Nota

traducătorului

Când evocă Sfânta Scriptură, Kazantzakis nu respectă fidel textul biblic,

autorul fie citând din memorie, fie, mai probabil, parafrazând şi adaptând textul
la situaţiile din roman. Ţinând seama de acest fapt, am simţit nevoia ca în unele
cazuri să cităm textul original din limba greacă, oferind eventual şi traducerea
acestuia. Nu ne-am îndepărtat de textul scriitorului, considerând că abaterea într-
un roman, o operă de ficţiune, nu aduce nici o atingere textului biblic.
Considerând opţiunile ortografice ale scriitorului subordonate unei intenţii
expresive, am respectat scrierea cu majusculă sau minusculă folosită de
Kazantzakis pentru cuvintele: Theós (Dumnezeu), theós (zeu, dumnezeu);
Mathetés (Ucenici), mathetés (ucenici); Grammateís (Cărturari); Pharisaíoi
(Farisei); Ánghellos (Înger), ánghellos (înger); Katára (Blestem), katára
(blestem); Mána (Mamă), mána (mamă); Oikouméne (Lume), dar kósmos
(lume) etc. De asemenea, Kazantzakis foloseşte termenul „învăţător“ (dáskalos)
şi l-am păstrat cu această grafie, considerând că, înainte să se adeverească
dumnezeirea Lui, Hristos, din punctul de vedere al celor care-L urmau, era un
învăţător şi profet dintre cei mulţi care existau atunci, respectaţi şi, unii,
consideraţi sfinţi.
Am transcris conform versiunii româneşti a Sfintei Scripturi numele proprii
biblice. Prin urmare, Betania, nu Bethania, Marta, nu Martha, Golgota, nu
Golgotha, Cirene şi cireneanul, nu Cyrene şi cyreneanul etc., aşa cum sunt
cunoscute de cititorii români.
Dedicație

Se dedică scriitoarei Maria Bonaparte,

Principesa lui George al Greciei
 Prolog

Ipostaza dualistă1 a lui Hristos a fost pentru mine, totdeauna, o taină adâncă,
de nepătruns2; dorinţa arzătoare, cea atât de omenească, cea atât de
supraomenească, ca omul să ajungă până la Dumnezeu – sau, mai corect: ca
omul să se întoarcă la Dumnezeu şi să se identifice cu El, nostalgia aceasta, cea
atât de tainică şi, în acelaşi timp, atât de reală, deschidea înlăuntrul meu răni şi
izvoare mari.
Din tinereţe, neliniştea mea primordială, din care izvorau toate bucuriile mele
şi toate amărăciunile mele, a fost aceasta: lupta neîncetată, nemiloasă dintre duh
şi trup.
Înăuntrul meu erau străvechi forţe omeneşti şi preomeneşti, întunecate, ale
celui Viclean; înăuntrul meu erau străvechi forţe omeneşti şi preomeneşti,
luminoase, ale lui Dumnezeu; iar sufletul meu era câmpul de luptă unde aceste
două armate se loveau şi se uneau.
Luptă mare; îmi iubeam trupul şi nu voiam să piară; îmi iubeam sufletul şi nu
voiam să decadă; mă căzneam să împac aceste două forţe cosmogonice
potrivnice, să simtă că nu sunt duşmani, sunt colaboratori, şi să se bucure, să mă
bucur şi eu împreună cu ei, de armonie.
Fiecare om este teantropic, trup şi duh; iată pentru ce taina lui Hristos nu este
numai taina unei anumite religii; este universal umană; în fiecare dintre noi
izbucnesc lupta lui Dumnezeu cu omul şi totodată dorinţa arzătoare a împăcării.
De cele mai multe ori lupta aceasta nu este îndârjită, durează puţin, un suflet slab
nu îndură să se împotrivească mult timp trupului; se îngreunează, devine şi el
trup, şi lupta ia sfârşit. Dar în oamenii responsabili, care au zi şi noapte ochii
pironiţi în Datoria cea mai înaltă, lupta dintre trup şi duh izbucneşte fără milă şi
poate să dureze până la moarte.
Cu cât sunt mai puternice sufletul şi trupul, cu atât şi lupta este mai rodnică, iar
armonia finală mai bogată. Dumnezeu nu iubeşte sufletele slabe şi trupurile
molâi. Duhul vrea să aibă a se lupta cu un trup puternic, plin de rezistenţă; este o
pasăre carnivoră, care flămânzeşte neîncetat, roade carne şi-o face să dispară
asimilând-o.
Lupta dintre trup şi duh, răzvrătire şi rezistenţă, împăcare şi supunere, şi, în
sfârşit, scopul suprem al luptei, unirea cu Dumnezeu – iată urcuşul pe care l-a
luat Hristos şi ne cheamă să-l luăm şi noi, păşind pe urmele Lui însângerate.
 Cum să pornim şi noi spre acest foarte înalt vârf unde a ajuns Hristos, întâi-
născutul fiu al mântuirii – iată cea mai înaltă Datorie a omului care luptă.
Aşadar e nevoie, ca să putem să-L urmăm, să cunoaştem adânc lupta Lui, să
trăim zbuciumul Lui, cum a învins vicleşugurile înflorite ale pământului, cum a
jertfit marile şi micile bucurii ale omului şi a urcat din jertfă în jertfă, din caznă
în caznă, pe piscul încercării, pe Cruce.
Niciodată nu am urmat cu atâta groază călătoria lui însângerată spre Golgota,
niciodată nu am trăit cu atâta încordare, cu atâta înţelegere şi dragoste Viaţa şi
Patimile lui Hristos, ca în zilele şi nopţile în care scriam Ultima ispită. Scriind
mărturisirea aceasta a luptei şi marii speranţe a omului eram atât de emoţionat,
încât ochii îmi lăcrimau; nu simţisem niciodată cu atâta dulceaţă, cu atâta durere
cum picură sângele lui Hristos în inima mea.
Pentru că Hristos, ca să urce pe piscul jertfei, pe Cruce, pe piscul
imaterialităţii, la Dumnezeu, a trecut prin toate stadiile omului care luptă. Toate,
şi de aceea şi durerea Lui ne este atât de bine cunoscută şi ne este milă de El, iar
victoria Lui finală ne pare atât de mult şi victoria noastră viitoare. Ceea ce a avut
adânc omenesc Hristos ne ajută să-L înţelegem şi să-L iubim şi să urmărim
Patimile Lui ca şi cum ar fi fost propriile noastre patimi. Dacă nu ar avea în El
caldul element omenesc, nu ar putea niciodată să se apropie cu atâta siguranţă şi
tandreţe de inima noastră; şi nu ar putea să devină model al vieţii noastre.
Luptăm şi noi, îl vedem şi pe El că luptă şi prindem curaj; vedem, nu suntem
singuri-singurei în lume, luptă şi El împreună cu noi.
Fiecare clipă a lui Hristos este luptă şi victorie. A învins farmecul invincibil al
simplei bucurii omeneşti, a învins ispitele, transubstanţiind mereu trupul în duh
şi urcând; ajuns în vârful Golgotei, a urcat pe Cruce.
Dar nici acolo lupta Lui nu s-a sfârşit; pe Cruce Îl aştepta Ispita, Ultima Ispită;
într-un fulger năvalnic duhul celui Viclean a întins dinaintea ochilor celui
Răstignit priveliştea înşelătoare a unei vieţi liniştite, fericite: luase, se zice, aşa i-
a părut, lesniciosul drum obişnuit al omului, se căsătorise, făcuse copii, oamenii
Îl iubeau şi Îl cinsteau; iar acum, deja bătrân, şedea în pragul casei Lui, îşi
amintea de dorinţele arzătoare ale tinereţii Lui şi zâmbea mulţumit; ce bine, ce
înţelept a procedat că a luat drumul omului, şi ce nebunie a fost aceea de-a fi
dorit, chipurile, să mântuiască lumea! Ce bucurie că a scăpat de chinuri, de
martiriu şi de Cruce!
Iată care a fost ultima ispită care a venit, într-un fulger, să tulbure ultimele
clipe ale Mântuitorului.
Dar deodată Hristos îşi scutură capul, deschise ochii, văzu; nu, nu, nu a trădat,
slavă Ţie, Dumnezeule, nu a dezertat, şi-a dus până la capăt apostolia pe care I-a
încredinţat-o Dumnezeu, nu s-a căsătorit, nu a trăit fericit, a ajuns în piscul
jertfei, se află pironit pe Cruce.
Închise ochii fericit; şi atunci se auzi triumfător strigătul: „S-a sfârşit!“3
Adică mi-am isprăvit datoria, am fost răstignit, nu am căzut în ispită.
Ca să dau un model foarte înalt omului care luptă, ca să arăt că nu trebuie să se
teamă de durere, de ispită şi de moarte, pentru că toate acestea e posibil să fie
învinse, au fost învinse deja, a fost scrisă această carte. Hristos a suferit, şi de
atunci suferinţa a sfinţit; Ispita a luptat până în ultima clipă să-L rătăcească, şi
Ispita a fost învinsă; Hristos s-a răstignit, şi de atunci moartea a fost învinsă.
Fiecare piedică în călătoria Lui devenea pricină şi piatră de hotar a victoriei;
de-acum avem un model înaintea noastră, care ne deschide drumul şi ne dă curaj.
Cartea aceasta nu e o biografie, este o mărturisire a omului care luptă.
Publicând-o, mi-am făcut datoria; datoria unui om care a luptat mult, s-a amărât
mult în viaţa lui şi a sperat mult. Sunt sigur că orice om liber care va citi această
carte, plină de dragoste, Îl va iubi mai mult ca niciodată, mai bine ca niciodată,
pe Hristos.

Note
1. Adică Hristos, Dumnezeu şi om; Dumnezeu întrupat în Persoana lui Hristos, prin care ni s-a făcut
perceptibil nouă în scopul mântuirii noastre şi a unirii noastre cu El.
2. În orig. anexerev’ nito mystírio – taină neexplorabilă, adică imposibil de cercetat şi de înţeles de către
mintea omenească. Această taină poate fi cunoscută şi înţeleasă numai duhovniceşte. La această cunoaştere
adâncă, nefiresc de subtilă, ajung numai cei îndumnezeiţi – theoúmenoi; numai aceştia ajung la vederea lui
Dumnezeu în duh – theoría tov-Theov~ en pneúmati şi la trăirea cu Dumnezeu în lumina cea neapropiată,
inaccesibilă – en phōtí tō aprosítō. Printre monahi au fost şi sunt îndumnezeiţi.
3. Ioan 19, 30. Tetélestai – „s-a sfârşit“.
 I
O uşoară, răcoroasă adiere a lui Dumnezeu suflă şi îl vrăji.
Deasupra lui se încâlceau potolite stelele, cerul părea înflorit, iar jos, pe
pământ, pietrele scoteau aburi, încinse încă de vipia zilei; tăcere adâncă, a
pământului şi a cerului, făcută din eternele glasuri ale nopţii, mai tăcute chiar
decât tăcerea. Linişte, încântare; Dumnezeu îşi acoperise ochii, soarele, luna, şi
adormise. Întuneric, va fi fost miezul nopţii; şi pe când cugeta, fermecat, ce Rai
este acesta, ce pustietate!, brusc vântul se schimbă, se îngreună; nu mai era
adierea lui Dumnezeu, ci o duhoare grasă, apăsătoare, ca şi când ar fi suflat din
greu şi s-ar fi căznit să doarmă, şi iată nu poate, jos pe pământ în locuri
necuviincioase, sau în grădini umede, jilave, o fiară sau un sat; aerul devenise
greoi, neliniştitor, se ridicau răsuflări călduţe de animale, de oameni şi duhuri
păroase; şi un miros înţepător de pâine abia scoasă din cuptor, şi de sudoare acră
de om, şi de ulei de dafin cu care femeile îşi ung părul.
Bănuiai, miroseai, totuşi nu vedeai nimic; încet-încet ochii se obişnuiau,
distingeai acum în întuneric curmali ca nişte fântâni arteziene, un trunchi drept,
aspru, mai negru decât noaptea, un chiparos, măslini cu frunziş rar, un vânt îi
legăna şi străluceau ca argintul în beznă. Iar pe o costişă verde a pământului,
aruncate, când pâlcuri-pâlcuri, când singuratice, sărăcăcioase case
dreptunghiulare, făcute din noapte, nămol şi chirpici, mânjite cu var stins; iar pe
terase simţeai, după miros şi duhoare, că dorm trupuri omeneşti, unele învelite
cu cearşafuri albe, altele dezvelite.
Aceasta nu mai era tăcere; fericitul pustiu se umplu în noapte de nelinişte;
mâini şi picioare de oameni care nu-şi găseau odihnă se mişcau uşor, piepturi
suspinau, glasuri din nenumărate guri se căzneau să se orânduiască,
deznădăjduite, înverşunate, în haosul mut, călcat de Dumnezeu; doreau cu
ardoare să strige ceva, se chinuiau, dar nu puteau să găsească; se risipeau şi se
pierdeau într-un delir dezlânat.
Dar, pe neaşteptate, chiar din mijlocul satului, de pe cea mai înaltă terasă, un
strigăt ascuţit, sfâşietor, nişte măruntaie care se despicau: „Dumnezeu al lui
Israel, Dumnezeu al lui Israel, Adonai4, până când?“ Nu era un om, era un sat
întreg care visa şi striga, întreg pământul lui Israel, cu oasele morţilor, cu
rădăcinile copacilor. Pământul lui Israel, care era în durerile facerii, nu putea să
nască, şi striga.
Un timp, tăcere; şi deodată iarăşi, dar numai supărare acum, numai mânie:
„Până când? Până când?“ se auzi din nou strigătul cum despică, de la pământ la
cer, văzduhul. Câinii satului se treziră şi începură să latre, iar femeile pe terase se
îngroziră şi se vârâră la subsuorile bărbaţilor.
Şi tânărul care dormea şi visa auzi strigătul în somn, se scutură, iar visul se
sperie şi dădu să fugă; muntele se desfăcu, se arătară măruntaiele lui! Nu mai
rămase din piatră decât somnul şi ameţeala; iar ceata, bărbaţii viguroşi care îl
urcau şi păşeau voiniceşte, sălbatici, numai mustăţi, şi bărbi, şi sprâncene, şi
mâini mari şi lungi, se răriră şi ei, se lungeau, se lăţeau, se deformau şi se
jumuleau scame-scame, ca nişte nori pe care i-a sfâşiat un vânt puternic; încă
puţin şi ar fi dispărut între cele două tâmple ale celui adormit.
Dar se împiedică, mintea se îngreună, se cufundă din nou în somn – şi muntele
iarăşi se închegă numai piatră, norii se îndesiră, se făcură carne şi oase, se auziră
răsuflări gâfâite, călcături sprintene, iar barbă-roşcată apăru din nou în vârful
muntelui, cu pieptul gol, desculţ, înfuriat, şi în urma lui, încă ascunsă bine
printre stânci, ceata cu multe capete gâfâind. Şi se întinse din nou ca un acoperiş
deasupra, bine clădită, cupola cerului, numai cu o singură stea acum, agăţată spre
răsărit, mare ca o îmbucătură de foc. Se revărsau zorii.
Tânărul, întins pe talaş, respira adânc, grea truda zilei, se odihnea; o clipă
pleoapele lui, îndată ce le lovi Luceafărul de dimineaţă, tresăriră; dar nu se trezi;
îl înfăşurase iar cu pricepere visul; visa. Barbă-roşcată se oprise, şiroia năduşeala
de pe fruntea lui îngustă, crestată adânc, de la subsuori şi de pe picioare. Scotea
aburi de mânie şi de alergătură; dădu să blesteme, se stăpâni. „Până când,
Adonai, până când?“ murmură numai cu supărare şi îşi înghiţi blestemul. Dar
furia îl stăpânea încă; se întoarse în urma lui, se desfăşură înlăuntrul său,
fulgerător, lunga călătorie: munţii se micşorară, visul se clătină, oamenii
dispărură, şi cel adormit văzu deasupra capului său, pe tavanul scund, din trestie
împletită, cum se întinde, văzduh brodat, împestriţat, cu multe înflorituri,
tremurător, pământul Canaan. Spre sud se întindea pustiul Idumeii şi se legăna
ca spinarea leopardului; mai încolo se înăbuşea şi bea lumina, vârtoasă, otrăvită,
Marea Moartă; mai departe, întărit de jur împrejur cu poruncile lui Iehova,
crudul Ierusalim, şi pe caldarâmurile lui curgea sângele de la jertfele lui
Dumnezeu – miei şi profeţi; mai încolo, călcată de idoli, Samaria pângărită, cu o
fântână în mijloc şi o femeie boită care scotea apă; mai încolo pe vârful din nord,
plină de soare şi bucurie, zâmbitoare, de un verde-închis, Galileea. Iar de la un
capăt al visului până la celălalt, râul Iordan, vâna regească a lui Dumnezeu, care
trece şi adapă, la întâmplare, nisipurile sterpe şi grădinile, pe Ioan Botezătorul şi
ereticii Samariei, desfrânatele şi pescarii Ghenizaretului.
Tânărul se bucură mult în somnul său că vede sfintele pământuri şi ape şi
întinse mâna să le atingă; dar deodată jucă tremurător, în întunericul pufos,
Pământul Făgăduinţei, luminat trandafiriu de auroră, făcut din răcoare şi vânt şi
din dor străvechi, omenesc şi se stinse. Şi cum se stinse, se auziră glasuri
mugitoare şi blesteme, şi păru că se iveşte iarăşi brusc, printre stâncile şi
smochinii faraonici, cu altă înfăţişare acum, de nerecunoscut, ceata cu multe
capete; cum se zbârciseră, cum se încreţiseră bărbaţii robuşti, cum se
piperniciseră, iar bărbile lor se târau pe pământ! Omuleţi, piticoţi gâfâind, fără
suflu; fiecare din ei ţinea unelte ciudate de pedepsire – unii curele însângerate cu
ţinte de fier, unii bricege şi ţepuşe, alţii piroane groase cu măciulii late, trei pitici
cu fundul scurt o cruce de neridicat, iar ultimul, cel mai josnic, saşiul, o coroană
de spini.
Barbă-roşcată se aplecă, îi privi şi scutură cu dispreţ căpăţâna cu oase
grosolane: „Ei nu cred, de aceea s-au pipernicit; nu cred, de aceea mă chinui
eu…“ îl auzi cel adormit că se gândeşte. Întinse mâna mare, păroasă:
— Priviţi! făcu el şi arătă jos câmpul, înecat în ceaţa dimineţii.
— Nu vedem nimic, căpitane; e întuneric.
— Nimic! Nu credeţi, aşadar?
— Credem, căpitane, credem. De aceea te urmăm; dar nu vedem nimic.
— Priviţi iarăşi!
Ca o spadă coborî mâna lui mare, ceaţa se despică şi se ivi câmpul; un lac
liniştit zâmbi şi sclipi, îndepărta ceaţa, se trezea. În semănături, sub curmali şi
peste tot în ocolişurile clocotitoare ale lacului, cuibare mari de ouă, sate şi
cătune, se înălbeau.
— Acolo este! făcu cel din frunte şi arătă un sat mare în mijlocul pajiştilor
verzi.
Trei mori de vânt deasupra lui îşi deschiseseră deja dis-de-dimineaţă aripile lor
şi se învârteau.
Pe faţa somnoroasă, galben-negricioasă, a tânărului se revărsă pe neaşteptate o
spaimă. Îşi scutură mâna ca să alunge visul care se aşezase pe pleoapele lui şi le
clocea. Îşi puse toată puterea să se trezească, „este un vis“, se gândi el, „să mă
trezesc, să scap“. Dar piticoţii se învârteau în jurul lui cu încăpăţânare, nu voiau
să plece; iar saşiul cu barbă roşie, furios, îşi scutura acum înfricoşător degetul
spre satul mare, din câmp, şi le vorbea:
— Acolo este! Acolo înăuntru trăieşte şi se ascunde, poartă zdrenţe, umblă
desculţ, face pe tâmplarul, se preface că nu este el, ca să scape; dar unde ni se va
duce? L-a luat ochiul lui Dumnezeu, pe el, băieţi!
Îşi ridică talpa piciorului să ia avânt, dar piticoţii se agăţară de picioarele şi de
braţele lui; coborî iarăşi talpa piciorului.
— Mulţi zdrenţăroşi şi desculţi, căpitane, mulţi tâmlari; dă-ne un semn: cine
este, cum este, unde este, să-l cunoaştem; altfel nu pornim; s-o ştii, căpitane, nu
pornim, am obosit.
— Îl voi apuca în braţele mele să-l sărut; iată semnul. Acum, înainte, valea; şi
în linişte, nu strigaţi; în ceasul acesta doarme, aveţi grijă să nu se trezească şi să
ne scape; în numele lui Dumnezeu, pe el, băieţi!
— Pe el, căpitane! strigară într-un glas piticoţii şi ridicară tălpile late să
pornească.
Dar unul subţire, saşiu, cocoşat, cel care ţinea coroana de spini, se apucă de o
drobiţă5 şi se împotrivi:
— Nu merg nicăieri, strigă el, m-am săturat! De câte nopţi îl vânăm? Câte
ţinuturi şi sate am călcat? Număraţi: am luat la rând mănăstirile esenienilor în
pustiul Iudeii, am călcat în Betania, unde am omorât pe nedrept pe sărmanul
Lazăr, am ajuns la Iordan, dar ne-a alungat Botezătorul, nu este, adică, el Acela
pe care-l căutăm, să plecăm! Am plecat, am intrat în Ierusalim, am scotocit în
Templu, în palatele lui Anna, ale lui Caiafa, în cămările de jos ale cărturarilor
farisei, nimeni! Toţi ticăloşi, desfrânaţi, mincinoşi, hoţi, ucigaşi, am plecat. Am
trecut în fugă pe lângă blestemata Samarie, am ajuns în Galileea, am luat la rând
Magdala, Cana, Capernaum, Betsaida. Am scotocit din colibă în colibă, din
barcă în barcă, am găsit pe cel mai virtuos, pe cel mai temător de Dumnezeu.
„Tu eşti“, îi strigam, „de ce te ascunzi? Ridică-te să mântuieşti pe Israel!“ Iar el
privea uneltele pe care le ţineam, îl prindea groaza, lovea cu picioarele şi ţipa:
„Nu sunt! Nu sunt“ şi se arunca la vin, la cărţile de joc, la femei, se îmbăta,
hulea, se desfrâna, ca să vedem noi că este păcătos, că nu era Acela pe care-l
căutam, să scape… Căpitane, să mă ierţi, dar şi aici o să păţim la fel; degeaba îl
vânăm, n-o să-L găsim; încă nu s-a născut.
— Toma, necredinciosule, făcu barbă-roşcată şi-l apucă de grumaz şi-l ţinu
mult timp atârnat în aer râzând; Toma, necredinciosule, îmi placi!
Se întoarse către tovarăşi:
— Este ţepuşa, noi, boii cei de plug; lăsaţi-l să ne înţepe, să nu ne liniştim
niciodată!
Spânul ţipa, îl durea; barbă-roşcată îl propti jos în pământ. Râse iarăşi, privi pe
rând pe tovarăşii lui cu alte înfăţişări:
— Câţi suntem, spuse el; doisprezece; câte unul din fiecare neam al lui Israel.
Draci, îngeri, omuleţi, piticoţi, toate naşterile şi avorturile lui Dumnezeu, alegeţi
şi luaţi!
 Avea chef; ochii lui rotunzi de vultur fulgerau, întinse mâna. Prindea unul câte
unul, de umăr, cu furie, cu tandreţe, îl cerceta, râdea; îl lăsa, prindea altul:
— Sănătate, zgârcitule, limbă otrăvită, gheară răpitoare, nemuritorule urmaş al
lui Avraam. Şi tu, voinice, flecarule şi mâncăule. Şi tu, temătorule de Dumnezeu
şi fricosule; nu furi, nu preacurveşti, nu ucizi, pentru că te temi; toate virtuţile
tale sunt fiice ale fricii. Şi tu, măgăruş blând, pe care te rup în bătaie toţi şi rabzi;
rabzi la foame, la sete, la frig, la bici; harnic, lipsit de mândrie, un linge-blide;
toate virtuţile tale sunt fiice ale sărăciei. Şi tu, vulpe preavicleană, care stai în
faţa peşterii leului, a lui Iehova, şi nu intri. Şi tu, oaie blândă, ce urmezi behăind
pe Dumnezeu, Care o să te mănânce. Şi tu, fiu şarlatan6 al lui Levi, negustor
ambulant de Dumnezeu7, care-l vinzi pe Dumnezeu cu dramul; birtaş de
Dumnezeu8, care cinsteşti oamenii cu Dumnezeu şi se îmbată şi-ţi deschid
punga lor şi inima lor, înşelător al lui Dumnezeu. Şi tu, răule, împătimitule,
schimnic încăpăţânat, care vezi faţa ta şi-L plăsmuieşti pe Dumnezeu răuvoitor,
pătimaş şi căpos, şi cazi şi I te închini, pentru că îţi seamănă. Şi tu, care ţi-ai
deschis sufletul ca zărăfie, şezi în prag, afunzi mâna în pungă, miluieşti pe cel
sărac, împrumuţi pe Dumnezeu, ţii catastif şi scrii – atâtea carboave am dat
milostenie cutăruia, în cutare zi, în ceasul cutare; şi porunceşti să-ţi pună
catastiful în coşciug, să-l deschizi înaintea lui Dumnezeu, să faceţi socoteala, să
încasezi milioanele nemuritoare. Şi tu, mincinosule, palavragiule, povestaşule,
care încalci toate poruncile lui Dumnezeu, furi, preacurveşti, ucizi şi apoi te pui
pe plânsete, te baţi în piept, iei chitara din cui şi faci un cântec păcatului; ştii,
isteţule, că Dumnezeu le iartă pe toate cântăreţului, pentru că moare după cântec.
Şi tu, ţepuşă ascuţită în şoldurile noastre, Toma, şi eu, eu, nebunul de legat, a
cărui minte a luat-o razna, mi-am părăsit nevasta şi copiii şi-l caut pe Mesia!
Toţi împreună, draci, îngeri, omuleţi, piticoţi, toţi sunt de folos ţintei noastre
mari, pe el, măi băieţi!
Râse, îşi scuipă în palme, întinse picioarele:
— Pe el, măi băieţi, strigă iarăşi şi apucă în fugă coborâşul spre Nazaret.
Oameni şi munţi erau fum şi dispărură, pleoapele adormite se umplură de
întuneric fără vise şi de-acum, în nesfârşitul somn, nu se auzeau decât tălpi de
picioare grele, late, care loveau muntele şi coborau.
Inima celui adormit bătea puternic: „Vin! Vin!“ se auzi un glas sfâşietor în
măruntaiele lui. „Vin!“ Sări, aşa i se păru în somn, puse tejgheaua la care
muncea de-a curmezişul în uşă şi deasupra ei îngrămădi toate uneltele lui –
rindele, cuţitoaie, fierăstraie, tesle, ciocane, şurubelniţe şi chiar o cruce greu de
ridicat, pe care o lucra în zilele acelea, şi apoi se băgă iarăşi în talaş şi în aşchii şi
aşteptă.
Linişte ciudată, neliniştitoare, vârtoasă, înăbuşitoare, nu se auzea răsuflarea
satului, nici a lui Dumnezeu; toate, chiar şi demonul cel neadormit, se
cufundaseră într-o străfundă fântână seacă, întunecoasă – somn era acesta,
moarte, nemurire, Dumnezeu? Tânărul se înspăimântă, văzu primejdia, îşi puse
toată puterea, întinse mâna să-şi prindă gâtul care se înăbuşea şi se trezi.
Era leoarcă de sudoare; nu-şi amintea nimic din vis; numai acest lucru: că
cineva îl vâna; cine? unul? mulţi? oameni? demoni? Nu-şi amintea. Îşi ciuli
urechea, ascultă; cu multe piepturi, cu multe suflete se auzea acum, în tăcerea
nopţii, răsuflarea satului; din când în când, un copac foşnea, un câine lătra cu
tristeţe, o mamă, la marginea satului, îşi adormea cântând încet, răbdătoare,
bebeluşul… Plină de cunoscute, dragi foşnete şi suspine era noaptea, pământul
vorbea, Dumnezeu vorbea, şi tânărul se linişti; o clipă se temuse că a rămas
singur-singurel în lume.
Alături, din camera joasă, unde dormeau părinţii lui, se auzi răsuflarea gâfâită a
bătrânului său tată; nu putea sărmanul să doarmă, se sucea, îşi deschidea şi
închidea iarăşi, cu multă osteneală, gura, să vorbească; de ani se chinuie să
scoată un sunet omenesc, dar se aşază în capul oaselor în aşternut, damblagit, nu
poate să-şi mişte limba; asudă, se căzneşte, îi curg balele şi, din când în când,
după o groaznică luptă, pe silabe, cu deznădejde, izbuteşte să potrivească un
cuvânt, unul numai, totdeauna acelaşi: A-do-na-i! Adonai, nimic altceva,
Adonai… Şi îndată ce rosteşte cuvântul acesta întreg, se linişteşte un ceas-două;
iar după aceea îl apucă din nou neliniştea şi începe iarăşi să deschidă şi să
închidă gura.
— Eu sunt de vină… eu sunt de vină… murmură tânărul şi ochii i se umplură
de lacrimi; eu sunt de vină…
Fiul asculta în noaptea liniştită zbuciumul tatălui său şi neliniştea puse
stăpânire şi pe el, şi începu, fără voia lui, să deschidă şi să închidă şi el gura şi să
asude. Închise ochii, ascultă cu atenţie ce făcea bătrânul său tată, să facă şi el,
ofta şi scotea strigăte nearticulate deznădăjduite împreună cu el – şi aşa îl luă din
nou somnul.
Şi îndată ce îl luă din nou somnul casa se zgâlţâi, tejgheaua se înclină, uneltele
şi crucea se rostogoliră pe jos, uşa se deschise şi barbă-roşcată se opri drept în
prag, uriaş, râzând în hohote, cu braţele deschise.
Tânărul scoase un strigăt şi se trezi.
 II
Se ridică în capul oaselor pe talaş, îşi rezemă spatele de perete; deasupra
capului atârna o curea cu două şiruri de cuie ascuţite; în fiecare seară, înainte de-
a adormi, îşi biciuia şi-şi însângera trupul, să rămână liniştit noaptea şi să nu fie
necuviincios. Un uşor tremurat pusese stăpânire pe el; nu-şi amintea ce ispite îi
veniseră iarăşi în somn, dar simţea că scăpase de o mare primejdie. „Nu mai pot,
m-am săturat…“ murmură şi ridică ochii în sus, oftând. Lumina ivită de curând,
nesigură, palidă, se furişă prin crăpăturile uşii; trestiile de un galben-palid ale
tavanului căpătară o gingăşie ciudată, lucioasă, preţioasă ca fildeşul.
„Nu mai pot, m-am săturat…“ murmură iarăşi şi-şi strânse dinţii cu furie. Îşi
pironi ochii în văzduh; toată viaţa îi trecu pe dinaintea ochilor – toiagul tatălui
său care a înflorit9 când s-a logodit cu mama sa, iar după aceea fulgerul care a
aruncat la pământ logodnicul damblagit, şi apoi mama sa care îl privea amuţită;
dar el auzea mâhnirea ei mută, avea dreptate mama, păcatele lui erau zi şi noapte
cuţite în inima lui, şi se lupta, zadarnic, în anii aceştia din urmă să învingă. Frica,
numai ea rămânea de-acum, pe toţi ceilalţi demoni îi învinsese – sărăcia,
dragostea femeii, bucuria casei, tinereţea, pe toate le învinsese şi numai frica
rămânea încă; să fie învinsă şi ea, să poată, e bărbat de-acum, a venit timpul…
„Dacă tatăl meu a rămas damblagit, eu sunt de vină… Dacă Magdalena a ajuns
desfrânată, eu sunt de vină… Dacă Israel geme încă sub jug, eu sunt de vină…“
Un cocoş, va fi fost în casa de-alături a unchiului său, rabinul, bătu din aripi pe
acoperiş şi cântă de mai multe ori, cu furie; sigur se va fi plictisit în timpul
nopţii, îşi pierduse răbdarea şi striga soarele să apară de-acum.
Sprijinit de perete, tânărul asculta. Lumina lovea casele, uşile se deschideau;
drumurile se trezeau la viaţă, încet-încet din pământuri şi din copaci şi prin
deschizăturile caselor urca murmurul dimineţii, Nazaretul se trezea. Un geamăt
adânc se auzi din casa joasă de-alături, şi îndată strigătul sălbatic al rabinului
care trezea pe Dumnezeu şi-i amintea cuvântul pe care i l-a dat lui Israel:
„Dumnezeu al lui Israel, Dumnezeu al lui Israel, până când?“ îi striga; şi
genunchii lui se auzeau cum lovesc sec, în grabă, scândurile.
Tânărul clătină din cap: „Se roagă“, murmură el, „face mătănii, strigă pe
Dumnezeu, acum o să-mi bată în perete ca să încep şi eu mătăniile“.
Sprâncenele i se împreunară cu mânie.
„Nu-mi ajunge Dumnezeu, numai că am şi oamenii!“ spuse şi lovi tare cu
pumnul peretele interior să arate cruntului rabin că este treaz şi se roagă.
Sări în picioare; îşi rostogoli de pe umăr haina cârpită peste tot, îi apăru trupul,
subţire, ars de soare, plin de pete albastre şi roşii; îşi strânse în grabă haina şi îşi
înfăşură trupul gol, ruşinat ca o fată mare.
Prin lucarnă căzu peste el lumina palidă a dimineţii, îi lumină blând faţa:
numai stăruinţă dureroasă, mândră. Puful din jurul obrajilor săi şi al bărbiei se
făcuse o barbă creaţă, neagră ca pana corbului, nasul încovoiat, buzele groase; şi
cum erau pe jumătate dezveliţi, dinţii străluceau, albi ca neaua. Frumoasă nu era
faţa aceasta, dar avea un farmec ascuns, neliniştitor; erau de vină genele că erau
dese, foarte lungi, şi aruncau o umbră albastră, ciudată pe întreaga faţă? Ori erau
de vină ochii mari, negri, sclipitori, plini de lumină, plini de întuneric, numai
ameninţare şi blândeţe? Jucau precum ai şarpelui, te priveau printre pleoapele
lungi şi te ameţeau.
Îşi scutură talaşul care i se încurcase la subsuori şi în barbă, urechea lui
prinsese că se apropie paşi grei, îi recunoscu. „El este, iarăşi vine; iarăşi vine, ce-
o fi vrând de la mine?“ mormăi plictisit şi se târî spre uşă să tragă cu urechea.
Dar brusc se opri înfricoşat; cine mutase tejgheaua în dosul uşii şi îngrămădise
pe ea crucea şi uneltele? Cine? Când? Plină de demoni e noaptea, plină de vise,
dormim şi aceştia găsesc uşile deschise, intră şi ies şi ne răscolesc casa şi mintea.
„Cineva a venit astă-noapte în somnul meu“, şopti încet, de parcă se temea să
nu fie încă acolo şi să-l audă; „cineva a venit sigur; Dumnezeu, Dumnezeu sau
Diavolul? Cine poate să desluşească? Îşi schimbă feţele unul cu altul, când
Dumnezeu se face întunecat ca iadul, când Diavolul numai lumină, şi mintea
omului se zăpăceşte…“ Se înfioră; încotro s-o ia? Sunt două căi; pe care s-o
aleagă?
Paşii grei se apropiau mereu; tânărul se întoarse cu nelinişte în jurul său, de
parc-ar fi cercetat să găsească unde să se vâre, să scape. De omul acesta se temea
şi nu-l dorea; adânc înlăuntrul său era o rană veche şi nu putea să se închidă:
erau copii, se jucau, acesta era cu trei ani mai mare decât el, l-a trântit jos, l-a
bătut; copilul bătut s-a strâns, nu a spus nici o vorbă; dar nu s-a mai dus să se
joace cu copiii, se ruşina, îi era frică, ghemuit în curtea casei lui singur-singurel
torcea în el gândul cum să spele ruşinea într-o zi; să le arate că este mai bun
decât ei toţi, şi să-i pună pe toţi jos. Şi încă, după atâţia ani, rana este deschisă şi
curge.
„Încă mă vânează“, şopti el, „încă? Ce vrea de la mine? Nu-i deschid!“
O lovitură de picior zgâlţâi uşa; tânărul se repezi, îşi puse toată puterea, mută
tejgheaua, deschise. În prag stătea, înfierbântat, desculţ, cu pieptul dezgolit, cu
barba roşcată, creaţă, un bărbat vânjos; ţinea un porumb copt şi mânca. Îşi roti
privirea prin atelier, văzu crucea sprijinită de perete, mutra i se posomorî, întinse
piciorul, intră.
Se aşeză pe vine într-un colţ, muşca înfuriat porumbul, nu vorbea; tânărul, în
picioare, îşi întorsese faţa şi privea afară, prin uşa deschisă, drumeagul strâmt,
abia trezit; praful nu se ridicase încă, pământul era umed şi mirosea plăcut;
lumina şi roua nopţii se agăţaseră de frunzele măslinului din faţă, şi copacul
întreg râdea. Vrăjit, tânărul trăgea în piept lumea de dimineaţă.
Dar barbă-roşcată se întoarse:
— Încuie uşa, mormăi; am de vorbit cu tine.
Tânărul auzi glasul crunt, tresări; închise uşa, se aşeză pe marginea tejghelei,
aşteptă.
— Am venit, spuse barbă-roşcată; am venit, toate sunt gata.
Tăcu, aruncă porumbul, îşi ridică ochii albaştri, aspri, îl pironi pe tânăr; întinse
grumazul gros, cu multe creţuri:
— Eşti gata şi dumneata?
Se înmulţise lumina, desluşeai acum clar faţa lui barbă-roşcată; colţuroasă,
nestatornică; nu era una, erau două; când jumătate râdea, cealaltă jumătate
ameninţa, când una se chinuia, cealaltă stătea neclintită, înlemnită. Iar când, o
clipă, cele două se împăcau, simţeai încă, sub împăcare, că se luptă neîmpăcaţi
Dumnezeu şi Diavolul.
Tânărul nu vorbi; barbă-roşcată îl privi cu mânie.
— Eşti gata şi dumneata? întrebă din nou şi se ridică deja să-l apuce de braţ,
să-l scuture să se trezească, să dea un răspuns; dar nu apucă; o trompetă sună,
călăreţi se năpustiră pe drumeagul strâmt, se auziră în urma lor soldaţii romani
cum calcă greu, sacadat pământul; barbă-roşcată îşi strânse pumnul, îl ridică
către tavan:
— Dumnezeu al lui Israel, mugi el, a venit ceasul; astăzi, nu mâine, astăzi!
Se întoarse iarăşi spre tânăr:
— Eşti gata? întrebă din nou, şi fără să aştepte răspuns: Nu, nu, n-o să duci
crucea, asta zic eu! S-a adunat poporul, a coborât şi Baraba de la munte cu vitejii
lui, vom sparge temniţa, vom răpi zilotul10, şi atunci se va întâmpla, nu clătina
capul! Atunci se va întâmpla minunea. Întreabă-l şi pe unchiul tău, rabinul. Ne-a
strâns ieri pe toţi la sinagogă, de ce n-ai venit şi domnia ta? S-a ridicat şi ne-a
vorbit: „Nu vine Mesia“, ne-a strigat, „nu vine cât timp noi rămânem cu mâinile
încrucişate. Dumnezeu, popor, trebuie să luptăm împreună, ca să vină Mesia!“
Asta ne-a spus, ca să ştii; nu e de-ajuns Dumnezeu, nu e de-ajuns poporul,
trebuie amândoi împreună, auzi?
Îl prinse de braţ, îl scutură.
 — Auzi? Unde ţi-e mintea? Trebuia să fii acolo să asculţi pe unchiul tău, să-ţi
vii în minţi, sărmane! Zilotul pe care romanii necredincioşi vor să-l răstignească
astăzi poate să fie Acela pe care îl aşteptăm de atâtea şi atâtea generaţii; dacă îl
lăsăm fără ajutor, dacă nu ne repezim să-l izbăvim, s-o ştii, o să moară fără să
arate cine este; dacă ne repezim să-l scăpăm, se va întâmpla minunea; care
minune? Îşi va arunca zdrenţele şi va străluci pe capul său coroana regală a lui
David. Pe toţi ne-a apucat plânsul; bătrânul rabin şi-a ridicat mâinile la cer, a
strigat: „Dumnezeu al lui Israel, astăzi, nu mâine, astăzi!“ Şi toţi am ridicat
mâinile, am înhăţat cerul şi strigam, ameninţam şi plângeam: „Astăzi, nu mâine,
astăzi!“ Auzi, fiu al Tâmplarului, ori nu cumva vorbesc văzduhului?
Tânărul, cu ochii întredeschişi, pironiţi în faţă în perete, unde era agăţată
cureaua cu cuie ascuţite, trăgea cu urechea; sub aspra voce a lui barbă-roşcată,
numai ameninţare, se auzea, din camera de-alături, surdă, răguşită, lupta
bătrânului tată, care îşi deschidea şi închidea gura, zadarnic, să vorbească… Cele
două voci se uneau în inima tânărului, şi deodată întreaga luptă a omului i se
păru pierdută.
Barbă-roşcată îi înşfăcă acum umărul, îl zgâlţâi:
— Unde ţi-e mintea, smintitule? Ai auzit ce spune fratele tatălui tău, bătrânul
Simeon?
— Nu aşa vine Mesia… murmură tânărul şi ochii i se aţintiră acum la crucea
făcută de curând, peste care căzuse, trandafirie, blândă, lumina zorilor. Nu, nu
aşa vine Mesia; el nu-şi părăseşte niciodată zdrenţele, el nu poartă coroană
regală, poporul nu se repede niciodată să-l izbăvească; nici Dumnezeu. Nu este
izbăvit. Moare cu zdrenţele lui; toţi, şi cei mai credincioşi, îl părăsesc, moare
singur-singurel, în vârful unui munte pustiu, iar pe cap poartă o coroană de spini.
Barbă-roşcată se întoarse uimit, îl privi uimit; o jumătate a feţei lui strălucea,
cealaltă jumătate era întunecată ca noaptea.
— Cum o ştii? Cine ţi-a spus-o?
Dar tânărul nu răspunse; sări de pe tejghea, de-acum zorii zilei se revărsaseră
de-a binelea, apucă un pumn de cuie şi ciocanul şi se apropie de cruce. Dar
barbă-roşcată i-o luă înainte; c-un pas ajunse la cruce şi începu, cu turbare, s-o
lovească cu pumnii şi s-o scuipe, ca şi cum ar fi fost om. Se întoarse, barba lui,
mustăţile, sprâncenele înţepară faţa tânărului:
— Nu ţi-e ruşine? îi strigă. Toţi tâmplarii din Nazaret, din Cana, din
Capernaum s-au lepădat să facă crucea pentru zilot, şi tu…? Nu ţi-e ruşine? Nu
ţi-e frică? Dacă vine Mesia şi te găseşte că-i faci crucea? Dacă zilotul care este
răstignit astăzi este Mesia? De ce nu ai avut curajul să-i răspunzi şi tu sutaşului
„nu fac cruci pentru eroii lui Israel“?
Înşfăcă de umăr pe tâmplarul cu mintea pierdută:
— De ce nu răspunzi? Unde priveşti?
Îi dădu una, îl lipi de perete:
— Eşti laş, îi aruncă cu dispreţ, laş, laş, asta zic eu! N-o să faci niciodată nimic
cu viaţa ta!
Un glas ascuţit despică văzduhul; barbă-roşcată îl lăsă pe tânăr, îşi întoarse
mutra către uşă, trase cu urechea; zarvă, femei şi bărbaţi, lume multă, strigăte:
„Crainicul! Crainicul!“ Se ridică iarăşi glasul ascuţit în văzduh:
„Fii şi fiice ale lui Avraam, Isaac şi Iacov! Poruncă imperială, ciuliţi-vă
urechile, ascultaţi: Închideţi-vă atelierele şi cârciumile, să nu vă apucaţi de
muncă pe ogoare, luaţi, mame, pe copiii voştri şi voi, bătrâni, toiegele, veniţi,
şchiopi, surzi, damblagiţi, să vedeţi! Să vedeţi cum sunt pedepsiţi cei care
înfruntă pe stăpânul nostru, împăratul – aibă parte de ani mulţi! Să vedeţi cum
răzvrătitul nelegiuit, zilotul, moare!“
Barbă-roşcată deschise uşa, văzu mulţimea de oameni care tăcea tulburată,
văzu crainicul, pe o piatră, subţire, cu gâtul lung, fără pălărie, scuipă.
— Blestemat să fii, trădătorule, mugi el şi închise înfuriat uşa.
Se întoarse la tânăr, fierea îi năpădise ochii.
— Să-l saluţi pe fiul tatălui tău, pe Simos, trădătorul! mormăi.
— Nu e vinovat el, eu sunt vinovat, făcu tânărul, copleşit, eu…
Iar peste puţin:
— De dragul meu l-a alungat mama din casă, de dragul meu… Şi acum el…
Jumătatea feţei lui barbă-roşcată, cea luminată, o clipă, ca şi cum i-ar fi fost
milă de tânăr, se îndulci:
— Cum îţi vei plăti toate păcatele astea, nenorocitule? întrebă el.
Mult timp tânărul tăcu; îşi deschidea şi închidea gura, dar limba i se încurca.
— Cu viaţa mea, frate Iuda, cu viaţa mea… izbuti să spună în cele din urmă;
nimic altceva nu am.
Barbă-roşcată tresări; lumina intrase acum în atelier prin crăpăturile uşii şi pe
sus, prin lucarnă; ochii tânărului străluceau, mari, negri ca tăciunele, iar glasul
său era plin de amărăciune şi spaimă.
— Cu viaţa ta? făcu barbă-roşcată şi-l prinse pe tânăr de bărbie; nu-mi întoarce
faţa, eşti bărbat de-acum, priveşte-mă drept în ochi; cu viaţa ta? Ce vrei să spui?
— Nimic.
Lăsă capul în jos, tăcu; şi deodată:
— Nu mă întreba, nu mă întreba, frate Iuda! strigă el.
 Iuda luă în mâini faţa tânărului, o ridică, o privi mult timp tăcut; apoi, cu calm,
o lăsă; se trase către uşă; pe neaşteptate inima îi fusese răscolită.
Afară vuietul se tot înteţea, se înălţa foşnetul de tălpi goale şi sandale târâte, şi
văzduhul de brăţările de alamă ale femeilor şi de inelele groase de la picioarele
lor. Drept în prag, barbă-roşcată privea lumea care se tot revărsa de pe uliţele
lăturalnice, şi se înmulţea, şi urca spre cealaltă margine a satului, către
blestemata colină, unde avea să se facă răstignirea. Bărbaţii nu vorbeau,
blestemau printre dinţi, îşi loveau toiegele de caldarâm şi unii înşfăcau într-
ascuns, la sânul lor, un cuţit; iar femeile ţipau, multe îşi aruncaseră basmalele, îşi
dezlegaseră părul şi îşi tărăgănau deja bocetul.
În frunte era bătrânul rabin al Nazaretului, Simeon. Scund, cocoşat de ani,
strâmbat de boala cea rea, oftica, un morman de oase uscate, pe care sufletul le
ţinea îmbinate puternic şi nu le lăsa să cadă, două mâini piele şi os, cu gheare
nemaivăzute de pasăre, care strângeau şi loveau de pietre cârja preoţească cu cei
doi şerpi încolăciţi în vârful ei. Mirosea mortul acesta viu ca o cetate care arde;
simţeai, văzând flăcările în ochii lui, că trupul acesta hârbuit, carnea, şi oasele, şi
părul ardeau; iar când îşi deschidea gura şi striga: „Dumnezeu al lui Israel!“ urca
fum din creştetul capului său. În urma lui se înşirau încovoiaţi bătrânii cu
toiegele lor, cu sprâncenele mari şi dese, cu bărbile despicate în două, ciolănoşi;
în spatele lor bărbaţii, mai în urmă femeile, iar în coadă de tot copiii, care ţineau
fiecare câte o piatră în mână, iar alţii praştii petrecute pe după umăr. Înaintau toţi
împreună şi mugeau încet, mut, ca marea.
Proptit în tocul uşii, Iuda privea femeile şi bărbaţii, i se umplea inima; „ăştia“,
se gândea el şi sângele îi urca la cap, „ăştia, împreună cu Dumnezeu, vor săvârşi
minunea; astăzi, nu mâine, astăzi!“
O femeie bărbătoasă, cu şolduri drepte, cu grumaz puternic, cruntă, se rupse de
gloată, se aplecă, luă o piatră, o aruncă cu putere în uşa tâmplarului şi scoase un
strigăt:
— Blestemat să fii, călăule11!
Şi într-o clipită, de la o margine a drumului până la cealaltă, izbucniră strigăte
şi înjurături, iar copiii îşi desprinseră praştiile de pe umăr; barbă-roşcată dădu
una, închise uşa.
— Călăule! Călăule! izbucniră peste tot huiduielile şi uşa răsuna ca un tunet de
pietre.
Tânărul, îngenuncheat înaintea crucii, urca şi cobora ciocanul şi bătea cuie,
lovea puternic, ca şi cum ar fi vrut să înăbuşe huiduielile şi înjurăturile de pe
drum; pieptul său fierbea, încheietura sprâncenelor îi scânteia, lovea scos din
minţi, şi de pe frunte îi curgea năduşeala.
Barbă-roşcată îngenunche, îi înşfăcă braţul, îi înhăţă cu furie ciocanul, dădu
una crucii, o prăbuşi la pământ.
— O s-o duci?
— Da.
— Nu ţi-e ruşine?
— Nu.
— Nu te las; o s-o fac bucăţi.
Se întoarse în jurul său, îşi întinse braţele, să găsească o teslă.
— Iuda, frate Iuda, spuse tânărul încet, rugător, nu-mi împiedica drumul.
Glasul său devenise pe neaşteptate întunecat, adânc, de nerecunoscut; barbă-
roşcată se tulbură.
— Care drum? întrebă încet şi aşteptă.
Îl privea pe tânăr cu nelinişte. Lumina cădea acum neîntrerupt peste faţa lui şi
peste trupul gol, cu oase subţiri; gura se întinsese strânsă, ca şi cum s-ar fi căznit
să-şi stăpânească un strigăt mare.
Barbă-roşcată văzu slăbiciunea lui şi paloarea, şi inima lui răscolită îl duru.
Din zi în zi obrajii i se scofâlceau, se topea; cât timp era de când l-a văzut ultima
oară? Câteva zile; pornise să dea un ocol prin satele din apropierea
Ghenizaretului; lucra fierul, făcea sape, săpăligi, seceri, potcovea cai, dar se
grăbise şi se întorsese din nou în Nazaret, pentru că prinsese de veste, îl
răstignesc pe zilot. Cum îl lăsase pe acest vechi prieten al lui şi cum îl găsea!
Cum i s-au mărit ochii, cum i s-au scofâlcit tâmplele, şi ce era amărăciunea
aceasta în jurul gurii?
— Ce ai păţit? De ce te-ai topit? Cine te chinuie?
Tânărul râse vlăguit; dădu să răspundă: „Dumnezeu“, dar se stăpâni; acesta era
strigătul mare dinlăuntrul său, nu voia să-l lase să-i scape din gură.
— Lupt, răspunse.
— Cu cine?
— Nu ştiu; lupt.
Barbă-roşcată îşi cufundă ochii în ochii tânărului; îi întreba, îi ruga, îi
ameninţa; dar ochii negri, strălucitori, nemângâiaţi, numai spaimă, nu
răspundeau.
Pe neaşteptate, mintea lui Iuda se cutremură; în timp ce era aplecat asupra
ochilor întunecoşi, muţi, văzu, aşa i se păru, copaci înfloriţi, ape albastre, oameni
mulţi, iar înăuntru, adânc în lumina ochilor, în dosul copacilor înfloriţi, şi al
apelor, şi al oamenilor, o cruce mare, neagră, care cuprindea întreaga lumină a
ochilor.
Holbă ochii, sări în sus; dădu să vorbească, să întrebe: „Nu cumva eşti tu…
tu…?“ dar buzele îi îngheţaseră; dădu să-l apuce pe tânăr în braţe, să-l sărute, dar
braţele lui, în gol, înlemniseră.
Şi-atunci, îndată ce tânărul îl văzu cu braţele deschise, cu părul roşcat, răvăşit,
cu ochii holbaţi, scoase un strigăt; din ceaţa groasă a minţii lui ţâşni
înspăimântătorul vis din timpul nopţii – bulucul de piticoţi, uneltele răstignirii,
strigătele: „Pe el, măi băieţi!“ şi căpitanul lor, barbă-roşcată, acum îl cunoscu,
era Iuda acesta, fierarul, care se repezea înainte şi râdea în hohote.
Buzele lui barbă-roşcată se mişcară:
— Nu cumva eşti tu… tu…? se bâlbâi el.
— Eu? Cine?
Barbă-roşcată nu-i răspunse; îşi rodea mustăţile şi îl privea. Jumătate din mutra
lui era iarăşi nespus de luminoasă, cealaltă jumătate cufundată în întuneric. În
mintea lui amesteca semnele şi minunile care împresurau pe tânărul acesta de la
naşterea lui, şi încă dinainte… Toiagul lui Iosif, care numai acesta, între atâtea
toiege ale mirilor peţitori, scoase flori, iar rabinul îi dădu pe preafrumoasa
Maria, închinată lui Dumnezeu. Iar după aceea trăsnetul care căzu în ziua nunţii
şi damblagi pe mire, înainte să se atingă de femeia lui. Şi apoi mirosi, se zice,
mireasa un crin alb ca neaua şi prinse în măruntaiele ei un fiu… Şi visul pe care
l-a avut, în noaptea în care a născut: a văzut că se deschid cerurile, îngerii
coboară, se înşiră ca păsările pe acoperişul umil al casei ei, fac cuiburi şi
ciripesc; unii păzesc pragul, alţii intră în casa ei, să aprindă foc, să încălzească
apă ca să spele pe cel ce urma să se nască; alţii fierb terci să bea lăuza.
Barbă-roşcată se apropie încet, şovăitor, se aplecă asupra tânărului; glasul său
era plin acum de dorinţă arzătoare, de rugăminte şi teamă.
— Nu cumva eşti tu…tu…? întrebă din nou şi nu mai îndrăzni să scape
cuvântul.
Tânărul sări speriat.
— Eu? eu? făcu el şi râse sec, înţepător. Dar nu mă vezi? Nu sunt vrednic să
vorbesc, nu am curaj să păşesc în sinagogă, îndată ce văd oameni fug, încalc cu
neruşinare poruncile lui Dumnezeu – lucrez în sabat, nu iubesc pe tatăl meu şi pe
mama mea, spun minciuni şi mă destrăbălez toată ziua cu ochii.
Săltă crucea de la pământ, o puse iarăşi dreaptă, apucă ciocanul.
— Şi acum, iată, fac cruci şi răstignesc! spuse şi se căzni iarăşi să râdă.
Barbă-roşcată nu vorbi, crăpa; deschise uşa; o nouă, zgomotoasă gloată apăru
de la capătul drumului – babe ciufulite, moşi neputincioşi, şchiopi, chiori,
leproşi, toate scursurile Nazaretului; urcau şi ei, gâfâind, se târau spre colina
răstignirii. Se apropia ceasul hotărât, e timpul să plece, se gândi barbă-roşcată, să
se unească şi el cu poporul, să se năpustească toţi împreună, să răpească zilotul –
şi atunci se va arăta, este, ori nu este nici acesta Izbăvitorul? Dar se opri brusc,
pe neaşteptate trecu o adiere rece pe deasupra lui, nu, nu va fi nici răstignitul de
astăzi Acela pe care, de atâtea veacuri îl aşteaptă neamul ovreilor. Mâine!
Mâine! Mâine! De câţi ani ne loveşti, Dumnezeu al lui Avraam? Mâine! Mâine!
Mâine! Când, aşadar? Oameni suntem, ne-am săturat de-acum!
Se înfuriase; privi cu mânie pe tânărul care bătea cuie căzut cu pieptul pe
cruce: „Nu cumva o fi ăsta“, se gândi înfiorându-se, „nu cumva o fi ăsta, călăul?
Povârnite, întunecate sunt căile lui Dumnezeu; nu cumva o fi el?“
În urma babelor şi schilozilor, nepăsători, tăcuţi, se iviră acum străjerii romani,
cu scuturile lor, şi lăncile, şi coifurile de bronz; mânau turma de oameni şi
ţintuiau dispreţuitor cu privirea gloata de ovrei.
Barbă-roşcată îi privi sălbatic pe sub pleoape, sângele i se aprinse; se întoarse
spre tânăr; ca şi cum el ar fi fost vinovat, nu mai voia să-l vadă, îşi strânse
pumnii:
— Plec, îi strigă, fă ce vrei, călăule; eşti laş, trup pierdut, trădător şi tu ca
fratele tău, crainicul! Dar foc va arunca Dumnezeu peste tine, cum a aruncat şi
peste tatăl tău, să te ardă. Asta zic eu, şi să mă ţii minte!

III
Tânărul rămase singur-singurel; se sprijini de cruce, îşi şterse năduşeala de pe
frunte; răsuflarea îi scăzuse, gâfâia; o clipă se învârti lumea în jurul lui, dar se
opri iarăşi. Auzi pe mama lui aprinzând focul, începând dis-de-dimineaţă gătitul,
ca să apuce să alerge şi ea să vadă răstignirea; toate vecinele ei porniseră deja.
Tatăl mugea încă şi se căznea să-şi răsucească limba, dar numai gâtlejul lui era
viu şi cloncănea. Afară drumul se golise iarăşi.
Şi pe când stătea proptit de cruce şi închisese ochii şi nu se gândea la nimic, îşi
auzea numai inima cum bate, brusc sări în sus de durere, simţi iarăşi că pasărea
de pradă, nevăzută îi străpunge adânc creştetul capului cu un ţipăt sălbatic.
„Iarăşi a venit… Iarăşi a venit…“ murmură şi începu să tremure. Simţea
ghearele cum îl găuresc adânc să-i crape oasele şi să-i atingă creierul. Strânse din
dinţi să nu strige, să nu se înspăimânte iarăşi mama lui şi să se pună pe strigat.
Îşi prinse cu amândouă palmele capul şi-l ţinea strâns, ca şi cum i-ar fi fost frică
să nu fugă. „Iar a venit… Iar a venit…“ şopti, şi tremura.
 Întâia, doar întâia oară, când era încă de doisprezece ani şi şedea cu bătrânii în
sinagogă şi îi asculta cum tâlcuiesc cuvântul lui Dumnezeu, oftând, trecându-i
năduşelile, a simţit în creştetul capului, pătrunzătoare, o uşoară furnicătură,
nespus de drăgăstoasă, ca o mângâiere; a închis ochii: ce încântare a fost aceasta,
ce aripă pufoasă l-a luat şi l-a urcat în al şaptelea cer, acesta va fi raiul. Iar de pe
pleoapele lui închise şi de pe gura deschisă pe jumătate, fericită s-a revărsat un
zâmbet nemărginit, adânc, i-a lins cu ardoare trupul şi întreaga sa faţă a dispărut.
Bătrânii au văzut tainicul zâmbet antropofag, au ghicit că Dumnezeu răpise în
ghearele lui copilul, şi-au pus degetul la gură şi au tăcut.
Au trecut ani; aştepta, dar mângâierea nu a mai venit din nou; şi iată, într-o zi,
era Paştele, primăvară, bucuria lui Dumnezeu şi se dusese în satul mamei lui, în
Cana, să aleagă o femeie; mama lui îl zorea, voia să-l însoare. Era, cică, de
douăzeci de ani, obrajii i se acoperiseră cu puf des, creţ, sângele îi fierbea,
noaptea nu mai putea să doarmă; iar mama sa îl nimeri în fierbinţeala tinereţii lui
şi-l înduplecă să se ducă la Cana, în satul ei, să aleagă femeie.
Aşadar stătea, ţinea un trandafir roşu în mână şi privea fetele satului cum
dansează sub un plop mare, înfrunzit de curând. Şi pe când privea şi chibzuia şi
le voia pe toate, iar inima nu-i da ghes să aleagă, auzi pe neaşteptate în spatele
lui un râs ascuţit, o apă răcoroasă din măruntaiele pământului. Se întoarse, venea
drept asupra lui, cu toate armele ei, brăţări, inele, cercei şi sandale roşii şi părul
despletit, singura fiică a rabinului, fratele tatălui său, împopoţonată ca o fregată
în vânt prielnic, Magdalena. Mintea tânărului se cutremură. „Pe ea o vreau! Pe
ea o vreau!“ strigă şi întinse mâna să-i dea trandafirul. Dar în timp ce întindea
mâna, zece gheare se înfipseră în capul lui, două aripi înfuriate bătură deasupra
lui şi îi acoperiră strâns tâmplele. Scoase un ţipăt ascuţit şi căzu cu faţa la
pământ, spumegând; iar nefericita mamă aruncă basmaua ei peste faţa lui, îl
ridică în braţe, nespus de ruşinată, îl luă şi plecă.
De atunci a fost pierdut. Pe lună plină, când umbla pe ogoare, sau în tăcerea
nopţii în somnul său, şi mai des primăvara, când înfloreşte şi miroase lumea; ori
de câte ori era să se bucure şi el, să guste cele mai simple bucurii omeneşti – să
mănânce, să doarmă, să se adune cu prietenii şi să râdă, să întâlnească pe drum o
fată şi să cugete: „Îmi place“ –, deodată se înfigeau în el cele zece gheare, şi
dorinţa dispărea.
Totuşi niciodată nu s-au năpustit asupra lui ghearele cu o asemenea cruzime, ca
în aceşti zori de zi; se încolăci sub tejghea, cu capul vârât între umeri; mult timp,
şi lumea se scufundă; auzea numai un vuiet înlăuntrul său, iar deasupra lui aripi
care-l loveau tare.
 Încet-încet ghearele se desprindeau, se descleştau, îi slobozeau domol, una câte
una, întâi creierul şi apoi osul, după aceea pielea capului, şi brusc tânărul simţi
uşurare şi o mare istovire; ieşi de sub tejghea, îşi puse mâna, dibui grăbit, prin
păr, creştetul capului; i se păru că-l găurise; dar nu găsi dibuind, sub degetele lui,
nici o rană; se linişti; dar îndată ce se trase înapoi şi-şi privi în lumină mâna se
înfioră; degetele lui picurau sânge.
— S-a înfuriat Dumnezeu, şopti el, s-a înfuriat… Încep sângerările.
Ridică ochii, privi, nimeni; totuşi adulmeca în văzduh un miros înţepător de
fiară. „A venit iarăşi… stă în jurul meu, şi sub picioarele mele, şi deasupra
capului meu…“ se gândi cu spaimă.
Lăsă capul în jos, aşteptă; mut, nemişcat era văzduhul, iar lumina juca, blândă
parcă, neprimejdioasă, pe peretele din faţa lui şi pe tavanul împletit din trestie.
„N-o să-mi deschid gura“, luă hotărârea în sinea lui, „n-o să scot o suflare; poate
o să-i fie milă de mine, să plece…“
Dar după ce hotărî asta, îşi deschise gura şi vorbi; glasul lui era numai
mâhnire:
— De ce mă-nsângerezi? De ce eşti furios? Până când o să mă vânezi?
Tăcu; cu gura deschisă, cu părul capului zburlit, în ochi numai groază, aplecat,
trăgea cu urechea.
La început nimic; neclintit, mut era văzduhul; dar pe neaşteptate, vorbea cineva
deasupra lui; ciuli urechile, asculta; asculta şi-şi tot scutura cu forţă capul, ca şi
cum ar fi spus: „Nu! Nu! Nu!“
În sfârşit, deschise şi el gura; acum glasul nu-i tremura:
— Nu pot! Sunt neînvăţat, trândav, fricos, iubesc mâncarea bună, vinul, râsul,
vreau să mă însor, să fac copii, lasă-mă!
Tăcu iarăşi, trase cu urechea:
— Ce spui? Vorbeşti prea tare, nu aud!
Îşi acoperi urechile cu palmele, să moaie glasul sălbatic de deasupra lui; cu faţa
întreagă strânsă, ţinându-şi răsuflarea, asculta; asculta şi răspundea:
— Da, da, mi-e frică… Să mă ridic să vorbesc? Ce să spun? Cum s-o spun?
Sunt neînvăţat, nu pot, îţi zic! Ce-ai spus? Împărăţia cerurilor? Nu-mi pasă de
împărăţia cerurilor; îmi place pământul; vreau să mă însor, îţi zic, să iau pe
Magdalena, chiar de-ar fi şi desfrânată; eu sunt vinovat c-a ajuns aşa, eu, şi-o s-o
mântuiesc… Nu pământul, nu pământul, pe Magdalena s-o mântuiesc; mi-e de
ajuns! Vorbeşte mai încet, s-aud!
Îşi puse palma streaşină la ochi, îl orbea lumina moale, care intra prin lucarnă;
îşi pironise ochii sus, în tavan, şi aştepta. Îşi ţinea răsuflarea, trăgea cu urechea;
şi în timp ce asculta, faţa îi strălucea năzuroasă, mulţumită, iar buzele groase,
cărnoase îl furnicau; şi pe neaşteptate îl apucă râsul.
— Da, da, şopti, ai înţeles bine; da, într-adins; o fac într-adins; ca să te
scârbeşti de mine, să te duci să găseşti altul, să scap!
Prinse curaj:
— Da, da, într-adins; şi voi face cruci toată viaţa mea, să fie răstigniţi de-alde
Mesia pe care-i alegi! spuse, desprinse de pe perete cureaua cu cuie, se încinse;
privi lucarna, soarele se ridicase de-acum, şi cerul deasupra era albastru şi dur,
ca oţelul. Trebuia să se grăbească; la amiază, la înteţirea arşiţei, urma să aibă loc
răstignirea.
Îngenunche, îşi puse umărul sub cruce, o luă în braţe; ridică genunchii, se
opinti, foarte grea, de neridicat i se păru crucea, se târî pe pământ către uşă,
împleticindu-se. Făcu gâfâind doi paşi, trei, ajungea de-acum, dar deodată
genunchii i se îndoiră, ameţi şi căzu cu faţa în jos, pe prag, turtit de cruce.
Casa joasă se zgâlţâi; auzi un glas ascuţit de femeie, uşa de la mijloc se
deschise, apăru mama. Galben-negricioasă, înaltă, cu ochii mari; de-acum
trecuse de prima ei tinereţe, intra în neliniştita amărăciune unsă cu miere a
toamnei. Cearcăne albastre îi încingeau ochii, gura îi era uscată şi aspră ca a
fiului ei, dar bărbia mai puternică şi încăpăţânată. Purta pe cap o basma violetă
de in, iar la urechi sunau ca nişte clopoţei doi cercei lungi de argint, singurele ei
podoabe.
În spatele ei, îndată ce se deschise uşa de la mijloc, apăru aşezat în capul
oaselor în aşternutul său, cu partea de sus a trupului goală, verde-gălbui, uscat ca
o tigvă, cu ochi sticloşi, neclintiţi, tatăl; femeia lui îl hrănise acum şi încă
mesteca pâinea cu trudă, măslinele, ceapa; părul alb, creţ de pe piept îi era plin
de bale şi firimituri. Alături de el, vestitul toiag cu scrisul sorţii, care înflorise în
ziua în care s-a logodit, stătea acum uscat.
Mama apăru, îşi văzu fiul cum se zvârcoleşte, căzut sub cruce, îşi înfipse
unghiile în obraji şi-l privi, fără să alerge să-l ridice; se săturase de-acum să i-l
tot aducă din când în când pe sus, leşinat; să-l vadă că umblă pe ogoare şi prin
locuri singuratice, că rămâne zi şi noapte flămând, că nu vrea să se-apuce de
lucru, că şade numai cu ochii pironiţi în văzduh ceasuri în şir, un apucat de
duhuri şi un neisprăvit. Numai când îi porunceau o cruce să fie răstigniţi oameni,
se apuca făcând mutre să lucreze zi şi noapte, cu turbare. Şi nu mai mergea la
sinagogă, nu mai voia să calce în Cana, nici la vreun bâlci, iar când era lună
plină, mintea i-o lua razna, şi nefericita lui mamă îl auzea cum aiurează şi strigă,
de credeai că se încăiera cu vreun diavol.
 De câte ori căzuse în genunchi la fratele bărbatului ei, la bătrânul rabin, care
ştia să descânte duhurile rele şi veneau de la marginea lumii cei apucaţi de draci
şi-i însănătoşea. Chiar alaltăieri căzuse la picioarele lui: „De străini te îngrijeşti,
şi pe fiul meu nu vrei să-l însănătoşeşti?“ i se văitase ea. Iar rabinul clătinase
capul: „Maria“, îi răspunsese el, „nu este demon cel care pedepseşte pe fiul tău,
nu este demon, este Dumnezeu; aşadar, ce pot să fac eu?“ „Nu este vindecare?“
întrebase nefericita. „Este Dumnezeu, îţi zic, vindecare nu este.“ „De ce-l
pedepseşte?“ întrebase din nou mama. „Pentru că-l iubeşte, Maria“, răspunsese
în cele din urmă bătrânul rabin. Mama îl privise năucită; îşi deschisese gura să
întrebe, dar rabinul îi astupase gura: „Aşa e legea lui Dumnezeu, nu întreba“,
spusese încreţind sprâncenele şi îi făcuse semn să plece.
De ani îndura răul; şi Maria, deşi era mamă, se săturase odată, şi acum când îl
văzu căzut cu faţa în jos, pe prag şi curgându-i sângele de la frunte, nu se mişcă;
oftă numai din adâncul inimii. Nu oftă pentru fiul ei, ci pentru soarta ei; prea
nefericită a fost în viaţa ei; nefericită pentru bărbatul ei, nefericită pentru fiul ei;
a rămas văduvă înainte să se mărite, şi a fost mamă fără să aibă fiu. Şi
îmbătrânea, se înmulţeau în fiecare zi perii albi, fără să cunoască tinereţea,
căldura bărbatului, dulceaţa şi mândria celei măritate; dulceaţa şi mândria
mamei. Ochii ei secaseră, nu mai puteau să plângă; câte lacrimi îi dăduse
Dumnezeu partea ei le-a vărsat, iar acum privea cu ochi uscaţi pe fiul ei şi pe
bărbatul ei. Şi dacă mai plângea câteodată, plângea când rămânea singură şi era
primăvară şi privea departe ogoarele verzi şi-i veneau miresmele de la pomii
înfloriţi; dar în ceasurile acelea nu plângea nici pe bărbatul ei, nici pe fiu, ci viaţa
ei care se scurgea fără rost.
Tânărul se ridicase şi-şi ştergea sângele cu marginea hainei; se întoarse, o văzu
pe mama lui privindu-l cu asprime, se mânie. Ştia privirea aceasta, care nu-i ierta
nimic, ştia buzele acestea strânse, înveninate; nu mai putea să îndure; se săturase
şi el în casa asta cu bătrâni damblagiţi şi mame nemângâiate şi cu umilele,
zilnicele porunci – mănâncă, lucrează, însoară-te! Mănâncă, lucrează, însoară-te!
Mama deschise buzele pecetluite:
— Iisuse, făcu ea dojenitor, cu cine te certai iarăşi, azi în zori?
Fiul îşi muşcă buzele, să nu-i scape cuvântul greu, deschise uşa, intră înăuntru
soarele şi un vânt cu praf, fierbinte, din pustiu. Îşi şterse năduşeala şi sângele de
pe frunte, puse iarăşi umărul şi ridică crucea, tăcut.
Maria îşi înşfăcă părul care i se revărsase pe spate, îl strânse în basma, făcu un
pas, se apropie de fiul ei. Dar îndată ce-l văzu clar în lumină, sări uimită; cum se
schimbă neîncetat ca apa şi se rostogoleşte faţa lui! În fiecare zi îl vedea pentru
întâia oară, în fiecare zi îi găsea în ochi, pe frunte, pe gură, o lumină
necunoscută, un zâmbet, când satanic, când plin de suferinţă, o strălucire lacomă
care-i lingea fruntea, bărbia, gâtul şi-l mânca; astăzi ardeau în ochii lui mari
flăcări negre.
O clipă, înspăimântată, dădu să strige: „Cine eşti?“, dar se stăpâni. „Copilul
meu!“ făcu ea şi buzele-i tremurau; tăcu şi aşteptă să vadă dacă într-adevăr
bărbatul acesta este copilul ei, se va întoarce s-o vadă, să-i vorbească? Dar el nu
se întoarse; dădu una, îşi puse crucea în spate şi păşi pragul, fără să se
împleticească.
Mama, sprijinită de tocul uşii, îl privea cum calcă uşor, din piatră în piatră
caldarâmul şi cum urcă; de unde a găsit, Dumnezeul meu, atâta putere? Asta nu
era cruce, erau două aripi şi-l duceau.
— Dumnezeule şi Stăpânule, şopti uluită mama, cine este? Al cui este acest
fiu? Nu seamănă tatălui său, nu seamănă nimănui, în fiecare zi se schimbă, nu
este unul, sunt mulţi, mintea mi se cutremură.
Îşi aminti un apus de soare, când îl ţinea la sânul ei, în curtea mică, lângă
fântână; era vară, deasupra ei via încărcată de struguri; alăpta nou-născutul şi pe
când îl alăpta, o luă somnul; o clipă, totuşi, apucă să aibă un vis nesfârşit: Un
înger, se făcea, în cer, ţinea atârnată de mâna lui o stea, ca un felinar, şi înainta şi
lumina jos pământul; şi era un drum, se făcea, în întuneric, nespus de luminos,
cu multe raze, ca un fulger, şi se târa şi se stingea la picioarele ei… Şi pe când
privea fermecată şi se întreba de unde oare să fi pornit drumul acesta şi de ce se
sfârşeşte la tălpile picioarelor ei, ridică ochii şi ce să vadă? Steaua se oprise
deasupra capului ei.12 Iar dincolo de drumul luminat de stea se arătară trei
călăreţi, şi pe părul lor străluceau trei coroane de aur. Se opriră o clipă, priviră
cerul, văzură că steaua se opreşte, tustrei dădură pinteni cailor şi se repeziră.
Mama zărea acum bine feţele lor: unul, cel din mijloc, trandafir alb, voinic, fără
mustaţă, cu părul bălai; în dreapta lui, un bărbat galben, cu barbă ascuţită, neagră
ca pana corbului, saşiu; în stânga, un negru cu păr creţ, alb ca neaua, cu belciuge
de aur în urechi, cu dinţii strălucitori ca fulgerul. Şi până să-i zărească bine
mama şi să acopere ochii fiului ei, să nu fie orbiţi de multă strălucire, cei trei
călăreţi ajunseră deja, descălecară şi îngenuncheară înaintea ei; iar fiul lăsase ţâţa
şi stătea drept pe genunchii mamei lui.
Primul se apropie prinţul cel alb, scoase coroana de pe părul său şi o puse cu
umilinţă la picioarele pruncului; şi apoi se târî în genunchi cel negru, scoase de
la sânul său un pumn de rubine şi smaralde şi le împrăştie, cu multă tandreţe, pe
capul de pruncuşor; al treilea îşi întinse mâna cea galbenă şi puse la picioarele
pruncului un braţ de pene lungi de păun, să se joace… Iar pruncul îi privea pe
tustrei, le zâmbea, dar nu întindea mânuţele lui să atingă darurile…
Pe neaşteptate cei trei prinţi, se făcea, dispărură şi apăru un păstoraş îmbrăcat
în piele de miel, şi, ţinea cu amândouă mâinile o strachină de lut cu lapte cald; şi,
îndată ce-l văzu pruncul, jucă pe genunchii mamei sale, îşi aplecă mutrişoara în
strachină şi începu să bea cu nesaţ şi fericit laptele…
Mama, rezemată de tocul uşii, îşi readucea în minte nesfârşitul vis şi ofta. Ce
speranţe îi dăduse acest singur fiu al ei, ce-i prevestiseră ursitoarele, cum îl
privea însuşi bătrânul rabin, cum deschidea Scripturile şi citea profeţii deasupra
capului de pruncuşor şi-i dibuia pieptul, ochiul, tălpile picioarelor, să găsească
semnul! Dar vai, cu cât se scurgea timpul, speranţele ei se năruiau, fiul ei lua un
drum rău, se tot îndepărta de calea oamenilor…
Îşi legă strâns basmaua, încuie uşa şi apucă şi ea urcuşul, să meargă să vadă
răstignirea, să-i treacă timpul.

