Logaritmi

Logaritmul unui număr real pozitiv este exponentul puterii la care trebuie ridicat un alt număr fix (numit
bază) pentru a se obține numărul dat.

Logaritmii au fost introduși de John Napier la începutul secolului al XVII-lea cu scopul de a simplifica
modul de lucru în calculele matematice. Au fost repede adoptați de către navigatori, oameni de știință,
ingineri și alți specialiști interesați în a face calcule matematice mai ușor cu ajutorul tabelelor de
logaritmi și a riglelor de calcul. Astfel, operațiile lungi și obositoare de înmulțire a numerelor cu multe
zecimale puteau fi înlocuite cu căutarea în tabelele de logaritmi și o simplă adunare (datorită proprietății
fundamentale a logaritmilor: logaritmul unui produs este egal cu suma logaritmilor factorilor acelui
produs).

Invenția lui John Napier a fost promovată îndeosebi de Henry Briggs și Johannes Kepler.

Noțiunea de logaritm a fost fundamentată mai riguros și extinsă de către Leonhard Euler, în secolul al
XVII-lea, care a legat-o de funcția exponențială.

Fie numărul real . Logaritmul lui în baza , , notat , este numărul , astfel
încât .

Proprietatea fundamentală a logaritmilor:

, unde , , .

Exemple: ; , , .

Proprietăți de bază
Graficul funcţiei logaritmice cu baza 2.

Pentru , , :

1.

2.

3.

4.

5.

6.

Logaritmii în baza b = 10 sunt numiți logaritmi zecimali și au numeroase aplicații în științele exacte și în
tehnică (inginerie). Logaritmii naturali sunt logaritmii în baza e (≈ 2.718); ei sunt utilizați în special în
matematică. Logaritmii binari sunt logaritmii în baza b = 2 și sunt folosiți în informatică.

Trecerea de la un sistem de logaritmi la altul se face cu ajutorul formulei:

În mod uzual, logaritmii zecimali (în baza 10) se notează cu lg, iar logaritmii naturali (în baza e) se
notează cu ln. În particular, pentru trecerea de la logaritmii zecimali la logaritmii naturali și invers, se
utilizează formulele:

lg b = M ln b și ln b = lg b / M

unde constanta M = lg e ≈ 0,43429

Motivația definirii logaritmului ca o integrală

Logaritmul este un exemplu de concept matematic care poate fi definit prin diferite metode.

Când se dorește definirea unui concept, se începe de la proprietățile dorite care să fie înglobate în ea. În
urma inspecției proprietăților se propune o formulă sau un proces care poate servi drept definiție, în
urma căreia toate proprietățile pot fi deduse.

Una din proprietățile care sunt de dorit la definirea logaritmului este ca suma logaritmilor a două
argumente să fie egală cu logaritmul produsului acestor argumente. Dacă logaritmul este considerat ca o

funcție, atunci se poate scrie: (1), unde x și y aparțin unui domeniu. Astfel
de formulare se numește ecuație funcțională.

Deducerea restricțiilor funcției f

Una dintre soluțiile ecuației poate fi zero pe toată axa numerelor reale. Dacă atunci ,
pentru orice x din domeniu, de aici reiese că 0 nu face parte din domeniul de definire a funcției. Dacă 1

aparține domeniului de definire a funcției atunci ,

ceea ce implică .

Dacă ambele 1 și -1 fac parte din domeniul de definiție, putem arăta că punând x=-1
și y=-1. Acum dacă x, -x,1 și -1 fac parte din domeniul de definiție, se poate pune y=-1 ceea ce implică
și ca rezultat .

Presupunând că f este derivabilă în toate punctele, în afară de zero , se consideră y fixat și se

derivează în variabila x:

Când x=1, sau

Aplicând a doua teorema fundamentală a analizei matematice:

Deoarece f(1)=0, se alege c=1

dacă x>0

Dacă x este negativ atunci -x este pozitiv și luând în considerație că f(x)=f(-x) se obține:

dacă x<0

Aceste două formule pot fi combinate în una singură pentru orice pozitiv sau negativ:

, dacă
sau

, dacă (2) unde .

Mai sus s-a arătat că dacă există o soluție a ecuației funcționale (1), care are derivată în orice punct
aceasta este (2).

Definirea logaritmului

Definiție – Fie x un număr pozitiv real, logaritmul natural a lui x , notat temporal L(x) este integrala:

Teoremă – funcția logaritm are următoarele proprietăți:

(a)

(b) pentru orice

(c) pentru orice ,

Demonstrație:- Proprietățile (a) și (b) sunt consecințe a definiției. Proprietatea (c) se bazează pe
caracteristica aditivă a integralei:
În ultima integrală facem următoarea substituție care reduce integrala la .

Teoremă – Pentru orice număr real b, există și este unic, un număr real pozitiv care satisface egalitatea