un jet de azot sub presiune în cuvă, uleiul rece de la
baza cuvei este împins la partea sa superioară unde se formează o pătură de azot şi astfel
scade temperatura uleiului din zona de flacără sub temperatura sa de aprindere şi se izolează
uleiul de aer. După funcţionarea instalaţiei nu se poate imediat repune transformatorul în
serviciu şi ca urmare nu se face automatizarea funcţionării instalaţiei. Acest tip de instalaţie se
foloseşte şi la transformatoarele montate în interior.
Instalaţiile cu bioxid de carbon la intrarea în funcţie izolează cu bioxid de carbon (gaz
ce împiedică izolarea transformatorului aprins de aer) ca urmare instalaţia de acest tip poate fi
folosită numai la transformatoare montate în interior, într-o încăpere separată unde se poate
înlocui repede aerul din încăpere cu CO2.
239
În staţiile electrice ridicătoare ale centralelor electrice, transformatoarele de bloc (ale

blocurilor generator-transformator) şi transformatoarele de servicii proprii (interne), se
montează lângă peretele exterior al centralei electrice dinspre staţia ridicătoare, cu pereţi de
separare antifoc între ei dacă este cazul, sau la o distanţă convenabilă pentru asigurarea unui
drum de acces pentru personal şi utilaje între centrală şi staţia electrică ridicătoare, conform
fig.8.59.
Fig.8.59. Poziţia unui transformator de bloc şi a transformatorului de servicii proprii la

un bloc de 250 MW
Fig.8.60. Amenajări pentru evacuare în caz de avarie a uleiului la transformatoarele de

putere în exterior (a) sau în clădiri (b): 1 – gabarit transformator; 2 – strat de pietriş
pentru stingerea flăcării; 3 – grătar demontabil; 4 – recipient pentru extragerea apei şi
uleiului; 5 – ţeavă pentru extragerea apei şi uleiului; 6 – colector pentru întreaga
cantitate de ulei; 7 – nivelul maxim al acumulării de ulei; 8 – nivelul pardoselii; 9 –
canal de aducţiune a aerului de ventilare
Transformatoarele de forţă sunt foarte grele şi ca urmare trebuie aşezate pe şine de

cale ferată cu rolele calate, şine îngropate în grinzile de beton ale unei fundaţii independente
(pentru a nu se transmite vibraţii). Grinzile sunt fixate într-o cuvă etanşă (de beton armat) ale
cărei margini trebuie să depăşească cu cel puţin 1 m gabaritul orizontal al transformatorului
(fig.8.60), formând astfel dispozitivul de captare a mediului. La partea superioară se află
„stingătorul de flăcări” format dintr-un strat de pietriş cu grosime de cel puţin 20 cm în
granulaţie de 3-5 cm, cuva are un „colector” etanş, amplasat obişnuit sub transformator,
dimensionat obişnuit pentru a reţine întreaga cantitate de ulei. Este posibil ca sub
transformator să se amplaseze un rezervor auxiliar care să poată reţine minimum 25% din
240
ulei, legat de un rezervor principal prin o conductă de minimum Φ200 şi pantă suficientă
(tgα>2%).
Fundaţiile transformatoarelor de putere trebuie astfel realizate încât capacul cuvelor
transformatoarelor să aibă o uşoară pantă în sus la partea dinspre conservator (respectiv releul
de gaze), pentru a evita apariţia unui strat de gaze sub cuvă şi a facilita evacuarea gazelor spre
conservator.
Legăturile bornelor transformatoarelor de putere ale staţiilor de înaltă şi foarte înaltă
tensiune/medie tensiune (IT/MT sau FIT/MT) se face obişnuit prin conductoare flexibile pe
partea de IT (FIT) cu instalaţia de distribuţie corespunzătoare nivelului de tensiune (IT sau
FIT) şi cu bare rigide pe partea de MT. Legăturile rigide trebuie realizate cu piese clasice
intermediare pentru evitarea spargerii izolatoarelor transformatorului datorită vibraţiilor sale.
8.3.2. Montarea transformatoarelor de putere în interior
Montarea în interior a transformatoarelor de mare putere cere o soluţie complicată şi

scumpă datorită necesităţii evacuării căldurii degajate în timpul funcţionării
transformatoarelor, măsurile de
prevenire, combatere şi limitare ale
efectelor eventualelor incendii şi
măsurile necesare de împiedicare a
propagării zgomotelor şi vibraţiilor,
şi ca urmare obişnuit se montează în
interior numai transformatoarele cu
puteri de cel mult câţiva MVA.
Montarea în interior a
transformatoarelor cu puteri mari, se
face numai când nu este posibilă
montarea lor în exterior din diferite
motive cum sunt poluarea intensă,
condiţii de sistematizare sau distanţă
prea mare între instalaţia de medie
tensiune, interioară şi cea de înaltă
Fig.8.61. Ventilarea încăperilor pentru transformatoare. tensiune de tip exterior (de exemplu
Determinarea suprafeţei ferestrei de intrare a aerului. CHE Argeş unde transformatoarele
0
Temperatura aerului proaspăt +20 C, temperatura aerului la
0
ieşire +35 C: P – pierderile totale ale transformatorului, în sunt montate în subteran lângă sala
2
kW; Q – secţiunea ferestrei de intrare a aerului, în m ; H – maşinilor şi datorită lipsei de spaţiu,
diferenţa de nivel dintre mijlocul ferestrei de ieşire şi greutăţilor de transport şi de
mijlocul transformatorului, în m introducere în subteran s-au folosit 7
transformatoare monofazate, din care
unul de rezervă, iar celelalte 6 legate convenabil, formează două grupuri ce corespund da
două transformatoare trifazate de MT/IT.
Transformatoarele cu puteri mici (până la câţiva MVA) ce se montează în interior,
sunt de obicei de construcţie normală, deci pentru funcţionare în exterior. Ca urmare se
montează obişnuit într-o boxă separată ce trebuie prevăzută cu ventilaţie naturală (fig.8.48),
cu fereastră de intrare şi fereastră de ieşire. Ferestrele sunt prevăzute obişnuit cu jaluzele sau
grătare (pentru evitarea pătrunderii ploii sau animalelor mici) şi în acest caz suprafaţa
ferestrelor se majorează cu 10-50%.
241
Transformatoarele de putere medie pot fi prevăzute şi cu radiatoare aer-ulei separate,
în circuitul aerului realizându-se activarea ventilaţiei naturale prin creşterea importantă a
diferenţei de nivel între transformator şi ferestrele de ieşire a aerului (la peste 8 m, prin
construcţia unui coş vertical înalt pentru ventilaţie).
Transformatoarele de
mare putere montate în
interior sunt prevăzute
obişnuit cu instalaţie de răcire
forţată (când ventilaţia
naturală nu este
satisfăcătoare). Răcirea forţată
se realizează cu ajutorul unor
Fig.8.62. Schema instalaţiei de răcire a unui transformator montat în radiatoare aer-ulei sau apă-
interior, cu radiatoare aer-ulei plasate în exterior; 1 – vedere în plan; 2
– schema circuitului de ulei; R – radiator; P – pompă de ulei; I –
ulei, ce sunt montate în
indicator de circulaţie a uleiului; T - transformator interiorul sau, când nu se pun
condiţii de limitare a
zgomotului, în exteriorul boxei în care este montat transformatorul.
În fig.8.62 este prezentată schema unei soluţii de răcire forţată a unui transformator de
mare putere montat în interior, în boxă separată, cu radiatoare aer-ulei montate în exterior.
Circulaţia forţată a uleiului este asigurată de o pompă de ulei (P) iar supravegherea circulaţiei
uleiului este făcută cu un indicator (I). Răcirea cu radiatoare apă-ulei este scumpă deoarece
necesită instalaţii complicate. Pentru a nu pătrunde apa în ulei, radiatoarele trebuie să fie
perfect etanşe iar în circuitul uleiului trebuie să o uşoară suprapresiune. Circulaţia apei trebuie
să fie foarte sigură şi ca urmare instalaţia de răcire trebuie să aibă două surse de apă; una
trimite apa filtrată cu un grup de pompe prin fascicolul de ţevi al radiatoarelor (din cupru sau
alamă – metale bune conducătoare de căldură), în circuit deschis (sursa de bază), iar cealaltă
(sursa de rezervă), este prevăzută cu un rezervor de apă dimensionat pentru asigurarea
funcţionării transformatorului 12-24 ore (eventual situat la înălţime pentru asigurarea
funcţionării instalaţiei de răcire în lipsa alimentări serviciilor proprii). Consumul serviciilor
proprii (interne) ale staţiei este mai ridicat datorită consumului pompelor de apă de răcire (cu
debit de cca.10-15 m3/h la un transformator de 40 MVA, 110/10 kV).
În fig.8.63 este prezentată schema unei astfel de instalaţii de răcire cu radiatoare apă-
ulei.
Fig.8.63. Schema instalaţiei de răcire a două transformatoare montate în interior, cu

radiatoare apă-ulei plasate în interior: R – radiatoare apă-ulei; P – pompă ulei; T1, T2 -
transformatoare
242
Măsurile de prevenire, combatere şi limitare ale efectelor eventualelor incendii la
transformatoarele de putere montate în interior, se bazează pe montarea fiecărui transformator
într-o boxă separată, prevăzută cu porţi metalice spre exterior, dimensionate pentru a putea
introduce sau scoate transformatorul. Restul măsurilor sunt asemănătoare cu cele din cazul
montării transformatoarelor de putere în exterior.
Transformatoarele de mare putere montate în interior, pentru a nu transmite vibraţiile
magneto-stricţiunii circuitului magnetic care produce forţe magnetice la îmbinările tolelor
(vibraţii ce pot duce la rezonanţa unor elemente ale construcţiilor apropiate), se montează pe
fundaţii complet separate de orice element al clădirii, între ele şi fundaţiile lor se introduc
straturi de materiale antivibrante (pâslă, cauciuc, plută, etc.) iar racordurile (conductoarele
rigide şi conductele de ulei) se prevăd cu piese elastice. Vibraţiile deranjează personalul
staţiilor şi chiar locuitorii clădirilor vecine şi pot avaria instalaţiile de protecţie prin relee,
aparatele cu mecanisme fine, etc.
Transformatoarele de mare putere ce se montează în interior produc zgomote
supărătoare şi ca urmare pentru reducerea zgomotelor se pot folosi transformatoare speciale
cu inducţie redusă în coloane şi juguri, tole omogene, îmbinări speciale la joanturi partea
decuvabilă aşezată pe garnituri antivibrante şi bariere fonoabsorbante în interiorul cuvei (sau
amortizoare de zgomot pe pereţii cuvei). Aceste transformatoare speciale antifonate sunt
scumpe, reducerea zgomotului este relativ limitată şi ca urmare nu sunt folosite decât în
anumite cazuri. Pentru limitarea
propagării zgomotelor, se montează în
jurul transformatorului panouri
fonoabsorbante demontabile (din vată
minerală aşezată între un panou din
tablă de aluminiu perforată spre
transformator şi altul din tablă de oţel
spre exterior) cu uşi spre elementele de
vizitat, iar pe circuitul de ventilaţie se
montează atenuatoare lamelare de
zgomot (lame din vată minerală în
cămaşă de tablă de aluminiu perforată)
groase de cca 10 cm şi paralel cu sensul
circulaţiei aerului. Deoarece pereţii din
zidărie de cărămidă şi planşeele de
beton ale boxei transformatorului
asigură obişnuit izolaţie fonică
satisfăcătoare, se izolează fonic
suplimentar numai porţile metalice ale
boxelor.
În fig.8.64 este prezentată o
Fig.8.64. Schiţa unei soluţii constructive pentru un soluţie constructivă pentru un
transformator de putere montat în interior transformator de putere montat în
interior.
243
Circuite secundare din staţii electrice
9. CIRCUITE SECUNDARE DIN STAŢII ELECTRICE
9.1. Principii, definiţii
Circuitele electrice secundare (denumite şi circuite auxiliare sau subsistemul

secundar), deservesc circuitele electrice principale (primare) şi se caracterizează prin faptul că
nu sunt parcurse de fluxul principal de energie care circulă spre consumatori. Circuitele
secundare pot fi împărţite în următoarele grupe corespunzătoare principalelor categorii de
funcţiuni:
- comandă
- control
- informare
- semnalizare
- de poziţie
- de avarie
- preventivă
- măsură
- cu aparate indicatoare
- cu aparate înregistratoare
- cu aparate integratoare
- înregistrări diverse (incidente, etc.)
- blocaj
- sincronizare
- protecţie prin relee
- automatizare
Circuitele de comandă (conform definiţiilor din PE 111/7) sunt acele circuite care
servesc la acţionarea voită, de la faţa locului sau de la distanţă, a diverselor mecanisme
aparţinând aparatelor de conectare şi de reglaj. Aparatele de conectare sunt aparatele care
servesc la închiderea şi deschiderea voită a circuitelor electrice (întreruptoare, separatoare).
Circuitele de control sunt acele circuite care deservesc instalaţiile de informare
(semnalizare, măsurare, înregistrări diverse), blocaj, sincronizare, protecţie prin relee şi
automatizare. Instalaţiile de blocaj sunt acele instalaţii care trebuie realizate în scopul evitării
manevrelor greşite (blocaje operative), în scopul protejării integrităţii personalului de
exploatare (blocaje de siguranţă) şi în scopul protejării instalaţiilor tehnologice (blocaje
tehnologice).
Principalele aparate ale circuitelor de comandă sunt amplasate în camera de comandă.
Camera de comandă este acea încăpere separată, din care se face comanda şi controlul
circuitelor primare şi în care este amplasat tabloul de comandă. Tabloul de comandă este
ansamblul aparatelor şi dispozitivelor care servesc pentru efectuarea operaţiilor de comandă şi
pentru informarea operativă (semnalizări şi măsurări) a personalului de deservire asupra unui
număr mai mare de circuite primare sau asupra întregii instalaţii. Aparatele propriu-zise sunt
montate pe tablouri numite şi panouri (panouri de comandă, panou de semnalizări centrale,
panou de servicii interne, etc.) sau pe pupitre, ansamblul lor formând tabloul de comandă din
camera de comandă. Poate exista de asemenea, cameră de supraveghere care este o încăpere
244
separată în care este amplasat tabloul de supraveghere, camera din care nu se pot efectua
comenzi de aparate de conectare.
Dispunerea
instalaţiilor de comandă
poate fi centralizată ceea ce
corespunde amplasării lor
într-o cameră unică sau
descentralizată ceea ce
corespunde amplasării lor în
imediata vecinătate a
fiecărei instalaţii (de circuite
primare) sau a unui grup de
Fig.9.1. Schemă de principiu concentrată Fig.9.2. Schemă de instalaţii.
principiu desfăşurată Proiectarea, execuţia
sau exploatarea circuitelor
secundare se realizează cu ajutorul schemelor electrice de
conexiuni ce sunt desene cu reprezentarea convenţională a
diverselor elemente şi a legăturilor lor. Aceste scheme se
împart în scheme de principiu şi scheme de montaj. Schemele
de principiu pot fi concentrate, desfăşurate (dezvoltate) sau
complete (de depanaj). În schemele de principiu concentrate
dispozitivele şi aparatele sunt reprezentate compact (exemplu
fig.9.1), arătând modul de funcţionare al fiecărui aparat însă
reprezentarea este greoaie şi astfel, pentru scheme complexe,
atât lectura cât şi reprezentarea sunt foarte dificile. În
schemele de principiu desfăşurate, părţile componente ale
aparatelor sunt reprezentate în circuitele unde funcţionează
(fig.9.2) şi astfel reprezentarea şi lectura sunt foarte simple.
Schemele de principiu complete (fig.9.3) sunt realizate în
acelaşi mod ca cele de principiu desfăşurate indicându-se în
plus numerele bornelor contactelor şi bobinelor,
caracteristicile tehnice ale aparatelor, etc. Pe baza lor se
Fig.9.3. Schemă de principiu
completă realizează schemele de montaj după care se execută circuitele
secundare în instalaţii şi care cuprind numai bornele
aparatelor, conductoarele de legătură, şirurile de cleme, etc.,
aşa cum se montează ele în tablouri, pupitre, etc., în camerele de comandă, instalaţiile de
distribuţie, etc.
Semnele convenţionale uzuale pentru circuitele secundare sunt date în STAS.
Starea normală (de repaus) a unui întreruptor sau separator este poziţia deschis, la un
releu situaţia când bobina sa nu este sub tensiune, la un contact normal deschis poziţia deschis
iar la un contact normal închis poziţia închis. În scheme aparatele, contactele, etc. Se
reprezintă în starea normală.
9.2. Tipuri de scheme de circuite secundare
Comanda şi controlul aparatelor poate fi realizată la faţa locului, de la distanţă sau prin
telecomandă. Comanda şi controlul la faţa locului se execută din imediata apropiere a
245
aparatelor (de la cutiile de cleme de lângă aparate). Comanda şi controlul la distanţă se
realizează prin conductoarele cablurilor de circuite secundare (cu secţiuni de 1,5 mm2 sau 2,5
mm2 Cu), la o distanţă limitată de căderile de tensiune din conductoare (deci de câteva sute de
metri) din incinta centralei sau staţiei, din camerele de comandă sau cabinele de relee.
Comanda şi controlul prin telecomandă (telemecanică) se foloseşte numai pentru distanţe
mari. În staţiile electrice se utilizează foarte mult comanda şi controlul de la distanţă a
aparatelor de comutaţie, în special a întreruptoarelor şi separatoarelor.
9.2.1. Schemele circuitelor secundare de comandă a

întreruptoarelor şi separatoarelor
Comanda întreruptoarelor şi separatoarelor poate fi monofazată sau trifazată, directă

sau indirectă (în trepte), individuală sau cu preselecţie. Cel mai frecvent se utilizează comanda
trifazată, directă şi individuală. Caracteristicile schemelor de circuite secundare de comandă
sunt funcţie, în special, de tipul aparatului şi al dispozitivului de acţionare.
9.2.1.1. Comanda întreruptoarelor
Schema de principiu a circuitelor secundare de comandă a unui întreruptor trebuie să

îndeplinească următoarele cerinţe:
1) Deoarece
bobinele de anclanşare şi de
declanşare ale dispozitivelor
de acţionare ale
întreruptoarelor sunt
calculate pentru un curent
de durată limitată, se cere ca
impulsul de comandă
(anclanşare sau declanşare)
să aibă o durată limitată,
Fig.9.4. Limitarea duratei deci să dureze până la
Fig.9.5. Schema comenzilor
impulsurilor de comandă
manuale şi automate terminarea operaţiei
comandate. Pentru aceasta întreruptorul este prevăzut
cu contacte auxiliare, acţionate mecanic de întreruptor,
contacte ce întrerup circuitul de comandă numai după
terminarea anclanşării respectiv declanşării
întreruptorului(fig.9.4). La comanda manuală de
anclanşare prin cheia de comandă (CC) se transmite
impuls bobinei de anclanşare (BA) care atunci când
întreruptorul anclanşează, prin deschiderea contactului
auxiliar (I1) va rămâne nealimentată. Dacă
întreruptorul este anclanşat, I2 este închis (I1 este
deschis) şi la impuls de declanşare (prin CC), când
Fig.9.6. Blocajul contra anclanşărilor întreruptorul declanşează, I2 se deschide, întrerupând
repetate, cu releu intermediar impulsul la bobina de declanşare (BD).
2) Schema de comandă trebuie să permită nu
246
numai comanda manuală ci şi comanda automată de declanşare prin protecţie şi de declanşare
automată (exemplu RAR). Pentru aceasta contactele cheii de comandă sunt dublate de
contacte normal deschise ale teşirii instalaţiei de anclanşare automată (A), respectiv ale ieşirii
instalaţiei de protecţie prin relee (P), conform fig.9.5.
3) Schema de comandă a întreruptorului trebuie să aibă un blocaj împotriva
anclanşărilor repetate (numite sărituri), dacă dispozitivul de acţionare nu are un astfel de
blocaj. Această situaţie apare de exemplu când există un impuls de lungă durată de anclanşare
şi simultan acţionează şi protecţia prin relee deoarece întreruptorul se închide pe un
Fig.9.8. Blocajul săriturilor, cu releu de blocaj cu

Fig.9.7. Blocajul săriturilor, cu releu
temporizare la revenire
intermediar de blocaj
scurtcircuit. Sunt diverse soluţii pentru blocajul săriturilor. Astfel

(fig.9.6), se poate utiliza un releu intermediar calculat pentru un
curent de lungă durată. La impuls de anclanşare de lungă durată
(automat sau manual), BA comandă anclanşarea, care dacă se
produce pe scurtcircuit, apare un impuls de declanşare prin
închiderea contactelor P şi întreruptorul declanşează. Prin
închiderea lui P2, este însă excitat RI care-şi închide contactul de
autoreţinere (în serie cu A), şi-l deschide pe cel din circuitul BA,
deci următorul impuls de anclanşare este blocat. Altă soluţie este cu
Fig.9.9. Semnalizarea un releu intermediar de blocaj (RIB) cu două bobine, una derivaţie
poziţiei întreruptorului, de tensiune (RIBU) şi alta serie de curent (RIBI), fig.9.7. Releul
cu două lămpi intermediar de blocaj se excită iniţial prin bobina sa de curent (când
s-a închis P) şi apoi se autoreţine prin bobina sa de tensiune
(RIBU), blocând impulsul repetat la BA. O altă soluţie pentru blocajul săriturilor este cu un
releu de blocaj (RB) cu temporizare la revenire, fig.9.8. Când Întreruptorul este deschis,
bobina RB este sub tensiune şi are contactul ei din circuitul BA închis. La comandă de lungă
durată de anclanşare RI scoate de sub tensiune bobina RB care-şi deschide temporizat
contactul din circuitul BA blocând noi anclanşări. Temporizarea poate fi stabilită pentru a se
putea realiza unul sau două cicluri RAR.
247
Fig.9.10. Schemă de semnalizare

a poziţiei întreruptorului cu două Fig.9.11. Schema de semnalizare a poziţiei
lîmpi şi diferenţierea comenzilor întreruptorului cu o singură lampă inclusă în
prin cheie de cele automate mânerul cheii
4) Schema de comandă a întreruptorului trebuie să aibă în camera de comandă

semnalizările poziţiei acestuia deoarece obişnuit operatorul nu vede întreruptorul. Este
necesar să existe semnal diferenţiat asupra comutărilor datorate comenzilor voite faţă de cele
prin protecţie sau automate (RAR, sau AAR). Dacă comenzile voite pot fi date atât din
camera de comandă şi supraveghere cât şi din alte părţi ale instalaţiei (cabina de relee, celula
întreruptorului) se recomandă să fie de asemenea diferenţiate. Semnalizarea poziţiei
întreruptorului se realizează cu ajutorul lămpilor de semnalizare ce se alimentează prin
contacte auxiliare ale întreruptorului (bloc contacte) ce se comută solidar cu axa
întreruptorului sau cu dispozitivul său de acţionare. Culoarea verde semnalizează poziţia
declanşat iar cea roşie anclanşat. În fig.9.9 este prezentată cea mai simplă schemă ce
semnalizează poziţia întreruptorului, care însă nu poate diferenţia comenzile voite (manuale
prin cheie), de cele automate. Pentru diferenţierea semnalizării comenzilor voite (prin cheie),
de cele automate, se utilizează în prezent curent semnalul pâlpâitor (lampa se stinge şi aprinde
periodic) pentru comenzile automate. În fig.9.10 este prezentată o astfel de schemă cu două
lămpi şi cheie cu două poziţii. Dacă o lampă, de exemplu LD pâlpâie (iar LA s-a stins), se
semnalizează operatorului din camera de comandă că întreruptorul din instalaţie a declanşat,
deci cheia a rămas pe poziţia anclanşat şi reciproc. Se utilizează în prezent foarte mult
semnalizarea poziţiei întreruptorului şi a comutărilor prin cheie sau automate cu o singură
lampă inclusă în mânerul cheii, dacă cheia prin poziţia sa indică diferenţiat situaţia de
anclanşat de cea de declanşat, fig.9.11. Dacă cheia este în poziţie de corespondenţă cu
întreruptorul (de exemplu cheia este în poziţie verticală indicând anclanşat şi întreruptorul
este închis), lampa arde continuu iar la necorespondenţă arde intermitent indicând comutările
automate.
În fig. 9.12 este prezentată ca exemplu schema de principiu completă, pentru comanda
cu trei mecanisme MOP-1 a întreruptorului IO-220 kV. Alimentarea circuitelor de comandă
se face prin siguranţele e101, e102 iar supravegherea lor prin releul d101 (care la dispariţia
tensiunii transmite semnal luminos în camera de comandă). Comenzile de comutare pot fi
date din camera de comandă manual prin cheia cu şase poziţii (D- declanşat, Dc- comandă de
declanşare, Dp-pregătit de declanşare, A-anclanşat, Ac-comandă de anclanşare, Ap-pregătit
de anclanşare), şi lampă inclusă b401, sau prin telecomandă prin butoane (b101, b201) din
cabina de relee şi de la faţa locului prin butoanele dispozitivului 3xMOP-1. La rămânerea în
două faze, întreruptorul declanşează temporizat datorită excitării releului d201 cu temporizare
la acţionare semnalizând declanşarea prin d501. Comutările pot fi de asemenea realizate prin
248
Fig.9.12. Schema de principiu completă, pentru comanda cu trei mecanisme MOP-1, a întreruptorului IO-
220 kV
protecţie sau prin RAR. Schema de comandă este prevăzută şi cu relee pentru multiplicarea
contactelor normal închise (d143, d145) şi normal deschise (d144, d146) ale mecanismelor,
contacte necesare în alte scheme. Condiţiile ce trebuie îndeplinite de schema de comandă,
menţionate anterior, se verifică în acest exemplu prin citirea schemei, fig.9.12 împreună cu
cea a mecanismului 3xMOP-1, fig.9.20, şi cea de semnalizare, fig.9.14.
249
9.2.1.1. Comanda separatoarelor
Schemele de comandă ale separatoarelor sunt mult mai simple dar totuşi şi ele trebuie
să menţină impulsurile de comandă o durată limitată, până la terminarea operaţiei comandate.
În fig.9.13 este prezentată ca exemplu schema de principiu pentru comanda unui separator
SME (P) 220 kV cu trei dispozitive ASE. Comanda poate fi dată manual prin cheia b402 din
camera de comandă sau prin butoanele b102 (la anclanşare) şi b202 (la declanşare) din cabina
de relee (la separatorul a1) sau numai prin butoane din cabina de relee (la separatorul a4).
Fig.9.13. Schema de principiu pentru comanda unui separator SME (P) 220 kV cu
trei dispozitive ASE
9.2.2. Schemele circuitelor secundare de semnalizare
Semnalizările trebuie să fie optice şi acustice la toate locurile de unde se pot face
operaţii de comandă şi reglaj şi optice la aparatul deservit.
Semnalizările sunt de poziţie, de avarie sau preventive. Semnalizarea de poziţie a
aparatelor trebuie să existe la toate punctele de unde se dă comandă la distanţă şi să
diferenţieze optic poziţiile declanşat şi anclanşat precum şi comenzile manuale de cele
250
automate. Semnalizarea de avarie, optică şi acustică în camera de comandă, anunţă
declanşarea automată a întreruptoarelor; semnalul acustic este comun tuturor întreruptoarelor
(aceeaşi hupă) iar cel optic este individual (la fiecare circuit de comandă), pentru a se
identifica întreruptorul ce a declanşat automat. Semnalizarea preventivă avertizează
personalul din camera de comandă asupra abaterilor de la regimul normal de funcţionare,
acustic (sonerie) prin semnalul unic şi optic, individual (casetă de semnalizare), pentru
identificarea elementului şi naturii defectului (exemplu presiune scăzută întreruptor, ardere
siguranţe, barete comandă, suprasarcină, etc.).
fig.9.14 este prezentată, ca exemplu, schema de principiu completă a semnalizării de
poziţie (prin lampa inclusă în cheie în camera de comandă şi prin indicator de poziţie în
cabina de relee) şi a declanşării de avarie (prin lampa din camera de comandă alimentată de la
baretele semnalizării de avarie – BAS), pentru întreruptorul IO-220 kV. Când întreruptorul
este deschis sunt închise contactele 54-16 la 3xMOP-1 şi d143 este alimentat fiind deci
închise contactele sale 3-5 şi 10-13; când întreruptorul este deschis sunt închise contactele 55-
16 la 3xMOP-1 şi d144 este alimentat, fiind deci închise contactele sale 3-5 şi 10-13. Punctele
din diagrama cheii indică legăturile ce se fac la fiecare poziţie a sa. Dacă cheia este pe poziţia
declanşat (D) şi întreruptorul este declanşat, este alimentată lampa continuu (BIL, 7-9, 5-3) şi
indicatorul de poziţie h301 indică deschis (d143, 13-10). Pe poziţia pregătit de anclanşare
(Ap), şi întreruptorul deschis, deci de necorespondenţă, lampa arde intermitent (BPL, 14-16,
Fig.9.14. Schema de principiu completă a semnalizării de poziţie şi a declanşării de

avarii pentru întreruptorul IO 220 kV
251
54-16) până când întreruptorul anclanşează, când lampa începe să ardă continuu (BIL, 26-28,
5-3) iar indicatorul de poziţie h301 indică închis d144, 13-10). Pe poziţia anclanşat a cheii (A)
şi întreruptorului, lampa arde continuu (BIL, 26-28, 5-3). Dacă întreruptorul declanşează
automat (cheia rămânând pe A), se transmite semnal acustic general în camera de comandă
(prin 22-24 şi 30-32 a cheii b401 şi contactele ce s-au închis ale 3xMOP-1 ale întreruptorului
ao), semnal optic individual intermitent (BPL, 2-4, 54-16) şi h301 indică deschis. Dacă
întreruptorul este închis şi se trece cheia pe poziţia pregătit de declanşare (Dp), lampa arde
intermitent (BPL, 3-5, 55-16). La comanda de declanşare (Dc), când întreruptorul
declanşează, lampa se aprinde continuu (BIL, 7-9, 5-3).
În fig.9.15 este prezentată schema de principiu a semnalizării de poziţie a separatoarelor, cu
lampă inclusă în cheie în camera de comandă (prin cheia de comandă b402 şi bloccontactele
separatorului respectiv, a1, a2, .....a9) şi indicator de poziţie (h301) în cabina de relee.
Fig.9.15. Schema de principiu a semnalizării de poziţie a separatoarelor
252
9.2.3. Schemele circuitelor secundare de măsurare
Partea de măsurare a
schemelor de circuite
secundare cuprinde măsurarea
intensităţii curentului,
tensiunii, puterii active şi
reactive şi a energiei electrice
active şi reactive.
Intensitatea curentului
se măsoară pe toate circuitele
cu puteri de peste 40 kW,
obişnuit pe o singură fază (cu
excepţia cazurilor când se
poate funcţiona timp
îndelungat cu sarcini inegale
pe faze). Măsurarea tensiunii
se face pe toate secţiile de
bare colectoare şi pe toate
liniile. În majoritatea cazurilor
Fig.9.16. Schema de principiu pentru măsurarea tensiunii şi controlul se poate folosi un voltmetru
izolaţiei cu voltmetre indicatoare
indicator cu un comutator
voltmetric care
permite şi controlul
izolaţiei, fig.9.16.
Măsurarea puterii
active şi a puterii
reactive se face prin
wattmetre, respectiv
varmetre montate
pentru toate celulele
de transformator şi
autotransformator de
220 kV şi 400 kV şi
liniile electrice
importante. Măsurarea
energiei electrice
active respectiv
reactive se face cu
ajutorul contoarelor,
pentru determinarea
cantităţii de energie
electrică vehiculată
prin transformatoare,
Fig.9.17. Schema desfăşurată de măsurare a puterii şi energiei pentru celule de
consumată de
linii şi autotransformatoare serviciile proprii,
253
transportată de linii, etc. Instrucţiunile prevăd pentru fiecare tip de circuit primar, ce aparate
de măsură trebuie montate.
În fig.9.17 este prezentat un exemplu de schemă de principiu de măsurare a puterii şi
energiei pentru celulele de linii şi autotransformator.
9.2.4. Schemele circuitelor secundare de blocaj
În schemele de circuite secundare se folosesc blocaje

operative, de siguranţă şi tehnologice. Blocajele operative, pentru
evitarea manevrelor greşite, pot fi mecanice, pneumatice,
electromecanice sau electrice. Instrucţiunile prevăd condiţiile ce se
impun la realizarea blocajelor în circuitele elementelor de execuţie.
Astfel, fig.9.18, separatoarele a1, a2 şi a9 pot fi comandate dacă
întreruptorul ao este deschis (protecţia contra manevrării
separatoarelor sub sarcină). Dacă întreruptorul ao este închis, un al
doilea separator de bare a1 sau a2 din aceeaşi celulă poate fi închis
numai când cupla transversală este închisă. După aceasta poate fi
Fig.9.18. Schema deschis unul din cele două separatoare ce au fost închise. Separatorul
circuitului primar a
unei celule cu două
rămas în poziţia “închis” trebuie din nou blocat contra comenzii, când
sisteme de bare şi un întreruptorul corespunzător este închis (trecerea de pe o bară pe alta
singur întreruptor pe sub sarcină). Blocajele de siguranţă pot fi mecanice (încuietori
circuit mecanice la uşile celulelor ce pot fi sub tensiune), sau
electromagnetice (blocând uşile dacă aparatele din celulă sunt cuplate
sau dacă în celulă
este tensiune).
Blocajele
tehnologice sunt
funcţie de
condiţiile locale de
funcţionare a
instalaţiei (de
exemplu pornirea
într-o anumită
succesiune
obligatorie a unor
receptoare).
Fig.9.19. Schema principială de sincronizare
254
9.2.5. Schemele circuitelor secundare de sincronizare
Instalaţiile braţelor de sincronizare sunt prevăzute cu dublu voltmetru (VV), dublu

frecvenţmetru (FF) şi sincronoscop (SI) şi trebuie montate pe toate circuitele ce vor fi puse în
paralel. Braţul de sincronizare se alimentează prin comutatoarele de sincronizare (b605) şi
bloccontactele separatoarelor de la baretele de sincronizare (1BSI, 2BSI), conform exemplului
din fig.9.19.
9.3. Scheme uzuale de principiu complete de

circuite secundare
9.3.1. Schema de principiu completă de comandă şi semnalizare

a întreruptorului IO-110 kV cu dispozitiv MOP-1
În fig.9.20 este prezentată schema de principiu completă pentru comanda trifazată cu

un singur mecanism oleopneumatic (tip MOP-1) a întreruptorului ortojector de 110 kV (IO-
110 kV) iar în fig.9.21 este prezentată schema de principiu de comandă a mecanismului
MOP-1, reprezentată în poziţia întreruptor deschis şi presiune normală (a cărei funcţionare
este explicată în anexa 9.1). Pentru comanda întreruptoarelor IO-220 kV se folosesc şi trei
Fig.9.21. Circuitele electrice secundare ale mecanismului MOP-1
mecanisme MOP-1 (3xMOP-1), ce au circuitele electrice conform fig.9.22.