IV
Mergea mama, mergea, se grăbea să intre, să se piardă în mulţime. Înainte
auzea femeile care ţipau, în urmă, înfuriaţi, cu pumnalele vârâte bine la sânul lor,
nespălaţi, nepieptănaţi, desculţi, gâfâiau bărbaţii, mai în spate bătrânii, şi mai în
urmă şchiopii, orbii, schilozii. Se sfărâma pământul sub tălpile oamenilor, nor se
făcea praful, se împuţea văzduhul, iar deasupra soarele porni să ardă.
O bătrână se întoarse, o văzu pe Maria, blestemă; două vecine îşi întoarseră
faţa în cealaltă parte şi scuipară să descânte întâlnirea rea; iar una, măritată de
curând, înfiorându-se îşi strânse haina să n-o atingă mama care trecea, a călăului.
Maria oftă, se înfăşură strâns în basmaua ei violetă, numai gura i se vedea,
închisă, amărâtă, şi ochii ei migdalaţi, numai mâhnire. Înainta singură-singurică,
se poticnea în pietre, se grăbea să se vâre, să se piardă în mulţime; iar în jurul ei
izbucni murmurul, dar îşi împietri inima, înainta. „Fiul meu, odorul meu“, se
gândea ea, „fiul meu, odorul meu, în ce hal ai ajuns!“ şi-şi muşca tivul basmalei,
să nu izbucnească în plâns.
Ajunse cârdul de oameni, trecu pe lângă bărbaţi, intră şi se vârî între femei; îşi
puse palma la gură, numai ochii i se vedeau acum, nici vreo vecină n-ar mai fi
cunoscut-o, se linişti.
Pe neaşteptate se auzi un vuiet în urma ei, bărbaţii luară avânt, femeile se
dădeau la o parte, să treacă ei înainte, se apropiau de fortăreaţa unde era închis
zilotul, se grăbeau să spargă poarta şi să-l slobozească. Maria se dădu la o parte,
se ascunse sub o uşă acoperită, privea. Bărbi lungi, unsuroase, păr lung, cleios,
guri înspumate, bătrânul rabin, căţărat pe umerii unui zdrahon cu privire
sălbatică, îşi scutura mâinile către cer şi striga. Ce striga? Maria îşi ciuli urechea,
auzi:
— Aveţi încredere, copiii mei, în poporul lui Israel, striga el, înainte, toţi
împreună, nu vă temeţi; Roma e fum, va sufla Dumnezeu şi-l va risipi! Amintiţi-
vă de Macabei, amintiţi-vă cum au alungat şi au făcut de ruşine pe stăpânitorii
greci ai lumii; la fel vom alunga şi noi şi vom face de ruşine pe romani; unul este
Domnul Puterilor, Dumnezeul nostru!
Vrăjit de Dumnezeu, bătrânul rabin sărea şi juca pe umerii laţi ai zdrahonului,
nu mai avea putere să alerge, îmbătrânise, îl mâncaseră posturile, şi mătăniile, şi
speranţele mari; uriaşul trup de muntean îl înhăţa şi-l ducea acum înaintea
poporului şi-l scutura ca pe o flamură.
— Hei, Baraba, îi striga gloata, o să-l trânteşti!
Dar el, fără să-şi facă griji, îl arunca-n sus şi-l aşeza pe umerii săi pe bătrân şi-
nainta.
Strigau pe Dumnezeu, şi văzduhul luă foc deasupra capetelor gloatei, flăcări
ţâşniră şi împreunară cerul cu pământul, tâmplele oamenilor se desfăcură. Lumea
aceasta făcută din pietre, şi ierburi, şi carne se răsfiră, deveni străvezie, şi apăru
înapoia ei cealaltă, făcută din flăcări şi îngeri.
Iuda se aprinse, întinse mâinile, apucă de pe umerii lui Baraba pe bătrânul
rabin, îl săltă călare pe umerii săi şi începu să mugească: „Astăzi, nu mâine,
astăzi!“ Iar rabinul luă foc şi el şi începu cu vocea sa subţire, muribundă, să
cânte psalmul de victorie, şi tot poporul îl ajuta la cântare: „M-au înconjurat
neamurile; în numele Dumnezeului meu le voi risipi! M-au împresurat ca
viespile; în numele Dumnezeului meu le voi risipi!“
Dar în timp ce cântau şi risipeau în mintea lor neamurile, înaintea lor, în inima
Nazaretului, se înălţa drept, cu ziduri groase, cu patru colţuri, cu patru turnuri, cu
patru vulturi uriaşi de bronz, castelul duşmanului, fortăreaţa. Caturi şi iar caturi,
sălăşluia în ea diavolul: sus în turnuri, galbene şi negre, cu vulturi pe ele, erau
flamuri ale Romei; dedesubt, sângerosul centurion al Nazaretului, Rufus, cu
armata lui, mai jos, caii, câinii, cămilele, sclavii; şi mai jos încă, vârât într-un
adânc puţ sec, netuns, înflăcărat, feciorelnic, răzvrătitul zilot; de-ar scutura el
capul, toate blestematele caturi de deasupra lui, oameni, sclavi, cai, turnuri, s-ar
nărui; aşa totdeauna Dumnezeu, adânc la temelia nedreptăţii, vâră pe de lături,
strigătul mic al dreptăţii.
Zilotul acesta era cel de pe urmă vlăstar al marelui neam al Macabeilor.
Dumnezeul lui Israel întinsese mâna deasupra lui şi nu lăsa să se piardă această
sămânţă sfântă. Patruzeci de tineri unsese cu smoală bătrânul blestemat rege
Irod, făclii într-o noapte şi le-a dat foc; pentru că dărâmaseră vulturul de aur, pe
care trădătorul rege al Iudeii îl înfipsese în buiandrugul nepângărit până atunci al
Templului. Patruzeci şi unu la număr erau uneltitorii, dar căpetenia lor scăpase;
îl înşfăcase de păr Dumnezeul lui Israel şi îl izbăvise – şi era încă fără mustaţă
viteazul, zilotul ăsta, nepot de-al treilea al Macabeilor.
De-atunci ani în şir umbla prin munţi şi lupta să izbăvească sfintele pământuri,
pe care Dumnezeu le dăruise lui Israel. „Numai Adonai este stăpânul nostru“,
trâmbiţa el; „să nu plătiţi dajdie stăpânilor pământeşti, să nu lăsaţi demonii cu
chip de vultur să pângărească Templul lui Dumnezeu, nu înjunghiaţi boi şi oi
jertfă împăratului tiran! Unul este Dumnezeu, Dumnezeul nostru; unul este
poporul, poporul lui Israel; unul este fructul în tot pomul pământului, Mesia!“
Dar pe neaşteptate Dumnezeul lui Israel îşi trăsese mâna de deasupra lui, şi
centurionul Nazaretului, Rufus, îl prinsese; ţărani, argaţi, bogătani, se strânseseră
de prin toate satele apropiate, veniră şi pescarii de la lacul Ghenizaret; acum
multe zile sărea din casă în casă, din barcă de pescar în barcă de pescar, şi
prindea călătorii pe drum o veste întunecată, nebunească, ambiguă: „Este
răstignit zilotul, se duce şi ăsta, e pierdut!“ le striga; iar altă dată: „Sănătate şi
bucurie, fraţilor, a sosit Izbăvitorul, luaţi ramuri mari de curmali şi haideţi, toţi
împreună, la Nazaret, să-i uraţi bun venit!“
Bătrânul rabin se înţepeni în genunchi pe umerii lui barbă-roşcată, îşi întinse
braţul spre fortăreaţă, începu iarăşi să strige:
— A venit! A venit! În puţul secat stă drept Mesia şi aşteaptă. Pe cine
aşteaptă? Pe noi, poporul lui Israel! Înainte, spargeţi poarta, izbăviţi Izbăvitorul,
să ne izbăvească!13
— În numele Dumnezeului lui Israel! scoase un strigăt sălbatic Baraba şi ridică
baltagul pe care-l ţinea.
Poporul mugi, se clătinară în sânuri pumnalele, pregăti praştiile gloata de copii,
se năpustiră toţi, Baraba înainte, spre poarta de fier. Toţi ochii fuseseră orbiţi de
multa lumină a lui Dumnezeu, nu văzură o uşiţă joasă, care se deschise într-o
parte şi apăru, ştergându-şi ochii înlăcrimaţi, galbenă ca ceara, Magdalena. O
duruse sufletul de cel care urma să moară, şi coborâse noaptea în puţul sec, să-i
dăruiască cea de pe urmă bucurie, cea mai dulce pe care poate s-o dea lumea
aceasta. Dar cel care urma să moară era din ceata cruntă a ziloţilor şi făcuse
jurământ să nu-şi taie părul, să nu pună vin pe buzele lui, să nu doarmă cu
femeie până când va fi izbăvit Israel. Şi toată noaptea Magdalena şedea în faţa
lui şi-l privea; dar el, dincolo, foarte departe, înapoia părului negru al femeii,
privea Ierusalimul, nu cel de astăzi, cel îngenuncheat, cel desfrânat, ci viitorul
Ierusalim, sfânt, cu cele şapte porţi de cetate triumfătoare, cu cei şapte îngeri
păzitori, cu cele şaptezeci şi şapte de popoare căzute cu faţa la pământ la
picioarele lui. Cel ce urma să moară atingea sânul răcoros al viitorului Ierusalim,
şi moartea dispărea, lumea se îndulcea, se rotunjea, umplea pumnul lui; închidea
ochii, ţinea sânul Ierusalimului în palmă şi se gândea numai la un lucru – la
Dumnezeu, cel netuns, neameţit de vin, neprihănitul Dumnezeu al lui Israel.
Zilotul, ţinând Ierusalimul pe genunchii săi toată noaptea, îl zidea în adâncul său,
aşa cum îl dorea, nu din îngeri şi nori, ci din oameni şi pământuri, cald iarna,
răcoros vara, împărăţia cerurilor.
Bătrânul rabin o văzu pe fiica lui împopoţonată ieşind pe ascuns din fortăreaţă
şi întoarse faţa cu scârbă în cealaltă parte; aceasta era marea ruşine a vieţii lui:
cum a ieşit din neprihănitele, temătoarele de Dumnezeu măruntaie ale lui această
desfrânată? Ce demon sau ce dor nestins a lovit-o de-a luat calea ruşinii? Într-o
zi s-a întors de la un bâlci din Cana şi s-a pus pe plâns, a vrut să se omoare, iar
apoi a apucat-o râsul şi se boia, se împodobea, făcea plimbări; şi după aceea a
părăsit casa părintească şi s-a dus de şi-a înălţat locaş în Magdala, la răscruce de
drumuri, pe unde trec caravanele cu negustorii ambulanţi…
Avea sânul încă desfăcut, înaintă fără teamă spre mulţime, sulimenelile i se
şterseseră de pe buze şi obraji, ochii i se înceţoşaseră de cât privise bărbatul toată
noaptea şi de plâns; îl văzu pe tatăl ei întorcându-şi faţa în altă parte, ruşinat, şi
zâmbi amar; ea înfrânsese ruşinea, şi teama de Dumnezeu, şi dragostea tatălui ei,
şi părerile oamenilor; o ponegreau că avea şapte demoni; nu avea şapte demoni,
avea şapte cuţite în inima ei.
Bătrânul rabin se puse iarăşi pe strigat, ca să-şi întoarcă toţi ochii asupra lui, să
nu vadă pe fiica lui, era de-ajuns că a văzut-o Dumnezeu, El va judeca. Se răsuci
pe umerii lui barbă-roşcată.
— Deschideţi ochii sufletului, striga el, priviţi cerul, Dumnezeu stă deasupra
noastră, s-au despicat tăriile, au apărut oştile de îngeri, s-a umplut văzduhul de
aripi purpurii şi albastre.
Cerul luă foc, poporul îşi înălţă ochii, văzu deasupra lui pe Dumnezeu pregătit
să coboare; Baraba ridică baltagul: „Astăzi, nu mâine, astăzi!“ strigă el, poporul
se năpusti spre fortăreaţă, căzură asupra porţii de fier, puseră răngi, aduseră
scări, cărară făclii; pe neaşteptate poarta de fier se deschise şi apărură doi călăreţi
de bronz, înarmaţi până-n dinţi, cu priviri neclintite, arşi de soare, bine hrăniţi,
siguri. Dădură pinteni cailor, ridicară lăncile, şi îndată se umplură drumurile de
tălpi şi spinări care o luau la sănătoasa, urlând, către colina răstignirii.
Pleşuvă era, numai cremene şi piatră, această blestemată colină, plină de
mărăcini. Şi dacă ai fi ridicat oricare piatră ai fi găsit dedesubt picături uscate de
sânge; ori de câte ori ovreii săltau capul şi cereau libertate, se umplea de cruci
colina aceasta, şi pe ele se zvârcoleau şi mugeau răzvrătiţii; noaptea veneau
şacalii şi le mâncau picioarele, iar a doua zi de dimineaţă corbii şi le mâncau
ochii.
La poalele colinei poporul se opri cu răsuflarea tăiată; îi încercuiră şi alţi
călăreţi de bronz înghesuiră gloatele de ovrei şi se opriră ca îngrăditură. Se
apropia de-acum amiaza, şi crucea nu sosise încă; în vârful colinei doi negri14
ţineau ciocanele şi piroanele şi aşteptau; câinii satului soseau pe neaşteptate,
flămânzi; feţele, întoarse spre colină, sub cerul aprins, ardeau; ochi negri,
strălucitori, nasuri coroiate, obraji uscaţi, cozi încolăcite, cleioase, sclipitoare; şi
femeile grase, cu subsuorile leoarcă, cu părul feştelit cu untură, se topeau în
soare şi miroseau.
O mulţime de pescari, mutre, şi piepturi, şi braţe roase de arşiţe şi vânturi, cu
ochi de copii prostănaci, veniseră şi ei de la lacul Ghenizaret să vadă minunea –
pe zilot, în ceasul în care nelegiuiţii îl duc să-l răstignească, cum îi flutură
zdrenţele şi cum sare dinlăuntrul său un înger cu sabie. Sosiseră de ieri-noapte,
cu coşurile lor pline de peşte, l-au vândut cu preţ bun, au tras la o tavernă, au
băut, s-au îmbătat, au uitat pentru ce s-au cărat în Nazaret, şi-au amintit de
femeie şi au cântat-o, apoi s-au încăierat, s-au împăcat iarăşi – iar în zorii zilei a
venit din nou în mintea lor Dumnezeul lui Israel, s-au spălat şi-au pornit,
mahmuri, să vadă minunea, aşteptau şi tot aşteptau, s-au săturat, au mâncat şi
câteva lănci pe spate, se căiau c-au venit.
— Eu zic să ne-ntoarcem la bărcile noastre, măi băieţi, făcu un pescar cu barba
creaţă, viguros, cu fruntea ca ţeasta unei stridii. Să v-amintiţi de-asta, şi p-ăsta or
să-l răstignească şi cerurile n-or să se deschidă; n-au capăt nici mânia lui
Dumnezeu, nici nedreptatea omului. Ce zici şi dumneata, fiu al lui Zevedeu?
— Nu are capăt nici mintea uşoară a lui Petru, răspunse tovarăşul, un pescar cu
barbă spinoasă, cu privire cruntă, şi râse. Să mă ierţi, Petru, ţi-au ieşit peri albi,
dar înţelepciune n-ai căpătat; te aprinzi într-o clipită şi te stingi ca beţele de in.
Bre, nu erai tu cel care ne-ai aţâţat, alergai ca un smintit din barcă în barcă şi
strigai: „Hai, fraţilor, o dată vede omul minunea în viaţa lui; să mergem la
Nazaret s-o vedem!“ Şi acum ai mâncat două lănci pe spate şi-ndată le-ai
încurcat, ai schimbat troparul: „Hai, fraţilor, haidem să plecăm!“ Bine-ţi zic
Sfârlează!
Doi-trei pescari, care auziră cuvântul, râseră; iar un păstor, care mirosea a ţap,
îşi ridică ciomagul păstoresc:
— Nu-l lua la rost, Iacove, zise el, chiar de e Sfârlează; este cel mai bun dintre
noi toţi; inimă de aur.
— Inimă de aur, ai dreptate, Filipe, făcură toţi şi întinseră mâinile să mângâie
şi să îmblânzească pe Petru.
Dar el gâfâia înfuriat; toate ca toate, dar nu voia să-i spună Sfârlează; poate că
era; poate că ducea cu el orice adiere care sufla; dar nu o făcea din teamă, nu; o
făcea din inimă bună.
Iacov îl văzu pe Petru cătrănit, îi păru rău; se căi că vorbise acru unuia mai
bătrân ca el şi, ca să abată vorba:
— Nu-mi spui, Petru, zise el, ce face fratele tău Andrei? E încă în pustiul
Iordanului?
— Încă, încă, răspunse Petru şi oftă; s-a botezat deja, se zice, mănâncă şi el
lăcuste şi miere sălbatică, ca învăţătorul lui şi, Dumnezeu să mă scoată mincinos,
dar repede-l vom vedea că umblă prin sate, că strigă şi el: „Pocăiţi-vă! Pocăiţi-
vă! A sosit împărăţia cerurilor!“ Care împărăţie a cerurilor? Nu ne e ruşine, zic
eu!
Iacov clătină capul; încreţi sprâncenele groase.
— Cred că la fel a păţit şi procopsitul de frate-meu Ioan, zise el; s-a dus şi el la
mănăstire, în pustiul Ghenizaretului, să se călugărească; nu este, zice el, făcut
pentru a fi pescar; şi m-a lăsat pe mine singur-singurel, cu doi bătrâni şi cu cinci
bărci, să-mi bat capul.
— Dar ce-i lipsea binecuvântatului? Avea toate bunătăţile lui Dumnezeu; ce i-a
venit în floarea tinereţii lui? întrebă Filip păstorul şi se bucură într-ascuns în
sinea lui că bogaţii au şi ei viermele lor şi-i mănâncă.
— S-a supărat din senin, răspunse Iacov, toată noaptea se răsucea în aşternut,
ca flăcăii necopţi care vor însurătoare.
— Păi să se-nsoare! Mirese uite, câte voia.
— Nu voia să se-nsoare cu femeie.
— Păi cu ce?
— Cu împărăţia cerurilor şi el, ca şi Andrei.
Pescarii izbucniră în râs.
— Să fie cu noroc! zise un pescar bătrân cu răutate şi-şi frecă mâinile
bătătorite.
Petru îşi deschise gura să vorbească, dar n-apucă; se auziră voci răguşite:
 — Călăul! Călăul! Uite-l!
Capetele aţâţate se întoarseră singure; dincolo de drum se arătă fiul
Tâmplarului urcând, împleticindu-se, gâfâind, ducând crucea.
— Călăul! Călăul! răcni gloata. Trădătorul!
Cei doi negri văzură din vârful colinei că vine crucea, săriră în sus bucuroşi, îi
prăjise soarele, îşi scuipară în pumni, luară cazmalele şi începură să sape groapă;
puseră alături, pe o piatră, piroanele groase cu măciulii late; le porunciseră trei,
ei lucraseră cinci cu ciocanul.
Bărbaţi, femei, împletiseră un lanţ din mâinile lor, să nu lase călăul să treacă;
Magdalena se rupse de mulţime, îşi pironi ochii pe fiul Mariei, care urca. I se
umfla inima de durere; îşi amintea jocurile lor, când încă erau copii, el de trei
ani, ea de patru; ce adânci bucurii de negrăit erau acelea, ce plăcere de nespus!
Prima oară simţeau amândoi, foarte adânc, foarte misterios, că unul este bărbat,
iar cealaltă femeie; două trupuri, odată şi demult, parcă au fost unul singur, şi un
Dumnezeu nemilos le-a despărţit, iar acum bucăţile s-au regăsit şi vor să se
unească, să se facă din nou unul singur. Şi, cu cât se măreau, simţeau şi mai
desluşit ce minune să fie unul bărbat, iar cealaltă femeie, şi se priveau cu o
spaimă de negrăit; aşteptau, ca două fiare, să se înteţească foamea, să sosească
ceasul, să se repeadă unul la altul, şi ce a despărţit Dumnezeu ei să împreuneze
din nou. Iar într-un asfinţit de soare, la o sărbătoare-n Cana, în clipa când iubitul
întindea mâna să-i dea, chezăşie, trandafirul, se repezi asupra lor Dumnezeu cel
nemilos şi-i despărţi iarăşi; iar el de atunci deja…
Ochii Magdalenei se umplură de lacrimi; făcu un pas, cel care căra crucea
trecea acum prin faţa ei.
Se aplecă asupra lui, părul ei înmiresmat atinse umerii lui goi, însângeraţi.
— Călăule! mormăi ea înăbuşit, răguşit, tremurând.
Tânărul se întoarse, îşi pironi o clipă ochii lui mari, îndureraţi asupra ei; în
jurul buzelor lui jucă un spasm, gura i se strâmbă; dar înclină îndată capul, şi
Magdalena nu apucă să desluşească – durere era, spaimă, sau zâmbet?
Magdalena, aplecată încă asupra lui, gâfâind, îi vorbea:
— Nu te ruşinezi? Nu-ţi aminteşti? În ce hal ai ajuns!
Şi peste puţin, parcă şi auzi glasul lui că-i dă ei răspuns:
— Nu, nu, îi strigă, nu este Dumnezeu, nefericitule, nu este Dumnezeu, este
demonul!
În acest timp gloata se repezise să-i închidă drumul; un bătrân îşi ridică toiagul
şi-l lovi; doi păstori, care coborâseră de pe muntele Tabor, ca să fie şi ei de faţă
la minune, îşi întinseră strămurăriţele şi-l înţepară; iar Baraba simţea că baltagul
urcă şi coboară în mâna sa. Bătrânul rabin văzu că nepotul său e în primejdie,
alunecă de pe grumazul lui barbă-roşcată şi alergă să-l apere.
— Staţi, băieţi, striga el, nu îngrădiţi drumul lui Dumnezeu, e mare păcat! Nu
împiedicaţi ceea ce e scris să se petreacă! Să treacă crucea, Dumnezeu o trimite,
negrii să pregătească piroanele, să urce trimisul lui Dumnezeu pe cruce, nu vă
temeţi, aveţi încredere! Aşa e legea lui Dumnezeu: să ajungă cuţitul până la os,
altfel minunea nu se face! Ascultaţi pe bătrânul vostru rabin, băieţi, adevăr vă
spun; dacă omul nu ajunge pe buzele prăpastiei, pe spatele lui nu răsar aripi.
Păstorii îşi traseră înapoi strămurăriţele, pietrele căzură din palmele strânse,
mulţimea se dădu la o parte să deschidă drumul lui Dumnezeu; şi fiul Mariei,
împovărat cu crucea, trecu împleticindu-se. Dincolo, în livada de măslini, se
auziră greierii cum despică văzduhul; un câine vagabond înfometat lătră bucuros
pe colină; iar dincolo, în mulţime, o femeie cu basma violetă scoase un strigăt şi
leşină.
Petru stătea acum cu gura căscată, cu ochii holbaţi şi-l privea pe fiul Mariei. Îl
cunoştea; casa părintească a Mariei în Cana era în faţa casei părinteşti a lui
Petru; şi bătrânii ei părinţi, Ioachim şi Ana, erau prieteni de suflet cu părinţii lui;
sfinţi oameni şi îngerii intrau şi ieşeau în chip obişnuit în coliba lor, iar o dată
vecinii au văzut pe Însuşi Dumnezeu, schimbat într-un cerşetor, că păşeşte
noaptea pragul lor; au înţeles că era Dumnezeu, deoarece casa lui Ioachim şi-a
Anei s-a clătinat, ca de cutremur. Şi apoi după nouă luni s-a înfăptuit minunea:
bătrâna Ana, cea de şaizeci de ani, a născut pe Maria. Petru nu era poate încă de
cinci ani, dar îşi aminteşte bine ce bucurie fusese, cum a fost stârnit tot satul şi-
au alergat, bărbaţi, femei, să spună hiritisirile; unii ţineau făină şi lapte, alţii
curmale şi miere, iar alţii hăinuţe pentru copii, daruri pentru lăuză şi prunc;
mama lui Petru făcea pe moaşa, a încălzit apă, a pus înăuntru sare şi a spălat
nou-născutul care plângea… Iar acum fiul Mariei, iată-l, trece pe dinaintea lui
împovărat cu crucea, şi lumea îl scuipă şi azvârle cu pietre în el… Îl privea, îl
privea, şi inima i se răscolea; lipsită de noroc a fost ursita lui, pe acesta, pe fiul
Mariei, l-a ales fără milă Dumnezeul lui Israel să facă cruci, să fie răstigniţi
profeţii! „Atotputernic este“, se gândea Petru înfiorându-se, „atotputernic este,
putea să mă aleagă chiar şi pe mine, dar am scăpat; l-a ales pe fiul Mariei.“ Şi pe
neaşteptate inima răscolită a lui Petru se linişti; şi simţi deodată o recunoştinţă
adâncă pentru fiul Mariei, care a luat şi a purtat pe umărul său păcatul.
Şi pe când Petru amesteca toate acestea în mintea lui, fiul Mariei se opri, fără
suflu.
— Am obosit, am obosit… murmură el şi se întoarse în jur, să găsească o
piatră să se sprijine, un om.
Dar nu văzu decât mii de ochi care-l priveau cu ură şi pumni ridicaţi; i se păru,
auzi aripi în cer; inima i se înaripă; poate Dumnezeu, în clipa cea de pe urmă, să
aibă milă de el şi să-i trimită îngerii lui; ridică ochii; nu erau îngeri, erau corbi.
Se înfurie; încăpăţânarea puse stăpânire pe el; îşi întinse cu hotărâre piciorul să
păşească, să urce colina, dar pietrele se rostogoliră sub talpa lui; se împletici, era
gata să cadă; Petru ajunse, se repezi şi-l ţinu; îi luă crucea, o puse pe umărul său.
— Hai să te ajut, îi zise el, ai obosit.
Fiul Mariei se întoarse, îl privi, nu-l cunoscu; îi părea vis toată această
călătorie, umerii lui se uşuraseră şi acum păşea în văzduh, cum păşim în vise.
„Parcă n-ar fi cruce“, se gândi el, „parcă n-ar fi cruce, parc-ar fi aripă!“ Îşi şterse
năduşeala şi sângele de pe faţă şi porni călcând zdravăn, în urma lui Petru.
Foc era văzduhul, lingea pietrele, câinii ciobăneşti bine hrăniţi, pe care negrii îi
cărau după ei să lingă sângele, se întinseseră sub o stâncă în jurul gropii pe care
o săpaseră domniile lor, gâfâind, şi curgea năduşeala de pe limbile lor scoase de-
un cot. În arşiţa soarelui auzeai cum trosnesc capetele, cum fierb creierii; într-o
atât de mare vipie toate hotarele se clătinau şi se mutau – cuminţenie şi nebunie,
cruce şi aripă, Dumnezeu şi om.
Câteva femei miloase o ajutară pe Maria să-şi revină din leşin, îşi deschise
ochii, văzu pe fiul ei desculţ, slab, se apropia de-acum să ajungă în vârf, iar
înaintea lui un bărbat îi căra crucea. Oftă, se întoarse în jur, ca şi cum ar fi cerut
ajutor; văzu sătenii ei, pescarii, dădu să se apropie, să se sprijine de ei, dar nu
apucă; sunară trompetele, dincolo, în fortăreaţă, apărură noi călăreţi, se ridică un
nor de praf, mulţimea se învălmăşi şi, până să ajungă Maria să urce pe o piatră să
vadă, călăreţii se năpustiră deja, cu coifurile de bronz, cu hlamidele roşii, cu caii
lor îndrăzneţi, bine hrăniţi, care călcau în picioare mulţimea.
Cu mâinile legate la spate, cu hainele sfâşiate, însângerate, cu barba căruntă ca
nişte spini stufoşi, cu părul lung lipit pe spate de năduşeală şi de sânge, înainta,
ţinând ochii neclintiţi, drept înaintea lui, răzvrătitul zilot.
Poporul se îngrozi când îl văzu; om era acesta, învelit tot în zdrenţe, înger, sau
demon care ţinea între buzele lui strânse o taină înfricoşătoare, de nespus?
Hotărâseră, bătrânul rabin şi poporul, îndată ce apare zilotul, să înceapă toţi
împreună, tare, psalmul războinic „Au fost risipiţi duşmanii mei!“ ca să dea curaj
răzvrătitului; dar acum gâtlejurile lor se înfundară; ei toţi simţeau că bărbatul
acesta nu avea nevoie de curaj; el era mai presus de curaj, de neînvins, de
nesfărâmat şi ţinea libertatea în mâinile lui legate la spate. Îl priveau
înspăimântaţi şi tăceau.
 Centurionul, uscat de soarele Răsăritului, mergea înainte şi trăgea răzvrătitul
după el cu o funie legată la spate de şaua calului său. I se făcuse scârbă de-acum
de ovrei, de zece ani ridică cruci şi-i răstigneşte; de zece ani le-astupă gura cu
pietre şi pământ, să nu strige; în zadar! Este răstignit unul şi mii fac coadă şi-şi
aşteaptă cu râvnă rândul, îşi cântă neruşinaţii psalmi ai unui fost rege al lor şi nu
se tem de moarte. Au Dumnezeul lor sângeros, care bea sângele primilor născuţi
de parte bărbătească; au legea lor, fiară antropofagă cu zece coarne. De unde să-i
apuci? Cum să-i pui jos? Nu se tem de moarte; şi cine nu se teme de moarte, la
asta cugetase deseori centurionul aici în Răsărit, cine nu se teme de moarte este
nemuritor.
Trase înapoi frâul calului, se opri; luă cu privirea la rând gloata de ovrei din
jur, mutrele roase, ochii şireţi cuprinşi de flăcări, bărbile unsuroase, părul ţepos,
năclăit… Scuipă cu scârbă; să plece, să plece, să se întoarcă de-acum la Roma,
cu băi multe, cu teatre, amfiteatre şi femei spălate. I s-a făcut silă de Răsărit, de
mirosurile şi duhorile lui şi de ovrei.
Acum crucea fusese înfiptă în vârful colinei, negrii îşi scuturau năduşeala pe
pietre, fiul Mariei se aşezase pe o stâncă, privea negrii, crucea, poporul,
centurionul care descăleca înaintea lor, privea, privea şi nu vedea decât o mare
de ţeste şi deasupra lor cerul aprins. Petru se apropie de el, se aplecă să-i
vorbească, îi vorbi, dar în urechile lui lovea o mare înspumată, nu auzi.
Centurionul făcu semn, dezlegară zilotul, şi acesta se întinse în linişte să se
dezmorţească şi începu să se dezbrace. Magdalena se furişă printre picioarele
cailor, îşi deschise braţele şi dădu să se apropie de el; dar el scutură mâna, o
alungă. O bătrână cu aer nobil, ţeapănă, tăcută, dădu la o parte mulţimea, îl luă în
braţele ei, iar el se aplecă, îi sărută ambele mâini, timp mult, şi o ţinea, şi-o
strângea la sânul său – iar apoi întoarse faţa în altă parte; bătrâna stătu încă puţin,
tăcută, fără lacrimi, şi-l privea.
— Ai binecuvântarea mea, murmură şi merse de se rezemă de o stâncă
împreună cu dulăii negrilor care, întinşi la umbra rară, aşteptau.
Centurionul dădu una, sări iarăşi pe calul său, să-l vadă şi să-l audă toţi, ridică
gârbaciul spre gloată, să înceteze strigătele, vorbi:
— Ovrei, ascultaţi cuvântul meu, vorbeşte Roma, linişte!
Arătă cu degetul pe zilot, care-şi aruncase de-acum zdrenţele şi stătea în soare
şi aştepta.
— Acesta care stă acum gol înaintea Imperiului Roman a ridicat capul
împotriva Romei; a dărâmat, tânăr încă, vulturii împărăteşti, a luat munţii,
îndemna poporul să ia calea munţilor, să se răzvrătească – a sosit, zice, ziua în
care o să iasă Mesia din măruntaiele voastre, să doboare Roma! Tăceţi, nu
strigaţi; răzvrătit, ucigaş, trădător, iată păcatele lui; iar acum ascultaţi, ovrei;
întreb, luaţi voi singuri o hotărâre: ce pedeapsă i se cuvine?
Tăcu, privi roată mulţimea de sus, aştepta. Poporul mugea răscolit, se
îmbrâncea, se mişcau toţi împreună, se repezeau până la centurion, ajungeau
până la picioarele calului său şi îndată se dădeau înapoi înspăimântaţi, se
năpusteau din nou ca valurile.
Centurionul se înfurie; dădu pinteni calului, înaintă spre gloată.
— Întreb, răcni el, răzvrătit, ucigaş, trădător, care e pedeapsa?
Barbă-roşcată sări ieşit din minţi; nu putea să-şi mai potolească inima; voia să
strige: Trăiască libertatea! Deschidea deja gura, dar apăru tovarăşul său Baraba,
îl prinse şi-i astupă gura.
Mult timp nu se auzi decât un vuiet, ca al mării; nimeni nu îndrăznea să
vorbească, ci toţi mârâiau încet, răsuflau gâfâit, oftau. Şi pe neaşteptate,
deasupra vuietului nestatornic se auzi un glas subţire, voinicesc; toţi se întoarseră
cu bucurie şi spaimă; pe umerii lui barbă-roşcată se căţărase iarăşi bătrânul
rabin, îşi ridica ambele mâini piele şi os ca şi când s-ar fi rugat, ca şi când ar fi
blestemat, şi scoase un strigăt:
— Ce pedeapsă: coroana regală!
Poporul mugi să acopere glasul, îi fu milă de rabin; centurionul nu auzi; îşi
puse palma pâlnie la ureche:
— Ce-ai spus, hahamule15? strigă el şi dădu pinteni calului.
— Coroana regală! îşi adună toată puterea şi repetă rabinul.
Faţa lui strălucea, ardea tot, sărea pe grumazul fierarului, ţopăia, juca, credeai
că voia să zboare.
— Coroana regală! strigă din nou fericit că se făcea el gura poporului său şi a
Dumnezeului său şi îşi întinse în dreapta şi-n stânga braţele, ca şi cum ar fi fost
răstignit în văzduh.
Centurionul îşi ieşi din fire; sări jos de pe cal, desprinse gârbaciul de la scara
şeii, înaintă către gloată; călca greu, mişca pietrele, înainta cu perfidie, ca o fiară
grea, ca un bivol sau ca un mistreţ. Mulţimea se ghemui de frică, nu răsufla; nu
se mai auzeau decât greierii din livada de măslini şi corbii care se grăbeau.
Făcu doi paşi şi apoi un altul, se opri; îl izbi putoarea din gurile deschise şi de
la trupurile nespălate, năduşite. Mai înaintă, ajunse în faţa bătrânului rabin;
acesta, căţărat pe grumazul fierarului privea de sus pe centurion şi toată faţa lui
zâmbea fericită; sosise clipa pe care toată viaţa lui o dorea cu ardoare – să fie
omorât şi el, precum profeţii.
 Centurionul închise ochii pe jumătate, îl privi, îşi încordă puterea, îşi ţinu
braţul, care fusese ridicat deja, să spargă, ca un pumn, bătrânul cap rebel. Îşi
înfrână mânia, Roma n-avea interesul să omoare bătrânul, acest popor nesupus s-
ar fi ridicat în picioare şi-ar fi apucat iarăşi războiul tâlhăresc; iar Roma nu avea
interesul să-şi vâre iarăşi mâna în acest cuib de viespi. Îşi stăpâni, aşadar,
puterea, încolăci gârbaciul în jurul braţului său şi se întoarse spre rabin, vocea-i
răguşise:
— Faţa ta, bătrâne, zise el, este respectabilă numai pentru c-o respect eu; eu,
Roma, vreau să-i dau preţ; preţ de la sine nu are; şi de aceea nu voi ridica biciul.
Am auzit, ai luat o hotărâre. Acum o voi lua şi eu.
Se întoarse către cei doi sclavi negri care stăteau în dreapta şi-n stânga crucii şi
aşteptau:
— Răstigniţi-l! urlă el.
— Am luat eu hotărâre, spuse cu glas liniştit rabinul, ai luat şi tu, sutaşule; dar
mai rămâne să ia hotărâre unul, cel mai puternic
— Împăratul?
— Nu, Dumnezeu.
Centurionul râse:
— Eu sunt în Nazaret gura împăratului; împăratul este în lume gura lui
Dumnezeu; Dumnezeu, împăratul, Rufus au luat hotărâre.
Zise, desfăşură gârbaciul de pe braţul său şi porni spre vârful colinei, lovind
înfuriat pietrele şi mărăcinii.
— Dumnezeu să ţi-o plătească, blestematule de Dumnezeu, copiilor tăi şi
copiilor copiilor tăi! murmură un bătrân şi-şi ridică braţele spre cer.
În acest timp călăreţii de bronz înconjuraseră crucea, jos poporul, răsuflând cu
nerăbdare, se ridica în vârful picioarelor să vadă, tremura de nelinişte – se va
întâmpla, nu se va întâmpla minunea? Mulţi iscodeau cerul când se va deschide,
femeile desluşiră deja aripi multicolore în văzduh; rabinul, cocoţat pe umerii laţi
ai fierarului, se chinuia să zărească printre picioarele cailor şi hlamidelor roşii ale
călăreţilor ce se petrece acolo sus, în jurul crucii. Privi spre vârful speranţei, spre
vârful deznădejdii, privea şi nu vorbea; aştepta. Îl ştia bătrânul rabin, îl ştia bine
pe Dumnezeul lui Israel, era nemilos, avea legile Sale, Decalogul Său, Îşi dădea,
da, cuvântul Său şi-l ţinea, dar nu Se grăbea; avea măsura Lui şi măsura
timpului, generaţii şi generaţii treceau, iar cuvântul Său stătea nelucrător în
văzduh şi nu cobora pe pământ; iar când cobora de-acum, vai şi-amar de omul pe
care-l alegea să i-l încredinţeze! „De câte ori, de la o margine a Sfintei Scripturi
până la cealaltă, aleşii lui Dumnezeu erau omorâţi şi Dumnezeu nu-Şi întindea
mâna să-i scape! De ce? De ce? Nu au făcut voia Lui? Nu cumva era chiar voia
Lui să fie omorâţi toţi aleşii Lui?“ se întreba rabinul, dar nu îndrăznea să-mpingă
mintea lui mai departe. „Abis este Dumnezeu“, se gândea el, „abis, să nu mă
apropii!“
Fiul Mariei şedea încă sus pe piatră, mai încolo, îşi ţinea strâns, cu amândouă
mâinile, genunchii care tremurau, şi privea. Cei doi negri înhăţaseră zilotul, se
apropiaseră şi santinelele şi se luptau să-l târască râzând în hohote, înjurând, şi
se căzneau să-l urce pe cruce. Câinii ciobăneşti văzură lupta, înţeleseră şi săriră
în sus.
Bătrâna mamă, viţă nobilă, se rupse de stânca unde era rezemată; înaintă.
— Curaj, copilul meu, strigă ea; să nu gemi, să nu te faci de ruşine!
— Este mama zilotului, murmură bătrânul rabin, mama lui, viţă nobilă, din
neamul Macabeilor!
Acum petrecuseră frânghia groasă, îndoită, pe sub subsuorile zilotului, proptiră
scările de braţele crucii şi începură să-l urce încet; era mare la trup, greu, o clipă
crucea se aplecă să cadă; centurionul dădu o lovitură de picior fiului Mariei, iar
el se ridică împleticindu-se, luă tesla şi se duse să întărească crucea cu pietre şi
pene, să nu cadă.
Maria, mama lui nu mai îndură; se ruşină să vadă pe singurul ei fiu totuna cu
gâzii; îşi întări inima, deschise drum cu coatele să treacă, pescarilor din
Ghenizaret li se făcu milă de ea, se prefăcură că n-o văd, iar ea se repezi între
cai, să apuce pe fiul ei, să plece.
Unei bătrâne vecine a ei i se făcu milă de ea; o prinse de braţ:
— Maria, îi zise ea, nu fă asta, unde te duci? Or să te omoare!
— Mă duc să-l scot de-acolo pe fiul meu, răspunse Maria şi izbucni în plâns.
— Nu plânge, Maria, spuse iarăşi bătrâna; uită-te la cealaltă mamă cum stă
neclintită şi priveşte cum îl răstignesc pe fiul ei; uită-te la ea şi fă-ţi curaj.
— Nu plâng numai pentru fiul meu, vecină; plâng şi pentru mama aceasta.
Dar bătrâna, va fi îndurat multe în viaţa ei, clătină capul jumulit.
— Mai bine mama călăului, şopti ea, decât a celui răstignit.
Dar Maria nu auzi, se grăbea; apucă urcuşul, iar ochii ei înlăcrimaţi căutau
peste tot pe fiul ei; dar lumea lăcrimase şi ea, se înceţoşă, şi mama desluşea, ca
printr-o ceaţă deasă, cai, şi arme de bronz, şi o uriaşă, de la pământ la cer, cruce
cioplită de curând.
Un călăreţ se întoarse, o văzu, ridică suliţa şi-i făcu semn să plece, mama se
opri, se aplecă, şi pe sub burţile cailor văzu pe fiul ei îngenuncheat cum urcă şi
coboară tesla şi cum întăreşte crucea în pietre.
 — Copilul meu, strigă ea, Iisuse!
Atât de sfâşietor era glasul ei, că acoperi toată zarva oamenilor, şi a cailor, şi a
câinilor care lătrau înfometaţi. Fiul se întoarse, îşi văzu mama, faţa lui se
întunecă, se porni din nou să lovească mai cu furie.
Negrii, căţăraţi pe scări, acum îl întinseseră pe zilot pe cruce, îl ţineau legat cu
frânghia, să nu se rostogolească, şi prindeau piroanele, să-i ţintuiască mâinile.
Picături grele de sânge, calde, împroşcară faţa fiului Mariei; se îngrozi, lăsă
tesla, se trase înapoia cailor, o găsi alături pe mama muribundului. Tremura,
aştepta să audă cărnurile cum se despică; tot sângele lui se adună la mijlocul
fiecărei palme, vinele se umflau, băteau tare, gata să se spargă; simţea în fiecare
palmă o pată rotundă, ca măciulia de cui, şi-l durea.
— Copilul meu, se auzi iarăşi glasul mamei, Iisuse!
Un muget adânc se auzi deasupra pe cruce, un glas sălbatic, din adâncuri, nu
ale omului, din adâncurile pământului: „Adonai!“
Îl auzi poporul, măruntaiele lui se despicară, el însuşi era cel care strigă, sau
pământul, sau cel răstignit căruia îi înfigeau primul cui? Toate erau una, toţi erau
răstigniţi, popor, pământ, zilot, şi mugeau. Sângele ţâşni, stropi caii, o picătură
groasă căzu pe buzele fiului Mariei; caldă, sărată, şi călăul se împletici; dar
ajunse mama lui şi-l apucă în braţele ei, nu căzu.
— Copilul meu, murmură iarăşi ea, Iisuse…
Dar el avea ochii închişi, simţea în mâini, în picioare, în inimă, dureri de
neîndurat.
Bătrâna de viţă nobilă, neclintită, privea pe fiul ei cum se sfâşie de durere sus
pe cele două lemne încrucişate, îşi muşca buzele şi tăcea; dar auzi în spatele ei
pe fiul Tâmplarului cu mama lui, urcă în ea mânia, se întoarse; acesta este iudeul
lepădat care a lucrat crucea fiului ei, aceasta este mama lui care l-a născut; o
apucă supărarea… „Asemenea fii trădători să trăiască, iar fiul meu să se
zvârcolească şi să urle pe cruce!“ Întinse mâinile spre fiul Tâmplarului, se
apropie, se opri asupra lui; el ridică ochii, o văzu palidă, cruntă, nemiloasă; o
văzu şi lăsă capul în jos. Buzele ei se mişcară:
— Te blestem, spuse ea încet, răguşit, te blestem, fiu al Tâmplarului, aşa cum
ai răstignit, să fii răstignit!
Se întoarse către mamă:
— Şi durerea pe care am suferit-o eu, Maria, s-o suferi şi tu!
Apoi, întoarse faţa şi-şi pironi ochii pe fiul ei. Magdalena îmbrăţişase acum
poala crucii, mângâia picioarele zilotului şi jelea; iar părul şi braţele ei se
umpluseră de sânge.
 Negrii sfâşiau cu cuţitul, împărţeau acum hainele celui răstignit; aruncară
sorţul, împărţiră zdrenţele lui; rămăsese basmaua lui albă, cu picături groase de
sânge.
— S-o dăm fiului Tâmplarului, ziseră, bine a lucrat şi el, sărmanul.
Îl găsiră şezând încolăcit la soare şi tremurând; îi aruncară basmaua
însângerată.
— Partea ta, meştere, zise unul, şi în celelalte cu bine!
Iar celălalt negru râse:
— Şi în ale tale, meştere! îi făcu el şi-l bătu prieteneşte pe spate.

V
— Să mergem, copiii mei, striga bătrânul rabin şi deschidea braţele şi aduna
din nou mulţimea de bărbaţi şi de femei, năucită, deznădăjduită; să mergem! Am
să vă dezvălui o mare taină, curaj!
O luară pe drumeagurile strâmte, în urmă călăreţii îi mânau ca pe o cireadă,
iarăşi o să curgă sânge, ţipau gospodarii şi încuiau porţile, de două ori bătrânul
rabin căzu alergând, începu iarăşi să tuşească şi să scuipe sânge, îl ridicară în
mâini Iuda şi Baraba, ajunseră gâfâind, buluc, şi se vârâră în sinagogă. Se
înghesuiră înăuntru, se umplu şi curtea, zăvorâră poarta de la intrare.
Agăţaţi toţi de buzele rabinului, aşteptau; în mijlocul atâtor amărăciuni, ce
taină putea să le destăinuie bătrânul, să le îndulcească inima? De ani de zile se
târau chinuiţi din necaz în necaz, din răstignire în răstignire; mereu răsăreau din
Ierusalim, din râul Iordan, din pustiu, sau coborau în fugă din munţi, cu zdrenţe,
cu lanţuri, cu spume pe buzele lor, trimişii lui Dumnezeu – şi toţi erau răstigniţi.
Se ridică un murmur înfuriat; crengile, curmalii care împodobeau zidurile şi
pentalfele16 şi sfintele suluri pe analog cu vorbele umflate – Popor Ales, Pământ
al Făgăduinţei, Împărăţie a Cerurilor, Mesia – nu mai puteau să-i mângâie. Prea
mult a durat nădejdea, a început să se facă deznădejde; omul se grăbeşte,
Dumnezeu nu se grăbeşte, nu puteau să mai aştepte. Şi nici speranţele zugrăvite,
care prindeau cei doi pereţi ai sinagogii, nu-i mai înşelau. Odată rabinul, în
tinereţile lui, citind pe Iezechiel, sărise în sus fermecat de Dumnezeu; striga,
plângea, dansa, dar nu se uşura; cuvintele profetului se făcuseră trup înlăuntrul
său, luă pensule şi vopseluri, se zăvorî în sinagogă şi începu cu furie sfântă să
întindă vedeniile pe pereţi, să se uşureze: pustiu nemărginit, hârci şi oase, munţi
de oase omeneşti, iar deasupra un cer, fier aprins, roşu ca racul; şi-o mână uriaşă
sărea din mijlocul cerului şi înhăţase de grumaz şi ţinea în văzduh pe profetul
Iezechiel. Dar vedenia dădea pe dinafară, prindea şi celălalt perete – iar Iezechiel
stătea acum, cufundat până la genunchi, în mijlocul oaselor, cu gura verde-
închis, deschisă, şi scotea dinlăuntrul său o panglică cu litere roşii: „Popor al lui
Israel, Popor al lui Israel, a sosit Mesia!“ Oasele se înşirau, hârcile se ridicau,
pline de dinţi şi noroi, şi înfricoşătoarea mână apărea iarăşi pe neaşteptate din cer
şi ţinea în palmă, nou-nouţ, numai lumină, numai smarald şi rubin, Noul
Ierusalim.
Privea zugrăvelile, îşi clătina capul său, poporul murmura; iar bătrânul rabin se
mânie:
— De ce murmuraţi? le strigă el; nu credeţi în Dumnezeul părinţilor noştri?
Încă unul a fost răstignit, s-a mai apropiat c-un pas Izbăvitorul; asta înseamnă o
răstignire, puţin credincioşilor!
Apucă un sul de pe analog şi-l desfăşură c-o mişcare nestăpânită; pe fereastra
deschisă intra soarele, o barză coborî din cer şi se aşeză pe acoperişul din faţă, ca
şi cum ar fi vrut s-asculte şi ea. Vesel, triumfător ţâşni glasul din pieptul gârbov:
„Trâmbiţaţi în Sion din trâmbiţa izbânzii! Strigaţi în Ierusalim vestea bucuriei!
Strigaţi: «A sosit Iehova la poporul său». Ridică-te, Ierusalime, sus inimile!
Priveşte: în răsărit şi-n apus Domnul mână pe copiii tăi. Munţii au fost neteziţi,
colinele au fugit, toţi pomii şi-au revărsat miresmele. Ierusalime, pune-ţi
podoaba slavei tale; fericire poporului lui Israel în vecii vecilor!“
— Când? Când? se auzi un glas din mulţime.
Toţi se întoarseră; un bătrânel uscăţiv, stafidit se ridicase în vârful picioarelor
şi striga:
— Când, când, bătrâne?
Rabinul înfăşură cu mânie profeţiile.
— Te grăbeşti, Manase? făcu el; te grăbeşti?
— Mă grăbesc, ştii, răspunse bătrânelul şi-i curgeau lacrimile; nu am timp, o să
mor.
Rabinul întinse mâna, i-l arătă pe Iezechiel cufundat în oase.
— O să înviezi, Manase; priveşte!
— Sunt bătrân, îţi zic; am orbit; nu văd.
Petru se băgă între ei; ziua era de-acum pe sfârşite, noaptea mergea la pescuit
pe lacul Ghenizaret, se grăbea.
— Bătrâne, zise el, ne-ai făgăduit o taină, să se mângâie inima noastră. Care e
taina?
Toţi îşi ţinură răsuflarea; se înghesuiră în jurul bătrânului rabin, intrară şi câţi
mai încăpeau din curte, arşiţă mare şi miros de gloată omenească, paracliserul
aruncă lacrima cedrului17 în cădelniţă să se cureţe aerul de putoare.
Bătrânul rabin urcă într-o strană, să nu plesnească.
— Copiii mei, spuse el ştergându-şi năduşeala, inima noastră s-a umplut de
cruci; barba mea neagră a încărunţit, barba mea căruntă a albit, dinţii mi-au căzut
la pământ, ceea ce a strigat moş Manase strigam şi eu ani în şir: Până când,
Doamne, până când? Voi muri oare fără să văd pe Mesia? Întrebam, întrebam, şi
într-o noapte s-a petrecut minunea: Dumnezeu a răspuns. Nu, nu a fost minune
aceasta; ori de câte ori întrebăm, Dumnezeu răspunde, dar trupul e plin de noroi,
tare de urechi, şi nu auzim; totuşi în noaptea aceea am auzit – şi aceasta a fost
minunea.
— Ai auzit? Pe toate să le spui, bătrâne! strigă iarăşi Petru.
Îşi făcu loc cu coatele şi se opri înaintea rabinului; iar bătrânul se aplecă, privi
spre Petru şi zâmbi:
— Pescar ca şi domnia ta, Petru, este şi Dumnezeu; iese şi El noaptea şi
pescuieşte; mai mult când e lună plină. Iar în noaptea aceea luna deplin rotundă
plutea pe cer, un cer alb ca laptele, preamilos, binevoitor. Nu puteam să-nchid un
ochi, nu mă-ncăpea casa, am luat ulicioarele, am ieşit afară din Nazaret, am urcat
sus, m-am aciuat la o stâncă, cu ochii aţintiţi spre miazăzi, către sfântul
Ierusalim. Luna se apleca şi mă privea ca un om şi-mi zâmbea; o priveam şi eu,
gura ei, obrajii, orbitele ochilor, şi oftam, deoarece simţeam că-mi vorbea, îmi
vorbea în tăcerea nopţii, iar eu nu puteam să aud… Jos pe pământ se legăna o
frunză, câmpul nesecerat mirosea ca o pâine, iar din munţii dimprejurul meu,
Taborul, Ghelboe şi Carmelul, curgea lapte… „Aceasta este noaptea lui
Dumnezeu“, mă gândeam eu, „această lună plină va fi faţa de noapte a lui
Dumnezeu, aşa vor fi nopţile în Ierusalimul ce va să fie…“
Şi îndată ce m-am gândit la aceasta, mi s-au umplut ochii de lacrimi; m-a luat
mâhnirea, m-a luat teama – am îmbătrânit, o să mor oare fără să se bucure ochii
mei de Mesia?
Am sărit în picioare, mă apucase iarăşi turbarea sfântă, am descins, m-am
despuiat, am rămas înaintea ochiului lui Dumnezeu cum m-a născut mama mea.
Ca să mă vadă cum am îmbătrânit, cât m-am uscat şi m-am răsucit ca frunza
smochinului toamna, ca strugurele pe care l-au mâncat păsările şi a rămas
ciorchine fără boabe atârnat în vânt; să mă vadă, să-i fie milă de mine şi să facă
repede!
Şi în timp ce stăteam gol-goluţ înaintea Domnului, simţeam că lumina lunii îmi
străbate carnea, mă făcusem tot duh, m-am unit cu Dumnezeu, am auzit glasul
Lui, nu în afară, nu deasupra mea; înlăuntrul meu. În mine; de acolo ne vine
adevăratul glas al lui Dumnezeu. Am auzit: „Simeon, Simeon, nu te voi lăsa să
mori înainte de-a vedea, de-a auzi, de-a prinde cu mâinile tale pe Mesia!18“
„Doamne, ia spune-o din nou!“ am strigat. „Simeon, Simeon, nu te voi lăsa să
mori înainte de-a vedea, de-a auzi, de-a prinde cu mâinile tale pe Mesia!“ Mintea
mea s-a cutremurat de bucurie; am început să bat din mâini, din picioare, să joc
gol-goluţ în lumina lunii. Cât a durat jocul? O clipită? O mie de ani? M-am
săturat, m-am uşurat; m-am îmbrăcat, m-am încins, am coborât în Nazaret. Până
să mă vadă cocoşii de sus de pe acoperişurile caselor, începuseră să cânte, cerul
râdea, se trezeau păsările, uşile se deschideau şi-mi spuneau bună ziua, iar
sărăcăcioasa mea casă strălucea, buiandrugi, praguri, uşă şi ferestre, numai
rubin, lemne, şi pietre, şi oameni, şi păsări adulmecau în jurul meu pe
Dumnezeu; chiar şi centurionul, băutorul de sânge, s-a oprit uluit: „Ce-ai păţit,
bătrâne rabin?“ m-a întrebat; „eşti tăciune aprins; ai grijă, să nu pui foc
Nazaretului!“ Dar eu nu i-am răspuns, să nu-mi pângăresc răsuflarea.
De ani ţin bine ascunsă taina asta a mea; mă bucuram de ea cu râvnă, cu
mândrie, singur-singurel şi aşteptam; însă astăzi, în această zi neagră, în care a
fost înfiptă o nouă cruce în inima mea, nu mai îndur, mi-e milă de popor,
dezvălui vestea voioasă: Vine, nu mai este departe, la vreo fântână aici, aproape
de noi se va fi oprit să bea apă, la vreun cuptor, unde-au scos pâinea, să mănânce
o bucată de pâine, dar, oriunde-ar fi, o să apară; pentru că a spus-o Dumnezeu şi
ce a spus El, nu-şi ia vorba-napoi: „Nu vei muri, bătrâne Simeon, înainte de-a
vedea, de-a auzi, de-a prinde cu mâinile tale pe Mesia!“ În fiecare zi simt că-mi
pleacă puterea, şi cu cât pleacă, cu atât se apropie şi Izbăvitorul; am optzeci şi
cinci de ani, nu poate să mai întârzie!
Unul spân, pocit, saşiu, cu mutră slabă, ascuţită, sări:
— Şi dacă trăieşti o mie de ani, bătrâne? Şi dacă dumneata nu mori niciodată,
bătrâne? Am văzut-o şi pe-asta; Enoh şi Ilie trăiesc încă! spuse el, şi ochişorii lui
saşii îi jucară plini de şiretenie.
Dar rabinul se făcu acum că nu aude; totuşi vorbele şuierate ale saşiului îi
străpunseră inima ca nişte cuţite; ridică poruncitor mâna:
— Vreau să rămân singur cu Dumnezeu; duceţi-vă!
Locul se goli, poporul se împrăştie, bătrânul rabin rămase singur-singurel;
încuie uşa de la intrare, se rezemă de peretele unde profetul Iezechiel plutea în
văzduh şi căzu pe gânduri. „Dumnezeu este atotputernic“, cugeta el, „ceea ce
vrea face; nu cumva are dreptate preaisteţul Toma? Vai, dacă Dumnezeu va
hotărî să trăiesc o mie de ani! Şi dacă va hotărî ca eu să nu mor niciodată?
Atunci Mesia? Oare zadarnică este nădejdea neamului lui Israel? De mii de ani
păstrează Cuvântul lui Dumnezeu în măruntaiele lui şi-L hrăneşte, precum mama
sămânţa. Ne-a mâncat carnea şi oasele, ne-a topit, numai pentru Fiul acesta
trăim, l-au prins durerile, strigă seminţia lui Avraam, izbăveşte-o de-acum,
Doamne! Tu eşti Dumnezeu, rabzi, noi nu răbdăm, fie-ţi milă!“
Umbla de ici-acolo prin sinagogă, ziua coborâse de-acum, zugrăvelile se
stinseră, pe Iezechiel îl înghiţi umbra; bătrânul rabin privea în jurul său umbrele
care coborau, îi veniră în minte câte-a văzut şi-a păţit în viaţa lui, de câte ori, cu
câtă dorinţă arzătoare a alergat din Galileea la Ierusalim, din Ierusalim în pustiu,
vânând pe Mesia. Dar fără încetare o cruce era capătul nădejdii lui şi se întorcea
din nou ruşinat în Nazaret. Totuşi, astăzi…
Îşi prinse capul cu amândouă mâinile:
— Nu, nu, murmură el cu spaimă, nu, nu, nu se poate!
De zile şi nopţi în şir îi trosnea mintea, să se spargă; o nouă nădejde intrase
înlăuntrul său, mai mare decât mintea lui, o nebunie, un demon, şi-l mânca. Nu
era prima oară; de ani nebunia asta îşi înfigea unghiile în creierul lui; o alunga,
venea din nou; ziua nu îndrăznea, venea noaptea; noaptea în întuneric sau în
visele lui.
Totuşi, astăzi, astăzi, ziua la amiază… Dacă este el?
Se sprijini de perete, închise ochii; iată-l, trece iarăşi pe dinaintea lui, gâfâind,
împovărat cu crucea, iar în jurul lui văzduhul tremură; la fel o să tremure şi-n
jurul arhanghelilor… Ridică ochii; niciodată bătrânul rabin n-a văzut atâta cer în
ochii omului! Să nu fie el? Doamne, Doamne, de ce mă chinui? De ce nu
răspunzi?
Profeţiile ieşeau din umbră, fulgere, să ia seama; iar capul lui bătrân acum se
umplea de lumină, acum se cufunda, fără speranţă, în întuneric. Se deschideau
adâncurile sufletului său şi se iveau pe neaşteptate patriarhii; înlăuntrul lui îşi
pornea din nou călătoria fără sfârşit neamul lui, încăpăţânat, rănit de-atâtea ori,
cu Moise, berbecul înaintaş, cu coarne răsucite, din pământul robiei, până-n
pământul Canaan; şi acum, din pământul Canaan până-n Ierusalimul ce va fi să
fie. Iar în această nouă călătorie nu deschidea drum patriarhul Moise, ci un altul,
mintea rabinului trosnea, un altul, cu-o cruce pe umăr…
C-un pas ajunse la uşa de la intrare, o deschise; îl lovi vântul, răsuflă; soarele
apusese, păsările se întorceau să doarmă, drumeagurile se umplură de umbre,
pământul se răcori. Încuie, îşi petrecu cheia grea la cingătoare, o clipă şovăi, dar
deodată luă hotărârea şi porni, încovoiat, spre casa Mariei.
Maria şedea în curticica mică a casei ei, pe un scaun înalt şi torcea. Ziua încă
dura, era vară, iar lumina se târa încet pe faţa pământului şi nu voia să plece.
Oameni şi boi de plug se întorceau de la muncile lor de-afară, gospodinele
aprindeau focul pentru gătitul cinei, lemnul ars la chindie mirosea plăcut. Torcea
Maria, iar mintea ei se-nvârtea, se răsucea împreună cu fusul, amintire şi
închipuire se întâlneau, jumătate adevărată, jumătate poveste viaţa ei, de ani
îndura umila răsplată a unei zile de muncă şi, pe neaşteptate, ca un păun
împopoţonat, nechemat, venea minunea şi acoperea viaţa ei chinuită cu aripile ei
lungi de aur.
— Du-mă unde vrei, Doamne, fă cu mine ce vrei. Tu mi-ai ales bărbatul, Tu
mi-ai dăruit fiul, Tu mi-ai dat chinul. Îmi spui: strigă, şi strig; îmi spui: taci, şi
tac; ce sunt eu? un pumn de lut în mâinile Tale şi mă plăsmuieşti; fă-mă ce vrei;
numai un singur lucru Te rog: Doamne, fie-Ţi milă de fiul meu!
Un porumbel alb ca neaua zbură de pe acoperişul din faţă, bătu din aripi o clipă
deasupra capului ei şi apoi se lăsă jos, cu mândrie, pe pietrişul curţii şi începu să
umble şi să facă ocoluri în jurul picioarelor Mariei; desfăcea coada, îndoia gâtul
în sus, înclina capul şi-o privea pe Maria, iar ochiul lui rotund strălucea în
lumina chindiei, ca un rubin. O privea, îi vorbea, ar fi vrut să-i vestească o taină,
ah, de-ar fi venit bătrânul rabin, el ştie limba păsărilor, i-ar fi tălmăcit… Privea
porumbelul, i se făcu milă de el, îşi lăsă la o parte fusul, îl strigă cu blândeţe, iar
acesta, voios, făcu o săritură şi urcă pe genunchii ei lipiţi. Şi acolo, de parcă
aceşti genunchi îi dorea cu înfocare, aceasta era toată taina, se ciuci, închise
aripile şi rămase nemişcat.
Maria simţi povara dulce, zâmbi. „Ah, de-ar fi să coboare Dumnezeu totdeauna
atât de dulce peste om!“ se gândi ea. Şi îndată ce se gândi la aceasta, îi veni
iarăşi în minte dimineaţa în care urcaseră cei doi, cei doi logodnici, pe vârful
profetului Ilie, pe muntele sărutat de cer, Carmelul, să roage pe profetul de foc să
mijlocească la Dumnezeu să aibă un fiu şi-l vor închina harului Său. În aceeaşi
seară urmau să se căsătorească, şi porniseră înainte de-a se revărsa zorii să-i
binecuvânteze pustnicul înfocat dătător de fulgere. Limpede era cerul, preadulce
toamna, ca furnicile oamenii adunaseră rodul, mustul fierbea în ciubere,
smochinele se uscau în ciorchini la grinzi, Maria de cincisprezece ani, ginerele
cu barba căruntă, dar ţinea în mâna puternică sortitul toiag înflorit şi se sprijinea
în el.
La amiază au ajuns pe vârful sfânt, au îngenuncheat, au atins însângeratul
granit ascuţit cu vârful degetelor, şi tremurau; o scânteie sări din granit şi aprinse
vârful degetului Mariei. Iosif îşi deschise gura să strige pe cruntul stăpân al
vârfului, dar n-apucă; de la temeliile cerului, mugind, norii se năpustiră încărcaţi
de mânie şi grindină şi se rotiră ca-ntr-o pâlnie deasupra granitului ascuţit. Şi
cum se repezi Iosif să-şi apuce logodnica să se vâre în vreo peşteră, Dumnezeu
aruncă din praştie un trăsnet înspăimântător, cer şi pământ se uniră, iar Maria
căzu cu faţa în sus, leşinată. Când îşi reveni şi deschise ochii şi privi roată în
jurul ei, îl văzu, întins cu faţa în jos pe granit, pe Iosif damblagit.
Maria întinse mâna şi mângâie, uşor, să nu-l înspăimânte, porumbelul de pe
genunchii ei.
— Cu sălbăticie a coborât atunci Dumnezeu, cu sălbăticie mi-a vorbit… Ce
mi-a spus?
Adesea o întrebase rabinul, care fusese uluit de minunile în lanţ ce-o
împresurau pe Maria.
— Ia aminteşte-ţi, Maria, aşa, prin fulger, vorbeşte uneori Dumnezeu
oamenilor, încearcă să-ţi aminteşti, ca să aflăm soarta fiului tău, îi spunea el.
— A fost tunet, bătrâne, se rostogolea şi cobora din cer, ca un car cu boi.
— Iar în urma tunetului, Maria?
— Da, ai dreptate, bătrâne, în urma tunetului vorbea Dumnezeu, dar n-am
putut să desluşesc nici un cuvânt limpede, iartă-mă.
Mângâia porumbelul şi se căznea, după treizeci de ani, să-şi reamintească
fulgerul şi să desluşească vorba cea ascunsă…
Închise ochii; în palma ei simţea trupşorul cald al porumbelului şi inima lui
care bătea. Şi pe neaşteptate, fără să simtă cum, fără să ştie de ce, însă era sigură
– fulgerul şi porumbelul erau una, bătaia aceasta a inimii şi tunetul, toate erau
Dumnezeu; Maria scoase un strigăt şi sări în sus îngrozită; întâia oară auzi acum
clar cuvântul ascuns în tunet, în gânguritul porumbelului: „Bucură-te, Marie…
Bucură-te, Marie…“19 era sigură de-acum că Dumnezeu îi strigase: „Bucură-te,
Marie…“
Se întoarse, văzu pe bărbatul ei rezemat de perete tot deschizând şi închizând
gura; se înserase de-acum şi încă se chinuie şi năduşeşte… Trecu pe dinaintea
lui, nu-i vorbi, se opri în prag să se uite dacă nu cumva vine fiul ei, îl văzuse că-
şi răsuceşte în jurul părului basmaua însângerată a celui răstignit şi coboară spre
câmp… Unde s-o fi dus? De ce întârzie? Iarăşi îl vor prinde zorii zilei pe
ogoare?
Mama se întoarse în prag şi văzu pe bătrânul rabin cum se sprijină cu greu în
cârja lui şi cum vine gâfâind; iar în stânga şi-n dreapta tâmplelor lui zulufii albi
se legănau în adierea de seară, care începu să coboare de pe Carmel.
Maria se dădu la o parte cu respect, rabinul intră, luă şi mângâie mâna fratelui
său, nu-i vorbi, ce să-i spună? Mintea lui era cufundată în ape întunecate; se
întoarse la Maria.
— Ochii tăi strălucesc, Maria, spuse el, ce ai? A venit iarăşi Domnul?
— Am găsit, bătrâne! făcu Maria neputând să se stăpânească.
— Ai găsit? Ce, cu puterea lui Dumnezeu?
— Cuvântul fulgerului.
Rabinul tresări:
— Mare e Dumnezeul lui Israel, strigă el, ridicându-şi mâinile în sus; tocmai
pentru asta vin, Maria, să te întreb iarăşi… Astăzi, ştii, a fost răstignită o nădejde
a noastră, şi inima mea…
— Am găsit, bătrâne, spuse din nou Maria; pe când şedeam astă-seară şi
torceam şi-mi venea iarăşi în minte fulgerul, am simţit, pentru întâia oară, că
tunetul se linişteşte înlăuntrul meu şi am auzit în urma tunetului, potolit,
limpede, un glas, glasul lui Dumnezeu: „Bucură-te, Marie!“
Rabinul se prăbuşi pe un scaun, îşi prinse tâmplele cu ambele mâini şi se
cufundă în gânduri; apoi după mult timp săltă capul.
— Nimic altceva, Maria? Apleacă-te bine înlăuntrul tău, să auzi; de cuvântul
pe care-l vei rosti poate să atârne soarta Israelului.
Maria se înspăimântă auzind cuvintele rabinului; îşi agăţă din nou mintea în
tunet, pieptul îi tremura.
— Nu, murmură ea în sfârşit, secătuită; nu, bătrâne… A spus şi altele, multe
altele, dar nu pot, mă străduiesc, dar nu pot să aud.
Rabinul îşi puse mâna pe capul ei cu ochi mari:
— Posteşte şi roagă-te, Maria, spuse el, nu-ţi împrăştia mintea în cele
trecătoare, sunt sclipiri de-o clipă, strălucirea fulgerului este lumină? nu
desluşesc, dă târcoale feţei tale: posteşte şi roagă-te, şi-o s-auzi… „Bucură-te,
Marie“, cu bunătate începe cuvântul lui Dumnezeu; chinuie-te să auzi cele ce-au
urmat.
Maria se apropie de o poliţă pentru urcioare, să-şi ascundă tulburarea,
desprinse din cui o cupă de bronz, o umplu cu apă proaspătă, luă o mână de
curmale şi se plecă să le dăruiască bătrânului.
— Nu mi-e foame, nu mi-e sete, Maria, spuse el, să fii sănătoasă; stai jos, am
să-ţi vorbesc.
Maria luă cel mai scund scaun, se aşeză la picioarele rabinului; îşi lăsă capul în
jos, aşteptă.
Bătrânul încerca unul câte unul cuvintele în mintea lui, tare anevoios era ceea
ce voia să spună, era o speranţă ca o pânză de păianjen atât de plăpândă şi de
neapucat, încât nu ştia ce cuvinte gingaşe şi de neprins să găsească, să n-o
îngreuneze mult şi s-o facă certitudine. Nu voia nici s-o înspăimânte pe mamă.
— Maria, spuse el în sfârşit, aici în casa aceasta, umblă ca un leu al pustiului o
taină… Nu eşti aidoma celorlalte femei, Maria; n-o simţi?
— Nu, n-o simt, bătrâne, murmură Maria; sunt ca toate celelalte femei, iubesc
toate grijile şi bucuriile femeii, îmi place să spăl, să gătesc, să merg la fântână, să
tăifăsuiesc plăcut cu vecinele şi să mă aşez, la chindie, în prag, să privesc
trecătorii. Iar inima mea, ca a tuturor femeilor, bătrâne, este şi-n mine plină de
durere.
— Nu semeni cu celelalte femei, Maria, spuse din nou cu glas ceremonios
rabinul şi-şi ridică mâna, ca şi cum ar fi vrut să-mpiedice orice părere potrivnică.
Iar fiul tău…
Rabinul se opri; acesta, cum să găsească cuvinte să i-o spună, era lucrul cel
mai anevoios. Privi sus la cer, ciuli urechea; sus în copaci păsări care se rânduiau
să doarmă, altele care se rânduiau să se trezească, se-nvârtea roata, ziua cobora
sub picioarele oamenilor.
Rabinul oftă; cum fug zilele, cum se vânează, cu ce turbare, una pe cealaltă, se
revarsă zorii, se înserează, trece soarele, trec lunile, copiii ajung bărbaţi, părul
negru se albeşte, marea roade uscatul, munţii se despoaie – şi Cel Aşteptat încă
nu se iveşte!
— Fiul meu… făcu Maria şi glasul îi tremura; fiul meu, bătrâne?
— Nu seamănă cu ceilalţi fii, Maria, răspunse cu îndrăzneală rabinul.
Îşi cântări iarăşi cuvintele şi peste puţin timp zise:
— Uneori, noaptea, când este singur şi crede că nu-l vede nimeni, străluceşte
rotundul feţei lui, Maria, în întuneric. Eu, Dumnezeu să mă ierte, dar am deschis
o mică gaură sus în perete, mă caţăr şi pe-acolo îl văd, urmăresc ce face. Pentru
că, o spun, le-am încurcat, la nimic nu-mi foloseşte înţelepciunea, înfăşor,
desfăşor Scripturile, nu pot să înţeleg ce este, cine este… Îl urmăresc într-ascuns
şi desluşesc în întuneric o lumină, Maria, care-l linge şi care-i mănâncă faţa.
Tocmai de-aceea zilnic se face mai palid şi se topeşte; nu este boala, nu este
rugăciunea şi postul, nu, este lumina care îl mănâncă.
Maria oftă: „Vai mamei ce face un fiu care să nu semene cu ceilalţi…“ se
gândi ea, dar nu vorbi.
Bătrânul se aplecă acum spre Maria, îşi coborî glasul, buzele îi ardeau.
— Bucură-te, Maria, spuse el, atotputernic este Dumnezeu, de necercetat
vrerile lui, poate fiul tău…
Dar nefericita mamă scoase un strigăt:
— Fie-ţi milă de mine, bătrâne! Profet? Nu, nu, Dumnezeu, şi de-o are scrisă,
s-o şteargă! Om îl vreau ca toţi, nu mai sus, nu mai jos, ca toţi. Să lucreze şi el,
precum odată şi tatăl lui, copăi, leagăne, pluguri, uneltele casei, şi nu ca acum,
cruci, să răstignească oameni. Să se însoare cu-o fată de gospodar din casă
cinstită, cu zestre, şi să fie bun agonisitor, să facă prunci şi nepoţi, să ne laude
lumea, la plimbare.
Rabinul se sprijini cu greu în cârja lui, se ridică.
— Maria, spuse el cu asprime, dacă ar asculta Dumnezeu pe mame, am putrezi
în trai bun şi în siguranţă; gândeşte-te la cele ce-am vorbit noi, îndată ce-o să
rămâi singură… spuse şi se întoarse la fratele său, să-i zică noapte bună; cu ochii
sticloşi, fără a moţăi, cu limba atârnată, acesta ţintuia văzduhul şi se căznea să
vorbească.
Maria clătină capul:
— De dimineaţă se căzneşte şi încă nu s-a descătuşat, spuse ea, se apropie şi-i
şterse gura strâmbată care-i curgea.
Dar în clipa în care rabinul îşi întindea mâna să-i spună noapte bună şi Mariei,
uşa se deschise hoţeşte şi se ivi în prag fiul. Faţa îi strălucea în întuneric, iar
basmaua însângerată era lipită de păr; se înnoptase, nu i se vedeau picioarele
prăfuite, pline de sânge, şi nici lacrimile grele, care-i brăzdau încă obrajii.
Păşi pragul, privi răpitor în jurul său, desluşi pe rabin şi pe mama lui, iar în
întuneric, aproape de perete, ochii sticloşi ai tatălui său.
Maria dădu s-aprindă opaiţul; dar rabinul o ţinu:
— Aşteaptă, murmură el, o să-i vorbesc.
Îşi întări inima, se apropie de el.
— Iisuse, spuse el tandru cu glas coborât să n-audă mama, Iisuse, copilul meu,
până când o să-I stai împotrivă?
Şi atunci se auzi un strigăt sălbatic şi coliba se cutremură:
— Până o să mor!
Şi deodată, ca şi cum s-ar fi vărsat toată puterea lui, se prăbuşi la pământ; se
rezemă de perete şi începu să gâfâie. Bătrânul rabin dădu iarăşi să-i vorbească,
se aplecă asupra lui, dar îndată sări înapoi; ca şi cum s-ar fi apropiat de un foc
mare şi i-ar fi ars faţa. „Este Dumnezeu în jurul lui“, se gândi el, „Dumnezeu, şi
nu lasă pe nimeni să se apropie de el; să plec!“
Rabinul plecă îngândurat, închise uşa şi, ca şi când ar fi aşteptat în întuneric o
fiară, Maria nu îndrăznea să aprindă lumina. Stătea dreaptă în mijlocul casei şi
trăgea cu urechea la bărbatul ei care croncănea deznădăjduit şi la fiul ei, prăbuşit
la pământ, cum răsuflă cu spaimă, ca şi cum s-ar fi înăbuşit; ca şi cum îl
înăbuşeau; cine îl înăbuşea? Nefericita mamă, cu unghiile înfipte în obraji,
întreba, şi iar întreba, se plângea lui Dumnezeu – „mamă sunt“, striga ea, „nu ţi-e
milă de mine?“ Dar nimeni nu răspundea.
Şi pe când, neclintită, mută, Maria simţi toate vinele trupului ei cum îi
tremurau, auzi un strigăt sălbatic, triumfător; se dezlegase limba damblagitului,
ieşi în sfârşit, silabă cu silabă, din gura strâmbată, cuvântul întreg şi răsună
coliba: „A – DO – NA – I!“ Iar îndată ce-l rosti, bătrânul se cufundă dintr-odată,
ca un plumb, în somn.
Maria prinse curaj, aprinse opaiţul; se apropie de vatră, îngenunche, săltă
capacul oalei de lut, care fierbea, să vadă dacă are apă câtă trebuie, dacă e nevoie
de sare…

VI
Alb-albăstrui se însenina cerul, Nazaretul era cufundat în somn încă şi visa,
Luceafărul de dimineaţă suna din clopoţel deasupra pernei, iar lămâii şi curmalii
erau încă înfăşuraţi într-un văl albastru-trandafiriu; linişte adâncă; nici cocoşul
negru nu cântase încă; fiul Mariei deschise uşa, cearcăne de un albastru-închis
încinseseră ochii lui, dar mâna nu-i tremura; deschise uşa şi, fără să se întoarcă
înapoi să-şi vadă nici mama, nici tata, fără să închidă uşa, părăsi casa părintească
pentru totdeauna. Făcu doi paşi, trei, se opri; ca şi cum ar fi auzit două tălpi grele
pornind împreună cu el; se întoarse înapoia lui, nimeni. Strânse cingătoarea de
piele cu cuie, îşi legă la păr baticul cu pete roşii, luă ulicioarele strâmte şi
întortocheate, un câine îl lătră cu tristeţe, o cucuvea simţi că se apropie lumina şi
zbură surd, înspăimântată, pe deasupra capului lui. Trecu grăbit pe lângă porţile
încuiate, ieşi în grădinile cu livezi; se porniră de-acum să ciripească întâi şi-ntâi
puii de rândunele; într-o bostănărie un bătrân era înhămat şi învârtea roata de la
fântână; începea ziua.
Nici traistă, nici toiag, nici sandale; şi drumul era lung. Să treacă prin Cana,
Tiberiada, Magdala, Capernaum, să ocolească lacul Ghenizaret, să intre în
pustiu… Auzise despre o mănăstire de-acolo, despre oameni virtuoşi şi simpli,
îmbrăcaţi în veşminte albe ca neaua. Nu mâncau carne, nu beau vin, nu atingeau
femeie; se rugau numai lui Dumnezeu şi ştiau ierburile şi vindecau bolile
trupului; ştiau tainice descântece şi vindecau sufletul de demoni. De câte ori îi
vorbise despre această sfântă mănăstire unchiul lui, rabinul, oftând! Unsprezece
ani petrecuse acolo singur, slăvind pe Dumnezeu, vindecând oamenii; dar într-o
zi, vai!, îl călări ispita atotputernică, ştii, este şi ea, văzu o femeie, părăsi viaţa
neprihănită, îşi dezbrăcă rasa albă, se însură şi i se născu, aşa-i trebuie!,
Magdalena; pe drept pedepsi Dumnezeu pe cel lepădat de El!
— Acolo voi merge, acolo înăuntru mă voi vârî, sub aripile Lui… murmură
fiul Mariei şi iuţi pasul.
Ce bucurie era aceasta, de cât timp dorea cu ardoare, de când era de
doisprezece ani, să lase casă şi părinţi, să arunce piatră în urma lui, să scape de
amărăciunile mamei, de mugetele tatălui şi de umilinţele, care mănâncă sufletul,
de grijile zilnice! Să scuture praful oamenilor de pe picioarele lui şi să plece, să
se adăpostească în pustiu. Iar astăzi, în sfârşit, dădu una, le-aruncă pe toate
înapoia lui, ieşi din roata oamenilor, fu răpit întreg de roata lui Dumnezeu, se
slobozi!
Faţa palidă şi amărâtă străluci o clipă; poate cârligele lui Dumnezeu îl agăţau
de-atâţia ani ca să-l ducă acolo unde acum, neagăţat de ele, merge de la sine.
Începe oare să se unească dorinţa lui cu dorinţa lui Dumnezeu? Nu este aceasta
cea mai mare, cea mai anevoioasă datorie a omului? Nu asta înseamnă fericire?
Simţi că i se uşurează inima; nici cârlige de-acum, nici lupte şi strigăte; cu prea
multă milostivire veni Dumnezeu la revărsatul zorilor, ca o adiere uşoară,
răcoroasă, şi-i spuse: „Să mergem!“ Şi deschise uşa; iar acum, ce împăcare este
aceasta, ce fericire! „Nu rabd“, spuse el, „voi înălţa capul să cânt psalmul
izbăvirii: Tu, acoperiş şi scăpare a mea, Doamne…“ Bucuria nu încăpea în inima
lui; se revărsa în afară; înainta în lumina dulce a zorilor de zi, în marea milă a lui
Dumnezeu – măslinii, viile, semănăturile – şi psalmul bucuriei ţâşnea din
rărunchii lui şi voia să urce la cer. Săltă capul, deschise gura, însă pe neaşteptate
suflarea i se tăie; auzi în clipa aceea clar în urma lui alergând cele două tălpi;
micşoră pasul, trase cu urechea; ambele tălpi îşi stăpâniră alergarea. Genunchii i
se tăiară; se opri, se opriră şi ele.
— Ştiu cine eşti, murmură şi tremura; ştiu…
Dar inima i se întări, se întoarse brusc, să apuce să vadă: nimeni!
De mult soare cerul se făcuse roşu-vişiniu, vânt nu sufla, spicele coapte îşi
plecau capul şi aşteptau secera. Nimeni, nici animal, nici om, şi câmpul era
deschis; numai în urmă, în Nazaret, în una-două case, începea deja să urce
fumul; femeile se trezeau.
Inima îi veni puţin la loc: „Să nu pierd timpul“, se gândi el, „s-o iau la picior,
să ocolesc pe-acolo colina, să mă pierd…“ Şi începu să alerge.
În dreapta şi-n stânga lui, de un stat de om semănăturile; aici în câmpia aceasta
a Galileii, s-a născut întâia oară grâul; aici, şi viţa-de-vie, şi încă se mai târau pe
coastele muntelui viile sălbatice. Departe se auzi cum scârţâie un car cu boi;
măgăruşii ţâşneau din ogoare, adulmecau văzduhul, îşi ridicau cozile şi răgeau.
Apărură primele secerătoare; râsete, taifasuri, secerile ascuţite străluceau, soarele
le văzu, se ridică şi căzu pe braţele lor, pe gâturi şi pe fluierele picioarelor.
Văzură de departe pe fiul Mariei alergând, izbucniră în râsete:
— Pe cine vânezi, bre, îi strigară, cine te hăituieşte?
Dar când se apropie şi-l văzură de-aproape, îl cunoscură, tăcură toate, se
înghesuiră una în alta:
— Călăul! murmurară ele; călăul, blestemat fie el! L-am văzut ieri cum
răstigneşte…
— Priveşte baticul pe care-l poartă; numai sânge!
— Este partea lui din hainele celui răstignit; sângele nevinovatului pe capul
lui!
Luară drumul; dar gâtlejul lor se-astupase acum; nu râdeau.
Fiul Mariei trecu mai departe, lăsă în urma lui femeile venite la seceriş,
străbătu holdele, apucă viile în jos pe coasta muntelui; văzu un smochin, dădu să
se oprească, să rupă o frunză, să o miroasă; tare îi mai plăcea mirosul frunzelor
de smochin, îi amintea de subsuoara omului. Când era mic, închidea ochii, le
mirosea şi i se părea că se vâra din nou la sânul mamei lui şi sugea ţâţă. Dar în
clipa în care se opri şi întinse mâna să rupă frunza, o năduşeală rece îi scăldă
trupul; cele două tălpi care alergau în urma lui se opriră şi ele.
Părul i se ridică; cu braţul încă în aer, îşi trecu privirea împrejur; pustiu, numai
Dumnezeu; ogoare umede, frunzele picurau, un fluture, în scorbura unei stânci,
se căznea să-şi deschidă aripile ude, să plece.
— O să strig, se hotărî, o să strig, să mă uşurez!
Când rămânea singur pe munte sau la amiază pe câmpul pustiu, bucuria era
prea mare?, amărăciunea era prea multă?, sau, deasupra tuturor, teama era prea
mare?, simţea că peste tot îl înconjura Dumnezeu şi scotea un strigăt sălbatic, ca
şi cum ar fi vrut să scape printr-un salt. Când ţipa ca un cocoş, când urla ca un
şacal înfometat, când iarăşi ca un câine bătut. Dar în clipa în care deschidea gura
să strige, ochi un fluture care se căznea să-şi desfacă aripile; se aplecă, îl ridică
încet şi îl puse sus pe o frunză de smochin, pe care începuse s-o bată soarele.
— Fratele meu, murmură el, fratele meu… şi-l privea cu milă.
Lăsă în urma lui fluturele să se încălzească şi se porni iarăşi la drum; şi îndată
se auziră în surdină, pe pământurile umede, câţiva paşi în urma lui, tălpile. La
început, când porniră din Nazaret, răsunetul lor părea că ar fi venit de foarte
departe şi foarte uşor; încet-încet, prindeau curaj, se apropiau, peste puţin, se
gândea fiul Mariei, înfiorându-se, peste puţin o să-l ajungă. „Dumnezeul meu,
Dumnezeul meu“, murmură el, „dă s-ajung repede la mănăstire, înainte de-a
apuca să se năpustească asupra mea.“
Soarele cuprinse acum câmpul, lovea păsările, animalele, oamenii, un vuiet
amestecat urcă de pe ţarini, capre şi oi se mişcară pe coasta de munte, ciobănaşul
începu să cânte din fluierul său, lumea se îmblânzi. Peste puţin, îndată ce va
prinde dincolo, în stânga lui, plopul uriaş, are să vadă iubitul său sat vesel, Cana.
Când încă nu-i mijiseră tuleiele şi încă nu-l agăţase Dumnezeu în cârlig, de câte
ori nu venise cu mama lui la bâlciurile zgomotoase! De câte ori nu privise şi el
cu mândrie fetele din toate satele din jur cum joacă sub acest plop mare, cu
frunziş des, de se sfărâma voios pământul! Dar odată, când era de douăzeci de
ani şi stătea tulburat sub plop şi ţinea un trandafir…
Se înfioră. Apăru iarăşi pe neaşteptate înaintea lui Aceea, în taină sărutată, de o
mie de ori sărutată, şi-avea ascunse la pieptul ei, în dreapta soarele, în stânga
luna, şi urcau şi coborau, înapoia veşmântului străveziu, ziua şi noaptea…
— Lasă-mă! Lasă-mă! M-am rânduit lui Dumnezeu şi mă duc să-l întâlnesc în
pustiu! strigă şi porni la drum.
Trecu de plop, se întinse înaintea lui Cana – case joase, văruite, terase pătrate,
aurite de grânele întinse la uscat şi dovlecii mari. Cu picioarele goale atârnând,
copilele treceau printr-o aţă de bumbac ardeii aprinşi şi-i puneau salbe caselor.
Trecu, cu ochii plecaţi, de cursa aceasta a Satanei şi se grăbea să nu vadă pe
nimeni, să nu-l vadă nimeni; tălpile în urma lui băteau acum tare pe caldarâm, se
grăbeau şi ele.
Soarele urcase, acoperea de-acum lumea; femeile mânuiau secera, cântau şi
secerau; mănunchiurile se făceau repede braţe, snopi, clăi, iar la arii erau clădite
turnuri. „Spic şi traistă!“ ura gospodarilor fiul Mariei grăbit şi înainta. Cana
dispăruse în dosul măslinilor, umbrele se încolăceau la poalele copacilor; se
apropia amiaza. Şi pe când fiul Mariei saluta lumea în jur şi-şi avea mintea
aţintită la Dumnezeu, un miros dulce de pâine scoasă de curând din cuptor îi lovi
nările; şi deodată simţi că-i era foame; şi cum o simţi, întregul său trup tresăltă;
de câţi ani flămânzea şi nu simţea sfânta dorinţă arzătoare de pâine, iar acum…
Nările lui sorbiră cu lăcomie aerul, urmă mirosul, păşi peste un şănţuleţ,
încălecă un gard, intră într-o vie, zări sub un măslin scobit o colibă scundă, şi
fumul urca şi se răsucea fuior deasupra acoperişului de paie. O bătrână sprintenă,
cu nas ascuţit, aplecată înainte pe un cuptor zidit, la intrarea colibei, se căznea să
coacă pâine; lângă ea un câine negru, cu pete galbene îşi sprijinise picioarele
dinainte de cuptoraş şi deschidea o gură adâncă, hămesită, plină de dinţi. Auzi
călcăturile în vie, se repezi lătrând la drumeţul străin. Bătrâna se întoarse uimită,
văzu tânărul; ochii ei mici, vioi sclipiră; se bucură să vadă bărbat în singurătatea
ei; se opri cu lopata în mână.
— Bine-ai venit, spuse ea, ţi-e foame? De unde te osteneşti, să-ţi fie de bine?
— De la Nazaret.
— Ţi-e foame? întrebă din nou bătrâna şi râse; îţi joacă nările ca ale copoiului.
— Mi-e foame, gospodină, iartă-mă.
Bătrâna era fudulă de ureche, nu auzi.
— Ce? făcu ea. Vorbeşte tare.
— Mi-e foame, iartă-mă, gospodină.
— Să te iert, de ce? Nu e ruşine, flăcăul meu, foamea, şi nici setea, nici
dragostea; toate astea sunt de la Dumnezeu; apropie-te, aşadar, nu te ruşina.
Râse iarăşi, i se văzu singurul ei dinte.
— Aici o să găseşti, spuse ea, pâine şi apă; dragoste, mai departe – la Magdala.
Luă în mână o pâine rotundă, pe care o pusese la brâul cuptorului, la o parte de
celelalte.
— Uite, asta e pâinea pe care o ţinem, ori de câte ori scoatem pâine din cuptor;
o numim pâinea greierului, pentru drumeţi; nu este a mea, este a ta; rupe şi
mănâncă.
Fiul Mariei se aşeză la poala măslinului bătrân şi începu să mănânce liniştit; ce
plăcută era această pâine, ce răcoroasă apa, şi cele două măsline pe care bătrâna i
le dădu, ce dulci erau, cu sâmburele mic, cărnoase ca merele! Mesteca în linişte,
mânca, simţea că trup şi suflet i se uneau, se făcuseră în ceasul acesta una,
primeau cu-o singură gură pâinea, măslina, apa şi se bucurau amândoi şi se
hrăneau. Bătrâna, rezemată de cuptoraş, îl privea cu mândrie.
— Ţi-era foame, îi spuse râzând, mănâncă, eşti tânăr, ai încă mult drum
înaintea ta, chinuri multe; mănâncă, să prinzi putere, să înduri.
Îi rupse încă un colţ de pâine, îi dădu încă două măsline; îşi legă în grabă
basmaua care îi alunecase de pe cap şi-i dezvelise fruntea jupuită.
— Încotro cu bine, flăcăul meu? întrebă ea.
— În pustiu.
— Unde? Vorbeşte desluşit!
— În pustiu.
Bătrâna încreţi gura ştirbă, privirea ei se-ncruntă.
— La mănăstire? strigă cu mânie neaşteptată. De ce? Ce cauţi acolo înăuntru?
Nu ţi-e milă de tinereţea ta?
Tânărul tăcea; bătrâna clătină capul ei jumulit; şuieră ca un şarpe:
— Ca să găseşti pe Dumnezeu? întrebă ea zeflemisind.
Glasul tânărului se auzi foarte încet:
 — Da.
Bătrâna dădu o lovitură de picior câinelui care se împiedica în picioarele ei
subţiri ca trestia, se apropie de tânăr.
— Ei, sărmane, strigă ea, dar Dumnezeu nu se află în mănăstiri, se află în
casele oamenilor! Unde e bărbat şi femeie, acolo e Dumnezeu, unde sunt copii,
şi griji, şi gătitul mâncării, şi certuri, şi împăcări, acolo e şi Dumnezeu. Nu
asculta ce spun monahii; vulpea, când nu ajunge la struguri, zice că sunt acri. Cel
de care-ţi spun eu, cel din casă, nu cel din mănăstire, este adevăratul Dumnezeu;
la acesta să te-nchini; celălalt, pentru monahi şi trândavi!
Bătrâna vorbea, şi cu cât vorbea, se aprindea; vorbi, piui, îşi vărsă năduful, se
linişti; atinse umărul tânărului:
— Să mă ierţi, flăcăul meu, spuse ea, dar am avut un fiu, zdravăn ca şi tine,
într-o dimineaţă înnebuni, deschise uşa, plecă, merse la mănăstirea din pustiu, la
Vindecători20, rău timp să aibă şi să nu se vindece ei niciodată!, şi l-am pierdut.
Iar acum bag pâine în cuptor, scot pâine din cuptor, pe cine să hrănesc?, copiii
mei, adică?, nepoţii mei?, am rămas singură cuc.
Tăcu o clipă, îşi şterse ochii, începu din nou:
— Ani în şir ridicam mâinile la Dumnezeu, strigam: „De ce m-am născut? Am
avut un fiu, de ce mi l-ai luat?“ Strigam, strigam, dar de unde să audă! Numai o
dată, pe profetul Ilie, am văzut la miezul nopţii că se deschide cerul: „Strigă, ca
să-ţi treacă de urât!“ am auzit un glas tunător, şi s-a închis iarăşi cerul; iar de-
atunci n-am mai strigat.
Fiul Mariei se ridică, se plecă să-şi ia rămas-bun de la bătrână; dar ea îşi trase
înapoi mâna; începu iarăşi să şuiere ca şarpele:
— Pustiu, aşadar, pustiu ai râvnit şi dumneata? Dar nu ai ochi, flăcăul meu?
Nu vezi soarele, viile, femeile? Haide, îţi zic, la Magdala, să-ţi vezi sănătatea!
Nu ai citit niciodată Scripturile? Eu nu vreau, spune Dumnezeu, nu vreau
rugăciuni şi posturi; vreau carne! Asta-nseamnă: Vreau să-mi faceţi copii!
— Fii sănătoasă, gospodină, spuse tânărul. Dumnezeu să-ţi răsplătească pentru
pâinea cu care m-ai hrănit.
— Dumnezeu să te răsplătească şi pe tine, copilul meu, făcu bătrâna muiată,
Dumnezeu să te răsplătească şi pe tine pentru binele pe care mi l-ai făcut; era
timpul să treacă bărbat pe la cocioaba mea; şi dacă trecea vreunul, era bătrân…
Păşi iarăşi în vie, sări gardul, intră pe drumul călătorilor.
— Nu pot să văd oameni, murmură el, nu vreau; iar pâinea pe care ţi-o dau ei e
venin. Unul singur era drumul lui Dumnezeu, cel pe care l-am luat astăzi; trece
printre oameni, nu-i atinge şi se duce în pustiu. Ah, când o s-ajung!
 Gândul încă dura, şi un râs izbucni în urma lui; se întoarse speriat; un râs fără
gură învolbura văzduhul, şuierător, răuvoitor, potrivnic.
— Adonai! ieşi din gâtlejul lui strâns ţipătul. Adonai!
Şi privi cu părul zburlit în cap văzduhul care hohotea de râs; o luă la drum scos
din fire; şi-ndată auzi c-aleargă două tălpi în urma lui.
— Oriunde-ar fi o să m-ajungă… oriunde-ar fi o să m-ajungă… murmură el şi
alerga.
Femeile încă secerau, bărbaţii cărau snopii la arie, mai încolo alţii vânturau; o
adiere caldă sufla, lua pleava, presăra pământul cu aur şi lăsa grâul greu să se
facă grămadă pe arie. Trecătorii apucau un pumn de grâu, îl sărutau şi urau
gospodarilor: Şi la anul!
Dincolo, între două coline, se arăta Tiberiada; puternică, zidită de curând,
idolatră, plină de statui, şi teatre, şi taverne, şi femei boite. Fiul Mariei, cum o
văzu, se înspăimântă; odată, copil încă, se dusese cu unchiul său, rabinul, pe care
îl chemaseră să scoată demonii dintr-o nobilă romană; o încălecase, cică,
demonul băii, ieşea afară pe drumuri goală-puşcă şi vâna trecătorii. Intrară în
palatul ei, în ceasul acela o prinsese iarăşi pe nobilă răul ei, şi alerga, goală-
goluţă, spre uşa de la intrare, iar sclavii în urma ei se repezeau s-o prindă.
Rabinul îşi puse toiagul, se opri; iar ea, cum văzu băiatul, se năpusti asupra lui;
fiul Mariei scoase un strigăt şi leşină; iar de-atunci îşi tot aminteşte de această
purtare neruşinată şi tremură.
— Purtare blestemată de Dumnezeu, copilul meu, îi spunea rabinul, ori de câte
ori vei nimeri pe-aici, să treci repede, cu ochii în pământ şi să-ţi fie mintea la
moarte; sau înalţă-ţi privirea spre cer şi să-ţi fie mintea la Dumnezeu; să ai
binecuvântarea mea, ori de câte ori te vei duce la Capernaum, schimbă drumul.
Râdea la soare neruşinata cetate, oameni intrau şi ieşeau pe porţile ei,
pedestraşi, călăreţi, flamura cu vulturi bicefali se unduia pe turnurile ei, armele
de bronz străluceau. Odată fiul Mariei văzuse întins într-o mocirlă verde, în afara
Nazaretului, un hoit de iapă umflat-tobă; în burta ei deschisă, plină de maţe şi
murdării, intrau şi ieşeau o armată de raci şi viermi de bălegar, şi bâzâiau de sus,
ca un nor, muşte mari de carne, verzi-aurii; iar doi corbi îşi înfipseseră ciocul lor
ascuţit în cei doi ochi mari, cu gene lungi şi sorbeau… Lucea stârvul, ticsit peste
poate, înviorat din nou, se rostogolea, chipurile, bucuros, în iarba primăvăratică,
vădit mulţumit, cu cele patru picioare potcovite întinse către cer.
— Asemenea stârvului iepei, şi Tiberiada… murmură fiul Mariei, şi nu putu
să-şi dezlipească ochii de pe ea; asemenea şi Sodoma şi Gomora; asemenea şi
sufletul păcătos al omului…
 Un bătrân zdravăn trecu călare pe măgăruşul său; îl văzu, se opri:
— Ce caşti gura, flăcăul meu? zise el, n-o cunoşti? Este noua noastră fiică de
stăpân, Tiberiada, desfrânata; greci, romani, beduini, caldeeni, egipteni şi ovrei o
călăresc, şi nu se satură. Auzi ce-ţi spun? Călărie mare; doi şi cu doi fac patru!
Scoase din desagă o mână de nuci, i le întinse.
— Pari om bun, zise el, şi sărac; ia-le să le mesteci pe drum; şi să spui: Să aibă
parte de bine moş Zevedeu din Capernaum!
Barbă albă ca neaua, bifurcată, buze groase, lacome, grumaz scurt de taur, iar
ochii lui negri, sprinteni, răpitori; acest trup scurt şi rotofei va fi mâncat mult la
viaţa lui; va fi băut mult, va fi sărutat mult; şi nici chip să se sature!
Un bărbat zdravăn cu pieptul dezgolit, gol până la genunchi, numai păr, cu-o
bâtă puternică de cioban trecu, se opri, şi aprins, fără să-l salute pe bătrân, se
întoarse către fiul Mariei:
— Nu eşti domnia ta fiul Tâmplarului din Nazaret? Nu eşti dumneata cel care
faci crucile şi ne răstigneşti?
Două secerătoare bătrâne auziră vorba din lanul de-alături, se apropiară.
— Eu, făcu fiul Mariei, eu…
Şi dădu să plece.
— Unde mergi? spuse şi-l înhăţă de braţ. Nu scapi! Călăule, trădătorule, o să-ţi
vin de hac!
Dar bătrânul viguros apucă bâta ciobănească, o smulse din mâna lui.
— Filipe, făcu el, stai, ascultă-mă şi pe mine, bătrânul, spune-mi: Se face în
lume ceva fără voia lui Dumnezeu?
— Nu, moş Zevedeu, nu se face.
— Aşadar, e voia lui Dumnezeu să facă şi el cruci, lasă-l; să nu ne amestecăm
în treburile lui Dumnezeu, îţi vreau binele; doi şi cu doi fac patru.
În acest timp fiul Mariei se desprinsese din strânsoarea ciobanului şi o luă la
drum; cele două bătrâne ţipau în urma lui şi scuturau înfuriate secerile.
— Moş Zevedeu, făcu zdrahonul, să mergem să ne spălăm mâinile, că l-am
atins pe călău; să mergem să ne spălăm buzele, că i-am vorbit.
— Nu te supăra, făcu bătrânul; haide să plecăm, să-mi ţii tovărăşie; mă
grăbesc; fiii mei lipsesc, unul s-a dus, zice, la Nazaret, să vadă răstignirea, iar
celălalt a plecat, zice, în pustiu să se sfinţească; am rămas singur cu bărcile mele
de pescuit; să mergem să tragem plasele; se vor fi încărcat de peşte; o să-ţi dau şi
ţie de-o masă.
Porniră la drum, bătrânul avea chef, râse.
— Măi, ce îndură şi Dumnezeu acesta, zise el, şi-a găsit beleaua cu noi. Peştii
strigă: Să nu ne orbeşti, Doamne, ca să intrăm în plase! Pescarii strigă: Orbeşte
peştii, Doamne, să intre în plase! Pe care din ei s-asculte Dumnezeu? Ascultă
când peştii, când pescarii – şi aşa lumea merge înainte!
În acest timp fiul Mariei luase cărarea urcătoare, să nu treacă şi să se
pângărească de la sătucul păcătos, Magdala. Acesta se întindea voios, binevoitor,
între curmali, la o bogată răscruce de drumuri, pe unde zi şi noapte treceau
caravane, unele de la Eufrat şi pustiul Arabiei către Marea cea Mare21, altele
dinspre Damasc şi Fenicia către valea înverzită a Nilului. Şi este şi-o fântână cu
apă răcoroasă, la intrarea în sat, iar pe ghizdurile ei înspumate şade o femeie cu
pieptul gol, boită, şi zâmbeşte coropcarilor22… Să fugă, să schimbe drumul, s-o
taie drept către lac, să intre în pustiu! Acolo, la o fântână seacă, şade Dumnezeu
şi-l aşteaptă.
Îşi aminti de Dumnezeu, îi crescu inima, iuţi pasul. De-acum soarelui i se făcu
milă de fetele care secerau, se plecă spre apus, se îmblânzi; secerătoarele se
întinseră cu faţa în sus la clăi să-şi tragă răsuflarea, să spună şi-o glumă
deşucheată, să se odihnească; toată ziua în soare, desfăcute la piept, năduşite,
lângă bărbaţi care năduşeau şi ei, fetele se aprinseseră, şi-acum cu gluma şi cu
râsul, se răcoreau.
Fiul Mariei auzea râsetele lor şi tachinările, roşea, se grăbea atunci să nu mai
audă oamenii. Se ducea cu mintea-n altă parte, îşi reamintea cuvintele ciobanului
necioplit, ale lui Filip, ofta:
— Nu ştiu ei câte îndur eu, murmura, nu ştiu ei de ce fac eu cruci, nu ştiu ei cu
cine lupt eu…
La o colibă doi ţărani îşi scuturau din bărbi şi din păr pospaiul şi se spălau;
păreau să fie fraţi, şi bătrâna lor mamă întindea pe o bancă de piatră cina
săracului, cocea şi porumbi pe jăratic, iar văzduhul mirosea plăcut.
Cei doi câmpeni văzură pe fiul Mariei istovit, prăfuit tot, li se făcu milă de el.
— Ei, unde alergi, bre? îi strigară; parc-ai veni de departe, traistă nu ţii,
opreşte-te să guşti cu noi o îmbucătură de pâine.
— Să mănânci şi-un porumb, zise mama.
— Să bei şi-o înghiţitură de vin, să ţi se-mbujoreze obrajii.
— Nu mi-e foame, nu vreau, să fiţi sănătoşi! răspunse el şi trecu pe lângă ei;
„să afle cine sunt“, se gândi el, „s-ar ruşina că m-au atins şi mi-au vorbit“.
— Să fie sănătoasă încăpăţânarea ta, îi strigă un frate; nu-ţi place de noi.
„Sunt călăul!“ dădu el să răspundă, dar se sfii. Lăsă capul în jos şi-o luă la
drum.
 Ca o spadă căzu seara; colinele nu apucară să se roşească şi pământul se făcu
violet şi îndată negru; iar lumina, care se agăţase de vârfurile copacilor, sări în
cer şi se pierdu. Întunericul îl află pe fiul Mariei pe vârful colinei; un cedru
bătrân îşi întindea rădăcinile acolo sus, bătut de vânturi, mult chinuit; dar se
ţinea tare, iar rădăcinile lui mâncaseră pietrele; de la câmp urca mireasma grâului
şi a lemnului ars; din colibele risipite urca fumul de seară al cinei.
Fiului Mariei îi era foame, îi era sete, o clipită invidie pe pălmaşii care
isprăviseră cazna lor de-o zi, se întorc istoviţi şi flămânzi la bordeiul lor şi văd
de departe focul aprins, fumul cum urcă şi pe femeia lor cum pregăteşte cina.
Simţi pe neaşteptate că era mai singur şi decât vulpile şi decât cucuvelele, care
au şi ele un cuib şi făpturi calde şi iubite care le aşteaptă; iar el nu avea pe
nimeni, nici pe mama lui. Se aciuă la poala cedrului, se făcu ghem, tremura de
frig.
— Îţi mulţumesc, Doamne, pentru toate, murmură el; pentru singurătate,
pentru foame, pentru frig; nimic nu-mi lipseşte.
Şi cum o spuse, chipurile, şi simţi nedreptatea care i se făcea, îşi roti privirea
împrejur, ca o fiară încolţită, iar tâmplele îi trosniră de mânie şi de teamă; se
ridică în genunchi, îşi aţinti ochii pe poteca întunecată, de unde se auzeau încă
tălpile cum surpă pietrele şi cum urcă; ajungeau de-acum pe vârf. Un strigăt
răguşit îi ieşi din gâtlej, fără voia lui; el însuşi se înspăimântă să-l audă.
— Pofteşte, Stăpână, nu te-ascunde, s-a înnoptat, nu te vede nimeni, arată-te!
Îşi ţinu răsuflarea, aştepta.
Nu răspunse nimeni; numai glasurile nopţii urcau, liniştite, dulci, veşnice –
greieri şi iar greieri, păsări de noapte care suspinau şi, foarte departe, câini care
desluşeau în întuneric ce oamenii nu puteau să vadă, şi lătrau… Întinse gâtul, era
sigur, cineva stătea sub cedru, înaintea lui; murmura acum încet, rugător:
„Stăpâna mea… Stăpâna mea…“ ca să ademenească pe cel nevăzut, şi aştepta.
Nu mai tremura de frig, fruntea şi subsuorile îi asudară.
Privea, privea, ciulea urechile; ba i se părea că auzea încet hohotul de râs în
întuneric, ba că vedea văzduhul cum se răsuceşte şi cum sare, cum se face trup şi
se desface şi dispare…
Fiul Mariei se topea, se căznea să întărească văzduhul întunecat; nu mai striga,
nu se ruga, se topea; îngenuncheat, cu gâtul întins, sub cedru, aştepta.
Genunchii lui se răniră în pietre, se rezemă de trunchiul cedrului, închise ochii;
şi atunci, în linişte, fără să strige, înapoia pleoapelor lui, o văzu; într-un fel o
aştepta şi altfel a venit; aştepta pe nemângâiata mamă, cu ambele mâini deasupra
capului lui să-l blesteme; iar acum! Încet-încet, tremurând, deschise ochii: un
sălbatic trup femeiesc strălucea înaintea lui, uşor îmbrăcat din creştet până-n
tălpi în arme din solzi groşi de bronz; dar capul nu era cap de om, ci de vultur, cu
ochi galbeni şi cu plisc încovoiat, cu o îmbucătură de carne; privea în linişte, fără
milă, pe fiul Mariei.
— Altfel te aşteptam, murmură el, şi altfel ai venit; nu eşti Mama… Fie-ţi
milă, vorbeşte-mi, cine eşti?
Întreba, aştepta, întreba din nou; numai ochii deplin rotunzi, galbeni străluceau
în întuneric.
Şi deodată, fiul Mariei înţelese.
— Blestemul! strigă şi căzu cu faţa la pământ.

