„Disciplină pozitivă” (eng.

Positive Discipline sau DP) reprezintă un termen relativ nou (anii

’20), care nu desemnează – cum s-ar crede la prima vedere – nici măsuri disciplinare dure,
nici severitate, nici măsuri punitive, ci o metodă educativă care în esenţă pune accent pe
stabilirea unui set de reguli de conduită şi acţiune pentru copil de care acesta trebuie să
ţină seama în activitatea de zi cu zi şi în afirmarea propriei sale personalităţi.

Iniţial, disciplina pozitivă a pornit de la filosofia confom căreia „nu există copii buni sau răi,
ci numai comportamente bune şi rele”.

Disciplinarea pozitivă trebuie să ţină seama de anumite principii fără de care îşi pierde orice
sens. De fapt, însuşi noţiunea de „disciplină” are din punct de vedere etimologic origine
comună cu cea de „discipol”, adică de „învăţăcel”, de „cel care învaţă”; cu alte cuvinte
desemnează în general educabilul.

Copilul nu are mijloacele şi maturitatea necesară să se educe şi să se disciplineze singur,

părintelui revenindu-i rolul de prim dascăl pentru acesta, fiind întâiul responsabil cu formarea
copilului, rol completat ulterior de şcoală şi societate.

Experienţa societăţii globale din ultimele decenii a aărtat că o disciplinare după principii
stricte şi dure nu duce la rezultate scontate, disciplina pozitivă fiind legată de educaţia după
principii democratice, care ţine cont de personalitatea şi nevoile individului.

O disciplină pozitivă nu exclude nicidecum pedeapsa, atât timp cât nu este aplicată arbitrar şi
neconform cu acţiunea copilului. Măsurile punitive trebuie să fie luate cu blândeţe şi aplicate
constructiv, în aşa fel încât copilul să trag învăţăminte din greşelile comise şi să conştientizeze
că nu este bine să acţioneze pe viitor în acel fel indezirabil.

Dezvoltarea unei anumite societăţi poate oferi principiile disciplinării pozitive a copilului prin
norme de tip moral, religios, social împărtăşite în socitatea respectivă etc. dar nu oferă reţete
şi soluţii-minune pentru fiecare caz în parte.

Regula de bază de la care trebuie să pornească educaţia în spiritul disciplinei pozitive este de
a şti ce să ceri de la copil, de a-l învăţa şi mai apoi de a-i pretinde şi, mai mult decât atât, de a
nu-i pretinde ceea ce nici tu nu ţi-ai însuşit pentru a-ţi ascunde propriile lipsuri de natură
morală, comportamentală, socială etc., adică să dorim să dea dovadă de maturitate atunci când
noi înşine nu suntem capabili să o facem. A învăţa pe cineva de pildă să meargă cu bicicleta
sau cu rolele, să înoate, să se joace fotbal sau base-ball reprezintă un mod de educaţie
elementară, dar disciplinare pozitivă e atunci când conştientizăm persoana că nu e bine să
sperie alţi copii, animale etc. claxonând sau mergând agresiv cu bicicleta sau rolele, că nu e
bine să stropească sau să deranjeze alte persoane în bazinul de înot sau când practică sporturi
cu mingea să spargă geamuri şi să lovească alţi oameni sau maşini. De asemenea, disciplina
pozitivă înseamnă educaţie în spiritul respectului, echităţii, altruismului, punctualităţii,
manierelor elegante, respectării cuvântului dat.

Înainte de a sări să facem diverse reproşuri şi a aplica pedepse trebuie să atragem atenţia
copilului când greşeşte. Copilul trebuie lăudat şi încurajat discret când acţionează benefic,
chiar şi în cazul unor lucruri mărunte şi totodată încurajat să repete un comportament dezirabil
şi în alte condiţii şi situaţii. Dar să nu uităm că copilul are o persoalitate proprie şi e gata să
profite chiar şi de adult numai pentru a fi lăudat şi remarcat, ceea ce nu este chiar un
comportment moral, ci mai degrabă ceva de genul „îi spun lui X ceea ce vrea să audă”.
Copilul, mai ales când este mic, va începe fără să vrea să acţioneze întrucâtva asemenea unui
animal cu reflexe condiţionate sau va deveni dependent de recompensele respective, ceea ce
numai de dorit nu este, comunicarea ulterioară cu acesta fiind sortită eşecului. Cu alte cuvinte,
recompensele pentru faptele bune ale copilului trebuie date cu măsură şi nu arbitrar, în sensul
că nu trebuie să fie nici mai mari decât este necesar şi trebuie să aibă în vedere de multe ori şi
o schimbare în comportamentul copilului, de pildă „Vei merge în excursie dacă poţi să ne
demonstrezi că eşti un copil responsabil şi nu intri în conflict cu ceilalţi copii”.