Circuite electrice secundare ale IO-110 kV.
În schemele de comandă de principiu complete (ex,IO-110 kV cu MOP-1, fig.10.19),
în stânga pe verticală sunt indicate locurile în care se montează diferitele aparate din schemă
şi anume camera de comandă, cabina de relee sau staţie unde sunt montate circuitele primare.
În partea de jos a acestor scheme de comandă se indică funcţia îndeplinită de diversele
circuite reprezentate pe verticală pe aceeaşi direcţie, fiecare circuit fiind notat cu o cifră (C).
255
Fig.9.20. Schema de principiu completă, de comandă şi semnalizare a întreruptorului IO-110 kV cu MOP-1
256
Fig.9.20. (continuare)
257
258
Fig.9.22. Schema de principiu completă, de comandă şi semnalizare a trei mecanisme MPO-1, folosită pentru comanda întreruptoarelor IO 110 kV şi IO 220 kV
259
În partea dreaptă sunt date tabele cu aparatele de montat în diferite locuri şi caracteristicile
lor. Fiind scheme de principiu complete (de depanaj) sunt indicate şi toate bornele aparatelor
precum şi diagrama contactelor releelor (reprezentate în poziţia releu nealimentat, în partea
inferioară a schemei).
Alimentarea schemei se realizează de la buclele (baretele) de curent continuu (±BC)
de 220 kV din cabina de relee, prin siguranţele fuzibile 1E1(C2) şi 1E2(C1). Pentru controlul
integrităţii siguranţelor există un releu intermediar (simbol general 1D), 1D41-C2, ce este pus
sub tensiune când schema este alimentată. Dacă s-a ars o siguranţă, bobina 1D41 eliberează
armătura, se închide contactul 3-4 (din diagrama cheii respectiv C30) şi se aprind cele două
becuri din caseta de semnalizare 2H4-C30. Pe capacul casetei de semnalizare (simbol general
2H) din instalaţia reală, este scros textul corespunzător casetei (la aceasta „declanşare sau
ardere siguranţă”). În caseta de semnalizare sunt două becuri pentru ca în cazul când unul se
arde, celălalt totuşi să rămână să semnalizeze. Caseta găsindu-se în camera de comandă,
personalul de exploatare constată imediat că s-a ars o siguranţă la circuitul de comandă al
întreruptorului respectiv. În circuitul 3 (C3) este reprezentată o parte din cheia de comandă a
întreruptorului şi anume contactele sale EF legate la +BC şi QP legate la –BC şi o cheie de
sincronizare (2B40). Cheia de comandă (1BO) este amplasată în camera de comandă, are
lampă inclusă în mâner şi şase poziţii (1BO).
Când cheia de comandă (1BO) este pusă manual de operatorul din camera de
comandă, pe poziţia comandă de anclanşare (Ac), se închid contactele sale EF şi QP, dacă şi
cheia de sincronizare (2B40) a fost pusă anterior pe poziţia închis, sunt transmise impulsurile
atât de la plus cât şi de la minus curent continuu (±BC) la clemele 1 respectiv 21 ale MOP-1 şi
este comandată închiderea prin punerea sub tensiune a bobinei Rii din MOP-1, fig.10.20.
Când este pusă sub tensiune bobina RIi, se închide contactul ei RIi, 70-71 (C7) şi rămâne
închis un timp mai îndelungat (cca 20s); acest contact blochează punerea în funcţiune a
dispozitivului RAR pentru ca, dacă comanda manuală de anclanşare este de lungă durată şi
întreruptorul anclanşează pe un scurtcircuit, după declanşare, întreruptorul să nu mai
reanclanşeze din nou automat pe scurtcircuit, comandat de RAR. Cheia de sincronizare
(2B40) se montează numai la întreruptoarele a căror cuplare poate necesita condiţii de
închidere prin controlarea condiţiilor de sincronism. Comanda de închidere poate fi dată şi din
cabina de relee prin apăsarea pe butonul de comandă verde 10BO (C4); acesta transmite (+)
prin bornele 2-4 la clema 1 a MOP-1 şi prin bornele 6-8 (-) la clema 21 a MOP-1, comandând
închiderea. Când cheia de comandă (1BO) a fost pusă de operator pe poziţia comandă de
anclanşare (Ac), se închid şi contactele sale ML (C10) şi VW (C11). Prin contactele ML ale
1BO este luat un semnal pâlpâitor (+) de la bara de pâlpâire (BPL) şi transmis la becul de
semnalizare din mânerul cheii (1BO-C10) prin siguranţa fuzibilă 1E5, contactul de
semnalizare normal închis 1AO (52-53) al MOP-1, rezistenţa limitatoare R, siguranţa
1FE6(C12), minusul baretei de semnalizare (-BS). Când anclanşarea întreruptorului a fost
executată se deschide contactul 1Ao, 52-53 al MOP-1(C10) şi se închide contactul 1A0, 50-51
al MOP-1 şi astfel lampa 1BC (C10) se aprinde continuu prin contactele cheii VW (1BO-
C11), alimentată de la bara de iluminat continuu (+BIL), semnalizând astfel operatorului că
întreruptorul s-a închis. Operatorul lasă cheia care revine automat în poziţia verticală
anclanşat (A) şi prin contactele sale VW (1BO-C11) continuă să transmită semnal continuu la
lampă (1BO-C10). Când cheia era pe poziţia deschis (D) şi întreruptorul era deschis, lampa
ardea continuu prin contactele NO ale cheii (1BO-C10) şi contactul 1AO, 52-53 (C10) a
MOP-1. Când cheia de comandă (1BO) în timpul operaţiei de anclanşare manuală a fost
trecută de operator de pe poziţia orizontală deschis (D), pe poziţia verticală pregătit de
260
anclanşare (Ap), lampa inclusă 1BO (C10) începe să pâlpâie fiind alimentată de la +BPL prin
contactele CD ale cheii (1BO-C10) şi contactul 1AO, 52-53 (C10) a MOP-1. Comanda de
anclanşare poate fi dată şi automat de către instalaţia automată de reanclanşare automată
rapidă (RAR), montată în cabina de relee, în apropierea întreruptorului (circuitul 7 din
schemă). Când RAR comandă închiderea automată, atât semnul (+) cât şi (-) sunt transmise
prin acest dispozitiv (C7) la clemele 1 şi 21 ale mecanismului MOP-1, care realizează
anclanşarea întreruptorului.
Comanda declanşării întreruptorului poate fi realizată de asemenea manual prin cheie
(1BO-C5) din camera de comandă, prin butonul de declanşare de comandă roşu (11BO-C6)
din cabina de relee precum şi automat de către protecţie prin relee (C7) din cabina de relee. La
comandă de declanşare din camera de comandă (întreruptorul fiind anclanşat), operatorul
pune cheia la început în poziţia orizontală, pregătit de declanşare (Do). Lampa inclusă (1BO-
C10) începe să pâlpâie fiind alimentată de la +BPL prin contactele 1K ale cheii (1BO-C11) şi
contactul auxiliar 1Ao, 50-51 a MOP-1. Operatorul comandă apoi declanşarea răsucind cheia
cu încă 450 pe poziţia comandă de declanşare (Dc). Se închide contactul NG (1BO-G5) este
transmis (+) de la +BC la clema 2 a MOP-1 şi acesta execută declanşarea întreruptorului. În
poziţia (Dc) a cheii (1BO) sunt închise şi contactele sale NO(C10) şi 1k(C11). Cât timp
întreruptorul încă nu a declanşat lampa inclusă (1BO-C10), arde pâlpâitor prin contactele
1BO-1k şi 1Ao, 50-51 iar când întreruptorul a declanşat începe să ardă continuu prin
contactele 1BO-NO şi 1Ao, 52-53. Când lampa inclusă începe să ardă continuu, operatorul
primeşte semnalul că întreruptorul a deconectat (manevra comandată a fost deci executată) şi
eliberează cheia care revine automat în poziţia orizontală declanşat (D). Comanda de
declanşare poate fi dată şi din cabina de relee prin apăsare pe butonul 11 BO(C6), transmiţând
astfel direct (+) de la +BC la clema 2 a MOP-1 care va executa declanşarea întreruptorului.
Declanşarea poate fi de asemenea comandată tot la clema 2 a MOP-1 direct de protecţia prin
relee (C7) când aceasta funcţionează. Dacă întreruptorul anclanşat, declanşează prin protecţie
datorită unui scurtcircuit în circuitul primar, intră în funcţie RAR şi este comandată
reanclanşarea automată, deci este pusă sub tensiune bobina RIi a MOP-1, se închide contactul
RIi, 70-71 (C7) şi astfel este blocată funcţionarea RAR; dacă întreruptorul a reanclanşat pe
scurtcircuit, va declanşa din nou şi va rămâne deschis. Aşadar, prin contactul 70-71 al MOP-1
este blocată funcţionarea a doua oară a RAR în cazul unei comenzi de deschidere prin
protecţie şi este blocată şi punerea sa în funcţie în cazul unei comenzi manuale de anclanşare.
Schema de comandă este prevăzută cu două relee de multiplicare a contactelor auxiliare ale
întreruptorului (1D45-C8 şi 1D46-C9), alimentate prin contactele auxiliare normal închis
1Ao,56-57 şi normal deschis 1Ao,58-59 ale MOP-1. Pentru semnalizarea poziţiei
întreruptorului, în cabina de relee este un indicator de poziţie (3HD) alimentat prin siguranţele
fuzibile 1E3, 1E4 şi contactele normal deschise ale releelor 1D45 şi 1D46. Când întreruptorul
este deschis contactul auxiliar 1Ao,56-57 a MOP-1 este închis, releul 1D45 este sub tensiune,
deci sunt închise contactele sale 3-5 din C12 şi astfel bobina 2-3 a indicatorului de poziţie
3HD este alimentată, armătura sa mobilă este pe poziţia orizontală indicând poziţia deschis a
întreruptorului. Când întreruptorul este închis este sub tensiune 1D46 (prin 1Ao,58-59), deci
este închis contactul său 3-5 (C13) şi cealaltă bobină (1-3) a lui 3HD este alimentată, armătura
sa mobilă este pe poziţia verticală indicând poziţia închis a întreruptorului. Când 1D46 este
alimentat, sunt închise şi contactele sale 9-12 (C37) ce sunt utilizate în schema de măsură.
În circuitele 14-17 este prezentată schema semnalizărilor la defect în întreruptor. În
afara semnalului local (Zi, Zd-C15), pentru această semnalizare în camera de comandă sunt
utilizate relee intermediare 1D49, 1D50 şi 1D51. La funcţionarea releului de blocaj la
închidere, închizându-se RIBi2 (C14), bobina releului 1D49 este pusă sub tensiune se închid
261
contactele 3-5 (C28) şi se aprind astfel becurile casetei de semnalizare 2H2 din camera de
comandă indicând „presiune scăzută întreruptor anclanşare”, deci că închiderea
întreruptorului este blocată. Dacă presiunea uleiului continuă să scadă bobina RIBi rămâne
sub tensiune şi după cca 3 minute se închide RIBi3, este pusă sub tensiune bobina releului
1D51, aceasta stabileşte contactele 3-5 (C27) şi se aprind becurile casetei de semnalizare 2H1
(C27) indicând operatorului din camera de comandă „defect în întreruptor”. Dacă este blocată
deschiderea, se închide RIBd2 (C16), este pusă sub tensiune bobina releului 1D50 care-şi
închide contactele 3-5 (C29) şi se aprind becurile casetei de semnalizare 2H3, indicând în
camera de comandă „presiune scăzută întreruptor declanşare”.
Circuitele 18, 19 sunt de alimentare a baretei de semnalizare sonoră (cu hupă) de
avarie (BSA) în camera de comandă. Dacă întreruptorul este anclanşat şi cheia este pe poziţia
anclanşat (A), sunt închise contactele U-T şi xy (1BO-C19); când întreruptorul declanşează
(de exemplu datorită protecţie prin relee) se închide 1Ao,60-61 (C19) şi este alimentată BSA
la care este racordată hupa care dă semnal puternic sonor în camera de comandă. Astfel
personalul ştie că în instalaţie a apărut o avarie, priveşte tablourile de comandă. Şi
semnalizare, vede că lampa inclusă (1BO-C10) de pe tabloul unui anumit întreruptor pâlpâie,
deci identifică imediat ce întreruptor a deconectat.
În circuitele 20÷26 sunt prezentate circuitele de semnalizare a funcţionării diverselor
instalaţii automate. Dacă a funcţionat RAR este alimentat 1D52 (C20) care-şi închide
contactul 3-5 (C21) de autoreţinere prin butonul 4BI (C26) şi contactul 9-12 (C33)
semnalizând astfel optic (2H7) în camera de comandă „a lucrat RAR”. Anularea semnalului
luminos se face apăsând pe 4BI (C26). În acelaşi mod se semnalizează în camera de comandă
„a funcţionat protecţia” prin 2H8 (34) şi 1D53 (C22) precum şi „lipsă tensiune la protecţia de
distanţă” prin 2H5 (C31) şi 1D54 (C24). În cazul în care a funcţionat protecţia, este transmis
de aceasta şi direct (+), la caseta 2H6 (C32) care va indica “bareta clapetă neridicată”, până
când semnalul este anulat de operator (apăsând pe butonul clapetei respective ce indică care
anume protecţie a funcţionat). Există de asemenea şi alte casete de semnalizare (CH9-C35 şi
CH10-C36) ce sunt alimentate din alte scheme.
Circuitele electrice secundare ale mecanismului MOP-1
Mecanismul MOP-1, fig.9.22, poate primi comenzi de închidere la clemele 1, 21 şi
comenzi de deschidere la clema 2, fiind alimentat cu curent continuu la 220 V de la baretele
de comandă (±BC) la clemele 6, 7. Comenzile de închidere pot fi date şi direct de la faţa
locului (Bi), care are două contacte, unul ce acţionează pe (+) stabilind legătura între bornele
1-6 iar al doilea pe (-) stabilind legătura (7-21) alimentând astfel prin contactul normal închis
RIBi (21-17) al releului intermediar de blocaj, la închidere, releul intermediar de închidere RIi
(bornele 1-17). Releul intermediar de blocaj al închiderii (RIBi) blochează închiderea
întreruptorului în cazul când presiunea uleiului sau a azotului în întreruptor sunt sub limitele
admise, deci o eventuală comandă de închidere a întreruptorului ar putea conduce la avarierea
sa. Bobina RIBi, alimentată între bornele (7-43), când presiunile uleiului şi azotului sunt
normale nu este sub tensiune, deci contactul RIBi1 este închis. Dacă presiunea uleiului scade,
este acţionat mecanicun micro-întrerupător ce închide contactul de blocaj al închiderii Cbi
dintre bornele (6-43), bobina RIBi este pusă sub tensiune, deschide contactul RIBi1 (17-21) şi
astfel releul intermediar de închidere (RIi, 1-17) nu poate fi pus sub tensiune. Dacă presiunea
azotului este necorespunzătoare, se închide contactul normal deschis al presostatului (N, 6-39)
şi de asemenea RIBi este pus sub tensiune blocând închiderea. Când bobina releului
intermediar de blocaj al închiderii este pusă sub tensiune, se închide şi RIBi2 (24-26) şi astfel
este pusă sub tensiune lampa de semnalizare a închiderii Zi (24-27), semnalizând optic, la faţa
locului, că închiderea întreruptorului este blocată. Semnalizarea blocajului închiderii
262
întreruptorului este transmisă (+) şi în exterior (camera de comandă) prin clema 24, când
RIBi2 se închide. Releul intermediar de blocaj al închiderii întreruptorului este prevăzut şi cu
un contact normal deschis cu temporizare la închidere (RIBi3, 26-29), care se închide după
cca 3 minute de la punerea sub tensiune a bobinei RIBi şi prin clema 29 transmite astfel
semnalul (+) de defect în camera de comandă (semnalizând că întreruptorul este defect).
Releul intermediar de închidere RIi fiind pus sub tensiune îşi comută contactele deci se
închide RIi2 de autoreţinere precum şi RI3 (7-34) şi RI4 (6-30), alimentând bobina
electroventilului de închidere (Evi, 32-33) prin contactele normal închise RAP2 (30-31),
RAP3 (31-32) şi S2 (33-34). Contactele RAP sunt ale releului antipompaj, deci ale releului de
blocaj împotriva săriturilor (anclanşărilor şi declanşărilor repetate ale întreruptorului) iar S2
este unul din contactele auxiliare ale întreruptorului, contacte ce fac parte din blocul de
contacte ale acestuia şi care obişnuit sunt folosite pentru semnalizări. Acest contact S2 se
deschide când întreruptorul a anclanşat, întrerupând astfel alimentarea la EVi când comanda a
fost executată, ceea ce este necesar deoarece EVi este calculat pentru trecerea unui curent de
scurtă durată. Electroventilul de închidere fiind alimentat, acţionează partea mecanică a
întreruptorului care se închide.
Pentru comanda de deschidere de la faţa locului, se apasă butonul de deschidere al
mecanismului (Bd, 6-2) alimentând prin contactul normal închis al releului intermediar de
blocaj al deschiderii (RIBd1, 2-38), bobina electroventilului de deschidere (Evd, 38-40).
Bobina RIBd este pusă sub tensiune când presiunea uleiului scade foarte mult printr-un
microîntrerupător acţionat mecanic şi care închide un contact normal deschis de blocaj la
deschidere (CBd, 6-45). În acest caz se închide, de asemenea, şi RIBd3 (26-25) fiind pusă sub
tensiune lampa de semnalizare a deschiderii Zd (25-27) ce semnalizează optic local că
deschiderea întreruptorului este blocată, iar prin clema 25 transmite semnal (+) în exterior
(camera de comandă), că deschiderea întreruptorului este blocată. Dacă bobina RIBd este
pusă sub tensiune , se deschide RIBd1 (2-38) şi este blocată primirea tensiunii la Evd, deci
deschiderea întreruptorului. Când bobina RIBd este pusă sub tensiune se închide RIBd2 (49-
38) şi prin borna întreruptibilă W (6-49), bobina Evd va fi pusă sub tensiune (dacă W este
închis) deci se va comanda deschiderea automată a întreruptorului. Aşadar dacă W este închis,
releul intermediar de blocaj al deschiderii (RIBd) serveşte de fapt la comanda automată a
deschiderii când se închide microcontactul CBd (la scăderi importante ale presiunii uleiului).
Borna întreruptibilă W poate fi legată (închisă) sau nu, la montarea mecanismului MOP-1,
după cum o cere schema circuitelor primare ale instalaţiei. Când se dă comandă de deschidere
(de la faţa locului prin Bd sau din exterior prin clema 2), tensiunea pozitivă este aplicată şi
bobinei releului antipompaj (RAP, 38-7) care îşi comută contactele. Dacă întreruptorul are
simultancu comanda de deschidere şi comanda de închidere, bobina ERIi este sub tensiune şi
deci RIi (6-30) este închis, formând astfel prin contactul RAP4 (30-38) care s-a închis, cele de
autoreţinere pentru bobina RAP. Bobina RAP fiind sub tensiune s-au deschis şi contactele
RAP2 (30-31) şi RAP3 (32-33). Bobina RAP fiind sub tensiune s-au deschis şi contactele
RAP2 (30-31) şi RAP3 (32-33) blocând astfel transmiterea impulsului la EVi, deci blocând
închiderea întreruptorului (blocând pompajul, respectiv săriturile). Dacă întreruptorul este
închis, sunt închise şi contactele auxiliare S1 (6-35) ce pregăteşte autoreţinerea bobinei RAP
prin contactul RAP5 şi S3 (40-7) ce pregăteşte punerea sub tensiune a bobinei EVd.
Mecanismul MOP-1 este prevăzut şi cu o serie de contacte auxiliare de semnalizare de
rezervă (S4:S12), unele cu contacte normal închise, altele normal deschise, contacte care se
utilizează în schema de comandă şi semnalizare generală a întreruptorului IO-110 kV echipat
cu acest mecanism.
263
Fig.9.23. Schema de principiu completă, de comandă, semnalizare, măsură şi blocaj a întreruptorului IUP 110 kV, cu dispozitiv MR-4
264
265
266
Fig.9.24. Schema de principiu a circuitelor secundare de comandă, semnalizare, măsură, blocaj şi protecţie a unui trafo 20/0,4 kV de servicii proprii, simplu sistem de bare
267
Fig.9.24.(continuare)
268
269
Fig.9.25. Vedere în plan, cameră de comandă, cu amplasarea panourilor şi stelajelor
270
9.3.2. Schema de principiu completă a circuitelor secundare

la o celulă prefabricată de transformator 20/0,4 kV
de servicii proprii, simplu sistem de bare
În fig.9.24 este prezentat un exemplu de schemă pentru toate circuitele secundare ale
unui transformator de servicii proprii. O astfel de schemă cuprinde în afara circuitelor
secundare de comandă, semnalizare, măsură şi blocaj şi circuitele de protecţie. Schema
cuprinde: circuitele de curent alternativ pentru măsură şi protecţie (C01÷C04), circuitele
alternative pentru măsură (C05), circuitele de curent şi tensiune alternativă ale bobinei de
stingere ce deserveşte transformatorul de servicii proprii (C06÷C10), circuitele de curent
continuu pentru comandă, blocaj şi semnalizare a bobinei de stingere (C11÷C14), circuite de
curent continuu pentru comandă (C15÷C17), protecţie (C18÷C22), supraveghere (C23) şi
semnalizare (C24÷C28) precum şi cele de curent alternativ pentru armare iluminat şi încălzire
a transformatorului de servicii proprii. Circuitele de măsură a energiei active şi reactive sunt
obişnuit (C01, C05). Circuitele de protecţie (C02÷C04 şi C18÷C22), se studiază la “Protecţii
prin relee”. Bobina de stingere (C06÷C14) este prevăzută cu circuite secundare simple şi
anume: circuite de măsură directă (C06÷C09), comandă cu butoane a motorului bobinei
(C10), blocare separator bobină (C11), comandă şi blocaj pentru separator nul bobină (C12),
semnalizarea poziţiei separator nul bobină (C13) şi semnalizarea separator nul bobină blocat
(C14). Acţiunea separatorului bobinei se face cu dispozitive ASE (la borna ASE-5 şi ASE-8
comanda de anclanşare şi la ASE-6 şi ASE-8 de declanşare). Circuitele de curent continuu de
comandă, supraveghere şi semnalizare ale transformatorului (C15÷C17, C23÷C28) sunt
obişnuite şi prevăzute cu blocaje ale fişelor de contacte (b1, b2) ale căruciorului
întreruptorului. Din acest exemplu constatăm că circuitele de protecţie ocupă cca 25% din
totalitatea circuitelor secundare (8 din 33).
9.4. Scheme de montaj ale circuitelor secundare
Legătura între aparatele ce sunt montate pe panouri sau pupitre în camerele de

comandă sau cabinele de relee se fac la aparatele din circuitele primare montate în instalaţie
(întreruptoare, separatoare, etc.), cu ajutorul cablurilor de circuite secundare. Pentru
sistematizarea acestor legături în vederea unei exploatări cât mai uşoare, a simplificării
depanării defectelor şi micşorării volumului de lucru la montaj, legăturile de la aparatele de pe
panouri se duc la şirurile de cleme ale fiecărui panou. De la acestea se face legătura prin
cablurile de circuite secundare pozate în canale de cabluri, cu şirurile de cleme montate într-o
cutie de cleme amplasată în imediata apropiere a aparatelor din circuitele primare. De la
cutiile de cleme, tot prin cabluri de circuite secundare se face legătura la bornele
dispozitivelor de acţionare. În fig.9.25 este prezentat un exemplu de cameră de comandă de la
o staţie mică. În apropierea operatorilor (spre centrul camerei de comandă) sunt amplasate
panourile de comandă (1PC, 2PC), panoul de semnalizări generale (PSG) şi principalele
panouri de servicii proprii (1, 2 PSP, R1, R2). În spatele acestora (deoarece nu trebuie
supravegheate permanent şi direct) sunt amplasate stelajele pe care se montează protecţiile
(1PP1,2; 2PP1,2; 3PP1,2; 4PP1,2; 5PP1) şi restul panourilor de servicii proprii (1PSPca,
2PSPca, 3PSPca).
Pentru montajul circuitelor secundare pe panourile din camerele de comandă se
întocmesc planuri de amplasare a aparatelor pe panouri. În fig.9.26 este prezentat planul de
271
amplasare a aparatelor pe panourile de semnalizări centrale (PSC) şi panoul de comandă
(1PC) din camera de comandă (fig.9.24), cu vederile, la fiecare, din faţă, din spate (interiorul
panoului) şi laterale (stânga şi dreapta). Pe faţa panourilor de comandă (1PC) se găsesc
schemele sinoptice ale circuitelor primare. În dreapta planului (fig.9.25) într-un tabel, este
specificaţia unei părţi din aparatajul folosit. Restul specificaţiei de aparataj necesar pe panouri
se dă în planuri separate, (ex.fig.9.26), specificaţie de aparataj, pe circuite, pentru panoul 1PC.
Aceste planuri ale panourilor necesare staţiei, sunt trimise întreprinderii ce execută panouri,
care pe confecţii metalice cu dimensiunile din planuri, decupează panourile, montează
aparatele (conform specificaţiei) şi face legăturile (cu conductoare speciale de cupru izolate),
la şirurile de cleme montate pe şine (10), situate la partea inferioară a panoului (sau şi pe
părţile laterale dacă este necesar). Pentru ca executantul de panouri să poată face legăturile la
şirurile de cleme, proiectantul întocmeşte un tabel de conexiuni (fig.9.27) în care se indică
fiecare bornă a fiecărui aparat de pe panou, la ce clemă şi la ce nod trebuie legată şi prin ce fel
de conductor. Conexiunile se grupează după funcţiile circuitelor primare deservite de panoul
respectiv. În exemplu considerat, al panoului de comandă 1PC din camera de comandă,
conexiunile sunt grupate în câmpuri şi anume:
I) Măsură 110 kV 1M,
II) Trafo 1T
III) Linie 1L
IV) Secţionare – 110 kV
V) Cupla longitudinală 20 kV
Pe vederea din fig.10.24 sunt notate, pentru simplificarea identificării, simbolurile
aparatelor şi din ce câmp fac parte. Astfel indicatorul de poziţie pentru secţionare pe 110 kV
are notat „IV/3H21”, deci face parte din câmpul IV (Secţionare 110 kV) şi are simbolul 3H21.
În tabelul de conexiuni îl regăsim imediat la câmpul IV şi constatăm că trebuie legată borna sa
nr.1 la clema nr.1151, nod 1151 iar borna nr.2 la clema nr.1152, nod 1152, cu conductor de
2,5 mm2. Pentru executarea montajului panourilor şi depanare în exploatare, proiectantul
întocmeşte planurile şirurilor de cleme. În aceste planuri (fig.9.28) se arată punţile ce trebuie
realizate între diferite cleme şi legăturile la cablurile de circuite secundare cu indicarea
simbolului cablului de legătură, a numărului conductorului din acesta ce se foloseşte şi a
elementelor ce leagă cablul respectiv. De exemplu (fig.9.28. II), cablul de circuite secundare
XIT prin conductoarele nr.18, 19 şi altele face legătura între clema S111, N111 şi altele cu
panoul de protecţie LPP. Proiectantul trebuie s întocmească şi tabelul de etichete care trebuie
scrise pe sticla casetelor de semnalizare sau sub diferite lămpi de semnalizare (fig.9.29) de
executantul panoului şi apoi urmărite în funcţionare de personalul de exploatare.
Din exemplele de mai sus, constatăm că schemele de montaj ale circuitelor secundare,
scheme ce se folosesc în proiectele de execuţie sunt mult mai ample şi mai dificil de urmărit
în totalitatea lor decât schemele de principiu. Aceste scheme de montaj sunt însă necesare
celor ce execută circuitele secundare. Planurile de execuţie (de montaj) sunt astfel întocmite
încât electricienii montatori pot executa pe porţiuni mici lucrările cu precizie, chiar dacă nu
cunosc funcţionarea în ansamblu a tuturor instalaţiilor şi schemele de principiu.
272
273
274
Fig.9.27. Specificaţie de aparataj pe circuite – Panoul 1PC
275
276
Fig.9.28. Tabel de conexiuni – Panoul de comandă 1PC
277
278
279
280
Fig.9.29.II. Şir de cleme în 1PC (II)
281
Fig.9.29.II. (continuare)
282
Fig.9.29.I. Şir de cleme 1PC (I)
Fig.9.29.III. Şir de cleme în 1PC (III)
Fig.9.29.IV. Şir de cleme în 1PC (IV)
283
Fig.9.29.V. Şir de cleme în 1PC (V)
284
Fig.9.30. Tabel de etichete – Panoul de comandă 1PC
285
9.5. Sisteme integrate de protecţie, automatizare,

măsură, control şi supraveghere
9.5.1. Generalităţi
În mod tradiţional, echipamentul primar (partea de înaltă tensiune) şi cel secundar

(protecţia, controlul, măsura şi automatizarea) au fost tratate ca sisteme separate. Interfaţa
între cele două sisteme o reprezintă un număr de conexiuni între echipamentul primar şi cel
secundar. Cele două sisteme – primar, respectiv secundar – au ajuns la un înalt nivel de
maturitate, ceea ce face ca îmbunătăţiri funcţionale substanţiale să se poată face numai prin
integrarea mutuală a acestora.
Evoluţia integrării reciproce între tehnologiile echipamentelor primare şi secundare
din staţiile de transformare, poate fi împărţită în trei etape majore: convenţională, modernă,
inteligentă.
În prima etapă, tehnologia releelor de protecţie şi automatizare electromagnetice a
determinat schemele şi legăturile circuitelor secundare într-o staţie. Etapa se caracterizează
prin existenţa unui număr mare de echipamente, fiecare dintre ele concepute pentru o aplicaţie
distinctă, interconectate între ele prin fire conductoare în vederea îndeplinirii funcţiilor de
protecţie, control şi măsură. Constatăm astfel un mare număr de conexiuni între echipamentul
primar şi cel secundar aflate în locuri diferite – celula de înaltă sau medie tensiune, respectiv
camera de protecţie sau cea de comandă.
Progresul realizat în domeniul electronicii digitale face ca astăzi majoritatea
funcţiunilor echipamentului secundar să poată fi implementată cu ajutorul modulelor
software, care rulează pe o platformă bazată pe calculator. Asemenea unităţi multifuncţionale
sunt utilizate atât pentru control, cât şi pentru protecţie. În anii din urmă, se constată tendinţa
de integrare a echipamentului secundar al unei celule într-un singur dispozitiv. Comunicaţia
între nivelul celulei şi cel al staţiei se realizează prin transmisie de date serială, înlocuind
astfel conexiunile individuale tradiţionale pentru fiecare semnal.
În ultimul timp, introducerea conexiunii pe fibră optică între echipamentul de protecţie
şi cel de înaltă tensiune duce la mutarea delimitării tradiţionale între secundar şi primar.
Funcţiuni de conversie analog-digitală, precum şi unele funcţiuni de preprocesare sunt
descentralizate cât mai aproape de proces şi sunt integrate fizic în echipamentul primar.
Funcţiile subsistemului secundar
Subsistemul secundar trebuie să asigure:
- deconectarea porţiunilor de reţea în cazul defectelor. Subsistemul secundar trebuie
să detecteze defectul şi să comande, cât mai repede posibil, întreruptoarele
corespunzătoare pentru izolarea porţiunii defecte;
- echipamentul primar trebuie corect întreţinut pentru a fi menţinut operaţional.
Subsistemul secundar colectează informaţii relative la starea echipamentelor
primare;
- dispeceratele locale, zonale etc. Primesc informaţii de stare din staţii şi trebuie,
totodată, să poată comanda echipamentele de comutaţie. Transferul acestor
informaţii/comenzi este realizat tot de subsistemul secundar;
- controlul şi supravegherea locală a staţiilor trebuie asigurată atât pentru staţiile fără
control de la distanţă, cât şi pentru cele telecomandate, ca o rezervă în cazul
indisponibilităţii funcţiilor de telecomandă.
Funcţiile majore ale subsistemului secundar sunt:
286
- protecţia sistemului împotriva defectelor;
- managementul stărilor anormale în sistem;
- automatizare;
- control local şi de la distanţă;
- măsură;
- osciloperturbografie;
- monitorizare echipamente primare;
- analiză automată a datelor.
În fig.9.31 sunt prezentate funcţiunile şi interdependenţa acestora într-un sistem de
transport şi distribuţie a energiei electrice. În
această abordare, toate funcţiunile care concură
la buna funcţionare a sistemului energetic au la
bază interfaţarea între subsistemul secundar al
staţiilor şi echipamentele primare. De asemenea,
există o strânsă legătură între diversele obiective
ale subsistemului secundar.
Toate funcţiunile arătate mai sus trebuie
îndeplinite în timp real. Pentru a utiliza eficient
resursele de calcul necesare, diferitele funcţii
software înglobate în echipamentele şi
dispozitivele numerice, trebuie clasificate în
Fig.9.31. Funcţiile şi relaţiile acestora într-un funcţie de timpul de răspuns pe care trebuie să-l
sistem de transport şi distribuţie
asigure. O unitate elementară de procesare
(microprocesor, microcontroler, etc.) poate astfel
să execute, după priorităţi, mai mulţi algoritmi (funcţii) cu timpi de răspuns diferiţi.
Trebuie remarcat că majoritatea funcţiilor subsistemului secundar sunt localizate la
nivelul celulei. Alte funcţii le regăsim la nivelul staţiei, iar unele acoperă atât zona celulei cât
şi a staţiei.
9.5.2. Subsistemul secundar în staţiile de transformare moderne
Categoria echipamentelor electronice inteligente (EEI) utilizate în staţiile de

transformare includ calculatoarele de la nivelul staţiei, echipamentele de achiziţie şi comandă,
controlere programabile, relee digitale de protecţie şi automatizare, înregistratoare secvenţiale
de evenimente, osciloperturbografe digitale, echipamente de comunicaţie şi concentratoare de
date.
Principalele aplicaţii ale EEI aflate în staţii sunt achiziţia şi procesarea datelor relativ
la echipamentele electrice ale staţiei, precum şi transferul datelor către destinaţii interne sau
externe staţiei. Aceste transferuri pot avea loc imediat – pentru informaţii de timp real – sau
decalat, la cerere, pentru informaţii cum sunt listele de evenimente, istoricul de măsurători etc.
Aplicaţiile asociate sunt legate de transferul datelor de control provenind din surse exterioare
staţiei (spre exemplu de la dispecerul energetic) către EEI.
O a doua categorie de aplicaţii, aflată în plină dezvoltare pe plan mondial, se referă la
monitorizarea digitală a echipamentelor electrice, respectiv la protecţia reţelelor şi
echipamentelor electrice bazată pe relee digitale. Şi această categorie de aplicaţii implică
transferuri de date între sistemul exterior staţiei şi EEI, precum şi între EEI din staţie.
În următorii ani staţiile tind să-şi mărească gradul de independenţă funcţională, cu
preţul creşterii nevoii de coordonare la nivelul sistemului.
287
Din punct de vedere al protecţiilor, se desprind câteva tendinţe:
- o singură protecţie de bază şi o singură protecţie de rezervă, ambele cu facilităţi de
autotestare;
- timpii de eliminare a defectelor sunt determinaţi de câţiva factori incluzând
stabilitatea sistemului, stabilitatea termică a componentelor în condiţii de
scurtcircuit;
- pe lângă viteză, selectivitate şi disponibilitate, este necesar ca protecţiile să
acopere o gamă mai largă de defecte şi să aibă capabilităţi adaptative;
- nevoia de protecţii novatoare, tendinţele de extindere a controlului de la distanţă,
reclamă facilităţi de telecomunicaţie sporite, cu fiabilitate mărită a transmisiei
datelor;
- tendinţa este de a coordona şi adapta protecţia la nivelul sistemului, în centrul de
control. Tot aici se preconizează asigurarea protecţiei de rezervă;
- în viitoarele staţii de transport, arhitectura sistemului de control şi protecţie va fi
bazată pe o abordare descentralizată şi deschisă. În echipamentele secundare
(RTU, protecţii, automatizări) trebuie implementate protocoalele de comunicaţie
standard, sau acestea trebuie să poată fi uşor adaptate la diferitele protocoale.
Din punct de vedere al controlului staţiilor sunt următoarele tendinţe:
- durata morală de viaţă a dispozitivelor numerice va fi în continuare de aproximativ
5 ani;
- media cerinţelor de disponibilitate ale sistemelor de control (bazate pe calculator)
ale staţiei este de 99,8% cu o medie a timpilor de reparaţie de 5 ore. Cerinţa poate
fi îndeplinită, teoretic, de sisteme bazate pe un singur calculator, cu o bună
eficacitate a funcţiilor de autotestare.
Subsistemul secundar din staţiile actuale utilizează un mare număr de conexiuni.
Pentru a reduce drastic numărul acestor conexiuni, cu efecte importante asupra
costurilor şi fiabilităţii, sistemele de control ale staţiilor viitoare vor trebui să utilizeze pe larg
soluţii bazate pe reţele locale (LAN) de mare viteză la nivelul staţiei.
Apariţia echipamentelor digitale de automatizare şi protecţie este un fenomen de
actualitate. Unele protecţii au nevoie nu numai de informaţii locale, din zona de proces cu
care se interfaţează în mod direct, dar şi de informaţii globale, care por fi cunoscute numai
prin prelungiri ale interfaţării în alte zone ale procesului tehnologic. Astfel, echipamentul de
protecţie devine foarte complicat odată cu luarea în considerare a unei mai mari cantităţi de
informaţii globale, pierzându-şi din flexibilitate şi disponibilitate. Multiplicarea interfeţelor de
achiziţie, precum şi răspândirea lor în spaţiu este un fenomen nedorit, cu atât mai mult cu cât
diferitele sisteme de protecţie folosesc adesea aceleaşi mărimi de intrare dinspre proces.
În mod normal, releele numerice au o interfaţă serială. Sistemele de control ale staţiei,
bazate pe microprocesor, prevăd deopotrivă informaţii globale de proces, cât şi legături de
comunicaţie. Apare astfel naturală preocuparea pentru conlucrarea între sistemele de protecţie
şi cele de control.
Preocupările actuale privind tratarea unitară a protecţiei şi controlului, se pot împărţi
în două categorii majore, şi anume:
a) Sisteme coordonate de protecţie şi de control. Sistemele de control şi de protecţie
îşi păstrează autonomia unele faţă de celelalte, însă prevăd funcţiuni de „colaborare”
reciprocă. Într-un asemenea concept, funcţia de protecţie este localizată, în general, în
echipamente distincte de cele de comandă/control. Cele două subsisteme comunică însă,
transmiţându-şi reciproc informaţii globale, rezultate, în general, în urma prelucrării
mărimilor din proces.
288
b) Sisteme integrate de protecţie şi control. Subsistemele de control şi de protecţie
sunt concepute ca un tot unitar, utilizând în comun anumite resurse hardware şi software. În
acest caz asistăm la o descentralizare foarte puternică a funcţiunilor de comandă, control şi
protecţie, elementul cheie în acest concept fiind comunicaţia de mare viteză între modulele
componente.
Sisteme coordonate de protecţie şi control
Coordonarea sistemelor de protecţie şi comandă este realizată cu ajutorul sistemului de
comunicaţie, folosind informaţia suplimentară din sistemul complet (întreg). Motivul
principal pentru un asemenea concept coordonat nu este doar de a înlocui protecţia
convenţională cu dispozitivele de control bazate pe microprocesoare, ci şi de a exploata toate
facilităţile acestei noi tehnologii, pentru o mai bună performanţă a protecţiei şi controlului în
staţie şi pentru un control îmbunătăţit al reţelei. Este prevăzut un sistem unificat care
coordonează controlul staţiei şi protecţia staţiei, bazat pe microprocesoare, într-o arhitectură
descentralizată. Coordonarea constă în combinarea controlului şi a protecţiei, fără a se pierde
autonomia protecţiei. Unificarea înseamnă că toate datele şi informaţiile în sistem sunt
accesibile în acelaşi mod prin sistemul comun de comunicaţie. Descentralizarea înseamnă că
atât informaţiile (datele achiziţionate sau calculate), cât şi funcţiile sunt distribuite şi sunt
folosite procesate, în cel mai apropiat loc de procesul tehnologic la care se referă.
Structura funcţiunilor unui sistem de control şi protecţie coordonat la nivelul unei
staţii de
transformare este
reprezentată în
fig.9.32.
O staţie de
transformare este
întotdeauna
constituită din
celule, conţinând
conexiunile de
intrare-ieşire la
una sau mai multe
bare, care
funcţionează ca
noduri electrice şi
definesc întreaga
Fig.9.32. Structura unui sistem coordonat de control şi protecţie staţie. Există
diferite sarcini de
control şi de protecţie realizate la nivelul celulei. Astfel, structura de bază este ierarhică şi
constă în două niveluri: nivelul celulei şi nivelul staţiei.
La nivelul celulei sunt realizate acele sarcini care reclamă informaţii (date) numai de
la nivelul celulei şi emit comenzi către dispozitivele şi echipamentele din această celulă.
Aceste sarcini sunt: controlul celulei (comenzi, blocaje la nivelul celulei); interfaţa om-
maşină, dacă este necesar; măsurători şi monitorizare la nivelul celulei (I, U, P, Q,
evenimente, defecte); protecţia celulei (eliminarea defectelor şi măsuri preventive).
La nivelul staţiei se execută acele sarcini care au nevoie de informaţii de la mai mult
de o celulă şi emit comenzi către dispozitivele situate în mai multe celule. Aceste sarcini sunt:
controlul staţiei (baza de date centrală, supervizoare, coordonare comunicaţie, interblocaje la
nivelul staţiei, procesare centrală a datelor culese de celule); protecţii la nivel de staţie
289
(exemplu protecţia diferenţială de bare); interfaţa om-maşină pentru operatorul staţiei;
comunicaţia dintre staţie şi nivelul superior de comandă şi control. În conformitate cu
definiţia celulei de mai sus, nivelul staţiei nu presupune acces direct la proces. În acest
context, protecţia de bare, de exemplu, este o funcţie la nivelul staţiei, cu interfeţe
intrare/ieşire situate la distanţă, în celule.
Cel mai important, şi nou totodată, aspect într-un sistem coordonat este comunicaţia în
sistem. Această comunicaţie susţine performanţele ambelor grupuri de funcţii (control,
protecţie). Accesul facil la toate informaţiile sistemului asigură calitatea funcţiilor atât în
situaţii normale de funcţionare a instalaţiilor, cât şi în caz de avarie. Comunicaţia „leagă” baza
de date, care este descentralizată. Toţi parametrii modulelor celulei sunt memoraţi la nivelul
celulei în aceste module şi sunt citiţi la cerere. Astfel, la nivelul staţiei sunt disponibile numai
datele actuale în forma procesată ( nu se transmit valori instantanee ale mărimilor
supravegheate, ci stări care reflectă încadrarea sau depăşirea anumitor limite, îndeplinirea
anumitor condiţii). Comunicaţia este elementul de bază al coordonării diferitelor scheme de
protecţie.
O facilitate a schemelor de control al staţiei coordonate cu protecţia este
supravegherea continuă. Se obţine o disponibilitate ridicată a protecţiilor, disponibilitate care
se bazează pe mai mult decât simpla supraveghere a curenţilor, tensiunilor, tensiunilor
auxiliare şi logica de comandă prevăzute de releele convenţionale. Supravegherea continuă
este realizată pentru toate elementele componente, la toate nivelurile. Având în vedere această
posibilitate şi cu o proiectare corespunzătoare, avem şansa de a obţine un compromis mult
mai bun între probabilitatea de nefuncţionare şi probabilitatea de funcţionare greşită a
echipamentelor şi dispozitivelor de protecţie.
Verificările complicate, necesare în sistemele clasice pentru a avea siguranţa unei
funcţionări corespunzătoare a sistemului de protecţie şi control, sunt acum înlocuite de
conceptele de autosupraveghere şi autotestare a sistemului numeric. Acest concept diferă
fundamental de cel tradiţional. Datorită autosupravegherii funcţiunilor şi posibilităţilor de
afişare a valorilor actuale (măsurate şi calculate) corespunzătoare funcţiunilor implementate,
sistemul de protecţie şi control nu mai are nevoie să fie testat periodic, ca dispozitivele
tradiţionale, ci depinde numai de rezultatele autotestului continuu şi de supravegherea
condiţiilor.
Reglajul releelor numerice dotate cu interfaţă serială se efectuează după o nouă
procedură: reglajele pot fi calculate şi testate în laborator, iar apoi pot fi transmise direct spre
releul de protecţie, folosind comunicaţia sistemului de comandă şi control. Acest mod de
lucru previne în bună măsură reglajele incorecte datorate erorilor umane şi prevede o
documentare completă a stării fiecărui releu.
Parametrizarea (schimbarea reglajelor, în funcţie de diferite condiţii de lucru ale
reţelei) poate fi de mare interes pentru performanţa globală a reţelei electrice. Dacă se iau
măsuri de siguranţă ca parametrizarea (schimbarea propriu-zisă) să aibă loc în afara
condiţiilor de defect, se poate considera că această funcţiune îmbunătăţeşte semnificativ
funcţionarea reţelei prin performanţa mai bună a elementelor care depind de încărcarea liniilor
şi transformatoarelor sau de topologii particulare ale reţelei.
Putem imagina totodată şi îmbunătăţiri ale centrului de control (dispecer). Modificarea
schemei de funcţionare a reţelei, restaurarea automată a reţelei după defect şi protecţia de
rezervă centralizată sunt funcţiuni la nivelul centrului de control al reţelei. Nivelul staţiei
efectuează toate funcţiunile posibile cu datele de la nivelul staţiei. Atunci când acest lucru nu
este suficient, nivelul staţiei efectuează o preprocesare în folosul nivelului de control.
290
Sisteme integrate de control şi protecţie
Dacă în sistemele clasice remarcăm existenţa unor echipamente distincte de control şi
respectiv de protecţie, sistemele integrate îşi propun să utilizeze mai eficient interfeţele şi
funcţiile de achiziţie şi prelucrare, evitând suprapunerile de module similare (de exemplu
funcţia de achiziţie a unui anumit semnal analogic poate apărea în mai multe echipamente
clasice, pe când într-un sistem integrat este posibil ca mărimea de interes să fie culeasă de
către o singură interfaţă şi transmisă celorlalte funcţiuni – chiar din echipamente distincte –
prin intermediul comunicaţiei).
Subsistemul secundar din staţiile moderne se bazează din ce în ce mai mult pe un
număr de echipamente digitale multifuncţionale. Tendinţa este de a integra la nivelul celulei
în acelaşi echipament, funcţiuni care, istoric, sunt separate – protecţia, controlul, comunicaţia
şi măsura.
Într-un sistem inteligent de protecţie, control şi monitorizare echipamentele primare şi
cele secundare devin din ce în ce mai strâns legate. La această dată senzorii pentru
supravegherea tuturor funcţiunilor importante ale echipamentelor primare şi aceştia devin
parte integrantă din echipament. Datorită acestui fapt, cele mai probabile schimbări pe care le
va aduce viitorul apropiat pentru echipamentul primar sunt:
Includerea senzorilor de măsură de curent şi tensiune. Noile tehnologii de realizare a
senzorilor de curent şi tensiune reduc foarte mult dimensiunile acestora şi fac posibilă
integrarea lor în echipamentul primar. Transmiterea valorilor măsurate se face prin
intermediul unor canale de comunicaţie numerice către subsisteme externe.
Apariţia echipamentelor primare inteligente. Includerea senzorilor de măsură şi a
capabilităţilor de prelucrare a datelor în echipamentele primare va provoca transformarea
acestora în subsisteme inteligente, capabile să ducă la îndeplinire toate sarcinile de control şi
supraveghere. Acest subsistem inteligent este platforma ideală pentru implementarea
funcţiunilor de monitorizare şi diagnostic, inclusiv autotestarea echipamentului. Totodată
devin posibile noi facilităţi cum ar fi conectarea/deconectarea sincronizată a întreruptorului la
trecerea prin zero a curentului, cu profunde implicaţii asupra duratei de viaţă a întreruptorului
şi chiar a reţelei prin reducerea nivelului supratensiunilor.
Integrarea. Echipamentele primare şi cele secundare vor deveni mult mai compacte
datorită noilor tehnologii de realizare. În cele mai multe cazuri fabricanţii de echipamente vor
putea asambla şi testa celule complete – inclusiv subsistemul secundar – înainte de expedierea
lor la locul de montaj.
Descentralizarea funcţiunilor subsistemului secundar. Ideea principală a sistemelor
integrate este de a descentraliza componentele subsistemului secundar ca efect al dezvoltării
echipamentelor primare inteligente. Acestea din urmă vor asigura funcţiunile care reclamă
informaţii locale, provenite de la senzorii proprii şi vor colabora, prin intermediul legăturilor
de comunicaţie de mare viteză, pentru realizarea funcţiunilor care necesită informaţii externe
echipamentului.
Tabelul 9.1. Implicaţiile sistemelor integrate asupra costului global