VII
Cerul de deasupra lui scânteia, iar jos pământul îl rănea cu pietrele şi mărăcinii
lui; îşi întinsese braţele şi se zvârcolea, ca şi cum pământul întreg ar fi fost o
cruce, iar el mugea răstignit pe ea.
Noaptea trecea pe deasupra lui cu micul şi marele ei cortegiu – păsările de
noapte şi stelele; iar peste tot câinii, supuşi omului, lătrau la arii şi păzeau avutul
stăpânului lor. Era rece, tremura de frig; o clipă îl lua somnul, îl ducea prin
văzduh, în locuri calde şi îndepărtate, dar îndată îl arunca iarăşi jos, pe pământ,
peste pietre.
La miezul nopţii auzi clopoţei veseli care treceau pe lângă colină, iar în urma
clopoţeilor un cântec trist de cămilar. Se auziră vorbe, cineva suspină, un glas de
femeie ţâşni limpede, răcoros în noapte, dar repede drumul amuţi iarăşi… Călare
pe o cămilă cu samar auriu, Magdalena trecea la miezul nopţii, cu faţa ofilită de
lacrimi, cu boielile care se făcuseră noroi pe obrajii ei. Sosiseră negustori bogaţi
din cele patru colţuri ale lumii, nu o găsiră la fântână, nici în bordeiul ei,
trimiseseră pe cămilarul lor cu cămila cu cel mai strălucitor ham s-o aducă
repede; drumul lor a fost nespus de lung, plin de spaime, dar aveau în minte un
trup care se afla în Magdala şi prindeau curaj; nu-l găsiseră, trimiseseră
cămilarul, iar acum stăteau aşezaţi la rând în curtea ei, cu ochii închişi, şi
aşteptau.
Încet-încet clopoţeii se stingeau în noapte, se îndulceau, ca un râset tandru i se
păreau acum fiului Mariei, ca o apă care ţâşnea într-o grădină adâncă, gâlgâia şi-l
striga mângâietor pe nume; şi aşa, domol, ademenitor, urmărind clinchetul
cămilei, fiul Mariei alunecă iarăşi în somn.
Şi avu un vis: lumea, chipurile, era o livadă verde, înflorită, iar Dumnezeu un
ciobănaş negricios cu două coarne aduse, încă proaspete, născute de curând;
şedea lângă un havuz de apă şi cânta din fluier; un asemenea răsunet dulce,
ademenitor, nu auzise fiul Mariei niciodată; Dumnezeu făcea pe ciobănaşul, şi
pumni-pumni ţărâna furnica şi se mişca, se rotunjea, se înviora, şi livada se
umplu deodată de cerbi minunaţi cu cununi de coarne. Se aplecă, privi
Dumnezeu apa, şi havuzul se umplu de peşti; îşi ridică ochii la copaci, şi
frunzele lor se răsuciră, se făcură păsări şi ciripeau; luă avânt, se înfurie
răsunetul fluierului, şi două gâze, mari ca nişte oameni, se iviră din pământ şi
începură îndată să se îmbrăţişeze pe iarba primăvăratică; se rostogoleau de la o
margine a livezii până la cealaltă, se uneau, se despărţeau, se uneau din nou,
râdeau cu neruşinare, îşi băteau joc de ciobănaş şi şuierau. Iar ciobănaşul coborî
fluierul de la buze şi privea obraznica pereche necuviincioasă; şi deodată nu mai
îndură; dădu una, zdrobi cu talpa lui fluierul, şi într-o clipită pământul se
deschise, şi numaidecât cerbii, păsările, copacii, apele şi perechea lipită
dispărură…
Fiul Mariei scoase un strigăt, se trezi; dar apucă, în clipa în care se trezea, să
prindă cu ochiul cele două trupuri lipite, bărbat şi femeie, cum se prăbuşeau în
întunericul des al măruntaielor lui. Sări în sus cu groază:
— Asemenea noroi, aşadar, este înlăuntrul meu, murmură el, asemenea
murdărie!
Îşi descinse cingătoarea lui de piele cu cuie, călcă în picioare haina pe care o
purta şi începu, fără milă, în tăcere, să-şi lovească şoldurile, spatele, faţa; simţi
că ţâşneşte sângele şi-l împroaşcă, se uşură.
Se revărsau zorii, stelele se înceţoşau, răcoarea dimineţii îi pătrundea oasele;
cedrul de deasupra lui se umplu de ciripit şi aripi. Se întoarse în jur; văzduhul era
gol; Blestemul cu cap vulturesc de bronz se făcuse iarăşi, la lumina zilei,
nevăzut.
„Să plec, să scap“, se gândi el, „să nu calc în Magdala, blestemată fie! S-o apuc
drept-drept în pustiu, să mă vâr în mănăstire; acolo voi ucide carnea şi-o voi face
duh.“
Îşi puse palma, mângâie trunchiul bătrân al cedrului, simţi că sufletul copacului
urcă în el de la rădăcini şi că se ramifică până la cele mai înalte, cele mai gingaşe
ramuri de pe margini.
— Fii sănătos, fratele meu, murmură el; m-am făcut de ruşine astă-noapte sub
acoperişul tău; iartă-mă, spuse, şi luă cu dureroase presimţiri, sfâşiat, coborâşul.
Apucă drumul de călători, câmpul se trezea, cădeau primele raze şi umpleau
ariile împovărate de aur.
 — Să nu trec prin Magdala, murmură iarăşi, mi-e frică…
Şi se opri să aleagă pe unde s-o taie să ajungă la lac. Găsi prima cale apropiată
în dreapta lui, o luă; ştia că Magdala cădea în stânga, lacul în dreapta, şi înainta
cu siguranţă.
Mergea, mergea, şi mintea lui plutea, alerga de la Magdalena cea desfrânată la
Dumnezeu, de la cruce la Rai, de la mama lui şi tatăl lui la mări îndepărtate, în
ţinuturi îndepărtate, la mii de oameni cu feţe albe, galbene şi negre. Nu ieşise
niciodată din hotarele Israelului, dar de mic, în bordeiul umil al tatălui său,
închidea ochii şi mintea lui se repezea ca şoimul gol cu clopoţei de aur şoimeşti,
din cetate în cetate, de la mare la mare, şi croncănea voios. Nu vâna, îşi sfâşia
trupul, scăpa de carnea lui, urca la cer; nimic altceva nu dorea.
Mergea, mergea, poteca se răsucea, se înfăşura, se desfăşura printre vii, trecea
prin măslini, lua din nou urcuşul; iar fiul Mariei o urma, precum urmăm apa care
curge sau un tărăgănat, trist cântec de cămilar. Un vis îi părea toată această
călătorie, atingea pământul, piciorul său uşor lăsa în ţărână pecetea lui
omenească – cele cinci degete, călcâiul. Măslinii îşi clătinau crengile încărcate
de rod şi îi spuneau bun venit, ciorchinii atârnau şi se sprijineau de pământ, iar
boabele lor începuseră să strălucească; străluceau şi fetele care treceau cu
basmalele lor albe, cu fluierele picioarelor tari arse de soare, şi-l salutau dulce:
Shalom! eiréne! pace!
Uneori, când nu se arăta nimeni pe potecă, tălpile grele se auzeau iarăşi în
urma lui, în văzduh se aprindea şi se stingea strălucirea de bronz, râsul cel urât
iarăşi izbucnea deasupra capului său; dar fiul Mariei avea răbdare, se apropia de
izbăvire, peste puţin are să zărească lacul, iar în dosul apei albastre, între stâncile
roşii, atârnat cuibul de şoim, mănăstirea…
Şi pe când mintea lui alerga urmând poteca, se opri speriat: înaintea lui se
întindea, sub curmali, într-o groapă ferită de vânturi, Magdala. Mintea lui se-
ntorcea, se-nvârtea, nu voia, dar picioarele sale îl purtau, sigure, spre păcătoasa
colibă, numai miresme, a verişoarei lui Magdalena.
— Nu vreau! Nu vreau! murmură îngrozit şi dădu să se întoarcă.
Dar trupul său nu voia; stătea acolo ca un copoi şi adulmeca văzduhul.
„Să fug“, hotărî el iarăşi în sinea lui, dar nu se mişcă.
Privea străvechea fântână cu ghizdul de marmură, căsuţele curate, văruite,
câinii lătrau, găinile cotcodăceau, femeile râdeau, cămilele împovărate,
îngenuncheate în jurul fântânii, rumegau… „Trebuie s-o văd, s-o văd“, se auzi
un glas dulce în el, „s-o văd, e nevoie. Dumnezeu călăuzea picioarele mele,
Dumnezeu, nu mintea mea, ca s-o văd, să cad la picioarele ei şi să-i cer iertare…
Eu sunt vinovat, eu! Înainte de a intra în mănăstire şi a îmbrăca rasa albă, să-i cer
iertare; altminteri, nu voi putea să mă salvez… Mulţumesc Ţie, Doamne, că m-ai
purtat acolo unde nu voiam!“
Se bucură; îşi strânse cingătoarea şi începu să coboare în Magdala.
În jurul fântânii, căzute pe burtă, o turmă de cămile mâncaseră, iar acum, încet,
răbdător, rumegau; erau încă încărcate şi parc-ar fi venit din îndepărtate ţări
înmiresmate, pentru că tot văzduhul mirosea a mirodenii.
Se opri la fântână; o bătrână scotea apă, îi ridică urciorul, bău; dădu să întrebe
dacă Maria este acasă, dar îi fu ruşine. „Dumnezeu m-a împins la casa ei, am
încredere; sigur o să fie aici“, se gândi el şi luă drumeagul bine umbrit. Mulţi
drumeţi străini, unii cu turbane albe, ca beduinii, alţii cu scumpe şaluri indiene.
Se deschise o uşiţă, o matroană cu şoldurile late, cu mustaţă neagră se ivi în
prag, îl văzu, izbucni în râs.
— Măi, bine-ai venit, meştere; şi dumneata mergi să te-nchini? strigă ea şi
închise uşa hohotind de râs.
Fiul Mariei se făcu roşu ca racul, dar prinse curaj. „Trebuie, trebuie“, se gândi
el, „să cad la picioarele ei, să-i cer iertare…“
Iuţi pasul, casa se afla la celălalt capăt al satului, într-o livadă mică de rodii; şi-
o amintea bine: uşiţă verde dintr-o singură foaie, şi pe ea, zugrăviţi de un ibovnic
beduin, doi şerpi, unul negru şi unul alb, încolăciţi; iar pe buiandrug răstignită o
şopârlă mare, galbenă.
Pierdu drumul, se-ntorcea, se-nvârtea din nou, îi era ruşine să întrebe; se
apropia amiaza, se opri la umbra unui măslin, să-şi tragă răsuflarea. Trecu un
negustor bogat, cu bărbuţă neagră creaţă, cu ochi negri, migdalaţi, cu multe
inele, şi mirosind a mosc; fiul Mariei îl urmă.
„O fi îngerul lui Dumnezeu“, cugeta el în timp ce-l urma şi admira statura
nobilă a trupului şi şalul scump, care-i acoperea umerii, brodat cu păsări
fantastice şi flori; „o fi îngerul lui Dumnezeu şi-a coborât să-mi arate calea.“
Fiul de nobil, străin, păşea cu siguranţă pe ulicioarele cotite, apăru uşa verde cu
şerpii încolăciţi. O bătrânică şedea afară pe un scaun, avea un vas cu cărbuni,
aprins, şi frigea raci; alături, în două străchini adânci, vindea chiftele calde de
năut cu piper din belşug şi seminţe de dovleac prăjite în ulei.
Fiul de nobil se aplecă, dădu o monedă de argint bătrânei, intră înăuntru; în
urma lui intră şi fiul Mariei.
La rând în curte, unul în spatele celuilalt, şedeau pe pământ, cu picioarele
încrucişate, patru negustori; doi bătrâni, cu unghiile şi genele boite, doi tineri cu
bărbile şi mustăţile negre ca păcura. Toţi îşi aveau ochii pironiţi pe uşiţa joasă şi
închisă, pe camera Mariei; din când în când răzbătea de-acolo dinăuntru un ţipăt,
o gâdilătură, un râset, picioarele patului scârţâiau – şi-ndată cei care aşteptau se
opreau din taifasul în şoaptă pe care-l începuseră şi gâfâind se aşezau în alt loc.
Beduinul care intrase de mult timp tot zăbovea să termine, întârzia, şi toţi,
bătrâni şi tineri, în curte, se grăbeau. Fiul de nobil indian se aşeză la rândul lui,
iar în spatele său fiul Mariei.
Un rodiu mare, încărcat de fructe, în mijlocul curţii, iar în stânga şi-n dreapta la
poartă doi chiparoşi robuşti, unul bărbat, cu trunchi drept ca spada, şi altul
femeie, cu ramuri scurte, desfăcute drept; iar în rodiu era atârnată o colivie de
răchită, cu-o potârniche împodobită, care umbla de ici-colo, ciugulea, lovea
gratiile şi cotcodăcea.
Pelerinii scoteau de la cingătoare curmale şi mestecau sau muşcau din nuci de
mosc să le miroasă frumos gura, se prindeau între ei la vorbă, ca să treacă timpul
nesfârşit. Se întoarseră, salutară pe fiul de nobil, priviră cu dispreţ pe cel
îmbrăcat sărăcăcios din spatele lui, pe fiul Mariei. Primul bătrân oftă şi spuse:
— Nu se află chin mai mare decât al meu; sunt înaintea Raiului, şi poarta e-
ncuiată.
Iar un tânăr, cu brăţări de aur la glezne, râse:
— Car mirodenii de la Eufrat şi le duc la Marea cea Mare; vedeţi potârnichea
aceasta din faţa noastră cu gheare roşii? O să dau o încărcătură de scorţişoară şi
piper şi cumpăr pe Maria23, s-o pun într-o colivie de aur şi să plec; aşadar, ce-
aveţi de făcut, faceţi-o repede, focoşii mei; alt sărut n-are.
— Să fii sănătos, voinice, sări atunci celălalt bătrân, cu barbă albă ca zăpada,
înmiresmată, cu mâini subţiri, boiereşti, cu palme boite în galben; să fii sănătos,
astăzi cuvântul tău o să-i facă tare plăcut sărutul.
Fiul de nobil îşi lăsase-n jos pleoapele grele, mişca-ncet trunchiul şi buzele i se
clătinau, ca şi cum s-ar fi rugat; se cufundase deja, înainte de-a intra în Rai, în
veşnica fericire. Auzea potârnichea care cotcodăcea, auzea gâdilăturile şi
scârţâielile dinlăuntrul camerei încuiate, iar la poartă pe bătrâna care punea racii
vii, şi aceştia săreau pe jăratic…
„Acesta este Raiul“, cugeta el istovit, „acesta este somnul ceţos pe care-l
numim viaţă şi visăm Raiul; alt Rai nu există; pot acum să mă ridic şi să plec; de
altă bucurie n-am nevoie…“
Un zdrahon cu saric verde, înaintea lui, îl împinse cu genunchiul şi râse.
— Cuconaş din India, ce spune Dumnezeul tău despre toate astea? făcu el.
Tânărul deschise pleoapele:
— Care toate astea? întrebă el.
 — Uite, bărbaţii, femeile, racii, dragostea…
— Că toate sunt un vis, fratele meu.
— Aşadar, aveţi grijă, flăcăii mei, sări bătrânul cu barba albă ca zăpada, care
vântura acum un şirag de mătănii de chihlimbar, aveţi grijă, să nu vă treziţi!
Uşiţa se deschise şi apăru, blegit, cu ochii umflaţi, beduinul şi se lingea pe
buze. Bătrânul al cărui rând veni sări într-o clipită în sus, zvelt ca un flăcău de
douăzeci de ani:
— Haide, să fii sănătos, fă repede, bătrâne, fie-ţi milă de noi! îi strigară cei trei
care veneau la rând.
Dar el înainta şi se descingea, de unde timp pentru vorbă, dădu una şi încuie
uşa în urma lui.
Toţi priveau cu pizmă pe beduin şi nimeni nu îndrăznea să-i vorbească;
simţeau, acesta plutea tare departe, în ape adânci; şi-ntr-adevăr, nici nu se
întoarse să-i privească; trecu prin curte, împleticindu-se, ajunse la poarta de la
intrare, cât pe-aci să răstoarne vasul cu jăratic şi se pierdu pe drumeagurile
piezişe. Şi atunci, ca să nu-şi rătăcească mintea, zdrahonul mătăhălos cu saric
verde se porni, fără pricină şi temei, să vorbească despre lei, şi despre mări
calde, şi despre insule îndepărtate făcute din coral…
Timpul trecea; din când în când auzeai şiragul de mătănii de chihlimbar cum
loveşte, încet, moale, şi ochii iarăşi se pironiseră pe uşa joasă; întârzia, întârzia
bătrânul să se ivească…
Cuconaşul indian se ridică fericit; toţi, uimiţi, se întoarseră; de ce s-a ridicat?
n-o să sărute? o să plece? Faţa lui strălucea, obrajii lui uşori se topiseră; îşi
înfăşură strâns şalul lui de lână, îşi puse palma la inimă şi la gură, salută, şi
umbra lui trecu în linişte pragul.
— S-a trezit… spuse tânărul cu brăţări de aur la glezne şi dădu să râdă.
Dar pe toţi îi apăsase deodată greu o teamă ciudată şi se porniră acum să
vorbească cu nepăsare despre târgurile de sclavi din Alexandria şi Damasc şi
despre pagube şi câştiguri… Dar repede începură iarăşi să vorbească neobrăzat
despre femei şi băieţi, şi-şi scoteau limbile afară şi se lingeau pe buze.
— Doamne, Doamne, murmură fiul Mariei, unde m-ai aruncat? În ce curte? Să
stau la coadă cu asemenea oameni! Aceasta, Doamne, e cea mai mare ruşine, dă-
mi putere s-o-ndur!
Pelerinilor li se făcu foame, unul scoase un strigăt, bătrâna intră înăuntru,
împărţi pâine celor patru bărbaţi, raci şi chiftele, aduse şi-un urcior de vin de
curmale, îşi încrucişară picioarele, puseră la mijloc mâncărurile şi începură să-şi
lovească măselele. Unuia îi veni cheful, aruncă o ţeastă mare de rac în uşiţă,
strigă:
— Hei, hei, mai repede, moşule, termină de-acum! şi izbucniră toţi în hohote
de râs.
— Doamne, Doamne, murmură iarăşi fiul Mariei, dă-mi putere să nu plec până
o să-mi sosească rândul!
Bătrânul cu barba-nmiresmată se întoarse; i se făcu milă de el:
— Hei, flăcăule, dumitale nu ţi-e foame, nu ţi-e sete? Apropie-te să mănânci o-
mbucătură, să prinzi puteri.
— Să prinzi puteri, sărmane, spuse râzând zdrahonul cu saric verde, când o să-
ţi vină rândul să intri înăuntru să nu ne faci de ruşine pe noi, bărbaţii.
Dar fiul Mariei se roşi ca racul, lăsă capul în jos, tăcea.
— Visează şi-acesta, zise bătrânul scuturându-şi barba, care se umpluse de
bucăţi de rac şi firimituri, visează, pe sfântul Belzebut; luaţi aminte la mine,
acum o să se ridice şi-acesta să plece!
Fiul Mariei se-ngrozi, privi în jur; nu cumva are, într-adevăr, dreptate fiul de
nobil indian, că toate astea, curţi, rodii, vase cu jăratic, potârnichi, oameni, sunt
vis? Nu cumva se află încă sub cedru şi visează?
Se întoarse, cerând parcă ajutor; şi văzu că la poarta de la intrare, lângă
chiparosul-bărbat, stă îmbrăcat în bronz, înarmat tot, nemişcat, capul de vultur,
tovarăşul de călătorie; şi pentru prima oară simţi, privindu-l, uşurare şi siguranţă.
Bătrânul ieşi cu răsuflarea tăiată, intră zdrahonul cu saric verde. Trecură
ceasuri, veni rândul tânărului cu brăţări de aur la glezne; apoi intră bătrânul cu
mătănii de chihlimbar; în curte rămăsese de-acum singur-singurel şi aştepta fiul
Mariei.
Soarele stătea să apună, doi nori care pluteau sus pe cer se opriră încărcaţi de
aur; o brumă rară, aurie căzu pe pomi, pe feţele oamenilor şi pe ţarini.
Bătrânul cu şiragul de mătănii de chihlimbar ieşi, se opri o clipă în prag, îşi
şterse ochii, nasul, buzele care-i curgeau şi se târî, cocoşându-se, spre poarta de
la intrare.
Fiul Mariei se ridică; se întoarse către chiparosul-bărbat, tovarăşa de călătorie
întindea şi ea piciorul să pornească în urma lui. Dădu să-i vorbească, s-o roage:
aşteaptă-mă în faţa porţii, vreau să rămân singur; n-o să plec – dar o ştia,
cuvintele lui ar fi mers ca tunetul, tăcu. Îşi strânse cureaua la mijloc, ridică ochii,
privi cerul, se opri brusc, dar un glas răguşit se auzi mâniat dinlăuntrul camerei:
„Mai este vreunul? Să poftească!“ Era Magdalena cea care striga. Îşi adună toată
puterea, înaintă, uşa era pe jumătate deschisă, intră, tremurând.
 Magdalena, trântită cu faţa-n jos în aşternut, goală-goluţă, lac de năduşeală, cu
părul negru ca pana corbului revărsat în jur pe pernă, cu braţele la ceafă, avea
faţa întoarsă spre perete şi căsca. Obosise să se tot lupte cu bărbaţii de la
revărsatul zorilor, din tălpi până-n creştet îi mirosea trupul, părul ei, nările ei se
umpluseră de parfumuri de la toate neamurile; iar braţele ei, gâtul şi sânii erau
pline de muşcături.
Fiul Mariei lăsă ochii în jos; se opri în mijlocul camerei şi nu putea să-
nainteze. Magdalena, cu faţa spre perete, neclintită, aştepta, dar nu auzea nici un
muget de mascul în spatele ei, nici bărbat să se dezbrace, nici răsuflare gâfâită. I
se făcu frică, întoarse brusc faţa să vadă – şi dintr-odată scoase un strigăt, apucă
cearşaful şi se înfăşură.
— Tu! Tu! strigă ea şi-şi acoperi cu palmele buzele şi ochii.
— Maria, făcu el, iartă-mă!
Răguşit, sfâşietor, ca şi cum şi-ar fi strivit toate corzile gâtului, izbucni râsul
Magdalenei.
— Maria, spuse din nou el, iartă-mă!
Şi-atunci ea sări sus în genunchi, strâns înfăşurată în cearşaf, şi ridică pumnul:
— Pentru asta mi te-ai ostenit, flăcăul meu? Pentru asta te-ai amestecat cu
ibovnicii, ca să mă înşeli şi să calci în casa mea? Să-mi cobori aici, în aşternutul
meu cald, pe Dumnezeu, sperietoarea? Ai întârziat, ai întârziat prea mult, flăcăul
meu; iar pe Dumnezeul tău nu-L vreau; mi-a ars inima!
Vorbea, gemea, şi-n dosul cearşafului pieptul ei înfuriat urca şi cobora.
— Mi-a ars inima… mi-a ars inima… gemu ea din nou, şi două lacrimi ţâşniră
şi rămaseră agăţate de genele ei lungi.
— Nu huli, Maria; eu sunt vinovat, nu Dumnezeu; de-aceea am şi venit, să-mi
cer iertare.
Dar Magdalena izbucni:
— Ca mutra ta este şi Dumnezeul tău, tot una sunteţi voi amândoi, nu fac
deosebire. Când se-ntâmplă în vreo noapte să-mi aduc aminte de El, blestemat
fie ceasul!, uite, aşa cu faţa ta înaintează drept asupra mea în întuneric; iar când
se-ntâmplă, blestemat fie ceasul!, să te-ntâlnesc pe tine-n drumul meu, îmi pare
iarăşi că văd pe Dumnezeu năpustindu-se drept asupra mea.
Îşi ridică pumnul în aer:
— Lasă-l pe Dumnezeu, strigă ea, pleacă să nu te văd; numai o scăpare şi
mângâiere e pentru mine, mocirla!, numai o sinagogă e pentru mine unde intru şi
mă rog şi mă curăţesc, mocirla!
— Maria, ascultă-mă, lasă-mă să vorbesc; nu te văicări, pentru asta am venit,
sora mea, să te scot din mocirlă. Multe sunt păcatele mele, şi merg în pustiu să le
plătesc; multe sunt păcatele mele, dar cel mai greu e nenorocirea ta, Maria.
Magdalena înfuriată întinse unghiile ei ascuţite spre musafirul neaşteptat, ca şi
cum ar fi vrut să-i sfâşie obrajii.
— Care nenorocire? scrâşni ea; bine, foarte bine petrec, nu am nevoie să-i fie
milă de mine sfinţiei tale! Lupt eu singură, singură-singurică, nu cer ajutor nici
de la oameni, nici de la demoni, nici de la zei; lupt să scap şi-o să scap!
— Să scapi de ce? de cine?
— Nu de mocirlă, cum îţi închipui; să fie binecuvântată!, în ea-mi pun toate
nădejdile; ea este pentru mine drumul spre izbăvire.
— Mocirla?
— Mocirla! Ruşinea, murdăria, aşternutul acesta, trupul acesta al meu, muşcat,
pângărit de toate balele, şi năduşelile, şi jegurile lumii! Nu mă privi aşa, cu ochii
tăi pofticioşi de oaie, nu te apropia, fricosule! Nu te vreau, mi-e silă de tine, nu
m-atinge; ca să uit un bărbat, să mă slobozesc, m-am dat tuturor bărbaţilor!
Fiul Mariei lăsă capul în jos:
— Eu sunt de vină, spuse din nou înăbuşit şi înhăţă cureaua cu care era încins,
cea împroşcată încă de sânge; eu sunt vinovat, iartă-mă, soră; dar îmi voi plăti
datoria.
Un râs sălbatic despică iarăşi gâtul femeii:
— „Eu sunt de vină… eu sunt de vină, soră… eu o să te mântuiesc…“ Bâigui
ca un nenorocit şi nu ridici capul bărbăteşte să mărturiseşti adevărul! Doreşti cu
foc trupul meu şi nu îndrăzneşti s-o spui şi să te pui cu sufletul meu; şi vrei,
chipurile, să-l mântuieşti! Care suflet, smintitule? Sufletul femeii e carnea; şi-o
ştii, o ştii, dar nu îndrăzneşti voiniceşte să iei sufletul acesta în mâinile tale, să-l
săruţi! Să-l săruţi şi să-l mântuieşti! Mi-e milă de tine şi mi-e silă de tine!
— Şapte demoni te stăpânesc, neruşinato! strigă acum tânărul, şi de ruşine se
înroşise ca focul; şapte demoni; are dreptate sărmanul tău tată.
Magdalena sări în sus, îşi strânse părul cu furie, îl întoarse, îl legă cu-un găitan
roşu de mătase. Mult timp nu vorbi; în sfârşit buzele i se mişcară:
— Nu sunt şapte demoni, fiu al Mariei, nu sunt şapte demoni, sunt şapte răni; o
căprioară rănită, află, este femeia, iar altă bucurie nu are, nenorocita, decât să-şi
lingă rănile…
Ochii i se umplură de lacrimi, dădu una, şi le şterse cu palma, îşi ieşi din fire:
— De ce-ai venit aici şi te-ai oprit deasupra aşternutului meu? De ce umbli
după mine? Pleacă!
Tânărul făcu încă un pas, se apropie:
 — Maria, aminteşte-ţi când eram încă mici copii…
— Nu-mi amintesc! Ce bărbat eşti tu? Încă-mi mai faci curte cu stângăcie, nu
ţi-e ruşine? Niciodată n-ai avut curajul să fii ca un bărbat singur-singurel, să n-ai
nevoie de nimeni; când te prinzi de poalele mamei tale, când de-ale mele, când
de poalele lui Dumnezeu! Nu poţi să rămâi singur, pentru că ţi-e frică; nu
îndrăzneşti să-ţi priveşti sufletul în faţă, nici trupul, fiindcă ţi-e teamă. Şi te duci
în pustiu să te-ascunzi, să-ţi vâri nasul în nisip, pentru că ţi-e frică! Ţi-e frică, ţi-e
frică, nefericitule; mi-e silă de tine, mi-e milă de tine, iar când îmi vii în minte,
mi se frânge inima.
Nu mai putea, izbucni în plâns. Îşi ştergea ochii cu turbare, dar tot îi curgeau
boielile împreună cu lacrimile şi murdăreau cearşafurile.
Inima tânărului se sfâşie de durere; ah, de nu i-ar fi frică de Dumnezeu, s-o
apuce-n braţele lui, să-i şteargă lacrimile, să-i mângâie părul să se îndulcească, s-
o ia să plece amândoi!
Într-adevăr, dacă este bărbat, asta trebuie să facă, s-o mântuiască: nu rugăciuni,
şi posturi, şi mănăstiri; ce-i pasă ei de ele, cum pot s-o mântuiască pe femeie
toate astea? S-o ia din patul acesta, să plece, să deschidă atelier într-un sat
îndepărtat, să trăiască precum un bărbat şi-o femeie, să facă prunci, să se
chinuie, să se bucure ca nişte oameni… Ca să fie mântuită femeia, ca să fie
mântuit împreună cu ea şi bărbatul, acesta este drumul – alt drum nu este!
Se înnopta de-acum, foarte departe se auziră tunete; un fulger intră prin
deschizătura uşii, se aprinse şi se stinse, faţa Mariei, acum galbenă ca lumânarea.
Se auziră noi tunete, mai aproape; cerul coborâse pe pământ, gâfâind.
Tânărul simţi deodată o oboseală mare, genunchii i se muiară, se aşeză jos cu
picioarele încrucişate; un miros greţos îi lovi nările, îşi înşfăcă gâtul cu palma, să
nu verse – mosc, năduşeală, sămânţă de ţap.
Din întuneric se auzi glasul Mariei:
— Întoarce-ţi faţa încolo; o să cobor s-aprind opaiţul, şi sunt goală.
— O să plec, spuse încet tânărul, îşi adună toată puterea, se ridică.
Dar Maria se făcu că n-aude:
— Uită-te dacă mai e cineva-n curte; spune-i să plece.
Tânărul deschise uşa, scoase capul; văzduhul se întunecase, rare, mari picături
loveau în frunzele rodiului, cerul atârna deasupra pământului, să cadă. Bătrâna
cu vasul de jăratic aprins intrase înăuntru, se lipise de chiparosul-bărbat; picături
groase pişcau mereu.
— Nimeni, spuse tânărul şi închise uşa cu tărie.
Răpăiala de ploaie izbucnise acum.
 În acest timp Magdalena sărise din pat, aruncă pe ea un şal cald de lână, cu lei
şi cerbi brodaţi, pe care i-l dăruise un ibovnic arab astăzi de dimineaţă; se
bucurară, înfiorându-se, spatele şi rărunchii ei de căldura dulce a veşmântului. Se
înălţă în vârful picioarelor şi desprinse opaiţul din perete.
— Nimeni, spuse iarăşi tânărul şi glasul său se-ndulcise.
— Şi bătrâna?
— Sub chiparos; s-a pornit furtuna.
Maria sări în curte, zări vasul cu jăratic aprins, se apropie.
— Băbătie Noemi, făcu ea şi întinse mâna spre zăvorul porţii de la intrare, ia-ţi
vasul şi racii, pleacă; o să pun zăvorul; astă-seară nimeni!
— Ai ibovnicul înăuntru? şuieră bătrâna înfuriată că-şi pierdea clienţii de
noapte.
— Da, răspunse Magdalena, este înăuntru; pleacă!
Bătrâna se ridică, bodogănind, îşi strânse uneltele.
— Noroc frumosului, zdrenţărosului… clănţăni ea încet.
Dar Maria o îmbrânci, se grăbea; zăvorî poarta de la intrare; cerul se
deschisese, se vărsa tot în curtea ei; scoase un strigăt subţire, voios, ca un copil
la prima ploaie; când intră înăuntru, şalul ei era ud leoarcă.
Tânărul stătea nehotărât în mijlocul camerei. Să plece, să nu plece? Care e voia
Domnului? Era bine aici, cald, şi se obişnuise cu mirosul greţos; iar afară ploaie,
şi vânt, şi frig. Nu cunoştea pe nimeni în Magdala, iar Capernaum era departe.
Să plece, să nu plece? Sufletul îi suna ca un clopoţel.
— Iisuse, Dumnezeu plouă cu găleata; cred că n-ai mâncat astăzi toată ziua;
ajută-mă s-aprind focul, să gătim…
Vocea ei era tandră, grijulie, ca a mamei.
— O să plec, făcu tânărul şi se întoarse spre uşă.
— Aşază-te să mâncăm împreună, făcu Magdalena poruncitor; ţi-e silă? Ţi-e
frică să nu te pângăreşti, dacă mănânci c-o desfrânată?
Tânărul se aplecă în colţul cu vatra, înaintea celor două pirostrii; luă din colţ
lemne şi surcele, aprinse focul.
Magdalena zâmbi, inima i se îmblânzise, puse apă într-o oală de pământ şi-o
aşeză pe pirostrii; iar dintr-o traistă atârnată de perete luă doi pumni plini ochi de
bob egiptean mărunţit şi-l aruncă înăuntru. Îngenunche înaintea focului aprins,
trase cu urechea; afară cascadele cerului se deschiseseră.
— Iisuse, spuse încet, m-ai întrebat dacă-mi amintesc de când eram copii şi ne
jucam…
Dar tânărul, îngenuncheat şi el înaintea vetrei, privea focul şi era departe cu
mintea. Ca şi cum ar fi ajuns deja la mănăstire în pustiu, ca şi cum ar fi îmbrăcat
rasa albă ca neaua, cutreiera în pustiu, iar inima lui, un peşte mic de aur, fericit
înota în apele adânci, liniştite ale lui Dumnezeu. Afară prăpădul lumii; iar
înlăuntrul său, pace, dragoste, siguranţă.
— Iisuse, se auzi din nou alături de el glasul, m-ai întrebat dacă-mi amintesc
de când eram copii şi ne jucam…
Faţa Magdalenei strălucea în flăcări, roşie ca racul, ca un fier înroşit în foc. Dar
tânărul, afundat în pustiu, nu auzi.
— Iisuse, spuse iarăşi femeia, tu erai de trei ani, iar eu c-un an mai mare decât
tine. Trei trepte avea poarta casei mele, şi eu mă aşezam pe cea mai înaltă şi te
priveam cum te chinui ceasuri, cum cazi şi te ridici şi nu poţi să urci prima
treaptă. Iar eu nu întindeam mâna, să-ţi dau ajutor; voiam să vii să mă găseşti,
dar întâi să suferi mult… Îţi aminteşti?
Un demon, unul din cei şapte demoni ai ei o îmboldeau să vorbească şi să
ispitească pe bărbatul de lângă ea.
— Apoi, după ceasuri de-acum, izbuteai să urci prima treaptă, te chinuiai acum
s-o urci pe-a doua… Iar după aceea pe-a treia, unde şedeam eu, nemişcată, şi te
aşteptam. Şi apoi…
Tânărul sări; întinse mâna:
— Taci, strigă el, nu merge mai departe!
Dar faţa femeii strălucea şi juca, flăcările îi lingeau sprâncenele, buzele, bărbia,
gâtul neacoperit. Luă un pumn de frunze de dafin, le aruncă în foc, oftă:
— Şi apoi mă luai de mână, mă luai de mână, Iisuse, şi intram înăuntru şi ne
întindeam pe pietrişul curţii; ne lipeam tălpile, simţeam că se uneşte căldura din
trupurile noastre, că urcă de la picioare la coapse, de la coapse la rărunchii
noştri, închideam ochii…
— Taci! strigă iarăşi tânărul şi-ntinse mâna să-i astupe gura, dar se stăpâni, îi
fu teamă s-atingă buzele ei.
Femeia îşi coborî glasul, oftă:
— Mai mare dulceaţă n-am simţit niciodată în viaţa mea, murmură ea.
Iar peste puţin:
— Dulceaţa aceasta de-atunci o caut din bărbat în bărbat, dulceaţa aceasta,
Iisuse, şi n-o găsesc…
Tânărul îşi vârî faţa între genunchi. „Adonai“, murmură el, „Adonai, ajută-
mă!“
În calda, liniştita încăpere nu se auzea decât focul care mistuia lemnele şi
sfârâia; şi mâncarea pusă la gătit, care clocotea şi mirosea; iar afară apele
curajoase se revărsau cu vuiet din cer, şi pământul îşi deschidea rărunchii şi
gâlgâia.
— Iisuse, la ce te gândeşti? făcu Magdalena şi nu îndrăznea acum să tulbure
bărbatul.
— La Dumnezeu, răspunse el înăbuşit, la Dumnezeu, la Adonai.
Şi îndată ce spuse, se căi că rosti în casa aceasta sfântul Lui nume.
Magdalena sări în sus, se duse şi veni de la foc la uşă, mintea ei se-nfurie.
„Ăsta este“, se gândi ea, „ăsta, marele duşman, ăsta se amestecă întotdeauna, e
rău, pizmuieşte, nu ne lasă să ne bucurăm…“ Se opri în dosul uşii, ciuli urechea;
cerul mugea, se ridică un vârtej de vânt, în curte rodiile se izbeau să se rupă.
— S-a oprit ploaia, zise ea.
— O să plec, făcu tânărul şi se ridică.
— Întâi să mănânci, să prinzi puteri; unde-o să te duci pe aşa vreme? E
întuneric beznă, plouă.
Desprinse de pe perete o rogojină rotundă, o întinse pe jos. Coborî oala,
deschise un dulăpior vârât în perete, scoase un pesmet încovrigat de orz şi două
străchini de lut.
— Astea sunt mâncărurile desfrânatei, zise; dacă nu ţi-e silă, temătorule de
Dumnezeu, mănâncă.
Tânărului îi era foame, întinse repede mâna; femeia chicoti:
— Aşa o să mănânci, şuieră ea, aşa fără rugăciune? Să mulţumeşti lui
Dumnezeu care trimite pâinea, bobul şi desfrânatele?
Îmbucătura se opri în gâtul tânărului.
— Maria, spuse el, de ce mă urăşti? De ce mă ispiteşti? Uite, astă-seară împart
pâinea cu tine, ne-am împăcat; ce-a fost a fost; iartă-mă. De-aceea am venit.
— Mănâncă şi nu te smiorcăi; ia iertarea, dacă eu nu ţi-o dau; eşti bărbat.
Îşi întinse mâna, împărţi pâinea, râse:
— Binecuvântat fie numele, spuse ea, Aceluia care trimite pâinea, bobul şi
târfele în lume; şi pe musafirii cu frică de Dumnezeu!
Îngenuncheaţi unul în faţa celuilalt, sub lumina opaiţului, nu vorbiră altceva;
amândurora le era foame, astăzi au luptat mult amândoi, mâncau să prindă
putere.
Afară ploaia începea să se potolească; cerul se uşură, pământul se sătură, se
auzeau numai veselele pârâiaşe care coborau caldarâmurile satului gâlgâind.
Terminară de mâncat; dulăpiorul avea şi-o-nghiţitură de vin negru, o băură;
avea şi câteva curmale unse cu miere, îşi îndulciră dinţii. Rămaseră amândoi
mult timp tăcuţi, privind focul care începea să se stingă; mintea lor urca, cobora,
juca împreună cu cele de pe urmă flăcărui.
Tânărul se ridică, puse şi alte lemne pe vatră, era frig; Magdalena luă iarăşi un
pumn de frunze de dafin, le aruncă în foc, camera mirosi plăcut. Se duse până la
uşă, o deschise; vântul se ridicase, norii se risipiseră deja, proaspăt spălate,
limpezi ca cristalul, două stele mari străluceau puternic deasupra curţii Mariei.
— Mai plouă? întrebă tânărul şi stătea iarăşi nehotărât în mijlocul camerei.
Dar Magdalena nu răspunse; desfăşură o rogojină, scoase din lada ei
aşternuturi groase de lână şi cearşafuri, peşcheşuri de la ibovnicii ei, le întinse
înaintea focului.
— Aici o să dormi, spuse ea; e frig, s-a ridicat vânt; se apropie miezul nopţii;
unde-o să te duci? O să răceşti; aici o să dormi, lângă foc.
Tânărul se înfioră.
— Aici? făcu el.
— Ţi-e frică? Nu te teme, porumbelul meu nevinovat, nu te ispitesc; n-o s-
ating fecioria ta, odorul meu; ce să-ţi spun!
Puse şi-alte lemne pe foc, coborî fitilul opaiţului.
— Dormi fără grijă, zise ea; mâine amândoi avem multă treabă; tu o să iei
iarăşi calea să-ţi cauţi izbăvirea; iar eu o să iau altă cale, a mea, să caut şi eu
izbăvirea. Fiecare cu calea lui; niciodată de-acum n-o să ne mai întâlnim; noapte
bună!
Se întinse în aşternutul ei, vârî faţa în pernă, toată noaptea muşcă cearşafurile
şi se stăpâni să nu strige; să nu plângă şi s-o audă bărbatul care dormea lângă foc
şi să i se facă frică şi să plece. Toată noaptea-l auzi cum răsuflă liniştit,
odihnitor, ca un prunc care-a supt ţâţă, iar ea veghe şi plânse încet înlăuntrul ei,
tărăgănat, mângâios, şi-l legănă ca o mamă.
Iar de dimineaţă, la revărsatul zorilor, printre genele pe jumătate închise, îl
văzu că se ridică, că-şi strânge cureaua de piele la brâu şi deschide uşa. Acolo se
opri; voia să plece, şi parcă nu voia. Se întoarse, privi patul, făcu şovăind un pas,
se apropie; se aplecă; încă nu se luminse bine-bine în cameră, se îndoi, ca şi cum
ar fi vrut să vadă femeia, s-o atingă. Mâna stângă o avea petrecută pe sub curea,
cu dreapta îşi înşfăca bărbia şi gura.
Femeia, cu faţa în sus, neclintită, cu părul care-i acoperea pieptul dezgolit, îl
privea printre gene, şi tot trupul ei tremura.
Buzele lui se mişcară:
— Maria…
Dar îndată ce-şi auzi glasul, se înspăimântă; c-o singură săritură se află-n prag,
străbătu la repezeală curtea, descuie poarta de la intrare…
 Şi-atunci Maria Magdalena sări din aşternut, zvârli cearşafurile încolo şi
începu să plângă.

VIII
Dincolo de lacul Ghenizaret, în pustiu, vârâtă în stânci gri-roşcate, zidită din
pietre gri-roşcate, dormita înţepenită mănăstirea. Miezul nopţii; din cer cădeau,
potop, apele aninate, hienele, lupii, şacalii, mai departe o pereche de lei urlau
înfuriaţi de tunetele şi fulgerele în şir. Mănăstirea, cufundată în întuneric de
nepătruns, era scrijelită din când în când de fulgere, de parc-o biciuia Dumnezeul
Sionului. Călugării, căzuţi cu faţa la pământ în chiliile lor, rugau pe Adonai să
nu inunde din nou pământul; nu-şi dăduse cuvântul Său patriarhului Noe? Nu a-
ntins de la pământ la cer curcubeul, semn al împăcării?
Numai în odaia stareţului opaiţul cu şapte lumini era aprins, stareţul Ioachim
şedea în strana lui înaltă de lemn de chiparos, subţire, abia trăgându-şi suflarea,
c-un râu de barbă albă, cu mâinile cruce, cu ochii închişi, şi asculta; asculta pe
tânărul ucenic, pe Ioan, care citea din profetul Daniel în picioare la un analog, în
faţa lui:
„Vedenie de noapte a căzut asupra mea; am văzut cele patru vânturi ale
cerurilor năpustindu-se spre Marea cea Mare; şi patru fiare mari au apărut pe
neaşteptate din mare, şi nu semăna una cu cealaltă. Prima semăna c-un leu şi
avea aripi de vultur; o priveam în timp ce i-au smuls aripile şi-au ridicat-o drept
pe picioarele ei, ca şi cum ar fi fost om, şi i-au înţepenit în piept inimă de om. Şi
iată, apăru a doua fiară şi semăna c-un urs; şi cineva îi strigă: «Mănâncă din
belşug carne!» Priveam, şi iată a treia fiară, şi semăna c-un leopard, cu patru
aripi în spate, ca şi cum ar fi fost pasăre; avea patru capete fiara aceasta şi i-a
fost dată puterea…“24
O clipă ucenicul se opri, se întoarse neliniştit, privi pe stareţ. Nu-l mai auzea că
oftează, nici că-şi înfige unghiile în strană, tulburat, şi nici nu-i mai auzea
răsuflarea. Nu cumva a murit? De zile şi zile în şir nu mai voieşte să pună
mâncare în gură, s-a supărat pe Dumnezeu şi vrea să moară; vrea să moară, a
arătat-o desluşit fraţilor, ca sufletul său să lase jos povara trupului, să nu-l mai
îngreuneze şi să poată să urce la cer, să găsească pe Dumnezeu. Stareţul Ioachim
avea supărare cu El, voia să-L vadă, să-I vorbească; dar, trupul său ca de plumb
îl împiedica să urce, hotărî aşadar să-l nesocotească, să-l părăsească jos pe
pământ, şi să urce el, adevăratul Ioachim, la cer şi să-i spună lui Dumnezeu
supărarea sa. Avea o datorie; nu era el unul din Părinţii lui Israel? Poporul are
gură, cuvânt nu are; nu poate să stea înaintea lui Dumnezeu şi să-i spună durerea
lui; dar Ioachim poate şi trebuie.
Ucenicul privi; sub cele şapte flăcări, capul stareţului, mistuit în ascuns ca un
lemn bătrân ros de carii, uscat de arşiţa soarelui şi de posturi, cum semăna cu
străvechile scăfârlii de fiare, cele spălate de ploi, pe care uneori le întâlnesc
caravanele în pustiu! Ce vedenii văzuse acest cap, de câte ori nu s-au deschis
cerurile înaintea lui, de câte ori ţinuturile întunecate ale lui Hades! O scară a lui
Iacov era mintea lui, şi pe ea urcau şi coborau toate luptele şi speranţele lui
Israel.
Stareţul deschise ochii, văzu ucenicul stând înaintea lui palid ca lumânarea; în
lumina opaiţului puful bălai strălucea feciorelnic pe obraji; ochii lui mari erau
plini de farmec şi tristeţe.
Faţa aspră a stareţului se-ndulcea; îl iubea mult pe acest tânăr citeţ, îl răpise de
la tatăl său, bătrânul Zevedeu, şi l-a adus aici, încredinţându-l lui Dumnezeu. I-a
plăcut supunerea lui şi arţagul, buzele lui care tăceau şi ochii lui nesătui,
dulceaţa şi flacăra lui. „Acesta într-o zi“, se gândea el, „o să vorbească sigur cu
Dumnezeu, ceea ce n-am putut eu, el o să poată, şi cele două răni pe care eu le
am pe umeri, el le va face aripi; eu n-am urcat viu la cer, el va urca.“
Odată venise cu părinţii lui la mănăstire, să sărbătorească Paştele; stareţul era
rudă îndepărtată a lui Zevedeu, îi primi cu bucurie şi-i puse să mănânce la masa
lui; şi pe când mâncau, era cam de şaisprezece ani Ioan, simţi, cum era aplecat,
că ochiul stareţului cade pe creştetul capului său, că-i deschide oasele şi că intră,
prin încheieturile capului, în creier ca un soare. Se îngrozi, ridică ochii, cele
două priviri se întâlniră deasupra mesei pascale, în văzduh… Din ziua aceea
tânărul nu mai încăpu în barca de pescar, nici pe lacul Ghenizaret, ofta, se ofilea,
şi-ntr-o zi se sătură de-acum bătrânul Zevedeu – „mintea ta nu este la pescuit“, îi
strigă, „este la Dumnezeu, haide, aşadar, la mănăstire; doi fii am avut,
Dumnezeu a vrut să-i împărţim; să-i împărţim, aşadar, să-I fie împlinită dorinţa!“
Acum stareţul privea tânărul cum stă în faţa lui, avea de gând să-l dojenească,
dar îndată ce-l privi, faţa lui se-ndulci.
— De ce te-ai oprit, fiule? îl întrebă; ai părăsit vedenia la mijloc; nu se cuvine;
e profet, vrea respect.
Tânărul se înroşi ca focul, desfăşură iarăşi sulul de piele pe analog şi începu
din nou cu glas monoton, psalmodic, să citească:
„Apoi, în vedenia mea de noapte, am văzut a patra fiară, înspăimântătoare, şi
tare-ngrozitoare; avea dinţi mari de fier, mânca, fărâmiţa, călca în picioare ceea
ce rămânea; nu semăna cu nici una dintre celelalte fiare şi avea zece coarne…“
 — Stai, strigă stareţul, ajunge!
Tânărul se îngrozi auzind glasul, textul sfânt se rostogoli jos pe plăcile
pardoselii, îl strânse, îşi puse buzele pe el şi-l sărută, şi se duse de stătu în colţ,
cu ochii aţintiţi la bătrânul său; acum acesta îşi avea unghiile încleştate pe strană
şi striga:
— Toate acestea pe care le-ai profeţit, Daniel, s-au întâmplat; au trecut şi cele
patru fiare peste noi; a trecut şi ne-a sfâşiat leul cu aripile de vultur; a trecut şi
ne-a mâncat ursul care se hrăneşte cu carne ovreiască; a trecut şi ne-au muşcat
Răsăritul, Apusul, Nordul şi Sudul, leopardul cel cu patru capete; şade deasupra
noastră, nu a trecut încă, nu a plecat, nelegiuita fiară cu dinţi de fier, cu zece
coarne. Toate ocările şi spaimele, Doamne, pe care le-ai profeţit că ni le vei
trimite, ni le-ai trimis, să fii sănătos! Însă ai profeţit şi binele – de ce nu-l trimiţi?
De ce te caliceşti? Din belşug ne-ai dat necazuri; dă-ne din belşug şi milostivirile
Tale! Unde este Fiul Omului, pe care ni l-ai făgăduit? Citeşte, Ioan!
Tânărul porni din ungher, unde stătea cu sulul la sân, se apropie de analog şi
începu iarăşi să citească; dar acum glasul său se-nfuriase ca şi al bătrânului său:
„Priveam în vedeniile mele de noapte şi iată, pe norii cerurilor sosi unul care
semăna cu Fiul Omului; înaintă şi-l apropiară de marele Bătrân. Îi dădură
puterea, împărăţia şi slava; şi toate popoarele, şi neamurile, şi oamenii de toate
limbile îl slujeau. Puterea Lui este putere veşnică, care nu se va sfârşi niciodată,
iar împărăţia Lui este nepieritoare.“
Stareţul nu se mai stăpânea; porni de la strana lui, făcu un pas, încă unul,
ajunse la analog, se împletici să cadă, dar apucă de puse palma lui grea pe
sfântul manuscris, se întări.
— Unde este Fiul Omului, pe care ni l-ai făgăduit? Ai spus-o, sau n-ai spus-o?
Nu poţi s-o tăgăduieşti; este scris aici!
Lovea cu mânie şi cu bucurie mâna lui de profeţie.
— Este scris aici. Citeşte din nou, Ioan!
Dar ucenicul n-apucă să-nceapă; stareţul se grăbea, apucă scriptura, o ridică
sus în lumină şi începu, fără să privească, cu glas triumfător să citească:
„I-au dat puterea, împărăţia şi slava; şi toate popoarele, şi neamurile, şi
oamenii de toate limbile îl slujeau. Puterea lui este puterea veşnică, care nu se va
sfârşi niciodată; iar împărăţia Lui e nepieritoare…“
Lăsă sulul desfăcut pe analog; privi pe fereastră întunericul:
— Unde este, aşadar, Fiul Omului? Privea întunericul şi striga; nu mai este al
Tău, este al nostru, fiindcă ni l-ai rânduit nouă! Unde este să-i dai puterea,
împărăţia şi slava, să cârmuiască poporul Tău, poporul lui Israel, lumea? Ne-a
amorţit grumazul privind cerul şi aşteptându-l să se deschidă. Când? Când? Da,
de ce ne dojeneşti? S-o ştiu; o clipă a Ta, mii de ani ai omului; da, dar dacă eşti
drept, Doamne, să măsori timpul cu măsura omului, nu cu măsura Ta; asta
înseamnă dreptate!
Se îndreptă către fereastră, dar genunchii i se muiară, se opri brusc şi întinse
mâinile, ca şi cum ar fi vrut să se sprijine de aer; tânărul alergă să-l sprijine, dar
stareţul se mânie, îi făcu semn să nu-l atingă. Îşi adună toată puterea, ajunse la
fereastră, se rezemă; întinse gâtul, privi: întuneric, fulgerele se împuţinaseră
acum, dar apele bubuiau încă pe stâncile care străjuiau mănăstirea; şi măslinii
faraonici, ori de câte ori îi lovea fulgerul, se răsuceau, parcă-şi schimbau faţa, se
făceau un popor de schilozi, cu braţele ciuntite, mâncate de lepră, ridicate spre
cer.
Stareţul îşi încordă sufletul, trupul, ciuli urechile; departe se auziră iarăşi cum
urlau sălbăticiunile pustiului, nu le era foame, le era frică; o fiară mugea
deasupra lor, se apropia în întuneric, înfăşurată în foc şi vârtej de vânt… Şi pe
când stareţul trăgea cu urechea în pustiu, tresări; se întoarse, privi; cineva
nevăzut intrase în chilia lui! Cele şapte lumini ale opaiţului fură răscolite, dădură
să se stingă; iar cele nouă corzi ale harpei, care se odihnea rezemată în colţ, se
clătinară, de parcă o mână nevăzută, mâniată le înhăţa să le rupă; stareţul începu
să tremure.
— Ioan! făcu încet şi privi în jurul său; Ioan, vino lângă mine.
Tânărul sări din colţ, se apropie.
— Porunceşte, părinte, spuse el şi sprijini genunchiul de pământ, să facă o
mătanie.
— Ioan, du-te să strigi călugării; am să le spun un cuvânt, înainte de-a pleca.
— Înainte de-a pleca, părinte? făcu tânărul şi se înfioră.
În spatele bătrânului, desluşi cum se mişcă două aripi mari, negre.
— Plec, spuse stareţul, şi glasul său sună deodată ca şi cum ar fi venit de
dincolo, de pe celălalt tărâm, plec! Nu ai văzut cele şapte flăcări cum se clătinau
să se smulgă din fitil? N-ai auzit cele nouă corzi ale harpei cum se zgâlţâiau să se
rupă? Plec, Ioan, du-te să strigi călugării, vreau să le vorbesc.
Tânărul înclină capul, dispăru. Stareţul rămase în picioare, în mijlocul chiliei,
sub cele şapte lumini de opaiţ; de-acum rămăsese singur-singurel cu Dumnezeu,
putea să-i vorbească slobod, nici un om nu-l auzea. Înălţă în linişte capul, ştia că
Dumnezeu stătea înaintea lui.
— Vin, îi spuse el, vin; de ce intri în chilia mea şi vrei să stingi lumina, să
zdrobeşti harpa şi să mă răpeşti? Vin, nu numai cu voia Ta, ci şi cu a mea; vin şi
ţin în mâinile mele tablele, unde sunt scrise supărările poporului meu; şi vreau să
Te văd, să-Ţi vorbesc. O ştiu, nu auzi; Te faci că nu auzi; dar voi bate în uşa Ta
până deschizi; iar dacă nu deschizi – nimeni nu este aici să mă audă, o să-Ţi
vorbesc slobod: dacă nu deschizi, o să-Ţi sparg uşa! Eşti crud, iubeşti pe cei
cruzi, numai pe aceştia-i numeşti fiii Tăi; până acum noi făceam mătănii,
plângeam, spuneam: facă-se voia Ta! Dar nu mai îndurăm, Doamne; până când o
să aşteptăm? Eşti crud, iubeşti pe cei cruzi, o să ne înfuriem; facă-se de-acum şi
la noi voia noastră!
Stareţul vorbea şi avea urechea aţintită în văzduh, s-audă; dar acum ploaia se
potolise, tunetele se îndepărtau, se spărgeau surd, încolo, la răsărit, către pustiu;
şi deasupra capului alb al bătrânului cele şapte flăcări, neclintite.
Stareţul tăcu, aştepta; aşteptă mult timp să se clatine iarăşi flăcările, să se
înspăimânte iarăşi harpa; nimic! Bătrânul scutură capul: „Blestemat e trupul
omului, el se amestecă şi nu lasă sufletul să vadă şi să audă pe cel Nevăzut.
Omoară-mă, Doamne, să pot să stau înaintea Ta, fără zidul cărnii la mijloc, să-
mi vorbeşti şi să aud!“
În acest timp se deschisese fără zgomot uşa chiliei şi intrau în şir, treziţi
devreme, îmbrăcaţi în alb-strălucitor, ca fantasmele, călugării; se opriră toţi
lângă perete şi aşteptau; auziseră ultimele cuvinte ale stareţului şi răsuflarea li se
tăie: „Vorbeşte cu Dumnezeu, îl dojeneşte pe Dumnezeu, acum trăsnetul o să
cadă asupra noastră!“ îşi ziseră ei în gând şi se opriră tremurând.
Stareţul privea, ochii lui erau altundeva, nu vedeau, şi ucenicul se apropie de
el, făcu o mătanie:
— Părinte, spuse încet să nu-l înspăimânte, părinte, au venit.
Stareţul auzi glasul slujitorului său, se întoarse, văzu. Se mişcă din mijlocul
chiliei, străbătu încet, ţinându-şi cât putea de drept trupul muribund, şi ajunse la
strană; urcă pe scaunul scund din faţa lui, se opri. Talismanul cu sfinte cuvinte se
dezlegă de la braţul său; ucenicul ajunse şi-l legă iarăşi strâns; nu se pângări
atingând pământul pe care călcăm. Stareţul întinse mâna, luă de lângă strană
cârja stăreţească cu mâner de fildeş; şi numaidecât, ca şi cum ar fi prins putere,
înălţă capul şi luă la rând cu privirea pe călugării înşiraţi lângă perete.
— Hei, călugări, spuse el, am să vă spun un cuvânt, ultimul al meu; deschideţi-
vă urechile, cine picoteşte să plece! E greu ceea ce-o să spun, toate speranţele
voastre şi toate temerile voastre trebuie să se trezească, să iuţească urechea şi să
dea răspuns!
— Ascultăm, sfinte stareţ, zise cel mai bătrân din suită, părintele Avacum, şi-şi
duse mâna la inimă.
 — Acesta este ultimul meu cuvânt, călugări; sunteţi grei de cap, o să vorbesc
în parabole.
— Ascultăm, sfinte stareţ, zise iarăşi părintele Avacum.
Stareţul lăsă capul în jos, îşi coborî glasul:
— Întâi au fost aripile, şi apoi îngerul! spuse şi se opri.
Privi pe sub pleoape călugării, unul câte unul, clătină capul:
— De ce mă priviţi cu gura căscată, călugări? Ai ridicat mâna, ţi-ai mişcat
buzele; ai de spus ceva împotrivă, bătrâne Avacum?
Călugărul îşi puse mâna la inimă, vorbi:
— Ai spus: „Întâi au fost aripile, şi apoi îngerul!“; cuvântul acesta nu l-am
văzut niciodată în Scripturi, sfinte stareţ.
— Cum să-l vedeţi, bătrâne Avacum? Mintea voastră este încă înceţoşată, vai!
Deschideţi profeţii, şi ochii voştri nu pot să vadă decât literele. Dar ce pot să
spună literele? Acestea sunt gratiile negre ale închisorii, unde este înăbuşit şi
strigă duhul. Printre litere şi rânduri şi de jur împrejurul hârtiei nescrise umblă
slobod duhul; umblu şi eu cu el, vă aduc vestea cea mare: întâi au fost aripile şi
apoi îngerul, călugări!
Bătrânul Avacum deschise iarăşi gura:
— Opaiţ stins e mintea noastră, sfinte stareţ, aprinde-l. Aprinde-l, să intrăm în
parabolă, să-l vedem.
— La început, bătrâne Avacum, a fost dorinţa arzătoare a slobozeniei; nu
exista slobozenie; dar, pe neaşteptate, în adâncul robiei, un om a mişcat mâinile
lui înlănţuite, repede, cu tărie, ca şi cum ar fi fost aripi; iar apoi un altul, şi un
altul, şi un altul, şi apoi întreg poporul.
— Poporul lui Israel? se înălţară bucuroase glasurile şi întrebau.
— Poporul lui Israel, călugări! Aceasta este marea clipă înfricoşătoare prin
care trecem; dorinţa arzătoare de slobozenie s-a înfuriat, aripile s-au încins, a
sosit Izbăvitorul! A sosit Izbăvitorul, călugări; fiindcă din ce credeţi că este făcut
îngerul acesta al slobozeniei? Din îngăduinţa şi mila lui Dumnezeu? Din
dragostea Lui? Din dreptatea Lui? Nu, este făcut din răbdarea, stăruinţa şi lupta
omului!
— Mare datorie, povară de neîndurat dai omului, sfinte stareţ, se încumetă şi se
încontră bătrânul Avacum; oare atât de mare încredere ai în el?
Dar stareţul nu luă în seamă părerea potrivnică, mintea lui era pironită la
Mesia.
— Este fiul nostru, strigă el; de aceea-l şi numesc Scripturile Fiul Omului! Din
neamuri şi mii de neamuri perechile lui Israel se unesc, de ce credeţi? Ca să se
desfete coapsele lor, ca să se bucure pântecele lor? nu; atâtea mii şi mii de
săruturi, până când a ieşit Mesia!
Stareţul lovi cu putere cârja lui:
— Aveţi grijă, călugări! Poate să vină ziua la amiază; poate să vină la miezul
nopţii; fiţi întotdeauna pregătiţi – îmbăiaţi, înfometaţi, cu mintea întreagă; vai
vouă să vă găsească nespălaţi, adormiţi şi sătui!
Călugării se înghesuiră unul peste celălalt, nu îndrăzneau să se îmbărbăteze şi
să-l privească pe stareţ; simţeau că din creştetul capului său se varsă peste ei
flăcări sălbatice.
Muribundul coborî din strană, înaintă cu pas puternic, se apropie de părinţii
înspăimântaţi, îmbulziţi, întinse cârja, îi atinse pe rând, unul câte unul:
— Aveţi grijă, călugări! strigă el; o singură clipă de se stinge dorinţa arzătoare,
aripile se fac din nou lanţuri! Vegheaţi, luptaţi, păstraţi zi şi noapte aprinsă făclia
în sufletul vostru! Bateţi, lucraţi cu ciocanul aripile. Eu mă grăbesc, plec, mă duc
să vorbesc cu Dumnezeu; plec, acestea sunt ultimele mele cuvinte: Bateţi, lucraţi
cu ciocanul aripile!
Brusc i se tăie răsuflarea; toiagul păstoresc de stareţ îi alunecă din mâini;
liniştit, domol, bătrânul îngenunche în tăcere, se rostogoli fără zgomot pe plăcile
pardoselii. Ucenicul scoase un strigăt, alergă să-l sprijine pe părintele lui;
călugării se mişcară, se aplecară, îl întinseră pe plăci, coborâră opaiţul cu şapte
lumini şi-l puseră lângă faţa lui palidă ca lămâia, neclintită. Barba lui strălucea,
hitonul alb se deschise, se ivi rasa aspră cu ascuţite cârlige de fier, care înfăşura,
numai sânge, pieptul şi coapsele bătrânului.
Bătrânul Avacum puse mâna la inima stareţului:
— A murit, zise el.
— A fost izbăvit, zise un altul.
— S-au despărţit, s-au întors la casele lor cei doi prieteni; trupul în pământ,
sufletul la Dumnezeu, murmură un altul.
Şi pe când vorbeau ei şi se rânduiau să încălzească apă, să-l spele, stareţul
deschise ochii; călugării săriră înapoi îngroziţi şi-l priveau; faţa lui strălucea,
mâinile cu degete lungi, subţiri se mişcară şi ochii i se pironiră răpiţi în văzduh.
Bătrânul Avacum îngenunche, duse iarăşi mâna la inima stareţului:
— Bate, murmură el, n-a murit.
Se întoarse spre ucenicul prăbuşit la picioarele părintelui său, pe care le săruta:
— Ridică-te, Ioan, încalecă pe cea mai iute cămilă, aleargă la Nazaret, adu pe
bătrânul Simeon, rabinul; el îl va însănătoşi. Repede, se revarsă zorii!
Se lumina de ziuă. Norii se risipiseră, pământul strălucea proaspăt spălat, sătul,
şi privea cerul cu recunoştinţă; doi şoimi de stâncă ţâşniră spre cer şi făceau
ocoluri deasupra mănăstirii, să se zvânte.
Ucenicul îşi şterse ochii, alese din staul cea mai iute cămilă, una tinerică,
zveltă, cu o stea albă-n frunte; o puse să-ngenuncheze, încălecă, scoase un strigăt
unduit din gât şi cămila se desprinse de pământ, se ridică şi se porni, cu paşi
mari, să alerge spre Nazaret.
Dimineaţa strălucea pe lacul Ghenizaret; apele lui sclipeau clare în lumina
dimineţii; noroioase la maluri, de la ţărâna pe care-o duseseră la vale ploile
nopţii, apoi verzi-albăstrii şi mai încolo albe ca laptele. Bărcile de pescuit îşi
întinseseră pânzele ude, la zvântat; altele fuseră deja desfăcute să pescuiască.
Păsările de mare alb-trandafirii se legănau peste apele tremurătoare, cormorani
negri stăteau pe stânci, cu ochii rotunzi pironiţi pe lac, nu cumva spre bucuria lor
va apărea vreun peşte în spumă. Pe mal Capernaum se trezea ud leoarcă, cocoşii
se scuturau, măgăruşii răgeau, viţeii mugeau cu duioşie, iar printre aceste glasuri
împestriţate vorbele obişnuite ale oamenilor dădeau văzduhului siguranţă şi
dulceaţă.
Într-un golf singuratic al lacului o ceată de zece pescari, cu picioarele groase,
înfipte în pietriş, trăgeau agale, cu meşteşug, plasele, cântând încet; deasupra lor
veghea bătrânul Zevedeu, stăpânul, vorbăreţ şi tare şiret. Se făcea că-i iubea pe
toţi ca pe copiii lui şi-i era milă de ei, însă nu-i lăsa să-şi tragă răsuflarea; ei îi
munceau cu plata pe-o zi, şi moşneagul lacom nu voia să le slăbească braţele nici
o clipă.
Răsunară clopoţei, o turmă de capre şi oi cobora la vale către ţărmurile lacului,
lătrau câinii; cineva şuieră; pescarii se întoarseră să vadă, dar bătrânul Zevedeu
sări:
— Este Filip, bre băieţi, cu filipicăriile lui! spuse înfuriat. Noi avem treaba
noastră!
Şi prinse şi el funia, să ajute, chipurile.
Apăreau mereu pe neaşteptate pescarii din sat, încărcaţi cu plase, în urma lor
femeile cărau pe cap merindele zilei, băieţii arşi de soare înşfăcaseră deja vâslele
şi muşcau, la fiecare două-trei vâsliri, din bucata de pâine pe care-o ţineau. Filip
se ivi pe o stâncă, fluieră; avea chef de vorbă; dar bătrânul Zevedeu se încruntă,
îşi puse mâinile pâlnie la gură, strigă:
— Avem treabă, Filipe, te rog; haide, cu bine!
Şi îi întoarse spatele.
— Mai încolo aruncă plasele Iona, să meargă să tăifăsuiască împreună, noi aici
avem treaba noastră, bre băieţi!
Şi apucă iar un nod al frânghiei şi trase.
Pescarii începură din nou tristul cântec tărăgănat al muncii lor şi toţi aveau
ochii înfipţi în tărtăcuţele roşii, geamandurile, care se tot apropiau.
Dar pe când erau gata să târască la mal pântecele plasei, plin de peşte, un vuiet
de jale se auzi peste tot dincolo de câmp, glasuri subţiri ca un bocet; bătrânul
Zevedeu ciuli urechea lui mare, păroasă să audă, iar pescarii găsiră pricină, se
opriră.
— Ce este, bre băieţi, bocet e acesta, bocesc femeile, făcu Zevedeu.
— O fi murit vreun om de vază, dumneata s-ai viaţă, stăpâne, îi răspunse un
pescar bătrân.
Dar bătrânul Zevedeu se căţărase deja pe-o stâncă, ochii lui scormonitori
cercetau câmpul palmă cu palmă. Desluşi bărbaţi, femei care alergau pe ogoare,
cădeau, se ridicau şi boceau. Satul începu să se răscolească, treceau femei şi-şi
smulgeau părul din cap, în urma lor se înşirau bărbaţi, cu ochii în pământ, tăcuţi.
— Ce s-a-ntâmplat, bre băieţi? strigă moş Zevedeu; unde vă duceţi? De ce
plâng femeile?
Dar ei treceau pe lângă el grăbiţi spre arii şi nu-i răspundeau.
— Unde vă duceţi? Cine a murit? urla Zevedeu şi-şi scutura mâinile; cine a
murit?
Unul scund şi gros se opri suflând tare.
— Grâul! răspunse el.
— Vorbeşte desluşit, sunt bătrânul Zevedeu, nu-mi plac glumele; cine a murit?
— Grâul, orzul, pâinea! se auziră de peste tot glasuri.
Zevedeu rămase cu gura căscată; şi deodată îşi lovi coapsele, înţelese.
— Potopul a luat rodul de pe arii, murmură el; să se plângă sărăcimea!
Acum glasurile cuprindeau câmpul, sătenii alergau într-un suflet, la arii
femeile cădeau, se rostogoleau în noroi, se căzneau să adune de prin gropi şi
şănţuleţe puţinul grâu şi orz care scăpase. Pescarii îşi rupseră braţele, n-aveau
putere să tragă plasele, bătrânul Zevedeu se înfurie cum îi văzu că priveau şi ei
spre câmp, cu mâinile moi.
— Noi avem treaba noastră, băieţi! strigă coborând de pe stâncă; sus ancora!
Prinse iarăşi frânghia, se prefăcu iar că trage.
— Noi suntem pescari, slavă Ţie, Dumnezeule, nu suntem plugari; nu se zice
că e potop? Peştii ştiu să-noate, nu se-neacă; doi şi cu doi fac patru!
Filip îşi părăsi turma, sări din stâncă-n stâncă, avea chef de vorbă, apăru.
— Un nou potop, bre băieţi! strigă el; opriţi-vă, pentru numele lui Dumnezeu,
să stăm de vorbă; e sfârşitul lumii! Socotiţi nenorocirile: alaltăieri au răstignit
nădejdea noastră cea mare, pe zilot; ieri a deschis Dumnezeu zăgazurile cerului,
tocmai în timpul când ariile erau încărcate, s-a dus pâinea noastră; şi nu e mult
timp de când o oaie-a mea a fătat un miel cu două capete… E sfârşitul lumii, vă
zic eu; lăsaţi, pe legea voastră, treaba, să stăm de vorbă!
Dar bătrânul Zevedeu se aprinse, îi urcă sângele la cap:
— Nu ne laşi în pace, îţi zic, Filipe, strigă el, nu vezi?, avem treabă; noi
suntem pescari, iar dumneata cioban, să se plângă plugarii; la treaba voastră, bre
băieţi!
— Şi nu te doare, moş Zevedeu, de lucrătorii câmpurilor, că o să crape de
foame? răspunse cu obrăznicie păstorul. Israeliţii, adică, sunt şi ei fraţi ai noştri,
un copac suntem noi toţi, şi plugarii cică sunt rădăcinile; dacă se usucă ele, ne-
am uscat şi noi toţi… Şi încă ceva, moş Zevedeu: dacă vine Mesia şi am murit în
acest timp toţi, pe cine-o să găsească să mântuiască – nu-mi spui?
Bătrânul Zevedeu sufla tare, dacă i-ai fi prins nările, ar fi plesnit.
— Haide, dacă crezi în Dumnezeu, gata cu filipicăriile tale, m-am săturat de-
acum să tot aud de mesii; vine unul, e răstignit, vine altul, e răstignit şi el; şi n-ai
aflat ce vesteşte Andrei tatălui sau Iona? Unde te duci, zice, şi unde te opreşti e o
cruce, şi mesiile au umplut fântânile seci… Ei, ajunge de-acum; petrecem noi
bine şi fără mesii, ne-am găsit beleaua. Haide, să-mi aduci un caş, să-ţi dau
peşte; dă-mi să-ţi dau – iată Mesia!
Râse, se întoarse spre argaţii săi:
— Mişcaţi mâinile mai repede, flăcăii mei, să aprindem şi focul, să punem
ciorba de peşte la încălzit, să mâncăm; soarele s-a ridicat de-un stânjen.
Dar pe când o luase din loc să-şi întâlnească turma, Filip se opri brusc; de pe
poteca strâmtă, care ocolea lacul de-a lungul malului, apăru un măgăruş cu o
încărcătură de să-l doboare, iar în urma lui un zdrahon; desculţ, cu pieptul
dezgolit, cu barba roşcată. Ţinea o vergea cu doi craci şi îmboldea animalul, se
grăbea.
— Măi, cred că este Iuda Iscarioteanul, piaza rea25! rosti ciobanul şi dintr-
odată se opri; şi-a luat iar umbletul prin sate să facă sape şi să potcovească iar
catârii; hai să vedem ce zice şi el.
— Blestemat să fie, murmură bătrânul Zevedeu, nu-mi place părul lui; o barbă
ca aia, am auzit eu, avea şi strămoşul lui, Cain.
— S-a născut în pustiul Idumeii, nenorocitul, unde încă dau târcoale leii, să nu-
l superi, zise Filip, şi-şi puse două degete la gură şi începu să fluiere la catârgiu.
— Iuda, strigă el, bine ne-ai venit! Treci mai pe-aproape să te vedem.
 Barbă-roşcată scuipă, înjură, nu-i plăcură deloc nici Filip, păstorul, nici
trântorul Zevedeu; dar era fierar, omul nevoii, se apropie.
— Ce ne aduci de prin satele pe unde umbli? Ce se-ntâmplă pe câmp? întrebă
Filip.
Barbă-roşcată îşi prinse măgăruşul de coadă, îl opri.
— Toate merg strună, mult milostiv e Domnul, îşi iubeşte poporul, să fie
sănătos! răspunse râzând sec. În Nazaret răstigneşte profeţii, iar pe câmp face
prăpăd şi ia pâinea poporului Său. N-auziţi? Jale şi plânset se-nalţă, femeile
plâng grâul, ca pe fiul lor.
— Ceea ce face Dumnezeu e bine făcut, i-o-ntoarse bătrânul Zevedeu, înfuriat
că vorbăria multă îi strica ziua de muncă; orice-ar face Dumnezeu, eu am
încredere; Dumnezeu mă ocroteşte când toţi se-năbuşă şi numai eu scap;
Dumnezeu mă ocroteşte şi când toţi scapă şi numai eu mă-năbuş; am încredere,
vă zic; doi şi cu doi fac patru.
Barbă-roşcată, cum auzi cuvintele acestea, uită că era trăitor de pe-o zi pe alta
şi că avea nevoie de toţi, se aprinse de răul său, îşi vărsă focul:
— Ai încredere, moş Zevedeu, pentru că bine-ţi rânduieşte treburile
Atotputernicul; ai, adică, domnia ta cinci bărci de pescuit la treabă, ai cincizeci
de pescari robii tăi, îi hrăneşti numai cât să nu crape de foame şi să aibă putere
să-ţi muncească, iar domnia-ta dă-i şi umple-ţi lăzile, şi burţile tale, şi cămările.
Aşadar, îţi ridici mâinile la cer şi spui: „Drept eşti, Dumnezeule, am încredere!
Bună e lumea, niciodată să nu se schimbe!“ Dar ia întreabă zilotul pe care l-au
răstignit alaltăieri pentru ce se lupta să ne slobozească; ia întreabă şi ţăranii,
cărora într-o singură noapte Dumnezeu le-a luat grâul pentru un an şi acum se
tăvălesc prin noroi şi-l adună bob cu bob şi plâng; întreabă-mă şi pe mine, care
umblu prin sate şi văd şi aud durerea lui Israel! Până când? Până când? Nu te-ai
întrebat asta niciodată, moş Zevedeu?
— Să-ţi spun adevărul, nu am încredere în părul roşu; eşti din neamul lui Cain,
care-a omorât pe fratele său; haide, cu bine, n-am ce să vorbesc cu tine! îi
răspunse Zevedeu şi-i întoarse spatele.
Barbă-roşcată dădu una măgăruşului cu vergeaua despicată, iar acesta se
opinti, sări şi începu s-alerge.
— Nu-ţi face griji, nu-ţi face griji, moşneag puturos, că o să vină Mesia să
pună rânduială.
Cotea de-acum după stânci, se întoarse:
— O să mai vorbim noi, moş Zevedeu! strigă el. N-o să vină într-o zi Mesia? o
să vină; şi-atunci o să pună el pe fiecare şarlatan la locul lui; am şi eu încredere.
La bună vedere, stăpâne, în ziua judecăţii!
— La dracu’ cu tine, roşcovane! îi răspunse Zevedeu.
Apăruse de-acum pântecele plasei şi era plin de crapi aurii şi roşioare.
Filip stătea între cei doi, nehotărât. Drepte erau cuvintele lui Iuda, bărbăteşti;
deseori îi venea şi lui în minte să lase totul la o parte, să-i strivească mutra
bătrânului lacom, dar nu avea curaj; era bărbat înstărit, netemătorul de
Dumnezeu, puternic pe uscat şi pe mare, toate păşunile verzi unde păşteau
caprele şi oile sale erau ale lui, cum să se pună cu el? Trebuie să fii un smintit
sau un viteaz; iar Filip nu era nici una, nici alta; era un palavragiu necioplit la
vorbă şi cuminte.
Aşadar, tăcea în timp ce schimbau vorba de la unul la altul cei doi şi chiar
stătea ruşinat şi nehotărât. Trăseseră acum plasele, se aplecă şi el cu pescarii, îi
ajută să umple coşurile, se vâra şi bătrânul Zevedeu în ape până la brâu,
ocârmuia peşti şi oameni.
Dar pe când toţi nespus de bucuroşi priveau cu mândrie coşurile pline ochi, de
pe stânca din faţă răsună pe neaşteptate glasul răguşit al lui barbă-roşcată.
— Ei, moş Zevedeu!
Dar acesta făcea pe surdul; răcni din nou glasul:
— Ei, moş Zevedeu, să-l ţii din scurt pe fiul tău Iacov, eu îţi vreau binele!
— Pe Iacov! exclamă bătrânul şi se tulbură.
O păţise cu cel mai mic fiu al lui, cu Ioan, îl pierduse, nu voia să-l piardă şi pe
acesta; alt fiu nu mai avea, şi avea nevoie de el în munca sa.
— Pe Iacov! făcu iarăşi neliniştit; ce-ai să spui despre Iacov, roşcovan
blestemat?
— L-am văzut pe drum vorbind dulce şi punând ceva la cale cu gâdele.
— Care gâde, blestematule de Dumnezeu? Vorbeşte desluşit!
— Fiul Tâmplarului, care face cruci în Nazaret şi răstigneşte profeţii… Se
duce, sărmane Zevedeu, e pierdut şi ăsta; doi fii ai avut, pe unul ţi l-a luat
Dumnezeu, pe celălalt Dracul!
Bătrânul Zevedeu rămase cu gura căscată; un peşte-rândunică sări din ape,
zbură pe deasupra capului lui Zevedeu şi se cufundă din nou în lac şi dispăru.
— Rău semn! Rău semn! murmură bătrânul înspăimântat, nu cumva o să plece
aşa, ca peştele-rândunică, şi fiul meu, să piară în adâncuri de ape?
Se întoarse spre Filip:
— Ai văzut peştele-rândunică? întrebă el. Nimic nu se-ntâmplă-n lume fără
noima Lui; ce noimă zici că are asta? Voi, păstorii…
— Dacă era spinarea mielului, ţi-aş fi spus, moş Zevedeu; cu peştii nu am de-a
face, răspunse acru Filip.
Era mâniat fiindcă nu avea curajul să vorbească şi el bărbăteşte, ca Iuda.
— Mă duc să văd de vietăţile mele, zise el.
Îşi petrecu peste umeri bâta păstorească, sări din stâncă-n stâncă şi-l ajunse din
urmă pe Iuda.
— Stai, frate, îi strigă el, vreau să-ţi vorbesc. Nu te mânia.
— Şterge-o, fricosule, îi răspunse barbă-roşcată, fără să se întoarcă; şterge-o la
oile tale şi nu te amesteca împreună cu bărbaţii; şi nu-mi spune „frate“; nu sunt
frate cu tine!
— Stai, îţi zic, am de vorbit cu tine; nu te-nfuria!
Iuda se opri acum, îl privi cu dispreţ:
— De ce n-ai deschis şi tu gura să vorbeşti? De ce ţi-e frică? Încă ţi-e frică?
Încă n-ai habar de ce se petrece, cine vine, unde mergem? S-a apropiat vremea,
nenorocitule, vine regele iudeilor cu toată slava lui, şi vai de cei fricoşi!
— Iuda, făcu rugător Filip, striveşte-mi mutra, ridică furcoiul pe care-l ţii,
loveşte-mă să-mi vin în fire, m-am săturat şi eu de-acum să-mi fie frică.
Iuda se apropie încet, îl înşfăcă de braţ:
— O spune inima ta, Filipe, îl întrebă, sau spui vorbe-n vânt?
— M-am săturat, îţi zic; astăzi mi-a fost scârbă de sufletul meu; dă-i înainte;
arată-mi calea, Iuda, sunt gata.
Barbă-roşcată privi în jurul său şi coborî glasul:
— Filipe, poţi să omori?
— Om?
— Om, desigur; dar ce, oaie?
— Încă n-am omorât, dar sigur o să pot; luna trecută eu singur am trântit jos un
taur şi l-am omorât.
— Un om e mai uşor; vino cu noi.
Filip sări, înţelese.
— Eşti şi tu dintr-aceia… ziloţii? întrebă, şi spaima i se revărsă pe faţă.
Auzise multe despre această înfricoşătoare frăţie „Ucigaşii sfinţi“, cum o
numeau şi care îngrozea lumea, de la muntele Ermon până jos la Marea Moartă,
mai jos chiar, până la pustiul Idumeii. Umblă înarmaţi cu răngi de fier, cu
frânghii, cu pumnale, vestesc: „Nu plătiţi dajdii necredincioşilor, numai unul
este Domnul nostru, Adonai, omorâţi orice ovreu care încalcă Legea Sfântă, care
râde, vorbeşte şi trebăluieşte cu duşmanii Dumnezeului nostru, romanii; loviţi,
ucideţi, deschideţi drum să treacă Mesia! Curăţiţi căile, vine!“
Intră ziua-n amiaza mare în sate şi în cetăţi, iau singuri hotărâre, omoară pe
saducheul cel trădător, pe romanul cel sângeros. Tremură de frica lor bogătanii,
preoţii, arhiereii îi afurisesc, ei, cică, iscă răzvrătiri şi aduc oştile romane şi din
când în când izbucneşte măcelul şi curge râu sângele ovreilor.
— Eşti şi tu dintr-aceia… ziloţii? întrebă din nou încet Filip.
— Ţi-e frică, voinice? făcu barbă-roşcată şi râse cu dispreţ; nu suntem ucigaşi,
nu te-nspăimânta; luptăm pentru libertate, ca să fie dezrobit Dumnezeul nostru,
ca să fie dezrobit sufletul nostru, Filipe. Scoală-te, a venit clipa s-arăţi şi tu că
eşti bărbat; vino cu noi.
Dar Filip plecase capul, se căi deja că deschisese vorba cu Iuda; bune sunt
cuvintele curajoase, să te aşezi cu un prieten al tău, să mănânci şi să bei şi să-
ncepeţi sfaturi şi să zici o să fac şi-o să dreg, dar păzea, nu merge prea departe că
o să-ţi găseşti beleaua.
Iuda se aplecă acum spre el şi-i vorbea; astfel i se schimbase glasul şi astfel
laba lui grea îi atingea moale şi-i mângâia umărul, spunându-i:
— Ce este viaţa omului, Filipe, ce preţuieşte? Nimic nu preţuieşte, dacă nu e
slobodă; luptăm pentru libertate, îţi zic; vino cu noi.
Filip tăcea; de-ar fi putut să plece! Dar Iuda îl ţinea de umăr:
— Vino cu noi, eşti bărbat, ia o hotărâre; ai pumnal?
— Am.
— Să-l ai totdeauna în sân, poate, în orice clipă, să-ţi trebuiască; trecem prin
zile grele, fratele meu, nu auzi paşi uşori care se apropie? Este Mesia, nu trebuie
să găsească drumul închis; mai mult decât pâinea, ajută pumnalul; uite, priveşte,
eu!
Îşi deschise haina; pe piele, la sânul său negru sclipea gol un pumnal de
beduin, scurt, cu două tăişuri.
— Neghiobul de Iacov, fiul lui Zevedeu, e de vină că nu l-am împlântat azi în
inima unui trădător; ieri, înainte de-a porni din Nazaret, noi, fraţii, l-am osândit
la moarte…
— Pe cine?
— …şi-a căzut sorţul pe mine să-l omor.
— Pe cine? îl întrebă din nou Filip care se-nfurie.
— Socoteala mea, răspunse tăios barbă-roşcată; nu te-amesteca în treburile
noastre.
— N-ai încredere în mine?
Iuda se uită în jur, se aplecă, acum apucă pe Filip de braţ:
— Ascultă bine ce-o să-ţi spun, Filipe, şi să nu iasă o vorbă din gura ta, pentru
că eşti pierdut: Acum mă duc la mănăstire, în pustiu, m-au chemat călugării să le
fac uneltele; în câteva zile, trei-patru, trec din nou prin bârlogurile tale; frământă
bine în mintea ta cuvintele pe care le-am schimbat, să nu scoţi o vorbă şi să nu
mărturiseşti nimănui taina, ia o hotărâre tu singur. Iar dacă eşti bărbat şi iei
hotărârea care trebuie, o să-ţi dezvălui pe cine o să lovim.
— Pe cine? Îl cunosc?
— Nu te grăbi, încă nu eşti frate.
Întinse mâna lui mare:
— Să fii sănătos, Filipe, zise el; pân-acum ai fost un om de nimic, trăiai şi nu
trăiai; pământul n-avea habar; aşa am fost şi eu, un om de nimic, până în ziua
când am intrat în frăţie. De atunci m-am făcut alt om; am ajuns om. Nu mai sunt
Iuda cel cu barba roşcată, fierarul, care munceşte ca o vită şi are o singură
menire, cum să-şi hrănească picioarele astea, şi pântecele, şi capul pocit; lucrez
pentru un rost mare; auzi? Pentru un mare rost; iar cine lucrează, şi cel mai umil,
pentru un rost mare, ajunge mare. Ai înţeles? Nimic altceva nu-ţi spun; să fii
sănătos!
Îşi îmboldi măgăruşul şi porni grăbit spre pustiu.
Filip rămase singur-singurel, îşi propti bărbia în bâta ciobănească şi privi după
Iuda, în timp ce ocolea stâncile şi dispărea.
„Măi, bine le zice barbă-roşcată ăsta“, se gândi el, „bune şi sfinte; vorbe
umflate, o să zici, dar ce strică? Cât timp suntem la cuvinte, toate merg strună;
dar dacă trecem la fapte? Ai grijă, sărmane Filipe; gândeşte-te şi la oile tale;
treaba cere judecată; lasă, văzând şi făcând.“
Îşi petrecu bâta pe după umeri, auzise clopoţeii de la caprele şi oile sale, şi luă
drumul, fluierând.
În acest timp argaţii aprinseră focul şi pregătiră ciorba de peşte; aruncară în apa
fiartă bibani, scoici şi arici de mare, şi o piatră cu alge pe ea, să miroasă
mâncarea a mare; peste puţin au s-arunce şi crapii aurii şi roşioarele; de le-ar
ajunge bibanii şi scoicile! Aciuiaţi în jur, toţi pescarii înghiţeau înfometaţi în sec
şi vorbeau puţin.
Pescarul bătrân se aplecă, spuse în taină celui de lângă el:
— Bine i le-a aruncat fierarul în obraz, răbdare, să vină ziua să ajungă săracii
în vârf şi bogaţii la fund; asta va să zică dreptate.
— Zici că se-ntâmplă asta, prietene? răspunse celălalt, pe care foamea-l topise
de mic copil; zici că se-ntâmplă asta vreodată în lumea aceasta?
— Există Dumnezeu? răspunse bătrânul; există; este drept? Poate Dumnezeu
să nu fie drept? este; ei, aşadar o să se-ntâmple! Trebuie numai răbdare, copilul
meu, răbdare.
— E, ce bombăniţi acolo la o parte? făcu moş Zevedeu a cărui ureche prinsese
ceva şi se simţea puţin jignit; să vă vedeţi de treaba voastră, lăsaţi pe Dumnezeu,
ştie el ce face; asta ne mai trebuia!
Deodată toţi tăcură; iar bătrânul se ridică, apucă lingura de lemn şi amestecă
mâncarea.