Şi anumite deprinderi şi talente trebuie încurajate prin recompense, precum dansul, desenul,
sportul, călăria etc. pentru că la un moment dat copilul poate fi capabil de performanţă într-un
anumit domeniu dar se şi descoperă singur mai uşor. Iarăşi, nu trebuie să-i cerem copilului
ceea ce îi depăşeşte capacităţile sau imposibilul.

Cuvintele de încurajare din partea părinţilor în primul rând, apoi din partea altor persoane
apropiate copilului asigură dezvoltarea pozitivă a acestuia. Cui nu îi face bine o vorbă de
încurajare mai ales când se află în dificultate? Trebuie să ţinem seama că copiii noştri sunt
nematurizaţi şi sensibili, un cuvânt nelalocul său putând avea consecinţe din cele mai grave.
Mulţi părinţi şi educatori greşesc axându-se pe corijarea copilului, uitând să-i încurajeze sau
să le explice consecinţele negative ale unei acţiuni indezirabile. Din nefericire, de cele mai
multe ori aceştia acţionează când este prea târziu. Acţiunile copilului trebuie anticipate, pentru
a putea interveni la timp cu sfaturi, îndrumări, încurajări, recompense şi pedepse.

Întrebările sunt binevenite în relaţia cu copiii, de pildă: „Ce spunem în momentul când
ajungem la muzeu şi suntem întâmpinaţi?” sau „Ce trebuie şi ce nu trebuie să facem când am
ajuns în sala de spectacol?” pentru a stimula copilul să-şi reactualizeze regulile de
comportament însuşite şi discutate cu ocazii anterioare.

Copilului i se vor administra admonestări (eng. scolding) şi nu ameninţări cu bătaia şi alte

pedepse grave. Admonestările constau în critici şi avertismente referitoare la ceea ce se poate
întâmpla dacă nu se respectă anumite reguli stabilite de către părinţi sau instituţii., de pildă
„Ştiţi ce s-ar putea să păţiţi dacă sunteţi prinşi sărind gardul din spatele şcolii!” sau „Aţi auzit
ce vi se poate întâmpla dacă traversaţi strada spre şcoală prin loc nepermis!”. Este
recomandabil, dacă este posibi, să i se prezinte copilului şi cazuri concrete de încălcare a
regulilor cu consecinţele lor negative, din care să poată trage singur anumite învăţăminte. Un
alt exemplu de disciplină pozitivă îl reprezintă măsurile luate de un părinte care şi-a avertizat
copilul prin cuvinte de genul „Să-ţi pui hăinuţa la uscat după ce ai mers prin ploaie fără
umbrelă”, măsuri care au în vedere responsabilizarea copilului, mai ales când devine conştient
că „a doua zi nu va avea hăinuţă îngrijită cu care să meargă la şcoală sau la spectacol, pentru
că nu a avut grijă de ea”.

Una din modalităţile de evaluare a eficienţei managementului clasei constă măsurarea timpului
efectiv pe care elevii îl alocă activităţii de învăţare. Astfel, un bun test al organizării unei clase îl
reprezintă gradul de implicare a elevilor la activităţile clasei şi implicit volumul de timp alocat
activităţii de învăţare propriu zisă. Sporirea timpului în care elevii sunt angrenaţi în învăţare permite
evaluarea gradului de succes al tehnicilor de conducere a unei clase. Desigur, timpul dedicat învăţării
pe care dorim să-l creştem trebuie să fie de calitate, deoarece performanţele nu vor spori, dacă acest
timp nu este utilizat în mod judicios.
Dezvoltarea sentimentului responsabilităţii faţă de propria învăţare stimulează abilităţile de
înţelegere, de control şi de autoevaluare ale elevilor. Atenţie însă, că la început o astfel de achiziţie
poate fi mai anevoioasă, însă efectele ei sunt cu bătaie lungă.

https://www.scribd.com/doc/19347533/Pedagogia-Prescolara-Si-a-Scolaritatii-Mici