Componenta evaluată Efectul asupra costului global
Control şi protecţie Reducere cu 5-10%
Mentenanţă preventivă Reducere cu 5-10%
Reparaţie Reducere cu 5-10%
Exploatare Reducere cu 5-10%
Retrageri din exploatare Reducere semnificativă >10%
291
Reducerea costurilor globale de instalare şi exploatare. Efortul tehnologic de
realizare a echipamentelor primare inteligente şi de integrare a funcţiunilor subsistemului
secundar este pe deplin răsplătit de reducerea costurilor globale. În tabelul 9.1 sunt prezentate
implicaţiile sistemelor integrate de protecţie, control şi monitorizare asupra costurilor globale,
considerate pe întreaga durată de viaţă a sistemelor.
9.5.3. Echipamente multifuncţionale de protecţie şi control
Utilizând cele mai noi realizări în domeniul tehnicii de prelucrare digitală şi mai ales
cele din domeniul comunicaţiilor de mare viteză, putem imagina un echipament complex de
control şi protecţie la nivelul celulei, care se interconectează în aceeaşi reţea de date cu
echipamentele de prelucrare de la nivelul staţiei.
Echipamentele de la nivelul celulei, îndeplinesc funcţii de protecţie şi comandă ale
transformatoarelor şi liniilor electrice şi recepţionează cererile de comandă de la nivelul
staţiei.
La nivelul staţiei sunt implementate funcţii de protecţie (de exemplu, protecţia
diferenţială de bare), în care informaţiile de curent sunt prelevate la nivelul celulelor şi
transmise prin reţeaua de date a staţiei.
Funcţionarea protecţiei de linie şi trafo se bazează pe informaţii locale, astfel încât
acestea sunt independente de căderile reţelei de comunicaţie. În acelaşi timp, este
recomandabil să fie implementată o magistrală duală de comunicaţie, pentru a îmbunătăţi
fiabilitatea protecţiei de bare.
Informaţia curentă culeasă (eşantionată) de echipamentele de la nivelul celulelor
trebuie transmisă în câteva milisecunde în reţea, pentru o funcţionare corectă a protecţiei de
bare. Acest lucru reclamă legături de comunicaţie de mare viteză, de timp real, între
echipamentele celulei şi echipamentul de la nivelul staţiei.
În cazul echipamentelor de protecţie şi control digitale, toate funcţiunile sunt
implementate software, adesea pe platforme hardware asemănătoare. Devine justificată astfel
preocuparea de a configura aceeaşi platformă harware astfel încât să poată duce la îndeplinire
diferite sarcini, fie ele de protecţie, control sau monitorizare. Într-o oarecare măsură,
echipamentele digitale multifuncţionale pot fi privite ele însele ca sisteme deschise.
O atenţie specială trebuie acordată independenţei diverselor funcţiuni de protecţie şi
control, atâta timp cât ele sunt procesate în acelaşi dispozitiv. Astfel, ca şi în cazul
echipamentelor clasice de protecţie, trebuie asigurată redundanţa în cazul funcţiunilor
importante de protecţie.
Structura unui echipament digital multifuncţional configurabil
Un echipament digital tipic reclamă, de fapt, o combinaţie de funcţiuni, precum şi un
număr de interfeţe de intrări (numerice şi analogice) şi ieşiri (în general numerice). Structura
de bază este arătată în fig.9.33.
Numărul şi felul intrărilor şi ieşirilor sunt determinate fizic de partea hardware, pe
când funcţionalitatea echipamentului este determinată în special de partea software. Unitatea
de prelucrare determină în mod decisiv puterea de calcul.
292
Fig.9.33. Structura unui echipament digital multifuncţional
Structura hardware este întotdeauna stabilită de către producătorul echipamentului, în

concordanţă cu specificaţiile utilizatorului. Tot producătorul instalează componentele
software de bază, cum sunt sistemul de operare şi biblioteca de funcţiuni. Configuraţia şi
funcţionalitatea finală este însă stabilită de către utilizator în concordanţă cu specificul
aplicaţiei.
Cerinţele hardware diferă în funcţie de sarcinile de protecţie şi control pe care urmează
să le îndeplinească echipamentul:
- Intrări analogice. Configuraţiile tipice pornesc de la şase intrări (3 U, 3 I) până la
32 intrări, foarte rar mai mult.
- Intrări şi ieşiri numerice. Pot varia foarte mult de la doar câteva interfeţe la câteva
zeci sau chiar sute. Modularizarea echipamentului, precum şi simplitatea
constructivă a interfeţelor de intrare/ieşire numerice lasă însă suficientă libertate
pentru acoperirea unei game largi de aplicaţii.
- Capacitatea de prelucrare. Este determinată decisiv de tipul şi numărul unităţilor
de procesare (microprocesoare, microcontrolere, procesoare de semnal). La un
moment dat, puterea de calcul necesară reprezintă în fapt suma timpilor de
prelucrare a diferitelor funcţiuni din bibliotecă şi nu trebuie să depăşească limita
teoretică, specifică unităţii (unităţilor) de prelucrare. Numărul intrărilor/ieşirilor,
precum şi comunicaţia influenţează de asemenea, timpul de prelucrare necesar.
Funcţiile interfeţei om-maşină, respectiv ale comunicaţiei, trebuie să permită
utilizatorului să definească funcţionalitatea echipamentului. Operaţiile principale în acest sens
sunt:
- activitatea şi configurarea funcţiunilor de control, protecţie, automatizare,
monitorizare;
- ataşarea intrărilor şi ieşirilor echipamentului la funcţiile activate;
- specificarea tipului şi caracteristicilor intrărilor şi ieşirilor, respectiv stabilirea
corespondenţei acestora cu mărimile corespondente din procesul tehnologic;
- funcţiuni de test şi informare.
293
Teoretic, orice combinaţie de funcţiuni de bibliotecă este posibilă, la o anumită
capacitate a intrărilor şi ieşirilor. În mod practic, însă, există câteva limitări de care trebuie
ţinut cont:
- gama configuraţiei platformelor hardware (şi deci a costului acestora) trebuie să
acopere de la aplicaţiile care reclamă cerinţe reduse la aplicaţiile complexe. Apar
astfel limitări ale numărului de intrări/ieşiri şi ale puterii de calcul corespunzătoare
fiecărui sortiment din această gamă;
- funcţiunile din biblioteca de funcţiuni nu sunt testate în orice combinaţie posibilă.
Testele efectuate de fabricantul echipamentului (şi deci garanţia bunei funcţionări)
se referă la o gamă de aplicaţii stabilită la un moment dat ca fiind cuprinzătoare.
Biblioteca de funcţiuni este ea însăşi limitată.
Analiza interdependenţelor
Complexitatea şi numărul procedurilor de testare cresc proporţional cu complexitatea
echipamentului. Complexitatea este dată, printre altele, de numărul şi felul interconectărilor şi
interdependenţelor între părţile componente. Metodologia testării întregului sistem porneşte
de la premisa că fiecare componentă a fost verificată în particular.
Distingem două mari categorii de dependenţe: funcţionale, cum ar fi circulaţia datelor
între părţile componente, şi neintenţionate, cum este accesul concurent la resursele de
memorie ale echipamentului. În general, cele neintenţionate pot fi reduse semnificativ, dacă
sunt respectate anumite precauţii:
- utilizarea de limbaje de programare şi compilatoare cu un control corespunzător al
tipurilor de date;
- utilizarea limitată a lucrului cu pointeri de memorie în programe;
- evitarea tehnicilor de programare recursivă, care pot duce la probleme cu stiva de
memorie;
- utilizarea unui management de memorie corespunzător lucrului în mod protejat;
- evitarea buclelor de program cu repetare nelimitată.
Respectarea următoarelor principii generale poate conduce la reducerea
interdependenţelor:
- simplitate – păstrarea numărului de module şi funcţiuni la minimul necesar, pentru
un control strict al acestora;
- resurse suficiente pentru cazul cel mai defavorabil – chiar dacă nu reprezintă un
panaceu, această prevedere este elementară;
- stabilirea unor limite de aşteptare – atunci când diferitele componente hard/soft
colaborează în realizarea unei funcţiuni, pentru a evita blocarea prin
întârzierea/căderea unei componente, trebuie limitat timpul de aşteptare la
comunicarea între module;
- sistem de operare de timp real, matur şi bine testat. Toate funcţiunile şi resursele
echipamentului sunt, în cele din urmă, lansate în execuţie şi controlate de către
sistemul de operare, indiferent că este vorba de un sistem de operare complex sau
un simplu nucleu de timp real. De stabilitatea şi robusteţea acestuia depinde
esenţial performanţa ansamblului.
Funcţiunile de protecţie ale echipamentului necesită o consideraţie specială; ele
trebuie să fie sigure, rapide şi să nu fie blocate niciodată de alte funcţii. Astfel spus, ele nu
trebuie să depindă de alte funcţiuni care nu au legătură cu protecţia propriu-zisă, de exemplu
funcţiile de control nu au voie să întrerupă sau să întârzie funcţiile de protecţie.
Funcţiunile cu rol de evaluare (măsură, perturbografie, jurnal de evenimente) nefiind
esenţiale pentru realizarea funcţiilor de protecţie, trebuie să fie puse pe un nivel de prioritate
294
inferior în mecanismul concurenţei la resursele echipamentului (procesor, memorie, interfeţe,
etc.). În principiu, se admite ca ele să fie întârziate sau chiar blocate de funcţiunile de
protecţie, dar niciodată invers.
Funcţiunile de comunicaţie trebuie să respecte în general aceleaşi prevederi ca cele de
mai sus. Atunci când realizarea funcţiilor de protecţie depinde esenţial tocmai de comunicaţie,
aceasta devine ea însăşi o categorie prioritară alături de protecţie. Situaţia poate fi întâlnită în
special în cazul distribuirii senzorilor de măsură în procesul tehnologic, când transmisia
valorilor semnificative se face prin comunicaţia de date.
Funcţiunile de autotestare şi autodiagnosticare au rolul de a valida integritatea
funcţională a echipamentului. Întrucât componentele supuse testului sunt cuprinse ele însele
în funcţiunile de protecţie, autotestul şi autodiagnosticul nu trebuie să depindă, sau să fie
întrerupte/blocate, de alte funcţiuni. Excepţia o constituie tot categoria funcţiunilor de
protecţie care trebuie să aibă prioritate absolută.
Avantaje şi riscuri ale echipamentelor digitale multifuncţionale
Combinarea unui număr de funcţiuni pe o aceeaşi platformă hardware aduce după sine
construcţii compacte, tipizate şi deci reduceri ale costurilor iniţiale. Influenţele se extind şi
asupra costurilor de instalare şi exploatare, datorită numărului redus de echipamente de
rezervă de care are nevoie un utilizator.
Posibilitatea configurării, de către utilizator, a echipamentului permite ca, oricând este
nevoie (de la proiectarea unei instalaţii, punerea în funcţiune sau în exploatare), funcţiunile
acestuia să poată fi adaptate diferitelor cerinţe care apar pe parcurs. Nu numai posibilitatea
adăugării sau eliminării unor funcţiuni este importantă: chiar şi simpla redefinire a intrărilor şi
ieşirilor reduce substanţial manopera pe care o reclamă diferitele modificări în schemele de
protecţie.
Operaţiunile de mentenanţă sunt simplificate de faptul că trebuie efectuate asupra unui
număr redus de tipuri – dictate în general de platformele hardware utilizate.
Fiind dată o anumită platformă harware, implementarea conceptului de sistem deschis
poate fi realizată în trei moduri:
1-utilizând funcţii dintr-o bibliotecă de funcţiuni. Reprezintă procedura standard
oferită de interfaţa om-maşină a echipamentului, care permite implementarea tuturor
funcţiunilor importante, fără să fie nevoie ca utilizatorul să aibă cunoştinţe speciale în
domeniul tehnicii de calcul;
2-programare prin diagrame funcţionale. Pentru completarea capabilităţilor funcţiilor
din bibliotecă, poate fi utilizat un mediu grafic care să permită implementarea de funcţiuni
suplimentare;
3-utilizând limbaje de programare dedicate, de nivel înalt. Echipamentul poate
permite – prin intermediul unui mediu software adecvat – accesul la modificarea/extinderea
funcţiunilor sale. Fără îndoială că această facilitate implică riscuri, întrucât permite
utilizatorului să creeze funcţiuni ale căror performanţe nu mai sunt testate apriori de către
fabricant. Pe de altă parte, reclamă cunoştinţe aprofundate în domeniul tehnicii de calcul,
precum şi o cunoaştere amănunţită a echipamentului.
Cântărirea avantajelor şi riscurilor unei arhitecturi deschise la nivelul echipamentelor
multifuncţionale de protecţie, monitorizare şi control trebuie făcută cu luarea în considerare a
factorilor de cost.
Fiabilitatea echipamentelor digitale multifuncţionale
Combinarea mai multor funcţiuni într-un singur echipament, presupune că, la o
eventuală cădere a echipamentului, toate funcţiunile sunt pierdute. Pe de altă parte, reducerea
semnificativă a complexităţii hardware a ansamblului, prin integrarea funcţionalităţilor într-un
295
singur echipament, are efecte benefice asupra fiabilităţii. În esenţă problema nu este nouă, iar
rezolvarea constă, ca şi la echipamentele clasice, în rezervarea funcţiunilor vitale.
Utilizarea echipamentelor multifuncţionale aduce şi alte avantaje:
- autotestarea şi autodiagnosticarea este activ permanent şi detectează imediat
apariţia unui defect care poate conduce la funcţionarea incorectă;
- testarea periodică nu mai este necesară sau poate fi efectuată la intervale mult mai
mari de timp. Astfel, mentenanţa preventivă este redusă la minimum, aplicându-se
numai componentelor care nu intră în testarea automată sau asupra cărora
eficacitatea acesteia este redusă;
- starea de bună funcţionare a echipamentului poate fi determinată în orice moment
de la un punct central de control prin intermediul căilor de comunicaţie. Pot fi
lansate în execuţie rutine suplimentare de test şi diagnostic, verificând, astfel,
însăşi integritatea funcţiei de autotest;
- media timpului de bună funcţionare a sistemului compus din două echipamente în
configuraţie redundantă este foarte mare (teoretic 18000...456000 ani) în
comparaţie cu media timpului de bună funcţionare a echipamentului (teoretic
10...50 ani) datorită timpilor de reparaţie foarte mici (1 zi).
9.5.4. Comunicaţia
Conceptul unui sistem integrat de automatizare, protecţie şi control este ilustrat în

fig.9.34.
Performanţa unui asemenea sistem depinde în mod decisiv de sistemul de
comunicaţie, ceea ce implică nu numai stabilirea unei arhitecturi corespunzătoare la nivel fizic
şi logic, dar şi o atentă organizare a funcţiunilor la nivelul aplicaţiei. Astfel, abordarea
propusă constă în structurarea pe obiecte şi clase a întregului sistem. Se definesc astfel clase
care înglobează atât caracteristicile echipamentelor, cât şi funcţiunile pe care le îndeplinesc
sau la care participă.
Fig.9.33. Comunicaţia într-un sistem integrat de achiziţie, protecţie şi control la nivelul

staţiei de transformare
296
Interfeţele care definesc schimbul de informaţii între două sau mai multe entităţi la
nivelul staţiei de transformare sunt arătate în fig.9.34. Interfaţa 9 asigură legătura între centrul
de control şi nivelul staţiei. O legătură distinctă 7 este prevăzută pentru funcţiunile de
configurare şi service ale sistemului.
Fig.9.34. Definirea interfeţelor într-un sistem integrat
Interfeţele 1 şi 6 formează legătura între nivelul staţiei şi nivelul echipamentelor de

control şi protecţie ale celulei. În interiorul celulei se găsesc interfeţele între echipamentele
din aceeaşi categorie de funcţiuni – 8 control/control respectiv 2 protecţie/protecţie. Între
nivelul celulei şi procesul tehnologic se găsesc: interfeţele 4 pentru achiziţia valorilor
analogice (de la trafo de curent, tensiune, etc.); interfeţele 5 care asigură legăturile necesare
funcţiunilor de control; interfeţele 10 pentru legăturile necesare funcţiunilor de protecţie.
9.5.5. Exemple de sisteme integrate ale unor staţii moderne
Staţiile izolate cu aer tip I-AIS fabricaţie ABB sunt prevăzute cu sisteme integrate de
comandă-control, protecţie şi supraveghere într-o structură arhitecturală ierarhizată, distribuită
şi deschisă, fig.9.34.
În această configuraţie echipamentele modulare şi bazate pe tehnologie modernă sunt
distribuite în staţie pe următoarele niveluri:
- celulă: cabina de relee;
- staţie: camera de comandă a staţiei.
La nivelul celulelor sunt distribuite echipamente terminale cu funcţii specializate,
fig.9.35:
- relee de protecţie, cu funcţiuni multiple de protecţie, de autosupraveghere şi de
monitorizare a datelor de avarie;
297
- echipamente numerice locale de comandă, blocaj, supraveghere, achiziţie date şi
prelucrarea automată a datelor.
Fig.9.34. Sistem integrat la o staţie tip I-AIS (izolată cu aer) fabricaţie ABB: MMI –
interfaţă (om-maşină) de comunicare cu operatorul
Fig.9.35. Echipamente la nivelul celulei: DOIT-traductor de curent-tensiune; ES-cuţit

de legare la pământ; DS-separator; CB-intreruptor
Fig.9.36. Terminal control protecţie pentru legătura cu calculatorul
298
La magistrala de proces din staţie sunt conectate mai multe celule. Între magistrala de
proces şi cea de calculatoare a staţiei este prevăzut terminalul protecţie comandă, fig.9.36. În
fig.9.37 este prezentat modul de lucru al acestui bloc de comandă-protecţie prin succesiunea
evenimentelor în cazul unui scurtcircuit pe bara colectoare.
a b
c d
Fig.9.37. Succesiunea evenimentelor: a-funcţionare normală; b-apariţie scurtcircuit pe bara colectoare; c-
blocul comanda-protecţie comandă declanşare întreruptor; d-întreruptorul declanşează
La nivelul staţiei este prevăzută interfaţă de comunicare cu operatorul (MMI-Local) şi

un procesor ce asigură servicii de conversie a protocoalelor pentru a permite comunicare cu
sistemul mobil de calcul. Pe ecranul monitorului MMI-Local sunt accesibile toate informaţiile
referitoare la exploatarea staţiei: schema, valori de stare (masurate in proces), valori de stare
a b
Fig.9.38. Control şi supraveghere: a – vizualizare scheme pentru control; b – vizualizare evoluţii parametri
299
(ex.temperatura uleiului în trafo.), informaţii de diagnoză şi supraveghere, evoluţii în timp a
datelor, posibilitatea de a executa comenzi, fig.9.38 şi 9.39.
Fig.9.39.Informaţii la nivelul magistralei calculatoarelor din staţie
Transmiterea informaţiilor de la nivelul celulei la cel al staţiei şi a comenzilor către

celulă se realizează prin transmisiuni seriale, folosind fibre optice, insensibile la perturbaţii
electromagnetice. Prin aceasta se realizează o mare economie de cabluri convenţionale , cu
conductoare din cupru. În fig.9.40 sunt arătate traductoarele de curent şi de tensiune, care sunt
integrate în modulul compact al întreruptorului, şi transmiterea informaţiilor de la acestea prin
fibre optice.
Fig.9.40. Traductoare: DOCT – de curent; DOVT – de tensiune
300
Erorile de măsură ce apar la o măsură convenţională faţă de o măsură cu traductoare

electronice şi transmitere semnal prin fibre optice sunt arătate în fig.9.41. Acestea se
evidenţiază prin variaţii ale valorilor instantanee măsurate în regim normal de funcţionare şi
prin valori mult peste cele reale în cazul unei avarii.
b
Fig.9.41. Erori posibile in circuitul de măsură convenţional faţă de cel cu
magistrală de proces din fibră optică: a – valori instantanee; b – valori în
cazul unui defect in circuitul de măsura convenţional
301
Alimentarea serviciilor proprii şi instalaţiile auxiliare din staţiile electrice
10. ALIMENTAREA SERVICIILOR PRORII ŞI

INSTALAŢIILE AUXILIARE DIN STAŢIILE ELECTRICE
Consumatorii de servicii proprii se alimentează în parte în curent alternativ la

tensiunea pe 380/220 V (cu excepţia unor consumatori, la care din considerente de tehnica
securităţii muncii se impune folosirea unor tensiuni mai mici) şi în parte în curent continuu,
tensiunile posibile fiind 24, 48, (60), 110, 220 V.
Consumatorii de servicii proprii care se alimentează în curent alternativ sunt:
instalaţiile de răcire ale transformatoarelor şi autotransformatoarelor; instalaţiile de reglaj ale
transformatoarelor şi autotransformatoarelor; instalaţiile de încărcare ale bateriei de
acumulatoare; instalaţiile de ventilaţie ale bateriei de acumulatoare; dispozitivele de acţionare
ale întreruptoarelor şi separatoarelor; instalaţiile de aer comprimat; instalaţiile de stingere a
incendiilor; echipamentul de telecomunicaţii; instalaţiile de iluminat; instalaţiile de încălzit
pentru asigurarea microclimatului necesar; prize pentru iluminat şi forţă; circuitele secundare
de curent alternativ (măsurare, protecţie, automatizări, etc.).
Consumatorii de servicii proprii în curent continuu sunt: anumite dispozitive de
acţionare ale întreruptoarelor, separatoarelor, contactoarelor; circuitele secundare de curent
continuu (protecţii, automatizări, blocaje, semnalizări, telecomandă, telecomunicaţii, etc.);
iluminatul de siguranţă; consumatorii care nu permit de loc întreruperi în alimentare.
10.1. Alimentarea consumatorilor de servicii proprii de curent alternativ
În fig.10.1 se prezintă o variantă de bază de schemă de alimentare a serviciilor proprii.

Instalaţia de distribuţie principală cuprinde un sistem simplu de bare secţionate. Alimentarea
barelor de servicii proprii trebuie să aibă loc de la două surse independente, care pot furniza
fiecare întreaga putere cerută de consumatorii de servicii proprii. Cele două surse pot
funcţiona permanent conectate ca surse normale sau pot funcţiona cu o sursă normal
deconectată, aceasta având rol de rezervă. În acest caz din urmă trebuie să existe posibilitatea
inversării rolurilor celor două surse. Dacă cele două surse sunt permanent conectate, cele două
secţii de bare pot funcţiona fie separat, fie cuplate între ele, în funcţie de nivelul curenţilor de
scurtcircuit şi de stabilitatea echipamentului de scurtcircuit. Dacă în mod normal una din surse
este conectată, cealaltă este în rezervă, secţiile de bare funcţionează cuplat între ele.
Drept surse de alimentare ale serviciilor proprii ale unei staţii electrice se pot utiliza:
a) o secţie sau un sistem de bare colectoare de medie tensiune din staţia electrică
respectivă sau de la o centrală sau staţie apropiată;
b) o secţie sau un sistem de bare colectoare de joasă tensiune pentru distribuţie, din
staţia electrică respectivă sau de la o centrală sau staţie apropiată (în acest caz
lipseşte TSP evidenţiat în fig.10.1);
c) o linie de medie tensiune din zona staţiei;
d) o înfăşurare terţiară de medie tensiune (10-22 kV) a unui transformator din staţie,
respectiv a unui autotransformator de interconexiune a reţelelor de 110-220-
400kV;
e) în cazuri excepţionale una din surse poate fi un grup electrogen.
302
Receptoarele serviciilor proprii se clasifică în
trei categorii în funcţie de durata de întrerupere pe
care o admit. Receptoarele din categoria I admit
întreruperea în alimentare doar câteva minute, în
categoria III intră receptoarele care admit întrerupere
pe toată durata unei avarii în circuitele de alimentare
ale serviciilor proprii. Receptoarele care nu admit nici
un fel de întrerupere în alimentare se racordează la
instalaţia de curent continuu.
Alimentarea celor trei categorii de receptoare
are loc astfel:
Categoria I – dublă alimentare de la două secţii de
bare ale instalaţiei de distribuţie principale (C1, C2, în
fig.10.1);
Fig.10.1. Schemă de alimentare a Categoria II – fie dublă alimentare ca la categoria I,
consumatorilor de servicii proprii: TSP- fie alimentarea în bucla de la două secţii de bare ale
transformator de servicii proprii; BSP-
bare de servicii proprii instalaţiei de distribuţie principale (C3, C4, C5, C6),
soluţia se stabileşte prin calcul tehnico-economic;
Categoria III – simplă alimentare (C7, C8).
În staţiile electrice de importanţă deosebită se
prevede o a treia sursă de alimentare, care este sursă
de siguranţă şi care de obicei este un grup electrogen
(fig.10.2). Asemenea staţii sunt cele de 220 kV care
sunt noduri de reţea şi staţii de 400 kV. Grupul
electrogen trebuie să intre în funcţiune în câteva
minute la dispariţia tensiunii pe barele instalaţiei de
distribuţie principale şi să fie capabil să preia
Fig.10.2. Schema de alimentare a alimentarea consumatorilor din categoria I şi o parte
consumatorilor de servicii proprii cu din consumatorii de categoria II. În cazul existenţei a
sursă de siguranţă
trei surse se poate crea a treia secţie de bare , barele de
siguranţă, pe care se racordează consumatorii a căror alimentare trebuie preluată de sursa de
siguranţă în cazul căderii surselor normale şi de rezervă.
La staţiile electrice de mică importanţă, la care sunt îndeplinite anumite condiţii
precizate în normative, serviciile proprii se pot alimenta de la o singură sursă sau de la două
surse, care nu sunt însă independente. În acest caz instalaţia principală de distribuţie poate fi
cu simplu sistem de bare nesecţionat.
10.2. Alimentarea circuitelor secundare de curent alternativ.

Măsurarea tensiunii
Circuitele secundare de curent alternativ sunt formate din circuitele secundare de

tensiune (care sunt alimentate din secundarul transformatoarelor de tensiune) şi circuitele
secundare de curent (care sunt alimentate din secundarul transformatoarelor de curent).
Circuitele de curent alternativ de tensiune alimentează o parte din circuitele secundare
de măsurare, protecţie, automatizare, sincronizare, etc.
Probleme deosebite apar în staţiile şi posturile de transformare la măsurarea tensiunii.
303
Măsurarea tensiunilor reţelelor de medie şi
înaltă tensiune în staţiile şi posturile de transformare
se realizează prin transformatoare de tensiune (TT),
care de fapt alimentează aparatul de măsură, relee de
protecţie, aparate de automatizare, etc. Cele mai
simple scheme de conexiuni pentru TT sunt
reprezentate în fig.10.3. TT monofazat din fig.10.3.a,
reproduce în secundar tensiunea dintre conductoarele
Fig.10.3. Scheme de conexiuni pentru
TT: a – TT monofazat; b – conexiunea
R şi S ale reţelei primare. Conexiunea în V a două TT
în V a două TT monofazate monofazate (fig.10.3,b) reproduce pe partea secundară
toate cele trei tensiuni dintre conductoarele reţelei
primare. Se menţionează că TT se leagă la reţeaua primară prin separatoare şi în cazul
reţelelor de MT şi prin siguranţe fuzibile care elimină perturbarea funcţionării reţelei primare
la un eventual defect în TT. În circuitele din secundarele TT se prevăd siguranţe fuzibile pe
conductoarele nelegate la pământ. Legarea la pământ a unui conductor pe partea înfăşurărilor
secundare se realizează în scop de protecţie a personalului de exploatare.
Utilizarea TT trifazate, respectiv a grupului de TT monofazate cu înfăşurările primare
în conexiune stea ridică anumite probleme particulare.
10.2.1. Particularităţile utilizării transformatoarelor de tensiune trifazate
Înfăşurările primare ale TT trifazat, respectiv ale TT monofazate conectate în grup

transformatoric, se leagă în stea, neutrul poate fi izolat sau pus la pământ. TT poate fi legat la
o reţea cu neutru izolat, sau cu neutru direct pus la pământ. Prin urmare apar cele patru situaţii
posibile, reprezentate în fig.10.4. În aceste figuri s-au reprezentat înfăşurările
transformatorului Tr, care alimentează reţeaua considerată şi înfăşurările primare ale TT. S-a
considerat că înfăşurările transformatorului Tr sunt în conexiune stea. Cele ce urmează sunt
valabile şi dacă înfăşurările acestui transformator, în cazul schemelor din fig.10.4.a şi c, în loc
de conexiunea stea cu nulul nelegat la pământ sunt în conexiune triunghi. Se consideră că faza
T din reţeaua primară are o punere la pământ şi se examinează posibilitatea reproducerii în
această situaţie în secundarul TT a tensiunilor dintre conductoarele reţelei primare, respectiv a
tensiunilor dintre aceste conductoare şi pământ, de asemenea se examinează unele consecinţe
ale punerii la pământ a fazei T în reţeaua primară.
Pentru cele patru cazuri considerate în fig.10.4, s-au reprezentat diagramele fazoriale
corespunzătoare în situaţia punerii la pământ a conductorului T din reţeaua primară. Astfel, s-
au reprezentat tensiunile URS, UST şi UTR, sesizate la bornele TT şi care depind de modul de
tratare a neutrului reţelei. Astfel dacă reţeaua este cu neutrul izolat (fig.10.4 a şi c), prin
punerea la pământ a fazei T din reţea aceste tensiuni nu se modifică faţă de cele ce apar în
regim normal de funcţionare; dacă reţeaua este cu neutrul direct pus la pământ, prin punerea
la pământ a fazei T tensiunile URS, UST şi UTR se modifică faţă de cele din regimul normal de
funcţionare. În diagramele fazoriale din fig.10.4 s-au reprezentat şi tensiunile UI, UII şi UIII
care se aplică înfăşurărilor primare ale TT trifazat (respectiv înfăşurările primare ale TT
monofazate din grupul transformatoric de 3 transformatoare). Examinând diagramele
fazoriale din fig.10.4, rezultă că aceste tensiuni depind şi de faptul, dacă neutrul primarului
TT este sau nu este legat la pământ.
304
Fig.10.5. Conexiunea în stea a

înfăşurărilor secundare ale TT cu modul
de legare al voltmetrelor
În fig.10.5 s-au reprezentat

înfăşurările secundare ale TT, care se
leagă în conexiune stea. Voltmetrele
V1, V2 şi V3 indică tensiunile U’I, U’II
şi U’III unde U ' = U i k ku fiind
u
raportul de transformare al TT;
voltmetrele V4, V5 şi V6 indică
tensiunile U’RS, U’ST şi U’TR unde
U jk
U 'jk = . Este uşor de observat,
ku
că în toate cele patru cazuri
considerate URS, UST şi UTR
reprezintă tensiunile între
Fig.10.4. Variante de legare la reţea a TT şi diagramele
conductoarele reţelei primare, astfel
fazoriale corespunzătoare punerii la pământ a conductorului
T din reţeaua primară: a, c – conexiuni în stea şi diagramele voltmetrele V4, V5 şi V6 reproduc
fazoriale corespunzătoare cazului când neutrul reţelei este corect aceste tensiuni. Tensiunile UI,
izolat iar neutrul TT este izolat, respectiv legat la pământ; b, UII şi UIII corespund însă tensiunilor
d – conexiuni în stea şi diagrame fazoriale corespunzătoare conductoarelor faţă de pământ numai
cazului când neutrul reţelei este legat la pământ iar neutrul
în cazurile redate prin fig.10.4 c şi d,
TT este izolat, respectiv legat la pământ
adică când neutrul înfăşurărilor
primare ale TT este legat la pământ.
Astfel voltmetrele V1, V2 şi V3 reproduc corect tensiunile conductoarelor reţelei primare faţă
de pământ în cazul unei puneri la pământ în reţea numai dacă neutrul primarului TT este
legat la pământ. Ca urmare, dacă neutrul înfăşurărilor primare ale TT nu este legat la pământ,
neutrul înfăşurărilor secundare nici nu se face accesibil prin bornă de legătură exterioară.
Tensiunile UI, UII şi UIII nu prezintă componente homopolare dacă UI+ UII+UIII=0.
Această condiţie este îndeplinită şi la punerea la pământ a unei faze din reţea în cazurile din
fig.10.4 a şi b, dar nu este îndeplinită în cazurile din fig.10.4.c şi d. Astfel, dacă neutrul
înfăşurărilor primare ale TT este legat la pământ, la punerea la pământ a unui conductor din
reţeaua primară, celor trei înfăşurări primare ale TT li se aplică un sistem de tensiuni
nesimetrice, care reprezintă şi componente homopolare.
305
Ştiind că componenta homopolară este:
1
U0 = (U + U II + U III ) (10.1)
3 I
este uşor de constatat , că în cazul din fig.10.4.c, tensiunea homopolară este U 0 = U r (unde
3
Ur este tensiunea între conductoarele reţelei în regim normal de funcţionare), adică de
1 Ur
mărimea tensiunii nominale a înfăşurărilor TT, iar în cazul din fig.10.4.d ea este U 0 = ,
3 3
adică a treia parte din tensiunea nominală a înfăşurărilor. Tensiunilor homopolare le
corespund fluxuri homopolare. Dacă TT trifazat ar fi cu miez magnetic cu trei coloane
fluxurile homopolare s-ar închide prin aer şi cuvă, ceea ce ar duce la apariţia unor curenţi de
magnetizare homopolari foarte mari, ce ar determina distrugerea prin efect termic a
înfăşurărilor TT. Astfel, trebuie să se asigure închiderea fluxurilor homopolare prin mediu
feromagnetic. Ca urmare, TT trifazate cu neutrul înfăşurărilor primare legat la pământ, se
execută cu miez magnetic cu cinci coloane. În cazul grupului de 3 TT monofazate, închiderea
prin mediu feromagnetic a fluxurilor homopolare, se asigură prin existenţa independentă a
celor trei miezuri magnetice.
În cazul TT cu
neutrul înfăşurărilor
primare legat la pământ,
pentru sesizarea
tensiunilor homopolare
ce apar la punerea la
pământ a unui conductor
al reţelei din primar, se
prevăd înfăşurări
secundare suplimentare.
La TT trifazate cu miez
magnetic cu cinci
Fig.10.6. Conexiunea TT când neutrul înfăşurării primare este legat la coloane pe fiecare
pământ: a – cazul legării în serie a celor două înfăşurări secundare
suplimentare; b – cazul când sunt trei înfăşurări secundare suplimentare
coloană suplimentară se
legate în serie în “triunghi deschis” amplasează câte o
înfăşurare suplimentară,
cele două înfăşurări suplimentare fiind legate în serie (fig.10.6.a). La grupul de trei TT
monofazate, fiecare TT se prevede cu câte o înfăşurare secundară suplimentară, cele trei
înfăşurări suplimentare se leagă în serie în „triunghi deschis” (fig.10.6.b).
10.2.2. Tensiunile nominale ale transformatoarelor de tensiune
Tensiunea primară nominală a unui TT (U1n) este tensiunea nominală a unei înfăşurări
primare. Notând cu Urn tensiunea nominală între bornele TT, care trebuie să corespundă
tensiunii dintre conductoarele reţelei, rezultă în cazul schemelor din fig.10.3 U1n=Urn, iar în
U rn
cazul TT trifazate (fig.10.6) U 1n = .
3
Tensiunea secundară nominală U2n (tensiunea nominală a înfăşurărilor secundare
principale) de asemenea este tensiunea nominală a unei înfăşurări secundare. Ea se alege
astfel, ca la aplicarea tensiunii nominale la înfăşurările primare, între bornele secundare
306
tensiunea să fie de 100 V. Astfel, în cazul schemelor din fig.10.3 U2n=100 V, iar în cazul
schemelor din fig. 10.6 U 2n = 100 3 V.
Pentru înfăşurările secundare suplimentare tensiunea nominală U2sn este tensiunea
nominală a unei înfăşurări suplimentare şi ea se stabileşte astfel, ca la punerea la pământ a
unui conductor în reţeaua primară între bornele exterioare ale ansamblului acestor înfăşurări
tensiunea să fie de 100 V. Se reaminteşte, că numai TT cu neutrul înfăşurărilor primare pus la
pământ au înfăşurări secundare suplimentare.
Se consideră schema din fig.10.6.b. În cazul reţelelor cu neutrul izolat, la punerea la
pământ a unui conductor în reţeaua primară, tensiunile homopolare aplicate înfăşurărilor
primare sunt egale cu tensiunile nominale ale acestor înfăşurări. Prin urmare trebuie să fie
îndeplinită condiţia 3U2sn=100 V, de unde rezultă U2sn=100/3 V.
În cazul reţelelor cu neutrul direct legat la pământ, la punerea la pământ a unei faze în
reţeaua primară, tensiunile homopolare aplicate înfăşurărilor primare sunt a treia parte din
tensiunile nominale ale acestor înfăşurări. Prin urmare trebuie să fie îndeplinită condiţia
U 2sn
3 = 100 V, deci U2sn=100 V. Rezultă, că de exemplu un TT cu tensiunile nominale de
3
110000 100 100
| | V este destinat reţelelor de 100 kV cu neutrul izolat, iar unul de
3 3 3
110000 100
| | 100 V este destinat reţelelor de 110 kV cu neutrul direct pus la pământ.
3 3
La TT trifazate cu cinci coloane (fig.10.6.a) definirea tensiunii nominale U2sn este
convenţională, deoarece în regim normal de funcţionare a reţelei primare, când înfăşurărilor
primare se aplică tensiuni simetrice de succesiune directă de valori nominale, tensiunile la
bornele înfăşurărilor suplimentare amplasate pe coloanele suplimentare ale miezului magnetic
sunt nule. Înfăşurările suplimentare trebuie să fie identice cu cele ce s-ar aplica, dacă ele s-ar
aşeza pe coloanele principale, deoarece suma a trei tensiuni homopolare din trei înfăşurări
amplasate pe coloanele principale ale transformatorului de tensiune este egală cu suma a două
tensiuni homopolare din două înfăşurări identice cu cele de mai înainte, amplasate însă pe
coloanele suplimentare, deoarece fluxul homopolar dintr-o coloană suplimentară este de 1,5
ori mai mare decât fluxul homopolar dintr-o coloană principală.
10.3. Alimentarea consumatorilor de servicii proprii de curent continuu
Pentru alimentarea consumatorilor de curent continuu, pe lângă redresoarele racordate

la barele de servicii proprii de curent alternativ, se prevede şi o sursă independentă, baterie de
acumulatoare.
Bateria de acumulatoare satisface următoarele scopuri: alimentarea receptoarelor, a
căror alimentare nu trebuie să fie întreruptă nici un moment; alimentarea receptoarelor de
servicii proprii la dispariţia tensiunii alternative; preluarea consumurilor mari şi de scurtă
durată, de ordinul secundelor (conectarea unor bobine de acţionare ale aparatelor de
comutare), când alimentarea numai de la redresoare sau convertizoare ar duce la variaţii mari
ale tensiunii de alimentare.
Centralele electrice dispun de mai multe baterii de acumulatoare, de lucru şi de
rezervă, staţiile electrice sunt prevăzute cu o singură baterie de lucru.
307
10.3.1. Schema de alimentare a consumatorilor
Instalaţia de distribuţie principală în curent continuu este formată, de regulă, din

sistem simplu de bare colectoare secţionat în două secţii printr-o cuplă longitudinală
(fig.10.7). Pe secţia I de bare sunt racordate bateria de acumulatoare şi sursa de încărcare
permanentă, iar pe secţia II de bare se leagă o sursă de încărcare ocazională. De regulă, cele
două secţii funcţionează în permanenţă cuplate, dar alimentarea consumatorilor se face
normal de la secţia I de bare. Deschiderea cuplei în exploatare se face pentru perioade scurte
de timp, în vederea separării galvanice a unor consumatori pentru căutarea punerilor la
pământ sau în scop de efectuare a unor revizii,
reparaţii. Alimentarea consumatorilor poate fi
simplă (C1, C2 în fig.10.7), dublă (C3, C4) sau
în buclă (C5, C6, C7). Modul de alimentare
depinde de importanţa consumatorului. În
cazul reparaţiilor la bateria de acumulatoare
sau la secţia I de bare, consumatorii cu dublă
alimentare şi cu alimentare în buclă se
alimentează de la surse de încărcare ocazională
Fig.10.7. Schemă de alimentare a consumatorilor prin secţia II de bare. De aici rezultă că sursa
de curent continuu: SIO – sursă de încărcare de încărcare ocazională trebuie să suporte şi
ocazională; B – baterie de acumulatoare; Ci – consumurile de scurtă durată (de şoc) cu
grupuri de consumatori respectarea limitelor admisibile pentru
scăderile de tensiune.
10.3.2. Bateria de acumulatoare
În staţiile electrice se utilizează baterii de acumulatoare acide cu plumb şi

acumulatoare alcaline. Cele mai răspândite sunt acumulatoarele acide (fig.10.8), de tip
staţionar, care au un randament mai mare decât acumulatoarele alcaline, necesită un număr de
elemente mai redus, având o tensiune
mai ridicată pe element, cu o variaţie
relativă a tensiunii la încărcare şi
descărcare mai mică şi un cost mai redus.
Capacitatea acumulatorului
reprezintă cantitatea de electricitate (în
amperore) pe care o poate debita un
acumulator încărcat, dacă este descărcat
până la tensiunea minimă admisă.
Aceasta depinde de curentul de
descărcare (deci de timpul cât durează
descărcarea), fiind cu atât mai mică cu
cât curentul de descărcare este mai mare
(deci timpul de descărcare este mai mic).
Fig.10.8. Acumulator cu plăci de plumb: a – în timpul În acest sens, acumulatoarele cu plăci de
descărcării; b – în timpul încărcării plumb construite în ţara noastră sunt de
două tipuri:
308
- tip L, pentru durate de descărcare de 3-10 h;
- tip Ls, pentru durate de descărcare de 1-2 h.
În afara acestor litere, simbolul acumulatoarelor cuprinde un număr, care rezultă din
împărţirea la 36 a capacităţii acumulatorului în regim de descărcare de 10 h. Se fabrică
acumulatoare cu capacităţi de descărcare între 36 şi 444 Ah (deci curenţii lor de descărcare în
regim de 10 h variind între 3,6 şi 446 A).
Pentru obţinerea tensiunii necesare în serviciile interne ale staţiilor şi posturilor de
transformare (de obicei între 24 şi 220 V), acumulatoarele se leagă în serie, iar pentru
obţinerea unui curent mai mare ele se leagă în paralel, constituindu-se baterii de
acumulatoare. În circuitul bateriei se instalează un comutator, cu ajutorul căruia în timpul
încărcării şi al descărcării se scoate, respectiv se introduce în circuit un număr de
acumulatoare, menţinându-se astfel tensiunea constantă.
Acumulatoarele alcaline cele mai utilizate sunt cele cu fier-nichel şi cu cadmiu-nichel.
Tensiunea acumulatorului încărcat este de circa 1,3 V, el putând fi descărcat până la
circa 1 V. Capacitatea acumulatoarelor alcaline depinde foarte puţin de curentul de
descărcare, în schimb ea scade odată cu temperatura.
Sursele de încărcare a bateriilor de acumulatoare din staţiile electrice şi posturile de
transformare sunt formate din convertizoare rotative, sunt redresoare statice.
Grupurile convertizoare sunt alcătuite dintr-un motor asincron trifazat, alimentat de la
barele serviciilor interne şi dintr-un generator de curent continuu cu excitaţia în derivaţie.
Tensiunea generatorului poate fi variată între limite largi, cu ajutorul unui reostat legat în
circuitul său de excitaţie. Generatorul este prevăzut cu o protecţie maximală de curent şi cu o
protecţie direcţională, pentru a nu fi alimentat de baterie, în cazul când tensiunea la bornele
sale scade dintr-un motiv oarecare. Convertizoarele rotative datorită uzurii şi întreţinerii mai
complicate sunt înlocuite în prezent cu convertizoarele statice pe bază de redresoare.
Redresoarele se pot folosi pentru încărcarea bateriilor de acumulatoare, în special ca
surse de încărcare permanentă în funcţionare continuă.
Ca redresoare statice se preferă cele cu semiconductoare (siliciu sau seleniu), care sunt
mult mai simple decât cele cu vapori de mercur. Redresoarele cu seleniu, deşi au un
randament mai redus, sunt utilizate pentru cazul puterilor mici, de ordinul kilovaţilor, pentru
că sunt mai puţin sensibile la supratensiuni şi suprasarcini.
Deoarece densitatea de curent admisă la redresoarele cu seleniu este de 0,2-0,3 A/cm2,
iar tensiunea suportată de un element este de 16-18 V, se realizează un montaj cu mai multe
elemente legate în serie şi în paralel. În fig.10.9 se
prezintă schema unui astfel de redresor.
Autotransformatorul 1 are rolul de a regla tensiunea, prin
variaţia numărului de spire. Transformatorul 2 transformă
tensiunea reţelei de curent alternativ până la valoarea
corespunzătoare tensiunii redresate şi asigură separaţia
între reţeaua de curent alternativ şi cea de curent continuu.
Reţelele de servicii proprii în curent continuu ale
staţiilor electrice sunt în general complet izolate faţă de
pământ. Aparatele de comutare şi de protecţie se
Fig. 10.9. Redresor pentru montează pe ambele conductoare ale circuitelor. Protecţia
încadrarea bateriilor de circuitelor se realizează, de regulă, prin siguranţe fuzibile
acumulatoare sau automate de protecţie cu funcţionare sigură.
În reţelele de servicii proprii în curent continuu se
309
măsoară tensiunea pe fiecare sistem de bare colectoare, la bornele bateriei şi pe fiecare secţie,
precum şi la bornele surselor de încărcare.
Curentul se măsoară în circuitul bateriei, în circuitul fiecărei surse de încărcare şi în
toate circuitele în care este necesar controlul sistematic al regimului de lucru. În circuitul
bateriei se montează de obicei un ampermetru suplimentar, cu un domeniu de măsurare redus,
pentru măsurarea exactă a curentului de încărcare permanentă, şi care se introduce în circuit
numai în momentul citirii. Ampermetrele montate în circuitul bateriei trebuie să fie cu zero la
mijlocul scării.
În toate punctele principale ale reţelei de curent continuu, cum sunt barele colectoare
generale, tablourile intermediare şi consumatorii importanţi, se face supravegherea prezenţei
tensiunii. De asemenea, este semnalizată arderea siguranţelor sau declanşarea întreruptoarelor
automate, cel puţin în circuitele principale.
În reţelele de servicii proprii în curent
continuu, care funcţionează izolat faţă de pământ,
există pericolul ca o dublă punere la pământ
accidentală să provoace o comandă nedorită sau alte
neajunsuri. În fig.10.10 este indicat modul în care o
dublă punere la pământ poate să conducă la acţionarea
nedorită a unui releu. Pentru a se evita astfel de
situaţii, este necesar să se ia măsuri de remediere
imediată, la apariţia primei puneri la pământ. În acest
Fig.10.10. Acţionarea nedorită a unui scop, este realizată semnalizarea optică şi acustică a
releu în urma unei duble puneri la punerilor la pământ şi măsurarea periodică a
pământ rezistenţei de izolaţie faţă de pământ.
Bateriile de acumulatoare se instalează în
încăperi special destinate acestui scop, de regulă cu intrarea printr-o antecameră. În aceeaşi
încăpere se pot instala mai multe baterii de acelaşi tip (acide sau alcaline). Camerele în care se
instalează baterii de acumulatoare trebuie să aibă înălţimea minimă de 2,1 m, pentru a se
asigura o deservire comodă, şi trebuie asigurate contra pătrunderii corpurilor străine, a
prafului, a impurităţilor şi a gazelor agresive. Pereţii, planşeele şi pardoselile vor fi din
materiale incombustibile şi rezistente la umezeală şi electroliţi. În cazul instalării
acumulatoarelor cu plumb, se recomandă vopsirea pereţilor, tavanului, uşilor şi ferestrelor cu
vopsea antiacide. Ferestrele situate în bătaia soarelui vor avea geamuri mate. Uşile camerelor
de acumulatoare şi ale antecamerelor se vor deschide spre exterior.
Acumulatoarele se montează de regulă pe postamente, simplu sau dublu parter şi
simplu sau dublu etaj, cu coridor de 0,8-1 m între şiruri şi se consolidează antiseismic.
Elementele fiecărei baterii trebuie numerotate.
Deoarece camerele acumulatoarelor, camera tampon şi depozitul de electrolit sunt
încăperi umede şi cu mediu corosiv, iar din punct de vedere al pericolului de electrocutare
sunt încăperi foarte periculoase, instalaţiile electrice vor fi de tip antiexploziv, întreruptoarele,
prizele şi alte elemente care produc arcuri electrice nu vor fi montate în aceste încăperi, iar
corpurile de iluminat se vor plasa deasupra culoarelor.
Pentru a se asigura o temperatură minimă de +10 0C, în aceste încăperi se vor
prevedea instalaţii de încălzire. Cu ajutorul acestora însă, nu se va depăşi +25C. Corpurile de
încălzire vor fi rezistente la umiditate şi electroliţi, temperatura lor superficială nu va depăşi
+200 0C, iar distanţa până la vasele acumulatoarelor nu va fi mai mică de 0,75 m.
Camerele de acumulatoare trebuie să fie permanent ventilate.
310
10.3.3 Exploatarea bateriei de acumulatoare
În regim normal bateria de acumulatoare este conectată în paralel cu sursa de încărcare