IX
În timpul în care argaţii lui Zevedeu ridicau plasele şi cădea feciorelnică, ca şi
cum ar fi ieşit prima oară din mâinile lui Dumnezeu, dimineaţa peste lac, fiul
Mariei călătorea împreună cu Iacov, fiul cel mare al lui Zevedeu; lăsaseră în
urma lor Magdala, din când în când se opreau un pic să mângâie femeile care
jeleau grâul şi porneau iarăşi tăifăsuind. Iacov înnoptase şi el în Magdala, îl
prinsese furtuna, merse şi poposi la un prieten al lui; iar înainte de-a se crăpa de
ziuă, se ridică şi porni la drum.
În pâcla albastră, lipăind prin noroaie, mergea şi se grăbea să ajungă la lacul
Ghenizaret; începuseră să se limpezească potolite înăuntrul său amărăciunile de
la cele ce-a văzut în Nazaret, iar zilotul răstignit ajunsese deja amintire
îndepărtată în el; bărcile pescăreşti, şi argaţii, şi grijile zilnice îi stăpâneau iarăşi
mintea. Sărea peste gropile pe care le desfundase ploaia, cerul râdea deasupra
lui, pomii picurau, jumătate plângând, jumătate râzând, păsările se trezeau,
bucuria lui Dumnezeu; dar cum prinse a se lumina, Iacov desluşi ariile pustiite
de potop şi pe drum grâul şi orzul recoltei care curgea cu apele. Primii câmpeni
cu femeile lor se revărsaseră deja pe ogoare şi începuseră bocetul… Iar pe
neaşteptate, pe o arie pustiită, aplecat împreună cu două bătrânele, văzu pe fiul
Mariei.
Îşi strânse toiagul, ocărî; săriră din nou în mintea lui crucea, răstignitul,
Nazaretul; iar acum uite, călăul jeluieşte grâul cu femeile! Aspru, nestăpânit
suflet era Iacov, luase toate apucăturile tatălui său, viguros, rapace, nemilos; nu
semăna mamei lui, Salomeea, femeia sfântă; nici fratelui său, Ioan, cel blând;
strânse toiagul şi porni înfuriat către arie.
În clipa aceea fiul Mariei se ridica să pornească din nou la drum; curgeau încă
lacrimile pe obrajii lui, cele două bătrâne îi ţineau mâinile, îl sărutau şi nu-l lăsau
să plece. Cine-ar fi găsit, ca acest călător necunoscut, vorba cea bună să le
mângâie?
— Nu plângeţi, gospodine, nu plângeţi, le spunea el, o să mă întorc…
 Şi-şi slobozea încet-încet mâinile din palmele lor bătrâne.
Se tăie avântul lui Iacov, se opri uluit; ochii călăului străluceau, plini de
lacrimi, şi acum priveau sus cerul trandafiriu nespus de voios, acum jos
pământul şi oamenii care se aplecau, scormoneau noroaiele şi jeleau.
„Ăsta-i călăul? Ăsta? Faţa lui străluceşte ca a profetului Ilie“, murmură Iacov
şi se dădu la o parte tulburat. Fiul Mariei ajunsese de-acum la marginea ariei, îl
văzu pe Iacov; îl cunoscu, îşi puse palma la piept, salută.
— Unde mergi, fiu al Mariei? făcu fiul lui Zevedeu muindu-şi glasul.
Iar înainte de-a asculta răspunsul:
— Mergem împreună, spuse, drumul e lung şi cere tovărăşie.
„Drumul e lung şi cere tovărăşie“, se gândi fiul Mariei, dar nu-şi mărturisi
gândul.
— Mergem, zise el, şi luară drumul de călători către Capernaum.
O vreme nu vorbiră; de la fiecare arie pornea bocetul femeilor; bătrânii,
sprijiniţi în toiegele lor, priveau grâul care fugea cu apele, bărbaţii, cu faţa
întunecată, nemişcaţi în mijlocul ariei lor treierate, pustiite, unii tăceau, alţii
ocărau. Fiul Mariei oftă:
— Ah, de-ar avea un om puterea, murmură el, de-ar avea puterea să moară de
foame ca să nu moară de foame poporul!
Iacov îl privi zeflemitor:
— Dac-ai putea să te faci grâu, ca să te mănânce poporul, să nu moară, ai face-
o?
— Cine n-ar face-o? spuse fiul Mariei.
Ochii vultureşti ai lui Iacov şi buzele groase atârnate jucară:
— Eu, răspunse el.
Fiul Mariei tăcu; celălalt se simţi înţepat.
— De ce să pier? mormăi el; Dumnezeu a trimis potopul, ce vină am eu?
Privi mâniat cerul:
— De ce a făcut-o Dumnezeu? Cu ce i-a greşit poporul? Nu înţeleg; tu înţelegi,
fiu al Mariei?
— Nu întreba, frate, e păcat; până alaltăieri şi eu întrebam, acum am înţeles;
acesta-i şarpele care-a ademenit pe cei dintâi plăsmuiţi26 şi Dumnezeu ne-a
alungat din Rai.
— Care acesta27?
— Întrebarea.
— Nu înţeleg, făcu fiul lui Zevedeu şi iuţi pasul.
 De-acum tovărăşia călăului nu-i mai plăcu; cuvintele lui îl îngreunau; iar
tăcerea lui, încă şi mai de neîndurat. Ajunseră acum pe un piept al câmpului, în
depărtare se zăreau sclipind apele Ghenizaretului; plasele fuseseră desfăcute deja
pe mare, pescuiau; soarele roşu-aprins urca din pustiu; pe mal străluci alb un
bogat sat de frunte.
Iacov scrută bărcile lui, mintea i se umplu de peşte, se întoarse către însoţitorul
său nedorit:
— Unde mergi, fiu al Mariei? întrebă el; uite Capernaumul.
Fiul Mariei lăsă capul în jos, nu răspunse; îi era ruşine să spună că merge la
mănăstire să se sfinţească.
Iacov clătină capul, îl privi; deodată prin minte-i trecu un gând rău:
— Nu vrei să spui? mormăi el; o ţii ascunsă?
Îl prinse de bărbie, îi săltă capul:
— Priveşte-mă în ochi; spune, cine te trimite?
Dar fiul Mariei oftă:
— Nu ştiu, murmură el, nu ştiu; poate Dumnezeu, dar poate şi…
Se opri; i se lipi limba de gâtlej de teamă; într-adevăr, dacă-l timitea Diavolul?
Iacov izbucni într-un râs sec, numai dispreţ; îl ţinea acum strâns de braţ şi-l
zgâlţâia:
— Centurionul? mugi-ncet; centurionul, prietenul tău? El te trimite?
Da, sigur, el îl va fi trimis iscoadă; apăruseră noi ziloţi în munţi şi în pustiu,
coborau în sate, prindeau poporul în ascuns şi-i vorbeau despre răzbunare şi
libertate; iar sângerosul centurion al Nazaretului stârnise în toate satele pe ovreii
vânduţi, să se facă iscoade. Asemenea, sigur, era şi acesta, călăul.
Îşi încreţi sprâncenele, îşi coborî glasul, îi dădu una, îl aruncă mai încolo.
— Ascultă ce-ţi spun, fiu al Tâmplarului, aici drumurile noastre se despart.
Dumneata nu ştii unde mergi, eu ştiu; haide c-o să mai vorbim noi. Unde-o să te
duci o să te urmez, amărâtule, şi vai de tine; numai asta ţi-o zic şi să mă ţii
minte: De pe drumul pe care-ai pornit n-o să ieşi viu!
Zise, şi fără să-i întindă mâna, luă coborâşul alergând la vale.
Coborâseră acum căzănelul de aramă de pe foc, pescarii se aşezară de jur
împrejur, primul întinse lingura de lemn Zevedeu, alese cea mai mare
sinagridă28 şi începu să mănânce. Cel mai bătrân din tovărăşie întinse mâna să-l
împiedice:
— Stăpâne, zise el, am uitat să spunem rugăciunea.
Bătrânul Zevedeu, cu gura plină, ridică lingura de lemn şi începu, mestecând,
să mulţumească Dumnezeului lui Israel, care a trimis peştele, grâul, vinul şi
uleiul ca să hrănească neamurile ovreilor, să rabde până o să vie ziua Domnului
– să fie risipiţi duşmanii, să cadă toate neamurile la picioarele lui Israel, să se
închine; să cadă toţi zeii la picioarele lui Adonai, să se închine. Pentru asta
mâncăm, Doamne, pentru asta ne-nsurăm şi facem copii, pentru asta trăim – de
dragul tău!
Spuse, şi dădu una şi înghiţi sinagrida.
Şi pe când acolo, stăpân şi argaţi se bucurau de ostenelile lor şi mâncau cu
ochii aţintiţi pe lac, mama care-i hrănea, uite-ţi-l că apăru, plin de noroi, gâfâind,
Iacov. Pescarii se înghesuiră să facă loc, iar moş Zevedeu îi strigă cu chef:
— Bine-ai venit, primule născut29! Eşti norocos, stai jos să mănânci; ce veşti?
Fiul nu răspunse; se lăsă pe vine alături de tatăl său, dar nu întinse mâna spre
căzănelul plăcut mirositor care scotea aburi.
Bătrânul Zevedeu se întoarse cu sfială şi-l privi, îl ştia bine pe fiul ăsta al lui,
ciudat, necioplit, şi se temea de el.
— Nu ţi-e foame? îi zise; ce-i cu mutra asta? Cu cine te-ai pus iarăşi?
— Cu Dumnezeu, cu demonii, cu oamenii, răspunse el înfuriat; nu mi-e foame.
„Oho“, se gândi moş Zevedeu, „a venit iarăşi să ne strice ciorba…“, dar se
strădui să facă chef, să abată vorba; lovi mângâietor genunchiul fiului său.
— Ei, şmechere, spuse şi-i făcu cu ochiul, cu cine tăifăsuiai pe drum?
Iacov sări în sus:
— Avem şi iscoade? Cine ţi-a spus-o? Cu nimeni.
Se ridică, merse la lac, se afundă până la genunchi, se spălă; se întoarse înapoi
la tovarăşi; îi privi cum mâncau şi râdeau mulţumiţi, nu se stăpâni:
— Domniile voastre mâncaţi şi beţi, iar alţii sunt răstigniţi în Nazaret de dragul
vostru! zise, nu putea să-i vadă şi porni către sat bombănind.
Bătrânul Zevedeu îl privea cum se depărtează, îşi clătină capul mare:
— Mi-am găsit beleaua cu fiii mei, zise el; unul mi-a ieşit prea molâu, prea
temător de Dumnezeu; iar celălalt prea sucit, unde merge şi stă se iscă ceartă;
mi-am găsit beleaua. Nici unul n-a ieşit om în toată firea – un pic moale, un pic
pe dos, când bun, când dulău care muşcă, jumătate drac, jumătate înger, om într-
un cuvânt!
Oftă, apucă un crap auriu să alunge amărăciunile.
— Să fie sănătoşi crapii, zise el, şi lacul care face crapi şi Dumnezeu care face
lacurile.
— Ce-o să zică atunci moş Iona, stăpâne? spuse bătrânul tovărăşiei; şade
sărmanul în fiecare seară pe-o stâncă şi priveşte spre Ierusalim şi plânge pe fiu-
său Andrei. Smintit şi-ăsta; a găsit, chipurile, un profet şi umblă împreună cu el,
mănâncă miere şi lăcuste, prinde oamenii şi-i cufundă în Iordan, să-i spele, zice,
de păcate!
— Fă copii, chipurile, să te pricopseşti! zise Zevedeu, ia aduceţi-mi, băieţi,
tărtăcuţa, mai are vin; m-am întristat!
Se auziră paşi înceţi, grei, pe prundiş, ca şi cum s-ar fi apropiat vreun animal
cu mişcări greoaie şi-nfuriat. Bătrânul Zevedeu se întoarse, sări înainte:
— Bine-ai venit, Iona, om bun! exclamă, ştergându-şi barba împroşcată de vin;
m-am pus cu fiii mei şi cu crapii; vino să te pui şi tu cu crapii şi să ne spui ce
veşti ai de la sfântul Andrei, fiul tău!
Un pescar bătrân apăru pe neaşteptate, scund şi gros, desculţ, ars de soare, c-un
cap uriaş plin de păr alb, cârlionţat; pielea lui făcuse solzi ca de peşte, ochii lui
erau tulburi, îmbătrâniţi; se aplecă, îi privi pe rând; căuta pe cineva.
— Pe cine cauţi, moş Iona? făcu Zevedeu; ţi-e lene să vorbeşti?
Îi privea picioarele, barba, părul încurcat în oase de peşte şi alge; iar buzele-i
late, crestate se deschideau şi se-nchideau, ca ale peştelui, şi nu vorbeau. Moş
Zevedeu dădu să râdă, dar brusc îl stăpâni spaima; o bănuială smintită îi trecu
prin minte; îşi întinse temător ambele mâini, ca şi cum ar fi vrut să-mpiedice pe
moş Iona să se apropie de el.
— Oho, nu cumva eşti profetul Iona? strigă şi sări în sus; de-atâta timp
împreună cu noi şi te-ascunzi de noi? Te rog, în numele lui Adonai, vorbeşte!
Odată am ascultat pe sfântul stareţ al mănăstirii vorbind despre peştele-câine30
cum a-nghiţit pe profetul Iona şi cum apoi l-a vărsat şi-a sărit afară din pântecele
peştelui om ca şi-ntâia oară. Da, pe legea mea, aşa, chiar ca pe tine ni l-a înfăţişat
stareţul: părul lui, chipurile, şi pieptul erau încurcate în alge, iar barba plină de
răcuşori abia născuţi. Pun prinsoare, şi să mă ierţi, moş Iona, de-o să pipăi în
barba ta, o să găsesc răcuşori.
Pescarii izbucniră în râs, dar ochii lui moş Zevedeu priveau cu spaimă pe
prietenul său de demult.
— Vorbeşte, omu’ lui Dumnezeu, îi spunea şi îi repeta, nu cumva eşti profetul
Iona?
Bătrânul Iona clătină capul, nu-şi amintea să-l fi înghiţit vreun peşte, se poate
totuşi, de-atâţia şi-atâţia ani de când se luptă cu peştii, cum să-şi amintească?
— El este, el, murmură bătrânul Zevedeu şi-şi rotea privirea, ca şi când ar fi
vrut să fugă.
O ştia el, profeţii sunt oameni cu toane, nu trebuie să ai încredere în ei; dispar
în foc, în mare, în văzduh, şi-apoi, pe neaşteptate, iată-i în faţă! Ilie n-a urcat la
cer călare pe foc? Şi totuşi trăieşte şi domneşte încă, iar pe orice vârf de munte,
dacă te împiedici, iată-l înaintea ta; la fel şi Enoh, nemuritor. Iat-acum şi profetul
Iona ne face pe cel neprins, că este, chipurile, pescar şi tatăl lui Petru şi Andrei.
Să-l iau cu binişorul, supărăcioşi mai sunt profeţii ăştia, suciţi, poţi să-ţi găseşti
beleaua cu ei. Îşi îndulci glasul:
— Moş Iona, zise el, iubite vecin, cauţi pe cineva, pe Iacov? S-a întors de la
Nazaret, dar a fost obosit, cică, se duce-n sat, iar dacă-ntrebi şi de fiul tău Petru,
e bine, cică, e bine, nu te-ntrista, şi vine; multe, multe sărutări, zice… Mă auzi,
moş Iona? Fă-mi un semn.
Îi vorbea dulce, îi mângâia umerii nesimţitori; nimeni nu ştie, se-ntâmplă
atâtea, vietatea asta de pescar poate să fie profetul Iona; aşadar, s-avem grijă!
Moş Iona se aplecă, prinse un scorpion mic din căzănel, îl făcu o îmbucătură
şi-ncepu să-l mestece cu ţepi cu tot.
— Mă duc, bombăni el şi întoarse spatele.
Pietrişul începu iarăşi să trosnească; un pescăruş trecu foarte aproape pe
deasupra capului lui Iona; se opri brusc o clipă, dând din aripi, de parcă ar fi
ochit vreun răcuşor în părul bătrânului pescar; dar scoase un ţipăt răguşit, de
parcă s-ar fi-nspăimântat, şi-şi luă zborul.
— Aveţi grijă, bre băieţi, făcu moş Zevedeu, el este, îmi pun capul, profetul
Iona; să meargă doi din voi să-l ajute, acum cât îi lipseşte Petru, să nu ne găsim
beleaua.
Doi bărbaţi robuşti se ridicară, jumătate râzând, jumătate înfricoşaţi.
— Să fie păcatul pe capul tău, moş Zevedeu, spuseră ei, ne ducem; profeţii
sunt fiare, îşi deschid gura din senin, şi nu mai rămâne oscior din tine! Să fiţi
sănătoşi!
Bătrânul Zevedeu se umflă mulţumit ca un taur, o scosese bine la capăt cu
profetul, se întoarse către argaţii rămaşi:
— Haideţi, băieţi, mişcaţi mâinile repede! Puneţi peştele în coşuri, luaţi satele
la rând; aveţi grijă: ţăranii sunt foarte şireţi, nu sunt ca noi pescarii, oamenii lui
Dumnezeu; daţi cât puteţi mai puţin peşte, luaţi cât puteţi mai mult grâu (să fie şi
de anul trecut), ulei, vin, pui, iepuri… Aţi înţeles? Doi şi cu doi fac patru.
Argaţii săriră în sus, începură să umple coşurile.
Dincolo, în dosul stâncilor, apăru un călăreţ pe o cămilă, alergând; moş
Zevedeu îşi puse palma streaşină, scrută.
— Bre băieţi, ia priviţi şi voi, nu cumva e fiul meu Ioan? strigă el.
Călăreţul trecea acum prin nisipul mărunt, se apropia.
— El este! El este! strigară pescarii; bine le-ai nimerit, stăpâne!
 Călăreţul trecea acum prin faţa lor, scutură mâna, salută.
— Ioan, strigă bătrânul tată, de ce te grăbeşti? Unde te duci? Stai puţin să te
vedem!
— Stareţul moare, mă grăbesc!
— Ce-a păţit?
— Nu vrea să mănânce; vrea să moară.
— De ce? de ce?
Dar cuvintele călăreţului se pierdură în văzduh.
Moş Zevedeu tuşi, se gândi o clipă, îşi clătină capul.
— Dumnezeu să ne păzească de sfinţenie, zise el.
Fiul Mariei privea pe Iacov cum coboară către Capernaum cu paşi furioşi, se
grămădi jos pe pământ cu picioarele încrucişate, şi inima îi era plină de mâhnire.
El care dorea atât de fierbinte să iubească, iar ei să-l iubească, de ce să trezească
în inima oamenilor atâta duşmănie? El e de vină; nici Dumnezeu, nici oamenii,
el; de ce să se poarte atât de laş, de ce să pornească pe un drum şi să nu aibă
curaj să ajungă până la capăt? Schilodit, nenorocit, laş. De ce să nu-ndrăznească
să se însoare cu Magdalena, s-o izbăvească de ruşine şi de moarte? Iar dacă
Dumnezeu îl striga cu mânie şi-i poruncea: „Ridică-te!“ De ce să se prindă de
pământ şi să nu vrea să se ridice? Iar acum de ce a pus spaima stăpânire pe el şi
se duce să se vâre în pustiu? Îşi închipuie că Dumnezeu nu-l va găsi şi-acolo?
Soarele se apropia să stea deasupra lui, bocitul grâului încetase de-acum,
oamenii chinuiţi se obişnuiseră deja cu nenorocirea lor, îşi amintiră că bocetul n-
a adus niciodată vindecare, tăcură. De mii de ani sunt nedreptăţiţi, flămânzesc,
puterile văzute şi nevăzute îi doboară; şi totuşi izbutesc să trăiască şontâc-şontâc;
aşadar, au învăţat să aibă răbdare.
O şopârlă verde apăru pe neaşteptate dintr-un tufiş spinos să se usuce la soare;
văzu bărbatul, o fiară înfricoşătoare deasupra ei, se sperie şi inima începu să-i
bată putenic sub gât; dar prinse curaj, se lipi în întregime pe o piatră caldă, îşi
întoarse ochiul rotund, negru ca tăciunele şi privea cu încredere pe fiul Mariei,
ca şi cum i-ar fi urat bun venit, ca şi cum i-ar fi spus: „Am văzut că eşti singur,
am venit să-ţi ţin de urât“; fiul Mariei se bucură şi-şi ţinu răsuflarea, să n-o
înspăimânte. Iar pe când o privea şi-şi simţea şi el inima că bate ca a ei, doi
fluturi dădeau din aripi între ei, veneau şi se duceau iar de la unul la altul şi nu
voiau să plece; negri, pufoşi amândoi, cu pete roşii; zburau voioşi, se jucau în
soare, iar în cele din urmă se duseră şi se aşezară pe basmaua însângerată a
bărbatului, cu trompa pe petele roşii, de parc-ar fi vrut să sugă sângele. Simţea
mângâierea lor în creştetul capului, îşi aminti de cârligele lui Dumnezeu, îi
aduceau aceeaşi veste, aşa îi păru, aripile fluturilor şi cârligele lui Dumnezeu;
„ah, de-ar putea“, se gândi el, „să coboare Dumnezeu întotdeauna la oameni, nu
ca un vultur cu gheare nemiloase, nu ca un fulger, ci ca un fluture“.
Şi pe când fluturi şi Dumnezeu se amestecau în mintea lui, simţi o gâdilitură la
tălpi, lăsă privirea şi văzu că se-nşiră sub scobiturile picioarelor lui grijulii,
furnici mari, negre-gălbii, grăbite şi care trăgeau câte două, câte trei, de un bob
de grâu cu cleştii lor largi. Le furaseră de pe câmp, de la gura oamenilor, şi le
cărau în cuiburile lor de furnici, slăvind pe Dumnezeu, Furnica cea Mare, care
se-ngrijeşte de poporul său ales, furnicile, şi trimite potopuri pe câmp, tocmai
când trebuie, când sunt îngrămădite grânele la arii.
Fiul Mariei oftă; „şi ele sunt făpturi ale lui Dumnezeu“, se gândi el; „făpturi ale
lui Dumnezeu şi oamenii, şi şopârlele, şi greierii pe care-i aud în livezile de
măslini, şi şacalii care urlă noaptea, şi potopurile, şi foamea…“
Auzi pe cineva gâfâind în spatele lui; se-nspăimântă, de-atâta timp o uitase, dar
ea nu-l uita; o simţi acum cum şedea şi ea cu picioarele încrucişate în spatele lui
şi sufla.
— Creatură a lui Dumnezeu e şi Blestemul, murmură.
Simţea că este înconjurat de peste tot de suflarea lui Dumnezeu; sufla peste el,
când caldă şi binevoitoare, când sălbatică, fără milă. Şopârlă, fluturi, furnici,
Blestem, toate sunt Dumnezeu.
Auzi clopoţei pe drum şi glasuri, se întoarse; trecea o lungă caravană de
cămile, încărcate cu mărfuri scumpe, iar un biet măgăruş înainte le călăuzea;
parc-ar fi venit din pustiu, vor fi pornit de dincolo de Ninive şi Babilon, din
pământurile grase udate de râuri ale patriarhului Avraam; cărau pesemne ţesături
de mătase, mirodenii şi fildeş, poate şi robi şi fiice de robi, şi se-ndreptau spre
Marea cea Mare cu corăbii împestriţate…
Treceau şi trecere nu aveau; ce bogăţii are lumea aceasta, se gândi fiul Mariei,
ce minuni! Iar în coada caravanei, cu saricuri verzi, cu veşminte albe, lungi, cu
bărbi negre, cu cercei de aur, treceau acum, clătinându-se în mersul legănat al
cămilelor, negustori bogaţi. Fiul Mariei se înfioră:
„Se vor opri la Magdala“, îi veni deodată gândul, „se vor opri la Magdala,
poarta Magdalenei e deschisă, e deschisă zi şi noapte, şi vor intra. S-o izbăvesc!
De-aş putea s-o izbăvesc! Pe tine, nu neamul lui Israel, pe el nu pot; pe tine,
Magdalena! Eu nu sunt profet, dacă-mi deschid gura, nu ştiu ce să spun; pe mine
nu m-a uns Dumnezeu cu cărbune aprins pe buze, n-a aruncat trăsnetul Său în
măruntaiele mele să ard, să sar ieşit din minţi pe drumuri şi să încep să ţip! Să nu
fie cuvintele mele, să fie ale Lui, şi să nu-mi pese; eu voi deschide gura, şi El va
vorbi. Nu sunt profet, sunt un om simplu şi fricos, nu pot să te scot din patul
ruşinii, şi mă duc în pustiu, la mănăstire, să mă rog pentru tine. Rugăciunea este
atotputernică; au să spună, în războaie, cât timp Moise avea mâinile ridicate la
cer, fiii lui Israel învingeau; obosea şi le cobora? erau învinşi; voi avea zi şi
noapte mâinile mele ridicate la cer pentru tine, Magdalena!“
Apoi privi soarele aşteptând să se încline spre asfinţit, să ia drumul pe
întuneric, să treacă pe lângă Capernaum fără să-l vadă nimeni şi să înconjoare
lacul să intre în pustiu. Acum se-nteţi în el dorinţa arzătoare de-a ajunge; oftă
iarăşi:
— Ah, de-aş putea să merg pe apă şi să trec lacul! murmură el.
Şopârla era încă lipită de piatra caldă şi se usca, fluturii zburaseră sus şi se
pierdură în lumină, furnicile cărau încă, goleau grâul în hambarele lor, se-
ntorceau din nou în grabă pe câmp, veneau din nou încărcate; soarele dădea să
asfinţească. Umbrele se lungiră, trecătorii se răriră, se lăsa chindia peste copaci
şi ţarini şi le aurea; iar apele lacului se năuciră; la fiecare bătaie a ochiului îşi
schimbau înfăţişarea – se rumeneau, deveneau violet-deschis, se înnegreau; o
stea mare atârna pe cer, spre apus.
„Acum va veni noaptea, acum va veni fiica neagră a lui Dumnezeu, cu
caravanele ei de stele…“ se gândi fiul Mariei, şi-nainte de-a se umple cerul, se
umplu mintea lui de stele.
Se pregătea deja să se ridice, să pornească din nou la drum, când în spatele lui
auzi o goarnă şi un drumeţ strigându-l pe nume. Se întoarse; în lumina firavă a
asfinţitului desluşi pe cineva, încărcat cu-o boccea mare, făcându-i semn şi
urcând. „Cine să fie?“ se gândi el şi se căznea să desluşească sub boccea
înfăţişarea călătorului; cândva mai văzuse mutra aceasta palidă, şi bărbuţa rară,
şi picioarele strâmbe; pe neaşteptate scoase un strigăt:
— Tu eşti, Toma? Ai început iarăşi ocolul tău prin sate?
Coropcarul saşiu, nespus de şiret stătea acum înaintea lui gâfâind; puse jos
bocceaua, îşi şterse fruntea lui ascuţită, năduşită, iar ochii lui saşii jucau dintr-o
parte în alta şi nu ştiai, se bucurau sau luau în zeflemea.
Fiul Mariei îl iubea, îl vedea deseori trecând pe la atelierul său, cu goarna
petrecută la brâu, se întorcea din sate, îşi punea bocceaua pe tejghea şi începea să
vorbească despre cele văzute în umbletul său, batjocorea, râdea, înţepa; nu avea
încredere nici în Dumnezeul lui Israel, nici în ceilalţi dumnezei, „toţi ne înşală“,
spunea el, „ca să le înjunghiem căpriţe şi să le ardem tămâie înmiresmată şi să
răguşim cântând în imnuri frumuseţile lor…“ Iar fiul Mariei îl asculta, inima lui
strânsă se deschidea puţin, privea cu mândrie această minte de ştrengar, care, cu
toată sărăcia lui, cu toată robia şi nefericirea rasei lui, găsea puterea, prin râs,
prin zeflemea să le învingă.
Dar şi Toma coropcarul îl iubea pe fiul Mariei, îi părea o oaie blândă,
îmbolnăvită, care behăie şi caută pe Dumnezeu ca să alerge în urma Lui.
— Eşti o oaie, îi spunea deseori şi izbucneau în râs, eşti o oaie, fiu al Mariei,
însă ai înlăuntrul tău un lup; şi lupul acesta o să te mănânce!
Şi scotea de la sân ba un pumn de curmale, ba o rodie sau un măr pe care le
furase de prin grădini ca să-l cinstească.
— Bine că te-am găsit, spuse când îşi trase sufletul; Dumnezeu te iubeşte;
încotro te-ai pornit, nu-mi spui?
— La mănăstire, răspunse el şi arătă cu mâna dincolo spre lac.
— Bine că te-am găsit, aşadar; întoarce-te din drum!
— De ce? Dumnezeu…
Dar Toma se înfurie.
— Împlineşte-mi dorinţa, să nu începi iarăşi cu Dumnezeu; n-o scoţi la capăt
cu El; umbli în toată viaţa ta, umbli în toată moartea ta, să-L ajungi, dar
binecuvântatul nu are sfârşit. Lasă-L, aşadar, nu-L amesteca în treburile noastre;
aici avem de-a face cu oameni, ticăloşi, isteţi, ascultă: Ia seama la Iuda, barbă-
roşcată! Înainte de-a pleca din Nazaret l-am văzut vorbind în taină cu mama
răstignitului, apoi cu Baraba şi alţi doi-trei cuţitari ziloţi, am auzit numele tău, ai
grijă, fiu al Mariei, nu te du la mănăstire.
Dar el lăsă capul în jos.
— Toate vietăţile, spuse el, sunt în palma lui Dumnezeu; El mântuieşte pe cine
vrea, omoară pe cine vrea; ce împotrivire se poate să aducem noi? O să mă duc,
şi să-mi ajute Dumnezeu!
— O să te duci? strigă Toma înfuriat; dar Iuda te găseşte, în ceasul acesta când
vorbim, e la mănăstire şi are cuţitul ascuns la sân; tu ţii cuţit?
Fiul Mariei se înfioră:
— Nu, răspunse el, ce să fac cu el?
Toma râse:
— Oaie… oaie… oaie… murmură el.
Îşi ridică bocceaua de jos:
— Să fii sănătos, zise, fă ce vrei; eu îţi spun: fugi! tu-mi spui: mă duc! Haide,
aşadar, şi bate-ţi după aceea capul!
Ochii lui saşii jucară şi luară iarăşi coborâşul fluierând.
Seara se lăsase bine de-acum; se întunecă pământul, se afundă lacul, se
aprinseră primele opaiţe în Capernaum. Păsările de zi îşi vârâseră capetele în
aripi să doarmă, cele de noapte se trezeau, ieşeau la vânătoare.
„Bun şi sfânt e ceasul acesta“, cugetă fiul Mariei, „n-o să mă vadă nimeni, să
pornesc!“
Îi veniră-n minte cuvintele lui Toma:
— Va fi ce vrea Dumnezeu, murmură el; dacă este El cel care mă împinge să
mă duc să-mi găsesc moartea, să merg repede; să fiu omorât, asta pot s-o fac, şi-
o fac.
Se întoarse în urma lui.
— Să mergem, spuse nevăzutei tovarăşe de drum şi o luă către lac.
Noaptea era dulce, caldă, umedă, un vânt sufla dinspre sud, Capernaumul
mirosea a peşte şi iasomie. Bătrânul Zevedeu şedea în curtea casei lui, cu femeia
lui, Salomeea; mâncaseră, tăifăsuiau. Fiul său Iacov înăuntru se răsucea în
aşternut; zilotul răstignit, fiul Tâmplarului, iscoada, noua nedreptate făcută de
Dumnezeu oamenilor, să le ia grâul, se încurcau în mintea lui, îi răscoleau inima,
nu-l lăsau să doarmă. Iar vorbele bătrânului său tată îl înfuriau şi ele. Sări în sus,
se aprinse, ieşi în curte, păşi pragul.
— Unde te duci? îl întrebă mama neliniştită.
— La lac, să mă bată vântul, mormăi şi dispăru în întuneric.
Moş Zevedeu clătină capul, oftând:
— S-a stricat lumea, femeie, zise el; astăzi tinerii nu-şi mai încap în piele. Nu
sunt nici rândunici, nici peşti; sunt peşti-rândunică. Marea nu-i încape, zboară
prin văzduh; dar în văzduh nu îndură, se cufundă din nou în mare; şi, ptiu, iarăşi,
de la început! Sunt pierduţi; ptiu, priveşte pe fiul nostru, pe odorul tău, pe Ioan.
Mănăstire, îţi zice, rugăciune, post, Dumnezeu; barca i se pare prea strâmtă, nu-l
încape; şi poftim acum ăsta, Iacov, pe care-l credeam cuminte, ţine minte ce-ţi
zic, într-acolo a îndreptat prora şi el; l-ai văzut astă-seară cum s-aprindea şi se
umfla şi nu-l încăpea casa? Şi mie nu-mi pasă, dar cine-mi va ocârmui bărcile
pescăreşti şi argaţii? Aşadar, toate ostenelile mele or să se ducă pe apa sâmbetei?
M-am întristat, bre femeie, adu-mi un vin, adu şi-o gustare de caracatiţă, că tare
sufăr!
Bătrâna Salomeea se făcu că n-auzi; astă-seară moşul ei băuse prea mult,
ajunge; se căzni să schimbe vorba.
— Sunt tineri, zise ea, nu te amărî; o să le treacă.
— Bre, ai dreptate, femeie, mintea ta de femeie; de ce şed şi-mi bat capul? asta
e; sunt tineri, o să le treacă. Tinereţea e boală, trece. Şi eu, când eram tânăr,
aveam aprinderi, mă răsuceam în aşternut, credeam că, chipurile, îl căutam pe
Dumnezeu; iar eu căutam femeie; pe domnia ta, babă Salomeea! Te-am luat, m-
am liniştit. La fel şi fiii noştri; au mintea dusă, aşadar! Sunt mulţumit, bre
femeie, adu un vin, adu o gustare de caracatiţă, să beau, Salomeea mea, în
sănătatea ta!
Dar puţin mai încolo, în curtea vecină, moş Iona, singur-singurel în bordeiul
său, îşi cârpea la lumina opaiţului plasa; cârpea, cârpea, dar mintea şi gândul său
nu erau la răposata lui femeie, care murise anul trecut pe vremea asta, nici la
nerodul său fiu, Andrei, nici la celălalt nesăbuit fiu al său, Petru, care bătea
tavernele Nazaretului şi-l lăsase baltă să se lupte, om bătrân, singur-singurel, cu
peştii; se gândea la cuvintele lui Zevedeu şi căzuse într-o mare întristare. Nu
cumva era într-adevăr profetul Iona? Îşi privi mâinile, picioarele, coapsele numai
solzi. Iar suflarea îi mirosea şi ea a peşte, şi năduşeala, a peşte şi ea; iar acum îşi
aminteşte, alaltăieri, când îşi plângea femeia, şi lacrimile îi miroseau a peşte; şi
avea dreptate preaşiretul Zevedeu, găseşte câteodată raci în barba lui… Nu
cumva, într-adevăr, este profetul Iona? Ah, de-aceea n-are chef să vorbească,
scoţi vorbele din gura lui cu cleştele, iar când calcă pe pământ se tot poticneşte şi
se-mpleticeşte; dar când se afundă în lac, ce uşurare este aceea, ce bucurie, cum
îl ridică apa în braţele ei, şi-l mângâie, îl linge, gâlgâie în urechile lui, şi-i
vorbeşte şi el precum peştii, îi răspunde fără cuvinte, şi ies bulbuci din gura lui!
„Sigur voi fi profetul Iona, am înviat, m-a vărsat iarăşi peştele-câine, dar acum
mi-am băgat minţile-n cap, sunt profet, dar fac pe pescarul, o suflare nu scot, nu
vreau să-mi găsesc iarăşi beleaua…“ Zâmbi mulţumit de şiretenia lui. „Bine mi-
au ieşit“, se gândi el, „nimeni nu m-a dibuit atâţia ani, nici chiar eu însumi;
numai îndrăcitul Zevedeu, să fie sănătos că mi-a deschis ochii…“ Lăsă jos
unealta lui, îşi frecă mâinile mulţumit, deschise un dulap, scoase o tărtăcuţă,
ridică gâtul său solzos, scurt şi gros şi începu să bea gâlgâind.
În Capernaum cei doi bătrâni beau mulţumiţi, călătorul nostru noptatic
străbătea mal cu mal, cufundat în gânduri, nu singur-singurel, auzea în urma lui
cum scârţâie nisipul; în curtea Magdalenei descălecară noi negustori, iar acum,
cu picioarele încrucişate pe pietrişul curţii ei, tăifăsuiau încet, mestecând
curmale şi raci fripţi şi-şi aşteptau rândul. În mănăstire călugării întinseseră în
mijlocul chiliei lui pe stareţ şi-l vegheau; răsufla încă, avea ochii holbaţi şi
privea spre uşa deschisă, cu faţa topită, încordată, ca şi cum ar fi tras cu urechea.
— Trage cu urechea dacă nu cumva vine rabinul din Nazaret, să-l
însănătoşească…
— Trage cu urechea dacă nu cumva se aude pasul lui Mesia care vine…
 Călugării vorbeau în taină şi-l priveau, iar sufletul tuturor era pregătit, în ceasul
acesta, să primească minunea. Îşi ciuleau toţi urechile, dar nu auzeau decât în
colţul de dincolo al curţii un baros care bătea pe-o nicovală; Iuda aprinsese
focurile lui şi lucra de noapte.

X
Dincolo, departe, în Nazaret, în bordeiul ei, Maria, femeia lui Iosif Tâmplarul,
cu opaiţul aprins şi uşa deschisă făcea ghem lâna pe care o torsese; înfăşura şi se
grăbea, se hotărâse s-o pornească la drum, să ia la rând satele, să-şi caute fiul.
Înfăşura, iar mintea ei era în altă parte, străbătea ţarinile, trecea prin Magdala şi
Capernaum, făcea semne, pustie şi deznădăjduită, în jurul malului lacului
Ghenizaret. Îşi căuta fiul. „Iarăşi a plecat, iarăşi l-a-mpuns Dumnezeu cu ţepuşa
Lui, nu-I e milă de el, nu-I e milă de mine, ce I-am făcut noi? Acestea au fost
bucuriile şi măririle pe care ni le-a rânduit? De ce să-nfloreşti toiagul lui Iosif, să
iau pe bărbatul acesta bătrân, de ce s-arunci trăsnetul şi să sădeşti în măruntaiele
mele pe acest unic fiu apucat de duhuri? Un migdal înflorit eram, când îl ţineam
la sân, neprihănită din tălpi până-n creştet, înflorisem; treceau vecinii, mă
priveau cu mândrie şi spuneau: «Binecuvântată eşti tu peste toate femeile,
Maria!» Treceau caravanele, se opreau: «Cine este acest migdal înflorit?»
spuneau şi coborau de pe cămile şi se umpleau poalele mele de daruri. Şi, pe
neaşteptate, un vânt a suflat, am rămas fără frunze şi flori… Încrucişez mâinile
pe pieptul leneş: Doamne, s-a făcut voia Ta; m-ai înflorit, ai suflat peste mine,
am rămas fără frunze şi flori; nu este nădejde să-nfloresc din nou, Doamne?“
„Nu este nădejde să se liniştească inima mea?“ întreba şi fiul, când dis-de-
dimineaţă, ocolind lacul, îi ieşi în faţă mănăstirea, înţepenită în stâncile verzi-
roşietice. „Cu cât înaintez şi mă apropii de mănăstire, inima mi se tulbură; de ce?
N-am luat drumul potrivit, Doamne? Nu mă împingi Tu spre această sfântă
pustnicie? De ce, aşadar, nu vrei să-Ţi pui mâna, să-mi îndulceşti inima?“
Doi călugări îmbrăcaţi în alb-strălucitor apărură în poarta mare a mănăstirii;
urcară pe o stâncă, scrutară dincolo spre Capernaum.
— Încă… încă… zise unul, cu fund mic şi cocoşat, pe jumătate smintit.
— N-o să-l apuce în viaţă, făcu celălalt, o matahală, cu-o gură despicată, ca a
peştelui-câine, care-i ajungea până la urechi. Haide, Ieroboam, eu o să rămân de
strajă, pân-o să apară cămila.
— Eu o să mă duc să-l văd cum moare, zise voios cocoşatul şi coborî-n fugă de
pe stâncă.
 Fiul Mariei stătea nehotărât în pragul mănăstirii; să intre înăuntru, să nu intre?
Inima îi bătea ca un clopot. Curtea era pavată cu plăci; nici un copac verde, nici
o floare, nici o pasăre; numai smochini faraonici sălbatici de jur împrejur… Un
pustiu rotund, nemilos era curtea aceasta, şi peste tot în jur, găuri săpate în
stâncă, ca nişte morminte, chiliile.
„Aceasta este împărăţia cerurilor?“ se întreba el. „Aici se linişteşte inima
omului?“
Privea, privea, şi nu se hotăra să treacă pragul. Doi câini ciobăneşti negri săriră
din colţ şi începură să-l latre.
Cocoşatul văzu oaspetele, fluieră la câini, tăcură; iar apoi se întoarse şi cercetă
din cap până-n picioare pe drumeţul străin; prea trişti îi părură ochii lui, prea
sărac veşmântul pe care-l purta, iar din picioare-i curgea sânge; i se făcu milă de
el.
— Bine-ai venit, frate, îi zise; ce vânt te-a aruncat aici în pustiu?
— Dumnezeu! răspunse cu glas adânc, deznădăjduit, fiul Mariei.
Călugărul se înspăimântă; niciodată n-auzise numele lui Dumnezeu rostindu-l
buzele omului cu atâta spaimă; îşi încrucişă mâinile şi tăcu.
— Am venit să-l văd pe stareţ, spuse apoi după puţin timp oaspetele.
— Se poate să-l vezi, dar n-o să te vadă el; ce vrei de la el?
— Nu ştiu; am avut un vis. Vin de la Nazaret.
— Un vis? făcu scrântitul călugăr şi râse.
— Un vis înfricoşător, părinte; de-atunci inima mea n-are linişte; stareţul e un
sfânt, Dumnezeu l-a învăţat să tălmăcească ce spun păsările şi visele; şi am
venit.
Niciodată nu-şi pusese în minte să vină la mănăstirea aceasta ca să întrebe pe
stareţ ce înţeles avea visul pe care l-a avut în noaptea în care lucra crucea –
sălbatica vânătoare în somnul său şi barbă-roşcată care se repezea înainte şi
piticii care-l urmau cu uneltele martiriului. Dar acum, pe neaşteptate, pe când
stătea în pragul mănăstirii, nehotărât, ca un fulger visul îi despică creierul; „de
aceea am venit“, strigă înlăuntrul său, „pentru visul acesta am venit, Dumnezeu
mi l-a trimis să-mi arate drumul, iar stareţul o să mi-l lămurească.“
— Stareţul e pe moarte, făcu iar călugărul, ai sosit prea târziu, fratele meu;
întoarce-te.
— Dumnezeu mi-a poruncit, spuse fiul Mariei; poate El să râdă de oameni?
Călugărul chicoti; el văzuse multe, nu avea încredere în Dumnezeu.
— Nu este Dumnezeu? zise. Face ce-i vine pe chelie; dacă n-ar putea să facă
nedreptăţi, de ce-ar fi atotputernic?
 Bătu oaspetele pe spate; voia să-l mângâie, dar mâna lui mare era grea, îl duru
pe tânăr.
— Nu te-ntrista, îi zise el, intră-năuntru; eu sunt arhondarul.
Intrară în curte; se pornise vântul, se-nvârtejea nisipul pe plăci; un nor murdar,
învolburat de vânt încinsese soarele; văzduhul se întunecă.
În mijlocul curţii se căsca o fântână seacă; în alte timpuri va fi avut apă, acum
se umpluse de nisip; pe ghizdurile ei roase două şopârle se încălzeau la soare.
Chilia stareţului era deschisă; călugărul prinse oaspetele de braţ.
— Stai aici, zise el, să întreb fraţii, să dea încuviinţarea; să nu te mişti.
Încrucişă mâinile la piept; intră în chilie; câinii se opriseră acum în dreapta şi-n
stânga pragului, întindeau gâtul, adulmecând, şi scheunau cu jale.
Stareţul zăcea în mijlocul chiliei, cu picioarele spre uşă; în jurul său călugării,
istoviţi de veghea de-o noapte întreagă, dormeau iepureşte şi aşteptau.
Muribundul, întins pe rogojină, avea mereu faţa încordată şi ochii deschişi,
aţintiţi la uşa căscată. Opaiţul cu şapte lumini era încă aprins alături de capul său
şi-i lumina fruntea boltită, lucioasă, ochii nesăţioşi, nasul vulturesc, buzele
livide, vineţii şi barba lungă, albă ca neaua, care acoperea, până jos, pieptul osos,
dezgolit. Într-o cădelniţă de lut aruncaseră în cărbunii aprinşi tămâie frământată
cu trandafir şi aerul mirosea plăcut.
Călugărul intră, uită de ce a intrat şi se ciuci, împreună cu dulăii, pe prag.
Soarele prindea acum uşa şi voia să intre, să atingă picioarele stareţului; iar fiul
Mariei stătea afară şi aştepta. Linişte; numai cei doi câini plângeau încet, iar
dincolo se auzea rar, ritmic, barosul care lovea nicovala.
Oaspetele aştepta de mult timp, ziua urca, îl uitaseră; uitase şi el, drept, în
soarele dimineţii; noaptea fusese rece, iar acum oasele i se-ncălzeau dulce. Pe
neaşteptate, în marea linişte, se auzi glasul călugărului care, sus pe stâncă, stătea
de strajă:
— Vin! Vin!
Călugării săriră în sus în chilia stareţului, se treziră şi se repeziră afară; lăsară
pe stareţ singur-singurel.
Fiul Mariei prinse curaj, făcu doi paşi cu sfială, se opri în pragul chiliei;
înăuntru linişte de moarte, linişte de nemurire, picioarele stareţului scânteiau
palide, oasele subţiri cufundate în soare; o albină zumzăia în tavan, o gâză
neagră, pufoasă dădea din aripi domol în jurul celor şapte lumini, zbura de la una
la alta, ca şi cum ar fi vrut să aleagă în care să ardă.
Şi, pe neaşteptate, stareţul se mişcă; îşi adună toată puterea, săltă capul şi-ndată
holbă ochii, gura îi rămase deschisă, nările lui fremătau nesăţioase şi miroseau
aerul. Fiul Mariei îşi puse mâna la inimă, apoi la buze, apoi la frunte, salută.
Buzele stareţului se mişcară:
— Ai venit… ai venit… ai venit… murmură el foarte vlăguit, iar fiul Mariei nu
auzi.
Dar pe toată faţa stareţului, aspră, amărâtă, se revărsă un zâmbet de negrăită
fericire. Şi îndată ochii i se pecetluiră, nările încremeniră, gura i se închise,
amândouă mâinile, care erau cruce pe piept, se rostogoliră în dreapta şi-n stânga,
cu palmele deschise pe jumătate întinse.
În acest timp cele două cămile îngenuncheau în curte, călugării alergară,
ajutară pe bătrânul rabin să descalece, tânărul ucenic întreba cu nelinişte:
— Trăieşte? mai trăieşte?
— Încă răsuflă, răspunse bătrânul Avacum, vede tot, aude tot, dar nu vorbeşte.
Rabinul porni înainte, în urmă ucenicul, cu traista de mare preţ, unde erau
alifiile, şi ierburile, şi talismanele magice ale vindecătorului. Cei doi câini negri,
cu cozile între picioare, nici nu întoarseră capul; scânceau cu gâtul întins jos pe
pământ, trişti, ca nişte oameni.
Auzindu-i rabinul, clătină capul: „Am ajuns prea târziu…“ se gândi el, dar nu
vorbi.
Îngenunche lângă stareţ, se aplecă asupra lui, puse mâna la inima lui; îşi
apropie buzele de buzele stareţului.
— Prea târziu, murmură el, am sosit prea târziu… Viaţă sfinţiilor voastre,
părinţi!
Călugării scoaseră un strigăt, se aplecară şi sărutară mortul precum le
porunceşte rânduiala, după slujirea fiecăruia: bătrânul Avacum pe ochi, ceilalţi
călugări pe barbă şi pe palmele jumătate întinse, iar ucenicii pe picioare; unul luă
din strana goală cârja stăreţească şi o întinse în dreapta sfintelor rămăşiţe
pământeşti.
Bătrânul rabin, îngenuncheat, îl privea; nu putea să-şi dezlipească ochii de pe
el: ce era acest zâmbet triumfător? Ce înţeles avea tainica strălucire din jurul
ochilor închişi? Un soare căzuse peste faţa aceasta, un soare care nu apune, şi nu
pleca; care soare?
Privi în jurul său; călugării îngenuncheaţi încă se închinau, Ioan îşi lipise
buzele de picioarele mortului şi plângea: bătrânul rabin îşi trecea privirea de la
un călugăr la altul, ca şi cum ar fi întrebat; iar pe neaşteptate, în colţul chiliei, îl
ochi pe fiul Mariei stând cu mâinile cruce, neclintit, liniştit; dar pe faţa lui se
revărsase acelaşi zâmbet ca al mortului, triumfător şi senin.
— Doamne al Puterilor, Adonai, murmură bătrânul rabin cu spaimă, încă-mi
vei ispiti inima? Ajută mintea mea să-nţeleagă, să ia o hotărâre!
A doua zi, un soare roşu ca sângele, mâniat, încins c-un nor vântos, întunecat,
ţâşni din nisip; un vânt fierbinte se ridică-n ţinuturile însorite din pustiu, lumea
se înnegri. Cei doi câini negri ai mănăstirii dădură să latre, dar gura lor se umplu
de nisip, tăcură; cămilele, lipite de pământ, închiseră ochii şi aşteptau.
Călugării, ţinându-se lanţ unul de altul, înaintau încet, bâjbâind, şi se luptau să
nu cadă; înghesuindu-se toţi împreună şirag, ţineau în braţe, să nu le ia vântul,
rămăşiţele pământeşti ale stareţului şi se duceau să le înmormânteze; se mişca
pustiul, urca şi cobora ca o mare.
— Este vântul pustiului, e suflarea lui Iehova, murmură Ioan, sprijinindu-se cu
tot trupul de fiul Mariei; usucă orice frunză verde, seacă orice izvor, umple de
nisip gurile; o să lăsăm sfintele rămăşiţe pământeşti într-o groapă şi-or să vină
valuri de nisip să le acopere.
O clipă în mijlocul furtunii, în momentul în care păşeau pragul mănăstirii, sări,
negru, uriaş, cu barosul pe umăr, şi îi privi barbă-roşcată, fierarul; dar îndată îl
înfăşură nisipul, dispăru. În furtuna de nisip fiul lui Zevedeu văzu zmeul ăsta, se
înspăimântă; se prinse de braţul tovarăşului său:
— Cine era? întrebă încet; l-ai văzut?
Dar fiul Mariei nu răspunse; „Dumnezeu le-aduce pe toate cu îngăduinţă“, se
gândi, „aşa cum le vrea; iată, acum, la capătul lumii în pustiu, îl aduse pe Iuda
lângă mine; facă-se, aşadar, voia Ta, Doamne…“
Înaintau toţi împreună, încovoiaţi, şi îşi înfigeau picioarele în nisipul fierbinte;
cu marginea rasei lor îşi astupau gura şi nările; dar nisipul mărunt le coborâse
deja în gâtlej şi în bojoci. Pe bătrânul Avacum, care mergea înainte, îl răsuci
vântul şi-l trânti jos; călugării, orbiţi de furtuna de vânt, nu-l văzură, trecură
peste el; pustiul şuiera, stâncile sunau ca nişte clopote, bătrânul Avacum scoase
un strigăt răguşit, dar nimeni nu-l auzi.
„De ce să nu fie răsuflarea lui Iehova vântul răcoros care ne vine de la Marea
cea Mare?“ se gândea fiul Mariei şi voia s-o spună tovarăşului său, dar nu putea
să deschidă gura. „De ce vântul lui Iehova să nu umple de apă fântânile seci ale
pustiului? De ce să nu iubească frunzele verzi, de ce să nu-i fie milă de om? Ah,
de s-ar găsi, adică, un om să se apropie de el, să cadă la picioarele lui, să-i spună
durerea omului, durerea pământului şi-a frunzei verzi!“
Iuda încă stătea în uşa joasă a chiliei singuratice pe care i-au dat-o ca atelier;
privea râzând cu gura căscată convoiul mortuar, care când se scufunda şi
dispărea, când se ivea din nou, brusc, clătinându-se. Ochise omul pe care-l vâna,
ochiul lui întunecat strălucea. „Mare e Dumnezeul lui Israel“, murmură
mulţumit, „pe toate le aranjează bine; mi-a adus trădătorul în vârful cuţitului.“
Îşi prinse mustaţa bucuros, intră înăuntru; întunecată coliba, dar străluceau în
colţ, într-un cuptoraş mic, cărbunii aprinşi; călugărul cu fund mic, jumătate
sfânt, jumătate smintit, ţinea foalele şi amăgea focul.
— Ei, părinte Ieroboam, făcu fierarul cu chef, ăsta e vântul lui Dumnezeu cum
i se spune? Îmi place mult; aşa aş sufla şi eu, dacă aş fi Dumnezeu.
Călugărul râse.
— Eu n-aş sufla deloc, am obosit… zise el, şi lăsă foalele să-şi şteargă
năduşeala de pe frunte şi gât.
Iuda se apropie de el:
— Îmi faci un hatâr, părinte Ieroboam? zise; ieri a venit ca oaspete în
mănăstire un tânăr cu bărbiţa neagră, desculţ, pe jumătate smintit, ca şi sfinţia ta;
iar pe cap c-o basma cu pete roşii.
— Eu l-am văzut primul! zise călugărul mândrindu-se; dar el, fierare, e nebun
de-a binelea; a avut, zice, un vis şi a venit de la Nazaret să i-l tălmăcească
stareţul – Dumnezeu să-l ierte!
— Aşadar, ascultă; tu nu faci şi pe arhondarul, nu-i deretici tu chilia, nu-i
aşterni tu să doarmă, nu-i duci tu să mănânce?
— Eu, desigur; nu sunt bun, adică, la altă slujire, şi fac pe arhondarul; spăl,
mătur, hrănesc oaspeţii.
— Aşadar, aşterne-i astă-seară în chilia în care dorm eu; nu pot să dorm fără
tovărăşie. Ce să-ţi spun, Ieroboame? Am vise urâte, vine Satana şi mă ispiteşte,
mi-e teamă să nu fiu amăgit; când simt aproape de mine suflare de om, mă
liniştesc! Haide, şi-o să-ţi dăruiesc o foarfecă de tuns mieii să-ţi tunzi barba; să
tunzi şi călugării; să tunzi şi cămilele, să nu te mai numească neisprăvit… Auzi
ce-ţi spun?
— Adu foarfeca de tuns mieii!
Fierarul scotoci în desaga lui, scoase o foarfecă uriaşă, ruginită; călugărul o
înhăţă, o apropie de foc, o deschidea, o închidea, nu se sătura s-o admire.
— Mare eşti Doamne, şi minunate lucrările Tale, murmura cufundat în
cucernicie.
— Aşadar, făcu Iuda şi-l zgâlţâi să se trezească.
— Diseară-l vei avea, răspunse călugărul, apucă foarfeca şi plecă.
Călugării se întorceau deja; n-au putut să meargă departe, vântul lui Iehova îi
răsucea şi-i arunca jos, găsiră o groapă, rostogoliră leşul înăuntru, strigară pe
bătrânul Avacum să spună rugăciunea, dar nu-l găsiră, bătrânul rabin al
Nazaretului se aplecă deasupra gropii, strigă trupului golit, neînsufleţit: „Pământ
eşti, întoarce-te în pământ; a plecat din tine sufletul, nu mai eşti de folos; ţi-ai
sfârşit datoria. Ţi-ai împlinit datoria, trupule, ai ajutat sufletul să coboare în
surghiun pe pământ, să umble destul sub soare şi lună, pe nisip şi pe stânci, să
păcătuiască, să sufere, să dorească mult patria lui, cerul, pe tatăl lui, Dumnezeu.
Trupule, stareţul nu mai are nevoie de tine, risipeşte-te!“
Cât timp a vorbit rabinul, peste trupul stareţului se aşternuse un strat de nisip
mărunt, faţa, barba, mâinile i se afundaseră deja. Şi alţi nori de nisip se ridicară,
iar călugării luară drumul înapoi. În timpul în care arhondarul pe jumătate ţicnit
înhăţa foarfeca de tuns mieii şi fugea, călugării se vârau în mănăstire, orbiţi, cu
buzele crăpate, cu subsuorile leoarcă, şi cărau pe bătrânul Avacum, pe care-l
găsiseră, la întoarcere, pe jumătate înfundat în nisip.
Bătrânul rabin îşi şterse cu o pânză umedă ochii, gura şi gâtul, se aciuă jos pe
pământ în faţa stranei goale a stareţului şi asculta prin uşa încuiată suflarea lui
Iehova cum usucă şi cum nimiceşte lumea. De la o tâmplă la alta, profeţii păşeau
în mintea lui, într-un asemenea vânt arzător strigau pe Dumnezeu, la fel de
arzător vor fi simţit pe buzele lor şi în ochii lor pe Domnul Puterilor apropiindu-
se. „Pustiu, vânt fierbinte, trăsnet este Dumnezeu, o ştiu“, murmura el, „nu este
grădină înflorită; iar inima omului este o frunză verde, o răsuceşte Dumnezeu şi-
o usucă. Ce să facem, cum să ne purtăm cu El, să se-ndulcească faţa Lui? Dacă îi
oferim miei drept jertfe, nu vreau, strigă El, nu vreau cărnuri, numai psalmii
satură foamea Mea; dacă deschidem gura şi începem psalmii, nu vreau cuvinte,
strigă El, numai carnea mielului, a fiului, a singurului fiu, satură foamea Mea!“
Bătrânul rabin oftă; obosise, se înfuriase gândindu-se la Dumnezeu, dibuia
acum un ungher să se-ntindă; osteniţi, neputincioşi la veghe, călugării se
împrăştiaseră pe la chiliile lor, să doarmă şi să viseze pe stareţ; patruzeci de zile
sufletul său o să dea ocol mănăstirii, o să intre în chilii, să vadă ce fac călugării,
să le dea porunci sau să-i certe; se întinseră, aşadar, să se odihnească şi să-l vadă
în somnul lor. Bătrânul rabin se întoarse în jurul său, nu văzu pe nimeni; numai
cei doi câini negri intraseră înăuntru, se întinseră pe plăci şi adulmecau jelind
strana goală; afară vântul bătea turbat în uşă, să intre şi el înăuntru. Dar pe când
se pregătea şi rabinul să se întindă lângă câini, desluşi în colţ, drept, cum îl
priveşte, nemişcat, fiul Mariei. Într-o clipă somnul fugi de pe pleoapele lui
ostenite, se ridică în capul oaselor neliniştit şi făcu semn fiului fratelui său să se
apropie; iar el, ca şi cum ar fi aşteptat chemarea, un zâmbet amar înflori în jurul
gurii lui, se apropie.
— Iisuse, spuse rabinul, lasă-te jos; vreau să-ţi vorbesc.
 — Ascult, făcu tânărul şi se lăsă pe vine în faţa lui; şi eu vreau să-ţi vorbesc,
moş Simeon.
— Ce cauţi aici? Mama ta străbate satele, te caută şi e-ndurerată.
— Ea mă caută pe mine, eu îl caut pe Dumnezeu, niciodată n-o să ne-ntâlnim,
răspunse fiul.
— Eşti nemilos; niciodată nu ţi-ai iubit şi tu, ca om, tatăl şi mama.
— Mai bine; inima mea e un cărbune aprins; pe cine atinge, îl arde.
— Ce ai? cum vorbeşti aşa? ce-ţi lipseşte? făcu rabinul şi întinse gâtul să-l
desluşească bine pe fiul Mariei. Ochii tăi au lăcrimat; o durere ascunsă te roade,
copilul meu, mărturiseşte-mi durerea ta, să te uşurezi. O durere adâncă…
— Una? făcu tânărul şi zâmbetul amar se revărsă acum pe toată faţa lui; una?
multe!
Rabinul se înspăimântă auzind sfâşietorul strigăt, îşi puse mâna pe genunchii
tânărului, ca să-i dea curaj.
— Ascult, copilul meu, spuse cu dulceaţă; dezvăluie-mi durerile tale, scoate-le
din măruntaiele tale, acestea se înteţesc în întuneric; lumina le ucide. Nu te
ruşina, nu te teme, vorbeşte.
Dar fiul Mariei nu ştia acum ce să spună, ce să spună întâi, ce să ţină
nemărturisit adânc în inima lui şi ce să mărturisească, să se uşureze; Dumnezeu,
Magdalena, cele şapte păcate, crucile, răstigniţii treceau şi-i sfâşiau rărunchii…
Rabinul îi mângâia genunchii, îl privea, îl ruga, tăcut.
— Nu poţi, copilul meu? spuse în cele din urmă încet, gingaş; nu poţi?
— Nu pot, moş Simeon.
— Sunt multe ispitele? întrebă mai încet, mai gingaş.
— Multe, multe, răspunse tânărul cu spaimă; multe.
— Şi eu, spuse bătrânul rabin, şi oftă, şi eu, copilul meu, când eram tânăr, am
suferit mult… Mă chinuia Dumnezeu şi pe mine, mă încerca, voia să vădă dacă
şi cât îndur… Multe ispite şi la mine; unele cu chipuri sălbatice, de acestea nu
mă temeam; altele, cu chipuri blânde, pline de dulceaţă; de acestea mă temeam,
şi am venit, o ştii, aici în această mănăstire, unde ai venit şi tu, să găsesc odihnă.
Dar tocmai aici, Dumnezeu care mă vâna, m-a prins; a trimis o ispită îmbrăcată
ca o femeie… Am căzut, vai, în păcat, iar de atunci – oare asta să fi căutat
Dumnezeu? Pentru asta să mă fi chinuit? De atunci m-am liniştit; s-a potolit şi
Dumnezeu, ne-am împăcat. La fel o să te împaci şi tu cu El, copilul meu, şi-o să
te vindeci.
Fiul Mariei clătină capul:
— Cred, murmură el, că eu n-o să mă vindec atât de uşor.
 Tăcu; iar rabinul alături tăcea şi el; răsuflau amândoi repede, gâfâit.
— Nu ştiu de unde să încep, spuse tânărul şi dădu să se ridice; n-o să-ncep, mi-
e ruşine!
Dar rabinul îi înşfăcă acum cu tărie genunchii.
— Nu te ridica, spuse poruncitor, nu pleca; ruşinea este o ispită, învinge-o;
rămâi. Eu o să te întreb, ai răbdare, eu o să te întreb şi tu o să răspunzi: De ce ai
venit la mănăstire?
— Ca să scap.
— Să scapi? De ce? de cine?
— De Dumnezeu.
— De Dumnezeu? strigă rabinul îngrozit.
— Mă vâna, îşi înfigea unghiile în capul meu, în înima mea, în rărunchii mei şi
voia să mă-mbrâncească…
— Unde?
— În prăpastie.
— Care prăpastie?
— În prăpastia Lui. Să mă ridic, cică, şi să vorbesc; ce să spun? Nu am nimic
de spus, îi strigam, lasă-mă! Dar El nu mă lăsa. Ah! Nu mă laşi? O să vezi acum;
o să vezi şi o să-ţi fie silă de mine şi-o să mă laşi în pace. Şi-am căzut, aşadar, şi
eu în toate păcatele.
— În toate păcatele? scoase un strigăt rabinul.
Dar tânărul nu-l auzi; îl stăpâneau acum indignarea şi durerea.
— De ce să m-aleagă pe mine? Nu dezveleşte pieptul meu să vadă? Toţi şerpii
sunt încolăciţi înlăuntrul meu şi şuieră; şuieră şi horesc; toate păcatele. Şi-ntâiul
– întâiul…
Şovăia, năduşeala ţâşni la rădăcina părului său, tăcu.
— Şi-ntâiul – întâiul…? făcu rabinul încet
— Magdalena! spuse tânărul şi săltă capul.
— Magdalena!
Faţa bătrânului rabin pălise.
— Eu sunt de vină, eu, că a luat drumul pe care l-a luat; de mic copil eu am
aruncat-o în poftele trupului! Mărturisesc, ascultă, rabine, să te înfricoşezi; eram
cam de trei ani, mă furişam în casa ta când lipseaţi toţi, o luam pe Magdalena de
mână, ne despuiam, ne întindeam pe jos, ne lipeam tălpile, ce bucurie era aceea,
ce păcat! Şi chiar de-atunci Magdalena e pierdută; e pierdută; n-a putut să mai
trăiască fără bărbat, fără bărbaţi…
Privi pe bătrânul rabin; dar el acum îşi pusese capul între genunchi şi tăcea.
 — Eu sunt de vină, eu, eu! strigă fiul Mariei lovindu-şi pieptul31.
Iar peste puţin:
— Şi să fi fost numai asta! Dar de mic ascund în mine, adânc, nu numai
demonul desfrâului, ci şi demonul trufiei, bătrâne rabin! Chiar de mic, nu
puteam încă să umblu ca lumea, mergeam lipit de perete şi mă ţineam să nu cad,
şi strigam în mine, neruşinatul: „Dumnezeul meu, ci fă-mă Dumnezeu!
Dumnezeul meu, ci fă-mă Dumnezeu! Dumnezeul meu, ci fă-mă Dumnezeu!“ şi
înaintam lipit de perete şi mergeam. Iar într-o zi ţineam un ciorchine mare în
braţe, şi trecu o ţigancă; se apropie, se ciuci şi-mi luă mâna: „Dă-mi strugurele!“
îmi făcu, „să-ţi spun ce soartă ai“. I-am dat strugurele, şi ea se aplecă, îmi privi
palma: „O! O!“ strigă ea, „văd cruci, cruci şi stele“. Râse: „Tu o s-ajungi regele
iudeilor!“ spuse şi plecă. Iar eu am crezut asta, m-am fudulit, şi chiar de-atunci,
moş Simeon, chiar de-atunci mintea mea s-a smintit. N-am mărturisit-o omului
până acum, ţie ţi-o spun prima oară, moş Simeon; chiar de-atunci mintea mea s-a
smintit.
Tăcu iarăşi şi peste puţin:
— Eu sunt Lucifer, strigă el, eu! eu!
Rabinul îşi trase capul dintre genunchi, se întinse spre gura tânărului:
— Taci! porunci el.
— Nu tac, făcu tânărul aprins, de-acum merge, nu tac! Sunt mincinos, prefăcut,
fricos; niciodată nu spun adevărul, nu am curaj; văd că trece o femeie şi mă
înroşesc, las capul în jos, dar ochii mei se umplu de desfrâu; nu întind mâna să
răpesc, să bat, să omor, nu pentru că nu vreau, ci pentru că mi-e frică; vreau să-
nfrunt pe mama mea, pe centurion, pe Dumnezeu, şi mi-e frică. Mi-e frică; mi-e
frică; dacă-mi deschizi măruntaiele, o să vezi că înăuntru tremură un iepure,
Frica. Frica, nimic altceva; ea este pentru mine tatăl meu, mama mea şi
Dumnezeu.
Bătrânul rabin îi luă mâinile, le ţinea în palmele lui, să-l potolească; dar el se
scutura şi se zbătea.
— Nu te-nspăimânta, copilul meu, îi spunea rabinul şi-l mângâia; cu cât mai
mulţi demoni avem în noi, cu atât mai mulţi îngeri putem să facem; îngeri îi
numim pe demonii care s-au căit, ai încredere. Dar numai un lucru aş vrea să te
întreb: Iisuse, ai cunoscut vreodată femeie?
— Nu, răspunse tânărul încet.
— Nu vrei să cunoşti?
Tânărul se-nroşi; nu scoase o vorbă; dar sângele îi lovea tare tâmplele.
— Nu vrei să cunoşti? întrebă din nou bătrânul.
 — Vreau… răspunse tânărul atât de încet, încât cu greu îl auzi rabinul.
Dar îndată sări ca şi când s-ar fi trezit, scoase un strigăt:
— Nu vreau! strigă el; nu vreau!
— De ce? făcu rabinul, care nu putea să găsească alt leac durerii tânărului.
O ştia de la el; o ştia de la mulţimea de îndrăciţi, care scoteau spume, strigau,
blestemau, nu-i încăpea lumea; şi luau o femeie, şi-i încăpea; făceau copii şi se
linişteau.
— Nu-mi ajunge, spuse tânărul cu glas hotărât, nu mă-ncape.
— Nu-ţi ajunge? făcu rabinul uluit. Ce vrei, aşadar?
Prin mintea tânărului trecu Magdalena umblând prin cameră, cu şolduri drepte,
cu ochii boiţi, buzele, obrajii, cu pieptul desfăcut, râdea şi dinţii ei străluceau în
soare, dar în timp ce umbla şi se unduia în mintea lui, trupul se schimba, se-
nmulţeau trupurile ei, fiul Mariei vedea acum un lac, parc-ar fi fost Ghenizaret,
iar în jurul lacului mii de bărbaţi şi femei, mii de Magdalene, cu feţele ridicate,
mulţumite, şi soarele cădea pe ei şi străluceau. Nu era soare; era el însuşi, fiul
Mariei, care se pleca asupra lor şi feţele lor se umpleau de strălucire. Bucurie?
dragoste? izbăvire?, nu putea să desluşească; vedea numai strălucirea.
— La ce te gândeşti? întrebă rabinul; de ce nu răspunzi?
Tânărul izbucni:
— Crezi în vise, moş Simeon? întrebă brusc; eu cred; numai în ele cred. Odată
am avut un vis: Mă legaseră, se făcea, nişte duşmani nevăzuţi de un chiparos
uscat, iar din tălpi până în creştet săgeţi lungi, roşii erau înfipte în mine şi
sângele curgea; şi-mi puseseră pe cap o coroană de spini, iar în spini de jur
împrejur slove de foc care spuneau: „Sfântul Hulitorilor“. Eu sunt sfântul
Hulitorilor, rabine Simeon; nu mă-ntreba, aşadar; o s-arunc hulele!
— Începe hulele, copilul meu, făcu în linişte bătrânul rabin şi-i prinse iarăşi
mâinile; începe hulele, să te uşurezi.
— În mine strigă un demon: „Tu nu eşti fiul Tâmplarului, eşti fiul regelui
David! Nu eşti om, eşti Fiul Omului, pe care l-a profeţit Daniel. Chiar mai sus:
Fiul lui Dumnezeu! Şi-ncă mai sus: Dumnezeu!“
Încovoiat, rabinul asculta şi fiori străbăteau hârbul său de trup. Spume tiviră
buzele uscate ale tânărului; limba i se lipi de cerul gurii, nu mai putea să
vorbească; ce altceva să spună; le spusese pe toate; simţea că inima se golise.
Dădu una, îşi slobozi mâinile din palmele rabinului, se ridică. Se întoarse spre
bătrân:
— Ai să mă mai întrebi ceva? spuse înţepător.
— Nu, răspunse bătrânul.
 Şi simţi puterea lui vărsându-se pe pământ şi dispărând. Mulţi demoni scosese
în viaţa lui din gurile oamenilor; de la marginile lumii veneau îndrăciţi şi-i
vindeca; aveau demoni mici, uşori; demonul băii, al mâniei, al bolii; dar acum…
Cum să lupte cu asemenea demon?
Afară vântul lui Iehova încă bătea în uşă şi voia să intre; alt glas nu se auzea;
nici un şacal pe pământ, nici un corb în văzduh; toate se ascunseseră
înspăimântate şi aşteptau să treacă Mânia Domnului.

XI
Fiul Mariei se rezemă de perete, închise ochii, gura îi era amară; otravă; iar
rabinul îşi înţepeni iarăşi capul bătrân între genunchi şi se gândea la Iad, şi la
demoni, şi la inima omului… Nu, nu este Iad şi nu sunt demoni jos în hăul
pământului, sunt în pieptul omului – şi al celui mai virtuos, şi al celui mai drept.
Abis este Dumnezeu, abis şi omul, şi bătrânul rabin nu îndrăznea să-şi deschidă
inima, să vadă ce are înăuntru.
Mult timp tăceau; adâncă tăcere; iar cei doi câini negri obosiseră şi ei să plângă
mortul şi-i luase somnul; şi pe neaşteptate în curte se auzi un şuierat dulce,
pătrunzător.
Primul îl auzi pe jumătate smintitul Ieroboam, sări în sus; ori de câte ori se
pornea vântul lui Iehova, în curte se auzea acest dulce şuierat şi călugărul sărea
în sus bucuros. Soarele asfinţea, dar curtea era scăldată-n lumină de jur împrejur,
iar ochii călugărului desluşeau pe plăci, lângă fântâna seacă, un şarpe mare,
negru cu înflorituri galbene, cum ridică gâtul umflat, cum îşi mişcă limba şi
şuieră. Şuierat mai ademenitor din gâtul ăsta de şarpe n-a auzit Ieroboam
niciodată; din când în când, vara, când visa şi el femeie, aşa o vedea, ca pe un
şarpe, că se strecura pe rogojina pe care dormea, că-şi punea limba la urechea lui
şi şuiera…
Ieroboam sări şi astă-seară din chilia lui, se apropie, ţinându-şi răsuflarea, de
şarpele aprins care şuiera; îl privea, îl privea, şuiera şi el şi se aprindea. Iar încet-
încet, dinăuntrul fântânii seci şi în jurul smochinilor faraonici şi din nisip, se
iviră un şarpe mare, albastru, cu scufie şi un altul verde cu două coarne şi alţii
galbeni, tărcaţi, negri ca tăciunii… Se strecurau sprinteni ca apele, se întâlniră cu
primul şarpe, crainicul, se înşirară toţi împreună, se frecau unul de altul şi se
lingeau. Un şarpe se agăţă ca un strugure în mijlocul curţii, iar Ieroboam îşi
deschise gura şi-i curgeau balele; „ăsta e amorul, aşa se împreunează bărbatul cu
femeia“, se gândea el, „de aceea ne-a alungat Dumnezeu din Rai…“ Iar trupul
său cocoşat, nesăturat, se mişca şi el la dreapta şi la stânga împreună cu şerpii.
Bătrânul rabin auzi şuieratul jucăuş, săltă capul, trase cu urechea; „se
împreunează şerpii“, gândi el, „în vântul arzător al lui Dumnezeu; El suflă şi
vrea să ardă lumea, iar şerpii se ridică şi fac dragoste…“ O clipă mintea
bătrânului se pierdu ademenită; deodată se înfioră; „toate sunt de la Dumnezeu“,
simţi el, „toate au un înţeles îndoit, unul mai limpede, celălalt ascuns; poporul
necioplit simte doar înţelesul limpede; zice: ăsta e un şarpe, mintea lui nu merge
mai departe; dar mintea locuită de Dumnezeu desluşeşte în spatele şarpelui
vizibil şi înţelesul lui ascuns; astăzi, în această clipă, după mărturisirea fiului
Mariei, şerpii care s-au târât şi şuieră dincolo de uşa chiliei au, sigur, un adânc
înţeles ascuns… Ce înţeles?“
Se încolăci pe jos, tâmplele îi trosniră; ce înţeles? O sudoare rece îi scălda faţa
tăbăcită, şi când privea alături de el pe tânărul palid, când, cu ochii închişi, cu
gura căscată, trăgea cu urechea afară la şerpi. Ce înţeles?
Fostul său părinte, marele descântător Iosafat, care era stareţ pe când rabinul
era călugăr la mănăstirea aceasta, îl învăţase limba păsărilor; bătrânul rabin ştia
ce spun rândunicile, porumbeii, vulturii; îi făgăduise să-l înveţe ce spun şi şerpii,
dar n-a apucat; a murit şi-a luat taina cu el… Sigur astă-seară şerpii aceştia aduc
o veste. Ce veste?
Se încolăci iarăşi, îşi strânse capul, creierul îi trosni; de mult timp se răsucea şi
ofta şi simţea că fulgerele negre îi despică mintea: Ce veste? Ce curaj?
Pe neaşteptate scoase un strigăt; se ridică de jos, luă cârja stareţului, se sprijini:
— Iisuse, spuse cu glas coborât, Iisuse, cum îţi simţi inima?
Dar tânărul nu auzi, era cufundat într-o bucurie de negrăit; întâia oară astă-
seară, după atâţia ani, când luă hotărârea să se mărturisească şi să vorbească,
desluşi, în întunericul inimii lui, unul câte unul, şerpii care şuierau înlăuntrul său,
le dădu nume, şi îndată ce le dădu nume, îi păru că ieşiseră din măruntaiele lui,
că se târau afară şi se simţi uşurat.
— Iisuse, întrebă din nou bătrânul, cum îţi simţi inima? S-a uşurat?
Se aplecă, îl luă de mână:
— Vino, îi spuse cu duioşie, şi-şi puse degetul pe buze.
Deschise uşa, îl ţinea de mână, păşiră pragul; şerpii acum, obrăznicindu-se,
lipindu-se, ţinându-se pe pământ numai în cozile lor, se ridicaseră în şir şi
dansau în vârtejul arzător de nisip, către care îi sufla Dumnezeu; iar uneori iarăşi
înlemneau şi stăteau neclintiţi, istoviţi.
Fiul Mariei se codi să-i vadă; dar rabinul îi strânse mâna; întinse cârja, atinse
şarpele atârnat ca un strugure.
 — Iată-i, spuse încet şi privi pe tânăr zâmbind; au plecat.
— Au plecat? făcu tânărul nedumerit; au plecat? de unde?
— Dar nu simţi că ţi s-a uşurat inima? Din inima ta.
Fiul Mariei holbă ochii şi privea când pe rabinul care zâmbea, când şerpii, care
toţi împreună îşi schimbau acum locul dănţuind şi înaintau spre fântâna seacă; îşi
puse mâna la inimă şi o simţi că bate iute, nespus de bucuroasă.
— Să mergem înăuntru, spuse bătrânul şi-l luă iarăşi de mână.
Intrară, rabinul închise uşa.
— Slavă ţie, Dumnezeule, făcu mişcat şi privi cu-o tulburare ciudată pe fiul
Mariei.
„Asta e o minune“, se gândea el, „viaţa acestui tânăr, care stă acum înaintea
mea numai minuni…“ şi îi venea când să întindă mâna asupra lui, să-l
binecuvânteze, când să se aplece şi să-i sărute picioarele… Dar se stăpâni; de
câte ori până acum nu râsese Dumnezeu de el? De câte ori, ascultând pe profeţii
care apăreau în ultima vreme din văile munţilor sau din pustiu, n-a spus: „Acesta
este Mesia! Acesta!“ dar Dumnezeu râdea de el şi inima rabinului, care era gata
să înflorească, rămânea buturugă neînflorită. Se stăpâni, aşadar; „întâi să-l
încerc“, se gândi el; „ăştia au fost şerpii care-l rodeau, au plecat, s-a curăţit;
acum poate să se ridice şi să vorbească oamenilor; şi-atunci o să vedem.“
Uşa se deschise, intră arhondarul Ieroboam; aducea celor doi musafiri cina
săracă – pâine de orz, măsline şi lapte; se întoarse către tânăr:
— Ţi-am aşternut rogojina să dormi astă-seară în altă chilie; să ai şi tovărăşie.
Dar cei doi musafiri aveau mintea în altă parte, nu auziră; din adâncul fântânii
secate se auziră din nou şerpii, şuierând istoviţi de-acum.
— Se împreunează, chicoti călugărul; suflă vântul lui Dumnezeu, şi ei, de-ar
avea parte de vreme rea!, nu se tem, se împreunează!
Privi pe bătrân şi-i făcu din ochi; dar el începuse s-afunde pâinea în lapte şi să
mestece, să prindă putere, să se facă creier pâinea, şi măslinele, şi laptele, să
poată să-i vorbească fiului Mariei; cocoşatul clipi pe rând ochii, dar până la urmă
se plictisi şi plecă.
Amândoi mâncau acum cu picioarele încrucişate, unul în faţa celuilalt, tăcuţi.
Chilia se întunecase; scaunele, strana stăreţească, analogul, cu profetul Daniel
încă deschis pe el, sclipeau moale în întuneric; iar aerul chiliei mirosea încă
plăcut a tămâie; afară vântul se muia.
— A încetat vântul, spuse rabinul deodată; a trecut Dumnezeu.
Tânărul nu răspunse. „Au plecat, au plecat“, se gândi el, „au plecat şerpii
dinăuntrul meu… Asta oare să vrea Dumnezeu? Oare de aceea m-a adus aici, în
pustiu, ca să mă vindec? A suflat, şi l-au auzit şerpii, au ieşit din inima mea, au
plecat… Slavă Ţie, Dumnezeule!“
Rabinul termină de mâncat, ridică palmele, mulţumi lui Dumnezeu; se întoarse
către tovarăşul său:
— Iisuse, zise el, mintea ta este-aici? Eu sunt bătrânul rabin al Nazaretului, m-
asculţi?
— Te-ascult, moş Simeon, făcu tânărul şi sări din marele adânc.
— A venit ceasul, copilul meu; eşti gata?
— Gata? făcu tânărul înfiorându-se; gata să fac ce?
— O ştii bine, pe mine mă-ntrebi? Să te ridici şi să vorbeşti.
— Cui?
— Oamenilor.
— Ce să spun?
— Nu te-ngrijora; deschide-ţi gura; nimic altceva nu cere Dumnezeu de la tine.
Iubeşti oamenii?
— Nu ştiu; îi văd şi sufăr, nimic altceva.
— Ajunge asta, copilul meu, ajunge; ridică-te şi vorbeşte-le. Atunci poate la
tine suferinţa se va înmulţi, dar suferinţa lor se va uşura; poate de aceea te-a
trimis Dumnezeu în lume; o să vedem!
— Poate de aceea m-a trimis Dumnezeu în lume? Cum o ştii, părinte? făcu
tânărul şi sufletul său se atârnă în afara trupului să asculte.
— N-o ştiu, nimeni nu mi-a spus-o, dar se poate. Am văzut semne; când erai
copil, ai apucat o dată lut şi-ai plăsmuit o pasăre; şi pe când o mângâiai şi-i
vorbeai, mi s-a părut că pasărea de lut a făcut aripi şi-a zburat din palma ta…
Pasărea aceasta de lut poate că este sufletul omului, Iisuse, copilul meu; sufletul
omului e în mâinile tale.
Tânărul se ridică; deschise cu grijă uşa, scoase afară capul, trase cu urechea,
de-acum şerpii amuţiseră cu desăvârşire; se bucură. Se întoarse către bătrân:
— Dă-mi binecuvântarea ta, părinte, spuse el; nu-mi mai vorbi, altceva nu pot;
e de-ajuns.
Iar peste puţin:
— Am obosit, moş Simeon; mă duc să mă-ntind; uneori noaptea vine
Dumnezeu şi tâlcuieşte ziua; zori de zi buni, moş Simeon!
Dincolo de uşă arhondarul îl aştepta:
— Să mergem, zise el, să-ţi arăt unde ţi-am aşternut; cum te cheamă, flăcăule?
— Fiul Tâmplarului.
— Pe mine Ieroboam; mi se mai spune şi Smintitul; mă cheamă şi Cocoşatul;
nu se face să mă cheme? Eu, îmi văd de treabă; întăresc coaja de pâine pe care
mi-a dat-o Dumnezeu.
— Care coajă de pâine?
Cocoşatul râse:
— Nu-nţelegi, năvlegule? Sufletul meu. Şi când îl termin de mâncat, noapte
bună! Vine Charon şi mă mănâncă şi el pe mine.
Se opri, deschise o uşiţă joasă.
— Intră, zise el; uite acolo la stânga, în colţ, e rogojina ta!
Îl împinse râzând în hohote, îl băgă înăuntru.
— Vise plăcute, flăcăule; de la aerul mănăstirii o să ai femei în somn.
Râse cu gura până la urechi şi închise trântind uşa.
Fiul Mariei se opri; întuneric; la început nu desluşi nimic. Încet-încet pereţii
văruiţi prinseră să strălucească palid, un urcior luci într-o scobitură a peretelui,
iar în colţ scânteiară, pironiţi asupra lui, doi ochi.
Înaintă încet, bâjbâind, cu mâinile întinse; piciorul său se poticni de rogojina
întinsă, se opri. Cei doi ochi se mişcau şi-l urmăreau.
— Bună seara, prietene, salută fiul Mariei.
Dar nimeni nu răspunse.
Iuda, ghemuit, cu bărbia-n genunchi, era proptit de zid şi-l privea; grea,
gâfâitoare, se auzea răsuflarea lui… „Vino… vino… vino…“ murmura
dinăuntrul său, şi-nşfăcase cuţitul de la sân. „Vino… vino… vino…“ murmura
privind pe fiul Mariei apropiindu-se; „vino… vino… vino…“ şi-l ademenea.
Dincolo în satul unde s-a născut, în Carioth din Idumeea, la fel, îşi amintea,
fratele mamei lui, descântătorul, ademenea şacalii, iepurii şi potârnichile pe care
voia să le omoare. Se întindea la pământ, ochii îi ardeau, îi pironea asupra
sălbăticiunii şi începea să şuiere, numai dorinţă arzătoare, rugăminte şi poruncă:
„Vino… vino… vino…“ şi sălbăticiunea ameţea şi cu capul plecat, istovită, se
târa spre gura care şuiera…
Pe neaşteptate Iuda prinse şi el să şuiere; la început foarte încet, duios; dar din
ce în ce şuieratul se întărea, se înfuria, îngrozea, iar fiul Mariei care se întinsese
să doarmă, sări înspăimântat. Cine era alături de el? cine şuiera? Simţi miros de
fiară înfuriată în aer, înţelese.
— Frate Iuda, tu eşti? întrebă încet.
— Călăule! grohăi el şi-şi lovi cu mânie călcâiul de pământ.
— Frate Iuda, vorbi din nou tânărul, mai mult suferă călăul decât răstignitul.
Barbă-roşcată se scutură, se răsuci deodată şi se întoarse cu totul către fiul
Mariei.
— Am jurat fraţilor mei ziloţi, am jurat mamei celui răstignit să te omor; bine
ai venit, călăule; am şuierat şi-ai venit.
Sări în sus, puse încuietoarea la uşă, se întoarse şi se încolăci iarăşi în colţ, cu
faţa întoarsă către Iisus.
— Ai auzit ce-am spus? Să nu-ncepi cu plânsetele; pregăteşte-te.
— Sunt pregătit.
— Să nu te pui pe ţipete; repede! Să fug cât este încă noapte.
— Bine te-am găsit, frate Iuda; sunt gata. Nu ai şuierat tu, a şuierat Dumnezeu
şi-am venit; harulm lui le-a rânduit pe toate bine, ai venit în ceasul în care
trebuia, frate Iuda; astă-seară inima mea s-a curăţit, s-a uşurat, pot să mă
înfăţişez la Dumnezeu; am obosit să trăiesc şi să lupt cu El. Întind gâtul, Iuda,
sunt gata.
Fierarul mugi, încreţi sprâncenele; nu-i plăcea deloc, îi era silă să atingă un gât
care i se întindea fără apărare, ca al unui miel. El voia împotrivire, să se prindă
corp la corp, să li se înfierbânte sângele şi să vină, cum se potriveşte bărbaţilor,
la urmă de tot, o dreaptă răsplată a luptei, omorul.
Fiul Mariei întinsese gâtul şi aştepta; dar fierarul întinse mâna lui mare, îl
împinse-ncolo.
— De ce nu te-mpotriveşti? mormăi el; ce bărbat eşti tu? Ridică-te să ne
luptăm!
— Dar nu vreau, frate Iuda; să mă-mpotrivesc? de ce? Ce vrei tu, asta vreau şi
eu; asta, sigur, vrea şi Dumnezeu. De aceea le-a şi potrivit pe toate atât de bine.
Ai văzut? Eu am pornit spre mănăstirea aceasta, în aceeaşi vreme ai pornit şi tu;
am sosit şi inima mea îndată s-a curăţit, m-am pregătit să fiu omorât; ai luat şi tu
cuţit, te-ai înghesuit în acest colţ, te-ai pregătit să omori; şi s-a deschis uşa şi am
intrat… Ce alte semne vrei, frate Iuda?
Dar fierarul îşi mesteca mustăţile scos din minţi şi tăcea; sângele lui se-
nvolbura ca vântul, îi urca la cap, se-nroşea, se albea, se-nroşea din nou creierul
său.
— De ce faci crucile? răcni el în cele din urmă.
Tânărul lăsă capul în jos; aceasta este taina lui, cum s-o dezvăluie? Cum putea
fierarul să dea crezare viselor pe care i le trimite Dumnezeu, glasurilor pe care le
aude când este singur, ghearelor care se înfig în creştetul capului său şi vor să-l
ridice la cer? Iar el nu vrea, se-mpotriveşte şi se prinde de păcat, ca să nu plece
de pe pământ.
— Nu pot să-ţi lămuresc, frate Iuda, iartă-mă, spuse cu durere sfâşietoare; nu
pot…
Fierarul se mişcă din loc să desluşească în întuneric faţa tânărului; o privi cu
lăcomie şi se târî-ncet ca să se rezeme iarăşi de perete. „Ce om e ăsta, nu-
nţeleg“, se gândi el; „oare un demon sau Dumnezeu îl călăuzeşte? Negreşit,
blestemat fie el, îl călăuzeşte… Nu se-mpotriveşte, şi asta-i cea mai mare-
mpotrivire; eu nu pot să-njunghii miei, oameni pot, miei nu pot…“
Izbucni:
— Eşti fricos, nenorocitule, n-o să pieri! Îţi dau o palmă pe un obraz şi tu
întorci îndată şi celălalt; vezi un cuţit, întinzi îndată gâtul; unui bărbat i-e silă să
te-atingă.
— Lui Dumnezeu nu i-e silă, şopti fiul Mariei cu calm.
Fierarul răsucea cuţitul în mâna sa, nehotărât. O clipă îi păru în întuneric că o
lumină tremură în jurul capului plecat al tânărului; i se dezlegară încheieturile
mâinilor, se înspăimântă.
— Sunt greu de cap, zise el, dar vorbeşte, o să te-nţeleg; cine eşti? ce vrei? de
unde vii? Ce sunt poveştile astea care te-nconjoară – toiag înflorit şi trăsnete, şi
leşinurile care te prind pe când umbli, şi glasurile pe care le-auzi, cică, în
întuneric? Care e taina ta, nu-mi spui?
— Suferinţa, frate Iuda.
— Pentru cine? pentru cine suferi? Pentru nenorocul şi sărăcia ta? Sau nu
cumva suferi pentru Israel? Vorbeşte aşadar! Pentru Israel? Asta să-mi spui,
auzi?, asta, nimic altceva; suferinţa lui Israel te roade?
— Suferinţa omului, frate Iuda.
— Lasă oamenii; oameni sunt şi grecii32, blestemaţi fie ei, care ne-au
înjunghiat de atâţia ani; oameni sunt şi romanii care ne înjunghie încă şi
pângăresc templul nostru şi pe Dumnezeu; ce-ţi pasă de aceştia? La Israel să
priveşti; dacă suferi, pentru Israel să suferi, toţi ceilalţi, la dracu!
— Eu şi pentru şacali sufăr şi pentru vrăbii, frate Iuda; şi pentru iarbă.
— Oho! făcu barbă-roşcată râzând batjocoritor; şi pentru furnici?
— Şi pentru furnici; toate sunt ale lui Dumnezeu, mă plec asupra furnicii, văd
în ochiul ei negru sticlos faţa lui Dumnezeu.
— Iar dacă te-apleci asupra feţei mele, fiu al Tâmplarului?
— O să văd şi-acolo, foarte adânc, faţa lui Dumnezeu.
— Şi nu ţi-e frică de moarte?
— De ce să-mi fie frică, frate Iuda? Moartea nu este o uşă care se închide, este
o uşă care se deschide; se deschide şi intri înăuntru.
— Unde înăuntru?
 — În sânul lui Dumnezeu.
Iuda oftă înfuriat: „Ăsta nu se lasă prins“, se gândi el, „nu se lasă prins pentru
că nu se teme de moarte…“
Îşi propti bărbia în palmă. Îl privea şi se străduia să ia o hotărâre.
— Dacă nu te omor, spuse în sfârşit, ce ai de gând să faci?
— Nu ştiu; ce va hotărî Dumnezeu; zic să mă ridic şi să vorbesc oamenilor.
— Ce-o să le spui?
— Cum vrei să ştiu, frate Iuda? Eu o să deschid gura şi Dumnezeu o să
vorbească.
Lumina din jurul capului tânărului se înteţea, faţa lui străluci fulgerător, topită,
îndurerată, iar ochii lui mari, negri ca tăciunii, ademeneau pe Iuda cu-o dulceaţă
de negrăit. Barbă-roşcată lăsă ochii-n jos, tulburat. „Dacă aş şti c-o să iasă să
vorbească şi-ar ridica inimile lui Israel, să se năpustească asupra romanilor, nu l-
aş omorî.“
— De ce întârzii, frate Iuda? întrebă tânărul; sau nu cumva nu te-a trimis
Dumnezeu să mă omori? Nu cumva alta este voia Lui şi n-o ştii nici tu şi mă
priveşti şi te căzneşti să ghiceşti? Eu sunt gata să fiu omorât, gata şi să trăiesc; ia
o hotărâre.
— Nu te grăbi, răspunse el greu; noaptea e mare, avem timp.
Iar apoi peste puţin:
— Nu poate să vorbească nimeni ca tine, strigă Iuda ieşit din minţi; îşi găseşte
beleaua; unele te-ntreb, altele răspunzi, nu te laşi prins; mintea mi-era mai
sigură, inima mai sigură, înainte de-a te vedea şi de-a te asculta… Lasă-mă,
întoarce-ţi faţa-n-colo, dormi; vreau să rămân singur, să le pun pe toate la
socoteală, să văd ce-o să fac, spuse, şi se-ntoarse mormăind spre perete.
Fiul Mariei se-ntinse pe rogojina lui, îşi încrucişă mâinile, liniştit.
„Ce vrea Dumnezeu o să se-ntâmple“, se gândi el şi-nchise ochii cu încredere.
O cucuvea ieşi din scobitura unei stânci din faţă, văzu că vântul vijelios al lui
Dumnezeu trecuse, zbură surd de ici-colo, şi începu să cloncăne duios şi să-şi
cheme perechea: „A plecat Dumnezeu“, îi striga; „am scăpat iarăşi, dragostea
mea; vino!“ Sus lucarna chiliei se umplu de stele. Fiul Mariei deschise ochii,
privi bucuros stelele; se clătinau încet, dispăreau, urcau altele, ceasurile treceau.
Iuda încă se răsucea cu picioarele încrucişate pe rogojina lui, sufla, bombănea,
din când în când se ridica, mergea până la uşă, se-ntorcea iarăşi. Printre genele
sale fiul Mariei îl privea şi aştepta. „Ce vrea Dumnezeu va fi“, se gândea el şi
aştepta.
Din staulul de-alături necheză o cămilă înspăimântată; va fi văzut vreun lup
sau vreun leu în somnul ei. Noi stele urcau la răsărit, mari, înfuriate, rânduite ca
o armie.
Deodată, în întunericul încă adânc, cântă un cocoş; Iuda sări sus; dintr-un pas
se află la uşă; o deschise cu forţă, o închise iarăşi; se auziră tălpile lui grele pe
plăci.
Şi atunci fiul Mariei se întoarse; văzu în colţul de dincolo, în întuneric, dreaptă,
neclintită, pe credincioasa lui tovarăşă de călătorie:
— Iartă-mă, sora mea, îi spuse el, nu a venit încă ceasul.

XII
Astăzi lacul Ghenizaret ridica valuri mari, vânt umed, cald, a venit deja
toamna, pământul mirosea a frunză de vie şi a strugure copt. Dis-de-dimineaţă se
revărsaseră din Capernaum femei şi bărbaţi, culesul viei era în toi, iar ciorchinii,
mustoşi, zăceau pe pământ şi aşteptau. Fetele luceau şi ele ca boabele,
mâncaseră din belşug struguri de vin şi buzele lor erau mânjite de must; iar
flăcăiandrii, gâfâind, peste supărarea tinereţii lor, priveau ca nişte tauri fetele
care culegeau struguri şi trăncăneau. Din viţă în viţă, strigăte şi hohote de râs;
fetele se obrăzniceau, îi necăjeau pe băieţi, iar ei se aprindeau tot mai mult şi se
apropiau de ele; şiretul demon al culesului de struguri alerga chicotind de ici-
colo şi ciupea femeile.
Încăpătoarea casă ţărănească a bătrânului Zevedeu vuia larg deschisă; la stânga
în curte, teascul, iar tinerii cărau coşuri pline ochi şi-l încărcau; patru zdrahoni,
Filip, Iacov, Petru şi ciubotarul satului, o matahală blândă, Natanael, îşi spălau
picioarele până la genunchi şi se pregăteau să intre să calce strugurii. Orice
sărac, desigur, în Capernaum avea şi viişoara lui pentru vinul anului, iar în
fiecare an îşi căra recolta la teascul acesta, zdrobea strugurii şi-şi lua partea lui
de must; lua şi moş Zevedeu, strângătorul, uiumurile şi umplea chiupurile şi
butoaiele pentru un an. Aşadar, Zevedeu şedea într-un foişor înalt, ţinea un băţ
lung şi-un briceag şi-nsemna cu o tăietură dreaptă coşurile fiecăruia, iar fiecare
gospodar îşi scria în minte, ca să nu fie nedreptăţit nimeni, poimâine la
împărţeala mustului; hrăpăreţ era moş Zevedeu, n-aveau încredere în el, şi toţi
erau cu ochii-n patru.
Fereastra sălii care dădea spre curte era deschisă, iar bătrâna Salomeea, stăpâna
casei, întinsă pe o canapea joasă, auzea şi vedea cele ce se petreceau afară; aşa
mai uita durerile care o sfâşiau la genunchi şi încheieturi. Va fi fost tare
frumoasă în tinereţile ei, cu oase subţiri şi oacheşă, cu ochi mari, de neam bun;
trei sate o râvneau: Capernaum, Magdala şi Betsaida; trei miri se porniră deodată
şi găsiră pe tatăl ei bătrân, cel cu multe bărci; iar fiecare cu mult alai de prieteni
şi cămile şi coşuri pline ochi; dar bătrânul isteţ cântări bine trupul, sufletul şi
averea fiecăruia şi alese pe acesta, pe Zevedeu. Iar el o luă şi se bucură de ea, dar
acum preafrumoasa a-mbătrânit, s-au scuturat farmecele ei, le-a ros timpul, şi
moşul ei cel viguros, din când în când, la sărbătorile mari, umblă noaptea şi se
desfată cu văduvele.
Dar astăzi faţa bătrânei Salomeea strălucea; sosise de ieri fiul ei cel răsfăţat,
Ioan, de la sfânta mănăstire; era într-adevăr palid şi slăbit, rugăciunea şi postul îl
sleiseră; dar acum o să-l ţină ea, aproape de ea, n-o să-l lase să mai plece, să-l
hrănească, să-i dea de băut, să se întărească şi să-i lucească iarăşi obrazul. Bun
este Dumnezeu, ne-nchinăm harului Său, bun, dar să nu vrea chiar să bea sângele
copiilor noştri; cu măsură postul, cu măsură şi rugăciunea, să se rostuiască, cu
blândeţe, şi omul şi Dumnezeu, se gândea bătrâna Salomeea şi privea cu dorinţă
arzătoare uşa, când o s-apară de la vie, unde culegea şi el, Ioan, prâslea al ei.
Sub migdalul mare, roditor din mijlocul curţii, aplecat, tăcut, Iuda cel cu barba
roşcată urca şi cobora ciocanul său şi petrecea cercurile de fier la butoaiele cu
vin. Dacă l-ai fi privit din dreapta, faţa lui era posomorâtă şi numai răutate; dacă
l-ai fi privit din stânga, neliniştită şi îndurerată; de zile plecase ca un hoţ din
mănăstire, luase la pas satele şi întărea butoaiele pentru mustul nou; intra în case,
lucra, asculta taifasurile, înscria în mintea lui vorba şi fapta fiecăruia, să le
vestească frăţiei pe toate. Dar nici urmă de barbă-roşcată, gălăgiosul şi certăreţul
de odinioară! Din ziua în care plecase de la mănăstire ajunsese de nerecunoscut.
— Măi, deschide-ţi gura, Iuda Iscarioteanule, piază rea, îi strigă Zevedeu, la ce
te gândeşti?, doi şi cu doi fac patru, încă n-ai aflat? Deschide gura,
binecuvântate, spune o vorbă, ăsta e cules de struguri, nu e glumă, într-o aşa zi şi
caprele bălţate râd.
— Nu-l duce-n ispită, moş Zevedeu, sări Filip; s-a dus, cică, la mănăstire şi
vrea s-ajungă călugăr; n-ai auzit? Dracul, când îmbătrâneşte, se călugăreşte!
Iuda se-ntoarse, aruncă o privire otrăvită lui Filip, dar nu vorbi; îi era silă de el,
ăsta nu era bărbat, un flecar, un palavragiu, în ultima clipă l-a apucat frica şi n-a
vrut să intre în frăţie. „Am oi, zicea, unde să le las?“
Moş Zevedeu izbucni în râs; se întoarse către barbă-roşcată:
— Ai grijă, sărmane, îi strigă el, călugăria e boală molipsitoare, păzea să nu te
molipseşti! Era cât pe ce s-o păţească şi fiul meu; dar să fie sănătoasă baba mea,
s-a îmbolnăvit, a aflat odorul ei, învăţase de-acum bine ierburile tămăduitoare cu
bătrânul stareţ şi-a venit s-o vindece. Şi luaţi aminte: n-o să se mai mişte de-aici;
unde să se ducă? a-nnebunit? Acolo, în pustiu, foame, sete, mătănii şi
Dumnezeu; aici, mâncare, vin, femei şi Dumnezeu; peste tot e Dumnezeu; de ce,
aşadar, să se ducă să-l caute în pustiu? Ce zici şi tu, Iuda Iscarioteanule?
Dar barbă-roşcată urca şi cobora ciocanul şi nu răspundea. Ce să-i spună?
Toate-i merg bine moşneagului ăsta, de unde să-nţeleagă supărările altuia! Şi
încă Dumnezeu, Care pe alţii, pentru o nimica toată, i-a făcut praf şi pulbere, pe
moş Zevedeu, desfrânatul, trântorul, zgârcitul, îl aranja bine, să nu-l picure şi să
nu-l plouă; cădea pe el ca o haină de lână iarna, ca una răcoroasă de in vara, de
ce? ce-i găsea? Nu cumva îl rodea pe moşneag grija de Israel? Urechea lui e
surdă; el iubeşte pe nelegiuiţii romani, pentru că-i păzesc averea; „Dumnezeu să-
i ţină sănătoşi“, zice, „ţin rânduială, dac-o să lipsească ei, o să cad-asupra noastră
răzvrătiţii şi desculţii şi-atunci s-a dus averea noastră…“ Dar ai grijă, moşnege,
c-o să vină ceasul; ce uită Dumnezeu şi nu face, să fie sănătoşi ziloţii, ei or să-şi
amintească şi-or să facă… Răbdare, Iuda, nu scoate o vorbă, răbdare, şi-o să vină
ziua lui Savaot!
Îşi ridică ochii ca nişte pietre albastre, privi pe Zevedeu şi-l văzu cum pluteşte
în sângele lui, cu faţa-n sus, în teasc, şi faţa lui întreagă zâmbi.
În acest timp cei patru zdrahoni îşi spălaseră bine-bine picioarele şi săriseră-n
teasc; călcau, striveau strugurii cu picioarele, intrau până la genunchi, se
aplecau, luau pumni şi pumni de boabe, mâncau, bărbile li se umpleau de
ciorchini fără boabe, şi-atunci se prindeau mână de mână şi jucau, uneori fiecare
singur sărea şi ţipa. Mirosul mustului îi îmbătase; şi nu era numai mirosul;
priveau, prin poarta deschisă de la intrare, dincolo în vii şi culegătoarele cum se
apleacă şi cum se ivesc farmecele lor până sus de genunchi, iar sânii lor se
legănau deasupra frunzelor de viţă, ca ciorchinii de struguri.
Călcătorii îi vedeau şi mintea li se-nceţoşa – ăsta nu era teasc, ăsta nu era
pământ şi viţă-de-vie, ăsta, bre, este Raiul şi moş Savaot şade sus în foişor, ţine
un băţ lung şi un briceag şi-nsemnează ce datorează fiecăruia, câte coşuri de
struguri a cărat şi cu câte urcioare de vin o să-l cinstească, poimâine, când o să
moară. Câte urcioare de vin, câte cazane de mâncare, câte femei!
— Dar pe legea mea, sări Petru, de-ar veni Dumnezeu în ceasul ăsta şi mi-ar
zice: „E, Petrache-al Meu, astăzi am chef, cere-mi un hatâr şi-o să ţi-l fac; ce
vrei?“ „Să calc struguri, Dumnezeul meu“, i-aş răspunde, „să calc struguri în
veci!“
— Ci nu să bei vin, cap de buhai? îl luă la rost Zevedeu.
— Nu, sufletul meu; să calc struguri!
Nu râdea; faţa lui era potolită, fermecată. Se opri o clipă, străluci în soare;
trunchiul îi era gol, iar sus la inimă îl înnegrea, zugrăvit, un peşte mare; un
meşter, fost întemniţat, cu ani în urmă îl bătuse cu acul, atât de iscusit, că parcă-
şi scutura coada şi se răsucea voios şi se-ncurca prin părul creţ de pe pieptul lui;
iar deasupra peştelui o cruce cu patru braţe cu cârlige de undiţă.
Dar Filip îşi aminti de oile lui, nu-i plăcuse lui să scurme pământul, să se-
ngrijească de vii, să calce struguri; îl luă peste picior pe Petru.
— Măi, zău că ţi-ai găsit de treabă, să calci struguri în veci! Eu i-aş spune să se
facă cerul şi pământul o pajişte verde, plină de capre şi oi, să mulg, să dau
drumul laptelui din munte, să curgă râu pe câmp, să facă lacuri, să bea
sărăcimea; iar în fiecare seară să ne-adunăm toţi ciobanii, cu Dumnezeu staroste,
să aprindem foc, să frigem miei şi să spunem poveşti; ăsta va să zică Rai!
— La dracu’ cu tine, prostovane! bombăni Iuda şi-l privi iarăşi cu furie pe
Filip.
Intrau şi ieşeau băieţii, goi, pletoşi, cu o zdreanţă pestriţă la mijloc; ascultau
vorbele bălţate şi râdeau; aveau şi ei înlăuntrul lor un Rai, dar nu-l mărturiseau,
deşertau coşurile în teasc şi dintr-un salt păşeau pragul şi se duceau să găsească
din nou culegătoarele de struguri.
Zevedeu deschise gura să-şi spună şi el gluma lui, dar rămase cu gura căscată;
în poartă apăruse şi-i privea un musafir ciudat; purta atârnată de gât o piele
neagră de ţap, desculţ, ciufulit, iar faţa lui galbenă ca ceara de pucioasă; ochii lui
negri, mari, ardeau.
Picioarele se opriră din călcat, Zevedeu îşi înghiţi gluma, şi toţi se întoarseră
spre poartă. Cine este mortul ăsta viu care stă-n prag? Râsetele încetară, iar
bătrâna Salomeea se ivi la fereastră, privi; şi deodată scoase un strigăt:
— Andrei!
— Bre, copilul meu, Andrei, strigă Zevedeu, ce e cu tine-n halul ăsta? Vii din
Iad, sau cobori cumva în Iad?
Petru sări din teasc, îşi prinse fratele de mână, îl privea cu dragoste şi spaimă şi
nu vorbea; ăsta, Dumnezeul meu, este Andrei, flăcăul dolofan, vestitul voinic,
primul la pescuit şi la petrecere, care fusese logodit cu cea mai frumoasă fată din
sat, Rut cea cu păr bălai? Ea s-a înecat într-o noapte în lac, împreună cu tatăl ei,
a stârnit Dumnezeu un vânt înfricoşător în noaptea aceea şi a înecat-o; iar Andrei
îşi luă lumea-n cap şi se duse să se încredinţeze lui Dumnezeu; „cine ştie, dacă s-
ar întâlni cu El“, se gândea, „ar găsi la El şi pe Rut“; nu căuta, adică, pe
Dumnezeu, o căuta pe logodnica lui.
Îl privea, îl privea cu spaimă Petru; cum l-am încredinţat lui Dumnezeu şi cum
ni-l întoarce înapoi.
 — E, e, ce-l priveşti şi-l pipăi atâta? strigă Zevedeu lui Petru; lasă-l să intre, să
nu sufle vreun vânt şi să-l trântească la pământ! Intră, Andrei, copilul meu,
apleacă-te, ia un strugure, mănâncă; avem şi pâine, slavă Ţie Dumnezeule, şi
peşte, mănâncă să-ţi vii în fire, să nu te vadă-n asemenea hal sărmanul tău tată
Iona şi să se vâre iarăşi în câinele-de-mare33 de groază!
Dar Andrei ridică braţul piele şi os:
— Nu vă e ruşine, strigă el, nu vă temeţi de Dumnezeu? Lumea piere şi voi
aici călcaţi struguri şi hohotiţi de râs!
— Oho, ne-am găsit beleaua cu ăsta! murmură Zevedeu şi se întoarse numai
furie către Andrei. Nu ne laşi nici dumneata, zic eu? Ne-am săturat de-acum.
Astea ţi-a vestit profetul tău Botezătorul? Să schimbe troparul, să-i spui; a sosit,
cică, sfârşitul lumii, or să se deschidă mormintele să iasă morţii, o să coboare,
cică, Dumnezeu la A Doua Venire să deschidă catastifele, şi vai nouă! Minciuni!
Minciuni! Nu ascultaţi, bre băieţi, la treaba vostră, călcaţi strugurii!
— Pocăiţi-vă! Pocăiţi-vă! mugi fiul lui Iona.
Sări din braţele fratelui său şi se opri în mijlocul curţii; stătu înaintea lui moş
Zevedeu cu degetul ridicat spre cer.
— Îţi vreau numai binele, Andrei, făcu Zevedeu, aşază-te să mănânci, bea şi-
un vin, să-ţi vii în minţile tale; foamea te-a smintit, nefericitule!
— Traiul bun te-a smintit, moş Zevedeu, răspunse fiul lui Iona; dar pământul
se deschide sub picioarele tale, cutremur e Domnul, şi-o să-nghită, şi teascul tău,
şi bărcile tale, şi pe tine, pântece blestemat!
Se aprinse, îşi întorcea ochii şi-i pironea când pe unul, când pe altul şi striga:
— Înainte de-a se face mustul ăsta vin, va fi sfârşitul lumii! Puneţi-vă sac de
păr, presăraţi-vă cenuşă în cap, bateţi-vă în piept34, strigaţi: Am păcătuit! Am
păcătuit! Copac este pământul, a putrezit, vine Mesia cu securea!
Iuda lăsă ciocanul, buza de sus i se ridicase, dinţii îi luceau tăioşi, în soare. Dar
Zevedeu nu se mai stăpânea.
— Dacă crezi în Dumnezeu, Petru, strigă el, ia-l, plecaţi! Aici avem treabă.
Vine! Vine! Când ţine foc, când catastife, şi-acum, poftiţi, ţine, cică, secure! Nu
ne lăsaţi, zic eu, înşelători ai poporului? Lumea asta rezistă, rezistă, măi băieţi,
călcaţi strugurii şi nu vă temeţi!
Petru bătea cu duioşie pe spate pe fratele său, să-l potolească:
— Taci, îi spunea-ncet, taci, fratele meu, nu striga; eşti obosit de drum, să
mergem acasă, să te odihneşti; să te vadă şi tata, bătrânul, să i se liniştească
inima.
 Îl luă de mână, şi încet, cu multă grijă, ca şi cum ar fi fost orb, îl călăuzea;
luară drumeagul strâmt şi dispărură. Bătrânul Zevedeu izbucni în râs:
— Ei, sărmane Iona, pescarul meu profet, bine te-ai procopsit!
Dar bătrâna Salomeea deschise-atunci gura; simţea încă pe ea ochii mari ai lui
Andrei, arzând-o:
— Zevedeu, spuse ea scuturându-şi capul cernit, Zevedeu, moş păcătos,
măsoară-ţi vorbele, nu râde; un înger stă deasupra noastră şi scrie; şi ce
batjocoreşti, aia o să păţeşti!
— Are dreptate mama, făcu şi Iacov, care tăcuse mâlc până atunci; era cât pe
ce s-o păţeşti la fel şi domnia ta cu odorul tău Ioan; şi cred că încă n-ai scăpat; nu
culege struguri, îmi spun cărăuşii, şade numai şi bate câmpii cu femeile despre
Dumnezeu, şi posturi, şi suflete nemuritoare… Te-ai procopsit şi dumneata, tată!
Râse sec, nu-l înghiţea pe fratele său, trândavul, cel hrănit ca un viţel, şi se
apucă înfuriat să calce mai cu foc strugurii.
În capul mare al lui Zevedeu urcă sângele; nu, nici el nu-l prea înghiţea pe fiul
cel mare al lui, pentru că-i semăna mult, şi-ar fi izbucnit ceartă, dacă-n ceasul
acela n-ar fi apărut în prag, sprijinindu-se de braţul lui Ioan, Maria, femeia lui
Iosif din Nazaret. Picioarele ei subţiri ca trestia erau pline de praf, însângerate de
drum lung; de zile în şir îşi părăsise casa, umbla din sat în sat şi căuta pe
amărâtul ei fiu, şi plângea; „Dumnezeu i-a zdruncinat mintea, a ieşit din calea
oamenilor“, oftează mama şi-l boceşte de viu. Întreabă şi tot întreabă, nimeni nu-
l cunoaşte, „este înalt, subţire, desculţ, poartă o haină albastră şi-o cingătoare
neagră de piele, nu cumva l-aţi văzut?“ Nimeni nu l-a văzut; şi-abia acum, să fie
sănătos fiul cel mic al lui Zevedeu, i-a dar de urmă; se află la mănăstire, în
pustiu, a îmbrăcat rasa albă, e căzut cu faţa la pământ şi se roagă… Lui Ioan i-a
fost milă de ea, i-a mărturisit totul; iar acum, sprijinită de braţul lui, intră în
curtea bătrânului Zevedeu, să se odihnească un pic, înainte de-a porni în pustiu.
Bătrâna Salomeea o întâmpină cu mărinimie:
— Bine-ai venit la noi, dragă Maria, spuse ea; vino înăuntru.
Maria îşi coborî basmaua până la sprâncene, se aplecă, străbătu curtea privind
în jos, prinse mâinile bătrânei prietene şi începu să plângă:
— E mare păcat să plângi, fata mea, făcu bătrâna Salomeea şi-o pofti să se
aşeze lângă ea pe canapeaua joasă; acum fiul tău se află sub acoperişul lui
Dumnezeu, în siguranţă.
— Grea e durerea mamei, maică Salomeea, răspunse Maria, oftând; unul mi-a
trimis Dumnezeu, şi pe-acesta însemnat.
Bătrânul Zevedeu auzi supărarea ei, nu era om rău, când nu-i călcai daraverile,
coborî din foişorul său, s-o mângâie.
— E tinereţea, Maria, îi spunea el, e tinereţea, nu te amărî; o să treacă. Ca vinul
e şi ea binecuvântată, dar repede ne trezim din beţie şi intrăm, fără să mai lovim
cu picioarele, în jug. O să se trezească din beţie şi fiul tău, Maria. Uite, şi-ăst fiu
al meu pe care-l vezi, acum începe să se dezbete, slavă Ţie, Dumnezeule.
Ioan se îmbujoră, dar nu scoase o vorbă; intră înăuntru să aducă apă rece şi
smochine unse cu miere să cinstească musafira. Cele două femei, aşezate una
lângă alta, cu capetele rezemate unul de altul vorbeau încet despre fiul răpit de
Dumnezeu; tăifăsuiau în şoaptă, să nu le-audă bărbaţii şi să se-amestece şi să
strice adânca dulceaţă a femeii pe care le-o dădea durerea.
— Se roagă, îmi spune fiul tău, maică Salomeea, se roagă, mîinile lui şi
genunchii au făcut bătături de la mătănii; şi nu mănâncă, zice, s-a topit, a început
să vadă aripi în văzduh; şi nu vrea să bea nici apă, ca să vadă, cică, îngerii…
Unde o să ducă acest rău, maică Salomeea? Iar unchiul lui, rabinul, care a
vindecat atâţia demonizaţi, pe fiul meu nu poate să-l vindece… De ce m-a
blestemat Dumnezeu, maică Salomeea, ce i-am făcut eu?
Îşi sprijini capul de genunchii bătrânei sale prietene şi-o luă plânsul.
Ioan apăru c-un pocal de bronz plin cu apă şi cinci-şase smochine pe o frunză
de smochin.
— Nu plânge, doamna mea, îi spuse, punând smochinele în poala ei; o lumină
sfântă înconjoară faţa fiului tău, n-o văd toţi, eu am văzut-o într-o noapte cum
linge şi-i înghite faţa şi m-am înspăimântat. Iar bătrânul Avacum vedea într-un
vis al lui, în fiecare seară, pe stareţul mort; ţinea, cică, de mână pe fiul tău, îl
ducea din chilie în chilie, îşi întindea degetul şi-l arăta; nu vorbea, cică, zâmbea
şi-l arăta. Şi bătrânul Avacum se înfricoşa, sărea-n sus, trezea călugării, şi se
căzneau toţi împreună să tălmăcească visul; ce-ar fi vrut să le spună stareţul? De
ce le arăta pe noul lor oaspete şi zâmbea? Şi pe neaşteptate alaltăieri, în ziua în
care plecam, prin luminarea lui Dumnezeu dezlegară visul: Pe-acesta să-l facem
stareţ, porunceşte mortul, pe-acesta să-l facem stareţ… Merseră-ndată, tot cinul,
toţi călugării şi-l găsiră pe fiul tău; căzură la picioarele lui, „voia lui Dumnezeu“,
îi strigau, „să fie stareţul mănăstirii“. Dar fiul tău nu vru s-audă. „Nu, nu“, striga
el, „nu este de mine drumul acesta, nu sunt vrednic, o să plec!“ În ceasul în care
lăsam mănăstirea, amiază de-acum, am auzit strigătele lui, nu voia cu nici un
chip; iar călugării îl ameninţau că o să-l încuie într-o chilie, vor pune străji la
uşă, să nu fugă.
— Ferice de tine, Maria, făcu bătrâna Salomeea şi bătrâna ei faţă strălucea;
norocoasă mamă! A suflat Dumnezeu în măruntaiele tale şi tu nu simţi asta!
 Cea iubită de Dumnezeu asculta şi clătina capul nemângâiată:
— Eu nu-l vreau sfânt pe fiul meu, murmură ea; om îl vreau, ca şi ceilalţi, să
se-nsoare, să-mi facă nepoţi; acesta e drumul lui Dumnezeu.
— Acesta este drumul omului, făcu încet Ioan, ca şi cum s-ar fi ruşinat că
aducea împotrivire; celălalt, cel pe care-l urmează fiul tău, este drumul lui
Dumnezeu, doamna mea.
În vii se auziră strigăte şi hohote de râs, doi flăcăiandri cărăuşi intrară în curte
aprinşi.
— Veşti proaste, stăpâne, strigară şi izbucniră în râs, s-a aţâţat, cică, Magdala,
au luat pietre şi hăituiesc sirena lor s-o omoare!
— Care sirenă, măi? strigară călcătorii şi se opriră din joc; pe Magdalena?
— Pe Magdalena, s-aibă parte de bine! Ne-au adus veştile doi căruţaşi care
treceau; s-a năpustit, cică, în Magdala, ieri în sabat, din Nazaret, Baraba,
căpetenia tâlharilor, frică şi groază…
— Altul şi-ăsta, rea să-i fie vremea! mormăi bătrânul Zevedeu, înfuriat; zilot,
cică, să mântuiască şi mutra lui sălbatică pe Israel! Ducă-se pe apa sâmbetei,
ticălosul! Aşadar?
— Aşadar, a trecut seara pe la casa Magdalenei, a găsit curtea ei plină de lume;
lucra afurisita şi-n sfânta zi a sabatului! Oriunde, cel care a văzut pe Dumnezeu
şi nu s-a temut de El! Baraba se repede, trage cuţitul de la sân, negustorii scot şi
ei săbiile, sar şi vecinii, s-au încăreiat toţi. Doi de-ai noştri au fost răniţi,
negustorii au încălecat pe cămilele lor, şi-au tăiat-o la fugă, Baraba a spart uşa, s-
o găsească pe dumneaei, s-o înjunghie. Dar de unde Magdalena! A zburat
păsărica, a ieşit pe altă uşă, nevăzută! A luat-o tot satul la hăituit; dar s-a-
nnoptat, unde s-o găsească! Dumnezeu aduse zorii zilei, se împrăştiară peste tot,
scotociră, îi luară urma, găsiră, cică, urmele picioarelor ei în nisip, spre
Capernaum!
— S-o primim bine, băieţi! făcu Filip şi-şi linse buzele lui atârnate de ţap;
numai ea lipsea din Rai, am uitat-o, Eva; să fie binevenită!
— Lucrează moara ei de apă şi-n sabat, binecuvântata! spuse şi blândul
Natanael şi zâmbi cu şiretenie pe sub mustăţi.
Îşi aminti că într-un asfinţit, în ajunul sabatului, s-a spălat, s-a bărbierit, şi-a
pus haine curate şi a venit Ispita după baie, l-a luat de mână şi s-au dus în
Magdala; s-au dus în Magdala, drept la casa Magdalenei, s-aibă parte de bine!
Era iarnă, moara ei avea tihnă şi-a rămas Natanael singur-singurel tot sabatul şi
măcina… Natanael zâmbi mulţumit; mare păcat, o să spui; da, într-adevăr, păcat
mare, dar Dumnezeu, în El ne punem toate nădejdiile noastre, iartă; liniştit,
sărac, întristat, neînsurat, Natanael şedea zi de zi în faţa unei băncuţe, într-un
colţ al drumului din sat, şi făcea şi saboţi pentru ţărani şi sandale groase pentru
ciobani… Viaţă era asta? Aşadar le lăsă şi el baltă o dată, o singură dată în viaţa
lui, se bucură şi el ca un om, chiar de era sabat, Dumnezeu, am spus, înţelege
treburi dintr-astea şi iartă…
Dar bătrânul Zevedeu lăsă mutra jos:
— Belele! bombăni el; nu merg mai departe să-şi scoată ochii; când profeţi,
când desfrânate, când mame care plâng, când de-alde Baraba, mi s-a făcut silă!
Se întoarse spre călcători:
— Voi aveţi treaba voastră, flăcăii mei; călcaţi strugurii!
Înăuntru bătrâna Salomeea şi Maria lui Iosif auziră veştile, se priviră una pe
alta şi plecară îndată capetele, fără să vorbească. Iuda lăsă ciocanul, ieşi şi se
rezemă de stâlpul porţii de la intrare; le ascultase pe toate, le-ntipărise în mintea
lui, şi trecând aruncă o privire cruntă lui moş Zevedeu.
Stătu-n poartă, trase cu urechea; prinse strigăte, văzu că se ridică praf, bărbaţi
alergau, femei ţipau: „Prindeţi-o! Prindeţi-o!“ şi-nainte de-a apuca cei trei
bărbaţi să sară din teasc, iar moşul strângător să coboare-n fugă din foişorul său,
Magdalena, cu limba scoasă, zdrenţuită, intra-n curte şi cădea la picioarele
bătrânei Salomeea:
— Ajutor, maica mea, strigă; ajutor, vin!
Bătrânei Salomeea i se făcu milă de păcătoasă, se ridică, închise fereastra, se-
ntoarse către fiul ei:
— Încuie uşa, băiete, spuse ea.
Iar apoi către Magdalena:
— Ciuceşte-te la pământ, ascunde-te.
Maria lui Iosif, aplecată, privea pe rătăcita asta cu milă şi groază; numai
femeile cinstite ştiu cât de-amară e cinstea şi de neîndurat, şi-i era milă de ea; dar
în acelaşi timp trupul acesta păcătos, moale, întunecat, primejdios îi părea şi o
fiară; puţin a lipsit, când fiul ei era de douăzeci de ani, să i-l răpească fiara
aceasta; dar a scăpat… „A scăpat de femeie“, se gândea Maria şi oftă, „a scăpat
de femeie, dar de Dumnezeu…“
Bătrâna Salomeea îşi puse mâna pe capul aprins al Magdalenei:
— De ce plângi, fata mea? îi zise cu milă.
— Nu vreau să mor, răspunse Magdalena, bună e viaţa, nu vreau!
Întinse şi Maria lui Iosif mâna, nu se mai temea de ea, nu-i mai era silă, o
atinse:
— Nu te teme, Maria, îi zise, Dumnezeu te ocroteşte, n-o să mori.
 — Cum o ştii, mătuşă Maria? făcu Magdalena şi privirea ei străluci.
— Dumnezeu îţi dă vreme, vreme să te pocăieşti, Magdalena, răspunse mama
lui Iisus cu siguranţă.
Dar pe când cele trei femei vorbeau şi durerea era cât pe-aci să le unească, se
revărsară strigăte din vii: „Vin! Vin, uite-i!“ şi până să coboare bătrânul Zevedeu
în fugă din foişorul său, apărură zdrahonii înfuriaţi la poarta de la intrare, iar
Baraba, aprins, mugind, păşea pragul.
— Ei, moş Zevedeu, strigă el, cu-ngăduinţa ta şi fără-ngăduinţa ta, o să intrăm;
în numele Dumnezeului lui Israel.
Şi, înainte de-a apuca bătrânul gospodar să-şi deschidă gura, Baraba, c-un
brânci, împinsese uşa înăuntru şi înşfăcase pe Magdalena de cozi.
— Afară! afară, târfă! urla şi-o târa grămadă prin curte.
Intrară şi ţăranii străini înăuntru, o înhăţară pe sus şi, în huiduieli şi hohote de
râs, o duseră la o groapă mică, aproape de lac, şi-o aruncară înăuntru; iar apoi,
femei şi bărbaţi se împrăştiară în jur şi-şi încărcau poalele cu pietre.
În acest timp bătrâna Salomeea sărise din aşternut şi cu toate c-o sfâşiau
durerile, se târî în curte şi luă la rost pe bărbatul ei:
— Te-ai făcut de râs, moş Zevedeu, îi strigă ea; ai lăsat răzvrătiţii să-ţi calce
casa şi să-nhaţe din mâinile tale o femeie care ţi-a cerut milă.
Se-ntoarse şi către fiul ei, Iacov, care stătea-n mijlocul curţii nehotărât:
— Calci şi tu pe urmele tatălui tău, nu ţi-e ruşine? Nu vei fi tu mai bun? N-o
să-ţi ajute şi ţie Dumnezeu? Aleargă să aperi o femeie, pe care-o caută un sat
întreg, şi nu i-e ruşine s-o omoare.
— Mă duc, mamă, linişteşte-te, răspunse fiul, care nu se temea de nimeni în
lume decât de mama lui.
Groaza punea stăpânire pe el de câte ori se întorcea asupra lui mâniată; pentru
că, simţea el, glasul acesta al ei nu era crud şi aspru, era glasul de demult, trecut
prin pustiu, al încăpăţânatului neam al lui Israel.
Iacov se-ntoarse, făcu semn celor doi tovarăşi ai lui, Filip şi Natanael:
— Să mergem, zise el.
Privi spre butoaie să-l vadă pe Iuda; plecase.
— Vin şi eu, zise Zevedeu îndrăcit.
Se temea să rămână singur cu femeia lui; se aplecă, luă de jos ghioaga şi porni
în urma fiului său.
Rănită rău, Magdalena se ghemuise într-un colţ al gropii, îşi puse braţele să-şi
apere capul şi ţipa; în jurul gropii bărbaţii şi femeile râdeau; peste tot în vii
cărăuşii şi culegătoarele îşi părăsiseră treaba şi se apropiau; tinerii doreau cu foc
să vadă pe jumătate gol, însângerat, vestitul trup, iar fetele urau şi pizmuiau
femeia acesta care se bucura de toţi bărbaţii şi ele nu aveau nici unul.
Baraba întinse mâna, să înceteze strigătele, să rostească osânda, să-nceapă
aruncarea cu pietre35. În clipa aceea apăru Iacov; dădu să-nainteze către zilot,
căpetenia tâlharilor, dar Filip îl ţinu îndată de braţ.
— Unde mergi? spuse, unde mergem? Suntem trei şi cucul, iar ei satul întreg,
suntem pierduţi!
Dar Iacov auzea încă înlăuntrul său glasul crunt al mamei lui:
— Ei, Baraba, cuţitarule, strigă el, ai venit aici în satul nostru să omori
oamenii? Lasă femeia, noi o s-o judecăm; o să vină bătrânii poporului din
Magdala şi Capernaum s-o judecăm; o să vină şi tatăl ei, rabinul din Nazaret;
asta zice Legea!
— Are dreptate fiul meu! sări atunci bătrânul Zevedeu, care sosea pe
neaşteptate cu ghioaga lui groasă; are dreptate, asta spune Legea!
Baraba dădu una, se-ntoarse dintr-odată asupra lor:
— Bătrânii poporului sunt vânduţi, strigă el, Zevedeu e vândut, nu am
încredere; eu sunt Legea! Cine îndrăzneşte dintre voi, voinicii mei, să vină să ne
măsurăm!
Bărbaţii şi femeile din Magdala şi Capernaum roiră în jurul lui Baraba şi-n
luminile ochilor lor sclipea omorul; o ceată de băieţi sosiră pe neaşteptate din sat
cu praştiile.
Filip îl prinse de braţ pe Natanael, dădu înapoi; se întoarse către Iacov:
— Du-te, dacă vrei, tu singur, fiu al lui Zevedeu; noi nu mergem; n-am
înnebunit.
— Nu vă e ruşine, laşilor?
— Nu, nu ne e ruşine; du-te tu singur.
Iacov se întoarse către tatăl său; dar acesta tuşi.
— Eu sunt bătrân, spuse el.
— Aşadar? strigă Baraba şi râse cu gura până la urechi.
Bătrâna Salomeea apăru sprijinindu-se de braţul fiului ei cel mic; în urma lor,
cu ochii înlăcrimaţi, Maria lui Iosif. Iacov se întoarse, o văzu pe mama lui, sări;
în faţa lui înfricoşătorul cuţitar cu mulţimea de ţărani înfuriaţi; în spatele lui
mama, cruntă şi tăcută.
— Aşadar? mugi din nou Baraba şi îşi suflecă mânecile.
— N-o să mă fac de ruşine! murmură fiul lui Zevedeu şi înaintă.
Porni-ndată şi Baraba drept asupra lui.
 — O să-l omoare! făcu fratele lui mai tânăr şi sări să alerge lângă fratele său.
Dar mama îl ţinu:
— Taci, îi zise, nu te-amesteca.
Şi pe când cei doi duşmani se apropiau de-acum să se-ntâlnească, un glas voios
se auzi de la malul lacului:
— Marán athá! Marán athá!36
Şi un tânăr ars de soare, gâfâind, se repezi înaintea lor scuturându-şi mâinile, şi
striga:
— Marán athá! Marán athá! Domnul vine!
— Cine vine? strigară toţi şi-l înconjurară; cine?
— Domnul, răspunse tânărul şi arăta în urma lui către pustiu. Domnul, iată-l!
Toţi se întoarseră; soarele se-apleca de-acum spre asfinţit; ziua se-ndulcea. Un
om apăru urcând de la mal, îmbrăcat tot în alb, ca un călugăr al mănăstirii;
leandrii la marginea lacului erau în floare, iar cel îmbrăcat în alb întinse mâna,
rupse o floare roşie de leandru şi-o petrecu între buze; doi pescăruşi, care umblau
pe prundiş, îi făcură loc să treacă.
Bătrâna Salomeea îşi ridică în sus capul cernit, adulmecă văzduhul:
— Băiete, spuse fiului ei, cine vine?
— Inima-mi bate să se spargă, mamă, răspunse fiul; cred că este el!
— Cine?
— Taci!
— Iar cei care sunt în urma lui? Oho, o oaste-aleargă-n urma lui, băiete.
— Sunt săracii, mamă, care culeg strugurii rămaşi; nu este oaste, nu te teme.
Şi într-adevăr, ca o oaste începură să se ivească brusc în urma lui gloate de
zdrenţăroşi, bărbaţi şi femei cu copii, cu traiste, cu coşuri, şi se risipiră în viile
culese şi căutau. În fiecare an, la seceriş, la culesul viilor, la strânsul măslinelor,
se revarsă din toată Galileea turmele acestea ale foamei şi adună tot ce rămâne
de la seceriş, de la culesul strugurilor, de la strânsul măslinelor, sunt rămăşiţe
lăsate de gospodari pentru săraci, precum porunceşte legea lui Israel.
Deodată cel îmbrăcat în alb se opri; văzu mulţimea, se înspăimântă. Să fug!
Frica de-altădată îl apăsă greu iarăşi, să se întoarcă în pustiu, acolo este
Dumnezeu; aici, oamenii; să fug! Soarta lui atârnă iarăşi de-un fir subţire. S-o ia
înapoi, înainte?
Toţi în jurul gropii se opriseră şi-l priveau; Iacov şi Baraba stăteau încă proptiţi
drept unul în faţa celuilalt; iar Magdalena săltă capul, trăgea cu urechea; viaţă,
moarte, ce era tăcerea aceasta? Vântul se schimbase; şi pe neaşteptate sări-n sus,
ridică mâinile, scoase un strigăt:
 — Ajutor!
Cel îmbrăcat în alb auzi strigătul, îl recunoscu, se repezi.
— Magdalena, şopti el, Magdalena. S-o izbăvesc! şi-o luă în grabă către
oameni.
Avea braţele deschise şi înainta; şi în timp ce se apropia de oameni şi desluşea
feţele lor înfuriate, întunecate, chinuite şi ochii lor plini de mânie, inima lui se
tulbura, măruntaiele i se umpleau de-o adâncă milă şi dragoste. „Aceştia sunt
oameni“, se gândea el, „toţi sunt fraţi, toţi, şi nu ştiu, de aceea se chinuie şi se
pedepsesc… Dac-ar fi ştiut-o, ce bucurii şi ce îmbrăţişări, ce fericire!“
Ajunse de-acum, urcă pe-o piatră, întinse braţele în dreapta şi-n stânga, un
cuvânt ţâşni din adâncul lui, triumfător, voios:
— Fraţilor!
Oamenii tresăriră uimiţi, se priviră, nimeni nu răspunse.
— Fraţilor, se auzi iarăşi glasul triumfător, bine v-am găsit!
— Bine-ai venit, călăule! îi răspunse Baraba şi apucă o piatră grea de jos.
— Copilul meu! se auzi un ţipăt sfâşietor.
Şi Maria se repezi şi-şi îmbrăţişă fiul; râdea şi plângea şi-l mângâia; dar el,
tăcut, respinse braţele mamei lui, înaintă spre Baraba:
— Frate Baraba, spuse el, bine te-am găsit; sunt prieten, aduc o veste bună,
bucurie mare!
— Nu te-apropia! mugi Baraba şi stătu înaintea lui s-o ascundă pe Magdalena
de ochii lui.
Dar ea auzise glasul iubit, sări în sus:
— Iisuse, strigă ea, ajutor!
Dintr-un pas Iisus se află pe marginea gropii; Magdalena se prindea cu mâinile
şi picioarele de pietre şi se căţăra; Iisus se aplecă, îi întinse mâna, şi ea o apucă,
urcă sleită, numai sânge, se ghemui la pământ.
Baraba se năpusti, piciorul său călcă pe spatele ei cu putere:
— Este-a mea, o s-o omor! mugi el şi ridică piatra pe care-o ţinea. A pângărit
sabatul, moarte!
— Moarte! Moarte! urlă şi gloata, care acum se înspăimântă să nu-i scape
victima de-njunghiat.
— Moarte! strigă tare şi Zevedeu, care vedea că zdrenţăroşii îl înconjoară pe
cel de curând sosit şi că minţile lor o iau razna.
Vai şi-amar dacă-i lăsa pe zdrenţăroşi să facă ce vor.
— Moarte! strigă din nou lovind cu ghioaga în pământ; moarte!
Iisus ţinu braţul ridicat al lui Baraba.
 — Baraba, spuse cu glas liniştit, îndurerat, tu n-ai călcat niciodată vreo
poruncă a lui Dumnezeu? N-ai furat niciodată-n viaţa ta, n-ai omorât, n-ai
preacurvit, n-ai spus minciuni?
Se întoarse către gloata care urla, privi domol pe toţi, pe unul câte unul:
— Cel fără de păcat, spuse el, dintre voi să arunce primul piatra.37
Bulucul de oameni se mişcă din loc; unul câte unul se dădeau înapoi şi se
căzneau să îndepărteze de la ei privirea care le răscolea adâncurile sufletelor şi
memoria. Bărbaţii îşi amintiră câte minciuni rostiseră în viaţa lor, nelegiuirile
făptuite, femeile altora pe care le batjocoriseră; şi femeile îşi coborâră basmalele,
iar pietrele pe care le ţineau alunecară din mâini.
Bătrânul Zevedeu, cum văzu că zdrenţăroşii erau pe cale să iasă învingători, îşi
ieşi din minţi; Iisus se întoarse, îi privi iarăşi pe rând, adânc în ochi:
— Cel fără de păcat să arunce primul piatra!
— Eu, sări Zevedeu; dă-mi piatra pe care o ţii, Baraba, cerul curat nu se teme
de fulgere; eu o s-arunc!
Baraba se bucură, îi dădu piatra, se dădu la o parte; Zevedeu înşfăcă piatra, se
opri deasupra Magdalenei, cântărea cum să arunce piatra ca s-o nimerească în
moalele capului; ea era aplecată, un ghemotoc, la picioarele lui Iisus, liniştită;
simţea că, acolo unde se găsea, nu se temea de moarte.
Zdrenţăroşii priveau pe bătrânul Zevedeu înfuriaţi; iar unul, cel mai slăbănog,
sări:
— Ei, moş Zevedeu, îi strigă el, este un Dumnezeu, mâna o să-ţi
damblagească, nu te temi? Ia aminteşte-ţi; n-ai mâncat niciodată dreptul
săracului? N-ai scos niciodată la mezat via orfanului? N-ai intrat niciodată
noaptea în casa văduvei?
Bătrânul păcătos asculta şi tot cântărea piatra şi se tot stăpânea; şi pe
neaşteptate scoase un ţipăt, braţul lui se ofili brusc, se plecă fără putere, iar piatra
mare se rostogoli şi căzu pe piciorul lui şi-i strivi degetele.
— Minune! Minune! chiuiră bucuroşi zdrenţăroşii; nevinovată e Magdalena!
Baraba îşi ieşi din minţi, faţa ciupită de vărsat se umflă roşie ca racul; se repezi
asupra fiului Mariei, ridică mâna şi-l pălmui; iar Iisus în linişte îi întoarse şi
celălalt obraz38:
— Loveşte şi celălalt obraz, frate Baraba, spuse el.
Mâna lui Baraba înţepeni, holbă ochii; „cine este ăsta? ce este ăsta? Nălucă
este, om, demon?“ se dădu înapoi şi-l privi năucit.
— Loveşte şi celălalt obraz, frate Baraba, îl îndemnă iarăşi fiul Mariei.
 Atunci se ivi brusc din umbra smochinului, de unde stătea, mai încolo, şi
privea, Iuda; văzuse totul, nu vorbea; că e omorâtă, că nu e omorâtă Magdalena,
nu-i păsa; dar se bucura să-i audă pe Baraba şi pe zdrenţăroşi cum i le cântă lui
Zevedeu şi cum îl înfruntă. Iar când văzu că Iisus apare la marginea lacului, cu
noua lui rasă albă, îi bătu inima: „Acum se va vedea“, murmură el, „cine este, ce
vrea, ce are de spus oamenilor“, şi ciuli urechea lui mare. Dar îndată primul
cuvânt: „Fraţilor!“ nu-i plăcu; îşi scărpină obrajii. „Încă nu şi-a băgat minţile-n
cap“, bombăni el; „nu, nu suntem toţi fraţi, nici israeliţii cu romanii, nici
israeliţii între ei; nu sunt fraţii noştri saducheii cei vânduţi, căpeteniile care fac
jocurile cu tiranul… Rău începi, fiu al Tâmplarului, ai grijă!“ Dar când văzu pe
Iisus că întinde şi celălalt obraz, fără mânie, cu o mândră, nemaivăzută blândeţe,
se înspăimântă; „ce este ăsta!“ strigă înlăuntrul său; „asta, să dea şi celălalt
obraz, numai un înger o face, un înger sau un câine…“
Făcu un salt, înhăţă de braţ pe Baraba, în clipa în care se pregătea să se repeadă
la fiul Mariei.
— Să nu-l atingi, îi spuse înăbuşit, pleacă!
Baraba privi uimit pe Iuda; erau amândoi în aceeaşi frăţie, intraseră des
împreună în sate şi în cetăţi şi omorâseră pe trădătorii lui Israel, iar acum…
— Iuda, murmură el. Tu? tu?
— Eu; du-te!
Baraba şovăia încă; Iuda era mai tare decât el în frăţie, nu putea să i se
împotrivească; dar iarăşi mândria nu-l lăsa să plece.
— Du-te! porunci din nou barbă-roşcată.
Căpetenia tâlharilor lăsă capul jos şi privi sălbatic pe sub pleoape pe fiul
Mariei.
— Unde-o să te duci? murmură strângându-şi pumnul; o să ne-ntâlnim din
nou!
Se-ntoarse către ai lui:
— Să mergem! zise el cu jumătate de gură.

XIII
De-acum soarele se apropia să atingă temeliile cerului, dogoarea zilei se ofili;
vântul încetă, lacul străluci trandafiriu şi albastru; câţiva cocostârci stăteau într-
un picior pe stânci, cu ochii pironiţi în apă; încă le era foame.
Zdrenţăroşii aveau ochii aţintiţi la fiul Mariei, aşteptau, nu voiau să plece. Ce
aşteptau? Uitaseră de foamea şi goliciunea lor, uitaseră de răutatea bogătanilor
care nu se-ndurau să lase câteva boabe neculese în viile lor, să se îndulcească şi
gâtlejul sărăcimii. De dimineaţă umblau din vie în vie, iar coşurile lor
rămăseseră goale; nu s-a întâmplat la fel şi cu secerişul? Adică umblau din ogor
în ogor, traistele lor goale; şi copiii lor care-i aşteptau în fiecare seară, cu gurile
deschise! Dar acum, nu ştiu de ce, nu ştiu cum, coşurile lor parcă s-ar fi umplut
pe neaşteptate; priveau pe cel îmbrăcat în alb, acesta din faţa lor, şi inima nu le
dădea ghes să plece… Aşteptau; ce aşteptau? nu ştiau.
Şi fiul Mariei îi privea, aştepta şi el; simţea toate aceste suflete agăţate de
grumazul său. Ce voiau de la el? ce cer de la el? ce poate, el care nu are nimic,
să le dea? Îi privea, îi privea, o clipă se sfii; dădu iarăşi să plece, dar se ruşină; ce
se va-ntâmpla cu Magdalena, care stătea încolăcită la picioarele lui? Şi-atâţia
ochi care-l priveau râvnitori, cum să-i lase nemângâiaţi? Să plece, să se ducă
unde? Peste tot e Dumnezeu şi îl împingea unde voia harul Lui; nu harul Lui,
tăria Lui cea atotputernică. O simţea asta de-acum fiul Mariei, casa lui este
pământul acesta; altă casă nu are; iar pustiul său sunt oamenii; alt pustiu nu are.
Lăsă capul în jos:
— Facă-se voia Ta, Doamne, şopti el şi se-ncredinţă de-acum milei lui
Dumnezeu.
Un bătrân apăru dintre zdrenţăroşi şi vorbi:
— Fiu al Mariei, suntem flămânzi, dar nu cerem de la tine pâine; sărac eşti şi
tu ca şi noi; deschide-ţi gura, spune-ne o vorbă bună, şi-o să ne săturăm.
Şi un tânăr prinse curaj:
— Fiu al Mariei, zise el, ne înăbuşă nedreptatea, nu-ncape altceva în inima
noastră; ai spus că aduci cuvânt bun, spune cuvântul cel bun, adu dreptate!
Fiul Mariei privea oamenii, asculta glasul izbăvirii şi-al foamei, se bucură
mult; ca şi cum ar fi aşteptat glasul acesta de ani, şi-acum venise, îl strigă pe
numele lui, se-ntoarse către norod, cu braţele deschise:
— Fraţilor, spuse, să mergem!
Şi dintr-odată norodul, parcă şi el ar fi aşteptat de ani chemarea aceasta, ca şi
cum ar fi auzit pentru prima oară numele lui cel adevărat, se bucură nespus:
— Să mergem, gemură toţi, în numele lui Dumnezeu!
Fiul Mariei trecu înainte, porniră într-un pas; o colină ca o turlă, de un verde-
palid încă în arşiţa verii, se înălţa lângă marginea lacului; toată ziua o bătea
soarele, iar acum mirosea plăcut, în dulceaţa chindiei, a cimbrişor şi a măslină
coaptă. Vreun vechi templu idolatru va fi fost pe vârful acesta, pentru că zăceau
încă întinse la pământ, frânturi, câteva capete de coloane sculptate, iar noaptea
pescarii smintiţi vedeau, pescuind pe lac, cum şade o nălucă albă pe crâmpeiele
de marmură; iar într-o noapte bătrânul Iona o auzi că plânge.
Către colina aceasta porniră, aşadar, fermecaţi, fiul Mariei înainte, iar în urmă,
ca o familie, gloata de săraci.
Bătrâna Salomeea se întoarse către fiul ei mezin:
— Băiete, zise ea, ia-mă pe după braţ; să mergem şi noi.
El luă pe Maria de mână:
— Maria, zise ea, nu plânge; n-ai văzut o strălucire în jurul feţei fiului tău?
— Eu n-am fiu, nu mai am fiu, răspunse mama şi izbucni în suspine; toţi aceşti
zdrenţăroşi au, eu nu am…
Se tânguia, bocea şi mergea; de-acum era sigură: fiul ei o părăsise pentru
totdeauna. Când a alergat să-l îmbrăţişeze, să-l ia să se întoarcă acasă, el a privit-
o uimit, ca şi cum n-ar fi cunoscut-o; iar când i-a spus: „Eu sunt mama ta“, el a
întins mâna şi-a dat-o la o parte.
Bătrânul Zevedeu îşi văzu femeia urcând şi ea cu gloata, strâmbă din nas
nemulţumit, îşi înşfăcă ghioaga, se întoarse către fiul său, Iacov, şi către cei doi
tovarăşi, Filip şi Natanael, arătă turma zgomotoasă, aţâţată:
— Ăştia sunt lupi hămesiţi, blestemaţi fie ei; să urlăm şi noi împreună cu ei, să
nu ne ia drept oi şi să ne mănânce; să mergem în urma lor! S-aveţi grijă: orice le-
ar spune scrântitul fiu al Mariei, noi să-l huiduim, auziţi? Să nu-l lăsăm să salte
capul; înainte, toţi împreună, şi fiţi cu ochii-n patru! zise, şi începu şontâc-şontâc
să urce şi el.
În ceasul acela apăreau cei doi fii ai lui Iona; Petru ţinea de mână pe fratele său
şi-i vorbea liniştit, blând, să nu-l înfurie; dar el privea cu tulburare droaia de
oameni care urca şi pe cel îmbrăcat în alb care-i călăuzea.
— Cine sunt? unde merg? întrebă Petru pe Iuda care stătea încă nehotărât în
cale.
— Fiul Mariei, răspunse barbă-roşcată posomorât.
— Şi-n urma lui, turma?
— Săracii care adună boabele de struguri rămase după cules; l-au văzut şi s-au
prins de el şi merge, cică, să le vorbească.
— Ce să le spună? El nu poate să-mpartă două paie la trei măgari.39
Iuda ridică din umeri:
— O să vedem! mormăi şi apucă şi el urcuşul.
Două perechi negricioase se întorceau din vii, istovite, aprinse, şi ţineau
cumpănite pe capetele lor două coşuri mari de struguri; jinduiau tovărăşia
oamenilor, „să mergem şi noi“, ziseră, „să ne treacă vremea“, şi intrară în coada
cârdului.
 Bătrânul Iona, cărând în spate plasa de pescuit, se târa către bordeiul său; îi era
foame, se grăbea; văzu pe fiii săi, văzu lumea urcând, se opri cu gura căscată, cu
ochii lui rotunzi ca de peşte, şi privea. Nu se gândea la nimic, nu se întreba cine
a murit, cine se însoară, unde merg atâţia oameni împreună; nu se gândea la
nimic, privea cu gura căscată.
— Haide, pescar-profet Iona, îi strigă Zevedeu, să mergem, e chiolhan; se
mărită, cică, Maria Magdalena, haide să petrecem!
Iona îşi mişcă buzele lui groase, dădu să vorbească, dar se răzgândi; scutură
din umăr, îşi ridică plasa-n spate şi porni către mahalaua lui, călcând greoi. După
destul timp, când se apropia de-acum de bordeiul său, după multele dureri ale
facerii, mintea lui născu: „La dracu’ cu tine, Zevedeu, zevzecule“, bombăni el,
izbi uşa şi intră înăuntru.
Când bătrânul Zevedeu ajunse cu ai lui în vârful colinei, Iisus şedea deja pe un
cap de coloană şi nu-şi deschisese încă gura, ca şi cum i-ar fi aşteptat. Înaintea
lui droaia de săraci pe jos cu picioarele încrucişate, iar femeile în picioare, îl
priveau. Soarele apusese, dar spre nord muntele Hebron ţinea încă în vârful lui
lumina şi n-o lăsa să plece.
Iisus îşi încrucişase mâinile pe piept şi privea lumina care se lupta cu
întunericul; uneori îşi târa încet privirea pe feţele oamenilor întoarse drept asupra
lui – încreţite, îndurerate, zbârcite de foame; ochii lor pironiţi pe el îl priveau, ca
şi cum el era vinovat şi i se plângeau.
Îndată ce-l văzu pe Zevedeu cu ai lui, se ridică:
— Fiţi bine veniţi, spuse; veniţi toţi aproape, glasul meu n-are putere, vreau să
vă vorbesc.
Zevedeu, sfetnic al satului precum era, trecu în faţă şi se întronă pe-o piatră; în
dreapta lui, cei doi fii ai săi, şi încă Filip şi Natanael; în stânga, Petru şi Andrei.
Mai în spate, între muierime, în picioare, bătrâna Salomeea şi Maria lui Iosif;
cealaltă Maria, Magdalena, era ghemuită la picioarele lui Iisus, cu faţa ascunsă
în palme; mai încolo, sub un pin chinuit, strâmbat de vânturi, Iuda aştepta; ochii
lui albaştri, aspri, printre acele pinului, săgetau pe fiul Mariei.
Iar el tremura în ascuns şi se lupta să prindă curaj; aceasta era clipa de care se
temea de atâţia ani, a venit, a învins Dumnezeu, l-a adus cu sila acolo unde a voit
– înaintea oamenilor să vorbească. Iar acum, ce să le spună? Fulgere-fulgere
treceau prin mintea lui puţinele bucurii ale vieţii sale, multele amărăciuni, lupta
cu Dumnezeu, după aceea tot ce văzuse, umblând singur-singurel – munţii,
florile, păsările, ciobanii cărând voioşi pe umăr oaia pierdută, pescarii cu plasele
lor de prins peşti, plugarii cum semănau, cum secerau, cum vânturau şi cărau
rodul pe la casele lor… Cer şi pământ se deschideau şi se închideau în mintea
lui, toate minunile lui Dumnezeu, şi nu ştia pe care s-o aleagă întâi, pe toate, pe
toate voia să le dezvăluie, ca să mângâie pe cei nemângâiaţi… Ca o poveste a lui
Dumnezeu se-ntinse înaintea lui lumea, ca povestea pe care i-o istorisea mama
mamei lui, ca să nu plângă, plină de prinţese şi zmei, iar Dumnezeu se apleacă
din cer şi-o povesteşte oamenilor.
Îşi deschise braţele, zâmbi:
— Fraţilor, spuse el, iar glasul lui, moale încă, tremura; fraţilor, în parabole o
să vorbesc, iertaţi-mă; sunt om simplu, puţine sunt învăţăturile mele, şi eu sunt
sărac şi nedreptăţit, multe are inima mea să vă spună, dar mintea mea nu poate să
le istorisească, îmi deschid gura şi fără să vreau, cuvântul iese ca o poveste;
fraţilor, iertaţi-mă, în parabole o să vorbesc.
— Ascultăm, fiu al Mariei, strigă norodul, ascultăm!
Iisus deschise iarăşi gura:
— A ieşit semănătorul să semene sămânţa lui. Şi pe când semăna, una a căzut
în drum, şi-au venit păsările şi-au mâncat-o; alta a căzut pe pietre, nu a găsit
pământ să se hrănească, s-a uscat; alta a căzut în mărăcini, s-au întărit mărăcinii
şi-au înăbuşit-o; iar alta în sfârşit a căzut în pământ bun, a făcut rădăcini, a scos
spic, a dat rod şi-a hrănit oamenii. Cine dintre voi, fraţii mei, are urechi ca să
audă, să audă!40
Toţi tăceau, se priveau unii pe alţii năuciţi; dar bătrânul Zevedeu căuta pricină
de ceartă, sări în sus:
— Nu înţeleg, zise, şi să mă ierţi; am urechi, slavă Ţie, Dumnezeule, am urechi
şi aud, dar nu înţeleg; ce vrei să spui, nu ni le desluşeşti?
Râse batjocoritor, îşi mângâie cu mândrie barba lui albă lungă:
— Nu cumva eşti chiar dumneata semănătorul?
— Eu sunt, răspunse cu smerenie Iisus.
— Măi mutră! făcu bătrânul fruntaş lovind în pământ cu ghioaga lui; iar noi,
adică, pietrele, şi mărăcinii, şi ogoarele unde semeni tu, ai?
— Voi, răspunse iarăşi liniştit fiul Mariei.
Andrei îşi aţintea urechile, asculta; privea pe Iisus, iar inima îi bătea răscolită;
la fel bătea şi când l-a întâlnit prima oară la malurile Iordanului, biciuit de
arşiţele soarelui, înfăşurat cu-o blană de jivină sălbatică, pe Ioan Botezătorul.
Toate i le mâncase rugăciunea, veghea, foamea; toate, ci numai doi ochi
nemărginiţi, doi cărbuni aprinşi, îi rămăseseră, şi un gâtlej care striga: „Pocăiţi-
vă! Pocăiţi-vă!“ Striga, iar Iordanul ridica valuri, şi se opreau caravanele,
cămilele nu mai puteau să înainteze… Dar acum acesta din faţa lui zâmbea, avea
glas liniştit şi tremurător, era o pasăre nepricepută care se căznea să ciripească,
iar ochii lui nu ardeau, mângâiau. Inima lui Andrei dădea din aripi între cei doi,
năucită.
Ioan se mută încet de lângă tatăl său şi se apropie de Iisus; se apropiase cât pe-
aci să-i atingă picioarele. Zevedeu îl văzu, se înfurie şi mai mult; de-acum i se
făcuse lehamite de profeţii mincinoşi, în fiecare zi răsăreau alţii noi şi luau
norodul de grumazul lor; şi ei toţi, ca şi cum ar fi înţeleşi între ei, se iau la harţă
cu gospodarii, cu preoţii, cu regii; „ce are lumea asta bun şi tare, ei vor să
dărâme; iar acum, poftim, şi desculţul fiu al Mariei! Ah, trebuie să-i sucesc
gâtul, înainte de-a se aprinde tare.“
Se întoarse să vadă ce zice şi gloata, să prindă curaj; văzu pe fiul său cel mare,
Iacov, cu sprâncenele-ncreţite, şi nu putu să-nţeleagă dacă era de mâhnire sau de
mânie, văzu pe femeia lui ştergându-şi ochii şi venind mai aproape, îşi târî ochii
peste zdrenţăroşi, se-ngrozi văzându-i pe toţi, înfometaţi, cum priveau, cu gurile
căscate, pe fiul Mariei, ca puii de pasăre pe care-i hrăneşte mama lor în cioc.
„De-aţi pieri odată, zdrenţăroşilor!“ bombăni şi se ghemui lângă fiul său; „să
nu vorbesc, o să-mi găsesc beleaua.“
Se auzi un glas liniştit milos; cineva, aşezat la picioarele lui Iisus, vorbi; cei
întinşi în spate se ridicară să vadă; era fiul cel mai mic al lui Zevedeu, care se
târâse încet-încet la picioarele lui Iisus, întindea gâtul şi-i vorbea:
— Tu eşti semănătorul, spuneai, noi pietrele, mărăcinii şi ogoarele; dar ce este
sămânţa pe care-o ţii?
Faţa pufoasă, feciorelnică ardea; ochii negri, migdalaţi priveau pe Iisus cu
nelinişte; trupul moale, tremurând tot, se încordase şi aştepta; de răspunsul pe
care l-ar fi primit, presimţea el, atârna viaţa lui; viaţa aceasta şi cealaltă.
Iisus se aplecase să audă; mult timp tăcu; îşi asculta inima, se căznea să afle
cuvântul cel simplu, cel de zi cu zi, cel nemuritor; o năduşeală caldă îi scăldă
faţa.
— Ce este sămânţa pe care-o ţii? întrebă iarăşi cu râvnă fiul lui Zevedeu.
Deodată Iisus sări în sus, deschise braţele, se plecă spre oameni:
— Iubiţi-vă unii pe alţii!41 îi scăpă din măruntaie strigătul; iubiţi-vă unii pe
alţii!
Şi-ndată ce spuse, simţi că inima i s-a golit şi se prăbuşi pe capul de coloană,
secătuit.
Se auzi un murmur, se tulbură norodul, mulţi clătinară capul, unii râseră.
— Ce a spus? întrebă un bătrân care n-auzea bine.
 — Să ne iubim, cică, unul pe altul!
— Asta nu se poate! făcu bătrânul şi se-nfurie; cel flămând nu poate să
iubească pe cel sătul; cel nedreptăţit nu poate să iubească pe cel care
nedreptăţeşte; asta nu se poate! Hai să plecăm!
Iuda, proptit în pin, îşi înşfăcă barba roşcată înfuriat.
— Aşadar, asta te-ai ostenit să ne spui, fiu al Tâmplarului? bombăni el; asta e
vestea tare pe care ne-o aduci? Să iubim, aşadar, pe romani? Să întindem gâtul
cum ai întins şi dumneata obrazul, şi să le spunem: „Fratele meu, înjunghie-mă“.
Iisus ascultă murmurul, văzu feţele care se posomorâră, ochii care se
înceţoşară; înţelese; o amărăciune se revărsă pe faţa sa, îşi puse toată puterea, se
ridică.
— Iubiţi-vă unii pe alţii! Iubiţi-vă unii pe alţii! se auzi din nou glasul rugător,
stăruitor al lui; Dumnezeu e dragoste! Odată credeam şi eu că era crud, atinge
munţii şi scot fum, atinge oamenii şi mor; m-am vârât în mănăstire ca să scap,
cădeam cu faţa la pământ, aşteptam, acum va veni, spuneam, să cadă asupra mea
ca un trăsnet; iar El a venit într-o dimineaţă, a suflat asupra mea ca o adiere
răcoroasă şi mi-a spus: „Ridică-te, copilul meu“; m-am ridicat şi-am venit; iată-
mă!
Încrucişă mâinile şi înclină trupul, ca şi cum ar fi salutat oamenii.
Bătrânul Zevedeu tuşi, scuipă, îşi ştrânse ghioaga:
— Adiere răcoroasă Dumnezeu? mormăi încet, înfuriat; să piei, nelegiuitule!
Fiul Mariei vorbea, coborî acum în rând cu oamenii, îi privea pe rând, îi ruga,
se ducea şi venea, îşi ridica mâinile spre cer:
— Tată este, spunea, nici o durere nu va lăsa nemângâiată, nici o rană
netămăduită; cu cât suferim şi flămânzim mai mult pe pământul acesta, cu atât
mai mult ne vom sătura în cer şi ne vom bucura…
Obosi, urcă iarăşi pe capul de coloană, se aşeză.
— Trăieşte, murgule, să mănânci trifoi!42 se auzi un glas, şi izbucniră râsete.
Dar Iisus, fermecat, nu auzea.
— Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate! striga acum.
— Nu e de-ajuns dreptate, sări unul din cei înfometaţi, nu e de-ajuns dreptate;
vrem şi pâine!
— Şi pâine, făcu Iisus oftând, şi pâine; pe aceştia îi va sătura Dumnezeu.
Fericiţi cei ce plâng; pe aceştia îi va mângâia Dumnezeu. Fericiţi cei săraci,
smeriţi, cei nedreptăţiţi; pentru ei Dumnezeu, pentru voi, săraci, smeriţi,
nedreptăţiţi, a pregătit împărăţia cerurilor.43
 Cele două perechi, care stăteau cu coşurile de struguri pe cap, clipiră sprinten
una la alta şi, fără să spună o vorbă, coborâră coşurile şi începură, una-n dreapta,
cealaltă-n stânga, să împartă săracilor strugurii. Magdalena, căzută la picioarele
lui Iisus, nu îndrăznea încă să ridice capul, să-i vadă oamenii faţa; dar într-
ascuns, învăluită în părul ei, săruta picioarele fiului Mariei.
Iacov nu mai îndura, sări în sus şi plecă; iar Andrei se desprinse din mâinile
fratelui său, se opri înaintea lui Iisus, înfuriat:
— Eu vin de la Iordanul Iudeii, îi strigă, unde un profet vesteşte: „Paie sunt
oamenii, iar eu focul; am venit să ard, să curăţ pământul; am venit să ard, să
curăţ sufletul, să intre Mesia!“ Iar tu, fiu al Tâmplarului, propovăduieşti
dragostea? Dar nu te-ntorci peste tot în jurul tău să vezi? Mincinoşi, ucigaşi,
hoţi, nelegiuiţi, bogaţi şi săraci, nedrepţi şi nedreptăţiţi, Cărturari şi Farisei, toţi!
toţi! Mincinos, nelegiuit şi eu, şi fratele meu acesta, Petru, şi bătrânul ăsta
huzurit, Zevedeu, care aude dragoste şi se gândeşte la bărcile lui şi la argaţii lui
şi cum să fure, cât poate mai mult, din teasc!
Bătrânul Zevedeu, cum auzi asta, îşi ieşi din minţi; grumazul lui gras se roşi ca
focul, i se umflară vinele gâtului; sări în sus şi ridică ghioaga să lovească; dar
bătrâna Salomeea ajunse şi-i apucă mâna:
— Nu ţi-e ruşine? îi făcu ea încet; hai să plecăm!
— N-o să dea poruncă aici în locul meu zdrenţăroşii şi desculţii! strigă tare, să-
l audă toţi.
Se umfla şi se dezumfla; se întoarse către fiul Mariei:
— Iar dumneata, meştere, să nu-mi faci pe Mesia, că-i vai de tine,
nenorocitule, or să te răstignească şi pe tine, să te linişteşti; şi nu-mi pare rău de
domnia ta, un trup pierdut, îmi pare rău de sărmana ta mamă, care te are pe tine
singurul fiu.
Spuse şi arătă pe Maria, care, ghemuită acum jos, se lovea cu capul de pietre.
Dar mânia bătrânului nu se potolea; lovea încă tare cu ghioaga în pământ şi
striga:
— Dragoste, cică, toţi fraţi, intraţi câini şi măcinaţi!44, dar pot eu să iubesc pe
duşmanul meu? Pot să iubesc pe săracul care dă ocol casei mele şi vrea să spargă
uşa să fure? Dragoste, cică, auzi minte de cocoş! Măi, să fie sănătoşi, zic eu,
romanii, n-are a face că sunt păgâni, să fie sănătoşi, ei păstrează rânduiala!
Izbucni un urlet, se aţâţă gloata de săraci, sări de sub pin şi Iuda; bătrâna
Salomeea îşi puse îngrozită palma pe gura bărbatului ei, s-o astupe; se întoarse
către mulţimea care se apropia aţâţată, numai ameninţare:
— Nu-l ascultaţi, copiii mei, de mânie, una are în minte şi alta spune.
 Se întoarse către bătrân.
— Să mergem, spuse poruncitor.
Făcu semn şi odorului ei, care şedea liniştit, fericit la picioarele lui Iisus:
— Să mergem, băiete, zise ea; s-a înnoptat.
— Eu o să rămân, mamă, răspunse tânărul.
Maria se ridică de pe pietrele unde era căzută, îşi şterse ochii, porni,
împleticindu-se, să ia şi ea pe fiul ei, să plece; se înspăimântase, nefericita, şi de
dragostea pe care i-o arătau săracii şi de ameninţările aruncate de fruntaşul
bogat.
— Vă rog cu lacrimi în numele lui Dumnezeu, spunea unuia şi altuia trecând,
nu-l ascultaţi; e bolnav… bolnav… bolnav…
Se apropie, tremurând, de fiul ei, care, în picioare, cu mâinile cruce, privea
acum încolo, spre lac:
— Hai, copilul meu, îi spuse cu gingăşie, hai să ne întoarcem acasă…
El auzi glasul, se întoarse, o privea uimit, ca şi cum s-ar fi-ntrebat cine să fie…
— Hai, copilul meu, zise din nou Maria, luându-l cu braţul de mijloc, cum mă
priveşti aşa? nu mă cunoşti? Sunt mama ta. Hai, fraţii tăi te-aşteaptă-n Nazaret,
şi tatăl tău bătrân…
Fiul clătină capul:
— Care mamă? spuse liniştit; care fraţi? Mama mea şi fraţii mei sunt
aceştia…45
Întinse mâna şi arătă zdrenţăroşii şi femeile lor, şi drept, tăcut, lângă pin, pe
Iuda cel cu părul roşcat care-l privea cu mânie.
— Iar tatăl meu…
Ridică degetul spre cer:
— …Dumnezeu.
Ochii sărmanei Maria ca trăsnită de Dumnezeu se porniră să curgă:
— Este mamă mai nefericită decât mine în lume? strigă ea; un singur fiu am
avut, unul singur, iar acum…
Bătrâna Salomeea auzi glasul sfâşietor, îşi lăsă bărbatul, se întoarse; o luă pe
Maria de mână, dar ea se împotrivea; se întoarse iarăşi spre fiul ei.
— Nu vii? scoase un strigăt; nu vii? Pentru ultima oară îţi spun: Vino!
Aştepta; tăcut, fiul ei îşi întorsese iarăşi faţa către lac.
— Nu vii? scoase un strigăt sfâşietor mama.
Îşi ridică mâna:
— Nu ţi-e frică de blestemul mamei?
— Nu mi-e frică de nimic, răspunse fiul, fără să se întoarcă; nu mi-e frică de
nimeni, numai de Dumnezeu.
Faţa Mariei se încruntă; îşi ridică pumnul, deschidea deja gura să blesteme, dar
bătrâna Salomeea apucă şi-i puse palma la gură:
— Nu! nu! îi făcu ea; nu!
O luă de mijloc, o trase cu sila.
— Să mergem, îi zise; să mergem, Maria, copila mea; am o vorbă să-ţi spun.
Cele două femei luară coborâşul spre Capernaum, bătrânul Zevedeu mergea
înainte înfuriat şi tăia capetele scaieţilor cu ghioaga; iar bătrâna Salomeea vorbea
Mariei:
— De ce plângi, Maria, copila mea, îi spunea, n-ai văzut?
Maria o privi uimită; îşi stăpâni plânsul:
— Ce? întrebă ea.
— În ceasul în care vorbea, n-ai văzut aripi albastre, mii de aripi albastre în
spatele lui? În spatele lui, Maria, îţi jur, oştiri de îngeri!
Dar Maria, deznădăjduită, îşi clătina capul:
— N-am văzut nimic… n-am văzut nimic… murmura. Nimic!
Iar peste puţin:
— Ce să le fac îngerilor, maică Salomeea? zise ea; eu aş vrea să-l urmeze copii
şi nepoţi, copii şi nepoţi, nu îngeri!
Dar ochii bătrânei Salomeea erau plini de aripi albastre; întinse mâna; atinse
pieptul Mariei şi şuşoti încet, ca şi cum i-ar fi încredinţat o mare taină.
— Binecuvântată eşti tu şi binecuvântat rodul pântecelui tău, Maria.46
Dar ea clătina capul, plângea şi înainta, nemângâiată.
În acest timp zdrenţăroşii, înfuriaţi, îl înconjuraseră pe Iisus, loveau toiegele
lor şi ameninţau, scuturau coşurile goale, strigau:
— Bun e cuvântul tău, fiu al Mariei; moarte bogătanilor!
— Pune-te căpetenie, să mergem să ardem casa bătrânului Zevedeu.
— Nu să-i punem foc, se-mpotriveau alţii, s-o spargem, să-mpărţim grâu’ lui,
uleiul, vinul, lăzile cu haine bogate… Moarte bogătaşilor!
Iisus scutura deznădăjduit braţele, striga:
— N-am spus asta! N-am spus asta! Fraţilor, dragoste!
Dar sărăcimea, scoasă din minţi de foame, nici vorbă s-asculte!
— Are dreptate Andrei, strigau ei; întâi foc şi secure, şi după aceea dragoste!
Iar Andrei, alături de Iisus, asculta, lăsa capul în jos gânditor şi tăcea;
învăţătorul său acolo în pustiu, se gândea el, vorbea şi cuvintele lui zdrobeau, ca
pietrele, capetele oamenilor; acesta aici împarte oamenilor cuvântul ca pe
pâine… Cine are dreptate? Care drum din cele două duce la mântuirea lumii?
Silnicia? Dragostea?
Şi pe când clocea acestea în mintea lui, simţi în creştetul capului său două
mâini; Iisus se apropiase de el şi pusese moale mâinile pe capul lui; degetele,
foarte lungi şi frumos îndoite, ceea ce prindeau, cuprindeau şi se întinseseră pe
capul întreg al lui Andrei. Iar el nu mişcă; simţea că încheieturile capului său se
deschid, că se varsă, groasă ca mierea, coboară în creierul său, că-i prinde gura,
gâtul, inima, coboară până în rărunchi, că se răşchiră până-n tălpile picioarelor
sale, o dulceaţă de negrăit. Se bucura adânc, din tot trupul, din tot sufletul, din
rădăcini, ca pomul însetat care este udat; nu vorbea; de n-ar pleca niciodată
mâinile acestea de pe el! Simţea înlăuntrul său pace şi siguranţă, după atâta
zbucium.
Puţin mai încolo, cei doi prieteni nedespărţiţi, Filip şi Natanael, vorbeau
aprins:
— Îmi place, spunea lunganul blând; dulci vorbele lui, ca mierea; o să crezi?, îl
ascultam şi-mi lingeam buzele.
— Nu-mi place, îşi dădea cu părerea păstorul, nu; unele spune şi altele face;
strigă dragoste! dragoste! şi face cruci şi răstigneşte!
— Nu-i rău nici asta, Filipe, îţi zic, nu-i rău; trebuia să treacă de cruci, a trecut;
acum a pornit pe calea lui Dumnezeu.
— Vreau fapte! stăruia Filip; să vină întâi să-mi binecuvânteze oile, că a-
nceput să le prindă râia, şi dacă se însănătoşesc, o să-l cred; altfel, pe-aici ţi-e
valea! Ce dai din cap? Dacă vrea să izbăvească lumea, să-nceapă cu oile mele.
Cădea noaptea şi acoperea lacul, şi viile, şi feţele oamenilor; Carul lui David se
ivi dintr-odată pe cer; o stea roşie ca o picătură de vin se agăţă la răsărit deasupra
pustiului.
Iisus simţi deodată c-a obosit, că-i era foame şi că voia să rămână singur. Iar
oamenii încet-încet îşi aduseră aminte calea, şi casele lor, şi copiii mici care
aşteptau, i-au apăsat grijile, fulger a fost acesta, şi-au fost răpiţi, a trecut, i-a
înhăţat din nou roata nevoii de zi cu zi; şi hoţeşte, ca şi când ar fi dezertat, unul
câte unul, doi câte doi, se strecurară şi plecară.
Mâhnit, Iisus se întinse pe crâmpeiele străvechi de marmură; nimeni nu-ntinse
mâna să-i spună noapte bună, nimeni nu-l întrebă dacă-i este foame şi dacă are
unde să doarmă noaptea. Avea faţa întoarsă spre pământul care se întuneca şi
auzea tălpile grăbite, care se îndepărtau, se îndepărtau şi se pierdeau. Iar deodată
linişte; săltă capul, nimeni. Privi în jurul său, întuneric; oamenii plecaseră, numai
stelele de deasupra lui, iar înăuntrul său numai oboseală şi foame. Unde să se
ducă? La care poartă să bată? Se ghemui iarăşi jos, îl prinse mâhnirea: „Vulpile
au o vizuină să doarmă“, murmură el, „iar eu nu am…“47 Închise ochii, să nu
lase lacrimile să se rostogolească, şi se înfăşură strâns în rasa lui albă, pentru că
odată cu noaptea căzuse şi un frig pătrunzător şi tremura.
Pe neaşteptate se auzi un suspin înapoia crâmpeielor de marmură şi un plânset
înfundat; deschise ochii; desluşi o femeie târându-se cu faţa la pământ în
întuneric şi apropiindu-se; îşi despleti părul şi începu să-i şteargă picioarele
rănite de pietre; o recunoscu după miros.
— Magdalena, sora mea, spuse şi-şi puse mâna pe capul ei cald, înmiresmat,
Magdalena, sora mea, întoarce-te la casa ta, şi să nu mai păcătuieşti.48
— Iisuse, fratele meu, făcu ea şi-i săruta picioarele, lasă-mă să urmez umbra ta,
până o să mor; ştiu acum, dragule, ce este dragostea.
— Întoarce-te la casa ta, spuse din nou Iisus, când o să vină ceasul o să te strig.
— Vreau să mor pentru tine, dragule, zise din nou femeia.
— Va veni ceasul, Magdalena, nu te grăbi, nu a venit încă; o să te strig atunci;
acum, du-te…
Ea dădu să se împotrivească, dar glasul se auzi acum nespus de aspru:
— Du-te.
Magdalena luă coborâşul, se auzi puţin timp pasul ei uşor, iar apoi, încet-încet,
se stinse; numai în văzduh stăruia mireasma de la trupul ei; dar suflă adierea
nopţii, o răpi şi pe ea.
Fiul Mariei rămase acum singur-singurel; deasupra sa Dumnezeu cu faţa Lui
de noapte, întunecată, împestriţată cu stele. Îşi ciuli urechea în întunericul
înstelat ca şi cum ar fi vrut să audă un glas; aştepta, n-auzi. Voi să-şi deschidă
gura şi să-ntrebe pe cel Nevăzut: „Eşti mulţumit de mine, Doamne?“ dar nu-
ndrăznea; multe voia să spună celui Nevăzut, dar nu îndrăznea; liniştea
neaşteptată, care se lăsă greu în jurul său, îl înspăimânta: „Sigur nu va fi
mulţumit, nu va fi mulţumit de mine“, se gândi deodată şi se înfioră; „dar ce sunt
eu de vină, Doamne? Ţi-o spuneam, de câte ori Ţi-am spus-o? Nu pot să
vorbesc! Dar Tu tot mereu mă-mpingeai, când râzând, când mâniat, iar astăzi de
dimineaţă, la mănăstire, în ceasul în care călugării mă vânau să mă facă, pe
mine, nevrednicul, stareţ, şi încuiaseră toate uşile să nu fug, Tu mi-ai deschis o
uşiţă ascunsă, m-ai înşfăcat de păr şi m-ai aruncat aici, înaintea atâtor oameni!
«Vorbeşte», mi-ai poruncit, «a venit ceasul!» Dar eu ţineam buzele strânse,
tăceam; ai strigat, dar eu tăceam; şi n-ai mai răbdat, Te-ai repezit, mi-ai deschis
gura, n-am deschis-o eu, Tu mi-ai deschis-o cu sila, Tu mi-ai uns-o, nu cu
cărbune aprins, cum obişnuieşti să ungi profeţilor Tăi buzele, nu cu cărbune
aprins, ci cu miere! Şi am vorbit. Mâniată era şi inima mea, mă-mbrâncea să
strig şi eu, precum profetul Tău Botezătorul : «Foc este Dumnezeu, vine! Unde o
să vă ascundeţi, oameni nelegiuiţi, nedrepţi, necinstiţi? Vine!» Acestea voia
inima mea să strig, dar Tu mi-ai uns buzele cu miere şi am strigat: «Dragoste!
Dragoste!»“
„Doamne, Doamne, nu pot să mă războiesc cu tine; astă-seară plec armele în
faţa Ta; facă-se voia Ta!“ spuse şi se uşură; îşi lăsă capul în piept, ca un pui
picotind, închise ochii şi-l luă somnul. Şi-ndată îi apăru că a scos, chipurile, un
măr de la sân, l-a deschis, a luat sămânţa şi a sădit-o înaintea lui în pământ; şi
cum a sădit-o, sămânţa a spart pământul, a răsărit, lăstarul a făcut trunchi, a scos
frunze şi ramuri, a înflorit, a rodit, s-a umplut de mere roşii…
Pietrele se mişcară, se auzi pas de om, somnul se sperie şi fugi; Iisus ridică
pleoapele; un om stătea înaintea lui; nu mai era singur, se bucură; cu linişte, în
tăcere, primea calda prezenţă a omului.
Oaspetele de noapte se apropie, îngenunche.
— Îţi va fi foame, spuse; îţi aduc pâine, şi peşte, şi miere.
— Cine eşti, fratele meu?
— Fiul lui Iona, Andrei.
— Toţi m-au părăsit, au plecat; şi-ntr-adevăr, mi-era foame; cum, fratele meu,
ţi-ai amintit tu de mine şi-mi aduci milosteniile astea ale lui Dumnezeu – pâine,
peşte, miere? Nu lipseşte decât cuvântul cel bun.
— Ţi-l aduc şi pe el, zise Andrei.
Întunericul îi dădea curaj; Iisus nu vedea cele două lacrimi care se rostogoleau
pe obrajii palizi ai tânărului; nici mâinile lui care tremurau.
— Pe el întâi, cuvântul cel bun, fratele meu, făcu Iisus şi-i întinse mâna
zâmbind.
— Rabbuni49… murmură fiul lui Iona şi se plecă şi-i sărută picioarele.