permanentă. Această sursă alimentează consumatorii de curent continuu şi în acelaşi timp
furnizează bateriei un curent de încărcare permanentă, prin care se compensează
autodescărcarea acesteia. Consumurile de scurtă durată, curenţi mari cu durata câtorva
secunde (consumuri de şoc) au loc pe seama
bateriei de acumulatoare din cauza caracteristicii
exterioare mai dure a acesteia decât a sursei de
încărcare. Tensiunea în regimul de încărcare
permanentă trebuie menţinută la 2,15...2,25
V/element.
În cursul exploatării bateria de
acumulatoare ajunge în starea descărcată în
următoarele situaţii: în urma unei avarii, când
Fig.10.11. Regimul de funcţionare al bateriei consumatorii de curent continuu s-au alimentat
de acumulatoare: a – regim normal de încărcare de la baterie; în urma unei descărcări voite de
permanentă; b – regim de încărcare ocazional; întreţinere.
SIP, SIO – sursele de încărcare permanentă, La o descărcare ce intervine în urma unei
respectiv ocazională; C - consumatorii
avarii tensiunea pe element nu trebuie să scadă
sub 1,75 V/element, dacă descărcarea a durat
mai puţin de 2 ore şi sub 1,8 V/element în cazul unei descărcări cu durată mai mare de 2 ore.
Descărcarea voită de întreţinere a bateriei se efectuează deconectând sursa de încărcare
permanentă şi lăsând ca bateria să alimenteze consumatorii. Descărcarea se consideră
terminată când tensiunea ajunge la 1,93 V/element.
Bateria descărcată este supusă încărcării ocazionale, care se efectuează cu sursa de
încărcare ocazională. Tensiunea finală la încărcarea ocazională, când încărcarea se efectuează
cu consumatorii conectaţi în paralel, este de 2,25...2,40 V/element când sursa de încărcare este
automatizată şi 2,50...2,75 V/element când sursa de încărcare nu este automatizată. Tensiunea
de 2,40 V/element este tensiunea de degajare a gazelor. Tensiunea finală de încărcare se
limitează pentru a nu depăşi tensiunea maximă de alimentare a consumatorilor. Această
problemă se mai poate rezolva executând bateria de acumulatoare cu o priză (fig.10.11).
Regimurile de funcţionare ale bateriei sunt arătate în fig.10.11. Descărcarea de întreţinere se
execută cu sursele deconectate, întreaga baterie alimentează consumatorii. Încărcarea
ocazională începe în poziţia din fig.10.11.b a comutatorului
K. Când tensiunea la bornele consumatorului atinge
valoarea maximă admisibilă, se comută comutatorul K.
Conectarea în această fază a încărcării a SIP are rolul
asigurării curenţilor de încărcare egali pe cele două secţii
ale bateriei, care în lipsa SIP ar fi inegali din cauza
prezenţei consumatorilor. Prezenţa diodei în schemă elimină
întreruperea alimentării consumatorilor în timpul acţionării
comutatorului K.
Fig.10.12. Încărcarea bateriei de Se deosebesc două metode diferite de încărcare
acumulatoare de curent constant ocazională a bateriei de acumulatoare:
în trei trepte
a) Încărcarea cu curent constant în trei trepte
(fig.10.12). Curenţii pe cele trei trepte sunt:
311
I1=(2...2,5)Id10; I2=0,4I1; I3=Nif
unde Id10 este curentul de descărcare de 10 ore al bateriei iar if curentul de încărcare final al
acumulatorului LP1.
C
I 1 = (2...2 ,5 ) 10 = (7 ,2...9 )N [A]
10
Curentul de 9 N este considerat curentul
maxim de
încărcare
admis.
Fig. 10.13. Corelaţie între curentul Fig.10.14. Încărcarea bateriilor de

final de încărcare şi tensiunea finală la acumulatoare cu caracteristică
borne combinată
Curentul de încărcare final al acumulatorului LP1 rezultă din fig.10.13 în funcţie de

tensiunea finală de încărcare Uf.
Treptele de curent I1 şi I2 se menţin până la atingerea tensiunii de degajare a gazelor
Ud=2,4 V/element.
Dacă curenţii I2 şi I3 sunt apropiaţi, se poate suprima treapta a doua realizând
încărcarea în două trepte.
b) Încărcarea combinată curent constant-tensiune constantă (fig.10.14). Încărcarea
începe ca şi mai înainte cu curentul I1=(2...2,5)Id10= (7,2...9)N. La atingerea unei tensiuni de
2,25...2,40 V/element în continuare se menţine tensiunea de încărcare constantă. Curentul spre
sfârşitul încărcării devine mic, astfel durata încărcării se măreşte. Această metodă de încărcare
se aplică de obicei când se dispune de o sursă de încărcare automatizată.
La sfârşitul unei încărcări ocazionale bateria se consideră complet încărcată când timp
de două ore valorile tensiunii şi densităţii electrolitului rămân nemodificate, la aceeaşi
temperatură.
Redresoarele statice pot fi utilizate atât pentru încărcarea permanentă cât şi pentru
încărcarea ocazională a unei baterii de acumulatoare.
10.4. Instalaţii de aer comprimat din staţiile electrice
În staţiile electrice aerul comprimat este utilizat pentru acţionarea întreruptoarelor şi

separatoarelor, pentru comenzi la distanţă şi automatizări, iar uneori şi pentru stingerea
arcului electric din întreruptoare. Când aerul comprimat nu se utilizează pentru stingerea
arcului electric din întreruptoare, instalaţiile sunt cu consum mic de aer. În acest caz,
presiunea de producere şi de acumulare a aerului comprimat este de cca.10 bar, iar presiunea
de utilizare este de 4,5 bar. Când aerul comprimat serveşte şi la stingerea arcului electric din
întreruptor, instalaţiile sunt cu consum mare de aer, presiunea de producere şi acumulare este
de 25-40 bar, iar cea de utilizare 12-20 bar.
312
Componentele principale ale instalaţiilor de aer comprimat sunt compresoarele,
recipienţii de acumulare, reductoarele de presiune şi conductele.
O staţie electrică trebuie să aibă în stare de funcţionare cel puţin două compresoare,
fiecare în parte trebuie să fie capabil să asigure consumul teoretic total al staţiei.
Compresoarele utilizate sunt cele cu pistoane cu una sau mai multe trepte de compresiune în
funcţie de volumul de aer şi presiunea maximă solicitată.
Recipienţii de aer comprimat acumulează aerul comprimat şi reglează presiunea lui,
eliminând pulsaţiile de presiune caracteristice compresoarelor cu piston, de asemenea asigură
ca la consum variaţiile de presiune să fie mici.
Reductoarele de presiune fac legătura între partea de înaltă presiune şi cea de joasă
presiune a instalaţiei de aer comprimat. Reductoarele de presiune, în scopul siguranţei în
funcţionare a instalaţiei, se dublează.
Conductele de aer comprimat, în instalaţiile care deservesc numai acţionări, la care
presiunea nu depăşeşte 10 bar, se confecţionează din oţel, iar în instalaţiile cu presiuni mai
ridicate, ce deservesc şi stingerea arcului electric din întreruptoare, se execută din cupru.
Presiunea de producere şi acumulare a aerului comprimat este totdeauna mult mai
ridicată decât cea de utilizare. În cazul utilizării aerului comprimat pentru acţionări şi
automatizări, raportul celor două presiuni este peste 2 şi numai după o avarie scade sub
această valoare. Prin aducerea aerului aspirat de compresor la o presiune ridicată şi apoi
reducerea presiunii pentru utilizare se obţin ca aerul comprimat la utilizare să aibă umiditate
mai mică.
Se ştie că umiditatea absolută maximă a aerului depinde numai de temperatură şi nu
depinde de presiune. Compresorul aspiră aerul cu o anumită umiditate absolută. Prin
comprimare umiditatea absolută creşte. Comprimarea este asociată în instalaţie cu răcirea
aerului, încât după comprimare temperatura aerului, este aproximativ aceeaşi cu cea de la
aspiraţie.
Ca urmare umiditatea absolută a aerului comprimat ajunge peste umiditatea absolută
maximă, ceea ce duce la condensarea vaporilor de apă. Se poate considera că aerul comprimat
din recipienţii de acumulare se găseşte la umiditate absolută maximă. În urma destinderii
aerului la presiunea de utilizare umiditatea lui absolută scade la : ua=uamaxVa/Vu; în care ua
este umiditatea absolută de utilizare, ua umiditatea absolută la acumulare, iar cu V s-a notat
volumul de aer. Cu toate modificările de temperatură la destinderea aerului, cu siguranţă
uu<umax. Dacă presiunea compresorului şi deci cea de acumulare ar corespunde presiunii de
utilizare, aerul la utilizare ar avea umiditatea absolută maximă, având în vedere că umiditatea
relativă (u raportată la umax) în condiţiile ţării noastre este de 30-50% ceea ce prin comprimare
la 4,5 bar în condiţiile menţinerii temperaturii prin răcire ar duce la creşterea umidităţii
relative în aceeaşi proporţie, de fapt ar duce la atingerea umidităţii absolute maxime şi
condensarea unei cantităţi de vapori de apă.
Deoarece condensarea vaporilor de apă are loc după comprimare asociată cu răcire,
umiditatea absolută a aerului la utilizare este cu atât mai mică cu cât presiunea de acumulare
este mai mare şi temperatura de acumulare mai mică.
În fig.10.15 se prezintă schema instalaţiei de aer comprimat dintr-o staţie electrică, în
care aerul comprimat este utilizat numai pentru acţionări şi automatizări. Pe lângă elementele
evidenţiate în schemă, instalaţia mai cuprinde colectoare de condensat cu robinete de purjare
amplasate pe conductele principale în punctele cele mai joase ale acestora, de asemenea
manometre pe conductele principale.
În fig.10.15 se consideră grupul MC1în funcţiune, care prin oala de purjare menţine
presiunea în recipienţii A1 şi A2 în jur de 10 bar. Reductorii de presiune RP11 şi RP21 sunt în
313
funcţiune, ceilalţi doi reductori sunt de rezervă. Presiunea aerului din recipienţii B1 şi B2 este
peste 4,5 bar.
Menţinerea presiunii, atât în recipienţii de înaltă presiune cât şi în cei de joasă
presiune, se produce automat cu ajutorul unor manometre cu contacte electrice. Astfel,
presiunea din recipienţii de înaltă presiune este controlată de trei asemenea manometre, care
se găsesc într-un dulap de comandă aferent agregatului compresor MC1.Unul din manometre
Fig.10.15. Schema unei instalaţii de aer comprimat: MC – grup motor-compresor; R – răcitor al aerului
comprimat; P – oală de purjare; A – recipient de acumulare de înaltă presiune; B – recipient de
acumulare de joasă presiune; RP – reductor de presiune
este reglat astfel încât comandă pornirea, respectiv oprirea agregatului compresor, când
presiunea scade la 8 bar, respectiv creşte la 11,5 bar. Dacă din anumite motive la scăderea
presiunii sub 8 bar MC1 nu porneşte, la 7,5 bar intervine al doilea manometru şi porneşte
agregatul compresor MC2, pe care îl opreşte la atingerea presiunii de 11,5 bar. Dacă nici unul
din cele două agregate compresor nu a pornit, la atingerea presiunii de 7 bar al treilea
manometru pune în funcţiune o semnalizare optică şi acustică.
Agregatul compresor MC2 are un dulap de comandă distinct, de asemenea cu trei
manometre cu contacte, care în raport cu MC2 îndeplinesc aceleaşi funcţii ca cele descrise mai
sus.
Instalaţia de aer comprimat este astfel proiectată încât durata de funcţionare a
compresorului la fiecare pornire să fie de aproximativ 20 min, iar între două porniri
consecutive să treacă cel puţin 2 h. După fiecare oprire a compresorului se face purjarea
automată a condensului din oala de purjare prin intermediul unui ventil acţionat electric.
Presiunea în recipienţii de joasă presiune se reglează acţionând de regulă automat
asupra reductorului de presiune, care este de tipul „totul sau nimic”. Un manometru cu
contacte comandă la atingerea unei valori minime a presiunii acceptată la utilizare reductorul
de presiune, mărind astfel presiunea la utilizare, iar la atingerea unei anumite presiuni sub cea
minimă acceptată, un alt manometru cu contacte conectează un circuit de semnalizare.
În cazul instalaţiilor de aer comprimat care deservesc şi stingerea arcului electric din
întreruptoare, pretenţiile privind umiditatea relativă a aerului comprimat la utilizare sunt mult
314
mai ridicate. Ca urmare, se adoptă raport mult mai ridicat între presiunea de acumulare şi cea
de utilizare şi anume pa/pu poate atinge valori de 5-7.
10.5. Instalaţii de legare la pământ
10.5.1. Generalităţi şi definiţii
O instalaţie de legare la pământ este formată din prize de pământ (elemente metalice
în contact direct cu solul) şi reţeaua de legătură între priză şi componentele instalaţiilor
electrice care trebuie legate la pământ.
Instalaţiile de legare la pământ se pot împărţi în următoarele categorii:
a) instalaţii de legare la pământ de protecţie împotriva electrocutărilor;
b) instalaţii de legare la pământ de exploatare (destinate legării la pământ a unor
elemente ce fac parte din circuitele curenţilor normali de lucru);
c) instalaţii de legare la pământ de protecţie împotriva supratensiunilor (atmosferice
sau de comutaţie);
d) instalaţii de legare la pământ folosite în comun (destinate atât pentru scopuri de
protecţie cât şi pentru scopuri de exploatare).
Elementele conductoare ce pot fi puse accidental sub tensiune dar nu fac parte din
circuitele curenţilor de lucru, trebuie legate la pământ (carcasele echipamentelor instalaţiilor
electrice, elemente de susţinere, îngrădirile de protecţie, etc.). Legarea la pământ a
elementelor conductoare menţionate, trebuie făcută prin sudură sau înşurubare asigurată cu
şaibă, cu dinţi sau evantai, deci printr-un contact de rezistenţă neglijabilă.
Obişnuit se realizează o reţea generală de legare la pământ, obţinută prin legarea între
ele a tuturor instalaţiilor de legare la pământ din incintă. Dacă rezistenţa de dispersie a prizei
de pământ este de maxim 1Ω, este admisă folosirea sa în comun pentru protecţia împotriva
electrocutărilor şi pentru instalaţii de paratrăsnet.
Tabelul 10.1. Tensiuni de atingere şi tensiuni de pas (în V) maxime admise în instalaţiile electrice de înaltă
tensiune
Nr. Locul de utilizare Timpul de deconectare (în secunde) la intensitatea
crt. maximă a curentului de punere la pământ calculat
0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 3
1 În zone cu circulaţie frecventă 125 100 85 80 75 70 65 40*
2 În zone cu circulaţie redusă 250 200 165 150 140 130 125 125
3 În zone cu circulaţie redusă, cu folosirea 500 400 330 300 280 260 250 250
mijloacelor de protecţie electroizolante
* În zone cu circulaţie frecventă din afara incintelor agricole sau industriale (de exemplu în staţii, posturi de
transformare, puncte de alimentare, centrale, etc.) pentru timpi mai mari de 3 secunde, tensiunea de atingere sau
de pas maxim admisă este de 65 V
Tensiunile de atingere (Ua) şi de pas (Upas) maxime admise pentru defectele pe partea
de înaltî tensiune a echipamentelor electrice (de JT sau MT), sunt cele din tabelul 10.1.
Coeficienţii de atingere (Ka) şi de pas (Kpas) sunt: Ka= Ua/ Up ; Kpas= Upas/ Up unde Up este
tensiunea prizei de pământ (numită şi tensiune a instalaţiei de legare la pământ) ce se
defineşte ca tensiune a instalaţiei de legare la pământ (prizei de pământ) faţă de un punct din
zona de potenţial nul, deci un punct de pe pământ suficient de îndepărtat.
Instalaţia de paratrăsnet trebuie să aibă obişnuit conductoare separate de legare la
pământ faţă de celelalte categorii de instalaţii.
315
Prizele de exploatare sunt realizate cu electrozi special protejaţi împotriva corodării,
deoarece sunt străbătute de curenţi de lucru în permanenţă.
O priză de pământ poate fi naturală şi/sau artificială. Prizele de pământ naturale sunt
formate din conductele metalice pentru fluide necombustibile, fundaţiile metalice, cămăşile
metalice ale cablurilor, etc. Prizele artificiale se realizează când priza de pământ naturală are o
rezistenţă de dispersie mai mare ca rezistenţa de dispersie maximă admisă şi sunt formate din
benzi metalice îngropate la diverse adâncimi la care dacă este nevoie se leagă prin sudură şi
alte elemente metalice (ce pot fi ţevi verticale).
Conform STAS terminologia utilizată are următoarele definiţii:
- instalaţie de legare la pământ – ansamblul de conductoare, electrozi şi alte piese,
prin care se realizează o legare la pământ;
- legare la pământ – racordare a unui element conductiv la o priză de pământ;
- priză de pământ – ansamblul de elemente conductive în contact cu pământul,
caracterizat prin rezistenţa sa de dispersie în sol;
- reţea generală de legare la pământ – reţea care cuprinde totalitatea instalaţiilor de
legare la pământ dintr-o incintă sau platformă industrială;
- electrocutare – efect nociv care se datorează trecerii unui curent electric printr-un
organism;
- legare la pământ de exploatare – legare la pământ a unui punct (element) făcând
parte din circuitele curenţilor de lucru;
- legare la pământ de protecţie – legare la pământ a elementelor conductive care în
funcţionare normală nu sunt sub tensiune dar care pot intra accidental sub tensiune,
pentru realizarea protecţiei împotriva electrocutării prin atingere indirectă;
- rezistenţă de dispersie a unei prize de pământ (Rp sau rp) mărime caracteristică
pentru priza de pământ reprezentând raportul dintre tensiunea prizei de pământ
(Up) şi curentul de punere la pământ prin priză (Ip): Rp=Up/Ip;
- tensiunea de atingere (Ua sau ua) – parte din tensiunea unei instalaţii de legare la
pământ, la care este supus omul aflat la o distanţă de 0,8 m de obiectul atins;
- tensiunea de pas (Upas sau upas) – parte din tensiunea unei instalaţii de legare la
pământ la care este supus omul când ating concomitent două puncte de pe sol
(pardoseală) aflate la 0,8 m între ele, în apropierea unui obiect racordat la instalaţia
respectivă de legare la pământ;
- curent de punere la pământ prin priză (Ip sau ip) parte a curentului de defect , care
trece prin electrozii prizei de pământ;
- zonă de potenţial nul – zonă în care toate punctele de pe sol au un potenţial practic
nul atunci când prin instalaţia de legare la pământ trece un curent;
- priză de pământ naturală – priză de pământ constituită din elementele conductive
ale unor construcţii sau instalaţii destinate altor scopuri şi care sunt în contact
permanent cu pământul, putând fi folosite în acelaşi timp pentru trecerea
curentului de defect;
- priză de pământ artificială – priză de pământ ale cărui elemente componente
(electrozi şi conductoare) sunt montate special pentru trecerea curentului de defect;
- atingere directă – atingere a unui obiect conductiv aflat normal sub tensiune,
nemijlocit sau prin intermediul unui alt obiect conductiv;
- atingere indirectă – atingere a unui obiect conductiv intrat accidental sub tensiune
datorită unui defect în instalaţia electrică;
- reţea electrică (sinonim reţea) – ansamblu de conductoare electrice legate
conductiv între ele;
316
- reţea (electrică) legată la pământ – reţea electrică, ce în regim normal de
funcţionare, are legat direct la pământ printr-o rezistenţă ohmică de maximum 50
Ω, cel puţin un punct ce face parte din circuitele curenţilor de lucru (de exemplu
punctul neutru al sursei de alimentare);
- reţea (electrică) izolată faţă de pământ – reţea electrică ce, în regim normal de
funcţionare, are izolate faţă de pământ toate punctele ce fac parte din circuitele
curenţilor de lucru. În această categorie intră şi reţelele legate la pământ prin una
sau mai multe bobine de compensare;
- echipament electric – totalitatea transformatoarelor, aparatelor şi materialelor
electrice cu care se echipează o instalaţie electrică;
- punere la pământ – atingere accidentală între un element de circuitul curentului de
lucru şi un corp conductiv în contact cu pământul ;
- punere la masă – atingere accidentală între un element din circuitul curentului de
lucru şi un corp conductiv care aparţine unui echipament (instalaţii) electrice şi
care în funcţionare normală nu este sub tensiune;
- curentul de defect (Id sau id) – curent electric apărut accidental în urma unui defect
(curentul de defect se consideră la locul defectului);
- rezistenţă a unei instalaţii de legare la pământ (Rtp sau Rp) – mărime caracteristică
pentru o instalaţie de legare la pământ, reprezentând raportul dintre tensiunea
instalaţiei de legare la pământ (Up) şi curentul de legare la pământ prin priză (Ip):
Rp=Up/Ip;
- rezistivitate a solului (ρ sau ρsol) – mărime caracteristică pentru sol, reprezentând
rezistenţa specifică a unui cub din solul respectiv, având laturile egale cu unitatea
şi aflat în condiţii naturale.
10.5.2. Condiţii ce trebuie îndeplinite de instalaţiile de legare la pământ

din staţii şi posturi de transformare
În posturile de transformare se realizează instalaţii de legare la pământ locale a nulului

transformatoarelor pa partea de JT a reţelei legate la pământ, cu o rezistenţă de dispersie de
maximum 10 Ω. Dacă postul de transformare alimentează numai consumatori din incintă se
realizează o instalaţie comună de legare la pământ pentru partea de JT şi pentru cea de IT cu o
rezistenţă de dispersie de maximum 4 Ω. Dacă priza de pământ este folosită şi pentru
instalaţia de paratrăsnet, rezistenţa de dispersie trebuie să fie de maximum 1 Ω. Instalaţia de
legare la pământ trebuie să aibă o rezistenţă de dispersie Rp≤Ua/Ip, unde Ua este tensiunea de
atingere maxim admisă iar Ip este curentul de punere la pământ. Dacă postul de transformare
alimentează o reţea de JT izolată faţă de pământ, pentru protecţia împotriva atingerilor
indirecte în afară de legarea la pământ trebuie să existe un control permanent al izolaţiei
reţelei faţă de pământ precum şi un sistem de deconectare rapidă la apariţia unei duble puneri
la pământ, a sectorului defect.
La staţiile de conexiuni şi transformare exterioare la care sunt racordate reţele electrice
de IT legate la pământ se realizează instalaţii de legare la pământ ce folosesc prizele de
pământ naturale care, dacă este necesar, se completează cu prize de pământ artificiale, astfel
încât să nu fie depăşite limitele admise pentru tensiunile de atingere şi de pas indicate în
tabelul 10.1. Dacă tensiunea instalaţiei de legare la pământ (Up) depăşeşte tensiunea de
atingere (Ua) şi de pas (Upas) maxime admise (tabelul 10.1), se realizează şi o instalaţie de
317
dirijare a distribuţiei potenţialelor, în jurul echipamentelor electrice, instalaţie care reduce
tensiunile de atingere şi de pas, a căror noi valori se calculează cu relaţiile:
U a' = K aU p ; U 'pas = K pasU p (10.1)
Dacă şi valorile U 'a şi U 'pas depăşesc tensiunile de atingere şi de pas admise (tab.10.1),
se realizează izolarea amplasamentelor (prin acoperirea zonelor de circulaţie şi deservire a
echipamentelor cu piatră sfărâmată sau asfalt) astfel încât:
Ka Rp I p K pas R p I p
Ua ≥ ; U pas ≥ (10.2)
α α
unde: Ua(Upas) este tensiunea de atingere (de pas) maximă admisă, Rp este rezistenţa instalaţiei
de legare la pământ de protecţie, în Ω, Ip este curentul de punere la pământ prin priză, în A,
Ka(Kpas) este coeficientul de atingere (de pas) corespunzător prizelor de dirijare a distribuţiei
potenţialelor iar α este coeficientul de izolare a amplasamentului (cu valori între 2 şi 5,
precizate de normative în funcţie de materialul folosit – balast, dale de beton sau asfalt).
10.5.3 Soluţii constructive pentru instalaţiile de legare la pământ

ale staţiilor de transformare
Prizele de pământ artificiale ale staţiilor de transformare exterioare se realizează din

electrozi verticali situaţi la distanţe egale între ei (ce formează şi priza de pământ verticală),
legaţi prin electrozi orizontali (ce formează priza de pământ orizontală) şi care sunt amplasaţi
pe un contur din incinta staţiei la o distanţă minimă de 1,5 m de îngrădire. Electrozii verticali
au lungimea l=1...3 m, se îngroapă la o adâncime h≥0,8 m (între suprafaţa solului şi capătul
superior) obişnuit se confecţionează din ţeavă galvanizată cu diametrul φ=2”÷2.1/2” şi se
amplasează la o distanţă între
ei a≥2l, distanţă ce se poate
micşora în condiţii speciale
până la a=l. Legăturile între
electrozii verticali se execută
obişnuit din oţel lat, prin
sudare (priza orizontală),
îngropată la adâncimea de
0,8÷1 m.
Instalaţia de dirijare a
distribuţiei potenţialelor se
execută în interiorul
conturului prizei artificiale (la
minim 1,5 m de aceasta) cu
electrozi orizontali (din oţel
lat sau rotund) ce formează
benzi paralele la cca 0,6 m de
echipamente, îngropaţi la cel
mult 0,6 m de echipamente,
îngropaţi la cel mult 0,6 m;
Fig.10.16. Exemplu de realizare a unei instalaţii de legare la pământ aceşti electrozi fac parte din
pentru o staţie electrică exterioară
instalaţia de legare la pământ
318
şi constituie şi reţeaua conductoarelor de legare la pământ, reţea ce se leagă atât la priza de
pământ artificială cât şi la toate obiectele.
La cca 0,8 m de fundaţiile clădirilor din incinta staţiilor exterioare, se realizează un
contur de electrozi orizontali (la care se leagă conductoarele principale din interiorul clădirii)
contur care şi el se leagă cu restul instalaţiei.
În fig.10.16 este prezentat un exemplu de realizare a unei instalaţii de legare la pământ
pentru o staţie electrică exterioară.
O priză de pământ formată dintr-o priză de pământ artificială, priză de pământ naturală
şi priză pentru dirijarea distribuţiei potenţialelor (legate între ele în paralel) se numeşte priză
de pământ complexă.
Aceasta are o rezistenţă
de dispersie formată din
rezistenţele în paralel ale prizei
de pământ artificială verticală
(Rp sau Rpv), prizei de pământ
artificială orizontală (Rpo),
prizei de pământ pentru
dirijarea distribuţiei
potenţialelor (Rpd), prizei de
pământ naturale (Rpn) şi
sistemelor formate din
conductoarele de protecţie şi
prizele liniilor electrice aeriene.
La staţiile de conexiuni
Fig.10.17. Exemplu de realizare a unei instalaţii de legare la pământ
şi transformare interioare la
pentru o staţie electrică interioară
care sunt racordate reţele
electrice de IT legate la pământ se folosesc de asemenea prizele de pământ naturale, prizele de
pământ artificiale, instalaţii de dirijare a distribuţiei potenţialelor în exteriorul clădirii şi
izolarea amplasamentelor atât în interior cât şi în exterior.
La 0,3 m de fundaţia clădirii şi adâncimea de 0,2-0,3 m se realizează un prim contur
din oţel lat (sau rotund) în jurul clădirii şi un al doilea de 0,8 m de fundaţie şi adâncimea de
0,4-0,6 m. La 1,5-2 m de fundaţia clădirii se mai realizează o centură (a treia) din electrozi
verticali (ţeavă de oţel cu φ=2”- 2 ½” şi lungimea 1-3 m), uniform distribuiţi la distanţa a≥2l
(minimum a=l pentru condiţii speciale) la adâncimea h=0,8-1 m. Aceşti electrozi verticaţi sunt
legaţi prin sudură cu electrozi orizontali, din oţel lat, îngropaţi până la 0,8 m. La 1,5 m de al
treilea contur se mai realizează unul (al patrulea). Cele patru contururi se leagă între ele pe
direcţii perpenticulare pe laturi şi pe direcţia diagonalelor conform fig.10.17. Aceste instalaţii
formează priza de pământ artificială şi instalaţia de dirijare a distribuţiei potenţialelor din
exteriorul clădirii.
În interiorul clădirii se montează conductoarele principale de legare la pământ (circuite
de-a lungul pereţilor) la care se racordează diferitele elemente metalice corespunzătoare ale
echipamentelor, prizele de pământ naturale şi de care se fac legături (cel puţin două separate),
la priza de pământ artificială.
La staţiile de conexiuni şi transformare la care sunt racordate reţelele electrice izolate
faţă de pământ (în această categorie se consideră staţiile de MT, 6-35V, ce nu alimentează
consumatori de 0,4 kV aflaţi în afara incintei), trebuie ca tensiunile de atingere şi de pas să fie
de asemenea mai mici ca cele maxime admise; se procedează în acelaşi mod ca la staţii de
conexiuni la care sunt racordate reţele electrice de IT legate la pământ, considerând curentul
319
de punere simplă la pământ timp nelimitat (t>3s) sau timpul protecţiei (dacă la simpla punere
la pământ instalaţia este prevăzută cu deconectare automată). Curentul de calcul trebuie să fie
Ip≥10 A, egal cu a curentului de punere la pământ sau a curentului rezidual (în cazul
compensării), dacă staţia este racordată la o reţea de cabluri din care minimum 66% (dar peste
10 km) cu înveliş exterior metalic; dacă staţia nu este racordată la astfel de reţele, curentul de
calcul (ip) se consideră egal cu cel de simplă punere la pământ sau cu cel rezidual (în cazul
compensării) şi de asemenea Ip≥10 A. Curentul de calcul Ip este egal cu suma curenţilor
bobinelor de compensare (la staţiile cu bobine de compensare).
După execuţia unei instalaţii de legare la pământ, înainte de darea în exploatare, este
necesar să se verifice prin măsurători coeficienţii de atingere şi de pas obţinuţi.
10.5.4. Calculul instalaţiilor de legare la pământ
Instalaţia de legare la pământ a staţiilor pentru a fi stabilă termic trebuie să aibă

rezistenţă:
ρ
R p ≤ 12 (10.3)
Ip
unde Ip este curentul de simplă punere la pământ. Trebuie îndeplinite condiţiile:
Ka Rp U a K pas R p U pas
≤ ; ≤ (10.4)
α Ip α Ip
Prizele de pământ, de asemenea, pentru stabilitate termică,trebuie să îndeplinească
condiţiile:
12 ρ 125 t ρt
1) R p ≤ 2) R p ≤ 3) S ≥ I dpm (10.5)
Ip I rm t' γθ
unde Ip este curentul de calcul (determinat pentru cel de al doilea caz, respectiv când staţia nu
este racordată la reţele de cabluri cu înveliş exterior metalic, etc.); Irm – curentul minim prin
priză (când acţionează protecţia contra dublelor puneri la pământ), Idpm – curentul maxim la
dublă punere la pământ (pentru o rezistenţă de trecere la pământ de calcul de 4Ω), t – timpul
considerat pentru înlăturarea simplelor puneri la pământ; ρ - rezistivitatea solului (Ωm), γ
căldura specifică medie a pământului iar θ - creşterea de temperatură (0C).
La postul de transformare, instalaţia de legare la pământ pentru a respecta condiţia de
stabilitate termică trebuie să aibă o rezistenţă Rp≤4Ω care să satisfacă aceeaşi condiţie ca în
cazul anterior al staţiilor.
Rezistenţa de dispersie a unei prize de pământ complexe se calculează cu relaţia:
1
Rp = (10.6)
1 1 1 1 1
+ + + +
R pn R pa R pd Rsc Rc
unde: Rpa este rezistenţa echivalentă a prizelor de pământ naturale; Rpa – rezistenţa
echivalentă a prizelor de pământ artificiale; Rpd – rezistenţa echivalentă a prizelor de pământ
pentru distribuţia potenţialelor; Rsc – rezistenţa de dispersie a sistemelor formate din
conductoarele de protecţie ale LEA racordate la instalaţia de legare la pământ şi prizele de
pământ ale stâlpilor LEA; Rc – rezistenţa de dispersie rezultantă a altor proze din incinta
staţiei.
Dacă priza de pământ artificială este formată din prize de pământ artificiale singulare:
320
1
R pa = n (10.7)
ηk
∑k = 1 γ pk
unde: ηk, γpk sunt coeficienţii de utilizare, respectiv rezistenţele prizelor singulare de rang k.
Dacă electrozii prizelor singulare sunt identici:
rp
R pa = (10.8)
nη
Coeficienţii de atingere şi de pas la posturi de transformare zidite sau în cabine
metalice trebuie să fie ka=kpas=0,333 şi pentru aceasta în afara prizei de pământ artificiale se
mai execută două contururi de prize orizontale, primul la 0,3 m de fundaţie şi 0,2-0,3 m
adâncime iar al doilea la 0,8 m de fundaţie şi 0,4-0,8 m adâncime.
Dacă posturile de transformare sunt racordate pe medie tensiune la linii electrice
aeriene sau în cablu din a doua categorie (fără înveliş metalic, etc.), se poate realiza o
instalaţie comună pentru partea de MT şi cea de JT, de legare la pământ sau două separate
(câte una pe fiecare nivel de tensiune). Dacă instalaţia de legare la pământ este comună, priza
de pământ artificială trebuie să aibă o rezistenţă Rp≤10 Ω, iar rezistenţa de dispersie a
sistemului de pe partea de JT (conductor de nul) şi prizele de pământ la care sunt legate să fie
mai mici de 4 Ω. Rezistenţa de dispersie totală (inclusiv a prizei naturale), trebuie să fie
Rp≤Ua/Ip unde U=40 V dacă există deconectare automată la simpla punere la pământ cu t≤3s
iar Ip<10 A 8pentru simpla punere la pământ). Dacă se realizează instalaţii separate de legare
la pământ pentru părţile de MT şi JT se procedează ca la staţiile de transformare. Dacă pe MT
intrarea în postul de transformare are descărcătoare cu coarne, descărcătorul se racordează la
priza de pământ locală cu o rezistenţă de dispersie de maximum 4 Ω.
10.5.5. Instalaţii de legare la pământ de protecţie împotriva supratensiunilor
Prizele de pământ pentru instalaţiile de protecţie împotriva descărcărilor atmosferice

trebuie să aibă o rezistenţă de impuls Ri=αiRp – unde αi este coeficientul de impuls al prizei
iar Rp este rezistenţa de trecere la pământ a prizei pentru regim staţionar care se iau din tabele
respectiv se calculează conform normativelor.
Rezistenţa de impuls (Ri) pentru prize de pământ multiple sau complexe se calculează
cu relaţia:
1
Ri = n (10.9)
γ ik
∑
k = 1 α ik R pk
unde indicele k se referă la priza de rang k iar η este coeficientul de utilizare al prizei.
Dacă priza de pământ complexă este formată din m prize verticale (v) şi n prize
orizontale (o) simple şi se consideră coeficienţii de utilizare medii:
R R γ vp γ po
Ri = iv io ; Riv = α iv ; Rio = α io (10.10)
Riv + Rio ηv m η0 n
Obişnuit se utilizează prize de pământ concentrate cu distanţă mică între electrozii
principali ai prizei şi conductorul de coborâre (respectiv conductoarele de legătură de la
obiectele ce se racordează la priză). De obicei, marginea superioară a acestor prize de pământ
are adâncimea de 0,5-1 m, electrozii verticali sunt ţevi din oţel zincat cu grosimea de 3,5 mm
321
şi lungimea de 1,5-3 m, electrozii orizontali sunt benzi de oţel rotund sau alte profile, iar
îmbinările subterane sunt suduri prin suprapunere.
Paratrăsnetele se racordează prin mai multe căi radiale cu centura de legare la pământ
a staţiei, cu electrozi suplimentari locali, astfel încât rezistenţa maximă la frecvenţa industrială
se fie 25 Ω. Coborârea între paratrăsnet şi pământ se face direct prin stâlpi dacă sunt metalici,
iar dacă sunt din beton armat trebuie să aibă continuitate (prin sudură) pe toată înălţimea
stâlpului. Secţiunea minimă a conductorului de coborâre din oţel este de 50 mm2.
Descărcătoarele trebuie să aibă o priză suplimentară individuală lângă locul demontare
cu o rezistenţă de maximum 25 Ω, priză ce se leagă în paralel la cea a staţiei.
10.6. Instalaţia de protecţie împotriva supratensiunilor
Protecţia staţiilor electrice împotriva supratensiunilor se face prin alegerea şi

coordonarea izolaţiei precum şi prin instalaţii speciale.
Izolaţia externă a instalaţiilor electrice din staţiile electrice se alege în funcţie de
tensiunea nominală de ţinere şi de lungimea liniei de fugă specifică minimă. Noţiunile
referitoare la lungimea liniei de fugă specifică minimă pentru izolaţia externă a
echipamentelor lanţurilor de izolatoare şi izolatoarelor suport ale staţiilor electrice din staţiile
electrice sunt prezentate în PE109/81.
Conform acestui normativ există următoarele definiţii:
- tensiunea nominală de ţinere la impuls de comutaţie (trăsnet) este valoarea la vârf
a tensiunii de ţinere la impuls de comutaţie (trăsnet) prescrisă pentru echipament,
care caracterizează izolaţia acestui echipament în ceea ce priveşte încercările de
ţinere;
- tensiunea nominală de ţinere de scurtă durată la frecvenţa industrială este
valoarea eficace a tensiunii sinusoidale de frecvenţă industrială pe care
echipamentul trebuie să o suporte în timpul încercărilor efectuate în condiţii
specifice şi pentru o durată specificată, care în general nu depăşeşte 1 minut;
- lungimea liniei de fugă specifică este definită de raportul dintre lungimea totală a
liniei de fugă a izolatorului, exprimată în centimetri şi tensiunea cea mai ridicată a
reţelei între faze, exprimată în kV.
Coordonarea izolaţiei echipamentului din staţiile electrice se face pentru reducerea
probabilităţii deteriorării izolaţiei sale (sau afectării continuităţii de funcţionare) datorită
solicitării dielectrice. Coordonarea izolaţiei se realizează prin corelarea nivelurilor nominale
de izolaţie a echipamentului cu nivelul de protecţie în raport cu supratensiunile de trăsnet (la
staţii cu tensiunea până la 235 kV) precum şi cu supratensiunile de comutaţie (la 420 kV).
Nivelurile nominale de izolaţie între faze se definesc prin tensiunea nominală de ţinere la
impuls de trăsnet (comutaţie) şi tensiunea nominală de ţinere de scurtă durată la frecvenţa
industrială, conform PE109/81, unde sunt date şi nivelurile de protecţie necesare. Prin
coordonarea izolaţiei la supratensiuni de trăsnet se stabileşte numărul aparatelor de protecţie
şi amplasarea lor astfel încât tot echipamentul staţiei electrice să fie cuprins în zona de
protecţie a aparatajului de protecţie. Se face, de asemenea, coordonarea izolaţiei la
supratensiuni de comutaţie.
Împotriva loviturilor de trăsnet nu trebuie protejate special staţiile electrice exterioare
cu tensiuni nominale mai mici sau egale cu 20 kV. Staţiile electrice exterioare cu tensiuni
nominale mai mari de 20 kV se protejează împotriva loviturilor directe de trăsnet prin
paratrăsnete.
322
La staţiile electrice se folosesc obişnuit paratrăsnete verticale, montate pe cadrele
instalaţiei respective (la 110-400 kV) cu excepţia cadrelor transformatoarelor , sau pe stâlpi
speciali. În anumite condiţii se montează şi descărcătoare cu rezistenţă variabilă la bornele cu
tensiuni de 35 kV sau mai mici ale transformatoarelor. Calculul zonelor de protecţie se face
considerând şi efectul de protecţie al stâlpilor terminali ai LEA.
Staţiile electrice cu tensiuni peste 20 kV se protejează parţial şi prin conductoare de
protecţie montate pe intrările liniei electrice aeriene pe distanţa minimă de 1,5-2 km; dacă
tensiunea LEA este de peste 35 kV, conductoarele de protecţie se leagă obişnuit la cadrela
staţiei. Clădirile de pe teritoriul staţiilor se protejează contra loviturilor directe de trăsnet prin
paratrăsnete orizontale sau verticale.
Staţiile electrice trebuie de asemenea protejate împotriva undelor de supratensiune de
trăsnet ce se propagă pe liniile electrice aeriene. Pentru aceasta se realizează coordonarea
izolaţiei şi se iau măsuri de protecţie de bază (prin montarea de DRV sau descărcătoare cu
coarne –DC) şi măsuri de protecţie suplimentare pe LEA la intrările în staţii (prin montare pe
linii a conductoarelor de protecţie, de paratrăsnete la intrarea în staţie şi de DC).
Autotransformatoarele se protejează prin DRV montate direct la bornele fiecărei înfăşurări.
Schemele de protecţie şi condiţiile de montare sunt stabilite de PE109/81.
Posturile de transformare (3-35 kV) se protejează cu DRV sau DC cu respectarea
prevederilor din normative.
Staţiile electrice se protejează, de asemenea, împotriva supratensiunilor de comutaţie
şi a celor temporare.
Protecţia împotriva loviturilor directe de trăsnet a staţiilor electrice se realizează cu
paratrăsnete iar a echipamentului din staţie (împotriva conturnărilor inverse datorate
loviturilor directe de trăsnet), prin alegerea unor distanţe în aer suficient de mari, pentru
împiedicarea descărcărilor între elementele sub tensiune din staţie şi cele legate la pământ pe
care sunt montate paratrăsnetele.
Paratrăsnetul este un dispozitiv de protecţie a construcţiilor împotriva loviturilor
directe de trăsnet, care este alcătuit din elemente de captare amplasate deasupra construcţiei
protejate, elemente de coborâre şi elemente de legare la pământ.
În staţiile electrice paratrăsnetele folosite sunt
obişnuit verticale cu elemente de captare realizate din o
ţeavă de oţel zincat (terminată cu o tijă metalică de captare)
montată în vârful unui stâlp de beton armat sau metalic şi
elemente de coborâre (metalic ce asigură continuitatea pe
toată înălţimea stâlpului). Aceste elemente se leagă foarte
sigur între ele şi apoi la priza de pământ. Mai rar (pentru
Fig.10.18. Zona de protecţie a protecţia clădirilor), se folosesc paratrăsnete orizontale, ca
unui singur paratrăsnet vertical: h la LEA (din conductoare funie sau benzi de oţel sau oţel-
– înălţimea paratrăsnetului; aluminiu).
ha=h-hx – înălţimea activă a
paratrăsnetului
În fig.10.17 este prezentată zona de protecţie a unui
singur≤≤ paratrăsnet vertical. Înălţimea activă a
paratrăsnetului ha=h-hx, respectiv raza zonei de protecţie rx la nivelul cercetat hx, se calculează
cu una din relaţiile:
rx h rx 1,6 5 ,5
= ; = (10.7)
ha h ha h
1+ x 1+ x h
h h
unde prima relaţie se foloseşte pentru paratrăsnete verticale cu înălţimea h≤30 m, iar a doua
dacă 30 m≤h≤100 m.
323
Calculul zonelor de
protecţie ale paratrăsnetelor se
face cu ajutorul nomogramelor
din fig.10.19 cu ajutorul cărora
se determină mărimea z=hx/h,
unind printr-o dreaptă punctele
hx şi rx. De exemplu dacă hx=16
m şi ra=13 m se obţine punctul
A (fig.10.18.a) pentru care
z=0,56 respectiv
h=16/0,56=28,6 m, iar dacă
hx=34 m şi ra=35 m
(fig.10.18.b) se găseşte
Fig.10.19. Nomograma pentru calculul zonei de protecţie a unui h=34/0,4=85 m.
paratrăsnet vertical: a – cu înălţimea h<30 m; b – cu înălţimea 30 Dacă sunt două
m<h≤100 m paratrăsnet verticale în
apropiere, egale cu înălţimea,
zona lor de protecţie are forma
din fig.10.20, unde a este
distanţa între paratrăsnete, 2bx –
lăţimea minimă a zonei de
protecţie la nivelul cercetat hx
iar R este raza circumferinţei ce
trece prin vârfurile
paratrăsnetelor şi punctul 0, de
la nivelul h0. Când bx=0, dacă
h≤30 m, a=75h iar dacă h>30
m, a=7pha. Lăţimea minimă bx
se determină cu ajutorul
nomogramelor din fig.10.20.
Dacă sunt trei sau patru
paratrăsnete verticale de
înălţimi egale, zonele de
protecţie au forma din fig.10.21
şi pentru ca întreaga suprafaţă
Fig.10.20. Zona de protecţie a două paratrăsnete verticale situate în
apropiere cu înălţimi egale
interioară să fie protejată
D≤8hap.
În toate cazurile, rx se determină ca pentru un singur paratrăsnet vertical.
Dacă paratrăsnetele sunt de înălţimi diferite, pentru determinarea zonei de protecţie se
foloseşte metoda paratrăsnetului fictiv, respectiv conform fig.10.22 se consideră un
paratrăsnet fictiv (1’) de înălţime egală cu a unui paratrăsnet mai scurt (2) situat la distanţa a’,
unde orizontala din vârful paratrăsnetului 2 întâlneşte zona de protecţie a paratrăsnetului 1.
În cazul paratrăsnetelor orizontale, zona de protecţie are forma din fig.10.23 iar rx se
calculează cu relaţia:
rx k
= (10.8)
ha hx
1+
h
unde k=1,8 în cazul protecţiei construcţiilor de pe teritoriul staţiilor electrice, iar ha=h-a/4 .
324
Între un
paratrăsnet
independent şi
instalaţia ce se
protejează trebuie
să existe o distanţă
în aer (Sa) de
minimum 5 m iar
Sa≥0,3 Ri+0,1L,
unde R este
rezistenţa de
legare la pământ la
impuls a prizei
Fig.10.21. Graficul valorii lăţimii minime bx a zonei de protecţie a două paratrăsnetului (Ω)
paratrăsnete verticale: a – cu înălţimea h≤30 m, pentru a/ha=0,7; b – cu înălţimea şi L este înălţimea
h≤30 m, pentru a/ha=5-7 instalaţiei protejate
Notă:Pentru paratrăsnete cu înălţimea 30 m<h<100 m, valorile ambelor coordonate (mm); între priza
trebuie înmulţite cu coeficientul p=5,5/√h
separată a
paratrăsnetului şi
instalaţi de legare
la pământ a staţiei
trebuie să existe o
distanţă (Sp) de
minimum 3 m iar
Sp≥0,3 Ri.
Rezistenţa la
impuls a unei
instalaţii de legare
la pământ este
produsul dintre
rezistenţa calculată
sau măsurată în
regim staţionar şi
coeficientul de
impuls (ce se
determină conform
STAS 7334).
În staţiile
electrice în afară
Fig.10.22. Zona de protecţie în cazul a 3 sau 4 paratrăsnete verticale de înălţimi
egale: a – 4 paratrăsnete amplasate în pământ; b – 3 paratrăsnete amplasate în de paratrăsnete
triunghi echilateral; c – 4 paratrăsnete amplasate în paralelogram independente, se
pot monta
paratrăsnete pe construcţiile staţiilor sau pe stâlpi de susţinere a reflectoarelor de iluminat (a
căror cabluri de alimentare trebuie să fie armate şi de la baza stâlpului să fie pozate cel puţin
10 m în pământ până la intrarea lor în canalele de cabluri).
325
Fig.10.23. Zona de protecţie în cazul paratrăsnetelor