XIV
Timpul nu este ogor să fie măsurat cu cotul; nu este mare să fie măsurat cu
mila; este o bătaie de inimă. Cât timp au durat ceremoniile acestea de logodnă?
zile? luni? ani? Fiul Mariei umbla din sat în sat, din munte în munte, sau uneori
cu barca, de la un mal al lacului la celălalt, vesel, milos, cu cuvântul cel bun pe
buze, îmbrăcat în alb, ca un mire; iar Pământul era logodnica lui. Punea piciorul
său jos, îl ridica şi se umplea pământul de floare; privea copacii şi înfloreau, se
ridica o adiere prielnică atunci când el răsufla în barcă; iar oamenii îl ascultau, şi
lutul se făcea-n ei aripă. În tot acel timp cât au durat ceremoniile de logodnă,
ridicai o piatră şi găseai dedesubt pe Dumnezeu; băteai într-o uşă şi ieşea
Dumnezeu şi-ţi deschidea; priveai ochii prietenului tău, ochii duşmanului tău, şi-
n lumina lor vedeai că şade Dumnezeu şi-ţi zâmbeşte.
Fariseii clătinau capul cu arţag.
— Ioan Botezătorul posteşte, plânge, ameninţă, nu râde; iar domnia ta, unde-i
nuntă şi bucurie, primul şi mai bun; mănânci şi bei, râzi, iar alaltăieri la o nuntă,
în Cana, nu te-ai ruşinat să te prinzi şi tu cu fetele-n horă şi să joci; s-a mai auzit
profet să râdă şi să joace?
Îl priveau cu ochi tulburi şi-l luau la rost. Iar el zâmbea:
— Eu nu sunt profet, fraţii mei Farisei, le răspundea; nu sunt profet, sunt mire!
— Mire? urlau Fariseii şi dădeau să-i sfâşie veşmintele.
— Mire, fraţii mei Farisei; cum altfel să v-o spun? nu ştiu; iertaţi-mă.
Se întorcea la prietenii lui, la Ioan, la Andrei, la Iuda, şi la ţăranii şi pescarii
care, ademeniţi de dulceaţa feţei lui părăseau, să-l asculte, ogoarele lor şi bărcile,
şi la femeile care alergau în urma lor cu pruncii la sân:
— Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, le spunea, cât timp mirele se află cu voi; or să
vină şi zilele văduviei şi orfaniei, dar puneţi-vă nădejdile voastre în Tatăl; cum
au încredere florile pământului şi păsările văzduhului? Nu seamănă, nu seceră şi
Tatăl le hrăneşte; nu torc, nu ţes, şi totuşi care rege a putut vreodată să se
îmbrace cu atâta măreţie? Nu vă-ngrijiţi de trupul vostru ce va mânca şi ce va
bea, cu ce se va îmbrăca; ţărână a fost, şi ţărână se va face; de sufletul vostru să
vă-ngrijiţi, cel nemuritor, de împărăţia cerurilor!50
Iuda îl asculta şi-ncreţea sprâncenele; nu-i păsa lui de împărăţia cerurilor; grija
lui cea mare, împărăţia pământului; şi nu a întregului pământ, numai a
pământului lui Israel; acesta e făcut din pietre şi oameni, nu din rugăciuni şi nori;
iar pe pământul acesta calcă romanii barbari, păgânii; pe ei să-i alunge întâi, pe
ei, iar după aceea ne-ngrijim de împărăţiile cerurilor.
Iisus privea sprâncenele lui încruntate, recunoştea în creţurile care-i vălureau
fruntea gândurile lui ascunse şi-i zâmbea.
— Iuda, fratele meu, îi spunea, cer şi pământ una sunt, piatră şi nor una sunt,
împărăţia cerurilor nu este în văzduh, este în noi, în inima noastră51; despre
aceasta vorbesc; schimbă-ţi inima, şi cer şi pământ se-mbrăţişează, israeliţi şi
romani se-mbrăţişează, toate se fac una.
Dar barbă-roşcată ţinea şi clocea înlăuntrul său arţagul, avea răbdare, aştepta.
„Nu ştie ce spune aiuritul ăsta“, murmura-n sinea lui; „nu ştie ce se-ntâmplă;
numai dacă se schimbă lumea, se va schimba şi inima mea; numai dacă pier
romanii de pe pământul lui Israel o să mă uşurez!“
Într-o zi fiul cel mic al lui Zevedeu se aplecă spre Iisus:
— Rabi, îi zise, nu-l iubesc pe Iuda, iartă-mă; când mă apropii de el, o putere
întunecată ţâşneşte din trupul lui, mii de ace subţiri-subţiri, care mă rănesc; iar
alaltăieri, la chindie, am văzut un înger negru aplecându-se la urechea lui şi
vorbindu-i în taină; ce-i spunea?
— Bănuiesc ce-i spunea, răspunse Iisus şi oftă.
— Ce? Mi-e frică, rabi; ce-i spunea?
— O s-o afli când va veni vremea, fratele meu; nici eu nu ştiu bine-bine.
— De ce-l iei cu tine? De ce-l laşi să te urmeze zi şi noapte? Iar când îi
vorbeşti, glasul tău este mai dulce decât atunci când vorbeşti cu noi; de ce?
— Aşa trebuie, Ioane, fratele meu; el are mai mult nevoie de dragoste.
Şi Andrei urma pe noul învăţător şi zi de zi lumea se schimba, se îndulcea; nu
lumea, inima lui! Nu mai erau păcat mâncarea şi râsul, pământul se întări şi cerul
se aplecă deasupra lui ca un tată; iar ziua Domnului nu este zi de mânie şi pârjol,
nu este sfârşitul lumii; este secerişul, culesul strugurilor, nunta, jocul; este
necurmata feciorie reînnoită a lumii; în fiecare zi când se revarsă zorii, pământul
se reînnoieşte, iar Dumnezeu îi dă din nou cuvântul Său să-l ţină în palma Sa
sfântă.
Zilele treceau, iar Andrei se liniştea, se împăca şi cu râsul şi cu mâncarea,
obrajii lui palizi se îmbujorau; iar când la prânz sau seara se întindeau sub vreun
copac sau erau ospătaţi în vreo casă şi Iisus lua, precum obişnuia, pâinea, o
binecuvânta şi-o împărţea, măruntaiele lui Andrei într-o clipă schimbau pâinea
şi-o făceau dragoste şi râs; numai din când în când îşi amintea de-ai săi şi ofta.
— Ce-or fi făcând bătrânii Iona şi Zevedeu? rosti el într-o zi şi ochii i se
pierdură în depărtare, ca şi cum cei doi bătrâni ar fi fost la marginea lumii; şi
Iacov şi Petru? Unde se află ei? În ce lume se chinuie?
— Pe toţi îi vom găsi, răspunse Iisus zâmbind; toţi ne vor găsi; nu te necăji,
Andrei; curţile Tatălui sunt largi, o să-ncăpem toţi.
La un asfinţit de soare Iisus intră în Betsaida; copiii alergară să-i spună bun
venit, scuturând crengi de măslin şi de salcie; se deschideau uşile, apăreau
gospodarii, lăsau grija casei, să alerge în urma lui, să asculte cuvântul cel bun;
fiii ridicau în spate pe părinţii damblagiţi, nepoţii luau de mână pe bunicii orbi,
bărbaţii zdraveni târau pe cei posedaţi de demoni şi alergau în urma lui, să-şi
pună mâna pe ei, să-i însănătoşească.
 În ziua aceea Toma, coropcarul, încărcat, se-ntâmplă să umble prin sat, să sune
din goarnă, să-şi crăinicească mărfurile lui – piepteni, mosoare de aţă, cercei de
argint, brăţări de bronz şi sulimanuri femeieşti făcătoare de minuni. Iisus îl văzu
şi pe neaşteptate se mişcă vântul – nu era ăsta Toma, coropcarul saşiu; ţinea un
fir cu plumb, se oprea într-o ţară îndepărtată52 şi-n jurul său mulţime mare,
zidari zideau, hamali cărau pietre şi var, clădire robustă, coloane de marmură,
templu mare se înălţa, şi alerga peste tot şi punea firul cu plumb primul meşter
Toma… Iisus îi făcu din ochi, îşi mişcă pleoapele, iar Toma se află-naintea lui,
încărcat cu mărfurile sale, iar ochişorii lui saşii, şireţi râdeau jucăuşi; Iisus
întinse mâna deasupra lui.
— Toma, îi zise el, vino cu mine; o să te-ncarc cu alte mărfuri, mirodenii şi
podoabe ale sufletului, să umbli până la marginea lumii, să le vesteşti şi să le
împarţi oamenilor.
— Lasă să le vând întâi pe-astea, făcu nemaipomenitul coropcar chicotind; şi
dup-aceea om vedea ce-om face!
Şi dă-i, ridică glăsciorul său piţigăiat şi începu să-şi crăinicească pieptenii, aţa
şi sulimanurile.
Un fruntaş, bătrân, tare bogat, aspru şi călcător de lege, stătea în poarta lui, cu
braţele întinse pe stâlpi şi cerceta mulţimea care se apropia; înainte alerga o ceată
de copii, scuturau ramurile de salcie şi măslin, loveau porţile, strigau: „Vine,
vine, vine fiul lui David!“ Unul îmbrăcat în alb, cu părul revărsat pe umeri, urma
liniştit, zâmbitor, întindea mâinile în dreapta şi-n stânga, ca şi cum ar fi
binecuvântat casele; în urma lui bărbaţi şi femei alergau şi se luau la întrecere
care-l va atinge ca să capete putere şi sfinţenie; mai în spate orbi şi damblagiţi,
porţile se tot deschideau şi apărea o nouă droaie de oameni.
— Cine mai e şi ăsta? întrebă fruntaşul bătrân neliniştit şi ţinea strâns stâlpii
porţii, ca nu cumva să se repeadă înăuntru şi să-l jefuiască.
— Este noul profet, moş Anania, se opri unul şi-i dădu răspuns; acesta
îmbrăcat în alb pe care-l vezi ţine într-o mână a lui viaţa, iar în cealaltă moartea,
şi le împarte cum îi vine lui, eu nu-ţi vreau răul, pune-te bine cu el.
Bătrânul Anania se-nspăimântă cum auzi aşa ceva; avea multe poveri pe
sufletul său, iar adesea noaptea sărea din somn şi-şi înghiţea limba de frică; avea
vise urâte, că era, chipurile, în Iad, cufundat până la gât în flăcări şi se frigea; nu
cumva acesta poate să-l izbăvească? Toate sunt vrăjitorii în lume, ăsta e vraci,
să-i aşternem masa, să intrăm la cheltuieli, să mănânce, poate face minunea lui.
Luă hotărârea, înaintă până la mijlocul drumului, îşi puse palma la inimă:
— Fiu al lui David, sunt bătrânul Anania, eu sunt păcătos, iar dumneata eşti
sfânt; am aflat că ai catadicsit să calci în satul nostru, ţi-am aşternut masa să iei o
gustare, poftim dacă doreşti. Pentru noi, păcătoşii, cică vin sfinţii în lume; curtea
mea e însetată de sfinţenie.
Iisus se opri:
— Bun e cuvântul tău, bătrâne Anania, spuse el; bine te-am găsit!
Intră în bogata casă ţărănească, veniră slujitorii, aşternură în curte mese joase,
aduseră perne, se întinse Iisus, se întinseră în dreapta şi în stânga lui Ioan,
Andrei, Iuda şi vicleanul Toma, care făcu şi el pe ucenicul, ca să mănânce; în
faţă se aşeză bătrânul gospodar şi clocea în mintea sa în ce fel să aducă vorba, să
vorbească despre vise şi să pună descântătorul să le descânte. Veniră
mâncărurile, veniră şi două urcioare de vin, în picioare norodul îi privea cum
mănâncă şi vorbesc despre vreme, despre Dumnezeu şi despre podgorii.
Mâncară şi băură, slujitorii aduseră ibrice şi lighene, oaspeţii îşi spălară mâinile,
se pregăteau să se ridice, când bătrânul Anania nu mai răbdă: „Am intrat la
cheltuieli“, se
gândi el, „i-am aşternut şi-a mâncat şi-a băut, el şi teleleii lui; este drept acum să
plătească“.
— Învăţătorule, zise el, am vise urâte, aflu că eşti, zice-se, descântător tare, am
făcut ce-am putut pentru dumneata; să facă şi sfinţia ta pentru mine; fie-ţi milă
de mine şi descântă-le. Vorbeşti, cică, şi descânţi în pilde; spune, aşadar, o pildă,
iar eu o să-nţeleg noima ei ascunsă – şi-o să mă însănătoşesc; nu sunt toate
vrăjitorii? Fă vrăjile tale.
Iisus zâmbi; privi bătrânul în ochi; de multe ori văzuse, înfiorându-se, măselele
hrăpăreţe ale celor sătui, grumajii groşi, ochii răpitori, neastâmpăraţi; mănâncă şi
beau, râd, toate sunt ale lor, fură, joacă, preacurvesc şi nu simt că ard în Iad;
numai câteodată, în somnul lor, îşi deschid ochii şi văd… Iisus privea, privea
bătrânul preasătul, cărnurile lui, ochii lui, groaza lui – şi adevărul se făcu iarăşi
poveste înăuntrul său.
— Deschide-ţi urechile, bătrâne Anania, spuse el, deschide-ţi inima, bătrâne
Anania; o să vorbesc.
— Mi-am deschis urechile, mi-am deschis inima, să fie într-un ceas bun,
ascult.
— Odată, bătrâne Anania, a fost un bogat, nedrept şi încălcător de lege, mânca
şi bea, se îmbrăca în mătase şi porfiră, şi niciodată n-a dat nici o frunză verde
vecinului său Lazăr, care flămânzea şi îngheţa de frig. Lazăr se târa sub masa lui
să adune firimiturile, să lingă oasele; dar slujitorii îl aruncau afară, iar el şedea
pe prag şi veneau câinii şi-i lingeau rănile. Când a venit ziua hotărâtă de sus au
murit amândoi; unul a mers în focul cel veşnic, celălalt în sânul lui Avraam. Într-
o zi bogatul a ridicat ochii şi a văzut pe vecinul său Lazăr cum râde şi se bucură
în sânul lui Avraam; a scos un strigăt: „Tată Avraam, tată Avraam, trimite pe
Lazăr să ude vârful degetului său, să-mi răcorească gura; ard!“ Dar Avraam i-a
răspuns: „Aminteşte-ţi când mâncai şi beai tu şi te bucurai de toate bunătăţile
lumii, iar el flămânzea şi îngheţa de frig; i-ai dat tu vreodată o frunză verde?
Aşadar, a venit şi rândul său să se bucure, iar tu să arzi în veci“.53
Iisus oftă şi tăcu; bătrânul Anania, cu gura căscată, aştepta încă să asculte,
buzele i se uscară, gâtlejul i se uscă; privi pe Iisus într-un chip rugător:
— Ai terminat? întrebă el şi glasul îi tremura; ai terminat? Nu mai e altceva?
Iuda râse:
— Aşa i-a trebuit, spuse el; cine mănâncă şi bea prea mult pe pământ o să se
veştejească în Iad.
Dar tinerelul fiu al lui Zevedeu se aplecă la sânul lui Iisus:
— Rabi, cuvântul tău n-a uşurat inima mea, spuse el încet; de câte ori ne-ai
poruncit: Iartă pe duşmanul tău, iubeşte-l; şi chiar de-ţi face rău de şaptezeci de
ori câte şapte, tu să-i faci bine de câte şaptezeci de ori câte şapte54; numai aşa va
fi stârpită din lume răutatea; iar acum Dumnezeu nu poate să ierte?
— Dumnezeu este drept, sări şi spuse barbă-roşcată şi privi batjocoritor pe
bătrânul Anania.
— Dumnezeu este prea bun, i-o întoarse Ioan.
— Aşadar, nu există nădejde? se bâlbâi bătrânul bogătan; s-a sfârşit pilda?
Toma se ridică, făcu un pas către poarta de la intrare; se opri.
— Nu, nu s-a sfârşit, boierule, spuse în zeflemea; mai este încă.
— Ia spune, băiete, să ai binecuvântarea mea…
— Pe bogat îl chema Anania, zise el.
Apucă bocceaua cu mărfurile lui şi se pomeni afară din casă; se opri în
mijlocul drumului şi chicotea cu vecinii.
Sângele urcă în căpăţâna mare a bătrânului fruntaş, ochii i se înceţoşară.
Iisus întinse mâna, mângâie părul creţ al prietenului său drag:
— Ioane, spuse el, toţi au urechi, au auzit, toţi au minte, au judecat; Dumnezeu
este drept, au spus şi ei şi n-au putut să meargă mai departe; dar tu ai şi inimă, şi-
ai spus: Dumnezeu e drept, dar nu e de-ajuns; este şi preabun; pilda aceasta, nu e
gata, trebuie să aibă alt sfârşit.
— Rabi, făcu tânărul, iartă-mă; într-adevăr, asta a spus inima mea: omul iartă,
Dumnezeu nu iartă? Nu e gata, e hulă mare; pilda trebuie să aibă alt sfârşit.
 — Şi are alt sfârşit, iubitule, spuse Iisus zâmbind; bătrâne Anania, ascultă să ţi
se întărească inima; ascultaţi şi voi toţi care vă aflaţi în curte, şi voi, vecini, care
chicotiţi în drum; Dumnezeu nu este numai drept, este şi bun; şi nu este numai
bun, este şi Tată. Lazăr a ascultat cuvântul lui Avraam, a oftat: „Dumnezeul
meu“, a spus în mintea sa, „cum poate cineva să fie mulţumit în Rai şi să ştie că
se află un om, un suflet, care arde în veci? Răcoreşte-l, Doamne, să mă răcoresc
şi eu; slobozeşte-l, Doamne, să mă slobozesc şi eu; altfel o să-ncep şi eu să ard“.
Iar Dumnezeu a ascultat gândul lui, s-a bucurat: „Iubite Lazăre,“ a spus,
„coboară să iei de mână pe cel însetat; nesecate sunt izvoarele Mele, adu-l să
bea, să se răcorească; să te răcoreşti şi tu cu el“. „În veci?“ a întrebat Lazăr. „În
veci“, a răspuns Dumnezeu.
Iisus se ridică, tăcu; noaptea se lăsase grea, norodul se împrăştie vorbind în
taină, bărbaţi şi femei se întorceau pe la bordeiele lor sărace, iar inima lor era
sătulă. Cuvântul poate să hrănească? Poate, când este bun, se gândeau ei.
Iisus întinse mâna să-şi ia rămas-bun de la bătrânul bogat, dar acesta căzu la
picioarele lui:
— Rabi, murmură el, iartă-mă!
Şi izbucni în plâns.
În aceeaşi noapte, sub măslini, unde se întinseră să doarmă, Iuda se duse şi-l
găsi pe fiul Mariei. Nu putea să se liniştească; trebuia să-l vadă, să-i vorbească,
să le pună pe toate jos, să vorbească deschis; când, în casa încălcătorului de lege,
Anania, s-a bucurat că bogatul ardea în Iad şi a bătut din palme şi-a strigat: „Aşa
i-a trebuit!“ Iisus l-a privit mult timp, ca şi cum l-ar fi dojenit; iar privirea aceea
a lui încă-l înjunghia. Aşadar, trebuia să-şi limpezească gândurile lor, vorbele
spuse pe jumătate şi privirile ascunse nu i-au plăcut.
— Bine-ai venit, spuse Iisus, te aşteptam.
— Nu mă potrivesc cu ai tăi, fiu al Mariei, începu îndată barbă-roşcată; nu am
fecioria şi bunătatea odorului tău Ioan; nici nu sunt apucat de duhuri şi moară de
vânt, ca Andrei, care macină după vântul care suflă; eu sunt o fiară ursuză, m-a
făcut mama mea hoţ din naştere şi m-a aruncat în pustiu şi-am supt lapte de
lupoaică; şi m-am făcut aspru, dintr-o bucată şi cinstit; pe cine iubesc pământ mă
fac şi mă calcă; pe cine nu iubesc îl omor.
În timp ce vorbea, glasul îi răguşea; în întuneric ochii lui aruncau scântei. Iisus
îşi puse mâna pe capul lui înfiorător, să-l îmblânzească; dar barbă-roşcată tresări,
scutură mâna paşnică de pe el; oftă:
— Pot, spuse cântărind unul câte unul cuvintele lui, pot să omor şi pe cel pe
care-l iubesc, dacă-l văd că se abate de la drumul cel drept.
— Care este drumul cel drept, frate Iuda?
— Izbăvirea lui Israel.
Iisus închise ochii, nu răspunse; cele două flăcări, care erau aruncate din
întuneric, îl ardeau; îl ardeau şi cuvintele lui Iuda; cine este Israel? de ce numai
Israel? nu suntem toţi fraţi?
Barbă-roşcată aştepta răspuns, dar fiul Mariei tăcea; îl prinse de braţ, îl zgâlţâi
de parc-ar fi vrut să-l trezească.
— Ai înţeles? îl întrebă el; ai auzit ce ţi-am spus?
— Am înţeles, răspunse acesta deschizând ochii.
— Ţi le spun deschis, ca să ştii cine sunt, ce vreau, să-mi dai răspuns; mă vrei
să vin cu tine, nu mă vrei? Eu vreau să ştiu.
— Te vreau, fratele meu Iuda.
— Şi să mă laşi să-mi spun părerea slobod, să mă-mpotrivesc, să spun nu, când
dumneata spui da? Pentru că, ţi-o spun ca să ştii, toţi pot să te asculte şi să caşte
gura, eu nu pot; nu sunt rob, ia o hotărâre, eu sunt om slobod.
— Asta cer şi eu, fratele meu Iuda; slobozenie.
Barbă-roşcată sări; înşfăcă pe Iisus de umăr:
— Să izbăveşti Israelul de romani? strigă el şi răsuflarea-i ardea.
— Să izbăvesc sufletul de păcat.
Iuda lăsă înfuriat umărul lui Iisus, lovi cu pumnul în trunchiul măslinului:
— Aici drumurile noastre se despart, mormăi el şi ţintui pe Iisus cu răutate;
întâi să izbăveşti trupul de romani, pe urmă sufletul de păcat; acesta este drumul;
poţi să-l iei? Meşterii nu pornesc să clădească o casă de la acoperiş; pornesc de
la temelie.
— Temelia e sufletul, Iuda.
— Temelia e trupul, fiu al Mariei; de la acesta să pui început! Ţi-am spus-o o
dată, ţi-o spun din nou: Ai grijă, ia drumul pe care ţi-l spun; de aceea, află, vin
cu tine; ca să-ţi arăt drumul.
De la măslinul de-alături Andrei auzi în somnul său vorbe, se trezi; ciuli
urechea; era glasul lui rabi şi un altul, răguşit şi mâniat. Se sperie; nu cumva au
venit noaptea să-l atingă pe rabi? O ştia el, pe unde trecea lăsa în urma sa tineri
mulţi, şi femei multe, şi mulţime mare de săraci care-l iubeau; dar şi mulţi
bogaţi, şi căpetenii, şi bătrâni care-l urau şi voiau pieirea lui; nu cumva au trimis
nelegiuiţii ăştia vreun voinic să-l lovească? Se târî către glasuri, mergând de-a
buşilea în întuneric; dar barbă-roşcată auzi târâitul, se ridică în genunchi:
— Cine-i acolo? strigă el.
 Andrei cunoscu glasul:
— Eu, Andrei, Iuda, răspunse el.
— Du-te să dormi, fiu al lui Iona; avem vorbele noastre.
— Dormi, Andrei, copilul meu, spuse şi Iisus.
Acum glasul lui Iuda coborî; Iisus simţea pe faţa sa răsuflarea lui grea.
— Ţi-am dezvăluit la mănăstire, îţi aminteşti, că m-a pus frăţia să te omor; dar
în ultima clipă m-am răzgândit; am pus cuţitul în teacă şi-am plecat de la
mănăstire în zori, ca un hoţ.
— De ce te-ai răzgândit, fratele meu Iuda? Eu eram pregătit.
— Aşteptam.
— Aşteptai ce?
Iuda tăcu; şi deodată:
— Să văd dacă eşti Cel pe care îl aşteaptă Israel.
Iisus se înfioră; se rezemă de trunchiul măslinului, tremura tot.
— Nu vreau să mă grăbesc şi să omor Izbăvitorul, nu vreau! strigă Iuda şi-şi
şterse fruntea, care pe neaşteptate se umplu de năduşeală; ai înţeles? Nu vreau!
strigă el ca şi cum l-ar fi gâtuit cineva.
Răsuflă adânc:
— Poate nici chiar tu n-o ştii, mi-am zis; să am răbdare, să-l las încă să
trăiască; să trăiască, să vedem ce-o să spună, ce-o să facă; iar dacă nu este Cel pe
care-l aşteptăm, am tot timpul să-l fac bucăţi; astea le-am gândit şi te-am lăsat în
viaţă.
Mult timp sufla greu, scurma pământul cu degetul mare al piciorului; şi pe
neaşteptate îl înhăţă pe Iisus de braţ, glasul său ieşi răguşit, deznădăjduit:
— Nu ştiu cum să-ţi spun: fiu al Mariei, fiu al Tâmplarului, fiu al lui David?
Nu ştiu, vezi, încă cine eşti; dar nici tu nu ştii; trebuie să aflăm, să ne uşurăm
amândoi, asta nu poate să mai dureze! Nu te uita la ceilalţi; ei te urmează ca oile
şi behăiesc; nu te uita la femeile care te privesc cu mândrie şi plâng; sunt femei,
inimă au, minte n-au, nu ne trebuie; noi amândoi trebuie să aflăm cine eşti, ce
este această flacără care te arde, Dumnezeul lui Israel sau Diavolul? Trebuie,
trebuie!
Iisus tremura din tot trupul.
— Ce să facem, fratele meu Iuda? cum s-o aflăm? Ajută-mă.
— Este o cale.
— Care?
— Să mergem la Ioan Botezătorul; el ne va spune; el va striga: „Vine! Vine!“
când te va vedea, o să înţeleagă – eşti? nu eşti cel care vine? Să te linişteşti şi tu,
să ştiu şi eu ce să fac.
Iisus se cufundă în gânduri adânci; de câte ori îl stăpânise zbuciumul acesta şi
cădea cu faţa la pământ, se sfâşia şi făcea spume, iar oamenii îl credeau apucat
de demon şi treceau pe lângă el cu groază, dar el era în cele şapte ceruri, mintea
fugea din cuibul ei, urca şi bătea la porţile lui Dumnezeu şi întreba: „Cine sunt?
De ce m-am născut? Ce să fac să mântuiesc lumea? Care e drumul cel mai scurt?
Nu cumva este moartea mea?“
Săltă capul; văzu pe Iuda aplecat cu tot trupul asupra lui.
— Iuda, fratele meu, spuse el, întinde-te lângă mine şi-o să vină Dumnezeu ca
un somn să ne ia; iar mâine, cu binele, dis-de-dimineaţă, pornim spre profetul
Iudeii; şi ce vrea Dumnezeu va fi; sunt pregătit.
— Şi eu sunt pregătit, zise Iuda şi se întinseră unul alături de celălalt.
Vor fi fost tare osteniţi amândoi, pentru că îi luă somnul într-o clipită, iar la
revărsatul zorilor, când Andrei se trezi primul, îi găsi pe-amândoi, în somnul lor,
îmbrăţişaţi.
Soarele căzu peste lac, străluci lumea. Barbă-roşcată mergea înainte şi
deschidea drumul, iar în urmă Iisus cu cei doi credincioşi, Ioan şi Andrei; Toma
avea încă mărfuri de vândut şi rămase în sat. „Bine le zice fiul Mariei“, torcea cu
mintea lui nestatornică preaşiretul, „săracii au să mănânce şi să bea din belşug în
veci, după ce-or da ortul popii; dar între timp ce facem aici pe pământ? Ai grijă,
sărmane Toma, să n-o păţeşti; ca să fim siguri, cel mai bine e să am mărfuri de
două feluri în coşul meu: deasupra de tot, modele, pieptenii şi sulimanurile; iar
în jos, la fund, pentru muşterii împătimiţi, împărăţia cerurilor.“ Chicoti, îşi
încărcă iarăşi bocceaua în spate, suflă din goarnă, ridică glăsciorul său piţigăiat
şi începu să vestească dis-de-dimineaţă, pe ulicioarele Betsaidei, mărfurile
pământeşti.
Petru şi Iacov, în Capernaum, se sculaseră şi ei la revărsatul zorilor şi trăgeau
cu plasa; peştii se arătară deja cum se zbat în plasă şi cum strălucesc în soare;
altădată cei doi pescari se bucurau că simt atât de grea plasa lor; dar astăzi
amândoi erau cu mintea tare departe şi nu vorbeau. Nu vorbeau, dar înlăuntrul
lor se puseseră amândoi pe ceartă, când cu soarta care-i ţinea legaţi, din moşi
strămoşi, pe lacul acesta, când cu mintea lor care măsoară, iar măsoară şi nu le
lasă inima să zboare. „Viaţă e asta pe care-o ducem“, strigau înlăuntrul lor, „să
aruncăm plasele, să prindem peşti, să mâncăm, să dormim, să aducă zorii
Dumnezeu într-o nouă zi şi să începem din nou aceeaşi zi de corvoadă pentru
mâncarea de-o zi, toată ziua, tot timpul, toată viaţa? Până când? până când?
Oare-aşa o să murim?“ Niciodată pân-acum nu se gândiseră la asta, liniştită
inima lor urma fără scrâşnet străvechiul drum, aşa au trăit părinţii, aşa au trăit
bunicii, mii de ani, în jurul aceluiaşi lac, acesta, luptându-se cu peştii; iar într-o
zi încrucişau mâinile înlemnite şi mureau; şi veneau copiii şi nepoţii şi luau
aceeaşi cale, fără scrâşnet… Iar aceştia doi, Petru şi Iacov, bine petrecuseră ei
până acum, nu aveau supărare; dar acum în ultima vreme, pe neaşteptate, lumea
se îngustă, crăpau; priveau departe, dincolo de lac; unde? încotro; amândoi nu
ştiau; plesneau.
Şi nu era de-ajuns chinul ăsta; doar trec şi drumeţii şi aduc zilnic veşti noi –
damblagiţi, cică, merg, orbi văd din nou lumina zilei, morţi îşi recapătă viaţa…
„Cine este acest nou profet?“ îi întreabă drumeţii; „fraţii voştri sunt cu el, veţi
şti, aşadar. Nu este, cică, fiul Tâmplarului din Nazaret, este fiul lui David, cu
adevărat?“ Dar ei ridicau din umeri, se aplecau iarăşi pe plasele lor şi le venea să
izbucnească în plâns, să se uşureze. Uneori, când se depărtau drumeţii, Petru se
întorcea către tovarăşul său: „Tu crezi minunile astea, Iacove?“ întreba el.
„Trage plasa şi taci!“ răspundea zdravănul fiu al lui Zevedeu, dădea una şi-
aducea cu un stânjen mai aproape de el plasa încărcată.
Şi astăzi iarăşi, în zori de zi, trecu un căruţaş:
— A mâncat, cică, noul profet în casa zgârciobului bătrân Anania, la Betsaida;
iar după ce-a mâncat şi-a adus slujitorii de s-a spălat, s-a apropiat, cică, şi a spus
un cuvânt tainic la urechea bătrânului Anania; şi-ntr-o clipită mintea bătrânului
s-a zăpăcit, a izbucnit în plâns şi a început să-şi împartă bunurile săracilor.
— Ce cuvânt? întrebă Petru şi ochii lui se pierdură iarăşi dincolo de lac.
— Ei, de l-aş şti şi eu! făcu zâmbitor căruţaşul şi râse; l-aş fluiera la urechea
fiecărui bogat, să răsufle uşurată sărăcimea… Să fiţi sănătoşi, pescuit bun, spuse
şi-o luă la drum.
Petru se întoarse să-i vorbească tovarăşului său; dar îndată se răzgândi; ce să-i
spună? iarăşi vorbe? nu s-a săturat de ele? Îi venea să le izbească pe toate de
pământ, să se scoale şi să plece unde-o vedea cu ochii. Să plece! Nu-l mai
încăpea bordeiul lui Iona, nici ligheanul ăsta de apă, lacul Ghenizaretului. „Asta
nu e viaţă, nu, nu este“, murmură el; „să plec!“
Iacov se întoarse:
— Ce bombăneşti? întrebă el; taci!
— Naiba să mă ia, nimic! răspunse Petru şi începu să tragă înfuriat.
Şi tocmai în clipa aceea, pe colina verde, unde Iisus a vorbit întâia oară
oamenilor, apăru în vârf, primul, Iuda; ţinea un toiag strâmb, pe care-l tăiase pe
drum dintr-un tufan, şi lovea cu el tare şi mergea; în urma lui apărură brusc,
gâfâind, ceilalţi trei tovarăşi. Se opriră o clipă în vârf să privească lumea din
jurul lor; lacul strălucea fericit, îl mângâia soarele şi el râdea; pe luciul lui fluturi
albi şi roşii, bărcile pescăreşti; iar deasupra pescarii înaripaţi, pescăruşii; în
spate, Capernaum vuia, soarele se înălţase, ziua era în slăvile ei.
— Uite-l pe Petru! făcu Andrei, arătând jos pe mal pe fratele lui care trăgea
plasa.
— Şi Iacov! făcu şi Ioan, oftând; încă nu pot să se dezlipească de pământ…
Iisus zâmbi:
— Nu ofta, prietene iubit, spuse el; întindeţi-vă toţi aici să vă odihniţi, iar eu
mă duc să-i aduc.
Luă coborâşul, păşea repede, uşor. „Ca un înger“, se gândi Ioan privindu-l cu
mândrie, „numai aripile-i lipsesc.“ Păşea din piatră-n piatră şi cobora; ajunse la
mal, încetini pasul; merse şi se opri în spatele celor doi pescari aplecaţi. Mult
timp, nemişcat, îi privi; îi privea şi nu se gândea la nimic; simţea numai o putere
că pleacă de deasupra lui; se topea. Lumea se uşura, urca în văzduh, plutea ca un
nor deasupra lacului; iar cu el se uşurau şi urcau amândoi pescarii, înălţau în
slavă plasa lor, nu mai era plasă asta, nu erau peşti aceştia; erau oameni, mii de
oameni, mii de oameni fericiţi, şi dănţuiau.
Cei doi pescari simţiră pe neaşteptate în creştetul capului lor o dulce
furnicătură ciudată, se înspăimântară; tresăriră, se întoarseră; Iisus stătea
neclintit, tăcut şi-i privea.
— Iartă-ne, rabi, strigă Petru, ruşinându-se.
— De ce, Petru? Ce-aţi făcut să vă iert!
— Nimic, murmură Petru; iar deodată: viaţă e asta? M-am săturat!
— Şi eu! făcu şi Iacov şi trânti plasa jos.
— Veniţi, spuse Iisus şi-şi întinse ambele mâini, veniţi şi-o să vă fac pescari de
oameni.55
Prinse pe fiecare de mână, intră la mijloc:
— Să mergem, spuse.
— Să nu-mi iau rămas-bun de la bătrânul Iona? făcu Petru, care-şi aminti de
tatăl său.
— Nu întoarce capul înapoi, Petru, nu avem timp; să mergem.
— Unde? făcu Iacov şi se opri brusc.
— De ce întrebi? Nu mai sunt întrebări, Iacove; să mergem.
În ceasul acela bătrânul Iona, aplecat pe vatră, gătea mâncare şi aştepta pe fiul
său Petru, să mănânce. Numai un fiu îi mai rămăsese, să fie sănătos; Petru,
mintos şi gospodar; pe celălalt, pe Andrei, nu se mai bizuia de mult timp; se
ducea când c-un şarlatan, când cu celălalt, şi lăsa pe tatăl său bătrân singur-
singurel să se lupte cu vânturile şi cu barca veche, să cârpească mereu plasele, să
gătească, să aibă grija casei, de când a murit baba lui, el se lupta cu toţi aceşti
demoni ai casei; „dar să aibă binecuvântarea mea Petru, el îmi stă alături şi-mi dă
curaj“. Încercă mâncarea, era gata; privi soarele, se apropia prânzul. „Mi-e
foame“, murmură el, „dar o să-l aştept; n-o să mănânc“; îşi încrucişă mâinile şi
aşteptă.
Mai încolo casa lui Zevedeu era deschisă, curtea plină de coşuri şi vase, iar
într-un colţ alambicul; în zilele acelea puneau cazanele la fiert, scoteau rachiul
din struguri, şi toată casa mirosea a tescovină. Bătrânul Zevedeu şedea cu baba
lui sub viţa-de-vie desfrunzită, înaintea unei măsuţe joase şi prânzeau; bătrânul
Zevedeu mesteca clefăind ştirb şi vorbea despre cele bune şi despre foloase,
pusese de un timp ochii pe căsuţa celui de lângă el, îi era dator moş Naum, nu
avea să-i plătească, şi i-ar scoate, săptămâna viitoare, dacă vrea Dumnezeu,
căsuţa la mezat; să i-o ia, de ani de zile o dorea, să dărâme zidul de la mijloc, să-
şi lărgească bătătura; are teasc, dar vrea să aibă şi teasc de măsline, să macine
satul măslinele şi el să ia uiumul; unde să încapă teascul de măsline? Aşadar, e
toată nevoia să ia căsuţa bătrânului Naum… Iar bătrâna Salomeea îl asculta şi-
avea mintea la fiul ei cel mic, la Ioan cel iubit. Pe unde umblă? Ce miere picură
buzele noului profet, cum ar vrea să-l vadă din nou, să-l asculte iarăşi vorbind şi
coborând pe Dumnezeu în inima omului! „Bine a făcut fiul meu, a luat drumul
cel bun, să aibă binecuvântarea mea! Iar eu am avut alaltăieri un vis, că am dat,
chipurile una, am închis poarta în urma mea, am părăsit casa cu pivniţele
încărcate şi teascurile şi m-am dus în urma lui, alergam cu el desculţă,
înfometată şi pentru prima oară am simţit şi eu ce înseamnă fericirea…“
— Auzi ce-ţi spun? făcu bătrânul Zevedeu, care văzu o clipă că ochii babei lui
picotesc; unde i-o fi mintea?
— Aud, răspunse ea şi-l privi, ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima oară.
În clipa aceea se auziră glasuri cunoscute pe drum, bătrânul ridică ochii.
— Uite-i! strigă el.
Văzu pe cel îmbrăcat în alb şi-avea în dreapta şi-n stânga lui pe cei doi fii, sări
în prag, cu îmbucătura în gură.
— Ei, băieţi, strigă el, încotro aţi îndreptat prora? Aşa trec ei pe lângă casa
mea? Staţi!
— Avem treabă, moş Zevedeu! îi răspunse Petru.
Ceilalţi înaintau.
— Ce treabă?
 — Treabă cu ghiotura! făcu Petru şi izbucni în râs.
— Şi tu, măi Iacove, şi tu? scoase un strigăt bătrânul şi ochii i se bulbucară.
Înghiţi dumicatul nemestecat, i se despică gâtlejul; intră, îşi privi femeia; iar ea
clătina din cap:
— Ia-ţi rămas-bun de la fiii tăi, moş Zevedeu, zise ea; ni i-a luat.
— Zici că şi Iacov? făcu bătrânul năucit; dar el avea minte, nu se poate!
Dar bătrâna Salomeea nu vorbi; ce să-i spună? cum să-nţeleagă? Se ridică, nu-i
mai era foame, se opri în prag şi privea alaiul vesel trecând pe drumul
împărătesc, care duce cu Iordanul, către Ierusalim. Ridică mâna bătrână:
— Cu binecuvântarea mea, murmură încet, să n-o audă moşul ei.
La ieşirea din sat întâlniră pe Filip, care păştea oile lui pe lângă lac; se căţărase
sus pe o stâncă roşie, se sprijinea în bâta lui ciobănească şi privea jos, destins,
apa lacului; peste apa verde-albăstruie îşi privea cu mândrie umbra cum se
clatină neagră ca tăciunele. Auzi sunet de pietricele jos pe drum, se ridică din
ciomagul său, cunoscu drumeţii.
— Drum bun, strigă el, aici suntem şi noi; încotro v-aţi pus la drum?
— Spre împărăţia cerurilor! strigă Andrei; vii şi tu?
— Măi, vorbeşte desluşit, Andrei; dacă mergeţi la Magdala pentru nuntă, vin şi
eu; m-a chemat şi pe mine, cică, Natanael; însoară pe nepotu-său.
— Mai departe de Magdala nu mergi? îi strigă Iacov.
— Am oi, răspunse Filip; unde să le las?
— În mila lui Dumnezeu! făcu Iisus, fără să se întoarcă.
— O să mi le mănânce lupul! se auzi glasul lui Filip.
— Să le mănânce! strigă Ioan.
„Măi, ăştia s-au smintit de tot“, se gândi păstorul şi fluieră să-şi adune oile.
Prietenii luară drumul, Iuda trecu iarăşi înainte, cu toiagul său strâmb, era cel
mai grăbit; grădină era inima lor, fluierau ca mierlele, râdeau şi mergeau. Petru
se apropie de Iuda, înaintaşul; numai el îşi păstra încă faţa mereu întunecată; nu
fluiera, nu râdea, deschidea drumul şi se grăbea.
— Cu adevărat, Iuda, că avem şi-o întrebare bună, unde mergem? zise încet
Petru.
Barbă-roşcată râse cu jumătate de mutră:
— În împărăţia cerurilor, răspunse el.
— Lasă glumele; spune-mi, pe dumnezeul tău, unde mergem? Eu mă tem să-l
întreb pe învăţător.
— La Ierusalim.
 — Oho! făcu Petru şi-şi frecă pletele cărunte; trei zile de drum! S-o fi ştiut îmi
luam sandalele şi-o pâine, şi-o ploscă de vin, şi nuiaua mea.
Barbă-roşcată râse cu toată mutra.
— Ei, sărmane Petru, spuse el, ne-a luat roata, se duce! Ia-ţi rămas-bun de la
sandalele tale şi de la pâinea şi plosca şi nuiaua ta; am plecat, măi Petru, n-ai
înţeles; am plecat din lume; am plecat de pe uscat şi de pe mare, am intrat în
văzduh!
Se aplecă la urechea lui Petru:
— Este încă vreme, îi spuse; pleacă!
— Unde să mă mai duc acum, Iuda? făcu Petru şi-şi deschise braţele, le
întoarse peste tot, ca şi când ar fi crăpat; toate acestea îmi par de-acum fără gust!
spuse şi arătă lacul, bărcile pescăreşti, casele din Capernaum.
Barbă-roşcată clătină căpăţâna lui mare:
— La fel zic şi eu, spuse el; aşadar, nu bombăni, şi să mergem!

XV
Întâi şi-ntâi le luară mirosul câinii satului şi-ncepură să latre; după aceea copiii,
şi alergară în Magdala să ducă vestea:
— Vine! Vine!
— Cine, măi copii? se deschideau porţile şi întrebau.
— Noul profet!
Femeile şi fetişcanele umpleau pragurile, iar bărbaţii îşi părăseau treburile lor,
bolnavii prindeau curaj şi se pregăteau să se târască, să-l atingă. Căpătase deja
faimă mare în împrejurimile Ghenizaretului, orbii, damblagiţii, lunaticii pe care-i
însănătoşise vesteau din sat în sat harurile şi puterea lui.
— Mi-a atins pleoapele întunecate şi am văzut lumina zilei.56
— Mi-a poruncit: zvârle cârjele şi umblă! şi-am început să dănţuiesc.57
— O droaie de demoni am hrănit înlăuntrul meu, iar el a ridicat mâna şi le-a
poruncit: plecaţi, duceţi-vă în porci! Şi îndată lovind cu picioarele au sărit din
măruntaiele mele, au intrat în porcii care păşteau pe mal, iar aceştia s-au înfuriat,
s-au prăvălit, călare unul peste altul în apă şi s-au înecat.58
Magdalena auzi vestea cea bună şi ieşi din bordeiul ei; din ziua în care fiul
Mariei i-a poruncit să se întoarcă la casa ei şi să nu mai păcătuiască, nu mai
apăruse în prag; plângea, îşi spăla sufletul cu lacrimi; se căznea să-şi stingă din
minte viaţa ei, să le uite pe toate, fapte de ruşine, şi bucurii, şi privegheri, să se
nască din nou cu trupul de fecioară. În primele zile se bătea în piept şi jelea; cu
timpul se liniştise, durerea ei se îndulcise, visele urâte care o chinuiau
dispăruseră, iar acum venea în fiecare seară în somnul ei Iisus, deschidea poarta
ei ca un gospodar, se aşeza în curte, sub rodiul înflorit, obosit, plin de praf, venea
de tare departe, îl amărâseră oamenii, şi Magdalena, în fiecare seară, îi încălzea
apă şi spăla sfintele lui picioare; iar apoi îşi despletea părul şi i le ştergea. Iar el
se odihnea, zâmbea şi-i vorbea. Ce-i spunea? Nu-şi amintea; dar dimineaţa, când
se trezea, sărea din aşternutul ei uşoară, voioasă, iar în aceste ultime zile începu
încet, să n-o audă vecinele, să ciripească dulce ca un sticlete. Şi acum când auzi
din glasurile copiilor că vine, sări în sus, îşi coborî basmaua să-şi ascundă faţa
mult sărutată, numai cei doi ochi ai ei se vedeau mari, negri ca măslinele,
descuie poarta şi ieşi să-l întâmpine.
Satul era răscolit astă-seară, fetele se împodobeau şi-şi pregăteau opaiţele, să
meargă la nuntă; se însura nepotul lui Natanael, un copilandru negricios, grăsun,
cu nasul ca o măciucă, ciubotar şi el ca şi moşul său; iar mireasa, acoperită c-un
văl des, nu-i desluşeai decât ochii, care străpungeau vălul, şi cerceii groşi de
argint. Şedea pe un tron înalt, în mijlocul casei, şi aştepta să vină cei chemaţi, să
vină şi fetele satului, cu opaiţele lor aprinse, să vină şi rabinul să desfăşoare
Scripturile şi să citească rugăciunea; iar după aceea să se cărăbănească toţi, să
plece şi să rămână singură cu năsosul.
Auzi şi Natanael copiii care strigau: „Vine! Vine!“ şi alergă să-şi cheme şi
prietenii la nuntă. Îi găsi şezând la fântână, la intrarea în sat; le era sete, beau
apă; iar Magdalena îngenuncheată în faţa lui Iisus, îi spălase picioarele şi-acum i
le ştergea cu părul ei.
— Dacă aveţi plăcere, zise el, astă-seară se însoară nepotul meu, poftiţi la
nuntă; o să bem vin din strugurii pe care-i călcam în curtea lui moş Zevedeu
astă-vară.
Se întoarse către Iisus:
— Multe am auzit despre sfinţia ta, fiu al Mariei, zise el; fă-mi plăcerea, vino
să bincuvântezi noua pereche, să facă băieţi, pentru slava lui Israel.
Iisus se ridică.
— Ne plac, spuse el, bucuriile omului; prieteni, să mergem!
Luă de mână pe Magdalena, o ridică:
— Vino cu noi, Maria, îi zise.
O luă înainte bucuros; i-au plăcut sărbătorile, feţele oamenilor strălucind,
tinerii care se însoară şi nu lasă să se stingă focurile în vetre; „ierburi, gâze,
păsări, vite, oameni, toate sunt sfinte“, se gândea mergând la nuntă, „toate sunt
făpturile lui Dumnezeu; pentru ce trăiesc? ca să-l slăvească pe Dumnezeu;
aşadar, să trăiască în veci!“
Fetele, proaspăt spălate, îmbrăcate în alb, cu opaiţele aprinse, stăteau deja în
faţa uşii încuiate, bogat împodobită şi cântau un vechi cântec de nuntă, în care
lăudau mireasa şi înţepau ginerele şi strigau pe Dumnezeu să catadicsească să
poftească şi El, se face nuntă, se însoară un israelit, poate din aceste două trupuri
care se unesc astă-seară să iasă Mesia… Cântau, să înşele timpul, ginerele
întârzia să vină, să sară, să deschidă cu putere uşa şi să înceapă nunta.
Iar în acest timp, iată că şi soseşte Iisus cu ai lui; fecioarele se întoarseră, o
văzură pe Magdalena, cântecul încetă şi se traseră înapoi posomorâte. Ce caută
pângărita asta între fecioare? Unde este bătrânul fruntaş al satului s-o alunge? S-
a spurcat nunta.
Se întoarseră şi cele măritate, o priviră crunt; iar gospodarii cinstiţi chemaţi,
care aşteptau şi ei în faţa uşii încuiate, se mişcau valuri-valuri şi bombăneau; dar
Magdalena strălucea, făclie aprinsă, şi simţea, aşa cum stătea alături de Iisus, o
nouă feciorie în suflet, iar buzele şi le simţea nesărutate. Pe neaşteptate mulţimea
se dădu la o parte, şi fruntaşul satului, un bătrânel sfrijit, cu nas veninos, se
apropie de Magdalena, o atinse cu vârful toiagului şi-i făcu semn să plece.
Iisus simţea pe faţa lui, şi pe pieptul desfăcut, şi pe mâini privirile înveninate
ale oamenilor; trupul său se aprinsese, ca şi cum l-ar fi înţepat nenumăraţi spini
nevăzuţi; privi pe bătrânul fruntaş, femeile cinstite, bărbaţii posomorâţi,
fecioarele răscolite, şi oftă; până când vor rămâne orbi ochii oamenilor şi nu vor
vedea că toţi suntem fraţi?
Acum murmurul se înteţise; se auzeau deja în întuneric primele ameninţări;
Natanael se apropie de Iisus, să-i vorbească; dar el cu calm îl dădu la o parte,
deschise drum, se apropie de fecioare; opaiţele se clătinară, îl lăsară să treacă, se
opri în mijloc; ridică mâna:
— Surorile mele fecioare, spuse el, Dumnezeu a atins gura mea, mi-a
încredinţat un cuvânt bun, să vi-l dăruiesc în această sfântă noapte a nunţii;
surorile mele fecioare, deschideţi-vă urechile, deschideţi-vă inimile; iar voi,
fraţilor, tăceţi, o să vorbesc!
Toţi se întoarseră neliniştiţi; din glasul lui, bărbaţii mirosiră că era mâniat,
femeile că era mâhnit; tăcură toţi; dinăuntrul curţii se auziră cei doi lăutari orbi
cum îşi acordează lăutele; Iisus ridică mâna:
— Ce credeţi, surorile mele fecioare, spuse el, că este împărăţia cerurilor?
Nuntă; mire e Dumnezeu, mireasă e sufletul omului; nunta se face în cer, şi sunt
chemaţi toţi oamenii. Iertaţi-mă, fraţilor, aşa-mi vorbeşte Dumnezeu, prin pilde o
să grăiesc59:
„Se făcea nuntă într-un sat; zece fecioare îşi luară opaiţele lor şi ieşiră să
întâmpine ginerele; cinci erau înţelepte, luară cu ele şi ulei dintr-un vas plin;
celelalte cinci erau nechibzuite; nu luară cu ele ulei mai mult. Se opriră în faţa
casei miresei, aşteptau: şi iată, către miezul nopţii se auzi glas: «Vine mirele;
alergaţi să-l întâmpinaţi!»
Cele zece fecioare săriră în sus să umple opaiţele lor care se stingeau de-acum;
dar cele cinci, fecioarele nechibzuite, nu aveau alt ulei:
— Daţi-ne puţin ulei, surorilor, ziseră celor înţelepte, opaiţele noastre se sting.
Dar cele înţelepte răspunseră:
— Nu ne prisoseşte; mergeţi să luaţi.
Dar în timp ce alergară fecioarele nechibzuite să găsească ulei, sosi mirele,
intrară fecioarele înţelepte înăuntru, se închise uşa.
Când, peste puţin timp, sosiră fecioarele nechibzuite cu opaiţele lor aprinse şi
începură să bată tare-n uşă:
— Deschideţi-ne! Deschideţi-ne! ţipau şi se rugau.
Dar cele cinci fecioare înţelepte râdeau dinăuntru:
— Aşa vă trebuie, le răspundeau, de-acum uşa s-a închis, plecaţi!
Iar ele plângeau şi se rugau:
— Deschideţi! Deschideţi!
Şi atunci…“
Iisus se opri; privi iarăşi în jurul său pe bătrânul fruntaş, pe cei chemaţi,
gospodinele cinstite, fecioarele cu opaiţele aprinse şi zâmbi.
— Şi atunci…? făcu Natanael, care asculta cu gura căscată şi blânda lui minte
molâie începuse să se clatine; şi atunci, rabi, ce-a urmat?
— Ce-ai fi făcut tu, Natanael, dac-ai fi fost mire? îl întrebă Iisus şi ţintui asupra
lui ochii mari, ademenitori.
Natanael tăcea; în mintea lui nu era încă destul de limpede ce-ar fi făcut; când
zicea să le alunge, s-a închis, vezi, uşa, aşa hotărăşte Legea; când i se făcea milă
de ele şi se făcea că le deschide…
— Ce-ai fi făcut tu, Natanael, dac-ai fi fost mire? întrebă din nou Iisus şi ochii
lui mângâiau, domol, stăruitor, rugător, faţa blândă, neînşelătoare a ciubotarului.
— Aş deschide… răspunse cu voce slabă, să nu-l audă bătrânul fruntaş.
Nu mai putea să se-mpotrivească ochilor fiului Mariei.
— Ferice de tine, prietene Natanael, făcu bucuros Iisus şi îi întinse mâna, ca şi
cum l-ar fi binecuvântat; în ceasul acesta, ai intrat, viu, în Rai. La fel a făcut şi
ginerele; a strigat slujitorii: „Deschideţi uşa; asta e nuntă, toţi să mănânce, să
bea, să se bucure; să intre fecioarele nechibzuite; şi spălaţi, răcoriţi picioarele lor,
căci au alergat mult“.
Ochii cu gene lungi ai Magdalenei se umplură de lacrimi; ah, de-ar fi putut să
sărute gura aceasta care rosteşte asemenea cuvinte! Străluci şi blândul Natanael
din tălpi până-n creştet, ca şi cum ar fi intrat deja cu-adevărat în Rai; dar bătrânul
fruntaş, cel cu nas veninos, ridică toiagul său:
— Nu e potrivit cu Legea, fiu al Mariei! ţipă el.
— Nu e Legea potrivită cu inima mea, răspunse liniştit Iisus.
Încă vorbea, şi-apăru mirele, spălat, înmiresmat, cu o cunună verde peste părul
său creţ, viguros; băuse, avea chef, iar nasu-i strălucea; dădu una, deschise uşa,
invitaţi se repeziră-n urma lui; intră şi Iisus ţinând pe Magdalena de mână.
— Care sunt fecioarele nechibzuite, care cele înţelepte? întrebă încet Petru pe
Ioan; ce ai înţeles tu?
— Că Dumnezeu este Tată, răspunse fiul lui Zevedeu.
Veni rabinul, se făcu nunta, mireasa şi mirele stăteau în mijlocul casei, invitaţi
treceau, îi sărutau, le urau să aibă un fiu care să izbăvească Israelul de robie. Iar
după aceea puseră în faţă lăutele, băură, dănţuiră; bău, jucă şi Iisus cu ai lui,
trecu timpul, urcă luna pe cer, luară iarăşi drumul. Venise toamna, dar stăruia
încă arşiţa zilei şi drumul era dulce în răcoarea jilavă a nopţii.
Înaintau cu faţa întoarsă către Ierusalim, băuseră şi lumea se schimbase, trupul
lor se făcuse uşor ca un suflet, păşeau înaripaţi şi aveau în stânga Iordanul, în
dreapta blânda câmpie frumos unduită a Zabulonului. Aceasta zăcea întinsă sub
lumina lunii, obosită, mulţumită, îşi făcuse şi anul acesta datoria pe care i-a
încredinţat-o acum mii de ani Dumnezeu, a ridicat de un stat de om
semănăturile, a încărcat viile de struguri, a dat rod măslinilor; iar acum zăcea
întinsă, obosită, mulţumită, ca o lăuză.
— Ce bucurie este aceasta, fraţilor, spunea şi repeta Petru şi nu putea să se
sature de plecarea din seara aceasta şi de dulceaţa prieteniei. E-adevărat? e vis?
ne-au făcut vrăji? Aşa-mi vine să spun un cântec, să mă uşurez!
— Toţi împreună! făcu Iisus, trecu înainte, săltă capul şi începu primul.
Slab, dar dulce e glasul lui, numai suferinţă; în dreapta şi-n stânga lui,
melodioase, numai duioşie, glasurile lui Ioan şi Andrei; mult timp cele trei
glasuri subţiri ciripeau singure-singurele, tremurate, voioase; inima-ţi era prinsă,
spuneai: Nu mai durează, acum or să se stingă tustrele, una peste alta; dar
ţâşneau dintr-un izvor tare adânc, se-ntăreau iarăşi. Iar pe neaşteptate, ce bucurie
era asta, ce putere!, clătinară văzduhul grele, triumfătoare, numai bărbăţie,
glasurile lui Petru, Iacov, Iuda; toţi împreună, fiecare cu harul şi cu puterea lui,
urcară sus spre cer psalmul armonios al sfintei călătorii:
O, nu se află lucru mai bun, mai dulce
Decât prietenii care călătoresc împreună!
Este ca sfântul ulei care coboară din barba lui Aaron;
Este ca răcoarea Ermonului, care coboară prin munţii Sionului;
Acolo Dumnezeu trimite binecuvântarea şi viaţa
În vecii vecilor!
Ceasurile treceau, se-nceţoşau stelele, se revărsau zorii, lăsară în urma lor
pământurile roşii ale Galileii, intrară pe pământul negru al Samariei.
— Să schimbăm drumul, propuse Iuda şi se opri; e spurcat pământul ăsta,
blestemat; să trecem podul Iordanului s-o luăm pe celălalt mal. E păcat s-atingi
pe-ncălcătorii Legii, pângărit e Dumnezeul lor, pângărită apa şi pâinea lor; o
îmbucătură de pâine samarineană este o îmbucătură de porc, îmi spunea mama
mea; să schimbăm drumul!
Dar Iisus îl luă liniştit de mână pe Iuda şi înaintau:
— Fratele meu Iuda, îi spunea, cel curat îl atinge pe cel pângărit şi pângăritul
se curăţă; nu te-mpotrivi; noi pentru aceştia am venit, pentru cei păcătoşi; ce
nevoie au de noi cei virtuoşi?60 Aici, în Samaria, un cuvânt bun poate să
izbăvească un suflet; cuvântul bun, Iuda, fapta bună, un zâmbet samariteanului
care trece; ai înţeles?
Iuda privi ca un taur în jur, să nu-l audă ceilalţi, coborî glasul:
— Nu este acesta drumul, nu, nu este; dar am răbdare până când o s-ajungem
dincolo, la asprul pustnic; el o să judece. Până atunci, mergi pe unde vrei, fă ce
vrei, eu nu te las.
Îşi petrecu toiagul strâmb pe după umeri şi o luă înainte singur-singurel.
Ceilalţi mergeau, tăifăsuiau, Iisus le vorbea despre Tatăl, despre dragoste,
despre împărăţia cerurilor; le lămurea care suflete erau fecioarele nechibzuite,
care cele înţelepte; ce erau opaiţele, ce era uleiul, cine era mirele; şi pentru ce
fecioarele nechibzuite nu numai că au intrat în casa mirelui, ca şi cele înţelepte,
ci au venit şi slujitorii şi le-au spălat, numai acestora, picioarele ostenite. Cei
patru prieteni ascultau şi mintea lor se lărgea, inima li se întărea; iar păcatul li se
părea ca o fecioară nechibzuită care se opreşte cu opaiţul stins în faţa uşii
Domnului şi se roagă şi plânge…
Mergeau, mergeau, iar în acest timp deasupra lor cerul se înnora, faţa
pământului se-ntuneca; văzduhul mirosea a ploaie.
Ajunseră în primul sat, la poalele sfântului munte străbun, Garizin; la intrarea
în sat era străvechea fântână a lui Iacov, înconjurată de curmali şi trestii; aici
venea şi scotea apă patriarhul Iacov şi bea, el şi oile lui; ghizdurile ei albe de
piatră erau roase de frânghiile care se frecau de ele de generaţii şi generaţii; Iisus
era ostenit şi picioarele lui se însângeraseră de pietre.
— Eu o să rămân aici, spuse el; am obosit; voi intraţi în sat, bateţi pe la porţi,
se va găsi un suflet bun să ne miluiască poate cu-o pâine; şi va veni şi vreo
femeie la fântână, să scoată apă să bem; aveţi încredere în Dumnezeu şi în
oameni.
Cei cinci plecară; pe drum Iuda se răzgândi.
— Eu nu intru într-un sat spurcat, zise el; nu mănânc pâine spurcată; o să stau
aici sub smochinul ăsta să vă aştept.
În acest timp Iisus se întinsese între trestii, la umbră, îi era sete, dar fântâna era
adâncă, cum să bea? Lăsă capul în jos şi se cufundă în gânduri; anevoios drum se
aşternuse înaintea lui, neputincios trupul său, obosea, slăbea, nu avea puterea să
poarte sufletul său; cădea; dar îndată Dumnezeu sufla peste el o adiere uşoară,
răcoroasă, iar trupul prindea iarăşi vigoare, se ridica şi înainta… Până când?
până la moarte? mai departe de moarte?
Şi pe când se gândea la Dumnezeu, şi la oameni, şi la moarte, trestiile se
clătinară şi o femeie tânără, cu brăţări şi cercei, cu un urcior pe cap se apropie de
fântână; puse urciorul pe ghizduri, iar Iisus o vedea printre trestii cum desfăşoară
frânghia pe care o ţinea, cum coboară ciutura să tragă apă, să umple urciorul;
setea-i creştea.
— Gospodină, spuse el apărând dintre trestii, dă-mi să beau.
Femeia, cum îl văzu că apare pe neaşteptate înaintea ei, se înspăimântă.61
— Nu te teme, spuse el; sunt om bun, mi-e sete, dă-mi să beau.
— Cum se face, răspunse ea, tu galileean, o văd după veşmintele tale, să ceri
apă de la o samariteană?
— Dac-ai şti cine este cel care-ţi spune: „Gospodină, dă-mi să beau“, ai fi
căzut la picioarele lui şi i-ai fi cerut tu să-ţi dea să bei apă nemuritoare.
Femeia rămase nedumerită:
— Nu ai frânghie şi nici ciutură; iar fântâna e adâncă; cum ai fi scos apă să-mi
dai să beau?
— Cine bea din apa aceasta a fântânii însetează iarăşi, răspunse Iisus; dar cine
bea din apa pe care i-o voi da eu, nu va mai înseta în veac.
— Doamne, făcu atunci femeia, dă-mi să beau din apa aceasta, să nu mai
însetez în veac; să nu vin în fiecare zi la fântână.
— Hai, strigă-l pe bărbatul tău, îi făcu Iisus.
 — Nu am bărbat, Doamne.
— Adevărat spui; cinci ai avut până acum, iar cel pe care-l ai acum nu este al
tău.
— Eşti profet, Doamne? strigă femeia cu uimire; pe toate le ştii?
Iisus zâmbi:
— Ai ceva să mă-ntrebi? Spune deschis.
— Un singur lucru o să te-ntreb, Doamne, dă-mi răspuns: Până acum părinţii
noştri se închinau lui Dumnezeu pe acest munte sfânt, Garizin; acum voi spuneţi
că numai în Ierusalim trebuie să ne închinăm lui Dumnezeu; care lucru e drept?
unde se află Dumnezeu? Luminează-mă.
Iisus lăsă capul în jos, tăcea; femeia asta păcătoasă, pe care-o chinuia grija lui
Dumnezeu, îi tulbură adânc inima; se căznea să găsească înlăuntrul său, de
hatârul ei, cuvântul cel bun, s-o mângâie; şi deodată săltă capul, faţa lui
strălucea:
— Păstrează adânc în sufletul tău, femeie, cuvântul pe care o să ţi-l spun: va
veni o zi, a venit deja, în care nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim n-o să se
închine lui Dumnezeu oamenii; duh este Dumnezeu, şi numai în duh este
închinat duhul.
Femeia se zăpăci, se plecă, privi pe Iisus cu nelinişte.
— Nu cumva eşti chiar tu, spuse încet şi glasul ei tremura, nu cumva eşti chiar
tu Cel pe Care-L aşteptăm?
— Pe cine aşteptaţi?
— Ştii; de ce vrei să-ţi spun numele Lui ? O ştii, păcătoase sunt buzele mele.
Iisus îşi sprijini capul în piept, ca şi cum şi-ar fi ascultat inima; ca şi cum
aceasta i-ar fi dat un răspuns; iar femeia, plecată asupra lui, aştepta cu dorinţă
arzătoare.
Dar pe când stăteau amândoi tulburaţi şi tăcuţi, auziră glasuri voioase, apărură
ucenicii şi scuturau triumfător o pâine; văzură pe învăţătorul lor cu-o femeie
necunoscută, se opriră brusc; Iisus îi văzu şi se bucură; scăpă să dea răspuns
înfricoşătoarei întrebări a femeii; făcu semn prietenilor să se apropie:
— Veniţi, strigă el, gospodina bună de-aici a venit, Dumnezeu a trimis-o, să
scoată apă să bem.
Prietenii se apropiară, numai Iuda se dădu la o parte, să nu bea apă
samarineană şi să se murdărească.
Samariteana aplecă urciorul, cei însetaţi băură; îşi umplu din nou urciorul, îl
puse cu dibăcie pe cap şi o luă, tăcută, gânditoare, către sat.
— Rabi, cine a fost femeia aceasta? întrebă Petru; vorbeaţi de parcă v-aţi fi
cunoscut de ani şi ani.
— A fost o soră a mea, răspunse Iisus; eu i-am cerut apă că mi-era sete, şi ei i-
a trecut setea.
Petru se scărpină-n capul său sec:
— Nu înţeleg, spuse el.
— Nu-i nimic, făcu Iisus mângâind capul cărunt al prietenului său; una câte
una, o să le înţelegi, cu timpul, nu te grăbi; acum ne e foame, să mâncăm!
Se întinseră sub curmali, şi Andrei începu să povestească cum au intrat în sat
şi-au prins să cerşească; au bătut la porţi, îi alungau din poartă în poartă şi-i
huiduiau; undeva, la cealaltă margine a satului, o bătrânică deschise pe jumătate
poarta, cercetă în sus şi-n jos drumul, nu trecea nimeni, ne întinse pe furiş o
pâine şi închise cu grabă poarta; am înhăţat-o, şi pe-aici ţi-e drumul!
— Păcat, zise Petru, că nu ştim numele bătrânei s-o pomenim lui Dumnezeu.
Iisus râse:
— Nu-ţi face inimă rea, Petru, spuse el. Dumnezeu îl ştie.
Iisus luă pâinea, o binecuvântă, mulţumi lui Dumnezeu, care a pus pe bătrână
de le-a dat-o, iar apoi o împărţi, şase bucăţi mari, una pentru fiecare prieten; dar
Iuda dădu la o parte cu toiagul porţia lui şi întoarse faţa încolo.
— Nu mănânc pâine samarineană, zise el, nu mănânc porc.
Iisus nu-i dădu răspuns; ştia, învârtoşată era inima aceasta, cere vreme să se
moaie; vreme, şi dibăcie, şi dragoste multă.
— Noi, spuse celorlalţi, o să mâncăm; pâinea samarineană se face galileeană,
când o mănâncă galileenii, porcul devine om, când îl mănâncă oamenii; aşadar,
în numele lui Dumnezeu!
Cei patru prieteni râseră, mâncară cu poftă, plăcut-a fost pâinea samarineană,
ca toate pâinile, se săturară; şi după aceea îşi încrucişară mâinile, erau osteniţi, îi
luă somnul; doar Iuda, veghetor, lovea cu nuiaua lui pământul, ca şi cum l-ar fi
bătut.
„Mai bine foamea decât ruşinea“, se gândea el şi se consola.
Primele picături de ploaie începură să lovească trestiile; cei adormiţi săriră.
— Au sosit primele ploi, spuse Iacov, pământul o să-şi potolească setea.
Dar pe când vorbeau între ei unde să găsească o peşteră în care să se vâre, se
stârni vânt; vântul de nord alungă norii, cerul se limpezi, porniră iarăşi la
drum…
În văzduhul umed smochinele, încă în smochini, sclipiră, rodiii erau încărcaţi,
prietenii se întinseră şi rupseră un fruct, se răcoreau. Ţăranii ridicau de la pământ
capetele, îi priveau nedumeriţi; ce căutau galileenii în ţinutul lor, ce se amestecă
ei cu samaritenii şi le mănâncă pâinea şi rup rod din pomii lor? Să-şi ia valea, să
plece! Un bătrân nu răbdă, apăru din grădina lui:
— Ei, galileeni, strigă el, legea voastră cea nelegiuită aruncă anatema asupra
acestui pământ sfinţit pe care păşiţi; ce căutaţi, aşadar, pe ţarinile noastre?
Căraţi-vă de-aici!
— Ne ducem în sfântul Ierusalim, să ne închinăm, răspunse Petru şi se opri
umflându-şi pieptul înaintea bătrânului.
— Aici să vă-nchinaţi, blestemaţilor, pe muntele acesta călcat de Dumnezeu,
pe Garizin! răcni bătrânul; aţi citit Scripturile? Aici la poalele Garizinului, sub
stejari, s-a arătat lui Avraam Dumnezeu; i-a arătat, de la o margine la alta, munţii
şi câmpiile, de la muntele Ebron până în Idumeea şi pământul Madiam. „Iată
Pământul Făgăduinţei“, i-a spus, „unde curge miere şi lapte; ţi-am dat cuvântul
meu că ţi-l voi da; şi ţi-l voi da.“ Au dat mâinile, au încheiat înţelegere. Auziţi,
galileeni? Astea le spun Scripturile; iar cine vrea să se închine, aici, în sfântul
ţinut să se-nchine; nu în Ierusalimul care omoară profeţii.
— Orice ţinut e sfânt, bătrâne, spuse cu glas liniştit Iisus; iar Dumnezeu este
peste tot, bătrâne, şi toţi suntem fraţi.
Bătrânul se întoarse uimit:
— Şi samaritenii cu galileenii?
— Şi samaritenii cu galileenii, bătrâne; şi iudeii; toţi.
Bătrânul îşi înşfăcă barba, căzu pe gânduri; privea pe Iisus din creştet până-n
tălpi.
— Şi Dumnezeu cu Diavolul? întrebă în sfârşit, încet, să nu-l audă puterile
nevăzute.
Iisus se înspăimântă; niciodată nu s-a întrebat dacă mila lui Dumnezeu este atât
de mare, încât într-o zi o să-l ierte şi pe Lucifer şi-o să-l primească şi pe el în
împărăţia cerurilor.
— Nu ştiu, bătrâne, răspunse el; nu ştiu; om sunt, de oameni îmi pasă; cele de
dincolo sunt ale lui Dumnezeu.
Bătrânul nu vorbi; îşi ţinea încă barba, într-o cugetare adâncă, şi privea pe
ciudaţii drumeţi cum înaintează doi câte doi şi cum se pierd pe sub pomi.
Se înseră; se ridică un vânt rece, găsiră o peşteră, se vârâră; se strânseră ghem
toţi împreună să se încălzească, fiecăruia îi prisosise din bucata de pâine, o
mâncau; barbă-roşcată ieşi, strânse lemne, aprinse foc, prietenii se înviorară, se
aşezară în jur, priveau flăcările tăcuţi. Ascultau vântul care sufla, şacalii care
urlau, îndepărtatele tunete surde care se rostogoleau de pe muntele Garizin. De la
intrarea peşterii, vedeau, mângâietoare, o stea mare pe cer; dar peste puţin veniră
norii şi-o acoperiră. Închiseră ochii, se aplecară unul pe umărul celuilalt. Ioan
aruncă pe-ascuns haina de lână pe care-o purta pe spatele lui Iisus, şi toţi
împreună, strâns îmbrăţişaţi, ca nişte lilieci, adormiră.
A doua zi intrau în Iudeea; încet-încet vedeau că se schimbă copacii; plopi
îngălbeniţi se înşirau acum pe drum şi roşcovi plini de rod şi cedri bătrâni; iar
ţinutul era pietros, fără apă, aspru; şi ţăranii care apăreau din uşile joase,
întunecoase erau şi ei făcuţi din pietre tăioase. Din când în când, din pietrele
acestea, se ivea pe neaşteptate o floare albastră, sălbatică, umilă, plăcută; iar
uneori, în pustiul mut, adânc într-o vale, cotcodăcea o potârniche: „Va fi găsit un
ochi de apă şi bea…“ se gândi Iisus şi simţea în palma lui pântecele ei cald şi se
bucura.
Cu cât se apropiau de Ierusalim, ţinutul se înăsprea, Dumnezeu se schimba;
aici pământul nu râdea, precum în Galileea, iar Dumnezeu este şi El din piatră
tăioasă, ca şi satele, ca şi oamenii; şi cerul care în Samaria s-a făcut o clipă că
plouă, să se răcorească pământul, aici este fier încins. Arşiţă grea, înaintau
gâfâind, cioplite în stânci se înnegreau o mulţime de morminte, mii de străbuni
se topiseră acolo înăuntru, s-au întors din nou în piatră. Se înnoptă iarăşi, se
vârâră în mormintele goale, se întinseră şi adormiră devreme; să intre mâine
odihniţi în cetatea sfântă.
Numai Iisus n-avea somn astă-seară; umbla în jurul mormintelor, trăgea cu
urechea în noapte, inima lui era neliniştită; înlăuntrul său erau glasuri întunecate,
plânset mare, ca şi cum în el erau mii de oameni care se chinuiau şi strigau…
Către miezul nopţii vântul încetă şi noaptea tăcu; şi atunci, în mijlocul tăcerii, un
ţipăt sfâşietor despică văzduhul; la început crezu că era un şacal înfometat; iar
după aceea simţi, cu spaimă, că era inima lui.
— Dumnezeul meu, murmură el, cine strigă în mine? Cine plânge?
Obosi, se vârî şi el într-un mormânt, încrucişă mâinile, se încredinţă milei lui
Dumnezeu; iar în zori avu un vis: Ca şi când, chipurile, ar fi fost cu Maria
Magdalena şi zburau amândoi, liniştit, fără zgomot, pe deasupra unei cetăţi mari;
atingeau uşor, tare-aproape, acoperişurile şi înaintau; undeva, la marginea cetăţii,
se deschise ultima poartă şi apăru un bătrân uriaş, cu barba ca un râu, cu ochi
albaştri, înstelaţi; stătea drept în picioare, iar mâinile şi braţele îi erau pline de
noroi; săltă capul şi-i văzu că zburau. „Staţi!“ strigă el, „am să vă spun un
cuvânt.“ Se opriră. „Ce cuvânt, bătrâne? Ascultăm.“ „Mesia este cel care iubeşte
lumea întreagă“, răspunse bătrânul. „Nimic altceva?“ făcu Magdalena. „Nu-ţi
ajunge?“ strigă bătrânul mâniat. „Putem să intrăm în atelierul tău?“ întrebă iarăşi
Magdalena. „Nu; nu vezi mâinile mele numai lut? Fac înăuntru pe Mesia.“
 Iisus sări din somn şi trupul său era într-adevăr uşor, ca şi cum ar fi zburat; se
revărsau zorii; prietenii se treziseră deja şi ochii lor săreau din stâncă în stâncă,
din colină în colină, încolo, către Ierusalim.
Porniră, se grăbeau; mergeau, mergeau, dar mereu li se părea că munţii
înaintea lor se mutau şi fugeau şi calea se tot lungea.
— Cred că n-o s-ajungem, fraţilor, niciodată la Ierusalim; ce-nseamnă cele ce
suferim, nu vedeţi? se tot îndepărtează! făcu Petru deznădăjduit.
— Tot mereu se apropie, îi răspunse Iisus, curaj, Petru; noi facem un pas să-l
găsim, face şi el un pas să ne găsească; ca şi pe Mesia.
— Pe Mesia? făcu Iuda şi se întoarse brusc.
— Mesia vine, spuse cu glas adânc Iisus, Mesia vine, o ştii bine, Iuda, fratele
meu, dacă noi mergem să-l găsim; dacă facem o faptă bună sau una vitejească,
dacă spunem un cuvânt bun, Mesia îşi grăbeşte pasul şi vine; dacă suntem
necinstiţi, răi, fricoşi, Mesia se întoarce înapoi; se îndepărtează. Mesia este un
Ierusalim mişcător, fraţilor, se grăbeşte şi el, ne grăbim şi noi, hai repede să
mergem să-l găsim! Aveţi încredere în Dumnezeu şi în sufletul omului, cel
nemuritor!
Prinseră curaj, iuţiră toţi pasul, Iuda trecu iarăşi înainte, şi-acum toată faţa lui
era mulţumită: „Bine le spune“, vorbea de unul singur şi mergea, „bine le spune,
are dreptate fiul Mariei; acelaşi lucru ni-l striga şi bătrânul rabin; de noi atârnă
izbăvirea; dacă încrucişăm mâinile, pământul lui Israel n-o să vadă niciodată
izbăvirea; dacă prindem toţi armele, o să vedem libertatea…“
Iuda vorbea de unul singur şi mergea; pe neaşteptate se opri, răscolit: „Cine să
fie Mesia?“ murmură el; „cine? nu cumva este întreg poporul?“
Năduşeala începu să curgă şiroaie de pe fruntea aprinsă a lui Iuda; „nu cumva
este întreg poporul?“ Prima oară îi venea gândul acesta, se tulbură. „Nu cumva
Mesia este întregul popor?“ spunea şi răspunea în mintea lui; „dar atunci ce
nevoie avem de toţi aceşti profeţi şi de profeţii mincinoşi şi-i pipăim cu nelinişte
să vedem – este, nu este Mesia? Măi, Mesia este poporul, eu, tu, noi toţi, e de-
ajuns să prindem armele!“ spuse, şi luă drumul, jucând măciuca lui în aer.
Iar pe când mergea, şi se bucura, şi-şi învârtea noul său gând precum măciuca,
deodată scoase un strigăt: înaintea lui, pe un munte cu două vârfuri, strălucea
tare frumos, alb, mândru, sfântul Ierusalim. Nu strigă pe tovarăşii care urcau în
urma lui; voia să se bucure de acesta el, cât putea mai mult timp, singur-singurel;
scânteiară în lumina ochiului său albastru palate, şi turnuri, şi porţi de cetate, iar
în mijloc Templul păzit de Dumnezeu, numai aur, cedru şi marmură.
Sosiră şi ceilalţi tovarăşi, scoaseră şi ei un strigăt.
 — Veniţi să cântăm frumuseţile doamnei noastre62, îi îndemnă Petru, bunul
cântăreţ; înainte, băieţi, toţi împreună!
Cei cinci se prinseră la joc în jurul lui Iisus, care stătea în mijloc neclintit, şi
începură imnul sfânt:
Cum m-am bucurat când mi-au spus: Scoală-te,
să mergem în casa Domnului!
S-au oprit picioarele mele înaintea curţii tale, Ierusalime;
Ierusalime, cetate trainic legată, pace turnurilor tale
puternice, fericire palatelor tale!
Pentru fraţii mei, pentru ai mei, pace, pace peste tine, Ierusalime!