de înălţimi diferite
Fig.10.24. Zona de protecţie în cazul
paratrăsnetelor orizontale
10.7. Instalaţii de telecomunicaţii
Staţiile electrice de transformare pentru exploatare se echipează cu instalaţii de

telecomunicaţii: telefonie, (telemăsură, telecomenzi) interfon, radio, televiziune în circuit
închis, ceasoficare şi instalaţii pentru detectare şi semnalizare a incendiilor. Aceste diverse
tipuri de instalaţii de telecomunicaţii se instalează sau nu şi se dimensionează în funcţie de
amplasarea staţiei şi de importanţa staţiei pentru sistem.
Cele mai utilizate instalaţii de telecomunicaţii sunt cele de telefonie (care există în
fiecare staţie).
Posturile de transformare nu sunt de obicei dotate cu instalaţii de telecomunicaţii.
Instalaţiile de telefonie ale staţiilor electrice sunt pentru telefonie tehnologică (de
dispecer) şi de telefonie generală (administrativă).
Pentru conducerea sistemului energetic, staţiile de înaltă şi foarte înaltă tensiune se
echipează obişnuit cu cel puţin două legături operative de telecomunicaţii cu dispecerul
coordonator, una de bază şi a doua de rezervă care poate fi folosită şi pentru legăturile
tehnico-administrative, dacă staţia este subordonată la două trepte de dispecer trebuie să aibă
legături telefonice directe cu fiecare din acestea. La staţiile de racord adânc (SRA) de 110 kV
poate exista o singură legătură telefonică cu treapta superioară (staţia de alimentare sau
dispecer). Aceste legături telefonice operative trebuie să fie directe şi sigure.
Instalaţiile de telefonie generală (administrative) ale staţiilor electrice se realizează
prin circuite telefonice obişnuite închiriate de la PTTc.
Legăturile telefonice operative directe ale staţiilor electrice pot fi cu echipamente de
joasă frecvenţă (tip BL - baterie locală sau BC – baterie centrală) sau cu oficiul PTTc apropiat
cu program de lucru permanent cu echipamente de înaltă frecvenţă cuplate la LEA de ÎT, cu
radio-telefoane (la staţiile de 220 şi 400 kV şi cele cu pericol de inundaţii) sau cu radio-relee
proprii.
La staţiile importante de 110 kV şi la toate staţiile de 220 şi 400 kV se realizează
legături telefonice de incintă (prin o mică centrală telefonică manuală de 5-15 linii între
camera de comandă şi diverse posturi telefonice (din cabine de relee, locuinţa din apropiere a
326
personalului de exploatare)); echipamentele aferente acestor legături telefonice interioare sunt
de joasă frecvenţă.
În staţia exterioară şi la locuinţa din apropierea staţiei a personalului de exploatare (la
staţii cu personal la domiciliu) se prevăd semnalizări acustice pentru legăturile telefonice
operative cu dispecerul coordonator.
La staţiile ridicătoare de lângă centralele electrice, la cele amplasate în oraşul unde
dispecerul coordonator precum şi la cele exploatate prin telecomandă sau prevăzute cu
echipamente de înaltă frecvenţă se utilizează legături directe cu cabluri telefonice (cu centrala
electrică respectiv cu dispecerul coordonator).
Între staţiile electrice importante ale sistemului energetic se utilizează frecvent legături
telefonice (telecomunicaţii) operative directe cu echipamente de înaltă frecvenţă propriu-zise,
centrale telefonice automate şi echipamente de cuplaj la liniile de ÎT. Într-o cameră specială
(numită cameră de telecomunicaţie) se montează echipamentul propriu zis de telecomunicaţii
de înaltă frecvenţă; acest echipament poate fi utilizat şi pentru telemăsurări, telecomenzi,
telesemnalizări, etc. În această încăpere se mai montează obişnuit şi instalaţiile de semnalizare
a defectării echipamentelor de telecomunicaţii precum şi instalaţiile de electroalimentare
pentru echipamentele de telecomunicaţii, instalaţii ce fac parte tot din categoria
echipamentelor de înaltă frecvenţă propriu-zisă. De la instalaţia de semnalizare a defectării
echipamentelor de telecomunicaţii se transmit în camera de comandă a staţiei electrice, pe
panoul de semnalizări centrale ale acesteia, câteva semnale cumulative (defect în camera de
telecomunicaţii, lipsă tensiune alternativă, etc.)
În camerele de telecomunicaţii trebuie păstrată o temperatură de +50C până la +400C,
şi o umiditate relativă maximă de 85%; aceste camere se feresc de praf, agenţi chimic
agresivi, pericol de incendiu, pereţii se vopsesc în ulei, pardoseala este acoperită cu PVC, iar
în pardoseală sunt canale de cabluri cu capace din tablă striată.
Dacă echipamentele de telecomunicaţii sunt cu alimentare în curent continuu,
alimentarea lor se face direct de la panourile corespunzătoare de servicii proprii ale staţiei sau
dacă nu este posibil de la instalaţii separate (baterie şi redresor). Dacă echipamentele de
telecomunicaţii sunt cu alimentare în curent alternativ, alimentarea lor se face de la sursa cea
mai sigură a staţiei iar la dispariţia tensiunii alternative se trece automat pe sursa de rezervă
(convertizor rotativ – mai rar folosit, sau invertor static). Alimentarea de rezervă (invertoare
statice sau grupuri convertizoare rotative) se montează obişnuit în camera de telecomunicaţii
împreună cu instalaţiile de distribuţie aferente. Alimentarea echipamentelor de
telecomunicaţii trebuie să fie foarte sigură şi ca urmare se iau o serie de măsuri speciale.
Legăturile telefonice automate de înaltă frecvenţă se fac cu centrale telefonice
automate de mică capacitate, montate obişnuit în camera de telecomunicaţii.
Pentru realizarea legăturilor de înaltă frecvenţă se utilizează elemente de cuplaj, ce se
montează în celulele de linie ale staţiilor şi care fac cuplajul între elementul de înaltă
frecvenţă şi liniile de înaltă tensiune. Un element de cuplaj este format dintr-un filtru de
cuplaj (Fc) – pentru adaptarea impedanţei echipamentului şi cablului de înaltă frecvenţă la
impedanţa liniei de ÎT – un condensator de cuplaj (C) care asigură blocarea curentului de 50
Hz spre echipamentul de înaltă frecvenţă prin caracteristicile de impedanţă (şi care poate fi un
condensator sau un transformator de tensiune capacitiv montat obişnuit împreună cu filtrul de
blocaj pe suporţi de beton în celula de linie) şi o bobină de blocare (B) – de tip „suspendat”
sau de tip „aşezat” pe suport izolant – care se montează în serie cu conductorul activ al LEA
şi este formată dintr-o bobină de putere (inductanţa), un element de acord şi un element de
protecţie al bobinei (obişnuit un descărcător de tensiune).
327
În fig.10.25 sunt prezentate diferite scheme uzuale de cuplare a echipamentelor de
înaltă frecvenţă la LEA de ÎT.
Prin
echipamentele de
înaltă frecvenţă
pot fi realizate
transmisiuni de
telefonie,
teledeclanşare,
teleprotecţie,
telemecanică,
telex, etc.
În
camerele de
comandă ale
staţiilor electrice
sunt amplasate în
mod obişnuit
centrale
telefonice
manuale tip
pupitru şi staţiile
fixe de radio-
telefon; este
posibil să fie
amplasate aici şi
alte echipamente
de telefonie, cu
condiţia
respectării
condiţiilor de
bună funcţionare
şi exploatare a
lor.
Fig.10.25. Schema de cuplare a echipamentului de înaltă frecvenţă la LEA de înaltă

tensiune
Instalaţiile de telefonie se montează pe construcţii din materiale incombustibile

(panouri, stelaje, etc.). Carcasele metalice ale echipamentelor instalaţiilor de telecomunicaţie
se leagă la pământ. Cablurile de telefonie şi cele pe circuite secundare din camera de
telecomunicaţie se pozează în canalele de cabluri din pardoseală, iar trecerea cablurilor prin
pereţii şi planşeul acestei camere se etanşează împotriva fumului, gazelor şi rozătoarelor.
În staţia electrică exterioară se montează elementele de cuplaj de înaltă frecvenţă
numite din acest motiv şi instalaţii exterioare de telefonie. Bobinele de blocaj de înaltă
frecvenţă sunt obişnuit suspendate de rigla cadrului de plecare a LEA respective, iar dacă nu
este posibil, se montează pe suporţi speciali sau sunt suspendate de stâlpi prevăzuţi cu console
328
speciale. Condensatoarele de cuplaj la LEA sunt obişnuit transformatoarele de tensiune
capacitive ce se montează pe suporţi de beton împreună cu elementele de protecţie aferente,
suporţi ce se împrejmuiesc cu plasă de sârmă. Carcasele metalice ale elementelor de cuplaj şi
armăturile suporţilor de beton se leagă la pământ. Cablurile telefonice de înaltă frecvenţă
dintre camera de telecomunicaţii şi elementele de cuplaj se instalează în canale de cabluri sau
în săpături.
Instalaţia de interfon este utilizată în special la staţiile ridicătoare ale centralelor
electrice pentru legătura cu inginerul de serviciu pe centrală (ce conduce direct procesul
tehnologic al întregii centrale, inclusiv staţia ridicătoare) şi este utilizată pentru comunicări
operative şi anumite dispoziţii cât şi pentru conferinţe, etc. Această instalaţie este formată
dintr-un post principal şi mai multe posturi secundare şi se pot efectua convorbiri cu un alt
abonat precum şi cu o parte sau cu toţi abonaţii conectaţi. Postul principal poate fi instalat în
camera de comandă a centralei (în camera de comandă a staţiei ridicătoare este instalat un
post secundar), în camera inginerului de serviciu pe centrală sau în birourile conducerii
administrative. Instalaţia radio poate fi de radioficare sau radiotelefonie. Instalaţia de
radioficare este utilizată pentru dispoziţii, comunicări, căutări de persoane precum şi pentru
retransmiterea programelor posturilor de radio centrale , muzică, etc. de la un post central la
diverse locuri de muncă unde sunt instalate difuzoare. Instalaţia de radiotelefonie poate fi
formată dintr-o staţie fixă instalată în camera de comandă a staţiei (sau a centralei dacă staţia
este ridicătoare şi lângă centrală), şi staţie portabilă sau numai din staţii portabile de greutăţi
reduse (sub 2 kg).
Instalaţia de televiziune în circuit închis este utilizată pentru urmărirea procesului
tehnologic de exploatare (curentă şi revizie sau reparaţie) a echipamentului staţiei electrice.
Această instalaţie este relativ simplă şi ieftină şi este formată din mai multe camere
videocaptoare (ce pot fi orientate prin comandă de la distanţă dacă este cazul) instalate în
diferite puncte importante ale staţiei electrice şi 1-2 instalaţii de reproducere a imaginilor.
Instalaţia de ceasoficare este utilizată în special la staţiile electrice ridicătoare ale
centralelor electrice. Această instalaţie este formată dintr-un ceas principal, o reţea de
ceasoficare şi ceasuri secundare. De la un ceas principal se transmite periodic (de exemplu la
fiecare minut), prin reţeaua de ceasoficare câte un impuls electric tuturor ceasurilor secundare
(foarte simple) şi acestea înaintează minutarul cu câte un minut. În acest fel toate ceasurile de
la diferite locuri de muncă indică aceeaşi oră şi astfel se conduce şi realizează mai uşor
procesul de exploatare.
Instalaţia de detectare şi semnalizare a incendiilor poate îndeplini funcţia de
supraveghere automată permanentă a locurilor cu pericol ridicat de incendiu (de exemplu
boxele transformatoarelor), prin controlul temperaturii apariţiei gazelor de ardere şi apariţiei
flăcării; detectoarele acţionează şi sub influenţa unui singur element din cele trei. Instalaţia
poate doar să semnalizeze incendiul în camera de comandă a staţiei electrice şi să indice locul
(optic şi acustic) sau poate executa şi comanda de intrare în funcţie a instalaţiei automate de
stins incendii. Aceste instalaţii trebuie să aibă un timp scurt de intrare în funcţie şi trebuie
controlată, verificată şi revizuită la intervale relativ scurte de timp deoarece trebuie să aibă o
fiabilitate foarte ridicată. Instalaţiile de detectare şi semnalizare a incendiilor pot fi realizate în
diferite variante mai simple (ieftine) sau mai complicate (scumpe) în funcţie de importanţa
obiectului protejat. Normativele precizează condiţiile de realizare a unor astfel de instalaţii.
329
Transformatoarele din staţiile şi posturile de transformare
10. TRANSFORMATOARELE DIN STAŢIILE ŞI

POSTURILE DE TRANSFORMARE
Transformatoarele şi autotransformatoarele de putere sunt aparate, fără

piese în mişcare, în care are loc modificarea unor parametri electrici ai energiei
primite. Transformatoarele şi autotransformatoarele montate în staţiile electrice, în
posturi de transformare sau în puncte de alimentare transformă un curent alternativ
de o anumită tensiune în curent alternativ de o altă tensiune, fără a-i modifica
frecvenţa. Ele reprezintă echipamentele de cea mai mare valoare din staţiile
electrice sau din posturile de transformare.
În fig.10.1 este prezentată o vedere laterală a unu transformator de putere
iar în fig.10.2 iaginea unui transformator dintr-o staţie electrică.
Fig.10.1. Transformator de putere – vedere laterală: 1-cuva

transformatorului; 2-roată de cărucior; 3-radiator; 4-conservator; 5-
supapă de siguranţă; 6-suport conservator; 7-suport cric; 8-robinet de
golire; 9-robinet de filtrare; 10-dispozitiv de acţionare; 11-izolator nul;
12-cutia cu contactoare; 13-izolator de ÎT; 14-izolator de JT; 15-izolator
de JT; 16-fanion izolator de JT; 17-robinet de golire; 18-bornă de punere
la pământ; 19-gresor; 20-robinet radiator; 21-filtru de aer; 22-releu
Buchholz; 23-robinet izolare conservator; 24-nivel de ulei.
298
Fig.10.2. Vedere a unui transformator de putere într-o staţie electrică
Principalele elemente constructive ale transformatoarelor şi

autotransformatoarelor sunt: circuitul magnetic (miezul), înfăşurările, cuva şi
capacul, conservatorul, comutatorul pentru reglajul tensiunii, izolatoarele de
trecere, instalaţiile de răcire, releele de gaze şi alte accesorii.
10.1. Stabilirea puterii nominale economice

Conform normativului de proiectare PE145/85 se definesc:
- Puterea nominală a transformatorului – este valoarea convenţională a
puterii aparente luată ca bază la construcţie, la garanţii şi la încercările
transformatorului;
- Puterea nominală economică (Snec) – este valoarea, din scala puterilor
nominale normalizate pentru transformatoarele din posturi, cu care în
condiţii de exploatare date se obţine un minim al eforturilor de
investiţii, cumulate cu totalul cheltuielilor actualizate, datorate
consumurilor proprii tehnologice;
- Sarcina maximă anuală a transformatorului (SM) – este puterea
aparentă maximă de durată din anul considerat cu care transformatorul
se încarcă în condiţiile unei funcţionări în regim normal;
- Coeficientul de încărcare la sarcină maximă anuală (k, K) – este
raportul dintre sarcina anuală maximă a transformatorului şi puterea sa
nominală;
299
- Durata de utilizare a sarcinii maxime anuale(TSM). Acest indicator
poate fi estimat cu relaţia:
1,03 ⋅ WP21 + WQ21
TSM = (10.1)
SM1
în care: WP1 şi WQ1 reprezintă estimările cu privire la totalul energiei active şi,
respectiv, totalul energiei reactive care se aşteaptă a fi tranzitate prin transformator
în primul său an de exploatare.
10.1.1 Stabilirea puterii nominale economice a

transformatoarelor în proiectare
Pentru stabilirea puterii nominale economice a transformatoarelor trebuie să

fie precizate:
- sarcina maximă anuală (SM1) care este de aşteptat să revină în primul an
de exploatare fiecăruia dintre transformatoarele instalate în post;
- durata de utilizare anuală a sarcinii maxime TSM şi, pe această bază, din
tabelul 10.1 se determină domeniul în care este economic să se
încadreze la sarcină maximă SM1, din primul an de exploatare al
transformatorului.
În tabelul 10.1 (coloanele 2 şi 3) fiecare dintre aceste domenii economice,
pentru primul an de exploatare, este definit prin coeficienţii de încărcare la
frontiera sa inferioară (k1 inf) şi, respectiv, la frontiera sa superioară (k1 sup).
Tabelul 10.1. Coeficienţi de încărcare ai transformatoarelor la sarcinile lor maxime anuale

Durata de Frontierele domeniilor de încărcări maxime anuale între care este economic să
utilizare a sarcinii se încadreze
maxime anuale, Încărcarea la sarcina SM1 din primul Încărcările la sarcinile maxime din
TSM, [h/an] an de exploatare toţi anii de exploatare
k1 inf k1 sup=1,6 k1 inf KINF KSUP
≤ 2000 0,60 0,96 0,50 1,00
3000 0,55 0,88
4000 0,50 0,80 0,45 0,90
5000 0,45 0,72 0,40 0,80
6000 0,40 0,64 0,35 0,70
7000 0,35 0,56 0,30 0,60
8000 0,30 0,48 0,25 0,50
Se determină puterea nominală economică (Snec), folosind una din

următoarele două variante de calcul care, ambele, conduc la o aceeaşi treaptă de
putere nominală.
Se determină o putere teoretică maximă:
S
S n MAX = M 1 (10.2)
k1 inf
300
În continuare, din
scala valorilor standardizate,
se adoptă transformatorul cu
puterea nominală imediat
inferioară valorii teoretice Sn
MAX.
Se determină o putere
teoretică minimă:
S
S n min = M 1 (10.3)
k1 sup
şi, spre deosebire de varianta
de calcul precedentă, se
adoptă transformatorul cu
puterea nominală imediat
superioară valorii teoretice
Sn min.
Alegerea puterilor
nominale economice poate fi
făcută direct cu ajutorul
diagramei din fig.10.3.
Fig.10.3. Diagramă pentru alegerea puterii nominale

economice (Snec) din cadrul seriei de transformatoare cu
puterile cuprinse între 100...1600 kVA.
10.1.2. Înlocuirea transformatoarelor din posturile în exploatare
În decursul exploatării, un transformator poate fi menţinut într-un acelaşi

post atât timp cât încărcările sale maxime anuale se menţin în domeniul delimitat
de coeficienţii de încărcare KINF şi KSUP indicaţi în tabelul 10.1. Aceşti doi
coeficienţi s
e aleg pe baza duratei de utilizare a sarcinii maxime anuale TSM, care se
înregistrează efectiv în exploatarea transformatorului respectiv.
Dacă, în exploatare, încărcarea maximă anuală ajunge să coboare la
valoarea KINF, se recomandă ca în cel mult un an, transformatorul respectiv să fie
înlocuit cu o unitate având o putere nominală mai mică.
Puterea nominală a noului transformator se alege aşa fel încât, în primul an
după înlocuire, încărcarea sa maximă anuală să se încadreze între frontierele k1 inf şi
k2 sup, indicate în tabelul 10.1.
301
Dacă, în exploatare, încărcarea maximă anuală creşte până la valoarea KSUP,
se recomandă ca în cel mult un an transformatorul respectiv să fie înlocuit cu o
unitate de putere mai mare.
Puterea nominală a noului transformator se alege aşa fel încât, în primul an
după înlocuire, încărcarea sa maximă să se încadreze între frontierele k1 inf şi k1 sup,
indicate în tabelul 10.1.
Trebuie remarcat că:
1 - domeniile încărcărilor maxime anuale admise pentru toţi anii de
exploatare (KINF, KSUP) sunt mai cuprinzătoare decât domeniile (k1 inf , k1 sup)
pentru stabilirea puterilor nominale întrucât s-au luat în considerare următoarele
două aspecte:
- costul înlocuirilor;
- eventualitatea unor variaţii relativ mici şi pe termen scurt ale
încărcărilor în zonele coeficienţilor frontieră.
2 – la diferitele serii de transformatoare uscate, costurile acestora şi
pierderile lor de mers în gol sunt mai mari, în timp ce pierderile de scurtcircuit sunt
aproximativ egale sau mai mici decât în cazul transformatoarelor cu ulei. Ca
urmare, valorile economice pentru încărcările anuale maxime ale
transformatoarelor cu izolaţie uscată sunt, de obicei, sensibil mai mari decât cele
indicate în tabelul 10.1 pentru transformatoarele cu ulei.
10.2. Soluţii constructive pentru montarea

transformatoarelor de putere
O staţie de transformare este formată din două sau mai multe instalaţii
electrice de distribuţie şi unul sau mai multe transformatoare de putere de
interconexiune.
Numărul instalaţiilor de distribuţie este egal cu numărul nivelelor de
tensiune din circuitele primare ale staţiei (de exemplu o staţie de transformare de
220/110/6 kV are trei instalaţii de distribuţie, una de 220 kV, a doua de 110 kV şi a
treia de 6 kV).
Transformatoarele de forţă de interconexiune realizează legăturile electrice
între instalaţiile de distribuţie şi transformă parametrii energiei electrice tranzitate.
Într-o staţie de transformare sunt obişnuit unul sau două transformatoare de
interconexiune. Dacă staţia de transformare are două nivele de tensiune,
transformatoarele de forţă sunt cu două înfăşurări. Dacă staţia are trei nivele de
tensiune, transformatoarele de interconexiune sunt obişnuit cu trei înfăşurări dar
pot fi utilizate şi mai multe transformatoare cu două înfăşurări; soluţia optimă
depinde de tranzitul de putere între diferitele tensiuni, siguranţa în exploatare,
etapizarea instalaţiei, etc.
Dacă staţia are mai mult de trei nivele de tensiune, de exemplu
220/110/20/6 kV, se folosesc alte transformatoare pentru legătura cu cea de a patra
instalaţie de distribuţie (de exemplu de 110/20 kV pentru alimentarea instalaţiei de
302
distribuţie de 20 kV de la care sunt racordate liniile electrice aeriene de electrificare
rurală de 20 kV).
Transformatoarele de forţă pot fi montate în exterior sau dacă nu este
posibil se montează în interiorul unei clădiri (ce poate fi comună cu instalaţia de
distribuţie de medie tensiune). Obişnuit nu se montează în interior transformatoare
cu o putere mai mare de câţiva zeci de MVA.
10.2.1. Montarea transformatoarelor de putere în exterior
Transformatoarele de putere se montează obişnuit în aer liber şi sunt

echipate cu izolatoarele necesare nivelelor de tensiune şi funcţionării în mediul
exterior. Se montează în exterior deoarece au în cuvă cantităţi mari de ulei, deci
prezintă pericol mare de incendiu.
Pentru reducerea pericolului de incendiere soluţiile constructive prevăd
separări antifoc între două transformatoare alăturate pentru ca un eventual incendiu
la un transformator să nu se transmită şi la transformatorul alăturat, precum şi
sisteme de evacuare a uleiului. O altă soluţie este montarea transformatoarelor la
distanţe relativ mari (de peste 15 m) între ele precum şi între ele şi bobine în ulei;
de asemenea trebuie ca transformatoarele de forţă să fie amplasate la distanţe
relativ mari de restul instalaţiilor de distribuţie.
Dacă transformatoarele au puteri mari, de peste 40 MVA şi sunt amplasate
la distanţe reduse (sub 15 m) se realizează separări antifoc (pereţi) din materiale
incombustibile, pereţi ce trebuie să depăşească cu cel puţin 1 m de fiecare parte
gabaritul transformatorului şi să aibă înălţimea cel puţin egală cu a punctului cel
mai înalt al său. Aceşti pereţi pot fi folosiţi şi pentru susţinerea de aparate sau
conductoare aferente transformatorului. Dacă transformatoarele sunt prevăzute cu
instalaţii fixe de stins incendiul, pereţii antifoc pot lipsi.
Instalaţiile de stingere a incendiului pot fi cu bioxid de carbon, cu apă
pulverizată sau funcţionează pe principiul golire-spălare. Instalaţiile de stingere a
incendiului se bazează în principal pe izolarea de aer a uleiului aprins.
Instalaţiile cu apă pulverizată trimit automat la intrarea în funcţie spre
transformator o mare cantitate de apă pulverizată, picăturile au o suprafaţă mare de
contact cu mediul şi astfel se absoarbe din uleiul incendiat o mare cantitate de
căldură şi în plus se formează o pătură de vapori de apă ce împiedică pătrunderea
aerului spre flacără. Repunerea în funcţie a transformatorului după stingerea
incendiului se face fără dificultăţi, iar funcţionarea instalaţiei este fără pericol atât
pentru personalul de exploatare cât şi pentru transformator. Acest tip de instalaţie
se foloseşte şi la transformatoare montate în interior. Deasupra transformatorului
sunt montate 2-3 conducte inelare cu foarte multe duze, care asigură la intrarea în
funcţie a instalaţiei atât stropirea transformatorului cât şi pietrişului de sub el. Apa
trebuie să aibă calităţile apei potabile. Instalaţiile cu apă pulverizată sunt prevăzute
cu un mare rezervor de apă sub presiunea de 10 bar, comandă automată (dată de
303
protecţia de gaze, cea diferenţială sau detectoarele de temperatură ale
transformatorului) şi comandă manuală pentru intrarea în funcţie.
Instalaţiile ce funcţionează pe principiul golire-spălare la intrarea în funcţie
golesc parţial cuva transformatorului, insuflă un jet de azot sub presiune în cuvă,
uleiul rece de la baza cuvei este împins la partea sa superioară unde se formează o
pătură de azot şi astfel scade temperatura uleiului din zona de flacără sub
temperatura sa de aprindere şi se izolează uleiul de aer. După funcţionarea
instalaţiei nu se poate imediat repune transformatorul în serviciu şi ca urmare nu se
face automatizarea funcţionării instalaţiei. Acest tip de instalaţie se foloseşte şi la
transformatoarele montate în interior.
Instalaţiile cu bioxid de carbon la intrarea în funcţie izolează cu bioxid de
carbon (gaz ce împiedică izolarea transformatorului aprins de aer) ca urmare
Fig.10.4. Poziţia unui transformator de bloc şi a transformatorului de servicii proprii la

un bloc de 250 MW
Fig.10.5. Amenajări pentru evacuare în caz de avarie a uleiului la transformatoarele de

putere în exterior (a) sau în clădiri (b): 1 – gabarit transformator; 2 – strat de pietriş
pentru stingerea flăcării; 3 – grătar demontabil; 4 – recipient pentru extragerea apei şi
uleiului; 5 – ţeavă pentru extragerea apei şi uleiului; 6 – colector pentru întreaga
cantitate de ulei; 7 – nivelul maxim al acumulării de ulei; 8 – nivelul pardoselii; 9 –
canal de aducţiune a aerului de ventilare
304
instalaţia de acest tip poate fi folosită numai la transformatoare montate în interior,
într-o încăpere separată unde se poate înlocui repede aerul din încăpere cu CO2.
În staţiile electrice ridicătoare ale centralelor electrice, transformatoarele de
bloc (ale blocurilor generator-transformator) şi transformatoarele de servicii proprii
(interne), se montează lângă peretele exterior al centralei electrice dinspre staţia
ridicătoare, cu pereţi de separare antifoc între ei dacă este cazul, sau la o distanţă
convenabilă pentru asigurarea unui drum de acces pentru personal şi utilaje între
centrală şi staţia electrică ridicătoare, conform fig.10.4.
Transformatoarele de forţă sunt foarte grele şi ca urmare trebuie aşezate pe
şine de cale ferată cu rolele calate, şine îngropate în grinzile de beton ale unei
fundaţii independente (pentru a nu se transmite vibraţii). Grinzile sunt fixate într-o
cuvă etanşă (de beton armat) ale cărei margini trebuie să depăşească cu cel puţin 1
m gabaritul orizontal al transformatorului (fig.10.5), formând astfel dispozitivul de
captare a mediului. La partea superioară se află „stingătorul de flăcări” format
dintr-un strat de pietriş cu grosime de cel puţin 20 cm în granulaţie de 3-5 cm, cuva
are un „colector” etanş, amplasat obişnuit sub transformator, dimensionat obişnuit
pentru a reţine întreaga cantitate de ulei. Este posibil ca sub transformator să se
amplaseze un rezervor auxiliar care să poată reţine minimum 25% din ulei, legat de
un rezervor principal prin o conductă de minimum Φ200 şi pantă suficientă
(tgα>2%).
Fundaţiile transformatoarelor de putere trebuie astfel realizate încât capacul
cuvelor transformatoarelor să aibă o uşoară pantă în sus la partea dinspre
conservator (respectiv releul de gaze), pentru a evita apariţia unui strat de gaze sub
cuvă şi a facilita evacuarea gazelor spre conservator.
Legăturile bornelor transformatoarelor de putere ale staţiilor de înaltă şi
foarte înaltă tensiune/medie tensiune (IT/MT sau FIT/MT) se face obişnuit prin
conductoare flexibile pe partea de IT (FIT) cu instalaţia de distribuţie
corespunzătoare nivelului de tensiune (IT sau FIT) şi cu bare rigide pe partea de
MT. Legăturile rigide trebuie realizate cu piese clasice intermediare pentru evitarea
spargerii izolatoarelor transformatorului datorită vibraţiilor sale.
10.2.2. Montarea transformatoarelor de putere în interior
Montarea în interior a transformatoarelor de mare putere cere o soluţie

complicată şi scumpă datorită necesităţii evacuării căldurii degajate în timpul
funcţionării transformatoarelor, măsurile de prevenire, combatere şi limitare ale
efectelor eventualelor incendii şi măsurile necesare de împiedicare a propagării
zgomotelor şi vibraţiilor, şi ca urmare obişnuit se montează în interior numai
transformatoarele cu puteri de cel mult câţiva MVA.
305
Montarea în
interior a
transformatoarelor cu
puteri mari, se face numai
când nu este posibilă
montarea lor în exterior
din diferite motive cum
sunt poluarea intensă,
condiţii de sistematizare
sau distanţă prea mare
între instalaţia de medie
tensiune, interioară şi cea
de înaltă tensiune de tip
exterior (de exemplu CHE
Argeş unde
transformatoarele sunt
Fig.10.6. Ventilarea încăperilor pentru transformatoare. montate în subteran lângă
Determinarea suprafeţei ferestrei de intrare a aerului.
0 sala maşinilor şi datorită
Temperatura aerului proaspăt +20 C, temperatura aerului la
0
ieşire +35 C: P – pierderile totale ale transformatorului, în lipsei de spaţiu, greutăţilor
2
kW; Q – secţiunea ferestrei de intrare a aerului, în m ; H – de transport şi de
diferenţa de nivel dintre mijlocul ferestrei de ieşire şi introducere în subteran s-
mijlocul transformatorului, în m au folosit 7
transformatoare
monofazate, din care unul de rezervă, iar celelalte 6 legate convenabil, formează
două grupuri ce corespund da două transformatoare trifazate de MT/IT.
Transformatoarele cu puteri mici (până la câţiva MVA) ce se montează în
interior, sunt de obicei de construcţie normală, deci pentru funcţionare în exterior.
Ca urmare se montează obişnuit într-o boxă separată ce trebuie prevăzută cu
ventilaţie naturală (fig.10.6), cu fereastră de intrare şi fereastră de ieşire. Ferestrele
sunt prevăzute obişnuit cu jaluzele sau grătare (pentru evitarea pătrunderii ploii sau
animalelor mici) şi în acest caz suprafaţa ferestrelor se majorează cu 10-50%.
Transformatoarele de putere medie pot fi prevăzute şi cu radiatoare aer-ulei
separate, în
circuitul aerului
realizându-se
activarea ventilaţiei
naturale prin
creşterea
importantă a
diferenţei de nivel
Fig.10.7. Schema instalaţiei de răcire a unui transformator montat în între transformator
interior, cu radiatoare aer-ulei plasate în exterior; 1 – vedere în plan; 2 şi ferestrele de
– schema circuitului de ulei; R – radiator; P – pompă de ulei; I – ieşire a aerului (la
indicator de circulaţie a uleiului; T - transformator
peste 8 m, prin
306
construcţia unui coş vertical înalt pentru ventilaţie).
Transformatoarele de mare putere montate în interior sunt prevăzute
obişnuit cu instalaţie de răcire forţată (când ventilaţia naturală nu este
satisfăcătoare). Răcirea forţată se realizează cu ajutorul unor radiatoare aer-ulei sau
apă-ulei, ce sunt montate în interiorul sau, când nu se pun condiţii de limitare a
zgomotului, în exteriorul boxei în care este montat transformatorul.
În fig.10.7 este prezentată schema unei soluţii de răcire forţată a unui
transformator de mare putere montat în interior, în boxă separată, cu radiatoare aer-
ulei montate în exterior. Circulaţia forţată a uleiului este asigurată de o pompă de
ulei (P) iar supravegherea circulaţiei uleiului este făcută cu un indicator (I). Răcirea
cu radiatoare apă-ulei este scumpă deoarece necesită instalaţii complicate. Pentru a
nu pătrunde apa în ulei, radiatoarele trebuie să fie perfect etanşe iar în circuitul
uleiului trebuie să o uşoară suprapresiune. Circulaţia apei trebuie să fie foarte
sigură şi ca urmare instalaţia de răcire trebuie să aibă două surse de apă; una trimite
apa filtrată cu un grup de pompe prin fascicolul de ţevi al radiatoarelor (din cupru
sau alamă – metale bune conducătoare de căldură), în circuit deschis (sursa de
bază), iar cealaltă (sursa de rezervă), este prevăzută cu un rezervor de apă
dimensionat pentru asigurarea funcţionării transformatorului 12-24 ore (eventual
situat la înălţime pentru asigurarea funcţionării instalaţiei de răcire în lipsa
alimentări serviciilor proprii). Consumul serviciilor proprii (interne) ale staţiei este
mai ridicat datorită consumului pompelor de apă de răcire (cu debit de cca.10-15
m3/h la un transformator de 40 MVA, 110/10 kV).
În fig.10.8 este prezentată schema unei astfel de instalaţii de răcire cu
radiatoare apă-ulei.
Măsurile de prevenire, combatere şi limitare ale efectelor eventualelor
incendii la transformatoarele de putere montate în interior, se bazează pe montarea
fiecărui transformator într-o boxă separată, prevăzută cu porţi metalice spre
Fig.10.8. Schema instalaţiei de răcire a două transformatoare montate în interior, cu

radiatoare apă-ulei plasate în interior: R – radiatoare apă-ulei; P – pompă ulei; T1, T2 -
transformatoare
307
exterior, dimensionate pentru a putea introduce sau scoate transformatorul. Restul
măsurilor sunt asemănătoare cu cele din cazul montării transformatoarelor de
putere în exterior.
Transformatoarele de mare putere montate în interior, pentru a nu transmite
vibraţiile magneto-stricţiunii circuitului magnetic care produce forţe magnetice la
îmbinările tolelor (vibraţii ce pot duce la rezonanţa unor elemente ale construcţiilor
apropiate), se montează pe fundaţii complet separate de orice element al clădirii,
între ele şi fundaţiile lor se introduc straturi de materiale antivibrante (pâslă,
cauciuc, plută, etc.) iar racordurile (conductoarele rigide şi conductele de ulei) se
prevăd cu piese elastice. Vibraţiile deranjează personalul staţiilor şi chiar locuitorii
clădirilor vecine şi pot avaria instalaţiile de protecţie prin relee, aparatele cu
mecanisme fine, etc.
Transformatoarele de mare putere ce se montează în interior produc
zgomote supărătoare şi ca urmare pentru reducerea zgomotelor se pot folosi
transformatoare speciale cu inducţie redusă în coloane şi juguri, tole omogene,
îmbinări speciale la joanturi partea decuvabilă aşezată pe garnituri antivibrante şi
bariere fonoabsorbante în interiorul cuvei (sau amortizoare de zgomot pe pereţii
cuvei). Aceste transformatoare speciale antifonate sunt scumpe, reducerea
zgomotului este relativ limitată şi ca urmare nu sunt folosite decât în anumite
cazuri. Pentru limitarea
propagării zgomotelor, se
montează în jurul
transformatorului panouri
fonoabsorbante demontabile
(din vată minerală aşezată
între un panou din tablă de
aluminiu perforată spre
transformator şi altul din
tablă de oţel spre exterior) cu
uşi spre elementele de
vizitat, iar pe circuitul de
ventilaţie se montează
atenuatoare lamelare de
zgomot (lame din vată
minerală în cămaşă de tablă
de aluminiu perforată)
groase de cca 10 cm şi
paralel cu sensul circulaţiei
aerului. Deoarece pereţii din
zidărie de cărămidă şi
planşeele de beton ale boxei
Fig.10.9. Schiţa unei soluţii constructive pentru un transformatorului asigură
transformator de putere montat în interior obişnuit izolaţie fonică
satisfăcătoare, se izolează
308
fonic suplimentar numai porţile metalice ale boxelor.
În fig.10.9 este prezentată o soluţie constructivă pentru un transformator de
putere montat în interior.
10.3. Exploatarea transformatoarelor de putere
10.3.1. Reguli generale de exploatare a transformatoarelor
În exploatarea transformatoarelor (autotransformatoarelor) montate în staţii