XVI
Drumuri, terase, curţi, pieţe, Ierusalimul întreg îmbrăcat în verde; era, adică,
marea sărbătoare a toamnei şi înălţaseră mii de corturi cu ramuri de măslin şi de
viţă, cu crengi de curmal, de pin şi cedru, aşa cum o porunceşte Dumnezeul lui
Israel, ca să-şi amintească de cei patruzeci de ani pe care părinţii lor i-au petrecut
sub corturi în pustiu. Secerişul şi culesul strugurilor s-au sfârşit, a luat sfârşit
anul, au agăţat de un ţap negru, bine hrănit păcatele lor şi îl alungaseră, lovindu-l
cu pietre, în pustiu; iar acum simţeau o mare uşurare, sufletul lor s-a curăţit,
începea un an nou, Dumnezeu deschidea un catastif nou, şi opt zile sub corturile
verzi vor mânca acum şi vor bea şi vor slăvi pe Dumnezeul lui Israel care a
binecuvântat secerişul şi culesul strugurilor şi a trimis şi ţapul să le poarte în
spate păcatele. Era şi el un mesia trimis de Dumnezeu, se încărca de toate
păcatele poporului şi pleca şi murea în pustiu de foame, mureau împreună cu el
şi păcatele lor.
Curţile largi ale Templului se umpleau de sânge, în fiecare zi erau înjunghiate
turme aduse ofrandă lui Dumnezeu, sfânta cetate puţea de miros de friptură, de
bălegar şi grăsimi; iar sfântul văzduh răsuna de cimpoaie şi buciume. Oamenii
mâncau peste măsură, beau peste măsură, sufletul se-ngreuna; în prima zi
psalmi, rugăciuni şi mătănii; iar Iehova nevăzut păşea mulţumit în corturi şi
sărbătorea şi el, mânca şi bea cu poporul său; unii smintiţi îl văzuseră cu ochii
lor cum plescăia din limbă şi-şi ştergea barba. Dar din a doua şi-a treia zi carnea
din belşug şi vinul din belşug loveau minţile oamenilor, începeau glumele
grosolane şi râsetele şi cântecele necuviincioase ale tavernei; iar femei şi bărbaţi
se îmbrăţişau în chip neruşinat ziua în amiaza mare; la început în corturi, apoi, la
vedere, în mijlocul drumurilor, pe frunzele verzi. Şi din toate mahalalele se
iveau, boite parcă cu mistria, stropite puţin cu mosc, vestitele desfrânate din
Ierusalim; iar naivii ţărani şi pescari, care porniseră de la marginile pământului
Canaan să se închine la sfintele sfintelor, cădeau în braţele acestea mult ştiutoare
şi se zăpăceau; niciodată nu le trecuse prin minte că sărutul poate să aibă atâta
meşteşug şi atâta dulceaţă.
Iisus păşea în grabă, înfuriat, pe drumuri şi printre oamenii rostogoliţi la
pământ beţi criţă, îşi ţinea răsuflarea, îl îngreţoşau mirosurile, şi duhorile, şi
râsetele neruşinate.
— Să mergem, să mergem, îndemna pe prietenii lui, repede!
Iar în dreapta lui avea pe Ioan şi-n stânga lui pe Andrei, de mână, şi înainta.
Dar Petru se oprea brusc din când în când, întâlnea pelerini din Galileea, îl
cinsteau c-un vin, îi dădeau şi-o gustare, îl prindeau la vorbă; Petru îl strigă şi pe
Iuda, venea şi Iacov, nu voiau să lase vreun prieten supărat; dar cei trei care
mergeau înainte se grăbeau, îi strigau, şi o luau iarăşi la drum.
— Oho, că nu ne lasă învăţătorul să căscăm şi noi gura ca oamenii, bombănea
Petru care prinsese deja chef; ne-am găsit beleaua.
— Şi încă unde eşti, sărmane Petru, îi zicea Iuda şi-şi clătina capul; crezi c-am
pornit la petrecere? crezi că mergem la nuntă?
Dar pe când alergau, se auzi un glas răguşit dintr-un cort:
— Ei, Petru al lui Iona, bătrâne galileean, treci, mă loveşti cu capul şi nu mă
bagi în seamă; stai să bei una, să ţi se lumineze ochii, să mă vezi!
Petru cunoscu glasul, se opri:
— Bre, bine te-am găsit, Simon, bătrâne cirenean63!
Se întoarse către tovarăşii lui:
— Băieţi, aici nu scăpăm, o să stăm şi-o să bem. Simon e beţivan vestit,
cârciumar renumit aproape de poarta lui David; bun de frânghie şi ţeapă, dar om
de treabă, trebuie să-l cinstim.
Şi într-adevăr Simon era om bun; debarcase în tinereţile lui din Cirene, a
deschis o tavernă, şi ori de câte ori Petru venea la Ierusalim, la el trăgea şi-
nnopta; cei doi mâncau şi beau, tăifăsuiau, glumeau, o dădeau când pe cântec,
când pe harţă, se împăcau, mai beau din nou, iar apoi Petru se înfăşura într-o
cergă, se întindea pe tejghea şi pleca de-acum cu porcii la baltă. Acum Simon
şedea sub cortul său, înconjurat cu crengi de viţă, avea un urcior la subsuoară,
ţinea o ceaşcă de bronz, şi bea singur-singurel.
Cei doi prieteni se îmbrăţişară; amândoi pe jumătate beţi, simţeau unul pentru
celălalt o asemenea dragoste încât ochii lor se umplură de lacrimi; după ce
trecură primele strigăte şi îmbrăţişări şi cinstiri repetate, Simon izbucni în râs.
— Îmi pun capul, zise el, mergeţi şi voi să vă botezaţi; bine faceţi, aveţi
binecuvântarea mea; m-am botezat şi eu alaltăieri şi nu mă căiesc; are hazu’ lui.
— Şi-ai văzut o îmbunătăţire? întrebă Iuda, care nu bea, mânca numai, şi parcă
stătea pe spini.
— Ce să-ţi spun, prietene? de ani nu intrasem în apă; eu şi apa suntem la cuţite;
eu sunt omul vinului; apa e pentru broaşte; dar alaltăieri am zis în mintea mea:
Măi, nu merg să mă botez? Lume şi omenire se duce, nu se face, unii dintre noii
luminaţi or să bea şi vin, nu se poate să fie toţi neghiobi, o să fac aşadar
cunoştinţe, o să pescuiesc clienţi; poarta lui David, o ştie lumea-ntreagă, taverna
mea. Să nu mă lungesc cu vorba, m-am dus; aspru om e profetul, fiară
neîmblânzită, ce să vă spun; aruncă flăcări din nări, Doamne păzeşte! M-a-nhăţat
de grumaz, m-a cufundat în apă, până la barbă, a scos un strigăt, gata, o să mă-
nece nelegiuitul!, dar am scăpat şi-am ieşit; iată-mă!
— Şi-ai văzut o îmbunătăţire? strigă din nou Iuda.
— Dar vinul, îţi jur, bună baie mi-a făcut, tare bună; m-am uşurat. Botezătorul
zice că m-am uşurat de păcate; dar, între noi fie vorba, eu cred că m-am uşurat
de jeg; fiindcă, atunci când am ieşit din Iordan, apa făcuse un deget de grăsime
deasupra.
Izbucni în râs, umplu ceaşca, bău, băură după aceea şi Petru şi Iacov; umplu
din nou; se întoarse către Iuda:
— Iar dumneata nu bei, meştere? E vin, binecuvântate, nu e apă.
— Nu beau niciodată, răspunse barbă-roşcată şi dădu la o parte ceaşca.
Simon holbă ochii:
— Nu cumva eşti din aceia…? făcu el şi-şi coborî glasul.
— Din aceia, răspunse Iuda şi cu-o mişcare a mâinii tăie vorba.
Trecură două femei boite, se opriră, aruncau ochiade celor patru bărbaţi.
— Nici femeie? întrebă Simon buimăcit.
— Nici, răspunse iarăşi sec barbă-roşcată.
— De ce, aşadar, sărmane? strigă Simon, care nu mai îndura; de ce-a făcut
Dumnezeu vinul şi femeia, spune-mi şi mie? Ca să treacă timpul Lui, sau să
treacă al nostru?
În clipa aceea apăru în fugă Andrei.
— Hai repede, strigă el, învăţătorul se grăbeşte!
— Care învăţător? făcu birtaşul; cel cu veşminte albe ca neaua, desculţul?
Dar cei trei prieteni o luaseră deja din loc, iar Simon din Cirene, în faţa cortului
său, mut de uimire cu ceaşca goală în mână, cu urciorul sub braţ, îi privea şi
clătina din cap. „Alt botezător va fi şi-ăsta“, bombăni el, „alt smintit; măi, cum
răsar în vreme-asta de pe urmă, ca ciupercile; să bem una în sănătatea lui;
Dumnezeu să-i dea minte!“ spuse şi umplu ceaşca.
În acest timp Iisus cu prietenii lui ajunseră în curtea mare a Templului; se
opriră, îşi spălară picioarele, mâinile şi gurile, să intre în Templu să se-nchine;
priviră repede în jurul lor, terase una după alta, pline de vite şi oameni, galerii
umbroase, coloane de marmură albă şi albastră, legate sus cu ramuri de viţă şi
ciorchini aurii; iar peste tot barăci şi corturi şi harabale, zărăfii, frizerii şi vinării
şi măcelării; văzduhul vuia de glasuri şi certuri şi râsete, casa Domnului mirosea
a năduşeală şi duhoare.
Iisus îşi puse palma la nări şi la gură; privea în jur, Dumnezeu nicăieri. „Urăsc,
mi-e silă de sărbătorile voastre, mă scârbeşte putoarea de la viţeii graşi pe care
mi-i înjunghiaţi; nu pot s-ascult psalmii voştri şi lăutele…“ Nu mai era profetul,
nu era Dumnezeu, era inima lui Iisus care se tulbura şi striga; îi veni ca un leşin,
într-o clipă toate dispărură, se deschiseră cerurile, şi un înger cu plete de foc se
repezi lovind cu picioarele văzduhul; fuioare de fum şi flăcări se înălţau din
pletele lui, urcă pe o piatră neagră în mijlocul curţii, îşi roti spada către mândrul
Templu încărcat de aur…
Iisus se clătină, se prinse de braţul lui Andrei; deschise ochii, văzu Templul,
oamenii care vuiau, îngerul se ascunsese în lumină, Iisus îşi întinse braţele către
prieteni.
— Iertaţi-mă, spuse el, nu îndur, o să leşin; să mergem.
— Fără să ne închinăm? făcu Iacov indignat.
— Ne închinăm în noi, Iacove, făcu Iisus; fiecare trup e un templu.
Porniră. „Nu îndură în duhoare şi în sânge şi în strigăte, nu este acesta
Mesia…“ se gândea Iuda şi trecea înainte, lovind cu toiagul său strâmb. Un
fariseu crunt se zvârcolea, întins cu faţa în jos, pe ultima treaptă a Templului,
săruta cu turbare marmura şi mugea; de gâtul şi de braţele lui atârnau şiraguri
groase de talismane, umplute peste tot cu înfricoşătoare cuvinte din Scriptură.
De la mătănii genunchii lui făcuseră bătături ca ai cămilei, iar obrajii, gâtul şi
pieptul lui erau plini de răni deschise care supurau; ori de câte ori îl arunca jos
furia lui Dumnezeu, înşfăca pietre tăioase şi-şi tăia pielea.
Andrei şi Ioan îl dădură la o parte în grabă pe Iisus, să nu-l ia la ochi; apoi
Petru se apropie de Iacov, se aplecă la urechea lui:
— Îl cunoşti? Este fiul cel mai mare al lui Iosif Tâmplarul, Iacov; umblă, vinde
talismane şi, ori de câte ori îl prinde răul său, se rostogoleşte la pământ şi se
sleieşte de puteri.
 — Cel care-l vânează cu turbare pe învăţător? întrebă Iacov şi se opri în vârful
picioarelor.
— El; pentru că, zice, îi face de ruşine casa.
Ieşiră pe Poarta de Aur a Templului, trecură prin Valea Cedrilor, porniră spre
Marea Moartă. Lăsară în dreapta lor grădina şi livada de măslini Ghetsimani;
deasupra lor cerul alb ca neaua, aprins, intrară pe Muntele Măslinilor, lumea se
îndulcea un pic; fiecare frunză de măslin picura lumină, cârduri de corbi se
repezeau unul după altul spre Ierusalim.
Andrei îl ţinea de mână pe Iisus şi îi vorbea despre fostul său învăţător,
Botezătorul; în timp ce se apropia de bârlogul lui trăgea cu spaimă în piept
suflarea lui de leu.
— Este profetul Ilie însuşi; s-a coborât în fugă din muntele său, Carmelul, să
însănătoşească iarăşi prin foc sufletul omului; am văzut într-o noapte, cu ochii
mei, carul său de foc cum face ocoluri deasupra capului său; într-o altă noapte,
un corb cum îi aduce în plisc un cărbune aprins să mănânce… Într-o zi am prins
curaj, l-am întrebat: „Eşti Mesia?“ A sărit de parc-ar fi călcat pe un şarpe. „Nu“,
a răspuns oftând, „nu; eu sunt boul ce ară, el e sămânţa.“
— De ce-ai plecat de lângă el, Andrei?
— Căutam sămânţa.
— Ai găsit-o?
Andrei strânse la inima lui mâna lui Iisus; se roşi ca focul:
— Da, răspunse el, dar atât de încet încât Iisus nu-l auzi.
Coborau încet, gâfâind către Marea Moartă; soarele vărsa flăcări de deasupra,
iar capetele lor trosneau; înaintea lor se înălţau ca nişte turnuri, tot mai înalţi, zid
în văzduh, munţii Moab; în urma lor, albi ca varul, munţii Iudeii; drumul se
încolăcea întruna şi cobora, fântână adâncă, iar răsuflarea li se tăia.
„Coborâm în Iad… coborâm în Iad…“ se gândeau toţi şi simţeau mirosul de
smoală şi pucioasă.
Lumina îi orbea, înaintau pe dibuite, picioarele lor făcuseră răni; ochii lor
ardeau. Se auziră sunete de clopoţei, trecură două cămile, nu erau cămile, erau
năluci, şi se topiră în vipia soarelui.
— Mi-e frică… murmură fiul cel mic al lui Zevedeu; ăsta e Iadul.
— Curaj, îi răspunse Andrei; în inima Iadului, n-ai auzit?, se află Raiul.
— Raiul?
— O să vezi acum.
Soarele apunea de-acum, munţii Moab se făcuseră de un violet-închis, munţii
Iudeii, trandafirii; pleoapele omului începură să fie mângâiate. Şi pe neaşteptate,
la o cotitură a drumului, ochii se umplură de răcoare; ochii şi trupurile, ca şi cum
ar fi intrat într-o apă răcoroasă; drept la mijloc înaintea lor, pe nisip, ce era
această verdeaţă, şi apele care gâlgâiau, şi rodiii încărcaţi de fructe, şi căsuţele
albe umbrite? Văzduhul mirosi plăcut a iasomie şi trandafir.
— Ierihonul! strigă Andrei bucuros; curmali mai dulci nu se află-n lume, nici
trandafiri mai făcători de minuni; chiar ofiliţi să fie, îi cufunzi în apă şi se
înviorează.
Noaptea căzu brusc; primele opaiţe se aprinseseră deja.
— Să călătoreşti, să cadă noaptea, să soseşti într-un sat, să vezi că se aprind
primele opaiţe şi că nu ai nimic de mâncat, nici unde să dormi şi să le agăţi pe
toate de mila lui Dumnezeu şi de bunătatea oamenilor – aceasta, cred, este dintre
cele mai mari şi pure bucurii din lume, spuse Iisus şi se opri să se bucure de
acest ceas sfânt.
Câinii satului îi mirosiră pe drumeţii străini, începură să latre, se deschiseră
porţi, apărură opaiţe aprinse, dibuiră în întuneric, intrară din nou înăuntru.
Prietenii luară la rând porţile, bătură, le dăruiau cu bucurie câte-o felie de pâine,
câte-o mână de curmale sau de măsline verzi strivite, ori o rodie; adunară toate
aceste milostenii ale lui Dumnezeu şi ale oamenilor, se întinseră într-un colţ al
livezii, mâncară, şi îndată veni somnul şi-i luă; iar toată noaptea, în somnul lor
auziră pustiul cum se clatină şi cum îi leagănă, ca o mare; şi numai Iisus auzi
trâmbiţe în somnul său şi zidurile Ierihonului cum se prăbuşesc.
Se apropia de-acum amiaza, când prietenii, cu limbile scoase, palizi ca turta de
ceară, sosiră la blestemata Mare Moartă; peştii, pe care-i aducea-n jos cursul
Iordanului, mureau până s-o atingă, puţintei arbuşti stăteau pe mal ca nişte oase;
neclintite, vâscoase ape de plumb; iar dacă ai fi temător de Dumnezeu şi te-ai
apleca, ai vedea în adâncul negru două desfrânate putrezite, Sodoma şi Gomora,
îmbrăţişându-se.
Iisus se urcă pe o stâncă şi scruta; pustiu, ardea pământul, iar munţii se
topiseră; îl ţinea de braţ pe Andrei şi-l întreba:
— Unde este Ioan Botezătorul? Nu văd pe nimeni… pe nimeni…
— Acolo, departe, răspundea Andrei, în dosul trestiilor, râul se linişteşte; apa
face ochiuri, şi profetul botează; să mergem să-l găsim, ştiu drumul.
— Ai obosit, Andrei, rămâi cu ceilalţi; o să mă duc eu singur.
— Este crunt, o să vin cu tine, rabi.
— Vreau să mă duc singur, Andrei, rămâi.
Porni către trestii; inima îi bătea puternic, îşi punea mâna pe ea, o apăsa să se
potolească; un nou cârd de corbi apăruse din pustiu şi se năpustea în grabă spre
Ierusalim.
Deodată auzi, cineva păşea în urma lui; se întoarse, era Iuda.
— Ai uitat să mă strigi, făcu barbă-roşcată şi zâmbi zeflemitor; ăsta e cel mai
greu ceas şi vreau să fiu cu tine.
— Vino, spuse Iisus.
Înainte Iisus, în urmă Iuda, înaintau tăcuţi; dădeau la o parte trestiile, picioarele
lor se afundau în mâlul călduţ al râului; un şarpe negru sări, se târî pe o piatră,
săltă capul şi gâtul, cu trupul pe jumătate lipit de piatră, pe jumătate drept, şi-i
privea cu ochişorii lui sidefii şuierând. Iisus se opri lângă el, îi scutură
prieteneşte din mână ca şi cum i-ar fi spus bun găsit; Iuda ridică măciuca lui de
tufan, dar Iisus întinse mâna, îl ţinu:
— Să nu-l atingi, frate Iuda, spuse el; îşi face şi el datoria muşcând.
Arşiţa se înteţise, iar vântul de sud, care sufla, aducea de la Marea Moartă o
putoare grea, de mortăciune. Acum începea să se audă un glas răguşit, sălbatic;
din când în când Iisus desluşea unele cuvinte: „Foc, secure… pom neroditor…“
Iar după aceea mai tare: „Pocăiţi-vă! Pocăiţi-vă!“ şi într-o clipită izbucneau
strigăte şi plânsete dintr-o mulţime mare. Iisus înainta încet, într-ascuns, ca şi
cum s-ar fi apropiat de peştera unei fiare, dădea la o parte trestiile, vuietul se
înmulţea – iar deodată îşi muşcă buzele ca să nu scoată un ţipăt: pe o stâncă,
deasupra apelor Iordanului, stătea pe picioare subţiri ca trestia, om era, lăcustă,
înger al foamei, ori arhanghelul răzbunării? Valuri-valuri oamenii izbucneau pe
stânci şi mugeau – arabi cu unghii şi gene boite, caldeeni cu inele groase de
aramă în nas, israeliţi cu plete lungi, slinoase… El striga şi spumega, vântul de
sud îl legăna ca pe o trestie: „Pocăiţi-vă! Pocăiţi-vă! A sosit ziua Domnului!
Rostogoliţi-vă la pământ, muşcaţi nisipul, urlaţi! Domnul Puterilor a spus: «În
ziua aceea voi porunci soarelui să apună la amiază, voi zdrobi coarnele lunii noi,
voi vărsa întuneric pe cer şi pe pământ; voi răsturna râsetele voastre şi le voi face
plânsete, iar cântecele voastre le voi face bocete; voi sufla, şi toate podoabele
voastre – mâini, picioare, nasuri, urechi, păr – se vor scutura!»“
Iuda făcu un pas, înhăţă pe Iisus de braţ:
— Auzi? auzi? Iată cum vorbeşte Mesia! El este Mesia!
— Nu, fratele meu Iuda, răspunse Iisus, aşa vorbeşte cel care ţine securea şi
deschide drum lui Mesia; nu e Mesia.
Se aplecă, rupse o frunză verde ca o sabie şi-o petrecu între dinţi.
— Cel care deschide drum e Mesia, mormăi barbă-roşcată.
Îl împinse pe Iisus, să nu se mai ascundă în dosul trestiilor, ci să se arate.
 — Înaintează aşadar, să te vadă, zise poruncitor; el va judeca.
Iisus apăru în lumina soarelui, făcu doi paşi, şovăind, împleticindu-se, se opri;
avea ochii aţintiţi asupra pustnicului, întreg sufletul său se făcuse privire, şi
căuta, urca, cobora de la picioarele subţiri ca trestia până la capul scăldat în foc,
şi deasupra capului, la statura nevăzută a profetului. Botezătorul avea spatele
întors, simţi peste tot trupul său privirea puternică, cum îl clatină, se mânie, se
întoarse cu tot trupul, îşi miji cei doi ochi rotunzi, vultureşti să desluşească; cine
era tânărul acesta tăcut, nemişcat, care-l privea, îmbrăcat în alb-strălucitor?
Undeva, cândva îl văzuse; unde? când? Se căznea să-şi amintească, cu nelinişte;
oare l-a văzut într-o noapte în vis? Deseori vedea asemenea îmbrăcaţi în alb în
somnul său; nu-i vorbeau; îl priveau, îşi fluturau mâna, ca şi cum l-ar fi salutat,
ca şi cum şi-ar fi luat rămas-bun şi cânta cocoşul aurorei şi se făcea lumină şi
dispăreau.
Pe neaşteptate Botezătorul, cum îl privea, scoase un strigăt, îşi aminti: Într-o zi,
la amiază, se întinsese pe malul râului, luă, scris pe o piele uscată de oaie, pe
profetul Isaia – şi-ntr-o clipă pietre, ape, oameni, trestii, râuri se făcură nevăzute;
se umplu văzduhul de focuri, trâmbiţe şi aripi; cuvintele profetului se deschiseră
ca nişte porţi şi ieşi Mesia! Îşi aminteşte; era îmbrăcat în alb-strălucitor, subţire,
ars de arşiţele soarelui, desculţ, şi avea între dinţi, ca şi acesta, o frunză verde!
Ochii pustnicului se umplură de bucurie şi înfricoşare, coborî repede de pe
stâncă, se apropie, întinse gâtul gârbovit:
— Cine eşti? cine? întrebă el, iar glasul înfricoşător tremura.
— Nu mă cunoşti? făcu Iisus şi înaintă încă un pas.
Şi lui îi tremura glasul; ştia, de răspunsul Botezătorului atârna soarta lui.
„Acesta este, acesta?“ se gândea Botezătorul, inima-i bătea puternic şi nu
putea, nu îndrăznea să ia o hotărâre; întinse iarăşi gâtul:
— Cine eşti? întrebă din nou.
— Nu ai citit Scripturile? îi răspunse Iisus cu dulceaţă şi mâhnire, ca şi cum l-
ar fi dojenit; nu ai citit profeţii? Ce spune Isaia? Înainte-mergătorule, nu-ţi
aminteşti?
— Tu eşti? tu? murmură pustnicul, îl înşfăcă de amândoi umerii şi-i cercetă
ochii.
— Am venit… spuse şovăielnic Iisus şi se opri.
Răsuflarea i se tăie, nu putea să înainteze; parcă întindea piciorul şi dibuia să
vadă, poate, nu poate să păşească, fără să se prăbuşească…
Aplecat asupra lui, cruntul profet îl cerceta, tăcut; oare auzise simplul,
înfricoşătorul cuvânt care scăpase din gura lui Iisus?
 — Am venit… spuse din nou fiul Mariei atât de încet, încât nici Iuda care
pândea în spatele lor, cu urechea lui ascuţită, nu putu s-audă.
De data aceasta profetul sări; auzi.
— Ce? făcu el şi i se ridică părul în cap.
Un corb trecu pe deasupra capetelor lor şi scoase un strigăt răguşit – ca al
omului care se îneca, sau râdea, sau batjocorea; Botezătorul se înfurie, se aplecă
să apuce o piatră s-o arunce în el; corbul zburase, dar el căuta, căuta şi se bucura
că trecea vremea şi mintea lui astfel încet-încet se liniştea… Se ridică:
— Bine ai venit, spuse cu calm şi-l privi fără dragoste.
Inima lui Iisus tresări; îi vuiseră urechile, sau, într-adevăr, profetul îi spusese
bine ai venit? Dacă era adevărat, ce uimire, ce bucurie şi ce spaimă!
Botezătorul îşi aruncă privirea în jur, privi în lung râul Iordan, trestiile,
oamenii, care, îngenuncheaţi în mâl, îşi mărturiseau deschis păcatele, îmbrăţişă
iute şi-şi luă rămas-bun de la regatul său şi apoi se întoarse către Iisus:
— Acum eu, spuse, pot să plec.
Glasul lui Iisus se auzi sigur acum, hotărât:
— Încă nu; întâi să mă botezi, Înainte-mergătorule.
— Eu? Tu trebuie să mă botezi pe mine, Doamne…64
— Nu vorbi tare, să nu ne audă; nu a sosit încă ceasul meu; vino!
Iuda îşi încorda urechea să audă; dar se auzea numai un murmur, un murmur
voios de joc, ca două ape curgătoare care se întâlnesc.
Mulţimile care se adunaseră pe mal se dădură la o parte; cine este acest ciudat
închinător, care aruncase de pe el rasa lui albă, iar soarele căzu peste el şi-l
acoperi şi, fără să-şi mărturisească păcatele, intra în apă cu asemenea nobleţe şi
siguranţă? Botezătorul mergea înainte, se vârâră amândoi în cursul albastru, o
stâncă se ivi pe neaşteptate pe suprafaţa apei, Botezătorul se căţără deasupra;
lângă el Iisus călca nisipul adâncului, iar apa îi îmbrăţişa trupul până la bărbie.
În clipa în care Botezătorul ridică mâna să-i stropească şi faţa cu apă şi să
spună rugăciunea, poporul scoase un strigăt; brusc cursul Iordanului se opri
nemişcat şi plutiră peste tot cârduri pestriţe de peşti, înconjurară pe Iisus şi
începură, închizând şi deschizând aripile lor, jucând din cozile lor, să dănţuiască.
Iar un duh pletos, un bătrân blând, înfăşurat în alge, urcă din adâncul râului, se
rezemă de trestii şi privea cu gura căscată cele ce se petreceau înaintea lui; şi
ochii lui se holbaseră de bucurie şi spaimă.
Poporul, îndată ce văzu asemenea minuni, amuţi; mulţi căzură cu faţa la
pământ pe mal să nu vadă; alţii, în groaznica arşiţă a soarelui, tremurau de frig;
unul văzu bătrânul care se ivi din adânc plin tot de noroi, strigă: „Iordanul!“ şi
leşină.
Botezătorul umplu de apă o cochilie adâncă, mâna îi tremura, începu să
stropească faţa lui Iisus:
— Se botează robul lui Dumnezeu… începu şi se opri – nu ştia ce nume să
spună.
Se întoarse către Iisus să-l întrebe, iar acolo sus, pe când toţi, încordaţi pe
vârful picioarelor lor, aşteptau să audă numele, se auzi cum coboară din cer o
pasăre albă, luminoasă – pasăre, sau unul dintre serafimii lui Iehova? – se repezi
şi se cumpăni deasupra capului celui botezat; rămase mult timp neclintită; şi pe
neaşteptate făcu trei cercuri, trei cununi de lumină străluceau sus în văzduh, şi se
auzi pasărea cum scoate strigăt, ca şi cum i-ar fi strigat numele, un nume auzit
întâia oară, tainic, ca şi cum cerul ar fi răspuns întrebării mute a Botezătorului.
Urechile oamenilor vuiră şi tâmplele lor se cutremurară; acestea erau cuvinte şi
totodată aripi, glas al lui Dumnezeu, glas de pasăre, o minune ciudată, iar Iisus
îşi încordă tot trupul să audă; bănui, acesta era adevăratul său nume; dar nu putu
să-l audă; auzi numai cum se zdrobesc în el valuri multe, aripi multe, cuvinte
amare şi mari. Ridică ochii; pasărea ţâşnise deja spre culmea cerului şi se făcuse
lumină în lumină.
Numai Botezătorul, care era de ani în pustiu şi în cruda singurătate desluşise
limba lui Dumnezeu şi înţelese:
— Se botează, murmură înăuntrul său tremurând, se botează robul lui
Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, Nădejdea omului!
Şi făcu semn Iordanului că acum apele lui puteau să se mişte; taina se sfârşise.

XVII
Soarele se ivi din pustiu ca un leu; bătu în toate porţile lui Israel şi din toate
casele ovreieşti se înălţă către încăpăţânatul dumnezeu al ovreilor rugăciunea de
dimineaţă:
„Te lăudăm, te slăvim, Atotputernice şi înfricoşător Dumnezeu al nostru şi
Dumnezeu al părinţilor noştri, Tu care ne ajuţi şi ne aperi; slavă Ţie,
Nemuritorule, slavă Ţie, ocrotitor al lui Avraam. Cine e mai tare decât tine în
putere, decât tine Împărate, care ucizi şi reînviezi şi aduci izbăvirea? Slavă Ţie,
Slobozitor al lui Israel! Nimiceşte şi zdrobeşte şi risipeşte, însă repede, cât trăim,
pe duşmanii noştri!“
Răsăritul găsi pe Iisus şi pe Ioan Botezătorul şezând deasupra Iordanului în
scobitura unei stânci prăpăstioase; amândoi toată noaptea ţineau în mâinile lor
lumea, o lua când unul, când celălalt şi se sfătuiau ce s-o facă; faţa unuia era
aspră şi hotărâtă, iar mâinile lui urcau, coborau, ca şi cum într-adevăr ar fi ţinut o
secure şi-ar fi lovit; faţa celuilalt, blândă şi nehotărâtă, iar ochii plini de milă.
— Nu e de ajuns dragostea? întrebă el.
— Nu e de ajuns, nu, răspunse Botezătorul înfuriat; copacul a putrezit, m-a
strigat pe mine Dumnezeu şi mi-a dat securea; am adus-o şi-am pus-o la rădăcina
copacului; eu mi-am făcut datoria, acum fă-o şi tu pe-a ta; ia securea şi loveşte!
— Dacă aş fi foc, aş arde; dacă aş fi tăietor de lemne, aş lovi; dar sunt inimă,
iubesc.
— Inimă sunt şi eu, de aceea nu pot să rabd nedreptatea, neruşinarea,
necinstea; cum poţi să iubeşti pe cei nedrepţi, pe cei necinstiţi, pe cei neruşinaţi?
Loveşte! Una din datoriile omului, dintre cele mai mari, e mânia.
— Mânia? făcu Iisus şi inima lui se împotrivea; nu suntem toţi fraţi?
— Fraţi? făcu Botezătorul zeflemisind; fraţi? Acesta crezi că este drumul lui
Dumnezeu, dragostea? Priveşte!
Întinse păroasa lui mână osoasă, îi arătă departe, cum pute ca un hoit, Marea
Moartă:
— Te-ai aplecat să vezi pe fundul ei cele două desfrânate, Sodoma şi Gomora?
Dumnezeu s-a mâniat, a aruncat focul Său, a lovit cu piciorul pământul, marea s-
a făcut tare şi-a înghiţit Sodoma şi Gomora; acesta e drumul lui Dumnezeu,
urmează-l. Ce spun profeţii? „În ziua Domnului lemnul va vărsa sânge, pietrele
vor prinde viaţă, se vor ridica din casele unde sunt zidite şi vor omorî
gospodarii!“ Ziua Domnului a pornit şi vine; eu am zărit-o de sus cel dintâi, şi-
am scos strigăt, am luat securea lui Dumnezeu, am pus-o la rădăcina lumii;
strigam, strigam, pe tine te strigam să vii; ai venit, plec.
Îi apucă mâinile, ca şi cum i-ar fi pus în palme o secure grea; Iisus se dădu
înapoi, se îngrozi.
— Ai încă puţină răbdare, te rog, spuse el; nu te grăbi. O să merg să vorbesc cu
Dumnezeu în pustiu; acolo se aude mai limpede glasul Său.
— Mai limpede şi glasul Ispitei; ai grijă; te pândeşte Satana, îşi rânduieşte
oastea, ştie, de-acum pentru el eşti viaţă, sau moarte a lui; şi se va năpusti asupra
ta cu toată furia şi încântarea; ai grijă; pustiul este plin de glasuri dulci şi de
moarte.
— Nu mă înşală glasurile dulci şi moartea, prietene; ai încredere.
— Am; vai, dacă n-aş avea! Du-Te, vorbeşte cu Satana, vorbeşte şi cu
Dumnezeu şi ia o hotărâre. Dacă eşti cel pe care-l aşteptam, hotărârea a luat-o
deja Dumnezeu, nu scapi; dacă nu eşti, ce-mi pasă, chiar şi de-ai pieri? Hai şi-o
să vedem; dar repede; nu vreau să las lumea singură-singurică.
— Ce-a spus porumbelul sălbatic care-a bătut din aripi deasupra mea în ceasul
în care mă botezam?
— Nu era porumbelul sălbatic; va veni ziua, cuvintele pe care le-a rostit să le
auzi; dar în acest timp vor atârna deasupra ta ca nişte săbii.
Iisus se ridică, întinse mâna; glasul îi tremura.
— Iubite Înainte-mergătorule, spuse el, să fii sănătos; poate chiar pentru
totdeauna.
Botezătorul îşi lipi gura de buzele lui Iisus, mult timp; gura lui era cărbune
aprins, iar buzele lui Iisus luară foc.
— De-acum ţie îţi încredinţez sufletul meu, spuse el şi-i strânse mâna moale cu
putere. Dacă eşti cel pe care-l aşteptam, ascultă ultimele mele porunci, deoarece,
cred, n-o să te mai văd din nou pe pământul acesta; niciodată de-acum.
— Ascult, murmură Iisus, înfiorându-se; ce porunci?
— Schimbă faţa ta, întăreşte-ţi braţele, oţeleşte-ţi inima; grea e viaţa ta, sânge
şi spini văd pe fruntea ta, rabdă, fratele meu şi mai marele decât mine, curaj!
Două drumuri se deschid înaintea ta: drumul omului, cel firesc, şi drumul lui
Dumnezeu, cel urcător; ia drumul cel mai anevoios, să fii sănătos! Şi nu te
întrista de despărţiri; datoria ta nu este să plângi, este să loveşti – loveşte! Să nu-
ţi tremure mâna; acesta este drumul tău; şi nu uita: amândouă sunt fiicele lui
Dumnezeu, dar întâi a fost născut Focul65 şi după aceea Dragostea; aşadar, să
începem de la Foc; hai, cu bine.
Soarele se ridicase deja, apărură caravane din pustiul Arabiei, soseau pe
neaşteptate noi închinători, cu saricuri pestriţe pe capetele rase; unii aveau
atârnate la gâtul lor talismane în formă de semilună din dinţi albi de porc mistreţ;
alţii zeiţe micuţe de bronz, numai laturile pântecului; iar alţii salbe din dinţii
duşmanilor lor. Fiare de la Răsărit, şi-au venit să se boteze; Botezătorul îi văzu,
scoase un ţipăt ascuţit şi coborî în fugă de pe stâncă; cămilele îngenuncheară
înainte în mâlul Iordanului, şi se auzi nemilos glasul pustiului: „Pocăiţi-vă,
pocăiţi-vă; a sosit ziua Domnului!“
În acest timp Iisus găsi prietenii şezând tăcuţi, trişti, pe malul râului, să-l
aştepte. Se arătase abia după trei zile şi trei nopţi; iar Botezătorul trei zile şi trei
nopţi părăsise şi el botezul şi vorbi cu el; vorbea, vorbea, iar Iisus lăsa capul în
jos şi asculta; ce-i spunea, căzut aşa asupra lui ca o pasăre de pradă? Şi de ce
unul era atât de crunt, iar celălalt atât de îndurerat? Iuda sufla întruna înfuriat şi
mergea încolo şi-ncoace, şi cum cădea noaptea, se apropia pe-ascuns de stâncă
să asculte; cei doi vorbeau obraz lângă obraz, Iuda ciulea urechile, dar auzea
numai un murmur, un şopot sprinten, ca o apă curgătoare, nimic altceva; unul
dădea, celălalt lua şi umplea, ca şi cum fiul Mariei ar fi fost un urcior şi era
sprijinit de fântână. Iar barbă-roşcată se strecura iarăşi de la stâncă şi începea din
nou să facă ocoluri în întuneric, scos din sărite: „Ruşine să-mi fie“, bombănea,
„ruşine să-mi fie, să se sfătuiască despre Israel şi eu să lipsesc! Mie trebuia să-mi
încredinţeze Botezătorul taina lui, mie trebuia să-mi dea securea, eu, şi nu el, pot
să lucrez cu ea. Pentru că numai pe mine mă doare de Israel; iar el, lunaticul,
vesteşte, şi nu se ruşinează, că toţi suntem fraţi, nedrepţi şi nedreptăţiţi, israeliţi
şi romani şi elini, blestemaţi fie ei!“
Se întindea la poala stâncii, departe de ceilalţi tovarăşi, nu-i voia; îl lua o
clipită somnul, i se părea că auzea glasul Botezătorului şi cuvinte risipite,
desperecheate: „Foc, Sodoma şi Gomora, loveşte!“ Sărea în sus; dar acum, când
era treaz, nu mai auzea nimic; numai păsările de noapte şi şacalii şi şopotul
Iordanului prin stufăriş… Cobora în râu, îşi afunda capul aprins în apă, să se
stingă. „N-o să coboare el de pe stâncă?“ bombănea; „o să coboare, şi-atunci,
vrea nu vrea, o să aflu!“
Şi-aşa, acum, când îl văzu că se apropie, sări în sus; săriră şi prietenii
bucurându-se şi alergară să-l întâmpine; îl atingeau pe umeri, pe spate, îl
mângâiau, iar ochii lui Ioan se umplură de lacrimi; îl priveau, nu se săturau de el;
dar faţa lui le păru tare-ngândurată; o cută adâncă îi cresta acum drept pe la
mijloc fruntea lui.
Petru nu îndură:
— Rabi, făcu el, ce ţi-a vorbit zile şi nopţi Botezătorul? Ce ţi-a spus de te-a
amărât? Faţa ta s-a schimbat.
— Puţine sunt zilele lui, răspunse Iisus, rămâneţi cu el; botezaţi-vă; eu mă duc.
— Unde te duci, rabi? strigă fiul cel mic al lui Zevedeu şi-l prinse de veşmânt;
vom merge toţi cu tine.
— Mă duc în pustiu eu singur; pustiul nu vrea însoţitori; mă duc să vorbesc cu
Dumnezeu.
— Cu Dumnezeu? făcu Petru şi-şi acoperi faţa; dar atunci n-o să te mai întorci!
— Mă voi întoarce, spuse Iisus şi oftă; trebuie să mă întorc; lumea atârnă de un
fir de păr; Dumnezeu îmi va da porunci şi mă voi întoarce!
— Când? câte zile vei lipsi iarăşi? unde ne laşi? strigau toţi şi-l ţineau să nu
plece.
Şi numai Iuda, la o parte, tăcut, îi asculta şi-i privea cu dispreţ. „Oi… oi…“
bombănea; „slăvesc pe Dumnezeul lui Israel, eu sunt lup.“
 — Mă voi întoarce când va vrea Dumnezeu, fraţilor; să fiţi sănătoşi; rămâneţi
aici, aşteptaţi-mă. La bună vedere!
Rămaseră toţi înmărmuriţi şi-l priveau cum porneşte, încet-încet, către pustiu;
acum nu păşea, ca înainte, să atingă uşor pământul; călcătura lui era grea,
îngândurată. Rupse o trestie să se sprijine, urcă puntea arcuită, se opri în vârful
ei, privi jos; văzu în jurul râului închinătorii afundaţi în şuvoiul mâlit, şi feţele
lor înnegrite de soare străluceau fericite; iar în faţa lor, pe mal, alţii îşi loveau
piepturile şi mărturiseau văzduhului păcatele lor; şi cu ochii aprinşi priveau să le
facă semn Botezătorul să se afunde şi ei în şuvoiul sfânt. Iar cruntul pustnic,
cufundat până la rărunchi în Iordan, boteza în turmă oamenii şi-i împingea către
mal, fără dragoste, cu mânie, iar în urma lor veneau alte turme; strălucea în soare
barba lui ascuţită, neagră pana-corbului, şi părul său cârlionţat pe care nu-l
atinsese niciodată foarfecele; iar gura lui largă, uimitoare, veşnic deschisă, striga.
Iisus străbătu în lung cu privirea râul, oamenii, Marea Moartă în depărtare,
munţii Arabiei, pustiul; se aplecă, îşi văzu umbra cum curge cu apa spre Marea
Moartă.
„Ce fericire ar fi“, se gândi, „să mă aşez pe marginea râului, să privesc apa
cum se rostogoleşte către mare, cum se rostogolesc copacii în ea, păsările şi
norii, iar noaptea stelele, şi să mă rostogolesc şi eu cu ea! Şi să nu mă mai roadă
grija lumii…“
Dar tresări, alungă ispita de la el, se dezlipi de punte, coborî cu pas iute şi se
pierdu înapoia stâncilor pustii. Barbă-roşcată stătea pe mal şi nu-l slăbea din
ochi; îl văzu cum se pierde, se temu să nu-l scape, îşi suflecă mânecile şi-l luă
din urmă; îl ajunse în clipa în care dădea să intre în marea de nisip nemărginită.
— Fiu al lui David, îi strigă el, opreşte-te; unde mă laşi?
Iisus se întoarse:
— Iuda, fratele meu, spuse rugător, nu înainta; trebuie să rămân singur.
— Vreau să aflu! făcu barbă-roşcată şi înaintă.
— Nu te grăbi; vei afla când va veni ceasul, numai asta-ţi spun, Iuda, fratele
meu, să fii mulţumit: toate merg bine!
— Toate merg bine, nu mi-e de-ajuns; lupul nu se satură cu veşti; n-o ştii tu, o
ştiu eu.
— Dacă mă iubeşti, ai răbdare; priveşte pomii; se grăbesc ei să-şi coacă
fructul?
— Nu sunt pom, sunt om, i-o-ntoarse barbă-roşcată; sunt om vasăzică: un lucru
care se grăbeşte; eu am legile mele.
— Legea lui Dumnezeu e aceeaşi şi pentru pomi şi pentru oameni, Iuda.
 Barbă-roşcată scrâşni din dinţi:
— Şi cum numesc legea aceasta? întrebă în zeflemea.
— Timp.
Iuda se opri, îşi strânse pumnii, nu primea legea aceasta, păşea prea-ncet, iar el
se grăbea; măruntaiele lui aveau legea lor, împotriva timpului.
— Dumnezeu trăieşte mulţi ani, strigă el, este nemuritor; aşadar, poate s-aibă
răbdare, să aştepte; dar eu sunt om, un lucru, îţi zic, care se grăbeşte; nu vreau să
mor înainte de-a vedea, nu numai de-a vedea, de-a vedea şi de-a atinge, aici cu
mâinile astea mari ale mele, ceea ce am în mintea mea!
— O să vezi, răspunse Iisus şi clătină mâna să-l potolească; o să vezi şi-o să
atingi, Iuda, fratele meu, ai încredere; la bună vedere! Dumnezeu mă aşteaptă în
pustiu.
— Am să vin cu tine.
— În pustiu nu încap doi; întoarce-te înapoi.
Ca un câine de stână la glasul stăpânului, barbă-roşcată mârâi, i se văzură
dinţii; dar lăsă capul în jos, se întoarse înapoi. Trecu greu puntea, vorbea de unul
singur şi mergea; îşi aminti când umbla cu Baraba, să aibă parte de bine! şi cu
răzvrătiţii prin munţi, ce vânt de arţag şi libertate era acela, ce cap66 cuţitar e
Dumnezeul lui Israel! Asemenea căpetenie îi trebuia lui; de ce mergea cu
lunaticul ăsta de-aici, care se teme de sânge şi strigă „Dragoste! Dragoste!“ ca o
fată nemăritată plină de nelinişte? Dar s-avem răbdare încă, să vedem ce-o s-
aducă din pustiu!
Iisus intrase acum în pustiu şi, cu cât înainta, i se părea că intră într-o peşteră
de leu; şi se înfioră, nu de teamă, de o bucurie întunecată, de neînţeles; se
bucura, de ce? nu putea să-şi lămurească. Iar pe neaşteptate îşi aminti; îşi aminti,
acum mii de ani, când încă era copil de ţâţă, când încă nu putea să vorbească
bine-bine, într-o noapte avusese un vis – cel dintâi şi-ntâi vis pe care şi-l
aminteşte din viaţa lui: a văzut, chipurile, că s-a vârât într-o peşteră adâncă şi a
găsit o leoaică, care fătase şi-şi alăpta puişorii, şi cum a văzut-o, i s-a făcut
foame şi i s-a făcut sete, a căzut pe jos cu puii de leoaică şi a început şi el să
sugă; iar apoi se făcea că au ieşit toţi afară pe-o pajişte şi-au început să se joace
la soare… Dar pe când se jucau, în vis apăru mama lui, Maria, l-a văzut cu leii
şi-a scos un strigăt; iar el s-a trezit, îşi aminti, s-a întors către mama lui, care
dormea lângă el: „De ce m-ai trezit?“ i-a strigat; „eram cu fraţii mei şi cu mama
mea!“ „Acum înţeleg de ce mă bucur“, se gândi el, „intru în peştera mamei mele,
leoaica, pustietatea…“
 Se auzea un şuierat neliniştitor de şerpi şi de vânt fierbinte care sufla printre
pietre; şi de duhuri nevăzute ale pustiului.
— Suflet al meu, se aplecă Iisus şi vorbi sufletului său, aici vei arăta dacă eşti
nemuritor.
Auzi călcături în urma lui, ciuli urechea; scârţâia nisipul, cineva păşea sigur, în
linişte, şi se apropia; se înfioră. „O uitasem“, se gândi el, „ea nu mă uită, vine cu
mine, Mama.“ Ştia bine, era Blestemul67; dar acum de mult timp o numea
Mama…
O luă la drum, îşi îndreptă-n altă parte gândul, îi veni în minte porumbelul
sălbatic; o pasăre sălbatică parc-ar fi fost întemniţată în el, pasăre, sau nu era
cumva sufletul său şi se zbătea să fugă? Nu cumva a fugit? Nu cumva el era
porumbelul sălbatic care zbura şi ciripea tot timpul când se boteza şi făcea
ocoluri pe deasupra lui? Nici pasăre, nici serafim; sufletul său.
Găsi, se linişti; o luă iarăşi la drum, auzea nisipul în urma lui cum scârţâie, dar
acum inima lui se întărise, de-acum putea să le îndure pe toate cu demnitate;
atotputernic e sufletul omului, se gândea el, ia ce chip îi place, într-o clipă acela
s-a făcut pasăre şi bătea din aripi pe deasupra lui… Şi pe când mergea liniştit,
deodată scoase un strigăt şi se opri: „Nu cumva a fost“, îi veni gândul, „nu
cumva a fost porumbelul acesta sălbatic o zburdălnicie a ochiului, un vuiet al
urechii, un vârtej al vântului? Fiindcă, îmi amintesc, trupul meu strălucea uşor,
atotputernic, ca un suflet, şi ce voiam s-aud, aceea auzeam; ce voiam să văd,
aceea vedeam; plăsmuiam şi nimiceam vântul, după plăcerea mea… Dumnezeul
meu, Dumnezeul meu, acum că am rămas singuri, spune-mi adevărul, nu râde de
mine, nu mai pot să ascult glasuri în vânt!“
Înainta şi soarele cu el, ajunsese de-acum pe creasta cerului, deasupra capului
său; picioarele îi luau foc în nisipul aprins, trase cu ochiul în jurul său să
găsească undeva umbră; şi cum căutau ochii, auzi o bătaie de aripi deasupra lui
şi un cârd de corbi se năpusteau într-o groapă, unde un hoit negru puţea şi
putrezea.
Îşi astupă nările, se apropie; corbii se năpustiră asupra hoitului, înfigeau
pliscurile în el şi mâncau; cum văzură că se apropie un om, zburară cu furie,
fiecare c-o îmbucătură de carne în ghearele lui, şi făceau ocoluri în văzduh şi
strigau drumeţului străin să plece. Iisus se aplecă, privi pântecele deschis, blana
de oaie pe jumătate jumulită, coarnele scurte noduroase, iar la gâtul putrezit,
şiraguri, talismanele…
„Ţapul“, murmură înfiorându-se, „ţapul sfânt, care a luat păcatele poporului de
gâtul său, a fost alungat din sat în sat, din munte în munte, în pustiu, şi-a
crăpat…“
Se aplecă, scurmă cu mâinile în nisip, cât putea mai adânc, acoperi hoitul.
— Fratele meu, spuse, ai fost nevinovat, curat, ca toate vietăţile; dar oamenii,
laşii, te-au încărcat cu păcatele lor şi te-au omorât; topeşte-te în pace, nu le ţine
lor relele; oameni, sărmane făpturi neputincioase, nu au curajul să-şi plătească
singuri păcatele, şi le pun în spate unuia fără de păcat… Plăteşte pentru ei,
fratele meu, să fii sănătos!
Luă drumul, dar peste puţin se întoarse tulburat, scutură mâna, strigă:
— La bună vedere!
Corbii începură să-l vâneze, înfuriaţi; le luase hoitul plăcut, iar acum îl urmau
să cadă şi el jos, să-i deschidă pântecele, să mănânce; de ce să-i nedreptăţească;
nu i-a făcut Dumnezeu să mănânce stârvuri? Aşadar, trebuie să plătească!
Se însera de-acum, obosi; se ciuci pe o stâncă mare rotundă, ca o piatră de
moară. „N-o să merg mai departe“, şopti el, „aici pe piatra aceasta o să mă pun la
adăpost şi o să lupt.“ Întunericul se revărsă brusc din cer, urcă de pe pământ,
acoperi lumea; iar împreună cu întunericul, gerul. Îi clănţăneau dinţii; se înfăşură
în rasa lui albă, se ghemui şi închise ochii, dar cum îi închise, i se făcu frică; îşi
aminti de corbi, acum peste tot şacalii începeau să urle înfometaţi, simţi că în
jurul său se mişcă pustiul ca o fiară… Se înspăimântă, deschise iarăşi ochii; cerul
se umpluse de stele, se consolă. „Acestea sunt Serafimii“, socoti cu mintea lui,
„acestea sunt cele şase aripi luminoase care cântă în jurul tronului lui Dumnezeu;
dar sunt departe, tare departe, nu auzim; şi-au apărut ca să-mi ţină de urât…“ Ca
o stea i se lumină mintea, uită că-i era foame, că-i era frig; era şi el ceva viu, o
scânteie trecătoare în întuneric şi lăuda pe Domnul; o făclie mică sufletul său,
frate umil al îngerilor, îmbrăcat sărăcăcios … Se îmbărbătă cum îşi aduse aminte
de obârşia lui înaltă şi-şi văzu sufletul cum stă şi el împreună cu îngerii, în jurul
tronului lui Dumnezeu; şi-atunci, în pace, fără teamă, închise ochii şi adormi.
Se trezi, ridică faţa spre răsărit, văzu, cuptor înfricoşător, soarele cum urcă
deasupra nisipului; aceasta e faţa lui Dumnezeu, se gândi el, şi-şi puse palma
înaintea ochilor, să nu fie orbit. „Doamne“, murmură, „un bob de nisip sunt, mă
zăreşti în pustiu? Un bob de nisip care vorbeşte şi răsuflă şi te iubeşte; te iubeşte
şi te cheamă Tată; alte arme decât dragostea nu am; cu acestea am pornit să lupt,
ajută-mă!“
Spuse, se ridică şi trase cu trestia un cerc în jurul pietrei unde dormise.
„N-o să ies din aria aceasta“, spuse tare, ca să-l audă puterile nevăzute care-l
pândeau, „n-o să ies din aria aceasta, dacă nu aud glasul lui Dumnezeu; dar să-l
aud desluşit, nu vuiet nestatornic, cum obişnuieşte, nu ciripit sau tunet; limpede,
cu cuvinte omeneşti să-mi vorbească şi să-mi spună ce vrea de la mine, şi ce pot
– nu ce pot, ce trebuie să fac; şi numai atunci o să mă ridic, să ies afară din aria
aceasta, să mă-ntorc la oameni, dacă aşa e porunca Lui; să mor, dacă aşa e voia
Lui; orice vrea, dar să ştiu. În numele lui Dumnezeu!“
Îngenunche pe piatră, cu faţa spre soare, către pustiul mare; închise ochii, îşi
adună gândurile, câte rămăseseră încă în Nazaret, în Magdala, în Capernaum, la
fântâna lui Iacov, la râul Iordan, şi începu să le aşeze în linie de bătaie; pornea la
război.
Cu gâtul întins, cu pleoapele închise, se cufundă în el; vuiet de ape, de trestii
care foşnesc, de oameni care jelesc; valuri-valuri vin dinspre râul Iordan
glasurile şi spaimele; şi îndepărtatele speranţe pline de răni. Cele trei nopţi lungi
pe care le-a petrecut pe stâncă împreună cu pustnicul crunt se ridicară primele în
mintea lui, înarmate până-n dinţi şi se repeziră în pustiu, să intre în război cu el.
În prima noapte sărise asupra lui o lăcustă gigantică, cu ochii duri galben-
cenuşii, cu aripi galbene-cenuşii, cu slove ciudate verzi pe pântecele ei; iar
răsuflarea ei ca Marea Moartă; se agăţă pe el şi aripile ei începură să taie cu
turbare aerul. Iisus scoase un strigăt, se întoarse; Botezătorul stătea lângă el; îşi
întinsese braţul slăbănog, în întunericul adânc, către Ierusalim.
— Priveşte, ce vezi?
— Nimic.
— Nimic? Înaintea ta este sfânta cetate a Ierusalimului68, desfrânata, n-o vezi?
şade şi chicoteşte pe genunchii groşi ai romanului. „N-o vreau!“ strigă Domnul,
„aceasta e femeia mea? N-o vreau!“ Ca şi câinele înapoia picioarelor Domnului,
latru şi eu: N-o vreau! Dau ocol zidurilor ei legate cu turnuri şi latru: Târfă!
Târfă! Patru sunt porţile ei largi de cetate; la una şade Foamea, la alta Frica, la a
treia Nedreptatea, la a patra, spre nord, Necinstea. Intru, urc şi cobor drumurile
ei, mă apropii, cercetez oamenii ei; priveşte mutrele lor: trei, grele, grase, sătule
peste măsură; trei mii zbârcite de foame. Când piere o lume? când trei stăpâni
mănâncă peste măsură şi trei mii de oameni mor de foame; priveşte încă o dată
mutrele lor; peste toate şade Frica, tremură nările lor, adulmecă ziua Domnului;
priveşte femeile; şi cea mai cinstită trage cu ochiul la robul ei, îşi linge buzele şi-
i face semn: vino! Am dezvelit palatele lor, priveşte; regele ţine pe genunchii lui
pe femeia fratelui său şi-i mângâie goliciunea. Ce spun Sfintele Scripturi: „Cel
care priveşte goliciunea femeii fratelui său, la moarte!“ Totuşi, nu va fi omorât
el, nelegiuitul69, o să fiu omorât eu, pustnicul; de ce? pentru că a venit ziua
Domnului!
 Toată acea primă noapte Iisus, aşezat la picioarele Botezătorului, vedea
deschise cele patru porţi ale Ierusalimului, iar Foamea, Frica, Nedreptatea şi
Necinstea intrau şi ieşeau; şi deasupra târfei sfinte se-adunau, plini de mânie şi
grindină, norii.
În a doua noapte Botezătorul întinse iarăşi braţul său subţire ca trestia, dădu
una, înlătură timpul şi locul:
— Ciuleşte-ţi urechile, ce auzi?
— Nu aud nimic.
— Nimic! Nu auzi Nelegiuirea, căţeaua, care şi-a lepădat ruşinea şi a urcat la
cer şi latră la poarta Domnului? Nu ai trecut prin Ierusalim, nu ai auzit preoţii,
arhiereii, cărturarii farisei cum dau ocol Templului şi latră? Dar Dumnezeu nu
mai rabdă neruşinarea pământului; se ridică, păşeşte pe munţi, coboară; înaintea
lui Mânia, în urma lui cele trei căţele de vânătoare ale cerului: Focul, Lepra,
Nebunia. Unde este Templul cu mândrele lui coloane bătute în aur, care-l
susţineau şi spuneau: Veşnicie! Veşnicie! Veşnicie! Cenuşă e Templul, cenuşă
preoţii, arhiereii şi cărturarii farisei, cenuşă talismanele lor sfinte, mantiile lor de
mătase şi inelele lor de aur! Cenuşă! Cenuşă! Cenuşă! Unde este Ierusalimul?
Ţin felinarul aprins, caut printre munţi, în întunecimile Domnului, strig:
Ierusalim! Ierusalim! Pustiu, pustietate peste tot, nici un corb nu răspunde; au
fugit corbii, au fugit; până la genunchi mă afund în scăfârlii şi oase, vin să m-
apuce plânsetele, dar eu îmi bat joc de ele şi le alung, râd, mă aplec şi aleg cele
mai lungi oase, fac fluiere şi laud în cântec pe Domnul.
Toată noaptea a doua Botezătorul râdea, şi lăuda în întunericul lui pe
Dumnezeu, Focul, Lepra, Nebunia; iar Iisus prinse genunchii profetului:
— Izbăvirea nu poate să coboare cu dragoste în lume? întreba el; cu dragoste,
cu bucurie, cu milă?
Iar Botezătorul, fără măcar să se întoarcă să-l privească, răspundea:
— Tu n-ai citit niciodată Scripturile? Izbăvitorul zdrobeşte rărunchii, sfărâmă
dinţii, aruncă foc şi pârjoleşte ogoarele, să samene. Smulge din rădăcini
mărăcinii, ierburile puturoase, urzicile; cum poţi să faci să piară de pe pământ
minciuna, necinstea, nedreptatea, dacă nu faci să piară nedrepţii, necinstiţii,
mincinoşii? Să se cureţe pământul, să nu-ţi fie milă de el, să se cureţe pământul,
să fie sădită sămânţă nouă.
Trecu a doua noapte, Iisus tăcea, aştepta a treia noapte, poate se-ndulceşte
cumva glasul profetului.
În a treia noapte Botezătorul se zvârcolea pe stâncă, neliniştit; nu râdea, nu
vorbea, cerceta cu tulburare, căuta braţele lui Iisus, mâinile, spatele, genunchii,
clătina capul, tăcea; adulmeca văzduhul. În lumina aruncată de stele se zăreau
ochii lui cum sclipeau când de un verde viu, când de un galben aprins, iar de pe
fruntea lui tăbăcită curgeau şiroaie de sânge şi năduşeală. În sfârşit, în zori, când
căzu peste ei lumina albă a zilei, prinse mâinile lui Iisus, îl privi în ochi, încreţi
sprâncenele:
— Când te-am zărit întâia oară, îi spuse, apărând pe neaşteptate din trestiile
râului şi venind drept spre mine, inima mi-a săltat ca un viţel; cum a săltat inima
lui Samuel când a zărit prima oară pe ciobănaşul fără mustaţă, cu păr roşcat, pe
David? la fel a săltat inima şi-n mine; dar este carne, iubeşte carnea, nu am
încredere în ea; iar astă-seară, ca şi cum te văd pentru prima oară, te cercetez, te
miros şi nu găsesc linişte; privesc mâinile tale, acestea nu sunt mâini de tăietor
de lemne, nu sunt mâini de izbăvitor; prea moi, prea miloase, cum să lucreze cu
securea? Privesc ochii tăi, aceştia nu sunt ochi de izbăvitor; sunt plini de milă.
Se ridică, oftă:
— Povârnite, întunecate sunt căile Tale, Doamne, murmură el; Tu poţi să
trimiţi un porumbel alb să pună foc, să facă cenuşă lumea; noi privim cerul,
aşteptăm să trimiţi un fulger, un vultur, un corb; iar tu trimiţi un porumbel alb;
de ce să cercetăm? de ce să ne împotrivim? fă ce vrei!
Îşi deschise braţele, îmbrăţisă pe Iisus, îl sărută pe umărul drept, apoi pe
umărul stâng:
— Dacă eşti cel pe care-l aşteptam, spuse, într-un fel te aveam în mintea mea,
şi altfel ai venit; aşadar, degeaba am cărat securea şi-am pus-o la rădăcina
copacului? Nu cumva poate şi dragostea să ţină securea?
Căzu pe gânduri:
— Nu pot să iau o hotărâre, murmură în cele din urmă; o să mor fără să văd;
nu-i nimic, asta e soarta mea; aspră, dar îmi place.
Strânse mâna lui Iisus:
— Hai, cu bine, vorbeşte în pustiu cu Dumnezeu; dar vino repede, să nu
rămână lumea singură.
Iisus îşi deschise ochii, săriră şi se stinseră în văzduh râul Iordan şi Botezătorul
şi cei botezaţi şi cămilele şi plânsetul oamenilor, şi se întinse înaintea lui pustiul.
Soarele se ridicase, ardea; pietrele scoteau aburi ca nişte pâini, şi simţi că foamea
îi seceră măruntaiele. „Mi-e foame“, murmură el privind pietrele, „mi-e foame!“
Îşi aminti de pâinea pe care le-a dăruit-o bătrâna samariteancă, ce plăcută, dulce
ca mierea! Îşi aminti de mierea cu care-l dăruiau prin satele pe unde trecea, de
măslinele strivite, de curmale, de cina sfântă, când, îngenuncheaţi pe malul
Ghenizaretului, coborau de pe pietrele încinse, înşiraţi pe grătar, peştii plăcut
mirositori; iar după aceea urcau în mintea lui şi-l răscoleau smochinele, stafidele,
rodiile…
Gâtlejul i se uscă, i se astupă, îi era sete; ce râuri curg în lume, ce ape ţâşnesc
din stâncă, cum se repede, de la o margine a pământului lui Israel până la
cealaltă, Iordanul şi se varsă în Marea Moartă şi dispare – iar el nici o picătură să
bea! Îi veniră-n minte apele, iar setea-i creştea; ameţi, ochii îi clipiră, doi demoni
şireţi, ca iepuraşii de câmp, ieşiră din nisipul fierbinte, se ridicară pe picioarele
din spate, dănţuiră, se întoarseră, văzură pustnicul, ţipară bucuroşi şi începură să
sară şi să se apropie de el; se urcară pe genunchii lui, săriră pe umerii lui, răcoros
unul, ca apa, cald celălalt şi înmiresmat, ca pâinea şi, cum îşi întinse el râvnitor
mâinile să-i apuce, dintr-un salt se pierdură în văzduh.70
Închise ochii, îşi adună din nou gândurile, pe care le risipise foamea şi setea, îl
aduse-n mintea lui pe Dumnezeu, şi nu-i mai era foame, nu-i era sete; aduse în
mintea lui pe izbăvitorul lumii. Ah, de-ar fi să vină ziua Domnului cu dragoste!
Nu este Dumnezeu atotputernic? de ce să nu facă minunea, să atingă inimile, să-
nflorească? Cum atinge-n fiecare an, la Paşte, buturugile, ierburile, mărăcinii şi
se deschid? Într-o dimineaţă să se trezească oamenii şi să fie înflorite toate
măruntaiele lor!
Zâmbi; înăuntrul său lumea înflorise, regele nelegiuit s-a botezat, s-a curăţit
sufletul lui, a alungat pe femeia fratelui său, pe Irodiada, iar ea s-a întors la
bărbatul ei; şi arhiereii şi căpeteniile au deschis cămările şi lăzile şi-au împărţit
săracilor bunurile lor; iar săracii au răsuflat uşuraţi, au alungat ura din inima lor,
pizma şi teama… Iisus îşi privi mâinile; securea pe care i-o încredinţase Înainte-
mergătorul înflorise; acum ţinea în mâini o ramură înflorită de migdal.
Cu bucuria aceasta trecuse ziua, se aplecă pe piatră şi adormi; şi toată noaptea
auzea în somnul său cum curg ape şi cum joacă iepuraşi mici de câmp şi foşnete
ciudate şi nări umede care-l căutau… La miezul nopţii, un şacal înfometat, aşa i
se păru, se apropiase de el şi-l mirosea; a murit? n-a murit? se opri o clipă
nehotărât; iar lui Iisus, în somnul său, i se făcu milă de el, dădu să-şi deschidă
pieptul, să-i dea să mănânce, dar se stăpâni, îşi păstră carnea pentru oameni.
Înainte de revărsatul zorilor se trezi; stele mari se încâlceau pe cer, văzduhul
pufos, albastru. În ceasul acesta se trezesc cocoşii, se gândi el, se trezesc satele,
oamenii deschid ochii şi privesc în lucarnă lumina care a venit din nou; iar
pruncii se trezesc şi ei, încep plânsetele, şi mama se apropie ţinând sus ţâţa ei
plină… Lumea se clătină, o clipă, peste pustiu, cu oamenii şi casele ei, cu
cocoşii, cu pruncii, cu mamele – făcute toate din bruma dimineţii şi vânt; şi se va
urca acum soarele să le soarbă… Inima pustnicului amorţi; de-aş putea, se gândi
el, să fac bruma aceasta veşnică! Dar abis e cugetarea lui Dumnezeu, prăpastie
înfricoşătoare dragostea Lui; sădeşte o lume, calcă peste rodul ei, sădeşte din nou
alta. „Cine ştie, poate dragostea ţine o secure…“, îşi aminti cuvintele
Botezătorului şi se înfioră. Privi pustiul; de furie se făcuse roşu ca racul, se
clătină sub soarele, care se ivi mâniat astăzi, încins de ceaţă. Un vânt suflă,
ajunse la nările lui o putoare de smoală şi pucioasă; îi veniră în minte, cufundate
în smoală, cu palatele lor, tavernele, teatrele şi bordelurile, Sodoma şi Gomora.
„Milă, Doamne“, striga Avraam, „să nu le arzi; nu eşti Tu bun? fie-Ţi milă de
făpturile Tale“. „Sunt drept“, I-a răspuns Dumnezeu, „o să le ard!“
Aşadar, acesta e drumul lui Dumnezeu? Aşadar, e neruşinare mare să se ridice
inima, bulgărele ăsta moale de lut, să-I strige: „Opreşte-te!“ Care este datoria
noastră? Să privim jos, să desluşim în ţărână urmele lui Dumnezeu, să le urmăm;
privesc jos, desluşesc limpede deasupra Sodomei şi Gomorei talpa lui
Dumnezeu; talpa lui Dumnezeu e toată această Mare Moartă, a călcat şi s-au
cufundat palate, teatre, taverne, bordeluri, Sodoma şi Gomora! Va călca iarăşi, se
va cufunda din nou pământul – regi, arhierei, farisei, saduchei, toţi la fund!
Fără să-şi dea seama, începuse să strige; se încinsese creierul, se înfurie; uitase
că genunchii lui nu puteau să-l ţină, dădu să se ridice, să pornească pe urmele
Domnului, dar se rostogoli jos, istovit, pe spate. „Nu pot, nu mă vezi?“ strigă şi
înălţă ochii către cerul aprins, „nu pot; de ce să mă alegi pe mine? Nu îndur!“ Şi
cum striga, se înnegri înaintea lui, spintecat pe nisip, cu faţa în sus, ţapul; îşi
aminti, se aplecase spre el şi-n ochii lui înceţoşaţi desluşise faţa sa. „Eu sunt
ţapul“, murmură, „eu; Dumnezeu mi l-a pus în cale ca să văd cine sunt şi încotro
călătoresc…“ Şi deodată îl apucă plânsul: „Nu vreau… nu vreau… nu vreau…“,
murmură, „nu vreau să fiu singur; ajutor!“
Şi atunci, pe când era aplecat şi plângea, o adiere dulce suflă, alungă putoarea
de smoală şi de hoit, lumea mirosi plăcut; iar de departe se auziră sunând
clopoţei şi venind brăţări şi râsete şi ape; se răcoriră pleoapele, subsuorile, gâtul
pustnicului; ridică ochii; înaintea lui, pe o piatră, un şarpe cu ochi de femeie, cu
piept de femeie, se lingea şi-l privea. Pustnicul se trase înapoi, se înspăimântă;
şarpe e acesta? Femeie? sau duhul viclean al pustiului? aşa era şarpele care s-a
înfăşurat pe pomul oprit al Raiului şi-a ademenit pe primul bărbat şi pe prima
femeie şi s-au unit şi-au născut păcatul. Se auzi râs şi un dulce glas năzuros de
femeie:
— Mi-a fost milă de tine, fiu al Mariei; ai strigat: „Nu vreau să fiu singur,
Ajutor!“ Mi-a fost milă de tine şi-am venit; de ce mă vrei?
— Nu te vreau, nu te-am strigat; cine eşti?
 — Sufletul tău.
— Sufletul meu! făcu Iisus şi-şi acoperi ochii cu groază.
— Sufletul tău; ţi-e frică să rămâi singur; la fel se temea şi strămoşul tău
Adam; „Ajutor!“ a strigat şi el, s-a unit carnea şi sufletul său şi-a apărut din
coasta lui femeia, să-i ţină de urât…
— Nu vreau! Nu vreau! Îmi amintesc de mărul cu care-ai hrănit pe Adam şi de
îngerul cu sabie!
— Îţi aminteşti şi de aceea suferi şi strigi şi nu poţi să găseşti drumul; eu ţi-l
voi arăta; dă-mi mâna, nu privi înapoi, nu-ţi aminti; priveşte pieptul meu, cum o
ia înainte, urmează-l, bărbate al meu; el ştie sigur drumul.
— O să mă duci şi pe mine în dulcele păcat şi în Iad; nu vin; altul e drumul
meu.
Un chicot zeflemitor izbucni şi se văzură dinţii ascuţiţi cu venin:
— Vrei să mergi pe urmele lui Dumnezeu, urmele vulturului, vierme? Să iei în
spate, tu, fiu al Tâmplarului, păcatele întregului popor? Nu-ţi ajung păcatele
tale? Ce neruşinare să crezi că ai datoria să mântuieşti lumea!
„Are dreptate… are dreptate…“, se gândi pustnicul tremurând; „ce neruşinare
să vreau să mântuiesc lumea!“
— Am să-ţi spun o taină, fiu al Mariei… îşi îndulci şarpele glasul şi ochii îi
jucară ca la privighetoare.
Alunecă de pe piatră ca apa şi începu, împodobit cu mii de floricele, să se
rostogolească şi să se apropie; ajunse la picioarele pustnicului, urcă şi se încolăci
la genunchii lui, luă avânt, îi prinse coapsele, rărunchii, pieptul şi se rezemă de
umărul lui, iar pustnicul, fără voia sa, se aplecă să asculte. Şarpele linse cu limba
lui urechea lui Iisus şi se auzi tare ademenitor, un glas îndepărtat, ca şi cum ar fi
venit din Galileea, din jurul lacului Ghenizaret:
— Pe Magdalena… Pe Magdalena… Pe Magdalena…
— Ce? făcu Iisus şi tresări; ce Magdalena?
— …s-o mântuieşti! şuieră acum poruncitor şarpele; nu Pământul, lasă
Pământul, pe ea, pe Magdalena, să mântuieşti!
Iisus scutură capul să alunge şarpele de pe el, dar acesta străpungea ca sabia şi
juca în urechea lui limba şi-i vorbea.
— Frumos, răcoros, preaştiutor e trupul ei, au trecut peste el neamurile71, dar
Dumnezeu ţi l-a sortit ţie, din copilăria ta, ia-l! Dumnezeu a plăsmuit bărbatul şi
femeia să se potrivească precum cheia şi încuietoarea; deschide-o; înăuntrul ei
şed copiii tăi înţepeniţi de frig, un ghemotoc, şi aşteaptă plini de speranţă să le
sufli, să se dezmorţească, să se ridice şi să iasă să păşească la soare… Auzi ce-ţi
spun? Ridică ochii, fă-mi semn; fă-mi semn, iubite, şi-o să-ţi aduc în ceasul
acesta, pe un pat răcoros, femeia ta.
— Femeia mea?!
— Femeia ta; eu, cum zice Dumnezeu, m-am însurat cu târfa Ierusalim. Au
trecut peste ea neamurile; dar eu m-am însurat cu ea, ca s-o mântuiesc; profetul
Osea cum s-a însurat cu desfrânata Gomer, fiica lui Diblaim? La fel îţi
porunceşte ţie Dumnezeu să dormi, să faci copii cu Maria Magdalena, femeia ta,
s-o mântuieşti.
Şarpele avea acum sprijinit pieptul lui tare, răcoros, rotund, pe pieptul lui Iisus
şi se târa încet, încâlcit, şi-l înfăşura; iar el se făcu palid, închise ochii, văzu
trupul tare cu şolduri drepte al Magdalenei păşind legănat în jurul malului
Ghenizaretului, scrutând către râul Iordan şi oftând. Întindea mâna, îl căuta,
sânul ei era plin de copii, ai lui; nu avea decât să mişte colţul ochiului să facă
semn, şi într-o clipă, ce fericire! cum s-ar schimba, s-ar îndulci, s-ar îmblânzi
viaţa lui! Acesta e drumul său, acesta! S-ar întoarce în Nazaret, la casa mamei
lui, s-ar împăca desigur cu fraţii lui, acestea erau nebunii ale tinereţii, să
mântuiască, chipurile, lumea, să moară pentru oameni, nebunii erau, dar să fie
sănătoasă Magdalena, s-a vindecat, s-a întors la atelierul său, s-a apucat de
vechea lui treabă iubită, lucra iarăşi leagăne, copăi, pluguri, făcea copii, s-a făcut
om. Gospodar. Îl cinsteau sătenii, ei se-nchină când trece el, munceşte toată
săptămâna, iar sâmbăta merge la sinagogă, cu haine curate de in şi mătase, pe
care i le-a ţesut femeia lui, Magdalena, cu baticul scump pe cap, cu inelul de aur
de la cununie pe deget şi va avea strana lui împreună cu fruntaşii satului şi va
şedea să asculte în linişte, cu nepăsare, pe cărturarii aprinşi, pe jumătate smintiţi,
şi pe farisei năduşind, ştergându-şi sudoarea şi explicând Scripturile… El va
zâmbi pe sub mustăţi şi va privi cu bunăvoinţă; cum se duc şi pier cititorii ăştia
ai lui Dumnezeu! el, în linişte, sigur, tâlcuieşte Sfintele Scripturi, luând femeie,
făcând copii, lucrând leagăne, copăi, pluguri…
Deschise ochii, văzu pustiul; când a trecut ziua! soarele stătea iarăşi să apună;
piept pe piept lipit pe el răcorosul şarpe aştepta; şuiera liniştit, ademenitor, cu
mâhnire, un cântec de leagăn duios se revărsa în văzduhul asfinţitului şi tot
pustiul se legăna şi cânta ca o mamă.
— Aştept… aştept… şuieră ademenitor şarpele; s-a lăsat noaptea, mi-e frig; ia
o hotărâre, fă-mi semn şi poarta se va deschide, să intri în Rai… Ia o hotărâre,
iubite, Magdalena aşteaptă…
Rărunchii pustnicului damblagiră; şi în timp ce deschidea gura să spună acel
„da“, simţi pe cineva de deasupra lui privindu-l; săltă capul înspăimântat; şi văzu
în văzduh doi ochi, doi ochi numai, negri ca tăciunele şi două sprâncene albe ca
neaua, ridicându-se şi făcându-i semn: Nu! Nu! Nu! Inima lui Iisus se strânse,
privi din nou rugându-se, ca şi cum ar fi vrut să strige: Lasă-mă, dă-mi
încuviinţarea, nu te mânia! Dar acum ochii se înfuriaseră şi sprâncenele urcau,
coborau, ameninţând.
— Nu! Nu! Nu! scoase atunci un strigăt Iisus şi două lacrimi mari se
rostogoliră din ochii lui.
Şi într-o clipă şarpele se dezlipi de pe el, se răsuci, şi crăpă c-un bubuit surd,
iar văzduhul se umplu de putoare.
Iisus căzu cu faţa în jos, se umplură buzele lui, nările lui, pleoapele lui de
nisip; nu se gândea la nimic, uită că îi era foame, că îi era sete, plângea; plângea
ca şi când i-ar fi murit femeia şi copiii toţi, ca şi când viaţa lui toată s-a dus,
pierdută.
— Doamne, Doamne, murmură muşcând nisipul, Tată, nu ai milă? Facă-se
voia Ta! De câte ori până acum ţi-am spus-o, de câte ori să ţi-o mai spun? Toată
viaţa o să mă zbat, o să mă-mpotrivesc şi-o să spun: Facă-se voia Ta!
Şi astfel, murmurând, plângând, înghiţind nisip, adormi; şi cum se închiseră
ochii trupului, se deschiseră ochii sufletului, şi văzu: un şarpe bântuit, gros ca
trupul omului, lung de la o margine a nopţii la cealaltă, era întins în nisip,
deschisese larg o gură lată roşie ca focul şi în faţa acestei guri o potârniche
împodobită bătea din aripi tremurând, se căznea să deschidă aripile şi să fugă, nu
putea; înainta, poticnindu-se, bătând din aripi de spaimă, scotea ciripituri subţiri-
subţiri şi înainta… Iar şarpele îşi pironise ochii pe ea, neclintit, cu gura deschisă,
şi nu se grăbea; era sigur. Împleticindu-se, împiedicându-se, potârnichea înainta
încet-încet, drept spre gura şarpelui; iar Iisus stătea, privea şi tremura şi el ca
pasărea… Spre revărsatul zorilor potârnichea ajunsese de-acum în gura deschisă;
se zbătu o clipă, aruncă privirea ei iute, ca şi cum ar fi vrut să ceară ajutor şi într-
o clipă întinse gâtul şi intră, cu capul înainte, cu picioarele strânse, şi gura se
închise; iar Iisus desluşea cum coboară către pântecele balaurului, încet-încet, un
ghemotoc de aripi şi carne şi picioare rubinii, potârnichea.
Iisus sări în sus îngrozit; pustiul se vălurea trandafiriu; se lumina de ziuă.
— Dumnezeule, murmură tremurând, Dumnezeule… Şi potârnichea…
Glasul i se tăie; nu avea puterea să-şi sfârşească gândul; dar înăuntrul său:
„…Sufletul omului“, se gândi el, „sufletul omului e potârnichea!“
Se prăbuşea în gândul acesta, ceasuri. Soarele urca, aprindea nisipul,
străpungea creştetul lui Iisus, intra înăuntru şi-i usca creierul, gâtul, pieptul;
măruntaiele lui atârnau ca ciorchinii fără boabe în vie toamna. Limba i se lipise
de cerul gurii, pielea se cojea, îi apăreau oasele; vârfurile degetelor lui se
făcuseră vineţii.
Timpul se făcuse înăuntrul său mic, ca o bătaie de inimă, mare ca moartea; nu-i
mai era foame, nu-i mai era sete, nu dorea copii şi femei; tot sufletul i se adunase
în ochi; vedea, nimic altceva; vedea. Din când în când, spre amiază, ochii lui se
înceţoşau, lumea dispărea, o gură gigantică se deschidea înaintea lui, falca ei de
jos pământul, falca de sus cerul, şi el înainta încet, târâş, spre gura deschisă,
tremurând, cu gâtul întins…
Treceau fulgere albe şi negre, zilele şi nopţile; iar într-un miez de noapte veni
şi se opri înaintea lui şi-şi scutură cu mândrie coama un leu; şi se auzi glasul lui,
ca al omului:
— Spun bun venit în bârlogul meu şi salut pe pustnicul victorios, care a învins
virtuţile mici, bucuriile mici, fericirea! Mie nu-mi plac cele uşoare şi cele sigure,
pornim spre cele anevoioase; pe mine nu mă-ncape femeia Magdalena, vreau
femeie Pământul să ne însurăm; a oftat mireasa; Mire, cerul şi-a aprins opaiţele,
au sosit cei chemaţi, să mergem.
— Cine eşti?
— Tu; leul care flămânzeşte în inima ta şi-n rărunchii tăi şi dă târcoale noaptea
zidurilor, regatelor lumii şi chibzuieşte să sară înăuntru, să mănânce. Mă reped
de la Babilon la Ierusalim şi Alexandria, de la Alexandria la Roma, şi strig: „Mi-
e foame; toate sunt ale mele!“ Vine ziua, intru din nou în pieptul tău, mă
zbârcesc, mă fac eu, înfricoşătorul leu, miel; fac pe mielul, pe pustnicul care nu
doreşte nimic, care poate, chipurile, să trăiască c-un bob de grâu, cu-o înghiţitură
de apă, c-un Dumnezeu bun, binevoitor, pe care-l cheamă, ca să se pună bine cu
el, Tată; dar în ascuns inima mea se înfurie, se face de ruşine şi doreşte cu
ardoare să vină noaptea, să azvârl de pe mine pielea de miel şi să încep iarăşi să
umblu noaptea să mugesc şi să calc cu cele patru picioare ale mele peste
Babilon, Ierusalim, Alexandria şi Roma.
— Nu te cunosc; niciodată n-am dorit regatele lumii; mi-e de-ajuns împărăţia
cerurilor.
— Nu ţi-e de-ajuns, te înşeli, prietene, nu ţi-e de-ajuns; dar nu îndrăzneşti să
priveşti înăuntrul tău, între rărunchi şi în inima ta, să mă vezi… De ce mă
priveşti chiorâş şi mintea ta mă pizmuieşte? Crezi că sunt ispită şi am venit
trimis de cel Viclean, să te amăgesc? Pustnic fără minte, ce putere poate să aibă
ispita care vine din afară? Cetatea numai dinăuntru este cucerită; sunt cel mai
adânc glas al măruntaielor tale, sunt leul dinlăuntrul tău, şi te-ai înfăşurat în piele
de miel, să prindă curaj oamenii să se apropie de tine, ca să-i mănânci.
Aminteşte-ţi, de când erai copil mic, o vrăjitoare caldeeană a privit în palma
mâinii tale; „văd stele multe“, a spus, „cruci multe, vei ajunge rege“; ce te faci c-
ai uitat? zi şi noapte ţi-aminteşti de asta; ridică-te, fiu al lui David, să intri în
regatul tău!
Iisus, cu capul plecat, asculta; încet-încet cunoştea glasul, încet-încet îşi
amintea că-l auzea uneori în visele lui şi o dată când l-a bătut Iuda, copil fiind, şi
o altă dată, când şi-a părăsit casa şi umbla zile şi nopţi prin ţarini şi l-a strâns
foamea şi s-a întors ruşinat acasă, stăteau cei doi fraţi ai lui, Simos şchiopul şi
Iacov credinciosul, în prag şi-l huiduiau; atunci, într-adevăr, a auzit înăuntrul său
leul care răgea…Şi chiar deunăzi, când căra crucea să fie răstignit zilotul, şi
trecea prin mulţimea tulburată şi toţi îl priveau cu scârbă şi-şi băteau joc de el, s-
a scuturat iarăşi înăuntrul său leul, cu atâta putere, încât l-a aruncat jos.
Iar astă-seară în pustietatea aceasta adâncă la miezul nopţii, iată-l, a ieşit şi a
stat înaintea lui leul din el care răgea; se răsfăţa deasupra lui, dispărea, apărea
din nou, ca şi cum ar fi intrat şi-ar fi ieşit din el şi-l lovea mângâietor cu coada
lui şi se juca… Iar Iisus îşi tot simţea inima înfuriindu-se. Într-adevăr, are
dreptate leul, ajunge de-acum, m-am săturat să flămânzesc, să doresc, să fac pe
smeritul, să întind şi celălalt obraz să fie pălmuit; m-am săturat să mă pun bine
cu antropofagul Dumnezeu şi să-l chem Tată; ca să-l fac, cu linguşelile mele, să
se moaie; să aud pe fraţii mei cum mă blesteamă, pe mama mea cum plânge, pe
oameni cum râd când trec, să umblu desculţ, să trec prin bazar, să văd curmalele,
mierea, vinul, femeile şi să nu pot să cumpăr; şi să am curaj numai în somn să mi
le aducă, să gust şi să îmbrăţişez vântul! M-am săturat; o să mă ridic, să-mi
încing sabia strămoşească – nu sunt fiul lui David? să intru în regatul meu! Are
dreptate leul; nu idei şi nori şi împărăţii ale cerurilor; pietre şi ţarini şi cărnuri
sunt regatul meu!
Se ridică; unde găsi puterea şi sări în sus şi începu să se încingă, să se-ncingă,
mult timp, cu o sabie nevăzută, răgi ca un leu. Se încinse; strigă: „Să mergem!“
Se întoarse, leul dispăruse; un râs zguduitor se auzi de deasupra lui şi un glas:
„Priveşte!“ Un fulger străpunse ca o sabie noaptea şi se opri; sub fulgerul
nemişcat cetăţi întărite cu turnuri, case, drumuri, pieţe, oameni; iar în jur
câmpuri şi munţi şi mare; la dreapta, Babilonul, la stânga, Ierusalimul şi
Alexandria, departe de mare, Roma. Şi se auzi iarăşi glasul: „Priveşte!“
Iisus îşi ridică ochii; un înger cu aripi galbene căzu din cer în cap; se auzi bocet
şi în cele patru regate oamenii îşi ridicară mâinile spre cer şi mâinile lor cădeau
mâncate de lepră; îşi deschideau buzele să strige: „Ajutor!“ şi buzele lor cădeau
mâncate de lepră; se umplură drumurile de mâini, nasuri şi guri.
 Iar pe când întindea Iisus mâinile lui să strige lui Dumnezeu: „Milă, fie-Ţi milă
de oameni!“ Al doilea înger cu aripi dungate, cu clopoţei la picioare şi la gât,
căzu din cer în cap; şi într-o clipă, pe tot pământul, izbucniră râsete şi hohote,
leproşii alergau, îi lovise nebunia, iar ce rămăsese din trupul lor izbucnea în
râsete.
Iisus îşi astupă urechile să nu audă, tremura; şi atunci al treilea înger, cu aripi
roşii, căzu ca o stea căzătoare din cer; patru focuri se înălţară ca fântâni
arteziene, patru coloane de fum, plesniră stelele; suflă o adiere uşoară, se risipi
fumul; Iisus privi: cele patru regate, patru pumni de cenuşă.
Se auzi iarăşi glasul: „Acestea sunt regatele pe care porneşti să pui stăpânire,
nefericitule; aceştia sunt cei trei îngeri ai mei, cei iubiţi: Lepra, Nebunia, Focul;
a sosit ziua Domnului, ziua mea!“ tună glasul şi fulgerul dispăru.
Aurora îl găsi pe Iisus rostogolit de pe piatră, cu faţa afundată în nisip; va fi
plâns mult noaptea şi ochii îi erau umflaţi şi-l usturau; privi în jurul său; nu
cumva această întindere nemărginită de nisip era sufletul său? Nisipul se mişca,
prindea viaţă; se auzeau glasuri ascuţite, râsete, batjocuri, plânsete; sălbăticiuni
mici, ca nişte iepuri, ca nişte veveriţe, ca nişte dihori, săreau şi se apropiau de el;
şi toate aveau ochi roşii rubinii… „A pornit nebunia“, se gândi el, „a pornit
nebunia să mă mănânce…“ Scoase un strigăt, sălbăticiunile dispărură; şi un
arhanghel, cu o semilună atârnată de gât, cu o stea veselă între sprâncene, se
postă ca un turn înaintea lui şi-şi deschise aripile lui verzi.
— Arhanghele! murmură Iisus şi-şi puse palma la ochi să nu fie orbit.
Arhanghelul închise aripile, zâmbi:
— Nu mă cunoşti? Nu-ţi aminteşti de mine?
— Nu! nu! cine eşti? Trage-te mai departe, arhanghele, am orbit.
— Aminteşte-ţi când erai copil mic, nu puteai încă să păşeşti, ai prins uşa casei
tale, ai prins haina mamei tale, să nu cazi, şi strigai dinlăuntrul tău, strigai tare:
„Dumnezeul meu, fă-mă şi pe mine Dumnezeu! Dumnezeul meu, fă-mă şi pe
mine Dumnezeu! Dumnezeul meu, fă-mă şi pe mine Dumnezeu!“
— Nu-mi aduce în minte neruşinata hulă; îmi amintesc!
— Eu sunt glasul acela dinlăuntrul tău; eu am strigat. Eu încă strig, dar te faci
că nu mă auzi, pentru că ţi-e frică; dar, vrei nu vrei, mă vei asculta, a venit
ceasul. Înainte de-a te fi născut, eu te-am ales; dintre toţi oamenii, pe tine; lucrez
şi luminez înăuntrul tău; nu te las să scapeţi în virtuţile mici, în bucuriile mici, în
fericiri. Iată, acum, în pustiul acesta, unde te-am adus, a venit femeia, am
alungat-o; au venit regatele, le-am alungat, eu le-am alungat, eu, nu tu; pentru
lucruri viitoare mult mai mari te păstrez eu, pentru lucruri mult mai anevoioase.
— Pentru lucruri mai mari, pentru lucruri mai anevoioase?
— Ce râvneai şi strigai când erai copil? să te faci Dumnezeu; asta vei ajunge!
— Eu? Eu?
— Nu fi laş, nu geme; asta vei ajunge. Ai ajuns deja. Ce crezi că erau cuvintele
pe care le-a aruncat deasupra ta porumbelul sălbatic în Iordan?
— Spune! Spune!
— Tu eşti Fiul Meu, Fiul Meu Unul72!, iată vestea pe care ţi-a adus-o
porumbelul sălbatic; nu a fost porumbel sălbatic; a fost arhanghelul Gavriil.
Bucură-te, aşadar, Fiule, Fiule Unul al lui Dumnezeu!
Două aripi se scuturară în pieptul lui Iisus; între sprâncenele lui simţi că arde
un imens luceafăr de dimineaţă răzvrătit; un glas se înălţă înăuntrul său: „Nu
sunt om, nu sunt înger, nu sunt robul Tău; sunt Fiul Tău, Adonai; mă voi aşeza
pe tronul Tău, să judec viii şi morţii; şi voi ţine în mâna mea dreaptă, să mă joc,
o sferă, lumea; fă-mi loc să mă aşez!“
Un râs puternic se auzi în văzduh; Iisus tresări, îngerul dispăruse; scoase un
strigăt sfâşietor:
— Lucifer73!
Şi căzu cu faţa în nisip.
— La bună vedere iarăşi, se auzi un glas batjocoritor; la bună vedere, o singură
zi, repede!
— Niciodată, răcni Iisus, cu faţa vârâtă în nisip; niciodată, Satana!
— La bună vedere! se auzi din nou glasul; la acest Paşte, nefericitule!
Înălţă plânset; mari, calde picături cădeau lacrimile lui în nisip; se spăla cu
lacrimi, şi iar se spăla, se curăţa sufletul său; ceasuri multe. La chindie, suflă o
adiere răcoroasă, soarele se îndulcea, munţii îndepărtaţi se înroşiseră; se auzi
atunci o poruncă miloasă şi o mână nevăzută îl atinse pe umăr.
— Ridică-te, a sosit ziua Domnului; aleargă să duci oamenilor vestea; vin!