şi posturi de transformare trebuie să fie respectate următoarele reguli generale de
funcţionare (în lipsa unor indicaţii speciale ale fabricii constructoare):
a) Funcţionarea de lungă durată a transformatorului , încărcat la puterea
nominală, este asigurată pe toate prizele plus, iar pe cele minus până la priza de
-5%, la celelalte prize minus curentul putând avea valoarea egală cu al prizei de
–5% şi puterea scăzând corespunzător micşorării tensiunii.
b) La transformatoarele cu circulaţie naturală a uleiului şi suflaj de aer
(NS)se admite funcţionarea de lungă durată la 60% din puterea nominală, în cazul
absenţei suflajului de aer pentru transformatoarele fabricate până în 1981. Pentru
cele fabricate după 1981, funcţionarea fără suflaj de aer se stabileşte în cartea
tehnică a transformatorului.
c) În cazul transformatoarelor cu circulaţie forţată a uleiului şi răcire cu
suflaj de aer sau cu apă (FS sau FA) se admite funcţionarea transformatorului în
cazul opririi pompelor sau a ventilatoarelor pe o durată de maximum 10 minute la
plină sarcină sau o oră la mersul în gol.
d) La transformatoarele fabricate până în 1981 funcţionând bloc cu
generatorul se admite funcţionarea de lungă durată la puterea nominală, la o
tensiune ce nu depăşeşte pe cea nominală cu mai mult de 10%.
Transformatoarele fabricate începând din 1981 cu puteri peste 40 MVA,
destinate a fi legate direct la bornele generatorului, rezistă timp de 5 s unei tensiuni
egale cu de 1,4 ori tensiunea nominală la bornele transformatorului; cele cu puteri
până la 40 MVA inclusiv rezistă la aplicarea timp de 4 min a unei tensiuni egale cu
de 1,3 ori tensiunea nominală la bornele transformatorului.
e) Temperaturile de funcţionare admise la transformatoarele cu ulei sunt:
ulei maximum 100 0C; înfăşurările maximum 105 0C; dacă temperatura aerului de
răcire depăşeşte 40 0C cu până la 5 0C, temperaturile maxime admise pentru ulei şi
înfăşurări se reduc cu 50C, iar dacă depăşirea este cuprinsă între 50C şi 100C,
temperaturile admise pentru ulei şi înfăşurări se reduc la 100C.
Pentru transformatoarele răcite cu apă, aceste prevederi se completează cu
cele ale fabricii constructoare.
f) Nivelul uleiului în transformator, în funcţie de temperatura mediului
exterior, se supraveghează la sticla de nivel sau alt dispozitiv, pe care se indică
nivelurile corespunzătoare unor temperaturi ale mediului exterior de: -35 0C,
+150C, +350C.
309
g) Abateri limită admise de la unele caracteristici electrice:
- raport de transformare în gol: ±0,5% din raportul de transformare
garantat sau ±10% din tensiunea de scurtcircuit în procente, măsurate la
curentul nominal;
- tensiunea de scurtcircuit: ±10% la transformatoare cu două înfăşurări şi
±15% la transformatoare cu trei înfăşurări, numai pentru una din
înfăşurări şi ±10% pentru celelalte.
h) Conexiunile transformatoarelor şi autotransformatoarelor sunt cele
prevăzute în STAS.
i) Condiţiile de funcţionare în paralel a transformatoarelor sunt următoarele:
- transformatoarele să aibă aceleaşi tensiuni nominale primare şi
secundare;
- să aibă aceleaşi tensiuni de scurtcircuit, cu abateri în limitele de la
punctul g;
- să aibă aceeaşi grupă de conexiuni sau grupe de conexiuni admise să
funcţioneze în paralel;
- să aibă raportul între puterea celui mai mare şi a celui mai mic
transformator, cu valoarea maxim 2.
j) La transformatoarele cu trei înfăşurări, funcţionarea este garantată atunci
când condiţiile de funcţionare în paralel sunt îndeplinite pentru fiecare din
perechile de înfăşurări în paralel şi dacă au puse în paralel toate înfăşurările sau au
câte o înfăşurare în gol (tensiunile nominale ale celor trei înfăşurări fiind identice).
k) Transformatoarele din grupele de conexiuni 11 pot funcţiona în paralel
cu transformatoarele care aparţin grupei de conexiuni 5, dacă sunt satisfăcute
celelalte condiţii de funcţionare în paralel şi dacă legarea bornelor celor două
transformatoare este realizată după una din variantele din tabelul 10.2.
Tabelul 10.2. Legarea bornelor transformatoarelor din grupe de conexiuni diferite în vederea
funcţionării în paralel
Varianta Grupa de conexiuni Tensiunea
înaltă joasă
I Dy5: Yd5 :Yz5 ABC abc
Dy11: Yd11: Yz11 ABC cba
II Dy5: Yd5 :Yz5 ABC abc
Dy11: Yd11: Yz11 CBA bac
III Dy5: Yd5 :Yz5 ABC abc
Dy11: Yd11: Yz11 BAC acb
l) Capacitatea de supraîncărcare a transformatoarelor în regim normal de

funcţionare, în cazul în care fabrica constructoare nu face alte precizări, se dă în
tabelul 10.3.
În caz de avarii, cu riscul scurtării duratei de viaţă a transformatorului, se
admite supraîncărcarea transformatoarelor în următoarea proporţie: 30% pe timp de
2 ore, 60% timp de 30 min, 75% timp de 15 min, 100% timp de 7,5 min, 140%
timp de 3,5 min.
310
Tabelul 10.3. Capacitatea de supraîncărcare a transformatoarelor în regim normal de

funcţionare
Sarcina anterioară de durată, Temperatura iniţială a Durata admisibilă a sarcinii de:
% din sarcina nominală uleiului în funcţie de
modul de răcire, [0C]
% NL; NS FS; FA 10% 20% 30% 40% 50%
ore ore min min min
50 55 49 3 1,5 60 30 15
75 68 60 2 1 30 15 8
90 75 65 1 0,5 15 8 4
10.3.2. Protecţia uleiului de transformator
Siguranţa în funcţionare şi durata de viaţă a unui transformator depind în

mare măsură de starea uleiului din cuva transformatorului. Proprietăţile fizice ale
uleiului se modifică în decursul exploatării, uleiul îmbătrâneşte. Cele mai
importante caracteristici ale uleiului din punct de vedere al exploatării sunt
rigiditatea dielectrică şi tangenta unghiului de pierderi.
Orice impuritate care pătrunde în ulei influenţează negativ rigiditatea lui
dielectrică. Impurităţile din ulei pot fi solide, lichide sau gazoase. Impurităţile
solide provin mai ales din procesul de fabricaţie al transformatorului, ele sunt
particule de hârtie, lemn, rugină, vopsea, etc. Unele particule de impurităţi absorb
umezeala, formează particule cu permitivitate ridicată, se grupează şi se orientează
în direcţia câmpului electric, realizând punţi de străpungere prin ulei.
Dintre impurităţile gazoase şi lichide, importanţă deosebită prezintă
oxigenul şi apa, care degradează uleiul şi acţionează defavorabil şi asupra
izolaţiilor solide ale transformatorului.
Contactul, sub orice formă, dintre ulei şi aer duce la procesul de oxidare a
uleiului.
Apa din ulei provine din umiditatea aerului din mediul înconjurător şi în
urma proceselor de descompunere ale uleiului. Consecinţa imediată a creşterii
umidităţii uleiului este micşorarea rigidităţii lui dielectrice. În acelaşi timp
umiditatea micşorează rigiditatea dielectrică a izolaţiei de hârtie, accelerează
pierderea calităţilor mecanice ale hârtiei, adică accelerează îmbătrânirea izolaţiei de
hârtie.
Este necesară protejarea uleiului faţă de umiditatea şi oxigenul din aerul
mediului înconjurător. Cea mai simplă protecţie este aplicarea conservatorului de
ulei, prin care se realizează o suprafaţă de contact micşorată dintre ulei şi aer. Atât
procesul de oxidare, cât şi procesul de absorbţie a umidităţii sunt favorizate de o
temperatură mai ridicată. De aceea se urmăreşte menţinerea temperaturii uleiului
din conservator la valori scăzute. În acest scop conservatorul se leagă cu cuva
transformatorului printr-o ţeavă relativ subţire, care asigură răcirea uleiului, care
datorită dilataţiei termice trece din cuvă în conservator.
311
Spaţiul de aer din conservator comunică cu exteriorul printr-o ţeavă pe care
sunt filtre de oxigen şi de apă.
Un procedeu răspândit de încetinire a procesului de îmbătrânire a uleiului
este introducerea în ulei a unor substanţe, denumite inhibitori, care împiedică
direct desfăşurarea procesului chimic de oxidare a uleiului.
Încă în procesul de fabricaţie al transformatorului trebuie să se aibă în
vedere acţiunea catalitică a metalelor în procesul de oxidare a uleiului. De aceea, se
prevăd metode de pasivizare a suprafeţelor metalice din transformator, cum ar fi
acoperirea acestora cu un lac special.
Măsurile indicate de protecţie a uleiului de transformator încetinesc
procesul de îmbătrânire a uleiului, dar nu îl elimină complet. Astfel se impun
măsuri de control şi întreţinere a uleiului.
Periodic, se verifică aspectul (culoarea) uleiului, prezenţa cărbunelui în
suspensie, prezenţa apei, punctul de inflamabilitate, aciditatea organică,
impurităţile mecanice, rigiditatea dielectrică şi tangenta unghiului de pierderi.
Întreţinerea uleiului de transformator înseamnă îndepărtarea impurităţilor, a
produselor de oxidare şi a apei din ulei. Procedeele de întreţinere sunt: decantarea,
filtrarea, centrifugarea, uscarea sau tratarea în vid a uleiului.
Dacă uleiul este pronunţat oxidat, el trebuie regenerat. Metodele de
regenerare sunt similare cu metodele de rafinare ale uleiului. Prin ele se
îndepărtează din ulei acizii, hidrocarburile nesaturate şi apa. La schimbarea uleiului
trebuie luate măsuri de îndepărtare a produselor de oxidare ale uleiului din izolaţiile
solide ale transformatorului.
O protecţie mult superioară a uleiului se realizează prin interpunerea între
uleiul din transformator şi atmosferă a unei perne de azot. Astfel, se elimină
procesul de oxidare a uleiului şi de asemenea, se elimină aproape complet şi
procesul de absorbţie a umidităţii, ceea ce duce la mărimea considerabilă a duratei
de viaţă a uleiului, precum şi a materialelor izolante solide ale înfăşurărilor şi deci a
transformatorului.
O altă modalitate de eliminare a contactului dintre uleiul din transformator
şi aerul din mediul înconjurător este separarea uleiului de aer în conservator
printr-o membrană elastică, care urmăreşte variaţiile de volum ale uleiului. Sau, în
cuva transformatorului umplută complet cu ulei se introduce un balon elastic, de
asemenea umplut cu ulei. Balonul elastic comunică cu un expandor.
10.3.3. Exploatarea transformatoarelor după criteriul pierderilor minime
10.3.3.1. Exploatarea economică a unui transformator
În raport cu un singur transformator se poate defini o sarcină economică, ca

fiind sarcina la care pierderile raportate la puterea cedată reţelei alimentate sunt
minime. Pierderile de putere activă care apar în urma funcţionării transformatorului
sunt:
312
2
⎛ S ⎞
∑ p = p Fent + pint ⎜⎜ ⎟⎟ (10.4)
⎝ Sn ⎠
cu:
p Fent = p Fn + k e ⋅ qFen
(10.5)
Pint = pin + k e ⋅ qin
în care: p Fent sunt pierderile nominale în fierul transformatorului; pint - pierderile
nominale în înfăşurările transformatorului; q Fen - puterea reactivă ce corespunde
magnetizării miezului de fier al transformatorului, la tensiunea de alimentare
nominală; qin - puterea reactivă ce corespunde câmpurilor magnetice de dispersie
ale înfăşurărilor la sarcina nominală a transformatorului; ke – echivalentul energetic
al puterii reactive, având valori cuprinse în limitele ke=0,02...0,15.
Mărimile p Fen şi pin sunt mărimi de catalog ale transformatoarelor.
Mărimile q Fen şi qin se calculează din alte mărimi de catalog ale
transformatoarelor şi anume din i0 şi u sc n .
Pierderile raportate la puterea cedată de transformator reţelei alimentate
ţinând cont de relaţia (10.4) se exprimă prin:
∑ p = pFent + pint S (10.6)
S S Sn2
Minimul pierderilor raportate se obţine la sarcina care rezultă din condiţia:
⎛∑p⎞
∂ ⎜⎜ ⎟
⎟
⎝ S ⎠ =0 (10.7)
∂S
Efectuând calculele, rezultă:
p Fent
S ec = S n ⋅ (10.8)
pint
Scriind relaţia (10.7) sub formă explicită:
p Fn + k e ⋅ q Fen
S ec = S n ⋅ (10.9)
pin + k e ⋅ qin
iese în evidenţă, că sarcina economică a unui transformator depinde nu numai de
caracteristicile transformatorului, ci prin factorul ke şi de locul unde el este instalat
în cadrul sistemului energetic.
313
10.3.3.2. Exploatarea mai multor transformatoare identice

instalate în paralel
Se consideră m transformatoare identice instalate în paralel. Dacă

funcţionează k transformatoare (k<m), pierderile ce apar în urma funcţionării
acestor transformatoare se exprimă prin:
2
⎛ ⎞
(∑ p )k = k ⋅ p Fent + 1 pint ⎜⎜ S ⎟⎟ (10.10)
k ⎝ Sn ⎠
în care p Fe nt , pint , Sn sunt mărimile caracteristice ale unui transformator, S este
puterea totală cu care se încarcă cele k transformatoare în paralel.
La funcţionarea a k+1 transformatoare în paralel, pierderile se exprimă prin:
2
(∑ p )k +1 = (k + 1) ⋅ p Fent + 1 pint ⎛⎜⎜ S ⎞⎟⎟ (10.11)
k +1 ⎝ Sn ⎠
Reprezentarea grafică a relaţiilor (10.10)
şi (10.11) se arată în fig.10.10. Se observă că
cele două curbe se intersectează, punctul de
intersecţie apare la o anumită putere, denumită
putere critică. De asemenea se observă, că la
S < S crk ;k +1 rezultă pierderi mai mici dacă
funcţionează k transformatoare, iar la
S > S crk ;k +1 pierderile sunt mai mici la
Fig.11.10. Variaţia pierderilor la funcţionarea a k+1 transformatoare.
funcţionarea a k (2), respectiv k+1 Puterea critică se deduce prin egalarea
(1) transformatoare identice în expresiilor (10.10) şi (10.11):
paralel.
p Fent
S crk ;k +1 = S n ⋅ k ⋅ (k + 1) (10.12)
pint
Considerând pentru k valorile k=1...m-1, rezultă toate puterile critice care
interesează în cazul a m transformatoare în paralel.
10.3.3.2. Exploatarea mai multor transformatoare diferite

instalate în paralel
Se consideră două transformatoare diferite instalate în paralel.

Transformatoarele se deosebesc prin puterile lor nominale, tensiunile lor de
scurtcircuit, pierderile în fier nominale şi pierderile în înfăşurări nominale, ele au
însă acelaşi raport de transformare.
314
Se atribuie indicele I transformatorului care prezintă pierderi în fier
nominale totale mai mici. Deci, p FentI < p FentII .
Se deosebesc două cazuri:
a) La aceeaşi putere, pierderile în înfăşurările totale corespunzătoare
transformatorului I sunt mai mici decât cele corespunzătoare
transformatorului II, deci:
pintI pi
< ntII (10.13)
2 2
S nI S nII
b) La aceeaşi putere, pierderile în înfăşurări totale corespunzătoare
transformatorului I sunt mai mari decât cele corespunzătoare
transformatorului II, deci:
pintI pi
> ntII (10.14)
2 2
S nI S nII
Pierderile totale la funcţionarea numai a transformatorului I se exprimă
prin:
2
(∑ p )I = p FentI + pintI ⎛⎜⎜ S ⎞⎟⎟ (10.15)
⎝ S nI ⎠
La funcţionarea numai a transformatorului II:
2
(∑ p )II = p FentII + pintII ⎛⎜⎜ S ⎞⎟⎟ (10.16)
⎝ S nII ⎠
Dacă funcţionează ambele transformatoare:
2 2
(∑ p )I + II = pFentI + pFentI + pintI ⎛⎜⎜ λ I ⋅ S ⎞⎟⎟ + pintII ⎛⎜⎜ λ II ⋅ S ⎞⎟⎟ (10.17)
⎝ S nI ⎠ ⎝ S nII ⎠
în care: λ I şi λ II sunt coeficienţii de repartizare a puterii totale pe cele două
transformatoare în paralel. Dacă cele două transformatoare au acelaşi cos ϕ sc , S
fiind puterea totală cu care se încarcă cele două transformatoare, rezultă S I = λ I S ,
S II = λ II S , având λ I + λ II = 1 . La cos ϕ scI ≠ cos ϕ scII apare o circulaţie de
putere suplimentară între cele două transformatoare, ceea ce face ca λ I + λ II > 1 .
Puterile critice se obţin prin egalarea relaţiilor (10.15) cu (10.17):
p FentII
S cr = S crI + II = (10.18)
(
1− λI )
2 pintI
2
S nI
2 pintII
− λ II
2
S nII
şi a expresiilor (10.15) cu (10.16) respectiv (10.16) cu (10.17):
315
p FentII − p FentI
S crI + II = (10.19)
pintI pi
− ntII
2 2
S nI S nII
p FentI
S crII ; I + II = (10.20)
( 2
)
2 pintII
1 − λ II
S nII
2 pintI
− λI
2
S nI
Se observă, că în cazul (a) expresia (10.19) duce la o valoare imaginară,
ceea ce reflectă că în acest caz Scr I;II nu există.
Pentru a obţine pierderi minime la exploatarea celor două transformatoare
diferite în paralel, trebuie să se respecte regulile de exploatare sintetizate în tabelul
10.4.
Dacă numărul transformatoarelor în paralel este trei sau mai mare, pe baza
principiilor enunţate mai înainte se pot stabili reguli de exploatare similare. Pentru
diferite domenii ale puterii totale se deduc numărul transformatoarelor care trebuie
să fie în funcţiune, precizând totodată care anume din transformatoarele instalate să
fie cele care funcţionează.
Tabelul 10.4. Reguli de exploatare a două transformatoare diferite în paralel

Condiţiile pe care le satisfac Puterea totală Transformatoarele în funcţiune
cele două transformatoare
p FentI < p FentII S < S crI ; I + II I
Cazul a
pintI pi S > S crI ; II I+II
< ntII
2 2
S nI S nII
p FentI < p FentII S < S crI ; I + II I
S crI ; II < S < S crII ; I + II II
Cazul b
pintI pintII S > S crII ; I + II I+II
>
2 2
S nI S nII
Coeficienţii de repartizare a puterii totale pe m transformatoare diferite în

paralel se pot calcula, ţinând cont că este satisfăcută relaţia:
I I Z scI = I II Z scII = ... = I m Z scm (10.21)
Transformatoarele având aceleaşi tensiuni la borne, se poate scrie:
S I Z scI = S II Z scII = ... = S m Z scm (10.22)
De asemenea:
S I + S II + ... + S m = S (10.23)
316
Dacă se admite, că cele m transformatoare au acelaşi cos ϕ sc , ceea ce este

foarte aproape de realitate pentru transformatoarele din staţiile şi posturile de
transformare la care X sc >> Rsc , relaţiile (10.22) şi (10.23) se transformă în
relaţii algebrice:
S I Z scI = S II Z scII = ...S m Z scm (10.24)
S I + S II + ... + S m = S (10.25)
Din relaţiile (10.24) şi (10.25) rezultă pentru transformatorul k:
S 1
λk = k = (10.26)
S u sck m S ni
∑
S nk i =1 u sci
10.3.4. Exploatarea transformatoarelor după criteriul duratei de viaţă
Sarcina transformatoarelor din staţiile şi posturile de transformare variază în

raport cu timpul. Stabilirea suprasarcinii admisibile şi a duratei acesteia în perioada
de vârf de sarcină sistematică sau accidentală este de importanţă practică deosebită.
Elaborarea unor reguli de supraîncărcare a transformatoarelor pe baza criteriului
duratei de viaţă necesită încercări de materiale şi identificarea unor caracteristici
termice ale transformatoarelor.
Durata de viaţă a unui transformator este determinată de durata de viaţă a
izolaţiei de hârtie îmbibată cu ulei, care este izolaţia electrică a înfăşurărilor.
Proprietăţile fizice ale materialelor electroizolante se schimbă în decursul
exploatării în sensul înrăutăţirii lor. Acest proces se denumeşte proces de
îmbătrânire, care este un proces foarte complex şi se desfăşoară sub influenţa
multor factori: temperatura, umiditatea, oxigenul, solicitările mecanice, etc. Dintre
aceşti factori, temperatura poate fi influenţată prin regimul de exploatare a
transformatorului, totodată ea este şi cel mai important factor care determină
procesul de îmbătrânire.
Timpul de funcţionare continuă a unui material electroizolant, în care
proprietatea lui fizică, caracteristică din punctul de vedere al îmbătrânirii, atinge
valoarea la care acesta trebuie considerat complet uzat, se cheamă durată de viaţă.
Exprimarea matematică a dependenţei dintre durata de viaţă şi temperatură este
legea duratei de viaţă. Pentru materialele electroizolante, se utilizează o lege
stabilită pe cale empirică:
D = α ⋅ e −β⋅θ (10.27)
şi una fundamentată teoretic:
B
D = A⋅e T (10.28)
317
în care: D este durata de viaţă a materialului electroizolant; θ şi T – temperatura la
care se expune materialul electroizolant, în 0C, respectiv în 0K; α, β, A şi B –
constante caracteristice materialului electroizolant.
Legile duratei de viaţă nu permit însă aprecierea în practică a gradului de
utilizare a izolaţiei unui transformator din punctul de vedere al îmbătrânirii termice.
Pentru a aprecia gradul de utilizare a materialelor electroizolante pe o
perioadă de timp, se defineşte îmbătrânirea termică relativă sau uzura termică
relativă u. Se introduc mărimile raportate:
θ* = β ⋅ θ
∆t (10.29)
∆t* =
Tt
unde: β=0,008664 0C-1; ∆t – durata procesului termic; Tt – constanta de timp a
procesului termic cu care se modifică supratemperatura uleiului faţă de mediul
ambiant.
Pentru un proces de încălzire, când ∆θ* > 0 ,se notează:
x = ln ∆θ* − ∆t* (10.30)
Se obţine o funcţie f(x), reprezentată în fig.10.11, cu ajutorul căreia se calculează
u:
(* )
[f (ln ∆θ* − ∆t* )− f (ln ∆θ* )]
*
e θ rs − θ N
u= (10.31)
*
∆t
unde
*
∆θ = θ*rs − θ*N
este diferenţa
dintre
temperatura de
regim staţionar
θ*rs şi
temperatura
iniţială θ*N , în
0
C.
Pentru un
Fig.10.11. Funcţia ajutătoare f(x) pentru calculul uzurii relative u
proces de
încălzire, când
∆θ* < 0 ,se notează:
x = ln( − ∆θ* ) − ∆t* (10.32)
Se obţine o funcţie ϕ(x), reprezentată în fig.10.12, cu ajutorul căreia se calculează
u:
318
(* )
{ϕ[ln(− ∆θ* )]− ϕ[ln(− ∆θ* ) − ∆t* ]+ ∆t* }
*
e θ rs − θ N
u= (10.33)
*
∆t
Temperatura la sfârşitul procesului termic se determină din relaţia:
ln ∆θ*f = ln ∆θ* − ∆t* (10.34)
unde ∆θf reprezintă diferenţa dintre temperatura de regim staţionar şi temperatura
finală de la sfârşitul procesului termic considerat, de urată ∆t.
Rezultă temperatura finală:
ln ∆θ*f
e
θ f = θ rs − (10.35)
β
Fig.10.12. Funcţia ajutătoare ϕ(x) pentru calculul uzurii relative u
10.3.5. Transformatoare şi autotransformatoare cu

reglarea tensiunii sub sarcină
O metodă eficace de reglare a tensiunii şi circulaţiei de puteri în reţelele

electrice este modificarea în trepte a raportului de transformare a
transformatoarelor şi autotransformatoarelor, care se realizează prin:
- înserierea cu o înfăşurare de bază, fie primară, fie secundară, a unor
trepte delimitate prin prize ale unei înfăşurări suplimentare, numită
înfăşurare de reglare;
- prin transformator de reglare distinct, care are una din cele două
înfăşurări divizată prin prize în trepte, având rol de înfăşurare de
319
reglare. Această înfăşurare se înseriază cu înfăşurarea corespunzătoare a
transformatorului principal nereglabil.
Dacă tensiunea înfăşurării de reglare este în fază sau în opoziţie de fază cu
tensiunea înfăşurării de bază cu care se înseriază, reglajul se denumeşte
longitudinal, care este cel mai des utilizat. La un defazaj de 900 dintre tensiunea de
reglare şi cea de bază, reglajul este transversal, prin care se realizează şi un defazaj
variabil între tensiunea primară şi cea secundară a transformatorului. La un defazaj
de ±1200 a tensiunii de reglare faţă de cea de bază, reglajul este longo-transversal.
Reglajul transversal sau longo-transversal se poate realiza numai la
transformatoarele trifazate.
În cazul transformatoarelor trifazate, pe fiecare fază se prevede câte o
înfăşurare de reglare, cu prize. De obicei reglarea se execută concomitent pe cele
trei faze, dar se poate executa individual şi independent pe fiecare fază.
Transformatoarele în schemă bloc cu generatoarele sincrone din centralele
electrice şi transformatoarele ridicătoare, precum şi transformatoarele din posturile
de transformare de medie tensiune-joasă tensiune, în general, se prevăd cu prize de
reglare de ±5%, respectiv de ±2x2,5%, reglajul executându-se cu transformatorul
deconectat.
Transformatoarele coborâtoare din staţiile sistemului electroenergetic şi
autotransformatoarele de interconexiune se prevăd însă cu reglaj mult mai larg,
realizat cu un număr mare de prize, iar reglajul se execută cu transformatorul,
respectiv autotransformatorul în sarcină.
În tabelul 10.5 se indică domeniile şi prizele de reglare pentru
transformatoarele şi autotransformatoarele fabricate în România.
Tabelul 10.5. Domenii de reglare

Un a înfăşurării cu tensiunea Domenii şi prize de reglare, Un a înfăşurării prevăzute cu
cea mai mare, [kV] [%] reglare, [kV]
MT ±9x1,33% MT
110; 115 ±9x1,78% 110; 115
220; 231 ±12x1,25% 220; 231
400 ±12x1,25% 231
Exprimarea procentuală a domeniilor şi prizelor de reglare raportează

tensiunea, respectiv numărul de spire al treptelor de reglare la tensiunea, respectiv
numărul de spire al înfăşurării de bază.
La transformatoarele cu trei înfăşurări, fie ridicătoare, fie coborâtoare, se
prevede reglaj la două înfăşurări. La una din înfăşurări reglajul este de ±5% şi se
execută cu transformatorul deconectat. La înfăşurarea cu tensiunea cea mai ridicată
reglajul este larg, corespunde celor arătate în tabelul 10.5, şi se execută cu
transformatorul în sarcină.
Există cazuri care nu se încadrează în cele arătate mai sus.
Echipamentul de comutare sub sarcină se compune din:
- selector, care alege priza pe care urmează să se producă comutarea;
320
- comutatorul propriu-zis, care asigură trecerea de pe o priză pe alta;
- dispozitivul de acţionare, care în urma unei comenzi manuale sau
automate asigură funcţionarea selectorului şi a comutatorului.
Selectorul şi comutatorul sunt simbolizate în fig.10.13,a. Cele două
cursoare K1 şi K2 cu ploturile pe care calcă ele simbolizează selectorul iar partea
încadrată cu linie punctată şi notată C simbolizează comutatorul. În fig.10.13 se
arată trecerea funcţionării
transformatorului de pe priza 5
pe priza 6. Dispozitivul de
acţionare pune în funcţiune
selectorul, asigurând comutarea
cursorului K2 de pe priza 4 pe
priza 6, după care se produce
mişcarea părţii mobile a
comutatorului C, trecerea
acesteia de pe elementul de
contact m pe cel n.
Fig.10.13. Echipament de comutare sub sarcină: a – În fig.10.13,b se arată
schemă de principiu; b - selectorul
forma de realizare a selectorului.
Acesta se compune din două câmpuri de ploturi amplasate circular, pe care calcă
cursoarele K1 şi K2. Prizele înfăşurării de reglare sunt legate alternativ la cele două
câmpuri de ploturi. Cursoarele rotative K1 şi K2 sunt acţionate printr-un ax comun
de dispozitivul de acţionare. În fig.10.13, b1 se arată poziţia selectorului
corespunzător situaţiei din fig.10.13, a, iar în fig.10.13, b2 se arată poziţia când
cursorul K2 deja se găseşte pe priza 6. Noua poziţie s-a obţinut prin rotirea celor
două cursoare K1 şi K2 cu unghiul α.
Selectorul acţionează sub tensiune, dar la trecerea unui contact mobil al lui
de pe un plot pe altul, acest contact mobil nu este străbătut de curent. Astfel, uzura
contactelor selectorului este neglijabilă. Selectorul poate fi amplasat în cuva
transformatorului în imediata apropiere a bobinajului, deoarece nu provoacă
deteriorarea uleiului.
Comutatorul efectuează trecerea de pe contactul m pe cel n sau invers
(fig.10.13, a) sub sarcină, fiind astfel elementul de importanţă majoră al
echipamentului de comutare. Această trecere trebuie să aibă loc în aşa fel, încât faţă
de bornele transformatorului, circuitul să nu se întrerupă. De aici rezultă că în
perioada comutării comutatorul scurtcircuitează o treaptă a bobinajului de reglare,
cuprinsă între două prize alăturate. Pentru ca să nu apară o scurtcircuitare directă a
treptei de bobinaj respective, însoţită de apariţia curentului de scurtcircuit şi a
efectului termic corespunzător, comutatoarele se prevăd cu rezistenţe sau cu bobine
de reactanţă.
Dispozitivul de acţionare al sistemului de comutare cuprinde un motor
asincron, care prin angrenaje şi reductoare de turaţie pune în mişcare sistemul de
comutare, realizând la o comandă manuală sau automată un pas de comutare, adică
trecerea de pe o priză pe alta a înfăşurării de reglare a transformatorului.
321
Dispozitivul de acţionare cu motor este amplasat într-o carcasă metalică şi se
instalează lângă transformatorul prevăzut cu sistemul de comutare.
10.4. Mentenanţa transformatoarelor de putere

În SEN se află în exploatare (la nivelul anului 2003) un număr de 339
transformatoare şi autotransformatoare de putere nominală cuprinsă între 63 şi
440MVA şi cu tensiunile nominale cuprinse între 110 şi 750 kV. Marea majoritate
dintre acestea au durata de funcţionare mai mare de 25 de ani, perioadă considerată
ca fiind „durata de viaţă standard”.
La transformatoarele de putere punctele critice sunt:
a) înfăşurările:
- scăderea parametrilor de izolaţie sub limitele minime admise ceea ce
poate conduce la străpungerea izolaţiei la supratensiuni;
- slăbirea rezistenţei la eforturi electrodinamice.
b) trecerile izolate – se datorează calităţii inferioare a acestora;
c) sistemul de consolidare a înfăşurărilor realizat din materiale magnetice
- supraîncălzirea puternică a pieselor de presare (prezon-şaibă), ceea ce
conduce la deformarea lor termică şi la degradarea termică a
materialelor izolante;
d) comutatoarele cu reglaj sub sarcină;
e) circuitul magnetic – se datorează cantităţii relativ mari de impurităţi
mecanice şi de umiditate din ulei care determină scăderea izolaţiei
tolelor, a pachetelor de tole, a schelelor;
f) sistemul de răcire:
- reducerea capacităţii de răcire prin înfundarea canalelor de circulaţie a
aerului sau uleiului.
În cursul exploatării transformatoarelor se execută următoarele lucrări de
întreţinere curentă:
- înlocuiri de siguranţe la transformatoarele protejate prin siguranţe
(înlocuirea se face cu transformatoarele deconectate de la reţea şi cu
instalaţiile legate la pământ);
- măsurători de sarcină şi tensiune în conformitate cu reglementările în
vigoare;
- dacă sub transformatoarele montate în exterior există pat de piatră,
afânarea şi greblarea periodică a acestuia pentru a permite scurgerea şi
depistarea scurgerii uleiului;
- verificarea fundaţiilor şi a îngrădirilor; punerea la punct a dispozitivelor
de închidere şi încuiere;
- completarea cu cerneală a aparatelor înregistratoare;
- demontări şi montări de aparate de măsurat aparţinând instalaţiei
transformatorului;
- înlocuirea silicagelului.
322
În cadrul activităţii de exploatare-întreţinere, în care se stabilesc lucrările
care trebuie să readucă şi să menţină instalaţiile în starea tehnică prescrisă, pe lângă
lucrările din activitatea de exploatare şi întreţinere curentă, un rol deosebit îl au
lucrările din activitatea de revizii şi reparaţii (programare sau accidentale).
Aceste lucrări sunt: revizia tehnică (RT), reparaţia curentă (RC), reparaţia
capitală (RK).
Încercările şi măsurătorile care se efectuează la transformatoarele de putere
sunt prezentate în tabelul 10.6.
Tabelul 10.6. Încercări şi măsurători care se efectuează la transformatoarele de putere

N Denumirea probei Momentul efectuării probei
r.c
rt.
1 Încercarea uleiului - conform normelor în ceea ce priveşte uleiurile pentru
transformatoarele în sarcină;
- anual la transformatoarele aflate în starea operativă
„rezervă rece”
2 Măsurarea rezistenţei de izolaţie - PIF, RT, RC, RK
a înfăşurărilor şi a coeficientului - la schimbarea uleiului
de absorbţie - la fiecare doi ani la transformatoarele aflate în starea
operativă „rezervă rece”
3 Măsurarea tangentei unghiului - PIF, RT, RC, RK
de pierderi dielectrice şi a - la schimbarea uleiului
capacităţii izolaţiei complexe a - la fiecare doi ani la transformatoarele aflate în starea
înfăşurărilor operativă „rezervă rece”
4 Verificarea trecerilor izolate tip - PIF
condensator prevăzute cu bornă - la intervenţii cu decuvare
de măsură a capacităţii şi tgϕ
5 Măsurarea rezistenţei ohmice a - RT, RG, RK
înfăşurărilor - la modificarea poziţiei comutatorului la
transformatoarele cu comutator de reglaj în absenţa
sarcinii
6 Verificarea transformatoarelor - PIF, RT, RC, RK
de curent de tip inclus
7 Verificarea comutatorului de - PIF, RT, RC, RK
reglaj sub tensiune - cu prilejul RT se va manevra comutatorul pe toate
poziţiile de câteva ori consecutiv, pentru a curăţi
suprafaţa contactelor
8 Verificarea comutatorului la - RC, RK cu decuvare
transformatoarele fără reglaj sub - la orice decuvare
sarcină
9 Verificarea grupei de conexiuni - PIF
şi a polarităţii - intervenţii la înfăşurări şi la conexiuni
- la modificarea conexiunilor sau a raportului de
transformare
10 Măsurarea raportului de - PIF
transformare - intervenţii la înfăşurări şi la conexiuni
- la modificarea conexiunilor sau a raportului de
transformare
- după declanşări prin protecţii la defecte interne
323
11 Măsurarea pierderilor şi a - PIF

curentului de mers în gol la - după reparaţie
tensiune scăzută
12 Măsurarea pierderilor şi a - PIF
curentului de mers în gol la - după RK care a presupus demontarea înfăşurărilor sau
tensiune nominală intervenţii la miezul magnetic
13 Măsurarea tensiunii şi a - PIF
pierderilor de scurtcircuit - după RK care a presupus demontarea înfăşurărilor sau
intervenţii la miezul magnetic
14 Încercarea izolaţiei cu tensiune - PIF
aplicată de frecvenţă 50 Hz, - la livrare după RK
1min - la transformatoarele aflate în stare de depozitare o
perioadă de timp de minimum 3 ani
15 Încercarea izolaţiei cu tensiune - la livrare după RK
indusă mărită - la transformatoarele aflate în stare de depozitare o
perioadă de timp de minimum 3 ani, la expirarea
perioadei de depozitare
16 Încercarea izolaţiei cu tensiune - PIF
indusă mărită trifazată de 50 Hz
17 Verificarea corespondenţei - PIF, RK
fazelor - demontarea/înlocuirea barelor şi a transformatorului
18 Verificarea continuităţii şi - PIF cu sau fără decuvare în funcţie de transformator
măsurarea rezistenţei legăturilor
interioare
19 Măsurarea rezistenţei de izolaţie - PIF
a jugului, buloanelor, schelelor, - RC, RK
pachetelor de tole
20 Încercarea etanşeităţii la ulei a - PIF
cuvei şi a accesoriilor - RK
transformatorului
21 Încercarea etanşeităţii la - PIF
vacuum înainte de umplerea sau - RC, RK
completarea cu ulei
22 Verificarea înclinării - PIF
conductelor de legătură între - după intervenţii cu demontări ale conductelor de
transformator şi conservator şi a aerisire
capacului
23 Verificarea traductoarelor de - PIF, RT, RC, RK
temperatură - lucrări la circuitele respective
24 Verificarea sistemului de răcire - PIF, RT, RC, RK
- lucrări în circuitele de comandă, protecţie, semnalizare
25 Verificarea protecţiei de cuvă - PIF
- RT
26 Verificarea elementelor de - PIF
protecţie la supratensiuni - RT
atmosferice
Pentru reducerea riscului de apariţie a unui defect în funcţionare trebuie să

fie achiziţionate sisteme de avertizare şi să se întreprindă acţiuni de mentenanţă
care să implice proceduri de diagnosticare.
324
Organizarea exploatării şi întreţinerii staţiilor electrice şi posturilor de transformare
11. ORGANIZAREA EXPLOATĂRII ŞI ÎNTREŢINERII

STAŢIILOR ELECTRICE ŞI
POSTURILOR DE TRANSFORMARE
11.1. Exploatarea staţiilor electrice şi a

posturilor de transformare
Staţiile electrice şi posturile de transformare sunt instalaţii energetice complexe, care

cuprind un număr variat de fonduri fixe: construcţii, aparataje, echipamente, utilaje, etc. de a
căror funcţionare normală depinde continuitatea alimentării cu energie electrică a
consumatorilor.
Siguranţa în funcţionare a instalaţiilor energetice nu înseamnă numai fiabilitatea
potenţială (de proiect) ci şi fiabilitatea operaţională (în funcţiune) care depinde în mod direct
de modul în care sunt exploatate şi întreţinute aceste instalaţii.
Pentru o funcţionare sigură şi economică a staţiilor şi posturilor de transformare, ca de
altfel a tuturor instalaţiilor energetice, este necesar să se desfăşoare o activitate atentă de
exploatare şi să se aplice un sistem preventiv planificat de întreţinere şi reparaţii. Consecinţa
aplicării unui astfel de sistem este reducerea duratelor totale de indisponibilitate, respectiv
creşterea capacităţilor de funcţionare a instalaţiilor.
Pentru menţinerea în stare de funcţionare şi pentru evitarea avariilor şi a întreruperilor
accidentale, la instalaţiile energetice se efectuează:
- lucrări de exploatare (E);
- lucrări de reparaţii (R).
Desfăşurarea activităţii de exploatare şi întreţinere în cadrul unui astfel de sistem
organizat, în continuă perfecţionare, asigurarea dezvoltării capacităţilor de reparare în funcţie
de starea fizică a instalaţiilor respective, programarea, pregătirea din timp şi executarea, cu
caracter preventiv, a lucrărilor, precum şi ţinerea unei evidenţe statistice complete privind
lucrările de exploatare şi întreţinere, asigură prevenirea unei uzuri premature şi a defecţiunilor
accidentale şi conferă staţiilor şi posturilor de transformare un grad ridicat de siguranţă în
funcţionare.
11.1.2. Principiile de organizare a exploatării
Exploatarea (E) cuprinde ansamblul de operaţii şi activităţi care au drept scop

asigurarea continuităţii proceselor de producere, transport, distribuţie şi furnizare a energiei
electrice în condiţii tehnico-economice şi de siguranţă corespunzătoare.
Lucrările de exploatare (E) constau din:
- lucrări operative (LO);
- întreţinere curentă (IC);
- intervenţie accidentală (IA).
Lucrările operative cuprind:
330
- supravegherea instalaţiilor (S);
- executarea manevrelor programate şi accidentale (M);
- executarea controlului curent în instalaţii (C).
În afara acestor lucrări operative, în sarcina personalului de exploatare mai stau
lucrările de întreţinere curentă care cuprind:
- lucrările de întreţinere curentă periodică (ICp);
- lucrările de întreţinere curentă neperiodică (ICn).
Întreţinerea curentă (IC) cuprinde ansamblul de operaţii, de volum redus, executate
periodic sau nepragramat în exploatare, având drept scop prevenirea unor deteriorări, avarii
sau incidente.
Lucrările de întreţinere curentă periodice sunt cele prevăzute în instrucţiunile
furnizorilor de echipamente, regulamentele de exploatare tehnică, instrucţiunile tehnice
interne, cuprinzând, de exemplu: completări ale nivelului de lubrifianţi sau fluide izolante,
curăţiri exterioare sau interioare ale elementelor componente ale instalaţiilor, măsurători şi
încercări profilactice ale instalaţiilor, etc.
Lucrările de întreţinere curentă neperiodice sunt lucrări de mică amploare, executate
în scopul prevenirii sau eliminării deteriorărilor, avariilor sau incidentelor, cum ar fi, de
exemplu: lucrări de remediere la unele subansambluri, reglări, strângeri de contacte, înlocuiri
de siguranţe, eliminări de neetanşeităţi, etc.
Intervenţia accidentală cuprinde complexul de lucrări ce se execută pentru remedierea
deranjamentelor, incidentelor şi avariilor care apar accidental în instalaţiile aflate în regim
normal de exploatare sau ca urmare a efectelor produse de fenomene naturale deosebite
(cutremur, incendii, furtuni distrugătoare, inundaţii, alunecări de teren, etc.).Intervenţiile
accidentale, funcţie de volumul lor, pot avea şi caracterul lucrărilor de reparaţii, însă cele de
volum mic intră în categoria lucrărilor de exploatare.
După felul deservirii cu personal, staţiile electrice şi posturile de transformare se
împart în:
- instalaţii cu personal permanent de exploatare;
- instalaţii cu personal de exploatare la domiciliu;
- instalaţii fără personal de exploatare.
În timpul funcţionării acestor instalaţii se efectuează următoarele operaţii de
supraveghere şi controale:
a) Supraveghere curentă, asigurată prin personalul permanent de exploatare şi care se
referă la:
- gradul de încălzire;
- tensiuni;
- sarcini active, reactive, frecvenţă;
- presiunea aerului în conductele pentru instalaţii cu aer comprimat;
- temperaturi;
- relee de protecţie şi semnalizare;
- citirea instrumentelor de măsurat;
- supravegherea instalaţiilor de climatizare în funcţie de starea timpului şi controlul
gradului de poluare a instalaţiilor;
- existenţa efluviilor pe timp de ceaţă.
b) Supravegheri periodice, prin examinare vizuală, la care se verifică:
- starea cuvelor la aparatele cu ulei;
- nivelul uleiului în cuve;
- starea silicagelului din filtrul de aer;
331
- starea aparatelor de conectare (dacă sunt bine închise);
- starea izolatoarelor (dacă nu se produc pe ele efluvii, dacă au urme de conturnări,
murdărirea izolatoarelor, etc.);
- zgomote produse în funcţionarea echipamentelor şi caracterul acestor zgomote;
- starea elementelor de legătură (bare, cabluri), încălziri locale, scurgeri de ulei,
ciupituri provocate de arcul electric, etc;
- buna funcţionare a sistemelor de răcire;
- starea încăperilor, a uşilor, a ferestrelor, a încuietorilor, a iluminatului, a curăţeniei
încăperilor;
- starea legăturilor la pământ de protecţie sau de exploatare;
- starea legăturilor telefonice;
- încărcarea instalaţiilor care nu au personal de tură;
- grosimea depunerilor de chiciură.
c) Controale efectuate de personalul tehnic şi ingineresc.
d) Controale neperiodice.
În funcţie de categoria de deservire cu personal a instalaţiilor respective, de importanţa
şi complexitatea instalaţiilor se stabilesc periodicităţile pentru supraveghere şi control, în
condiţii de exploatare normală a instalaţiilor.
Controalele neperiodice se efectuează cu ocazia unor evenimente deosebite, cum sunt:
- incidente sistematice sau avarii în instalaţie;
- manevre în instalaţie;
- fenomene naturale deosebite în zona instalaţiei.
Aceste controale se execută din iniţiativă proprie de către personalul din tură în cazul
deservirii permanente sau de la domiciliu, iar cele fără personal permanent, la dispoziţia
dispecerului sau a organelor de conducere a exploatării.
Personalul de exploatare în tură răspunde nemijlocit de funcţionarea, în condiţii de
siguranţă şi potrivit regimului de lucru stabilit, a instalaţiilor, a utilajelor şi maşinilor pe care
le are în primire, în care scop are obligaţii precise.
La fiecare unitate importantă de exploatare (staţie electrică, secţie sau centru de ÎT şi
de distribuţie) trebuie să existe o serie de documente necesare exploatării, referitoare la:
investiţie, scheme de funcţionare a instalaţiilor, instrucţiunile fabricilor furnizoare,
regulamente de ordine interioară, instruire, examinare şi autorizare personal, convenţie de
exploatare, etc.
La fiecare staţie cu personal permanent sau staţie cu personal la domiciliu, trebuie să
existe documentaţia operativă care cuprinde:
1) registrul operativ;
2) fişele cu datele orare;
3) registrul pentru citirea contoarelor de energie activă şi reactivă;
4) registrul pentru efectuarea balanţelor;
5) registrul de evidenţă a autorizaţiilor de lucru;
6) dosarul pentru păstrarea autorizaţiilor de lucru;
7) registrul de evidenţă a foilor de manevră;
8) dosarul pentru păstrarea foilor de manevră;
9) registrul de defecţiuni în instalaţii;
10) registrul de dispoziţii şi note telefonice;
11) registrul de control;
12) registrul pentru urmărirea declanşării întreruptoarelor prin protecţii şi evidenţa
reviziilor tehnice;
332
13) schema normală (circuite primare, servicii interne, aer comprimat);
14) programul nivelelor de tensiune;
15) planul reglajelor protecţiilor prin relee;
16) tabelul tranşelor de sacrificiu;
17) mapa cu scheme;
18) schema de amplasare a mijloacelor P.S.I. şi pentru controlul în instalaţii
19) programul de serviciu al personalului;
20) dosarul cu instrucţiunile tehnice interne;
21) dosarul N.P.M.:
- evidenţierea scurtcircuitoarelor mobile din staţie;
- buletinele de verificări ale echipamentului de protecţie şi mijloacele de protecţie;
- lista echipamentului de lucru şi de protecţie;
22) registrul pentru urmărirea densităţii şi tensiunii la bateria de acumulatoare;
23) opis documentaţii în staţii;
24) lista personalului de conducere, control şi cu drept de acordare a asistenţei tehnice
cu adrese şi numere de telefon;
25) tabelul cu numărul de deconectări pe scurcircuit admise pentru întreruptoarele din
staţie;
26) registrul PRAM;
11.2. Executarea manevrelor în staţii şi posturi de transformare
În timpul funcţionării staţiilor electrice, a punctelor de alimentare şi a posturilor de

transformare intervin situaţii în care sunt necesare efectuări de manevre. Manevrele sunt
operaţiile ce se execută în instalaţiile electrice pentru schimbarea schemei în care
funcţionează acestea, precum şi pentru retragerea din exploatare a unor echipamente în scopul
de a fi reparate, revizuite, încercate sau trecute în rezervă.
Tabelul.11.1. Tabel recapitulativ cu privire la situaţiile şi stările operative ale echipamentelor

Situaţii în care se pot afla echipamentele Stările operative în care se pot afla
echipamentele
În exploatare disponibile1 - în funcţiune
- în rezervă caldă
- în rezervă rece
- în stare operativă nenominalizabilă
indisponibile - în stare caldă
- în stare rece
Retras din exploatare - în stare deconectat
- în stare separat vizibilă
- în stare legat la pământ
1
Situaţia echipamentelor disponibile se poate indica prin termenii “în funcţiune” sau “în rezervă”, atunci când nu
este necesară precizarea stării operative sau aceasta urmează a fi nominalizată detaliat
Manevrele în staţiile electrice şi posturile de transformare se execută în conformitate

cu „Regulamentul general de manevre în instalaţiile electrice”. Pentru a unifica exprimarea, în
333
acest regulament sunt definite situaţiile şi stările operative în care se pot afla echipamentele
din staţiile şi posturile de transformare. În tabelul 11.1 sunt indicate în rezumat aceste situaţii
şi stări operative.
De o importanţă deosebită este cunoaşterea scopului manevrei de către toate formaţiile
angrenate în pregătirea şi executarea manevrelor. De aceea tot personalul angrenat în
pregătirea şi executarea manevrelor trebuie să fie informat de scopul acestora.
Prin operaţie se înţelege acţionarea detaliată de către personalul de deservire operativă
a elementelor de comutaţie primară şi reglaj ale unui echipament, celulă, element, a
elementelor de comutaţie secundară, precum şi executarea unor măsuri speciale sau
formalităţi ce derivă din aceste acţionări.
La executarea operaţiilor personalul nu are voie să atingă direct părţile conductoare
aflate sau destinate a se afla sub tensiune.
Prin grupă distinctă de operaţii se înţelege ansamblul acelor operaţii din cuprinsul
unei manevre ce se execută la un echipament care îndeplinesc simultan condiţiile:
- au o succesiune bine determinată în cadrul grupei respective;
- operaţiile din grupa respectivă se execută în totalitate de aceeaşi formaţie de
deservire operativă;
- succesiunea operaţiilor din grupă nu se afectează reciproc cu succesiunea
operaţiilor dintr-o grupă identică, ce se efectuează în acelaşi timp de altă formaţie
de deservire operativă, în cadrul manevrei de coordonare respective;
- operaţiile de grupă nu necesită coordonare în timp cu alte formaţii de deservire
operativă, care execută la echipamentul respectiv operaţiile din grupe identice.
Prin operaţie distinctă se înţelege operaţia din cadrul unei manevre de execuţie care
necesită coordonare în timp (al cărei moment de execuţie se precizează prin coordonare) cu
grupe distincte de operaţii sau operaţii distincte, care au loc în cadrul aceleiaşi manevre de
coordonare.
Manevrele care se execută în staţii şi posturi de transformare pot fi:
- Manevre curente – respectiv manevrele care au ca scop modificarea regimului de
funcţionare a sistemului energetic, a reţelei sau a unei instalaţii (realizarea unor
nivele de tensiuni, reducerea unor circulaţii de putere, reducerea pierderilor, etc.),
sau sunt determinate de schimbarea regimului de funcţionare a sistemului
energetic (vârf de sarcină, gol de sarcină). Aceste manevre au un caracter frecvent,
se execută mereu în acelaşi fel şi trec echipamentul din rezervă (rece sau caldă) în
funcţiune sau invers, sau invers.
Nu se consideră manevră curentă aceea care are drept scop retragerea echipamentului
din exploatare.
- Manevre programate, respectiv manevrele care au drept scop modificarea
configuraţiei sistemului, instalaţiei, reţelei, fără ca acestea să aibă un caracter
frecvent sau periodic, precum şi cele care au drept scop retragerea din exploatare a
echipamentelor, elementelor, celulelor, pentru lucrări sau probe.
Manevrele programate, după felul cum au fost cerute, se consideră de două feluri:
a) manevre programate normal: cele care sunt programate la intervale de timp
stabilite;
b) manevre programate accidental: cele care se programează în afara intervalelor de
timp stabilite.
- Manevre de lichidare a incidentelor şi avariilor, respectiv manevrele ce se execută
cu ocazia apariţiei unui incident (avarie) pentru izolarea defectului şi restabilirea
334
alimentării consumatorilor. Tot în această categorie se încadrează şi manevrele ce
trebuie executate fără amânare pentru prevenirea unui incident (avarie).
- Manevre cauzate de accident, respectiv manevrele ce se execută pentru scoaterea
victimei de sub acţiunea curentului electric.
- Manevre de execuţie sunt acele manevre ale căror operaţii se desfăşoară în cadrul
unei instalaţii (staţie, post de transformare, etc.) şi sunt îndeplinite în totalitate
nemijlocit de acelaşi personal de deservire operativă aflat în instalaţia respectivă
(sau acelaşi personal delegat special în acest scop).
- Manevre de coordonare, respectiv manevrele ale căror grupe distincte de operaţii
sau operaţii distincte afectează un ansamblu de staţii şi zone de reţea, fiind
executate în două sau mai multe staţii sau zone de reţea, de către două sau mai
multe formaţii de deservire operativă diferite. Coordonarea executării în timp a
grupelor distincte de operaţii sau operaţii distincte se efectuează telefonic sau prin
radio, de către personalul de comandă operativă al treptei de conducere operativă
aflat într-o cameră de comandă independentă de instalaţiile coordonate. În cadrul
unei manevre de coordonare pot avea loc multiple manevre de execuţie.
Manevrele în staţii electrice şi posturi de transformare se execută pe baza unor foi de
manevră.
Foaia de manevră este un document scris care stabileşte următoarele:
- tema manevrei (starea operativă finală a instalaţiei, echipamentului, etc.);
- scopul manevrei;
- starea operativă iniţială a instalaţie, echipamentului, etc;
- succesiunea grupelor distincte de operaţii şi a operaţiilor distincte ce urmează a se
efectua;
- concepţia manevrei;
- notaţii în legătură cu dispunerea şi îndeplinirea operaţiilor;
- persoanele care au legătură cu manevra şi responsabilitatea acestora.
După scopul manevrei, foaia de manevră poate fi:
a) foaie de manevră permanentă este foaia de manevră al cărei conţinut este
prestabilit într-un formular sau în instrucţiunile tehnice interne şi care se poate
folosi la manevrele curente sau la anumite manevre curente sau la anumite
manevre programate şi la anumite manevre în caz de incidente şi avarii, care se
execută în baza instrucţiunilor tehnice interne respective;
b) foaie de manevră programată normal este foaia de manevră care se întocmeşte
pentru manevrele programate normal, având un regim de întocmire, verificare şi
aprobare normal;
c) foaie de manevră programată accidental este foaia de manevră ce se întocmeşte
pentru manevrele programate accidental având un regim de întocmire, verificare şi
aprobare special.
După personalul care o foloseşte şi felul manevrei conţinute, foaia de manevră poate
fi:
a) foaie de manevră de execuţie este foaia de manevră folosită de personalul de
deservire operativă (sau personalul delegat special în acest scop), după care acesta
execută manevra (manevra de execuţie) într-o instalaţie sau zonă de reţea aflate în
deservirea sa. Foaia de manevră de execuţie cuprinde înscrierea detaliată a tuturor
operaţiilor ce se execută.
b) foaie de manevră de coordonare este foaia de manevră folosită de personalul de
comandă operativă al unei trepte de conducere operativă, după care acesta
335
coordonează executarea în timp a grupelor distincte de operaţii şi a operaţiilor
distincte ce se execută în cadrul manevrei de coordonare. Foaia de manevră de
coordonare cuprinde înscrierea grupelor distincte de operaţii şi a operaţiilor ce
urmează a se coordona.
Foile de manevră de execuţie se întocmesc de personalul de deservire operativă, se
verifică şi se aprobă de şeful instalaţiei (staţiei, zonei de reţea, centrului, etc.), se controlează
de persoana de serviciu la treapta de conducere operativă şi se verifică şi se acceptă de către
responsabilul manevrei de execuţie.
Foile de manevră de coordonare se întocmesc de către o persoană din tură de la
compartimentul de comandă operativă, se verifică şi se aprobă de către şeful
compartimentului de comandă operativă şi se verifică şi se acceptă de persoana în tură de
serviciu din compartimentul de comandă operativă care coordonează manevra.
Persoana care întocmeşte foaia de manevră răspunde de corectitudinea concepţiei
acesteia (în cazul foilor de manevră de execuţie care fac parte dintr-o manevră de coordonare
şi de corespondenţa concepţiei acesteia în raport cu indicaţiile primite de la persoana care are
comanda de coordonare), de corecta înscriere a punctelor respective în foaia de manevră şi
succesiunea lor corectă, de respectarea prevederilor normelor de protecţie a muncii, ale
regulamentelor de exploatare tehnică, a prescripţiilor, instrucţiunilor tehnice interne,
dispoziţiilor, etc. privind manevra respectivă, de aspectul foii de manevră, de utilizarea unor
termeni şi expresii corecte şi a limbajului tehnic adecvat, de întocmirea la timp a foii de
manevră respective.
Persoana care verifică şi aprobă foaia de manevră răspunde de aceleaşi lucrări ca şi
persoana care o întocmeşte şi în plus de corectarea eventualelor greşeli, de verificarea şi
aprobarea la timp a acesteia. Prin aprobarea foii de manevră respective se certifică
corectitudinea şi posibilitatea de folosire a acesteia, în condiţiile pentru care a fost concepută.
Persoana care controlează foaia de manevră de execuţie răspunde de corespondenţa
concepţiei acesteia cu concepţia foii de manevră de coordonare (sau de corectitudinea
concepţiei acesteia în raport cu coordonarea), de corectitudinea concepţiei acesteia în raport
cu coordonarea), de corectitudinea grupelor distincte de operaţii şi operaţiilor distincte
înscrise şi succesiunea lor corectă, de respectarea prevederilor NPM, ale regulamentelor de
exploatare tehnică, a prescripţiilor, instrucţiunilor tehnice interne, dispoziţiilor, etc. privind
punctele controlate, de utilizarea unor termeni şi expresii corecte şi a limbajului tehnic
adecvat, de corectarea eventualelor greşeli ale punctelor controlate, de respectarea
prevederilor privind aprobarea foii de manevră (va cere totdeauna celui care citeşte foaia de
manevră să precizeze cine a aprobat-o şi data aprobării), de controlarea la timp a acesteia.
Persoana care controlează foaia de manevră nu răspunde de corectitudinea şi
succesiunea corectă a operaţiilor care fac parte din grupa distinctă de operaţii (operaţia
distinctă respectivă), precum şi de operaţiile complementare operaţiilor distincte respective.
La controlarea foii de manevră, persoanei care o controlează nu i se vor citi toate operaţiile, ci
numai punctele la care sunt înscrise grupe distincte de operaţii şi operaţii distincte.
Persoana care controlează va acorda o atenţie deosebită înscrierii corecte în foaia de
manevră controlată a temei manevrei, scopul acesteia şi stării operative iniţiale (pentru aceasta
din urmă, în limita responsabilităţilor comenzii de coordonare), răspunzând de corectitudinea
acestora.
Persoana care controlează foaia de manevră de execuţie va înscrie în evidenţele
operative (registrul operativ) numărul foii de manevră controlată, ora controlării şi numele
persoanei care o citeşte pentru controlare.
336
Persoana care verifică şi acceptă foaia de manevră (responsabilul manevrei), fiind
ultima persoană care citeşte foaia de manevră, răspunde de verificarea conţinutului foii de
manevră în raport cu situaţia existentă în momentul începerii manevrei şi de posibilitatea
desfăşurării normale a manevrei. Prin semnarea foii de manevră la rubrica rezervată
responsabilului de manevră, acesta confirmă că a făcut şi verificarea şi acceptarea foii de
manevră respective.
Retragerea din exploatare a echipamentelor din staţii şi posturi de transformare se
aprobă de organul care are echipamentul în autoritate de decizie, pe baza unei cereri înaintate
de unitatea care are echipamentul în gestiune, prin treptele care au echipamentul în
competenţă. Înaintarea unei cereri este obligatorie, chiar dacă există un plan aprobat anterior.
11.2.2. Reguli tehnice generale privind concepţia manevrelor
Prin concepţia manevrelor se înţelege aranjarea succesiunii grupelor distincte,

operaţiilor distincte şi operaţiilor din cadrul manevrei, în aşa fel încât să se asigure
desfăşurarea normală a acestora.
Întreruperea şi stabilirea curenţilor de sarcină în circuitele de ÎT şi MT trebuie să se
facă numai cu ajutorul întreruptoarelor sau al separatoarelor de sarcină, ordinea acţionării
întreruptoarelor şi separatoarelor este: deconectarea întâi a întreruptoarelor şi apoi deschiderea
separatoarelor. La conectarea ordinea este inversă. Ordinea de acţionare a separatoarelor este:
la deschidere întâi separatoarele de linie, trafo sau borne şi apoi cele de bare; la închidere
ordinea este inversă.
Pentru a preveni ca în momentul acţionării unui separator (broşării sau debroşării unui
întreruptor) să se producă conectarea accidentală a întreruptorului din circuitul respectiv (spre
exemplu, anclanşarea prin scheme de automatizare, comanda accidentală a conectării, etc.)
toate automatizările care pot provoca anclanşarea acestuia vor fi anulate.
Orice acţionare a unui aparat de comutaţie trebuie urmată de verificarea poziţiei
acestuia, pentru a căpăta certitudinea că aparatul respectiv a acţionat corect.
Ca principii generale, nu se va acţiona un aparat cu ajutorul căruia este interzis să se
întrerupă sau să se stabilească curenţii de sarcină, până când nu se va executa verificarea
poziţiei deconectat (deschis) a aparatului din circuitul respectiv care are rolul de a întrerupe
sau stabili aceşti curenţi; de asemenea, nu se va conecta (închide) un aparat prin care se
stabilesc curenţii de sarcină (aparat care are acest rol),până când nu se va executa verificarea
poziţiei închis a aparatelor din circuitul respectiv care au fost acţionate în prealabil şi care nu
au rolul de a stabili aceşti curenţi. Astfel:
a) Înaintea acţionării separatoarelor (debroşării sau broşării întreruptoarelor) se va
verifica poziţia deconectată a întreruptorului din circuitul respectiv, pe toate fazele, pentru a
preveni acţionarea în sarcină a acestora în cazul în care întreruptorul ne este deconectat corect
pe una sau mai multe faze.
b) Înaintea conectării unui întreruptor, prin care se stabileşte continuitatea unui circuit,
se va verifica poziţia închis a separatoarelor din circuitul respectiv, care au fost acţionate în
prealabil, pentru a preveni formarea arcului electric şi distrugerea separatoarelor respective la
trecerea curentului, în cazul în care acestea nu sunt închise corect.
c) Înaintea acţionării separatoarelor prin care se întrerupe (stabileşte) continuitatea
unui circuit, atunci când s-a creat o altă cale de curent în paralel cu aceea care va fi întreruptă
(stabilită), se va verifica poziţia închis (conectat) a aparatelor prin care s-a stabilit
continuitatea căii de curent în paralel.
337
d) Înaintea verificării lipsei de tensiune în vederea executării legărilor la pământ, se va
verifica poziţia deschis a tuturor separatoarelor prin care se realizează separarea vizibilă a
echipamentului sau elementului respectiv (şi blocarea acestora).
În cazul în care circuitul care trebuie întrerupt sau stabilit nu are întreruptor, se admite
să se facă următoarele operaţii cu ajutorul separatoarelor normale:
a) Stabilirea şi întreruperea circuitului transformatoarelor de tensiune.
b) Stabilirea şi întreruperea curentului pentru punerea sub tensiune, în gol, a barelor
colectoare şi elementelor aferente acestora.
c) Stabilirea şi întreruperea circuitelor liniilor aeriene sau subterane, precum şi ale
transformatoarelor de putere, cu condiţia ca valoarea curentului să nu depăşească valorile
maxime admisibile rezultate di calcule sau cercetări experimentale, în funcţie de dimensiunile
şi tipul constructiv al separatorului.
d) Întreruperea şi stabilirea legăturii la pământ a neutrului transformatoarelor.
e) Închiderea şi deschiderea separatoarelor de şuntare şi ocolire, dacă aparatele din
circuitul şuntat sau ocolit de acestea sunt închise (conectate) şi tensiunile la contactele
separatorului respectiv nu prezintă decalaj de fază şi diferenţă de valoare între ele.
f) Închiderea sau deschiderea în buclă a separatoarelor se va face numai în condiţiile
prevăzute în instrucţiunile tehnice interne ale unităţii, care vor fi întocmite în baza unor
calcule din care să rezulte că acestea pot fi acţionate în buclă.
Se vor lua măsurile tehnice necesare pentru a preveni deschiderea accidentală a buclei
în alt punct, în timpul închiderii sau deschiderii în buclă a separatorului respectiv. În cazul în
care nu se pot lua aceste măsuri se vor lua toate măsurile tehnice şi organizatorice necesare
pentru ca, în cazul în care bucla se deschide accidental într-o parte a separatorului, aceasta să
fie deschisă şi dinspre cealaltă parte a separatorului respectiv, astfel ca separatorul să fie
acţionat fără tensiune.
În cazul în care nu se pot asigura măsurile de mai sus, se vor lua toate măsurile tehnice
şi de organizare necesare pentru ca, în cazul în care bucla se deschide accidental într-o parte a
separatorului, dispoziţia de executare a manevrei să poată fi anulată imediat.
Este interzisă deschiderea sau închiderea unui separator prin care s-ar putea întrerupe
sau stabili curenţii capacitivi în cazul în care există o punere la pământ a unei faze în reţeaua
respectivă.
Punerea sub tensiune în gol a unei bare, care a stat în rezervă sau a fost retrasă din
exploatare, se recomandă să se facă prin conectarea întreruptorului unui echipament legat la
bară (linie, transformator, cuplă) şi la care pe timpul manevrei s-a sensibilizat protecţia
(curent minim, timp minim, nedirecţionată etc.). Înainte de conectare se va controla lipsa de
tensiune pe bara respectivă la voltmetrele acesteia.
În cazul barelor de transfer, punerea sub tensiune pentru probarea acestora se va face
prin cupla de transfer, cu protecţia sensibilizată, din bara pe care se află echipamentul ce va fi
trecut pe transfer, urmând ca după deconectarea cuplei să se închidă separatorul la bara de
transfer al echipamentului respectiv.
Liniile, porţiunile de linie, transformatoarele, barele, etc. Pentru care nu există
certitudinea că sunt în bună stare (că nu au defecţiuni care pot da naştere la scurtcircuite) nu
se vor pune sub tensiune cu ajutorul unui separator, chiar dacă se încadrează în cazurile
admise. Punerea lor sub tensiune se va face cu ajutorul unui întreruptor al unui echipament
legat de acesta.
La conectarea unui întreruptor cu tensiune din ambele părţi, este obligatoriu controlul
sincronismului sau, în lipsa posibilităţilor de control al sincronismului, verificarea existenţei
altor circuite în paralel care să asigure posibilitatea conectării în buclă.
338
La redarea în exploatare a unor linii sau echipamente după lucrări în cursul cărora ar fi
putut apărea o modificare a legării fazelor, trebuie verificate succesiunea şi concordanţa
acestora prin verificare vizuală şi prin măsurători.
În cazul sistemelor de bare duble, la trecerea unor echipamente sau elemente de pe o
bară pe cealaltă, ordinea operaţiilor va fi aşa fel aleasă, încât să nu se întrerupă sau să se
stabilească legătura între bare printr-un separator, cu excepţia cazului când prin acel separator
se pune sub tensiune în gol (sau se scoate de sub tensiune, dacă este sub tensiune în gol) una
din bare.
Atunci când legătura între bare este asigurată printr-o cuplă, se vor lua măsurile
tehnice necesare pentru a preveni declanşarea (deschiderea) aparatelor din circuitul cuplei în
timpul manevrelor de trecere şi a se evita astfel întreruperea sau stabilirea legăturii între bare
printr-un separator.
De asemenea, se recomandă ca pe toată durata manevrelor de trecere de pe o bară pe
alta, legătura dintre bare, realizată prin cuplă, să fie dublată prin separatoarele de bară
menţinute închise ale unui echipament, care prin legătura respectivă (separatoare, conductoare
etc.) să poată asigura trecerea unui curent cât mai mare posibil; manevra de trecere a
echipamentului (elementelor) se va începe şi termina cu separatorul acestui echipament.
În cazul în care este prevăzută protecţie diferenţială de bare, efectuarea manevrei în
acest mod se impune, pentru a se crea condiţii de lucru la protecţia diferenţială de pe ambele
bare, la defect pe una din acestea.
Este interzisă trecerea la executarea verificării lipsei de tensiune şi executarea
legăturilor la pământ la un capăt al unui echipament, fără ca în prealabil să se fi executat toate
separările vizibile (inclusiv luarea tuturor măsurilor care să înlăture posibilitatea reapariţiei
tensiunii) la toate celelalte capete ale echipamentului respectiv, de unde s-ar putea primi
tensiune.
La executarea legăturilor la pământ la un echipament care are mai multe capete de
unde se poate primi tensiune şi unde trebuie să fie executate legături la pământ, ordinea de
preferinţă a executării va fi:
- pentru legăturile la pământ, întâi se vor executa cele care se fac prin închiderea
cuţitelor de legare la pământ şi după aceea cele care se fac prin montarea de
scurtcircuitoare mobile;
- pentru dezlegările de la pământ, întâi se vor executa cele care se fac prin
demontarea scurtcircuitoarelor mobile şi după aceea cele care se fac prin
deschiderea cuţitelor de legare la pământ.
În general, întreruptorul care a declanşat poate fi conectat fără a fi verificat.
Reconectarea unei linii care a declanşat se poate face, în general, fără executarea în
prealabil a controlului liniei respective.
În alegerea întreruptorului prin care se va pune sub tensiune linia declanşată (în cazul
liniilor care au posibilitatea de a fi puse sub tensiune din mai multe capete), se va prefera
conectarea pentru probă de la capătul unde puterea de scurtcircuit este mai mică.
În caz de incident, o instalaţie care a rămas fără tensiune poate primi în orice moment
tensiune, fără nici o anunţare prealabilă, dacă nu există alte precizări.
Personalul de deservire operativă care este de serviciu în tură în instalaţia respectivă
trebuie să o pregătească în aşa fel încât să poată primi tensiune în orice moment, chiar fără
prevenire.
La conceperea tuturor manevrelor se va ţine seamă în mod obligatoriu şi de
prevederile N.P.M în vigoare.
339
11.3. Organizarea întreţinerii staţiilor şi posturilor de transformare
Funcţionarea staţiilor electrice şi a posturilor de transformare se caracterizează prin

numărul mare de ore de utilizare a echipamentelor şi aparatelor. Totodată, la majoritatea
instalaţiilor sau a părţilor din instalaţii, scoaterea lor din funcţiune conduce la întreruperea în
alimentarea cu energie electrică a unui anumit număr de consumatori sau la scăderea
siguranţei în alimentare. De aceea, în cazul staţiilor electrice şi a posturilor de transformare
reparaţiile accidentale, neplanificate, dezorganizează exploatarea şi pot conduce la pierderi
importante în economia naţională. Ca urmare, în instalaţiile electrice sunt întreţinute şi
reparate în mod organizat, respectiv preventiv şi planificat.
Acest mod de întreţinere şi reparaţie, care se bazează pe studiul uzurii echipamentelor
în raport cu intensitatea folosirii lor în exploatare, dă posibilitatea prevenirii apariţiei unor
avarii accidentale prin executarea la timp a controlului şi a reviziilor-reparaţiilor planificate,
permite determinarea capacităţii personalului de întreţinere şi a atelierelor de reparaţii, şi
asigură posibilitatea planificării raţionale cu materiale şi piese de schimb.
Echipamentele şi aparatele electrice din staţii şi posturi de transformare au în
componenţa lor o mare diversitate de piese. Uzura pieselor în timpul exploatării se produce în
mod diferit. Sunt piese care se uzează rapid, datorită unor acţiuni mecanice, termice sau
chimice de mare intensitate şi frecvenţă ridicată. Altele au o uzură lentă ca urmare a
solicitărilor reduse. În această situaţie, în componenţa echipamentelor şi aparatelor electrice
există piese care au grade diferite de uzură. Unele piese pot funcţiona un timp mai îndelungat,
iar altele funcţionează un timp mult mai scurt. Înlocuirea sau repararea la timp a elementelor
şi a pieselor care au ajuns la capătul vieţii lor constituie factorul esenţial în sistemul
reparaţiilor preventive, deoarece prin aceasta se evită scoaterea din funcţiune accidentală a
unui ansamblu. De aici rezultă necesitatea ca în cursul exploatării unui echipament sau aparat,
unele din piesele sale să fie înlocuite sau reparate de mai multe ori decât alte piese, a căror
uzură se produce mai lent.
Bazaţi pe aceste constatări, în afara lucrărilor de întreţinere curentă, instalaţiile din
staţii şi posturi de transformare se supun la următoarele categorii de lucrări de reparaţii (R):
Revizie tehnică (RT) cuprinde ansamblul de operaţii executate periodic pentru
verificarea, curăţirea, eliminarea unor defecţiuni, măsurători profilactice, înlocuirea unor
elemente, piese uzate sau subansambluri, având scopul de a constata starea tehnică a
instalaţiilor, înainte de executarea reparaţiei planificate.
Revizia tehnică se execută la locul de amplasare a instalaţiei, de către echipe
specializate.
Dacă cu ocazia reviziei tehnice se constată un defect care ar provoca întreruperea în
funcţionare a instalaţiei, iar pentru eliminarea deficienţelor constatate este necesară înlocuirea
de părţi, elemente sau piese etc. şi dacă pentru aceasta se depăşeşte valoarea normată pentru
revizia tehnică, atunci se va executa în continuare reparaţia curentă necesară.
Prima revizie tehnică se execută, indiferent de ciclul de funcţionare normat, la un an
de la punerea în funcţiune a mijlocului fix respectiv.
Reparaţia curentă (RC) cuprinde ansamblul de operaţii prin care se urmăreşte
aducerea tuturor părţilor fondului fix la parametrii proiectaţi, remediindu-se toate defecţiunile
constatate în timpul exploatării instalaţiilor electromagnetice, pentru asigurarea funcţionării,
în condiţii de siguranţă, până la următoarea reparaţie capitală.
340
În funcţie de mărimea ciclului de reparaţii, de volumul de lucrări care se execută şi de
valoarea pieselor şi subansamblurilor reparate, recondiţionate sau înlocuite, reparaţiile curente
se împart în:
- reparaţii curente de gradul I (RC1);
- reparaţii curente de gradul II (RC2).
Cu ocazia lucrărilor de reparaţii curente se execută şi lucrările de revizie, valoarea
acestora cuprinzându-se în documentaţia pentru lucrările de reparaţii curente.
În cazul în care cu ocazia lucrărilor de reparaţii curente se constată unele defecte care
ar putea provoca întreruperea în funcţionare a instalaţiei, iar volumul de lucrări depăşeşte
plafonul valoric normat, se va executa reparaţia capitală prin restructurarea plafonului de
reparaţii capitale, cu respectarea prevederilor legale.
Reparaţia capitală (RK) reprezintă complexul de lucrări ce se execută periodic asupra
fondurilor fixe, după expirarea fiecărui ciclu de funcţionare prevăzut, şi care are drept scop să
asigure readucerea caracteristicilor tehnico-economice ale acestora la parametrii proiectaţi.
În cadrul reparaţilor capitale se efectuează înlocuirea totală sau parţială a unor
elemente structurale deteriorate ca urmare a uzurii fizice. De asemenea, în cadrul reparaţiilor
capitale se pot executa modernizări menite să îmbunătăţească starea tehnică a instalaţiei sau să
ridice calitatea parametrilor tehnico-funcţionali.
O dată cu reparaţiile capitale se vor executa şi lucrările de revizie şi reparaţie curentă
necesare, valoarea lor cuprinzându-se în documentaţia pentru reparaţia capitală.
Reconstrucţiile şi modernizările (RM) reprezintă ansamblul de lucrări care necesită
modernizări şi înlocuiri ale unor elemente componente şi agregate energetice, pentru execuţia
cărora sunt necesare durate şi costuri superioare celor normate pentru reparaţiile capitale, dar
se încadrează în prevederile legale în privinţa costurilor şi a surselor de finanţare (reparaţii sau
investiţii).
Intervenţiile accidentale (IA) reprezintă complexul de lucrări ce se execută pentru
remedierea deranjamentelor, incidentelor şi avariilor care apar accidental în instalaţiile aflate
în regim normal de exploatare sau ca urmare a efectelor produse de fenomene naturale
deosebite (cutremure, incendii, explozii, furtuni distrugătoare, inundaţii, alunecări de terenuri,
prăbuşiri, etc.).
Intervenţiile accidentale comportă urgenţă şi nu se pot amâna în cazul în care
neefectuarea lor periclitează siguranţa instalaţiilor electroenergetice sau duce la pagube în
economia naţională.
Intervenţiile accidentale care nu comportă urgenţă se vor putea amâna până la prima
reparaţie curentă sau reparaţie capitală.
Intervenţiile accidentale pot avea şi caracterul lucrărilor de revizii sau reparaţii.
Intervenţiile accidentale care necesită un volum de lucrări similare cu cel prevăzut la
lucrările de revizie tehnică nu se introduc în plan şi vor fi executate imediat.
Intervenţiile accidentale care necesită un volum de lucrări similar cu cel prevăzut la
lucrările de reparaţii curente sau reparaţii capitale se vor executa pe baza procesului verbal de
constatare şi, în cazul reparaţiilor capitale, a aprobării date, dacă valoarea reparaţiei se
încadrează în limita prevăzută de normativul valoric pentru costurile şi valoarea reparaţiei
planificate.
Opririle tehnologice (OT) sunt întreruperi în funcţionarea unuia sau mai multor
fonduri fixe, pentru executarea unor lucrări planificate la un alt fond fix. Tot în cadrul
opririlor tehnologice intră şi lucrările planificate care se fac la instalaţii comune, ce impun
oprirea a două sau mai multe fonduri fixe şi care nu pot funcţiona în această perioadă. În
341
timpul OT se pot executa lucrări de întreţinere, revizie sau reparaţie la fondurile fixe afectate,
chiar dacă acestea nu se înscriu în graficul planificat.
Duratele şi periodicitatea opririlor tehnologice nu se normează, acesta se stabilesc pe
baza graficelor anuale aprobate de organul tutelar, în funcţie de rolul fondului fix în
ansamblul instalaţiilor din cadrul sistemului energetic naţional.
Cu ocazia reparaţiilor curente şi capitale, se pot executa lucrări de modernizare şi de
îmbunătăţire a anumitor părţi ale mijloacelor fixe în scopul de a li se reda parametrii iniţiali de
funcţionare, îmbunătăţirea randamentului, nivelului de tensiune, etc. Corespunzător
condiţiilor de funcţionare. De asemenea, în scopul aducerii echipamentului în concordanţă cu
noile condiţii de exploatare şi siguranţă impuse, se pot înlocui aparatele uzate cu altele
corespunzătoare stadiului tehnicii în momentul executării reparaţiei.
Lucrările de revizii tehnice şi reparaţii curente se efectuează pe baza programelor şi
graficelor aprobate de organul de conducere al unităţii care deţine fondul fix şi trebuie să
asigure exploatarea în condiţii de siguranţă şi la nivelul parametrilor proiectaţi ai maşinilor,
utilajelor şi instalaţiilor, până la perioada de efectuare a reparaţiilor capitale.
Documentaţiile tehnico-economice pentru lucrările de revizii, reparaţii curente şi
reparaţii capitale se întocmesc de către compartimentele unităţilor deţinătoare de fonduri fixe
sau, după caz, de unităţile specializate şi se aprobă conform competenţelor.
Recepţia lucrărilor de revizii tehnice, reparaţii curente şi reparaţii capitale se
efectuează de către comisii de recepţie aprobate de organele de conducere colectivă ale
organelor ierarhice superioare, potrivit competenţelor de aprobare, în funcţie de importanţa
economică şi de valoarea fondurilor fixe reparate.
Răspunderea pentru calitatea reparaţiilor capitale revine în întregime executanţilor
lucrărilor, comisiile de recepţie răspunzând pentru admiterea recepţiei executate
necorespunzător.
11.4. Strategii de retehnologizare a staţiilor de transformare
În contextul interconectării Sistemului Energetic Naţional (SEN) la sistemele

energetice ale Uniunii pentru Coordonarea Transportului Energiei Electrice (UCTE) –
obiectiv prioritar al sectorului energetic din România în cadrul acţiunii de aderare a ţării la
Uniunea Europeană, realizarea lucrărilor de retehnologizare/reparaţii aferente staţiilor
electrice impune o nouă abordare ce se aliniază la Planul de perspectivă de dezvoltare 2001-
2010.
Premisele elaborării unei strategii de retehnologizare pentru staţiile electrice din cadrul
SEN sunt:
- saltul tehnologic din ultimii ani, atât în domeniul echipamentelor primare aferente
staţiilor, cât mai ales în cel al sistemelor de comandă, control, protecţie şi
telecomunicaţii;
- durata de viaţă depăşită şi starea actuală a staţiilor electrice în ceea ce priveşte
echipamentul primar şi secundar, conceptul de comandă, control, protecţie,
inclusiv modul de asigurare a comunicaţiei;
- creşterea gradului de informatizare a activităţilor legate de operare, mentenanţă,
urmărire a comportării în exploatare a echipamentelor din staţiile electrice.
Metodele de retehnologizare aplicate vizează soluţii globale, ce cuprind:
a) Reconsiderarea schemelor electrice monofilare ale staţiilor din perspectiva
modificărilor structurale ce au loc în mediul industrial adiacent, al priorităţilor
342
legate de interconexiune la sistemele energetice ale UCTE şi, nu în cele din urmă,
al fiabilităţii noilor echipamente (permiţând o simplificare a schemei de
conexiuni);
b) Înlocuirea echipamentului primar şi a celui de comandă-control-protecţie la nivel
descentralizat;
c) Reconsiderarea conceptului de comandă-control la nivelul tehnologiei secolului
XXI (camere de comandă în tehnica vizuală avansată, utilizând SCADA
(Suppervisory Control And Data Acquisition – procesul prin care se vehiculează în
timp real informaţii provenite din localizări îndepărtate geografic la un centru de
control, pentru scopuri de prelucrare, analiză şi telecomandă) şi principii moderne
de comandă-supraveghere proces), aşa numitul „next generation control”;
d) Refacerea sistemului de servicii proprii în concordanţă cu cerinţe stabilite prin
normative şi la nivelul de performanţă necesar a susţine sub raportul fiabilităţii
sistemul tehnologic electric;
e) Refacerea părţii de construcţie şi a sistemului de cabluri.
În cadrul proiectelor de retehnologizare sunt puse în operă cele mai noi tehnologii
existente în prezent în lume, incluzând:
- pe partea primară: soluţii utilizând echipament performant clasic, compact,
combinat sau staţii cu izolaţie în SF6 (Gas-Insulated-Switchgear);
- pe partea secundară: terminale de comandă-control-protecţie realizate în tehnica
digitală, cu facilităţi în ce priveşte comunicaţia serială cu nivelul ierarhic superior;
- sistemul de comandă-control centralizat (camera de comandă) realizat pe baza
celor mai noi principii în ceea ce priveşte HMI (Human-Machine Interface),
sistemul de ierarhizare a informaţiei, înregistrarea evenimentelor, etc.
De exemplu, o strategie de retehnologizare a staţiilor de transformare bazată pe
metoda de importanţă şi fiabilitate a fost stabilită Reţeaua Electrică de Transport (RET)
Aceasta are la bază o analiză multicriterială de ierarhizare a staţiilor ce urmează a fi
reabilitate, dar luând în considerare de asemenea:
a) Tehnologia avansată şi conceptele noi de exploatare şi conducere proces
tehnologic electric existente pe plan mondial la nivelul staţiilor electrice;
b) Corelarea (informatizată) a programului de reparaţii aferent staţiilor electrice
(pe niveluri de tensiune) cu programul de retehnologizare evidenţiat în Planul
Director 2001-2004;
c) Experienţa acumulată în retehnologizarea altor staţii (Porţile de Fier, Urecheşti,
Arad, Mintia), experienţă materializată în principal în contractarea „la cheie”;
d) Protejarea mediului înconjurător prin aplicarea unor tehnologii cu impact
minim.
Ierarhizarea în perioada 2001-2004 şi orientativ până în 2010 a lucrărilor de
retehnologizare a staţiilor s-a realizat pe baza următoarelor criterii:
1. Interconexiunea sincronă şi asincronă cu sisteme electroenergetice vecine;
acest criteriu răspunde obiectivului de asigurare a condiţiilor tehnice impuse de
interconexiunea cu sistemele UCTE;
2. Starea tehnică a instalaţiilor este determinată de uzura fizică şi morală a
instalaţiilor – apreciată funcţie de numărul de incidente din staţii, de gradul de
poluare al zonei şi de executarea sistematică a programelor de mentenanţă. Acest
criteriu cuantifică obiectivul de creştere a calităţii şi disponibilităţii serviciilor
oferite utilizatorilor reţelei de transport. Ca element nou al metodei propuse,
evaluarea stării tehnice a instalaţiilor din staţii se va face pe baza măsurătorilor,
343
expertizelor tehnice privind evoluţia parametrilor funcţionali ai echipamentelor
electroenergetice, date preluate din aplicarea mentenanţei bazate pe fiabilitate
(MBF). Datele furnizate de această evaluare permit calculul indicatorilor de
fiabilitate ai ansamblului staţie de transformare ca element esenţial în ierarhizarea
staţiilor de retehnologizat.
3. Importanţa staţiilor pentru funcţionarea în siguranţă a SEN este un criteriu
ce răspunde cerinţelor de calitate a serviciilor pentru utilizatorii RET, cât şi
obiectivul de creştere a cifrei de afaceri a companiei. Pentru a determina ordinea
de prioritate a retehnologizărilor staţiilor este necesar ca, alături de cunoaşterea
stării tehnice, să se stabilească importanţa acestora în SEN. Pentru a stabili modul
de evaluare a importanţei diferitelor staţii din RET este necesar să se determine
mai întâi importanţa fiecărei linii sau transformator conectat în staţia respectivă
precum şi importanţa nodului ce reprezintă staţia în reţeaua SEN.
4. Energia electrică transportată anual prin staţii este criteriul de referinţă ce
reflectă nemijlocit obiectivul creşterii cifrei de afaceri a companiei de transport a
energiei. Valoarea energiei transportate s-a calculat pentru fiecare staţie în
vederea stabilirii ierarhizărilor prin MIF utilizând regimuri caracteristice de
funcţionare în anul precedent, pe sezoane şi zile calendaristice.
5. Criteriul economico-financiar este un criteriu ce cuantifică eforturile de
eficientizare a întregii acţiuni de retehnologizare a staţiilor electrice la nivelul
companiei.
Ierarhizarea prin MIF oferă suportul decizional pentru stabilirea ordinii de demarare a
proiectelor de retehnologizare a staţiilor RET. Metoda permite stabilirea momentului şi a
gradului de retehnologizare, pe următoarele niveluri:
1. Înlocuirea completă a echipamentului primar şi secundar;
2. Înlocuirea sistemului de comandă-control;
3. Înlocuirea sistemului de protecţii, comandă, control;
4. Montarea sistemului de monitorizare a parametrilor echipamentelor staţiei;
5. Fără intervenţie.
Un aspect important de menţionat este corelarea strategiei de retehnologizare cu
programul de reparaţii, program care, prin prisma unei abordări mai realiste a noţiunii de
reparaţii capitale (în contextul saltului tehnologic, al duratei de viaţă depăşite a
echipamentelor din staţii, al lipsei pieselor de schimb şi al cerinţelor de utilizare eficientă a
fondurilor de producţie), completează şi determină aplicarea programului de retehnologizare.
Această abordare nouă a noţiunii de reparaţie capitală oferită de cadrul economic şi
legislativ, alături de cel al dezvoltării tehnologice este o componentă fundamentată, de mare
actualitate a strategiei de reabilitare a staţiilor electrice.
11.5. Incidente şi avarii în staţii şi posturi de transformare
În scopul cunoaşterii şi măririi gradului de siguranţă în funcţionarea staţiilor electrice,

posturilor de transformare şi a punctelor de alimentare, precum şi în scopul cunoaşterii
modului de satisfacere a necesităţilor consumatorilor, se analizează, se înregistrează şi se
prelucrează informaţiile privind:
- defecţiunile curente care se elimină prin activitatea obişnuită de exploatare şi
întreţinere fără oprirea instalaţiei de bază;
344
- deranjamentele constând din defecţiuni în reţeaua de distribuţie sub 1 kV, care
duce la întreruperea consumatorilor alimentaţi din această reţea;
- acţionarea corectă a dispozitivelor de automatizare destinate prevenirii extinderii
unor perturbaţii (reanclanşare automată rapidă – RAR, anclanşare automată a
rezervei – AAR, descărcare automată a sarcinii – DAS, etc.);
- perturbaţiile, incidentele, avariile, deteriorările de echipamente care au loc în
funcţionarea instalaţiilor;
- sacrificiile şi limitările de consum de energie electrică impuse de anumite situaţii
existente la un moment dat în sistem sau în unele zone ale acestuia;
- abaterile de durată ale parametrilor energiei electrice.
Informaţiile respective se analizează în mod sistematic de către organizaţiile care
cercetează, proiectează, execută şi exploatează instalaţiile şi obiectele sistemului energetic,
precum şi de către organele ierarhice superioare ale acestora, stabilindu-se măsuri pentru
ridicarea gradului de siguranţă.
Noţiunile utilizate în acest sistem informaţional au următorul înţeles:
Incident este evenimentul sau succesiunea de evenimente care duce, la un moment dat,
la modificarea stării anterioare de funcţionare a unei instalaţii sau a unui obiect, cu consecinţe
nedorite asupra duratei de funcţionare sau parametrilor funcţionali (stabiliţi prin instrucţiuni)
ai acestora, indiferent dacă au afectat sau nu consumatorii.
Nu sunt considerate incidente următoarele evenimente:
- ieşirea din funcţiune a unei instalaţii ca urmare a acţionării corecte a elementelor
de protecţie şi automatizare. În cazul unor evenimente nedorite care au avut loc în
altă instalaţie: ieşirea din funcţiune a unei instalaţii, care este o consecinţă a
incidentului localizat în altă instalaţie, se evidenţiază la acestea din urmă;
- ieşirea din funcţiune sau retragerea din exploatare a unei instalaţii sau a unei părţi
a acesteia datorită unor defecţiuni care pot să apară în timpul efectuării asupra
acesteia a încercărilor profilactice; pentru aceste defecţiuni se evidenţiază numai
echipamentul deteriorat;
- reanclanşarea automată a liniilor electrice aeriene datorită funcţionării reuşite a
dispozitivelor RAR, de la toate capetele acestora;
- deconectarea manuală a liniilor electrice aeriene cu neutrul izolat pentru depistarea
punerilor la pământ (energie electrică nelivrată ca urmare a deconectării liniilor
pentru manevrele de depistare a defectului se înregistrează la incidentul liniei cu
defect);
- retragerea din exploatare – cu aprobare – a întreruptoarelor al căror număr de
declanşări pe scurtcircuit a atins numărul admis prin instrucţiunile de exploatare;
- ieşirea din funcţiune a unei instalaţii auxiliare sau a unui element al acesteia din
cadrul staţiilor electrice, dacă au fost înlocuite cu rezerva prin funcţionarea corectă
a AAR-ului şi nu au avut ca efect reducerea puterii efectiv utilizabile sau
alimentarea consumatorilor;
- retragerea accidentală din funcţiune a unei instalaţii sau a unui element al acesteia
din cadrul staţiilor, în scopul eliminării unor defecţiuni, dacă au fost înlocuite cu
rezerva şi nu au afectat puterea efectiv utilizabilă, sau alimentarea consumatorilor;
- retragerea din exploatare aprobată de dispecer a unor instalaţii pentru eliminarea
unor defecţiuni, când aceasta se efectuează în perioada golurilor de sarcină, fără
afectarea consumatorilor;
- retragerea din exploatare în mod voit a unor instalaţii pentru prevenirea de
accidente umane şi în caz de pericol iminent de incendiu, explozie sau calamităţi;
345
- retragerea din exploatare a instalaţiilor ca urmare a dispoziţiei operative a
dispecerului.
Un incident, în sens de unitate de înregistrare, se consideră acela care:
- are loc într-o singură instalaţie;
- se manifestă cu un singur prilej;
- este determinat de o singură cauză.
De asemenea, se consideră un singur incident declanşările rezultate într-o perioadă de
cel mult 30 min. Ale unei linii electrice, datorită unei aceleiaşi cauze şi cu un acelaşi prilej,
precum şi declanşarea a două întreruptoare, când între ele nu se poate asigura un reglaj al
protecţiei cu o treaptă de timp corespunzătoare.
Pentru incidentul care nu se poate localiza la o singură instalaţie sau obiect, însă se
manifestă cu un singur prilej şi este determinat de o singură cauză, unitatea de înregistrare se
stabileşte la obiectivul care cuprinde respectivele instalaţii.
Pentru fiecare incident considerat unitate de înregistrare se atribuie un număr de
ordine distinct la nivelul unităţii administrative, pe fiecare an calendaristic.
Incidentul izolat este incidentul care are loc la un moment dat într-una din instalaţiile
sau obiectele staţiei electrice şi care:
- nu duce şi la apariţia altor incidente;
- afectează starea de funcţionare a altor instalaţii sau obiecte, dar numai ca urmare a
acţionării corecte a elementelor de protecţie sau automatizare cu care acestea sunt
prevăzute.
Incident primar este incidentul de exploatare dintr-o instalaţie sau obiect, care duce la
apariţia altor evenimente definite la rândul lor ca incidente, dar care au fiecare cauze distincte.
Incident asociat este incidentul de exploatare care are loc într-o instalaţie sau obiect cu
prilejul incidentului primar.
Avarie este incidentul de amploare sau o succesiune de incidente ce au loc la un
moment dat într-un obiectiv, într-o zonă din sistem sau în sistemul energetic luat în ansamblu,
şi care are drept consecinţă deteriorări de echipamente importante sau întreruperi în
alimentarea cu energie electrică a unor platforme industriale sau zone de consum.
Se consideră avarie în cadrul reţelelor şi staţiilor electrice:
- ieşirea accidentală din funcţiune a unui circuit al liniilor electrice, a unui
transformator sau autotransformator din reţeaua de 220 kV sau mai mare pe o
durată mai mare de 30 min;
- ieşirea totală, accidentală, din funcţiune a unei staţii de transformare cu tensiunea
de 110 kV sau mai mult pe o durată mai mare de 30 min însoţită de deteriorări de
echipamente sau de întreruperea alimentării unor consumatori speciali;
- întreruperea totală sau parţială a alimentării cu energie electrică a platformelor
industriale şi altor consumatori importanţi nominalizaţi pe o perioadă mai mare
decât timpul de funcţionare al automaticii de sistem;
- defectarea compensatoarelor sincrone cu puteri de 50 MVar sau mai mari, care le
face indisponibile pe o durată mai mare de 5 zile;
- ieşirea totală din funcţiune a unei staţii de transformare cu tensiune sub 110 kV,
datorită unor defecţiuni care o fac indisponibilă pe o durată mai mare de 5 zile.
Pentru fiecare avarie se va atribui la nivelul sistemului energetic şi pe fiecare an
calendaristic un număr de ordine.
Fiecărui incident component al avariei i se va atribui şi numărul de ordine al avariei.
Cauza incidentului este deficienţa sau fenomenul care provoacă la un moment dat, în
anumite condiţii, apariţia incidentului sau a avariei.
346
Cauza care determină apariţia unui incident poate să aparţină uneia dintre următoarele
categorii:
- lucrarea de cercetare pe baza căreia s-a adoptat soluţia de proiectare;
- concepţia de proiectare;
- execuţia instalaţiei;
- calitatea echipamentelor;
- calitatea materialelor din care au fost realizate instalaţiile sau părţi din instalaţii;
- uzura instalaţiilor sau a unor elemente din instalaţii;
- defecte ascunse care nu pot fi depistate prin profilaxia normală;
- lipsa unor materiale sau piese de schimb;
- calitatea unor materiale sau piese de schimb;
- depăşirea solicitărilor pentru care au fost dimensionate instalaţiile, datorită forţei
majore;
- modificări sau provizorate executate fără respectarea prevederilor normelor;
- modul de exploatare a instalaţiilor;
- modul de realizare a lucrărilor de reparaţii şi întreţinere;
- modul de realizare a profilaxiei;
- modul de pregătire a personalului de exploatare şi întreţinere;
- încadrarea cu personal de nivel sau în număr necorespunzător;
- nerealizarea sau realizarea necorespunzătoare a unor măsuri tehnice sau
organizatorice stabilite anterior;
- instalaţiile consumatorilor;
- factori întâmplătorii;
- forţele naturii sau alte elemente naturale;
- alte cauze.
Pentru fiecare incident se va atribui o cauză distinctă. Analiza va trebui însă să
evidenţieze dacă au existat şi alţi factori, deficienţe sau fenomene care au favorizat apariţia
incidentului, pentru a se putea stabili şi măsurile necesare eliminării lor.
Avaria poate avea mai multe cauze, în funcţie de numărul incidentelor care o compun.
Prilejul incidentului reprezintă o împrejurare momentană, evidentă şi inevitabilă, în
care o anumită cauză provoacă apariţia incidentului. În această împrejurare instalaţia ar fi
funcţionat normal dacă nu ar fi existat cauza.
Cauza şi prilejul unui incident sunt elemente distincte şi se evidenţiază separat.
Dacă un incident reprezintă prilej de apariţie a altor incidente asociate, fiecare dintre
acestea se analizează, evidenţiindu-se separat cauza şi prilejul lor.
Forma de manifestare a avariei sau a incidentului este totalitatea fenomenelor care
caracterizează avaria sau incidentul respectiv.
Locul incidentului este obiectivul, instalaţia, obiectul şi echipamentul sau partea
componentă a unei instalaţii ori a unui obiect la care s-a produs incidentul.
Locul avariei este totalitatea obiectivelor sau a instalaţiilor în care au avut loc
incidentele ce o compun.
Obiectivul în care apare avaria sau incidentul este ansamblul de instalaţii sau obiective
având una sau mai multe funcţii de producere, transport şi distribuţie a energiei electrice.
Instalaţia este ansamblul de echipamente, elemente, dispozitive şi aparate amplasate
într-un singur loc, care au un scop funcţional determinat.
Obiectul este ansamblul de amenajări şi construcţii specifice obiectivelor energetice,
având un scop funcţional determinat în procesul de producere, transport sau distribuţie a
energiei electrice.
347
Durata incidentului este cel mai mare interval de timp cuprins între momentul
apariţiei incidentului şi momentul rezolvării uneia dintre următoarele situaţii corespunzătoare
incidentului respectiv:
- crearea posibilităţilor de alimentare cu energie electrică sau cu căldură a
consumatorilor la parametrii existenţi în momentul anterior producerii
incidentului;
- eliminarea reducerii sub valoarea de contract sau a graficului de livrare a puterii
efectiv utilizabile, ca urmare a defectării sau ieşirii accidentale din funcţiune a
uneia sau mai multor elemente componente ale unei instalaţii.
Durata avariei este intervalul de timp dintre momentul apariţiei incidentului primar
până în momentul lichidării incidentului component – primar sau asociat – cu durata cea mai
mare; în cazul în care avaria se compune dintr-un singur incident, durata acestuia este identică
cu durata incidentului respectiv (izolat).
În cazul în care readucerea în starea de funcţionare a unor instalaţii necesită reparaţii,
dar lipsa lor a fost suplinită prin funcţionarea altor instalaţii din cadrul sistemului energetic,
durata avariei se consideră până în momentul când noul regim de funcţionare a fost aprobat de
conducerea operativă a sistemului energetic.
Durata întreruperii în alimentarea consumatorilor (parţială sau totală) este intervalul
de timp cuprins între momentul în care, din cauza unei indisponibilităţi temporare ca urmare a
unui incident sau a unei avarii, consumatorului nu i s-a putut livra energia electrică sau debitul
de căldură la parametrii stabiliţi şi momentul restabilirii alimentării la parametrii solicitaţi de
consumator, dar nu mai mari decât parametrii limită minimi stabiliţi prin contract.
Durata indisponibilităţii unei instalaţii sau obiect este intervalul de timp dintre
momentul ieşirii accidentale din funcţiune a instalaţiei respective şi momentul repunerii ei în
disponibilitate (în funcţiune sau în rezervă) indiferent dacă aceasta s-a făcut prin repararea sau
prin înlocuirea lui sau a părţii componente defecte.
Energia electrică nelivrată este energia electrică care ar fi fost livrată consumatorilor
în condiţii normale de funcţionare, pe durata întreruperii sau limitării în alimentare ca urmare
a unui incident sau a unei avarii.
Deteriorarea echipamentului este modificarea caracteristicilor fizice (electrice sau
mecanice) ale echipamentului, care duce la scoaterea acestuia din funcţiune sau din starea de
disponibilitate, echipamentul necesitând o reparaţie.
Cauza deteriorării echipamentului este deficienţa tehnică de fabricaţie, proiectare,
montaj, exploatare sau acţiunea unor factori externi care provoacă la un moment dat
deteriorarea unui echipament. Cauza deteriorării poate să coincidă cu cauza incidentului.
Durata indisponibilităţii echipamentului ca urmare a deteriorării este timpul
calendaristic în ore din momentul producerii deteriorării până în momentul remedierii acesteia
şi al repunerii în funcţiune sau în stare de rezervă, se compune din timpul de aşteptare şi
timpul efectiv de reparaţie.
Personalul de deservire operativă din tură care supraveghează direct instalaţiile este
obligat ca, la constatarea oricărui incident sau avarie, să raporteze imediat aceasta şefului său
ierarhic superior pe linie operativă şi să înregistreze aceasta în registrul operativ.
Personalul de conducere operativă (dispecerul de la diferitele trepte de comandă ale
sistemului energetic) consemnează incidentul sau avaria şi, în funcţie de amploarea acestora,
comunică imediat conducerii administrative şi inspectoratului de avarii din unitatea respectivă
precum şi treptei superioare de dispecer.
348
Analiza avariei sau a incidentului se face la nivelul unităţii organizatorice care are în
gestiune instalaţiile respective, cu participarea, dacă este necesar, a reprezentanţilor
fabricantului, proiectantului şi executantului obiectivului.
Conducătorului unităţii organizatorice îi revine răspunderea pentru efectuarea
complexă, exactă şi în termen a analizei avariei sau incidentului.
11.5.2. Incidente şi avarii caracteristice la staţii sau posturi de transformare

şi măsuri de prevenire
Determinarea cauzelor reale ale incidentelor şi avariilor şi analiza corectă din punct de
vedere tehnico-ştiinţific a acestora constituie o sarcină principală a personalului de exploatare,
deoarece în acest mod se pot stabili măsuri care să conducă la reducerea sau la eliminarea
unor astfel de evenimente directe, cu consecinţe asupra siguranţei în alimentarea cu energie
electrică a consumatorilor.
Printre incidentele şi avariile care se înregistrează la staţii şi posturi de transformare, o
categorie separată o constituie cele din vina personalului.
Insuficienta pregătire profesională, neatenţia, indisciplina în muncă, nerespectarea
normelor tehnice şi de protecţia muncii conduc în unele situaţii la producerea unor incidente
şi avarii din vina personalului, care pot fi fie manevre greşite, fie lucrări de întreţinere,
încerări profilactice etc. executate necorespunzător. Dintre cele mai des întâlnite
exemplificăm:
- Deschiderea unor separatoare sub sarcină se produce acolo unde nu există
dispozitive de blocaj între întreruptoare şi separatoare, sau unde personalul anulează în timpul
manevrei blocajele existente.
Deschiderea separatoarelor în sarcină se mai poate face şi datorită efectuării manevrei
în altă celulă decât în cea în care condiţiile de deconectare a separatorului sunt îndeplinite.
Acest gen de incidente este mai răspândit în general la instalaţiile de distribuţie construite pe
mai multe nivele.
- Punerea sub tensiune a unor instalaţii electrice din care nu s-au scos toate
scurtcircuitoarele mobile sau la care nu s-au deschis separatoarele de punere la pământ
conduce la incidente datorate închiderii pe scurcircuit a unor aparate de manevră. Dat fiind că
scurtcircuitoarele se montează în general pe barele staţiilor sau în imediata apropiere a
acestora, unde puterile de scurtcircuit au valori relativ ridicate, efectele produse sunt deosebit
de grave. Astfel, la barele de distribuţie de 20 kV ale unei staţii alimentate de un
transformator cu o putere de 25 MVA puterea de scurtcircuit pe bare fiind de circa 210 MVA,
o avarie de acest fel conduce la distrugerea completă a celulei şi la extinderea arcului electric
la ambele sisteme de bare colectoare, dacă staţia are două sisteme de bare.
- Deconectarea eronată a unor elemente ale instalaţiei o fac electricienii care plecând
din camera de comandă spre staţie să deconecteze un anumit element, deconectează altul,
ducând astfel la întreruperea unor consumatori. Nu se produc în acest caz avarii în instalaţiile
energetice, dar se produc uneori perturbaţii grave la consumatori.
- Efectuarea de manevre incorecte, cum ar fi de exemplu, neutilizarea cuplei la
trecerea unor celule de pe un sistem de bare pe celălalt, ceea ce poate conduce la incidente şi
avarii grave la barele colectoare.
- Conexiuni electrice greşite, cum ar fi legarea greşită în paralel a două
transformatoare, legarea incorectă a fazelor la două linii sau cabluri care funcţionează în
paralel, transformatoare de curent lăsate cu secundarul deschis, etc.
349
- Neluarea unor măsuri de ermetizare a instalaţiilor în scopul împiedicării pătrunderii
păsărilor sau animalelor în instalaţiile de distribuţie duce de asemenea la incidente şi avarii,
datorită scurtcircuitelor provocate de acestea.
- Neefectuarea la termen a verificărilor şi încercărilor profilactice ale instalaţiilor
face ca anumite puncte slabe ale instalaţiilor să nu fie puse în evidenţă şi să conducă la
incidente şi avarii. Încercarea profilactică a instalaţiilor făcută la termenele prescrise reduce
substanţial probabilitatea de avarie a acestora, conducând la evidenţierea elementelor cu
izolaţie scăzută sau ale căror caracteristici s-au modificat în timp din diferite cauze
(pătrunderea umidităţii, depunerea prafului, fisurarea unor izolatoare, etc.). O mare importanţă
are verificarea funcţionării corecte a instalaţiilor de protecţie prin relee, a dispozitivelor de
automatizare şi a aparatelor de comutare. Verificarea instalaţiilor de protecţie contra
supratensiunilor atmosferice şi a instalaţiilor de legare la pământ reduce de asemenea
probabilitatea de producere a incidentelor şi avariilor.
O altă categorie importantă de incidente şi avarii ce se înregistrează în staţii şi posturi
de transformare se referă la cele provocate de calitatea necorespunzătoare a aparatelor şi
materialelor furnizate de constructori. Cele mai frecvente sunt:
- Întreruptoarele cu o putere de rupere reală inferioară celei înscrise pe placa cu
caracteristici conduc la numeroase cazuri de explozii de întreruptoare, de sudare a contactelor
acestora, de blocare a contactelor.
- Separatoare de tip exterior cu insuficientă rezistenţă mecanică, ale căror izolatoare se
rup cu ocazia manevrelor, producând avarii.
- Transformatoarele de tensiune, cu circuitul magnetic subdimensionat, conduc la
încălziri exagerate, respectiv la explozii şi incendii.
- Transformatoarele de forţă cu defecte de concepţie şi de execuţie, care conduc la
scoaterea lor din funcţiune pe termene lungi.
- Dispozitive de acţionare de la distanţă nesigure în funcţionare, ceea ce face ca
instalaţiile de automatizare cu care se cuplează să nu-şi atingă scopul.
În afara acestor incidente, cu o pondere mai mică sunt şi incidentele provocate de
lucrări executate necorespunzător de unităţile de construcţii-montaj, cele provocate de forţe
ale naturii (descărcări atmosferice, vânt, chiciură, viscol etc.) cele datorite poluării instalaţiilor
de tip exterior, cele provocate de acţiuni ale unor persoane străine, de păsări şi animale etc.
Pe baza experienţei de exploatare, în urma analizelor ce se fac, sunt stabilite măsurile
tehnice şi organizatorice care asigură reducerea numărului şi efectele acestor incidente şi
avarii.
O atenţie deosebită trebuie acordată măsurilor de prevenire a incidentelor din vina
personalului. Dintre aceste măsuri cele mai importante sunt:
- Instruirea personalului de exploatare ca o activitate permanentă, dusă în mod
continuu şi sistematic şi care se desfăşoară sub mai multe aspecte.
- Însuşirea de către personal a cunoştinţelor tehnice de specialitate prin instruirea la
locul de muncă sau prin cursuri de perfecţionare cu scoatere din producţie pe intervale
determinate, în funcţie de complexitatea cunoştinţelor care trebuie să fie asimilate.
- Însuşirea de către personal a instrucţiunilor tehnice generale şi interne.
- Efectuarea exerciţiilor de avarii, cu care ocazie se simulează diferite situaţii de avarii
şi se verifică comportarea personalului de exploatare în asemenea ocazii.
- Cunoaşterea de către personal a instalaţiilor deservite, a caracteristicilor şi a
posibilităţilor de supraîncărcare a elementelor conductoare de curent a aparatajului, a schemei
normale de funcţionare, a interpretării funcţionării instalaţiilor de protecţie prin relee, a
350
dispozitivelor de automatizare şi a semnalizărilor, a instalaţiilor de rezervă şi modul lor de
utilizare etc.
- Verificarea aptitudinilor fizice şi psihice ale personalului de exploatare.
- Controlul periodic al instalaţiilor este cel mai important mijloc de prevenire a
incidentelor şi avariilor.
- Revizia instalaţiilor se execută periodic la toate elementele instalaţiilor energetice.
Este foarte important ca acestea să se efectueze la timp şi cu multă conştiinciozitate
profesională.
- Încercarea profilactică a instalaţiilor se efectuează periodic şi astfel se realizează
eliminarea punctelor slabe care se pun în evidenţă cu ocazia controalelor.
Deoarece avariile provocate din vina furnizorilor şi a întreprinderilor de montaj au
totuşi o pondere importantă şi au uneori urmări grave, măsurile pentru prevenirea acestora
sunt deosebit de importante. Dintre cele mai importante măsuri se pot cita următoarele:
- Îmbunătăţirea calităţii aparatajului şi a materialelor care se introduc în instalaţii de
către furnizori.
- Utilizarea unor tehnologii necorespunzătoare la lucrările de montaj, a unor tehnologii
insuficient puse la punct sau insuficient cunoscute de personalul de execuţie nu trebuie
admisă. Toate operaţiile importante trebuie executate în baza unor fişe tehnologice sau a unor
instrucţiuni detaliate, cu indicarea tuturor fazelor de execuţie, a caracteristicilor materialelor
utilizate, a dozajelor etc.
- Recepţia instalaţiilor după montaj şi probele de punere în funcţiune se face după ce,
pe parcursul efectuării lucrărilor de montaj şi la sfârşitul acestora, unităţile de exploatare au
sesizat toate deficienţele constatate şi au controlat în permanenţă calitatea lucrărilor.
Dat fiind că majoritatea incidentelor şi avariilor provocate de forţele naturii sunt
cauzate de supratensiuni atmosferice şi de depuneri de chiciură, măsurile de prevenire trebuie
să fie îndreptate în aceste două direcţii principale.
Pentru prevenirea incidentelor şi avariilor datorate supratensiunilor atmosferice trebuie
luate următoarele măsuri:
- Instalarea de dispozitive de reanclanşare automată rapidă monofazată (RAR-M) sau
trifazată (RAR-T) cu unul sau două circuite pe toate liniile aeriene, constatându-se din
experienţă că prin acestea se reuşeşte menţinerea sub tensiune a liniilor în 80-90% din
numărul total al declanşărilor acestora.
Completarea schemelor de protecţie contra supratensiunilor ale staţiilor, posturilor de
transformare şi ale intrării liniilor aeriene. În acest sens trebuie să se prevadă, conform
prescripţiilor în vigoare, instalarea descărcătoarelor cu rezistenţă variabilă, a celor cu coarne
şi a paratrăsnetelor, la instalaţiile de distribuţie. Trebuie, de asemenea, să se măsoare prizele
de pământ la care sunt legate instalaţiile de protecţie contra supratensiunilor atmosferice, în
scopul verificării încadrării lor în prevederile din norme. Toate instalaţiile de protecţie contra
supratensiunilor trebuie verificate şi conectate la instalaţiile pe care le protejează.
Pentru prevenirea incidentelor şi avariilor datorate depunerilor de chiciură este
necesară pregătirea şi verificarea, înaintea începerii sezonului de iarnă, a instalaţiilor de topire
a chiciurei. De asemenea, se vor verifica şi pune în funcţiune punctele meteorologice cu care
sunt dotate staţiile electrice. Se vor verifica şi pune în funcţiune avertizoarele de chiciură,
canalele de transmisie şi de recepţie a semnalelor în cazul în care există.
În zonele în care există pericolul contaminării izolaţiei instalaţiilor montate în aer
liber, fie prin poluare granulară (depuneri degajate de diferite întreprinderi industriale), fie
prin poluare electrolitică (emanarea unor gaze care, în prezenţa ceţii, umezelii, formează
substanţe bune conductoare), este necesar să se asigure o curăţire a izolaţiei şi, după caz, să se
351
trateze izolaţia cu unsori siliconice sau minerale. Aceste măsuri trebuie aplicate o dată sau de
două ori pe an, în funcţie de gradul de poluare, liniei de fugă a izolaţiei, microclimatului
zonei, etc., însă se recomandă aplicarea lor în luna octombrie şi respectiv în luna octombrie şi
aprilie.
Aceste măsuri, precum şu multe altele stabilite în urma analizelor de incidente şi
avarii, aplicate cu corectitudine, conduc la eliminarea punctelor slabe şi la mărirea siguranţei
în funcţionare a staţiilor şi posturilor de transformare.
11.6. Prevederi ale normelor de protecţia muncii (NPM) la exploatarea

staţiilor electrice şi posturilor de transformare
În staţiile şi posturile de transformare, ca şi în celelalte instalaţii electrice, regulile de

tehnică a securităţii trebuie respectate întocmai, orice abatere putând duce la accidente grave,
adeseori mortale.
Accidentele datorită curentului electric pot fi complet evitate, dacă instalaţiile şi
aparatajul sunt construite conform normelor tehnice, dacă instalaţiile şi aparatajul sunt
construite conform normelor tehnice, dacă în timpul exploatării se păstrează distanţele
minime şi toate îngrădirile prevăzute în construcţia instalaţiei, dacă părţile metalice ale
instalaţiei şi echipamentului, care în mod normal nu se află sub tensiune, sunt legate la o bună
priză de pământ, dacă personalul de exploatare foloseşte mijloacele de protecţie
corespunzătoare fiecărei activităţi în parte, dacă mijloacele de protecţie sunt bine păstrate,
astfel încât folosirea lor să apere de pericol şi dacă personalul de întreţinere şi exploatare este
disciplinat la lucrări.
Personalul care îşi desfăşoară activitatea în staţiile electrice şi posturile de
transformare trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de normativul PE119.
Din punct de vedere al măsurilor de securitate, lucrările care se execută în instalaţiile
electrice se împart în două categorii:
- lucrări cu scoaterea de sub tensiune;
- lucrări fără scoaterea de sub tensiune.
Se consideră lucrări cu scoaterea de sub tensiune acele lucrări la care, în funcţie de
tehnologia adoptată, se scoate de sub tensiune întreaga instalaţie sau doar acea parte a
instalaţiei la care urmează a se lucra în condiţii de securitate.
Pentru executarea lucrărilor cu scoaterea de sub tensiune a instalaţiilor sunt necesare
luarea unor măsuri tehnice pentru delimitarea zonelor protejate şi a zonelor de lucru.
Prin zonă protejată se înţelege zona care conţine instalaţia sau instalaţiile la care se
execută lucrări şi în care s-au luat măsuri de către personalul unităţii de exploatare menite să
împiedice apariţia accidentală a tensiunii.
Mărimea zonei protejate se stabileşte în funcţie de complexitatea instalaţiei şi de
condiţiile în care se execută lucrările, fiind cuprinsă între punctele de unde s-a făcut separaţia
vizibilă, respectiv de unde s-au scos de sub tensiune instalaţia sau instalaţiile la care se
lucrează.
Prin zonă de lucru se înţelege zona în care personalul execută lucrări la un moment
dat. În vederea realizării zonei protejate trebuie luate următoarele măsuri tehnice, în ordinea
indicată mai jos:
a) întreruperea tensiunii şi separarea vizibilă a instalaţiei;
352
b) blocarea aparatelor de comutaţie prin care s-a făcut separaţia vizibilă şi mntarea
indicatoarelor de securitate cu caracter de interzicere;
c) verificarea lipsei de tensiune;
d) legarea instalaţiei la pământ şi în scurtcircuit.
Numai după luarea acestor măsuri, instalaţia se consideră scoasă de sub tensiune.
În vederea realizării zonei de lucru, trebuie luate următoarele măsuri tehnice, în
ordinea indicată mai jos:
a) verificarea lipsei de tensiune;
b) legarea instalaţiei la pământ şi în scurtcircuit (operaţie care cuprinde şi descărcarea
sarcinilor capacitive);
c) delimitarea materială a zonei de lucru;
d) măsuri tehnice de asigurare împotriva accidentelor de natură neelectrică.
Instalaţiile electrice sunt supravegheate în mod permanent de către o categorie de
personal operativ (denumit şi personal de supraveghere), care are sarcina de a urmări mărimi
fizice, semnalizări sau alte informaţii, în scopul de a interveni operativ, în caz de necesitate,
pentru menţinerea funcţionalităţii sistemului energetic, prin eliminarea sau izolarea
defecţiunilor apărute. În aceste situaţii, personalul de supraveghere execută controlul pentru
depistarea defectelor, manevrelor şi remedierea (totală, parţială sau prin provizorate) acestor
defecte, precum şi înregistrarea semnalizărilor.
Personalul de supraveghere a instalaţiilor electrice îşi exercită activitatea în tură, fie cu
prezenţă directă în instalaţiile pe care le deserveşte, sau la domiciliu (aflat în imediata
apropiere), fie la distanţă, primind informaţii telefonice sau cu ajutorul instalaţiilor de
telesemnalizare, telemăsură sau telecomandă.
Instalaţiile supravegheate de personalul aflat chiar în interiorul acestora sau la
domiciliu în apropiere se numesc instalaţii cu personal permanent, iar cele supravegheate de
la distanţă, instalaţii fără personal permanent.
Personalul de supraveghere a instalaţiilor electrice execută în afara sarcinilor de mai
sus şi lucrări pe bază de atribuţii de serviciu (AS) sau de instrucţiuni tehnice interne (ITI-P).
De asemenea, în cazul în care supravegherea este exercitată în ture formate din două
sau mai multe persoane, în instalaţii cu personal permanent, la dispoziţia emitentului
personalul de supraveghere (în afara şefului de tură) poate participa la lucrările de revizii sau
de reparaţii, prin includerea sa în formaţiile de lucru de specialitate. În timpul lucrărilor,
personalul de supraveghere introdus în formaţiile de lucru de revizii sau reparaţii se
subordonează şefului de lucrare. Acest personal poate fi scos din formaţia respectivă, la
cererea şefului de tură, în cazuri bine justificate.
Controlul instalaţiilor electrice poate fi efectuat de:
a) personalul de deservire operativă, constituind atribuţie de serviciu;
b) personalul tehnico-ingineresc care are ca sarcină executarea acestui control şi care
în talonul de autorizare are precizat dreptul de control în instalaţia respectivă;
c) personalul echipelor de intervenţie, special instruit şi autorizat, pentru controlul
instalaţiilor fără personal permanent.
Manevrele în instalaţiile electrice se execută de două persoane, având grupa a IV-a,
respectiv a II-a de autorizare.
La executarea lucrărilor în staţiile electrice, posturile de transformare sau puncte de
alimentare pot avea loc următoarele categorii de accidente:
- electrocutări;
- arsuri;
- mecanice.
353
La trecerea unui curent electric prin corpul omenesc are loc fenomenul de
electrocutare, cu influenţe din cele mai puternice asupra sistemului nervos şi a inimii.
Efectele electrocutării sunt influenţate de mai mulţi factori, printre care şi frecvenţa
curentului electric. S-a stabilit că frecvenţa de 50 Hz, deci frecvenţa utilizată şi în ţara noastră
este foarte periculoasă.
Luând în considerare rezultatele obţinute de diferiţi cercetători, se poate considera că
limita maximă a curentului nepericulos este de 10 mA, pentru curentul alternativ şi de 50 mA,
pentru curentul continuu.
Valoarea curentului electric care trece prin corpul omenesc depinde de doi factori:
- tensiunea la care este supus omul;
- rezistenţa electrică a corpului omenesc în momentul atingerii.
Măsurile de prim-ajutor depind de starea în care se află accidentatul după scoaterea lui
de sub tensiune.
Efectul de electrocutare este însoţit în toate cazurile de arsuri provocate fie prin
atingere directă cu conductoarele neizolate, fie prin acţiunea arcului electric, ce se poate
amorsa între conductoare şi diferite părţi ale corpului victimei.
11.7. Prevederi ale normelor de prevenire şi stingere a incendiilor (PSI)

la exploatarea staţiilor electrice şi posturilor de transformare
Staţiile electrice şi posturile de transformare sunt obiective care se încadrează în

categoria C şi D de pericol de incendiu, în conformitate cu normele republicane de pază şi
stingere a incendiilor.
În aceste condiţii, atât la construcţiile cât şi instalaţiile obiectivelor energetice
respective se impun luarea unor măsuri severe referitoare la organizarea activităţii de
prevenire şi stingere a incendiilor.
Obligaţia şi răspunderea pentru realizarea deplină a măsurilor de pază contra
incendiilor, a instructajului şi personalului în acest sens o au cei ce conduc, organizează şi
controlează activitatea.
Este interzis cu desăvârşire fumatul şi folosirea focului deschis în locurile unde există
pericol de incendiu şi explozie, ca de exemplu: încăperile bateriilor de acumulatoare,
încăperile secţiilor de epurare chimică a apei unde se foloseşte hidrazina, magazii, depozite,
laboratoare, poduri de cabluri, canale şi puţuri de cabluri, tuneluri, camere de telecomunicaţii,
panouri de comandă şi automatizări, instalaţiile reţelelor de apă, abur, turnuri de decuvare a
transformatoarelor, garaje, depozite exterioare de acetilenă, carbid şi carburanţi lichizi, în
apropierea rezervoarelor de ulei, depozite cu hidrogen, staţiile de alimentare a maşinilor cu
carburanţi, etc.
În celelalte încăperi din staţiile electrice, cum este de exemplu camera de comandă,
fumatul va fi permis în puncte special amenajate şi dotate, care nu prezintă pericol de
incendiu.
Regulile cu caracter special pentru prevenirea incendiilor la principalele instalaţii
energetice sunt:
La transformatoarele aflate sub tensiune se va urmări respectarea întocmai a
instrucţiunilor de exploatare şi a controalelor periodice ţinând seama că pericolul de incendiu
constă în faptul că uleiul se descompune la apariţia unui arc electric, iar gazul rezltat în cntact
cu aerul, în proporţie de 8-40%, este exploziv. Întrucât în general, incendierea uleiului de
transformatoare se datorează defectelor interne, ale funcţionării în suprasarcină sau cu
354
sistemul de răcire deconectat, respectarea instrucţiunilor de exploatare şi a normelor privind
controalele şi întreţinerea instalaţiilor este de primă importanţă.
La instalaţiile electrice de distribuţie (circuite primare) pericol de incendiu prezintă
echipamentele care conţin ulei sau izolaţia combustibilă (întreruptoare şi transformatoare de
măsură) şi care, datorită unor defecte în interior sau la depăşirea parametrilor de funcţionare,
pot provoca explozii urmate de aprinderea substanţelor combustibile.
Deoarece bateriile de acumulatoare sunt instalaţii care pot prezenta pericol de
incendiu sau explozii, personalul operativ va acorda o atenţie deosebită regulilor de exploatare
şi întreţinere a acestora. Concentraţia maximă admisibilă la acid sulfuric, anhidridă sulfurică
şi hidroxizi alcalini în aer este de 1 mg/m3 aer. Această limită se consideră respectată, dacă se
asigură debitul de aer necesar pentru ventilaţia prevăzută în proiect.
În instalaţii de măsurat, protecţie, automatizări, control şi telecomandă, păentru
înlăturarea pericolului de incendiu, la lucrările de reparaţii şi modificări în instalaţiile
existente, este interzisă utilizarea cablurilor de comandă, control şi a conductoarelor izolate în
învelişuri din materiale combustibile, precum şirurilor de cleme şi tilelor combustibile.
Pentru evitarea pericolului de incendiu la gospodăriile de cabluri, atenţia personalului
de exploatare se va îndrepta asupra principalelor cauze ale incendiilor; defecte interioare ale
cablurilor, supraîncălzire a acestora, căderi peste cabluri a materialelor incandescente,
apropierea de surse exterioare de căldură, etc. Din punct de vedere PSI, toate cablurile
normale se consideră materiale combustibile.
În instalaţiile de producere şi distribuţie a aerului comprimat, la rezervoarele de aer
comprimat se vor lua măsuri pentru a se evita scăpările de ulei de la supapele compresoarelor,
care în combinaţie cu oxigenul, în prezenţa particulelor silicioase şi feruginoase, formează un
amestec foarte inflamabil.
La motoarele electrice, pentru evitarea pericolelor de incendiu datorate încălzirii
înfăşurărilor, a fierului statorului şi rotorului, ca rezultat al scurcircuitării înfăşurărilor, al
funcţionării în suprasarcină a motorului electric, al funcţionării motoarelor trifazate în două
faze, al gripării arborelui motorului şi al frecării rotorului de stator şi ca urmare a uzurii
lagărelor, se va da o atenţie deosebită respectării instrucţiunilor de exploatare şi controlului
periodic al instalaţiilor.
La gospodăriile de ulei, pentru prevenirea incendiilor la rezervoarele de ulei, accesul
la rezervoarele exterioare va fi interzis persoanelor străine, prin îmorejmuiri prevăzute cu uşi
încuiate. Toate instalaţiile unei gospodării de ulei vor fi prevăzute cu indicatoare de securitate
asupra pericolului de incendiu.
Dotarea obiectivelor energetice cu materiale tehnice şi produse pentru combaterea
incendiilor se face conform normativului PSI, PE009.
355
Bibliografie
BIBLIOGRAFIE
1. Baraboi, A., Adam, M., ş.a. Prezent şi perspective în dezvoltarea tehnicilor de

comutaţie, Simpozionul Naţional de Reţele Electrice, Ediţia a X-a, 25-26 mai 2000,
Iaşi;
2. Bobi, A. Transformatoare de măsură neconvenţionale, Simpozionul Naţional de
Reţele Electrice, Ediţia a X-a, 25-26 mai 2000, Iaşi;
3. Buhuş, P., Heinrich, I., Preda, L., Selischi, A. Partea electrică a centralelor electrice,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;
4. Conecini, I., Răşanu, S., Tomescu, I. Cartea electricianului din staţii electrice şi
posturi de transformare, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1986;
5. Curelaru, A. Probleme de staţii şi reţele electrice, Ed. Scrisul Românesc, Craiova,
1979;
6. Cîrlan, M., Poenaru, G. Elaboration and aplication of a decision model through risk
conditions in order to perform naintenance to the electric equipment and installation,
Regional Energy Forum FOREN2002, June 09-13, 2002, Neptun-Olimp;
7. Diaconescu, M., Huch, R., ş.a. Moderizarea instalaţiilor de comandă-control şi
protecţie prin relee într-o staţie de sistem de 110 kV – studiu de caz pentru staţia 110
kV F.A. Iaşi, Simpozionul Naţional de Reţele Electrice, Ediţia a X-a, 25-26 mai 2000,
Iaşi;
8. Dumitru, I., Pispiris, C., Bădan, G. Tendinţe actuale şi de perspectivă pentru controlul
şi monitorizarea on-line a instalaţiilor electroenergetice, Simpozionul Naţional de
Reţele Electrice, Ediţia a X-a, 25-26 mai 2000, Iaşi;
9. Gal, S., Bălaşiu, F., Făgărăşan, T. Sisteme integrate de protecţie, automatizare,
măsură, control şi supraveghere, Energetica, nr.3, martie 1998;
10. Gal, S., Bălaşiu, F., Făgărăşan, T. Tendinţe în integrarea funcţiilor de protecţie,
control şi monitorizare în staţiile de foarte înaltă tensiune, Energetica, nr.8-9, august-
septembrie 2000;
11. Gal, S., Pomârleanu, M., Viziteu, I., Diaconu, C., Marciuc, R. Rehabilitation strategy
of the existing substations in the Transmision Grid, Regional Energy Forum
FOREN2002, June 09-13, 2002, Neptun-Olimp;
12. Gavrilă, M., Georgescu, E., Orezeanu, C. The analysis of economic use of power
transformers, Regional Energy Forum FOREN2002, June 09-13, 2002, Neptun-
Olimp;
13. Gheorghe, O., Minteanschi, B., Lavrov, G. The development of the national electrical
transmission network with a view to interconnection with UCTE, Regional Energy
Forum FOREN2002, June 09-13, 2002, Neptun-Olimp;
14. Păduraru, N., Leoveanu, S., ş.a. Evoluţia construcţiei de transformatoare de măsură
de medie tensiune. Construcţii noi. Perspective, Simpozionul Naţional de Reţele
Electrice, Ediţia a X-a, 25-26 mai 2000, Iaşi;
15. Preda, L., Heinrich, I., Buhuş, P., Ivas, D., Gheju, P. Staţii şi posturi electrice de
transformare, Ed.Tehnică, Bucureşti, 1988;
16. Solomon, P. Staţii şi posturi de transformare, Note de curs- Universitatea din Bacău,
1995;
17. Şchiopu, Gh. 50 de ani de energetică instituţionalizată în Moldova, Monografie,
Bacău, 2001;
356
Bibliografie
18. Agenţia Internaţională de Energie, Politici energetice ale României, Studiu general,
1993;
19. PE111-4/93, Instrucţiuni pentru proiectarea staţiilor de conexiuni şi transformare.
Conductoare neizolate rigide, ICEMENERG, Bucureşti, 1994;
Baterii de condensatoare şunt, ICEMENERG, Bucureşti, 1994;
Separatoare de înaltă tensiune, ICEMENERG, Bucureşti, 1992;
Întreruptoare de înaltă tensiune, ICEMENERG, Bucureşti, 1993;
23. E-Ip39-90, Îndreptar pentru proiectarea staţiilor de conexiuni şi transformare.
Transformatoare de curent, ICEMENERG, Bucureşti, 1991;
24. E-Ip39-90, Îndreptar pentru proiectarea staţiilor de conexiuni şi transformare.
Transformatoare de tensiune, ICEMENERG, Bucureşti, 1993;
25. 1E-Ip-35/1-86, Îndreptar de proiectare pentru reţele de medie tensiune cu neutrul
legat la pământ prin rezistenţă. Staţii electrice. Circuite primare şi secundare,
ICEMENERG, Bucureşti, 1988;
26. 1E-Ip-32/86, Îndreptar de proiectare pentru staţii de 110 kV cu bare simple şi fără
bare, ICEMENERG, Bucureşti, 1989;
27. 1RE-Ip30-90, Îndreptar de proiectare şi execuţie a instalaţiilor de legare la pământ,
ICEMENERG, Bucureşti, 1992;
28. 3RE-I23-88, Instrucţiuni de exploatare şi întreţinere a instalaţiilor de legare la
pământ, ICEMENERG, Bucureşti, 1990;
29. 1E-Ip34-89, Instrucţiuni privind dotările necesare în staţiile de transformare din
punctul de vedere al PSI şi NPM, ICEMENERG, Bucureşti, 1991.
357

Statii Si Posturi de Transformare Curs 2006

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Statii Si Posturi de Transformare Curs 2006

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN BACĂU

Curs pentru uzul studenţilor

1.1.Consideraţii generale asupra instalaţiilor electrice

Sistemul energetic cuprinde ansamblul instalaţiilor care servesc pentru producerea

Fig.1.1. Sistemul Energetic Naţional

1.2. Terminologie, definiţii

Conform definiţiilor din normative:

2. CONDIŢII GENERALE CE TREBUIE ÎNDEPLINITE DE

2.1. Condiţiile amplasării instalaţiilor electrice

Amplasarea spaţiilor şi posturilor de transformare trebuie făcută ţinând seama de

Tabelul 2.3. Condiţii climatice normale

Aparatele de măsură nu pot fi montate în compartimente cu temperaturi sub 0 0C sau

Amplasarea posturilor de transformare în mediul rural sau cu regim de construcţie

Instalaţiile electrice exterioare echipate cu întreruptoare cu aer comprimat, se

2.2. Condiţiile ce trebuie îndeplinite la alegerea schemelor de conexiuni şi a

Instalaţiile electrice trebuie să aibă scheme de conexiuni simple şi clare, care să

Fig.2.4. Schemă de conexiuni Fig.2.5. Schemă de conexiuni

Fig.2.7. Schemă de conexiuni Fig.2.8. Schemă de

După separare, partea de instalaţie scoasă de sub tensiune trebuie să poată fi

Tabelul 2.7. Condiţii climatice în România pentru alegerea echipamentului

Trebuie respectate şi anumite condiţii de presiune şi poluare impuse de caracteristicile

2.3. Condiţii generale pentru realizarea instalaţiilor electrice

Soluţiile constructive care se adoptă pentru instalaţiile (staţiile) electrice trebuie să

2.3.1. Siguranţa în funcţionare a instalaţiilor

Modul în care se dispun aparatele şi legăturile conductoare afectează direct gradul de

2.3.2. Securitatea personalului de exploatare

Se prevede evitarea expunerii persoanelor din staţia electrică la şocuri electrice,

2.3.3. Economicitatea soluţiei

Se apreciază prin prisma efortului de investiţie şi a cheltuielilor de exploatare. Aceste

2.4. Condiţii pentru realizarea instalaţiilor electrice de exterior

Instalaţiile electrice de exterior precum şi transformatoarele, aparatele, etc. amplasate

Protecţia în spaţiile de producţie electrică împotriva atingerii accidentale a unor

Fig.2.13. Separatoare la semiînălţime cu legături

Fig.2.14. Distanţele minime de protecţie când în Fig.2.15. Dimensiunile coridoarelor pentru

Fig.2.16. Aparate montate la sol cu îngrădire de

Coridoarele şi căile de acces din incinta instalaţiei, trebuie să aibă o lăţime de

2.5. Condiţii pentru realizarea instalaţiilor electrice de interior

Dacă instalaţia electrică se montează într-o încăpere de producţie, trebuie realizată de

Distanţele minime de izolare în aer a elementelor mobile (conductoare flexibile, etc.)

Fig.2.21. Îngrădiri orizontale pline sau din plasă, la

2.6. Condiţii pentru instalarea echipamentului electric

Echipamentul electric montat într-o instalaţie electrică trebuie să corespundă unor

Tabelul 2.11. Distanţe minime la montarea în exterior a transformatoarelor de putere

Instalarea bobinelor se face conform condiţiilor generale de instalare a echipamentului

Conductoarele flexibile şi armăturile de legătură trebuie să aibă coeficienţii de siguranţă

Conductoarele neizolate flexibile din instalaţiile electrice interioare se dimensionează

2.7. Alcătuirea planului general al staţiei

3. SCHEME ELECTRICE DE CONEXIUNI ALE CIRCUITELOR

3.1. Criterii de clasificare ale staţiilor electrice şi de analiză tehnico-economică a

3.2. Tipuri de scheme de conexiuni folosite la staţiile electrice

3.2.1. Criterii generale tehnice şi economice pentru

3.2.2. Rolul aparatelor de comutare în schemele electrice de conexiuni

Comutarea (închiderea, deschiderea) diverselor căi (circuite) de energie

3.2.3. Principalele scheme electrice de conexiuni folosite

3.2.3.1. Scheme cu bare colectoare simple

Schemele cu bare colectoare au ca element central barele colectoare, bare la care se

3.2.3.2. Secţionarea barelor colectoare

3.2.3.3. Scheme cu o bară colectoare şi o bară de ocolire (transfer)

În instalaţii cu multe plecări şi deci multe întreruptoare, pentru revizia şi repararea

3.2.3.4. Scheme cu dublu sistem de bare colectoare şi un întreruptor pe circuit

Este schema care a căpătat o largă răspândire în instalaţiile de comutaţie

3.2.3.5. Scheme cu bare colectoare duble şi bară de ocolire (transfer)

Introducerea barei de ocolire (transfer) nu

3.2.3.6. Secţionarea longitudinală a barelor colectoare duble