XVIII
Când a străbătut pustiul şi a ajuns la Marea Moartă şi s-a întors şi a intrat iarăşi
în pământul cutreierat şi în ceaţa de la răsuflările oamenilor, vântule? Nu păşea
el, de unde să găsească puterea? Două mâini nevăzute îl ţineau sus de subsuori.
Norul din văzduh care apăruse în pustiu se îndesi, se înnegri, cuprinse cerul, se
auziră tunete, căzură primele picături; se întunecă pământul, drumurile pieiră; şi
brusc se deschiseră cascadele cerului, Iisus îşi făcu pumnii căuş, îi umplu de apă,
bău; se opri; încotro s-o ia? fulgerele despicau cerul, se lumina o clipă faţa
pământului, albastră, galbenă, nespus de palidă; şi-ndată se cufundă iarăşi în
întuneric. Încotro să cadă oare Ierusalimul? Încotro Ioan Botezătorul? şi prietenii
care îl aşteptau în trestiile râului! „Dumnezeul meu“, murmură el, „luminează-
mă; fulgeră, arată-mi drumul!“ Iar îndată ce-o spuse, un fulger brăzdă drept în
faţa lui cerul, îi făcu semn Dumnezeu şi-o luă către fulger cu încredinţare.
Ploua tare; cădeau apele bărbăteşti ale cerului, se revărsau şi se uneau cu apele
femeieşti ale pământului74, râuri şi lacuri. Pământ, cer, ploaie se făceau una şi îl
hăituiau şi-l duceau către oameni. Mergea prin noroaie, se încurca în tufărişuri,
urca şi cobora gropi; la lumina unui fulger văzu deasupra lui un rodiu încărcat;
întinse mâna, rupse o rodie, se umplu pumnul său de rubine; i se răcori gâtlejul;
rupse o alta, şi alta, mâncă, binecuvântă mâna care a sădit rodiul, se întări trupul,
o luă din nou la drum. Mergea, mergea; era zi, noapte? Întuneric. Picioarele lui
se îngreunau de noroaie, parcă purta întreg pământul şi mergea; pe neaşteptate,
în lumina unui fulger zări înaintea lui, sus pe o colină, un sătuleţ mic; se
aprindeau şi se stingeau la fulgere casele lui albe ca neaua; inima lui tresări
bucuroasă; în casele acestea şedeau oameni, fraţi, dori să atingă mână de om, să
tragă-n el suflare de om, să mănânce pâine, să bea vin, să vorbească. Atâţia ani
cum râvnea singurătatea, cum umbla prin ţarini şi prin munţi, cum vorbea cu
păsările şi cu sălbăticiunile, nu dorea oamenii; iar acum, ce bucurie este aceasta
de-a atinge mână de om!
Iuţi pasul, apucă urcuşul pietros, prinse putere, acum ştia unde mergea, unde îl
scotea calea pe care i-a arătat-o Dumnezeu. Cu cât urca, norii se răreau, apăru
puţin cer, se ivi soarele la apusul său; se auziră cocoşii satului, care cântau, câinii
care lătrau, femei pe case ţipau; fum albastru urca deasupra acoperişurilor,
mirosi a lemn ars.
— Binecuvântată sămânţa omului… murmură Iisus trecând de primele case ale
satului şi auzind înăuntru vorbele oamenilor.
Pietre, ape, case străluceau; nu străluceau, râdeau; pământul care era însetat îşi
potoli setea, soarele care se pierduse se ivi din nou; potop a fost acesta, oameni
şi lighioane s-au temut, dar norii începură să se risipească, se văzu cerul albastru
ca peruzeaua, îi veni inima la loc. Ud leoarcă, fericit înainta Iisus pe ulicioare
strâmte care gâlgâiau; apăru o fetişcană, trăgea o capră albă cu ţâţe mari ca s-o
pască.
— Cum se cheamă, fata mea, satul vostru? o întrebă Iisus şi-i zâmbi.
— Betania.
 — Şi la care casă pot să bat să-mi petrec noaptea? sunt străin.
— Care poartă o găseşti deschisă, intră! răspunse fata şi râse.
„Care poartă o găseşti deschisă, intră“; bun la inimă satul ăsta, iubeşte străinii,
se gândea Iisus şi înainta să găsească poarta deschisă. Acestea nu erau ulicioare,
se făcuseră râuri, pietrele cele mai mari ieşeau din apă, sărea din piatră în piatră
şi mergea. Porţile închise, peste tot negre de la ploaie; coti la primul colţ, o
poartă joasă arcuită, vopsită albastru-violet, se căsca larg deschisă; o fată
dolofană, cu bărbie groasă, cu buze cărnoase, stătea în mijlocul curţii, avea
poalele pline de boabe, azvârlea cu dărnicie şi hrănea găinile; o altă fată se
desluşea în casa slab luminată; şedea la războiul de ţesut, ţesea şi cânta încet.
Iisus se apropie, se opri în prag; îşi puse palma la inimă, salută:
— Sunt străin, spuse, galileean; mi-e foame, nu am unde să dorm şi mi-e frig;
sunt om bun, lăsaţi-mă să mă întind astă-seară în conacul vostru; am găsit
deschis şi am intrat; iertaţi-mă.
Fata se întoarse, cu pumnul încă plin de grăunţe, îl privi liniştit, de sus până
jos, zâmbi:
— Sus în capul nostru, spuse; bine-ai venit.
Ţesătoarea ieşi de la războiul de ţesut, apăru în curte; palidă şi cu oase subţiri,
cozile ei negre, răsucite de două ori în cunună pe cap, şi ochii ei mari, pufoşi,
trişti; iar la gâtul ei slab un şirag de pietre albastre, ca să n-o deoache cineva;
privi musafirul, se îmbujoră.
— Suntem singure, zise ea; fratele nostru Lazăr lipseşte; s-a dus la Iordan să se
boteze.
— Şi cu ce supără că suntem singure? făcu cealaltă; n-o să ne mănânce. Poftim
înăuntru, omule, n-o asculta; e fricoasă. O să chemăm sătenii să-ţi ţină de urât, o
să vină şi bătrânii să te întrebe cine eşti, unde mergi şi ce ne aduci; poftim,
aşadar, înăuntru în bordeiul nostru… Ce ai păţit? ţi-e frig?
— Mi-e frig şi mi-e foame şi mi-e somn, răspunse Iisus şi păşi pragul.
— Şi cei trei îşi vor găsi vindecare, făcu tânăra, nu te necăji; şi, ca să ştii, pe
mine mă cheamă Marta, iar pe sora mea Maria; şi pe tine?
— Iisus din Nazaret.
— Om bun? îl tachină Marta şi râse.
— Bun, răspunse el chibzuit; bun, pe cât pot, Marta, sora mea.
Intră în casa joasă; Maria aprinse opaiţul, îl aşeză pe poliţă, se lumină casa;
pereţii văruiţi, albi ca neaua, un foişor lung de lemn lipit de perete, cu aşternuturi
şi perne; două lăzi de lemn de chiparos împodobite, câteva scaune; într-un colţ
războiul de ţesut, în altul două vase mici pentru grâu şi ulei; şi cum intrai, în
dreapta era urciorul cu apă răcoroasă pe poliţa lui, iar alături un ştergar lung de
in atârna într-un cui de lemn; casa mirosea a lemn de chiparos şi gutui; în fund, o
vatră lată stinsă şi în jurul ei atârnate vasele de gătit mâncare.
— O să-ţi aprind focul să te usuci, stai jos, spuse Marta.
Îi puse un scaun la marginea vetrei, şi ea sări sprinten în curte, aduse un braţ de
mlădiţe de viţă-de-vie şi crengi de dafin şi două buturugi groase de măslin; se
ciuci, făcu purcoi surcelele, aprinse focul.
Iisus, aplecat, îşi prinsese capul cu amândouă mâinile şi, sprijinit pe genunchi,
privea. „Ce sfântă ceremonie este aceasta“, se gândea el, „să potriveşti lemnele,
să aprinzi focul, să fie frig şi să vină flacăra, ca o soră miloasă, să te încălzească!
Şi să intri în casă străină, înfometat, ostenit, şi să apară alte două surori
necunoscute, să te mângâie!“ Ochii lui se umplură de lacrimi.
Marta se ridică, intră în cămară, aduse pâine, măsline, miere şi un clondir de
aramă cu vin şi le puse la picioarele străinului.
— Asta e gustarea, zise ea, să ţi se deschidă pofta; acum o să aşez oala, să guşti
mâncare caldă, să-ţi revii; vei fi venind de tare departe, cred.
— De la marginea lumii, răspunse el şi se aplecă la pâine, la măsline şi la
miere cu poftă.
Ce minuni sunt acestea, ce bucurii, cum le trimite cu dărnicie Dumnezeu
oamenilor! Mânca, mânca şi binecuvânta pe Domnul.
În acest timp Maria, în picioare lângă el la poliţa pentru opaiţ, privea, tăcută,
când focul, când musafirul neaşteptat, când pe sora ei care făcuse aripi,
fermecată de bucuria de-a avea un bărbat în casa ei şi de-a-l servi.
Iisus ridică clondirul de vin, privi cele două fete:
— Marta şi Maria, surorile mele, spuse el, veţi fi auzit când a fost potopul în
vremea lui Noe, toţi oamenii erau păcătoşi, toţi au fost înecaţi; dar puţinii
virtuoşi au intrat în Corabie şi au fost izbăviţi; Maria şi Marta, vă fac vouă
jurământ: dacă va fi din nou potop şi dacă se va-ntâmpla să ţină de mine, o să vă
strig să intraţi, surorile mele, în Corabia nouă; pentru că astă-seară a venit un
necunoscut, prost îmbrăcat, un musafir desculţ şi i-aţi aprins focul şi s-a încălzit,
i-aţi dat pâine şi s-a săturat, i-aţi spus o vorbă bună şi împărăţia cerurilor a
coborât în inima lui; beau în sănătatea voastră, surorile mele, bine v-am găsit!75
Maria se apropie şi se aşeză la picioarele lui:
— Nu mă satur să te ascult, străine, spuse şi se făcuse roşie ca racul; mai
vorbeşte.
Marta aşeză oala, aşternu masa joasă, scoase apă proaspătă din fântâna din
curte; apoi trimise un copil din vecini să vestească celor trei mari fruntaşi ai
satului, dacă au, zice, plăcerea să poftească în casa ei, pentru că le-a venit un
musafir.
— Mai spune ceva, zise din nou Maria, văzând că Iisus tace.
— Ce vrei să-ţi spun, Maria? făcu Iisus şi atinse uşor cozile ei negre; bună este
tăcerea; ea le spune pe toate.
— Tăcerea n-o satură pe femeie, spuse Maria; vrea sărmana şi-o vorbă bună.
— Nici chiar vorba bună n-o satură pe femeie, şi n-o asculta, sări Marta care
punea ulei în opaiţ, ca să ţină astă-seară când vor pofti bătrânii să spună cuvinte
grele; nici vorba bună n-o satură pe femeie; ea vrea şi bărbat care să pună
piciorul şi să se cutremure casa, vrea şi-un prunc s-o sugă, să se uşureze pieptul
ei… Multe lucruri vrea femeia, Iisuse din Galileea, multe, dar de unde să le ştiţi,
voi bărbaţii!
Dădu să râdă, nu putu; avea treizeci de ani şi era nemăritată.
Tăcură; trăgeau cu urechea la focul care mistuia buturugile de măslin şi lingea
oala de lut care clocotea; tustrei priveau cu ochii pierduţi în flacără; în sfârşit,
Maria vorbi:
— În timp ce femeia şade şi ţese, de-ai şti câte-i trec prin minte! De-ai şti, ţi-ar
fi milă de femeie, Iisuse din Nazaret.
— Ştiu, răspunse Iisus zâmbind; cândva am fost şi eu femeie, în altă viaţă, şi
ţeseam.
— Şi la ce te gândeai?
— La Dumnezeu; la nimic altceva, Maria, la Dumnezeu; iar tu?
Maria nu răspunse, dar pieptul ei se umflă; Marta auzi vorba, murmura, ofta,
dar se stăpânea, nu vorbea; în cele din urmă, nu mai răbdă:
— Şi Maria şi eu, zise, şi glasul ei deodată se înăsprise, şi Maria şi eu şi toate
nemăritatele lumii se gândesc la Dumnezeu, fii liniştit; dar îl poartă pe genunchii
lor ca pe bărbat.
Iisus lăsă capul în jos, nu vorbi; Marta coborî oala, gata cina; intră în cămară să
aducă străchini de lut.
— Să-ţi dezvălui un lucru care mi-a trecut prin minte odată când ţeseam –
vorbea Maria încet, să n-o audă sora ei din cămară; mă gândeam şi eu în ziua
aceea la Dumnezeu şi am spus: „Dumnezeul meu, dacă vreodată catadicseşti să
intri în bordeiul nostru, tu vei fi stăpânul şi noi musafirele“. Iar acum…
Gâtlejul i se înecă, tăcu.
— Iar acum? făcu Iisus şi se plecă să audă.
Marta apăru cu străchinile.
— Nimic… murmură Maria şi se ridică.
 — Poftiţi să mâncăm, făcu Marta; oriunde-ar fi, bătrânii sosesc pe neaşteptate,
să nu ne găsească mâncând.
Tustrei îngenuncheară, Iisus luă pâinea, o ridică în sus şi spuse rugăciunea, atât
de cald, cu atâta ardoare, că cele două surori, uimite, se întoarseră şi-l priviră; şi-
ndată ce-l priviră, se înspăimântară; faţa lui strălucea, înapoia capului său aerul
se aprinsese şi se clătina; Maria îşi întinse mâna:
— Doamne, strigă ea, tu eşti stăpânul şi noi musafirele; porunceşte!
Iisus lăsă capul în jos, să-şi ascundă tulburarea; acesta era primul ţipăt, primul
suflet care-l cunoştea.
Se sculau de la masă, în clipa în care se întuneca uşa, şi un bătrân uriaş se opri
în prag, cu barba ca un râu, cu oase groase, braţele lui găunojite şi răsucite,
pieptul păros ca al berbecului înaintaş. Ţinea un toiag arătos, mai înalt decât
statura lui, nu ca să se sprijine, ci ca să lovească şi să pună la locul lor oamenii.
— Bătrâne Melchisedec, spuseră amândouă fetele şi se închinară, bine ai venit
în bordeiul nostru.
Intră, goli pragul, apăru un altul, împovărat de ani, subţire acesta, cu cap
prelung ca de cal, ştirb; dar ochii lui mici aruncau flăcări şi nu răbdai să-i
priveşti mult timp; şarpele, se zice, în dosul ochilor lui are veninul; acesta
înapoia ochilor lui avea focul; iar înapoia focului o minte întortocheată şi
lucrătoare a răului.
Fetele se plecară şi-i spuseră bun venit, intră şi acesta, iar în urma lui apăru al
treilea bătrân, orb, scund, foarte gras; îşi întindea înainte toiagul; acesta avea
ochi şi-l călăuzea fără poticnire; era glumeţ şi bun la inimă, iar când îi judeca pe
sătenii lui nu-l lăsa inima să pedepsească pe nici unul. „Nu sunt eu Dumnezeu“,
spunea el, „cine judecă va fi judecat; împăcaţi-vă, copii, să nu-mi găsesc şi eu
beleaua în altă lume!“ Şi când plătea din punga lui, când intra el în temniţă, ca să
scape vinovatul. Unii îl numeau scrântit, alţii sfânt, iar moş Melchisedec nu voia
să-l vadă în ochii lui; dar n-avea ce să facă, că era cel mai puternic gospodar al
satului şi din neamul preoţesc al lui Aaron.
— Marta, făcu Melchisedec, şi toiagul său ajungea până la grindă, Marta, cine-
i drumeţul străin care-a pus piciorul în satul nostru?
Iisus se ridică din colţul său de la vatră, unde se ghemuise lângă foc.
— Domnia ta? făcu bătrânul şi-l cercetă de la picioare până-n creştet.
— Eu, răspunse Iisus, din Nazaret.
— Galileean? se bâlbâi al doilea bătrân, cel cu nasul veninos; nimic bun nu
poate să iasă din Nazaret, o spun Scripturile.
— Să nu-l iei la rost, moş Samuil, sări orbul; într-adevăr, palavragii sunt
galileenii, guralivi, se poartă grosolan; dar sunt oameni buni; om bun este şi
musafirul nostru din astă-seară; o înţeleg din glasul său.
Se întoarse către Iisus:
— Bine ai venit, copilul meu, spuse el.
— Eşti coropcar? întrebă Melchisedec; ce vinzi?
Bătrânii vorbeau, şi intrau pe uşa deschisă bărbaţii fruntaşi ai satului, bunii
gospodari; au aflat că a sosit un străin, îşi puseră hainele bune şi merseră să-i
spună bun venit, să vadă de unde e, ce zice şi el, să le treacă timpul; intrară,
aşadar, şi îngenuncheară drept pe pământ în spatele celor trei bătrâni.
— Nu vând nimic, spuse Iisus; am fost tâmplar în ţinutul meu; dar mi-am
părăsit lucrul, am plecat din casa mamei mele, m-am dăruit lui Dumnezeu.
— Bine ai făcut, copilul meu, spuse orbul, ai scăpat de lume; dar ai grijă,
sărmane; acum te-ai încurcat c-un diavol rău, cu Dumnezeu; cum o să scapi de
El?
Spuse şi izbucni în râs.
Bătrânul Melchisedec, cum îl auzi, se umflă de răul său; dar nu vorbi.
— Călugăr? şuieră al doilea bătrân batjocoritor; levit76 şi dumneata, zilot,
profet mincinos?
— Nu, nu, bătrâne, răspunse Iisus întristându-se. Nu, nu.
— Ce, aşadar?
În ceasul acela intrau femeile împodobite, să vadă străinul; să le vadă şi
străinul. Era bătrân? tânăr? frumos? ce vindea? Nu cumva era vreun mire pentru
frumoasele fete bătrâne, Marta şi Maria? E vremea de-acum să le îmbrăţişeze
bărbaţi, o să se smintească sărmanele; să ne ducem să vedem. Se grăbiră, veniră,
se rânduiră în spatele bărbaţilor, în picioare.
— Ce, aşadar? întrebă din nou bătrânul veninos.
Iisus întinse palmele la foc; pe neaşteptate îl prinsese frigul; veşmintele lui
erau încă ude, scoteau aburi; mult timp tăcu. „Bună e clipa aceasta“, se gândi el,
„să vorbesc; să dezvălui cuvântul pe care mi l-a încredinţat Dumnezeu acestor
bărbaţi şi femeilor, care se pierd în griji zadarnice, să-l trezesc pe Dumnezeu
care doarme înăuntrul lor. Ce vând? împărăţia cerurilor, o să le răspund,
mântuirea sufletului, viaţa veşnică; să dea ce au şi ce nu au să cumpere acest
Mărgăritar Mare.“ Aruncă o privire iute, privi, sub lumina opaiţului şi în
strălucirea aruncată de foc, feţele din jurul său, răpitoare, foarte şirete, tăbăcite
de grijile umile care rod oamenii, zbârcite de teamă. Îi fu milă de ele; dădu să se
ridice să vorbească; dar astă-seară era foarte ostenit, de multe nopţi nu se mai
întinsese sub acoperiş de om, să-şi odihnească pe o pernă capul; picotea, se
rezemă de peretele afumat al vetrei şi închise ochii.
— E obosit, îndrăzni atunci să spună Maria şi privi rugător pe bătrâni; e obosit,
domnii mei, nu-l chinuiţi…
— Drepte! mormăi Melchisedec, se sprijini în toiagul său şi dădu să se ridice
să plece; drepte sunt cele ce spui, Maria; îi vorbim ca şi cum l-am judeca; uităm
– se întoarse către al doilea bătrân – uiţi, moş Samuil, că deseori coboară îngerii
pe pământ, îmbrăcaţi ca oamenii sărmani, c-un veşmânt umil, desculţi, fără
toiag, fără traistă, ca şi acesta; bine este, aşadar, să avem minte să ne purtăm cu
străinul ca şi cum ar fi înger; asta spune cuminţenia.
— Asta spune şi sminteala, sări orbul hohotind de râs, asta zic şi eu; şi nu
numai pe străin să-l luăm drept înger, ci şi pe fiecare om, uite, şi pe moş Samuil
chiar!
Îşi ieşi din fire veninosul, dădu să deschidă gura, dar se răzgândi; „e bogat
orbul“, se gândi el, „într-o zi poate am nevoie de el; să fac pe surdul; asta spune
cuminţenia“.
Strălucirea dulce aruncată de lumină cădea pe părul şi pe faţa obosită şi pe
pieptul desfăcut al lui Iisus şi arunca sclipiri albastre pe barba lui creaţă neagră
pana-corbului.
— E plăcut, vorbeau în taină femeile între ele, chiar dacă-i sărac; ai văzut ochii
lui; nu am văzut ochi mai dulci în viaţa mea; nici ai bărbatului meu când mă ţine
în braţe.
— Eu nu am văzut mai sălbatici, sări o alta; teamă şi groază; îţi vine să
părăseşti totul şi să iei calea munţilor.
— Şi ai văzut, bre, că-l mânca din ochi Marta? o să se scrântească sărmana
astă-seară.
— Dar el la Maria trăgea cu coada ochiului, spuse o alta; o să se-ncaiere cele
două surori, să nu-mi zici mie pe nume; suntem vecine, o s-auzi strigătele lor.
— Să mergem! porunci bătrânul Melchisedec; degeaba ne-am ostenit şi-am
venit, picoteşte musafirul; ridicaţi-vă, bătrâni, să mergem!
Îşi întinse toiagul să dea la o parte bărbaţii şi femeile să treacă.
Dar în clipa în care sosea la prag, se auziră paşi grăbiţi în curte, un om palid,
fără vlagă, se repezi înăuntru şi se grămădi înaintea focului; cele două surori
căzură asupra lui înspăimântate şi îl îmbrăţişară.
— Frate, strigau, ce-ai păţit? cine te hăituieşte?
Primul fruntaş al satului se opri brusc; atinse pe noul venit cu toiagul său:
— Lazăre, zise, fiu al lui Manaheim, dacă aduci vreo veste rea, să plece
femeile, să rămână bărbaţii s-o ascultăm.
 — Regele l-a prins pe Ioan Botezătorul şi i-a tăiat capul! strigă Lazăr dintr-o
suflare.
Se ridică, tremura; măslină putredă, gălbejit, cu obrajii atârnaţi ca nişte
tărtăcuţe; iar ochii lui de un verde şters străluceau înaintea focului ca ai unei
pisici sălbatice.
— Nu ne-am pierdut seara, făcu orbul mulţumit; de dimineaţă când ne-am
trezit, până în ceasul acesta când mergem să dormim, ceva a devenit sfârşit al
tuturor, lumea s-a clătinat; să ne aşezăm pe scaune, aşadar, să ascultăm; îmi plac
veştile noi, fie ele şi rele.
Se aplecă spre Lazăr:
— Spune, te rog, voinice; când şi cum şi de ce s-a întâmplat răul; toate să le
spui, la rândul lor, nu te grăbi; să ne treacă timpul; trage-ţi răsuflarea, ascultăm.
Iisus sărise în sus, privea pe Lazăr şi buzele-i tremurau; acest semn nou i-l
trimitea Dumnezeu, a plecat din lume Înainte-mergătorul, nu mai era nevoie de
el, a pregătit calea, şi-a sfârşit datoria, a plecat… „A venit ceasul meu… a venit
ceasul meu…“, se gândi Iisus, înfiorându-se, dar tăcea şi avea ochii pironiţi pe
buzele palide-verzui ale lui Lazăr.
— L-a omorât? răcni bătrânul Melchisedec şi-şi lovi cu mânie toiagul în
pământ; unde-am ajuns! nelegiuitul să omoare pe cel sfânt, desfrânatul pe
pustnic! A sosit sfârşitul veacului.
Pe femei le prinse groaza, începură să ţipe; orbului i se făcu milă de ele:
— Cam multe spui, moş Melchisedec, zise el; lumea stă bine pe picioarele ei,
nu vă temeţi, măi femeilor!
— A fost tăiat gâtul lumii, s-a stins glasul pustnicului, cine va mai striga lui
Dumnezeu pentru noi păcătoşii? plânse încet Lazăr şi ochii îi curgeau; lumea a
rămas orfană.
— Nu trebuie să ridici capul împotriva puterii, şuieră al doilea bătrân; la ce fac
cei puternici, închide ochii, nu vezi; vede Dumnezeu, nu te amesteca; bine i-a
făcut!
— Robi aşadar? răcni Melchisedec; dar de ce, spune-mi, i-a dat Dumnezeu
omului cap? ca să-l ridice împotriva tiranilor; asta zic eu!
— Bătrâni, tăceţi ca să auzim cum s-a întâmplat răul! făcu orbul înfuriat; spune
tu, Lazăre, copilul meu!
— Mă duceam să mă botez şi eu, poate-mi găsesc sănătatea, începu Lazăr; în
ultima vreme, ştii, nu m-am simţit bine, mi-era mai rău, aveam ameţeli, ochii mi
s-au umflat; şi rărunchii mei…
— Bine, bine, le ştim, îl întrerupse orbul; mai departe!
 — Am ajuns la Iordan, sub puntea unde se strânge lumea şi se botează; am
auzit strigăte şi plânsete, am zis nu-i nimic, îşi vor fi mărturisind oamenii
păcatele lor şi plâng; am înaintat încă, ajung, şi ce să văd? bărbaţi şi femei căzuţi
în mâlul râului, cu faţa în jos, şi se jeleau… Întreb: „Ce se-ntâmplă, fraţilor, de
ce plângeţi?“ „L-au omorât pe profet!“ „Cine?“ „Mârşavul, nelegiuitul Irod!“
„Cum? Când?“ „Se îmbătase, a jucat înaintea lui goală neruşinata lui fiică
vitregă, Salomeea, s-a zăpăcit desfrânatul de frumuseţea ei. «Ce vrei să-ţi dau?»
i-a zis şi a aşezat-o pe genunchii lui; «jumătate din regatul meu?» «Nu», a zis ea.
«Ce vrei, aşadar?» «Capul lui Ioan Botezătorul» «Ia-l!» a răspuns el şi i l-a adus
pe o tipsie de argint.“
Lazăr încetă să vorbească, se grămădi iarăşi jos; toţi tăceau; ţiui opaiţul,
tremură să se stingă; Marta se ridică, îl umplu de ulei, dădu pe dinafară.
— Acesta este sfârşitul veacului… spuse din nou bătrânul Melchisedec,
înşfăcându-şi barba, după multă tăcere.
În tot acest timp cântări în el lumea, îşi aduse aminte de nelegiuirile, de faptele
ruşinoase, din Ierusalim veneau din când în când veştile: idolatrii pângăresc
Templul sfânt, preoţii înjunghie în fiecare dimineaţă ca jertfă un taur şi doi miei,
nu Dumnezeului lui Israel, ci blestematului împărat fără Dumnezeu al Romei;
cei bogaţi îşi deschid uşile dimineaţa, văd dincolo de prag oameni care au murit
de foame, îşi ridică veşmintele de mătase, trec peste cadavre şi se duc în
porticuri, în jurul templului, să se plimbe… Le cântări pe toate în mintea lui
bătrânul Melchisedec şi luă o hotărâre: a sosit sfârşitul veacului. Se întoarse
către Iisus:
— Ce spui şi dumneata? îl întrebă.
— Vin din pustiu, răspunse el şi glasul său devenise pe neaşteptate foarte
adânc şi toţi se întoarseră şi-l priviră; vin din pustiu şi am văzut trei îngeri – au
pornit deja din cer să se năpustească asupra pământului, i-am văzut cu ochii mei,
s-au arătat la marginea cerului, vin! Primul e Lepra, al doilea Nebunia, al treilea,
cel mai milos, Focul. Şi am auzit glas: „Fiu al Tâmplarului, lucrează o Corabie,
pune înăuntru câţi virtuoşi găseşti; repede! A sosit ziua Domnului, ziua mea;
vin!“
Cei trei bătrâni scoaseră un strigăt; bărbaţii se ridicară de jos, unde erau
aşezaţi, cu picioarele încrucişate, şi îşi loveau fălcile; iar femeile, năucite, se
întoarseră toate deodată către uşă, să plece; Maria şi Marta veniră şi stătură
alături de Iisus, ca şi cum i-ar fi cerut ocrotire; nu se jurase că le ia în Corabie? a
venit ceasul.
Bătrânul Melchisedec îşi şterse năduşeala care-i şiroia de pe tâmplele albe:
 — Adevăr spune străinul acesta, strigă el, adevăr! Ascultaţi, fraţilor, minunea:
astăzi de dimineaţă când m-am sculat, am desfăşurat, precum obişnuiesc,
Sfintele Scripturi şi am căzut pe cuvintele profetului Ioil: „Trâmbiţaţi din
trâmbiţa Sionului, să răsune muntele sfânt; toţi care sălăşluiţi pe pământ,
cutremuraţi-vă; pentru că vine ziua Domnului, cu întuneric şi nori; înaintea Lui
focul, în urma Lui focul; ca nişte cai, iată, vin în fugă la vale, ca nişte care de
război, iată, răsună peste pietre; iar pe culmile munţilor flăcările trosnesc, ca
nişte unde se varsă şi mistuie trestiile… Aşa e ziua Domnului!“77 Am citit
înfricoşătoarea veste de două, trei ori şi am început, în mjlocul curţii, s-o cânt,
desculţ; iar apoi am căzut cu faţa la pământ şi strigam: „Doamne, dacă e să vii
repede, trimite-mi semn; să mă pregătesc, să miluiesc săracii, să deschid
cămările, să-mi plătesc păcatele… Trimite-mi un fulger, un glas, un om, să mi-o
spună să am timp!“
Se întoarse către Iisus:
— Tu eşti semnul, zise el; Dumnezeu te trimite; o să am timp? n-o să am timp?
când se va deschide cerul, copilul meu?
— Fiecare clipă care trece, bătrâne, răspunse Iisus, este un cer gata să se
deschidă; în orice clipă Lepra, Nebunia, Focul fac câte un pas şi înaintează;
aripile lor mi-ating deja părul.
Lazăr holbase ochii lui de un verde şters şi privea pe Iisus; făcu un pas
împleticindu-se.
— Nu cumva dumneata eşti Iisus din Nazaret? întrebă el; se spune că în clipa
în care gealatul apuca securea să ia capul Botezătorului, profetul a întins mâna
lui către pustiu şi a strigat: „Iisuse Nazarinene, părăseşte pustiul, vino la oameni;
vino, să nu rămână lumea singură!“ Dacă eşti domnia ta Iisus din Nazaret,
binecuvântat e pământul pe care calci; casa mea s-a sfinţit, m-am botezat, m-am
însănătoşit; cad şi mă închin la picioarele tale! spuse el şi căzu să sărute
picioarele numai răni ale lui Iisus.
Dar răufăcătorul moş Samuil îşi reveni repede; o clipă mintea lui se zăpăci, dar
se întări din nou repede pe picioarele sale: „Ce râvneşte inima ta“, se gândi el,
„găseşti la profeţi; într-un pomelnic Domnul se înfurie pe poporul Său, îşi ridică
pumnul, să-l zdrobească; alături, în alt pomelnic, miere şi lapte. După cheful pe
care-l avem de dimineaţă, găsim şi profeţia care ni se potriveşte; aşadar, să nu ne
stricăm buna plăcere…“ Clătină capul său de cal şi râse pe-nfundate, adânc, în
barba şi mustaţa lui; dar nu deschise gura să vorbească; n-are decât să se teamă
poporul, bine îi face, dacă n-ar fi şi teama – săracii sunt mai mulţi şi mai robuşti
– am fi pierduţi!
 Aşadar, tăcea şi privea cu dispreţ pe Lazăr care săruta picioarele musafirului şi-
i vorbea:
— Dacă galileenii, cei pe care i-am cunoscut la Iordan, îi spunea el, sunt
ucenicii tăi, rabi, mi-au dat o poruncă, dacă se-ntâmplă să te-ntâlnesc: Vor pleca,
cică, şi te vor aştepta în Ierusalim, la poarta lui David, la taverna lui Simon din
Cirene. S-au înspăimântat, vezi, de uciderea Profetului şi pleacă să se ascundă; a
început prigoana.
În acest timp femeile trăgeau de bărbaţii lor să plece; bine au înţeles ele, are
ochi de viperă străinul ăsta; te priveşte şi mintea ţi-o ia razna; îţi vorbeşte şi
lumea se prăbuşeşte; hai să plecăm!
Orbului i se făcu iarăşi milă de oameni.
— Curaj, copii, strigă el, mari lucruri aud, dar nu vă temeţi; toate se vor aşeza
cu blândeţe, o să vedeţi; lumea este tare, bine-ntemeiată, cât timp va dura
Dumnezeu, va dura şi ea. Nu-i ascultaţi pe clarvăzători, ascultaţi-mă pe mine; eu
sunt orb, de aceea văd mai bine decât voi toţi: Nemuritor e neamul lui Israel, a
încheiat legământ cu Dumnezeu, şi-a pus Dumnezeu pecetea Lui, ne-a făcut dar
întreg pământul. Nu vă temeţi, aşadar, se apropie miezul nopţii, să mergem să
dormim! zise şi îşi puse înainte toiagul, pornind drept spre uşă.
Cei trei bătrâni o luară înainte, urmau bărbaţii, în urmă femeile – se goli casa.
Cele două surori aşternură musafirului în foişorul de lemn să doarmă; Maria
scoase din lada ei cearşafuri de in şi mătase, zestrea ei de mireasă; aduse şi
Marta plapuma ei pufoasă de satin, pe care o ţine neatinsă de atâţia ani în lada ei
şi aşteaptă îndelung dorita noapte în care o va pune peste ea împreună cu
bărbatul ei; aduse şi ierburi mirositoare, busuioc şi izmă, şi-i burduşi perna cu
ele.
— O să dormi astă-seară ca un mire, zise Marta şi oftă.
Oftă şi Maria, dar nu vorbi. „Dumnezeul meu“, zise-n mintea ei, „nu mă
asculta, bună este lumea, chiar dacă oftez; bună, numai de singurătate mă tem;
iar musafirul acesta tare îmi place.“
Cele două surori intrară în cămăruţă, se întinseră în aşternutul lor uscat; cei doi
bărbaţi în foişorul de lemn, fiecare la un capăt, iar tălpile lor se atingeau. Lazăr
era fericit; ce văzduh este acesta, ce sfinţenie, ce fericire în întreaga casă!
Răsufla liniştit, adânc, îşi sprijinea uşor tălpile de sfintele tălpi şi simţea că urcă
şi că se răspândeşte în tot trupul său o putere tainică, o siguranţă dumnezeiască şi
nu-l mai dureau rărunchii, nu mai bătea răzvrătită inima lui, în pace, în fericire se
rostogolea sângele lui de la tălpi la cap şi uda trupul gălbejit, chinuit. „Acesta va
să zică botez“, se gândea el, „astă-seară m-am botezat; s-a botezat şi casa, s-au
botezat şi surorile mele; a venit râul Iordan în casa mea.“
Dar cele două surori cu nici un chip să închidă un ochi! De ani nu mai dormise
bărbat străin în casa lor; călătorii trăgeau totdeauna la vreun fruntaş, cum să se-
njosească ei în bordeiul lor care era retras şi umil, iar fratele lor era bolnăvicios
şi ciudat, nu-i plăceau prieteniile; iar astă-seară, ce neaşteptată binefacere era
aceasta! Nările lor fremătau, adulmecau văzduhul; cum s-a schimbat, cât de
plăcut miroase, nu a busuioc şi izmă, nu; mirosea a bărbat.
— L-a trimis, cică, Dumnezeu să lucreze Corabia, şi ne-a dat cuvântul său că
ne pune şi pe noi înăuntru… auzi ce-ţi spun, Maria, sau dormi?
— Nu dorm, răspunse Maria şi-şi ţinea cu mâna îndoită sânul care o durea.
— Dumnezeul meu, continuă Marta, de-ar veni repede sfârşitul lumii să intrăm
în Corabie împreună cu el; eu o să-l slujesc, nu-mi pasă, iar tu o să-i ţii de urât;
şi-o să plutească, zice, Corabia pe ape, veşnic; şi eu veşnic o să-l slujesc, iar tu
veşnic o să şezi la picioarele lui şi-o să-i ţii de urât; aşa îmi închipui eu Raiul; şi
tu, Maria?
— Şi eu, răspunse Maria şi închise ochii.
Ele vorbeau şi oftau, iar Iisus dormea adânc şi se odihnea; ca şi cum acesta n-
ar fi fost somn, ca şi cum ar fi intrat cu trup şi suflet în râul Iordan, s-ar fi răcorit,
şi-ar fi uşurat trupul de nisipul pustiului, şi-ar fi uşurat sufletul de virtuţile şi
răutăţile oamenilor, ar fi ajuns din nou feciorelnic. Şi o clipă, în somnul său, i s-a
părut că a ieşit, parcă, din râul Iordan şi-a luat o cărare verde necălcată şi-a intrat
într-o adâncă grădină înflorită şi roditoare; şi nu mai era parcă el, Iisus, fiul
Mariei din Nazaret, ci Adam cel întâi creat. Chiar acum ieşise din mâinile lui
Dumnezeu, carnea lui era încă lut proaspăt şi se întinsese pe iarba înflorită, la
soare, să se zvânte, să se închege oasele lui, faţa lui să prindă culoare, să se
strângă cele şaptezeci şi două de încheieturi ale trupului său, să poată să se ridice
să umble. Iar pe când era întins la soare şi se cocea, păsări dădeau din aripi
deasupra capului său, zburau din pom în pom, făceau ocoluri prin iarba
primăvăratică; vorbeau între ele şi ciripeau, priveau şi cercetau noua făptură
ciudată care zăcea-ntinsă pe iarbă, şi spunea fiecare părerea ei şi trecea mai
departe.
Iar el parcă ştia limba păsărilor şi se bucura să le-audă: păunul se plecă
lăudându-şi penele lui, făcea volte în sus şi-n jos, arunca priviri piezişe
năzuroase lui Adam întins pe pământ şi-i lămurea: „Am fost găină, am iubit un
înger şi m-am făcut păun; este pasăre mai frumoasă decât mine? nu este!“
Turtureaua zbura din pom în pom, ridica gâtul spre cer şi striga: „Dragoste!
Dragoste! Dragoste!“ Iar sturzul: „Eu dintre toate păsările şi pe îngheţul cel mai
mare, ciripesc şi mă încălzesc.“ Rândunica: „Dacă aş lipsi eu, pomii n-ar înflori
niciodată.“ Iar cocoşul: „Dacă aş lipsi eu niciodată nu s-ar revărsa zorii.“ Şi
ciocârlia: „Când urc dimineaţa spre cer să cânt, îmi iau rămas-bun de la copiii
mei, pentru că nu ştiu dacă o să mă mai întorc vie din cântecul meu.“
Privighetoarea: „Nu mă privi că sunt sărac îmbrăcată; am avut şi eu pene mari,
strălucitoare, dar le-am făcut cântec.“ Iar o mierlă cu cioc de ceară veni şi se
agăţă de umărul celui întâi creat, se aplecă la urechea lui, şi vorbi încet, ca şi
când i-ar fi încredinţat o mare taină: „Porţile Raiului şi ale Iadului sunt lipite;
amândouă leite, amândouă verzi; amândouă frumoase, ai grijă, Adam! Ai grijă,
Adam! Ai grijă, Adam!“
Şi-n clipa aceea, în vorba mierlei, se trezi la revărsatul zorilor.

XIX
Mari lucruri se întâmplă când Dumnezeu şi omul se unesc; Dumnezeu fără om
n-ar avea pe pământul acesta o minte să oglindească făpturile Lui destoinice şi să
cerceteze cu neruşinare şi spaimă înţeleapta Lui atotputernicie; n-ar avea pe
pământul acesta o inimă, care să simtă milă la necazurile altora şi să se
căznească să creeze virtuţi şi supărări, pe care Dumnezeu nu a vrut, sau a uitat,
ori i-a fost teamă să le plăsmuiască; însă a suflat peste om şi i-a dat puterea şi
îndrăzneala să continue creaţia.
Şi pe om iarăşi, fără Dumnezeu, aşa cum se naşte neînarmat, l-ar fi nimicit
foamea, frica şi frigul; şi dac-ar fi scăpat, s-ar fi târât, melc fără cochilie, printre
lei şi păduchi; iar dacă ar fi izbutit, prin luptă neîncetată, să stea pe picioarele lui
din spate, nu ar fi putut niciodată să scape de calda, gingaşa strângere-n braţe a
mamei lui maimuţa… se gândea Iisus, şi întâia oară simţi astăzi, atât de adânc,
cum Dumnezeu şi om e cu putinţă să se facă una.
Luase dis-de-dimineaţă drumul Ierusalimului şi atingea cu coatele lui pe
Dumnezeu în dreapta şi-n stânga, călătoreau împreună şi aveau amândoi aceeaşi
grijă: pământul s-a abătut, în loc să urce spre cer, cobora spre Iad; trebuia,
împreună, amândoi, Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu, să se chinuie să-l aducă
din nou pe drumul drept; de aceea se şi grăbea atât de mult Iisus, tăia calea cu
paşi mari, dorind cu foc să-şi întâlnească prietenii, să înceapă lupta. Soarele care
urca de la Marea Moartă, şi păsările, pe care le bătea lumina şi ciripeau, şi
frunzele pomilor care tremurau, şi calea albă care se desfăşura până la zidurile
Ierusalimului şi-l ducea la el, toate, toate îi strigau: „Fă repede! Fă repede!
Pierim!“ „Ştiu asta, ştiu asta“, răspundea Iisus, „ştiu asta, vin!“
Dis-de-dimineaţă, şi prietenii se strecurau lipiţi de ziduri, pe ulicioarele încă
pustii ale Ierusalimului, nu toţi împreună, împrăştiaţi doi câte doi, Petru şi
Andrei, Iacov şi Ioan, iar Iuda, singur-singurel, înaintaş; se temeau, aruncau
priviri piezişe peste tot, nu cumva-i luaseră din urmă, alergau; se zări înaintea lor
poarta fortăreţei lui David, luară prima ulicioară la stânga şi se vârâră hoţeşte în
taverna lui Simon din Cirene.
Cârciumarul ca un ghem gogonat, cu nasul roşu umflat, cu ochii roşii umflaţi,
mahmur, tocmai se ridicase din aşternutul său de paie; bea vin puţin câte puţin
până peste miezul nopţii cu clienţii lui beţivani, cânta şi se ciorovăia, întârzia
mult până să se culce, iar acum plictisit, cătrănit, curăţa tejgheaua c-un burete de
rămăşiţele petrecerii; stătea în picioare, dar nu se trezise încă; i se părea că visa
că ţinea un burete şi curăţa tejgheaua… Dar pe când se chinuia între somn şi
trezire, auzi oameni intrând în taverna lui gâfâind, se întoarse; ochii îl usturau,
gura-i era acră, barba plină de cojile seminţelor de dovleac prăjite.
— Cine sunteţi, măi blestemaţilor de Dumnezeu? zbieră răguşit; lăsaţi-mă, vă
zic. Îmi poftiţi să mâncaţi şi să beţi dis-de-dimineaţă, e? Nu sunt în apele mele,
zbughiţi-o!
În timp ce striga, se trezea şi încet-încet desluşi pe vechiul său prieten Petru şi
pe prietenii lui galileeni; se apropie, îi privi de aproape, izbucni în râs:
— Măi, ce mutre sunt astea? băgaţi-vă limbile înăuntru, să nu s-agaţe, prindeţi-
vă buricele care stau să se desfacă de frică; ptiu, să nu vă fie de deochi, galileeni
viteji!
— Pentru numele lui Dumnezeu, Simon, să nu aţâţi lumea cu strigătele tale, i-
o-ntoarse Petru şi se-ntinse să-i astupe gura. Închide uşa; regele a omorât
profetul, pe Botezătorul, n-ai început să pricepi? i-a tăiat capul şi l-a pus pe-o
tipsie…
— Bine i-a făcut; îi împuiase capul că a luat, cică, pe femeia fratelui său; ce să-
ţi spun! e rege, ce vrea aia face; şi-apoi, că vorbim aici, mi-a împuiat şi mie
capul: „Pocăiţi-vă! Pocăiţi-vă!“ Oh, frate!
— Dar o să omoare, cică, pe toţi cei botezaţi, o să-i treacă prin sabie; iar noi
ne-am botezat, ai înţeles?
— Cine v-a spus, prostovanilor, să vă botezaţi? aşa vă trebuie!
— Dar şi dumneata te-ai botezat, beţivanule, îl luă la rost Petru; nu ne-ai spus-
o tu? de ce strigi?
— Asta-i altceva, pescar hârbuit, eu nu m-am botezat – botez a fost ăsta? m-am
cufundat în apă, am făcut baie; iar ce mi-a cântat profetul mincinos mi-a intrat
pe-o ureche şi mi-a ieşit pe-ailaltă; aşa fac cei care au minte; dar voi, capete
seci… unde sunt profeţi mincinoşi şi iepuri cu patrafire, hop şi voi primii şi cei
mai buni; ei vă spun: cufundaţi-vă-n apă, voi buf, vă cufundaţi şi răciţi; să nu vă
omorâţi puricii sâmbăta, este, cică, mare păcat; nu-i omorâţi, aşadar, şi vă
omoară ei; să nu plătiţi dajdia pe cap de om, şi nu plătiţi; şi haţ vă ia capul; aşa
vă trebuie! Aşezaţi-vă acum să bem una, să vă veniţi în fire; să mă trezesc şi eu.
Două butoaie mari înnegreau un colţ al tavernei; pe unul era zugrăvit, cu
vopsea roşie, un cocoş; pe celălalt, cu vopseluri negre-cenuşii, un porc; umplu
un urcior de vin din butoiul cu cocoşul, luă şase potire, le cufundă într-un hârdău
cu apă puturoasă, să le cureţe, îl izbi mirosul vinului, se trezi.
Un orb apăru şi se opri în uşa tavernei; îşi trecu toiagul între picioare şi începu
să acordeze o lăută de demult, să tuşească sec şi să scuipe, să-şi cureţe gâtlejul.
Eliachim a fost cămilar în tinereţea lui, şi la o amiază, străbătând pustiul, a văzut
sub un curmal o femeie spălându-se goală într-o groapă mică de apă; neruşinatul,
în loc să-ntoarcă faţa în altă parte, îşi pironi ochii pe frumoasa beduină; rea
soarta lui, căci bărbatul, ciucit în dosul unei stânci, aprinsese focul să gătească de
mâncare; văzu cămilarul care se apropia tot mai mult şi mânca din ochi
goliciunea femeii lui, se repezi, luă doi cărbuni aprinşi şi-i stinse în ochii
cămilarului… Din ziua aceea nefericitul Eliachim s-a dăruit psalmului şi
cântecului; umblă prin taverne şi prin casele din Ierusalim cu lăuta lui, şi când
slăveşte în psalmi bunătatea lui Dumnezeu, când cântă goliciunea femeii, îi dau
o bucată de pâine uscată, o mână de curmale, două măsline, şi merge mai
departe.
Îşi acordă lăuta, îşi drese glasul, săltă gâtul şi începu să cânte cu voce
tremurată psalmul drag: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după
mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea…“78 În clipa aceea venea
cârciumarul cu urciorul de vin şi potirele de vin; auzi psalmodia, îşi ieşi din fire:
— Ajunge! ajunge! zbieră el; mi-ai împuiat şi tu capul; mereu aceeaşi cântare:
„Miluieşte-mă… Miluieşte-mă…“ să piei. Eu am păcătuit, mă? eu am ridicat
ochii să văd femeile altora în ceasul când se spală? Dumnezeu ne-a dat ochii ca
să nu vedem, încă n-ai înţeles asta? aşadar, bine ţi-a făcut; haide, mergi mai
departe. „Miluieşte-mă, Dumnezeule… Miluieşte-mă, Dumnezeule…“, cânta cu
glas tremurat cârciumarul înfuriat; s-a uitat dulce David la femeile altora, s-a
uitat şi chiorul ăsta, şi ne-am găsit noi beleaua… Oh, frate!
Umplu acum potirele de vin, băură, îl umplu din nou pe-al său, bău.
— Acum mă duc să vă pun la cuptor un căpşor de miel, întâi o gustare; să
mănânce mama şi copilului să nu-i dea!
 Spuse, şi sprinten sări în curte, unde născocise el singur un cuptoraş, aduse
crengi şi corzi de viţă-de-vie, îl aprinse, vârî înăuntru tipsia cu capul de miel şi
se întoarse înapoi la ceata sa; murea după vin şi după taifas.
Dar prietenii lui n-aveau chef; înghesuiţi în foc, îşi aţintiseră ochii la uşă,
stăteau pe cărbuni aprinşi, voiau să plece; schimbau cu jumătate de gură o vorbă
şi îndată amuţeau iarăşi. Iuda se ridică, se opri în uşă; îi era silă să privească pe
fricoşii ăştia care se pierduseră de spaimă; cum alergau, când au sosit de la
Iordan la Ierusalim şi-au venit, cu sufletul la gură, şi s-au vârât în taverna asta
retrasă! Iar acum, cu urechile ciulite, ca nişte iepuri de câmp, tremură şi le
sfârâie călcâiele s-o ia la drum… De-aţi pieri odată, galileeni viteji! Mulţumesc
Ţie, Dumnezeu al lui Israel, că nu m-ai făcut ca mutrele lor; eu m-am născut în
pustiu şi nu sunt făcut din ţărână moale galileeană, ci din granit beduinic. Iar voi
toţi, care îl răsfăţaţi, şi dă-i cu jurăminte şi săruturi, acum, picioare, ajutaţi-mă!
ca să vă scăpaţi pielea; însă eu omul crunt, piaza rea, cuţitarul, nu-l părăsesc, îl
voi aştepta aici, până se va întoarce din pustiul Iordanului, să văd ce aduce; şi-
atunci voi lua o hotărâre; pentru că mie nu-mi pasă de pielea mea; un singur
lucru mă arde: suferinţa lui Israel.
Auzi în tavernă ciondăneli cu glas înfundat, se întoarse.
— Eu zic să ne întoarcem în Galileea, acolo e siguranţă; amintiţi-vă de lacul
nostru, bre băieţi! spunea Petru şi ofta.
Îşi văzu barca verde cum se leagănă pe valul liniştit şi inima îi crescu; văzu
pietrişul ţărmului, leandrii, plasele încărcate de peşte, ochii i se umplură de
lacrimi.
— Hai să plecăm, bre băieţi, zise el, să mergem!
— I-am dat cuvântul nostru că-l aşteptăm aici în această tavernă; ţine de cinste
să ne păstrăm cuvântul, făcu Iacov.
— O să-i cerem cireneanului, propuse Petru, ca să le-aranjeze, să-i spună dacă
vine…
— Nu, nu! i-o-ntoarse Andrei, cum să-l lăsăm singur-singurel în această cetate
sălbatică? O să-l aşteptăm aici.
— Eu zic să ne-ntoarcem în Galileea, zise din nou Petru cu încăpăţânare.
— Fraţilor, făcu Ioan, şi prinse rugător mâinile şi umerii prietenilor, fraţilor,
gândiţi-vă la ultimele cuvinte ale Botezătorului; şi-a întins mâinile sub sabia
călăului şi-a strigat: „Iisuse Nazarinene, părăseşte pustiul, eu plec, vino la
oameni; vino, să nu rămână lumea singură!“ Adânc înţeles au cuvintele acestea,
prieteni; Dumnezeu să mă ierte dacă rostesc vreo hulă, dar…
I se tăie răsuflarea; Andrei îi prinse mâna:
 — Spune, Ioane, ce lucru înfricoşător presimţi şi nu îndrăzneşti să-l
mărturiseşti?
— …dar dacă învăţătorul nostru e… se bâlbâi.
— Cine?
Încet, istovit, plin de groază, se auzi glasul lui Ioan:
— Mesia!
Tresăriră toţi. Mesia?! De-atâta timp cu el şi să nu le vină-n minte! Îl luau la
început drept un om bun, drept un sfânt care aduce dragostea în lume; iar apoi
drept un profet, dar nu aspru ca cei de-altădată, ci vesel şi blând; el cobora
împărăţia cerurilor pe pământ, va să zică traiul bun şi dreptatea. Şi pe străbunul
Dumnezeu încăpăţânat al lui Israel, pe Iehova, l-a chemat Tată, şi îndată ce l-a
chemat Tată, acesta s-a-ndulcit, şi toţi ne-am făcut copii ai Lui… Iar acum ce-
nseamnă acest cuvânt care-a scăpat de pe buzele lui Ioan – Mesia! Va să zică:
sabie a lui David, atotstăpânirea lui Israel, război! Şi ei, Ucenicii, primii care l-au
urmat, mari dregători, tetrarhi şi patriarhi în jurul tronului său! Cum are
Dumnezeu în cer de jur împrejurul Său îngerii şi arhanghelii? La fel şi ei
căpetenii ale poporului şi patriarhi pe pământ! Ochii lui străluciră:
— Îmi iau înapoi vorba, băieţi, făcu Petru şi se roşi ca racul; eu n-o să-l
părăsesc niciodată!
— Nici eu! – Nici eu! – Nici eu!
Iuda scuipă cu furie, lovi cu pumnul în uşorul uşii.
— Mă vitejilor, le strigă el; câtă vreme l-aţi socotit neputincios, „ducă-se unde
s-o duce“; iar acum că aţi mirosit măreţii, „eu n-o să-l părăsesc niciodată!“. Mă,
toţi o să-l părăsiţi încremenit într-o zi, şi să mă ţineţi minte, iar eu n-o să-l trădez
– Simon din Cirene, eşti martor!
Iar cârciumarul, care-i asculta şi râdea pe sub mustăţile lui pleoştite, îi făcu din
ochi lui Iuda:
— Măi, mutrelor, zise el, şi vor să izbăvească lumea!
Dar nările lui prinseră mirosul din cuptor:
— Se arde căpşorul! scoase el un strigăt, făcu un salt şi se pomeni în curte.
Prietenii se priveau unul pe celălalt zăpăciţi:
— Aşadar, de-aceea Botezătorul, cum l-a văzut, a-nţepenit! făcu Petru,
lovindu-se peste frunte.
Prinseră avânt, li se încinseră minţile.
— Şi aţi văzut porumbelul deasupra capului său, în ceasul când se boteza?
— N-a fost porumbel, a fost fulger.
— Nu, nu, porumbel, şi gângurea.
 — Nu gângurea, vorbea; l-am auzit eu cu urechile mele; şi spunea: „Sfânt!
Sfânt! Sfânt!“
— A fost Sfântul Duh! făcu Petru şi ochii i se umplură de aripi de aur; Sfântul
Duh a coborât din cer, şi toţi am înlemnit, nu v-amintiţi? Eu am vrut să mişc
piciorul să mă apropii, dar înţepenise, de unde să-l mişc. Am dat să strig, buzele
nu mi se mai întâlneau; vântul s-a oprit, trestiile, râul, oamenii, păsările, toate,
toate au înmărmurit de groaza lor, şi numai mâna Botezătorului se mişca încet-
încet şi boteza…
— Nimic n-am văzut, nimic n-am auzit! făcu Iuda înfuriat, ochii voştri,
urechile voastre s-au îmbătat.
— Nu ai văzut, barbă-roşcată, pentru că nu ai vrut să vezi! îl luă la rost Petru.
— Iar domnia ta, barbă de papură, ai văzut, pentru că ai vrut să vezi. Duh Sfânt
ai poftit să vezi şi Duh Sfânt ai văzut; şi-acum poftim, faci şi minţile astea
uşurele să-l vadă, şi-i iei de grumazul tău!
Iacov până acum asculta, nu vorbea; îşi rodea unghiile şi tăcea; dar nu se mai
stăpâni:
— Ia opriţi-vă, bre băieţi, zise, să nu luăm foc precum iasca; haideţi; să gândim
treaba bine; ziceţi într-adevăr că chiar a spus cuvintele acestea Botezătorul
înainte de-a-i lua capul? Mi se pare cam prea greu; întâi şi-ntâi, cine dintre noi a
fost acolo să le-audă? şi-apoi şi-asta: Chiar dacă Botezătorul ar fi avut aceste
cuvinte în mintea lui, iarăşi niciodată nu le-ar fi rostit; pentru că le-ar fi aflat
regele, ar fi trimis iscoade să afle cine este acest Iisus din pustiu, l-ar fi prins şi i-
ar fi tăiat şi lui capul; doi şi cu doi fac patru, cum spune şi bătrânul tată-meu;
aşadar, să nu prindă mintea noastră fumuri.
Dar Petru se mânie:
— Doi şi cu doi fac paisprezece, zic eu! şi mintea n-are decât să spună ce-o
vrea, fie-i vremea urâtă! Pune, Andrei, să bem să înecăm mintea, să vedem!
O matahală, cu obrajii zbârciţi, desculţ, înfăşurat într-un cearşaf alb, c-un şirag
de talismane la gât, se repezi în tavernă, puse palma pe piept, salută:
— Sănătate, fraţilor, strigă el; plec; mă duc la Dumnezeu; aveţi să-mi daţi vreo
poruncă?
Şi fără să aştepte răspuns, plecă în fugă şi intră în casa de-alături.
În timpul acela apărea cârciumarul cu tipsia, şi lumea mirosi plăcut; ochi pe
lunganul nebun:
— Drum bun, îi strigă, salutări! Altul şi-ăsta, zise şi izbucni în râsete; măi, cu-
adevărat chiar a sosit sfârşitul veacului, s-a umplut lumea de smintiţi; ăsta, cică,
a văzut pe Dumnezeu, alaltăieri noaptea, că mergea spre apa Lui; şi de-atunci de
unde să mai catadicsească să trăiască! nu mai vrea să mănânce, sunt, zice,
chemat la cer, o să mănânc acolo; aşadar, şi-a îmbrăcat cearşaful, a luat uşile la
rând, ia porunci, îşi ia rămas-bun şi se duce… Aşa păţeşte cel care se apropie
prea mult de Dumnezeu; aveţi grijă, băieţi, vă vreau tot binele, nu vă apropiaţi
prea mult de El; mă-nchin harului Său, dar de departe. Faceţi loc!
Puse în mijlocul mesei tipsia cu căpşorul aburind; buzele lui, ochii lui, urechile
lui râdeau:
— Căpşor proaspăt! strigă el; Ioan Botezătorul; poftă bună!
Lui Ioan i se făcu greaţă şi se trase înapoi; iar Andrei, care întindea mâna, o
ţinea în aer; capul, sprijinit pe tipsie, cu ochii tulburi larg deschişi, neclintiţi, îi
privea unul câte unul.
— Simon, nelegiuitule, făcu Petru, o să ne faci să ne fie scârbă, să nu ne
atingem; cum o să-i scot acum ochii care-mi plac drept gustare? o să cred că
mănânc ochii Botezătorului.
Cârciumarul izbucni în râsete:
— Nu te amărî, Petru, zise el, îi mănânc eu; dar întâi şi-ntâi, limbuţa lui, care
vestea, să mă bucur de ea: „Pocăiţi-vă! Pocăiţi-vă! a sosit sfârşitul veacului!“
Dar întâi a sosit sfârşitul tău, sărmane!
Spuse, scoase cuţitul, tăie de sus limba şi-o făcu o îmbucătură; goli şi un potir
plin, îşi lăudă cele două butoaie de vin.
— Fie, bre băieţi, îmi pare rău; o să schimb vorba, să fugă din mintea voastră
căpşorul Botezătorului şi să-l puteţi mânca pe cel de miel… Aşadar, mintea
voastră se frământă cine a zugrăvit pe butoaie chilipirurile astea pe care le
lăudaţi? pasărea şi porcul? Domnia mea, cu mâinile astea, voi ce vă-nchipuiţi?
De unde să ştiţi voi, năvlegii galileeni! Să vă desluşesc eu, aşadar, să se deschidă
creieraşul vostru!
Petru privea căpşorul şi se lingea pe buze, dar nu îndrăznea încă să se întindă
să-i scoată ochii să-i mănânce; avea mereu în mintea lui pe Botezătorul; la fel
holba şi el ochii şi privea oamenii.
— Ascultaţi, aşadar, continua cârciumarul, să se deschidă, zic, creieraşul
vostru: Când Dumnezeu a terminat de făcut lumea – ce-i trebuiau Lui,
binecuvântatul, aşa belele! – şi Îşi spăla mâinile de noroi, a chemat înaintea Lui
toate cele de curând născute şi le-a întrebat lăudându-Se: „Bre păsări şi animale,
cum vi se pare lumea pe care-am născocit-o, îi găsiţi vreo meteahnă?“ Toate
prinseră îndată să ragă, să mugească, să miaune, să necheze, să behăie şi să
ciripească: „Nici una! Nici una! Nici una!“ „Aveţi binecuvântarea mea“, spuse
Dumnezeu, „nici eu, pe legea Mea, nu-i găsesc nici o meteahnă; sănătate
mâinilor mele!“ Dar luă la ochi cocoşul şi porcul care aveau capetele plecate şi
nu scoteau o suflare. „Bre porcule“, strigă Dumnezeu, „şi dumneata, cocoş
preaminunat, de ce nu vorbiţi? Nu vă place oare lumea pe care am plăsmuit-o? Îi
lipseşte ceva, adică?“ Dar aceştia, nici pâs! Îi învăţase, cică, Diavolul, care şuiera
în urechea lor: „Îi lipseşte o rădăcină joasă“, să-i spuneţi, „care face struguri, îi
storci, îi pui în butoi şi faci vin“. „De ce nu vorbiţi, bre jivine? strigă iarăşi
Dumnezeu şi ridică mâna Lui mare; şi-atunci cele două animale, Diavolul le-a
dat curajul, au ridicat capul: „Ce să-ţi spunem, Stăpâne? sănătate mâinilor Tale,
bună e lumea Ta, ptiu, să nu-i fie de deochi! dar îi lipseşte o rădăcină joasă, care
face struguri, îi storci, îi pui în butoi şi faci vin“. „Aşa, e? v-arăt eu acum,
şarlatanilor!“ făcu Dumnezeu, şi-L apucară furiile Lui; „Vin îmi
vreţi şi beţie şi certuri şi vorbe neruşinate? să fie viţa-de-vie!“79 Îşi suflecă
mânecile, luă noroi, făcu viţa-de-vie, o sădi. „Blestemul Meu să-l aibă“, spuse,
„cel care bea prea mult; să facă mintea cocoşului şi mutra porcului!“
Prietenii izbucniră în râsete, uitară de Botezătorul, se repeziră cu mutrele la
capul fript; şi primul Iuda, care desfăcuse în două ţeasta şi-şi umpluse mâna de
creier de miel. Cârciumarul, cum văzu prăduirea, se sperie; „n-o să-mi lase nici
osciorul lui“, se gândi el.
— Bre băieţi, strigă, mâncaţi şi beţi bine, dar nu uitaţi nici de fericitul Ioan
Botezătorul; oh, căpşorul său!
Rămaseră toţi cu dumicatul în mână; iar Petru care mestecase şi era gata să
înghită ochiul, şovăi; să-l înghită îi era silă, să-l scuipe îi părea rău; ce să facă?
Numai Iuda nu se sinchisea; cârciumarul umplu potirele:
— Veşnica lui pomenire; păcat de căpşoru’ lui şi de-ale voastre, bre băieţi!
— Şi de-al tău, deşteptule! făcu Petru, se scutură şi înghiţi ochiul.
— Fii liniştit, mie nu mi-e frică, răspunse cârciumarul; nu mă amestec în
treburile lui Dumnezeu şi nu-mi arde de loc să mântuiesc lumea! Sunt cârciumar,
nu sunt înger şi arhanghel, ca domnia voastră, am scăpat! spuse el şi înhăţă ce
mai rămăsese din căpşor.
Petru deschidea gura, dar i se tăie glasul; un zdrahon, cu obrazul ciupit, crunt,
se oprise brusc în uşă şi privea înăuntru; prietenii se traseră într-un colţ, iar Petru
se ascunse înapoia spetelor largi ale lui Iacov.
— Baraba! mormăi Iuda şi-ncreţi sprâncenele; intră înăuntru.
Baraba aplecă grumazul său gros, desluşi ucenicii în semiîntuneric, mutra lui
aspră râse zeflemitor:
— Bine v-am găsit, oiţele mele, zise el; am scotocit tot pământul să vă
dibuiesc.
 Cârciumarul se ridică, bombănind; îi aduse cupa lui.
— Numai dumneata ne lipseai, căpitane Baraba, bombăni el.
Avea ciudă pe el, pentru că, ori de câte ori venea în taverna lui, aţâţa ceartă cu
ostaşii romani care treceau, şi-şi găsea el beleaua.
— Să nu-ncepi iarăşi cu apucăturile tale, porcule-cocoş!
— Mă, câtă vreme o să calce pângăriţii pământul lui Israel, eu nu mă dau bătut,
să-ţi iasă din minte asta; adu o gustare, mârşavule!
Cârciumarul îi împinse tipsia cu oase.
— Mănâncă, zise, dinţii tăi de câine sfărâmă oase.
Baraba îşi goli cupa dintr-o sorbitură, îşi răsuci mustăţile, se întoarse către
prieteni:
— Şi păstorul bun unde este, oiţele mele? zise el şi ochii îi scânteiară; am o
veche socoteală cu el.
— Te-ai îmbătat înainte de-a bea, îi făcu Iuda cu asprime; în multe-ncurcături
ne-au aruncat vitejiile tale pân-acum, ajunge!
— Ce ai cu el? prinse curaj Ioan; este un om sfânt, iar când păşeşte, priveşte-n
jos, să nu calce vreo furnică.
— Se teme să nu-l calce vreo furnică, vrei să spui; ăsta-i bărbat?
— A scăpat din ghearele tale pe Magdalena, să vezi cu ochii şi nu-ţi vine să
crezi! îndrăzni acum şi Iacov.
— Mi-a luat-o înainte, grohăi Baraba şi privirea i se tulbură; mi-a luat-o
înainte, o să mi-o plătească!
Dar Iuda îl înhăţă de braţ, îl luă la o parte; îi vorbea încet, grăbit, cu furie:
— Ce te-ai întors aici? de ce-ai părăsit munţii Galileii? frăţia ţi-a ales
bârlogurile acolo; aici, în Ierusalim, hotărăsc alţii.
— Nu luptăm pentru libertate? i-o-ntoarse Baraba înfuriat; aşadar, sunt slobod
să fac de capul meu; am venit să văd şi eu ce este acest Botezător, care face
semne şi minuni; nu cumva este El cel pe care-l aşteptăm? să vină de-acum, să se
pună căpetenie, să-nceapă măcelul. Dar nu l-am apucat; i-au tăiat capul;
dumneata ce zici, Iuda, căpetenia mea?
— Eu zic să te ridici şi să pleci, nu te amesteca în treburile altora.
— Să plec? eşti în toate minţile când o spui? am venit pentru Botezătorul şi
dau de fiul Tâmplarului; de câtă vreme-l hăituiesc? şi-acum, că Dumnezeu mi l-a
trimis înainte sub nas, să-l las?
— Pleacă! îi făcu Iuda poruncitor; asta-i treaba mea, nu-ntinde mâna!
— Ce scopuri ai? frăţia vrea să-l facă bucăţi, o ştii; e năimit de romani, îl
plătesc să strige împărăţia cerurilor ca să se-nşele poporul, să nu privească
pământul şi robia noastră; şi-acum, dumneata… Ce scopuri ai?
— Nici unul; e socoteala mea; pleacă!
Baraba se întoarse, aruncă o ultimă privire prietenilor, care-şi aţintiseră
urechea, să audă.
— La bună vedere, oiţele mele, le strigă cu răutate; nu scapă nimeni uşor de
Baraba, şi-o să mai vorbim! zise el, şi dispăru spre poarta lui David.
Cârciumarul îi făcu din ochi lui Petru:
— I-a dat porunci, îi spuse încet; capul frăţiei, îi spune altul; să omoare ei un
roman, să fie omorâţi zece israeliţi; zece şi cincisprezece, aveţi grijă, bre băieţi!
Se aplecă, şuieră în urechea lui Petru:
— Şi ascult-aici; să n-aveţi încredere în Iuda Iscariotul; ăştia cu barbă-
roşcată…
Dar tăcu; acum barbă-roşcată se aşeza din nou pe scaunul său.
Ioan se ridică întristat, se opri în uşă, străbătu cu privirea în sus şi-n jos,
învăţătorul nicăieri. Ziua se ridicase, drumurile se umplură de oameni; iar
dincolo de poarta lui David, pustiu, pietriş, cenuşă, nici o frunză verde; numai
stânci drepte albe, morminte în stânci; văzduhul puţea de hoituri de câini şi
cămile; Ioan se îngrozi de atâta sălbăticie; aici toate erau piatră, piatră şi mutrele
oamenilor, piatră şi inimile lor, piatră şi Dumnezeul căruia i se închină; unde e
Dumnezeu Tatăl, cel milos, pe care li-L aducea rabi! Ah, când o s-apară pe
neaşteptate iubitul învăţător, să se-ntoarcă în Galileea!
— Fraţilor, să plecăm! făcu Petru, care nu mai îndura şi se ridică; n-o să vină!
— Îl aud cum vine…, murmură Ioan cu sfială.
— Unde-L auzi, smintitule? făcu Iacov, căruia nu-i plăceau închipuirile de vis
ale fratelui său şi se grăbea de-acum şi el să regăsească lacul şi bărcile lui, unde-
L auzi? Spune-mi!
— În inima mea, răspunse fratele cel mic; întâi ea aude, întâi ea vede…
Iacov şi Petru ridicară din umeri; dar cârciumarul sări:
— Are dreptate băiatul, zise el; nu ridicaţi din umeri; am auzit că iată, ce
credeţi că era, Corabia lui Noe, cum i se zice? Inima omului! Acolo înăuntru
şade Dumnezeu cu făpturile Lui; toate, cică, se-neacă şi se duc la fund, şi numai
ea pluteşte pe ape cu povara ei; ea le ştie pe toate, da bre, nu râdeţi, ea, inima
omului!
Trompete răsunară, lumea pe drum se dădu la o parte, se înălţă vuiet; prietenii
se şfichiuiră, săriră la uşă.
Feciori frumoşi voinici, leviţi, ţineau sus o pataşcă80 brodată cu aur, iar în ea
şedea-ntins, mângâindu-şi barba, îmbrăcat în mătase, cu faţa grasă bine hrănită,
cu inele de aur, o matahală de căpetenie.
— Caiafa! făcu cârciumarul; ţapul de preot, arhiereul; prindeţi-vă nările, bre
băieţi, de la cap se-mpute peştele.
Îşi prinse nările, scuipă:
— Se duce iarăşi în grădinile lui, să mănânce, să bea, şi să se joace cu femeile
lui şi cu băieţii lui; e, măi, de-aş fi fost eu Dumnezeu! d-un fir de păr, cică,
atârnă lumea; l-aş fi tăiat, firul ăsta de păr, dar e vinul, aş fi tăiat firul, să se ducă
dracului lumea!
— Hai să plecăm, zise iarăşi Petru; aici nu stăm bine; are şi inima mea urechi
şi ochi, pleacă! îmi strigă, plecaţi, sărmanilor!
Spuse că-şi auzise inima, şi îndată ce spuse, o auzi deja, se înspăimântă, sări în
sus, luă un toiag pe care-l nimerise în colţ; săriră toţi în sus, văzură spaima lui
Petru, se înspăimântară şi ei.
— Dacă vine, Simon, îl cunoşti, să-i spui c-am pornit spre Galileea, porunci
Petru.
— Şi cine o să plătească? făcu cârciumarul neliniştit; căpşorul, vinul…
— Crezi în cealaltă viaţă, Simon din Cirene? întrebă Petru.
— Cred, desigur.
— E, îţi dau cuvântul meu, dacă vrei ţi-l dau şi scris, acolo o să te plătesc.
Cârciumarul se scărpină-n cap.
— Ce? nu crezi în cealaltă viaţă? făcu Petru cu asprime.
— Cred, măi Petru, cred; dar desigur nu chiar atât…

XX
Dar pe când vorbeau o umbră albastră căzu peste prag; toţi deodată se traseră
înapoi: Iisus stătea în prag, cu picioarele însângerate, cu veşmintele înnoroite şi
faţa de nerecunoscut. Cine era? blândul învăţător sau asprul Botezător? Părul său
cădea în cosiţe răsucite pe spate, pielea sa se arsese şi se înăsprise, obrajii i se
afundaseră şi ochii i s-au mărit, i-au prins faţa; şi-şi ţinea mâna dreaptă strânsă
cu putere. La fel, leit, pumnul Botezătorului, la fel părul său, obrajii, ochii;
Ucenicii, cu gura căscată, tăcuţi, îl priveau; nu cumva cei doi s-au unit şi s-au
făcut una?
„Ăsta l-a omorât pe Botezătorul“, se gândea Iuda şi se dădu la o parte să treacă
musafirul neliniştit, „ăsta… ăsta…“ Privea pe Iisus cum păşea pragul, cum
ţintuia cu asprime ochii asupra fiecăruia, cum îşi muşca buzele… „Pe toate, pe
toate i le-a luat“, se gândea, „i-a prădat trupul; dar sufletul? dar cuvântul aspru?
o să deschidă gura acum şi-o să vedem…“
Mult timp tăcură toţi; se schimbă aerul în tavernă, iar cârciumarul se ghemuise
într-un colţ şi privea pe Iisus cu ochii holbaţi. Iisus înainta încet, îşi muşca
buzele, vinele la tâmple i se umflaseră; şi pe neaşteptate se auzi glasul său
răguşit, aspru; prietenii se înfiorară; acesta nu era glasul său, era al
înfricoşătorului profet, al Botezătorului.
— Plecaţi?
Niciunul nu răspunse; se înghesuiseră unul înapoia celuilalt.
— Plecaţi? întrebă din nou cu mânie; spune, Petru!
— Rabi, răspunse el şi glasul său nu era sigur; rabi, Ioan a auzit în inima lui
călcătura ta şi ne-am ridicat să te întâmpinăm…
Iisus încreţi sprâncenele; o amărăciune îl cuprinse şi mânie, dar se stăpâni.
— Să mergem, spuse el şi se întoarse către uşă.
Văzu pe Iuda, care drept mai încolo îl privea cu ochii lui albaştri, duri.
— Vii şi tu, Iuda? îl întrebă.
— Nu te las eu, o ştii; până la moarte.
— Nu e de-ajuns, auzi? nu e de-ajuns; şi până dincolo de moarte; să mergem.
Cârciumarul sări de la butoaiele lui unde se înghesuise:
— Cu bine, băieţi, strigă el, fie să le descurcaţi cu bine! Drum bun, galileeni, şi
când o să intraţi cu bine-n Rai, să nu uitaţi vinul cu care v-am cinstit; şi căpşorul!
— Ai cuvântul meu, îi răspunse Petru, iar faţa lui era gravă şi amărâtă.
Îl apucase ruşinea că de teamă spusese minciuni; iar învăţătorul sigur a înţeles
asta, de-aceea s-au şi încreţit cu atâta mânie sprâncenele lui. „Petru, fricosule,
mincinosule, trădătorule!“ îl dojenea înăuntrul său pe Petru; „când o s-ajungi,
măi, şi tu om? când o să-ţi biruieşti frica? când o să încetezi să te-nvârteşti,
moară de vânt?“
Stăteau încă la intrarea tavernei şi aşteptau încotro o va lua rabi; dar el,
neclintit, ciulise urechea şi asculta, dincolo de poarta lui David, o amară melodie
monotonă de glasuri piţigăiate şi dogite; erau leproşii, care se aşternuseră în
pulberea ţărânii şi-şi întindeau mâinile ciuntite spre trecători şi cântau încet
măririle lui David şi mila lui Dumnezeu, care le-a dat lepra să plătească aici pe
pământ păcatele lor, iar în cealaltă zi, în viaţa ce va să vină, să strălucească, în
veşnicie, faţa lor, ca soarele.
Iisus se întristă; îşi întoarse faţa spre cetate; dughenele, atelierele, tavernele se
deschiseseră, drumurile se umpluseră de oameni; cum alergau, cum strigau, cum
şiroia năduşeala pe ei! Muget înfricoşător de vite, de oameni, de buciume, de
trompete, o fiară înspăimântătoare îi părea cetatea asta sfântă, o fiară bolnavă, cu
măruntaiele pline de lepră şi nebunie şi moarte.
Drumurile vuiau din ce în ce mai mult, iar oamenii alergau; la ce se grăbesc?
de ce aleargă? se gândea Iisus; unde se duc? Oftă: Toţi, toţi în Iad!
Se tulbură. Nu cumva datoria lui era să rămână aici, în cetatea asta
antropofagă, să urce pe acoperişul Templului să vestească: „Pocăiţi-vă, a sosit
ziua Domnului“? Aceşti nefericiţi, cei ce-şi dau sufletul ostenind, care urcă şi
coboară drumurile, au mai multă nevoie de-a se pocăi şi de-a fi mângâiaţi decât
pescarii liniştiţi şi plugarii Galileii. Aici să rămân să vestesc mai întâi nimicirea
pământului şi împărăţia cerurilor!
Andrei nu putu să-şi stăpânească durerea, se apropie de el:
— Rabi, zise, l-au prins pe Botezătorul, l-au omorât!
— Nu face nimic, răspunse liniştit Iisus, a apucat să-şi facă datoria; să trecem
la ale noastre, Andrei.
Văzu ochii fostului ucenic al Înainte-mergătorului umplându-i-se de lacrimi:
— Nu te amărî, Andrei, îi spuse şi-i mângâie umărul, nu a murit; mor numai
cei ce nu ajung să devină nemuritori; el a ajuns; Dumnezeu i-a dat timp.
Şi, îndată ce i-o spuse, mintea lui se lumină; într-adevăr, toate în lumea aceasta
atârnă de timp; el le coace pe toate; dacă ai timp, apuci să lucrezi înăuntrul tău
noroiul omenesc şi să-l faci duh; şi-atunci nu ţi-e frică de moarte; dacă nu ai
timp, pieri… „Dumnezeul meu“, se rugă în sinea sa Iisus, „Dumnezeul meu, dă-
mi timp… Numai asta-Ţi cer de-acum; dă-mi timp…“ Încă simţea-nlăuntrul său
mult noroi, mult om; încă se mânia, îi era frică; pizmuia; iar când îşi aducea
aminte de Magdalena, privirea i se tulbura; şi chiar ieri-seară, când privea într-
ascuns pe Maria, sora lui Lazăr…
Se roşi, se ruşină şi într-o clipită luă hotărârea: „Să plec din cetatea aceasta,
încă n-a venit ceasul meu să fiu omorât, încă nu sunt pregătit… Dumnezeul
meu“, se rugă iarăşi, „dă-mi timp; timp, nimic altceva…“ Făcu semn prietenilor:
— Prieteni de luptă, spuse, ne întoarcem în Galileea; în numele lui Dumnezeu!
Ca nişte vite care-au fost chinuite şi-au flămânzit şi-acum se-ntorc în staulul
drag, alergau prietenii spre lacul Ghenizaret. Iuda iarăşi înainte; fluiera; de ani
nu-şi mai simţise inima atât de bucuroasă; îi plăceau mult acum, după şederea-n
pustiu, faţa şi sălbăticia şi glasul învăţătorului… „L-a omorât pe Botezător“,
spunea şi repeta, „l-a luat cu el, miel şi leu s-au unit, s-au făcut una; ca fiarele de
demult, nu cumva Mesia este miel şi leu?“ Înainta şi fluiera şi aştepta; nu se
poate, într-una din nopţile astea, înainte de-a ajunge la lac, o să deschidă gura, să
vorbească; să ne spună taina, ce a făcut în pustiu şi dacă a văzut pe Dumnezeul
lui Israel; şi ce au vorbit cei doi – şi-atunci o să judec.
 Trecu prima noapte; tăcut, Iisus privea stelele; în jurul său prietenii, osteniţi,
dormeau; numai ochii albaştri ai lui Iuda scânteiau în întuneric; cei doi vegheau,
unul în faţa celuilalt, şi nu vorbeau.
În zori de zi porniră din nou la drum, lăsară în urma lor stâncile Iudeii, apucară
ţarinile albe ale Samariei; pustie fântâna lui Iacov, nici o femeie nu scotea acum
apă să le potolească setea; trecură repede prin pământurile eretice, apărură
munţii dragi – Ermonul acoperit de zăpadă, încântătorul Tabor, sfântul Carmel.
Ziua se întuneca; se întinseră sub un cedru cu frunziş des, priviră soarele
pierzându-se, Ioan spuse rugăciunea de seară: „Deschide-ne uşa Ta, Doamne;
ziua coboară, soarele cade, soarele se pierde. Venim la uşa Ta, Doamne,
deschide-ne. Veşnice, Te rugăm cu lacrimi, iartă-ne. Veşnice, Te rugăm cu
lacrimi, miluieşte-ne. Veşnice, mântuieşte-ne!“
Albastru-închis văzduhul, cerul pierduse soarele, nu găsise încă stelele, cobora
pe pământ neîmpodobit. În acest semiîntuneric şovăielnic, subţiri, cu degete
lungi, mâinile lui Iisus se înălbeau, sprijinite pe pământ; încă umbla şi lucra
înăuntrul său rugăciunea de seară, auzea mâinile oamenilor cum bat
deznădăjduite, tremurătoare în uşa Domnului; iar uşa nu se deschidea. Oamenii
băteau şi strigau; ce strigau?
Închise ochii să audă limpede; păsările de zi se întorseseră la cuiburile lor,
păsările de noapte încă nu-şi deschiseseră ochii, satele oamenilor erau departe,
nu auzeai nici zarvă de oameni, nici lătrături de câini; iar prietenii murmurară
rugăciunea de seară, dar picoteau, sfintele cuvinte se afundară în ei, fără ecou.
Iar Iisus auzea înăuntrul său oamenii cum bat în uşa Domnului – inima lui. În
calda, omeneasca lui inimă băteau şi strigau:
— Deschide-ne! deschide-ne, mântuieşte-ne!
Iisus îşi înşfăcă sânul, ca şi cum ar fi bătut şi el şi ca şi cum ar fi rugat inima să
deschidă; iar pe când se căznea şi credea că era singur-singurel, simţi că cineva
în spatele lui îl privea; se întoarse; ochii reci, aprinşi ai lui Iuda erau pironiţi
asupra lui; Iisus se înfioră; neîmblânzită, mândră fiară barbă-roşcată ăsta; dintre
toţi prietenii pe acesta îl simţea mai aproape de el şi mai departe de el; nimănui
altuia, parcă, nu avea să-i dea un cuvânt, numai acestuia; îşi întinse mâna
dreaptă:
— Iuda, fratele meu, spuse, priveşte; ce ţin?
Barbă-roşcată întinse în semiîntuneric grumazul, să desluşească.
— Nimic, răspunse; nu văd nimic.
— O să vezi repede, făcu Iisus şi zâmbi.
— Împărăţia cerurilor, făcu Andrei.
 — Sămânţa, făcu Ioan; îţi aminteşti, rabi, ce ne-ai spus, prima oară când ai
deschis gura şi ne-ai vorbit la lac? „A ieşit semănătorul să-şi semene sămânţa…“
— Şi tu, Petru? întrebă Iisus.
— Ce să-ţi spun, învăţătorule? Dacă întreb ochii mei, nimic; dacă întreb inima
mea, totul; între cele două bate ca un clopot mintea mea.
— Iacov?
— Nimic; nu ţii nimic, rabi, să mă ierţi.
— Priviţi! făcu Iisus şi-şi săltă cu putere braţul.
Şi-ndată ce-l ridică sus şi-l coborî cu avânt, prietenii se înspăimântară; iar Iuda
se făcu roşu ca un trandafir de bucurie, întreaga lui faţă străluci, înhăţă mâna lui
Iisus şi-o sărută:
— Rabi, îi strigă, am văzut! am văzut! ţii securea Botezătorului!
Dar se ruşină îndată, se mânie că nu putu să-şi stăpânească bucuria, se trase
iarăşi înapoi şi se rezemă de trunchiul cedrului putrezit; şi se auzi liniştită, grea,
vocea învăţătorului:
— Mi-a adus-o şi-a proptit-o de trunchiul cedrului putrezit; de-aceea s-a
născut, ca să mi-o aducă; să meargă mai departe, nu putea; am venit eu, m-am
aplecat, am luat securea; de aceea m-am născut; iar acum începe şi datoria mea:
să trântesc jos copacul putred… credeam că sunt mire şi ţineam în mână o
ramură înflorită de migdal; iar eu eram tăietor de lemne. Amintiţi-vă că
hoinăream şi jucam în Galileea şi vesteam: Pământul e frumos, pământ şi cer
sunt una, acum o să se deschidă Raiul să intrăm? Prieteni, a fost vis, ne-am
trezit.
— Nu este împărăţia cerurilor? strigă Petru înspăimântat.
— Este, Petru, este, dar înăuntrul nostru; împărăţia cerurilor e în noi81, afară e
împărăţia celui Viclean. Cele două împărăţii se luptă; război! război! Prima
datorie: să trântim jos, cu securea aceasta, pe Satana.
— Care Satana?
— Lumea asta din jurul nostru. Curaj, prieteni, nu v-am chemat la nuntă, ci la
război; n-am ştiut-o, să mă iertaţi; dar care dintre voi se gândeşte la femeie,
copii, ogoare, fericire, să plece! Nu e ruşine; să se ridice să-şi ia rămas-bun de la
noi în linişte şi să meargă cu bine; încă are timp.
Tăcu; îşi privi pe rând prietenii; nici unul nu se mişcă; Luceafărul se rostogoli
în dosul crengilor negre ale cedrului, ca o picătură mare de apă; păsările de
noapte îşi scuturară aripile, se treziră; o adiere răcoroasă coborî din munţi; iar pe
neaşteptate, în dulceaţa serii, Petru sări:
— Unde e părul tău, rabi, e şi capul meu, strigă el; o să lupt cu tine, până la
moarte.
— Ai rostit o vorbă mare, Petru, nu-mi place; luăm drum anevoios, Petru, ne
vor doborî oamenii, cine vrea mântuirea lui? Când s-a ridicat un profet să
izbăvească poporul şi poporul nu l-a lovit cu pietre? Luăm un drum anevoios,
ţine-ţi cu dinţii sufletul, Petru, să nu fugă; trupul e neputincios, să nu te-ncrezi în
el… Auzi? ţie-ţi vorbesc, Petru.
În ochii lui Petru ţâşniră lacrimile.
— Nu te-ncrezi în mine, rabi? murmură el; dar eu, cum mă vezi, chiar dacă nu
ai încredere în mine, într-o zi o să mor pentru tine.
Iisus întinse mâna, prinse, mângâie genunchiul lui Petru:
— Se poate!… se poate!… şopti el; iartă-mă, dragă Petru.
Se întoarse către ceilalţi:
— Ioan Botezătorul boteza cu apă, spuse, şi l-au omorât; eu o să vă botez cu
foc82, v-o spun limpede astă-seară, s-o ştiţi, când vor apăsa greu ceasurile negre
să nu veniţi la mine să vă plângeţi; înainte de-a porni, vă spun unde mergem: la
moarte; iar după moarte, la nemurire; acesta este drumul; sunteţi pregătiţi?
Prietenii înţepeniră; aspru era glasul ăsta, nu se mai juca, nu râdea; striga la
arme. Aşadar, trebuia, ca să intre în împărăţia cerurilor, să treacă prin moarte; nu
exista oare alt drum? Erau oameni simpli, săraci, lucrători cu ziua; şi neînvăţaţi;
iar lumea, bogată şi atotputernică, cum să se pună cu ea? Şi de-ar fi să vină
îngeri din cer să-i ajute! dar niciodată vreunul din ei n-a văzut înger să umble în
jurul pământului şi să ajute pe cei sărmani şi pe cei îngroziţi. Aşadar, tăceau şi
măsurau tainic în sinea lor, răsmăsurau primejdia; iar Iuda îi privea dintr-o parte
şi râdea nevinovat cu mândrie; numai el nu măsura; el intra în război, dispreţuind
moartea, nu-i păsa de trupul său, dar nici chiar de sufletul său; el avea o mare
ardoare şi bucurie să piară de dragul lui.
În sfârşit, primul deschise gura Petru:
— Rabi, o să vină îngerii din cer să ne-ajute? întrebă.
— Noi suntem îngerii lui Dumnezeu pe pământ, Petru, răspunse Iisus; alţi
îngeri nu are.
— Dar atunci o s-o scoatem la capăt numai noi singuri? dumneata ce zici,
învăţătorule? întrebă Iacov.
Iisus se ridică, îi tremurau sprâncenele:
— Plecaţi, strigă, lăsaţi-mă!
Ioan scoase un strigăt:
— Rabi, nu te las singur; cu tine până la moarte!
— Nici eu, rabi, sări şi Andrei şi îmbrăţişă genunchii lui rabi.
 Două lacrimi mari se rostogoliră din ochii lui Petru; dar nu vorbi; iar Iacov lăsă
capul jos, era voinic, se ruşină.
— Şi tu, Iuda, fratele meu? întrebă Iisus, văzând pe barbă-roşcată cum îi
priveşte cu ochi sălbatici pe toţi, mut.
— Eu nu spun cuvinte, vorbi leneş el, şi nici nu plâng ca Petru; câtă vreme ţii
securea, voi fi cu tine; ai părăsit-o? te-am părăsit, nu te urmez pe tine, o ştii;
urmez securea.
— Nu ţi-e ruşine să vorbeşti lui rabi aşa? făcu Petru.
Dar Iisus se bucură:
— Are dreptate Iuda, spuse el; şi eu urmez securea, prieteni!
Se întinseră toţi pe pământ, se sprijiniră de cedru; stelele se îndesiră pe cer.
— Din clipa aceasta, spuse Iisus, desfăşurăm flamura lui Dumnezeu, pornim la
război; o stea şi o cruce sunt brodate pe flamura lui Dumnezeu; să fie într-un
ceas bun!
Tăceau toţi; luaseră hotărârea, iar inima lor se îmbărbătă.
— O să vorbesc iarăşi în pilde, spuse Iisus prietenilor, care se cufundaseră de-
acum în întuneric; o pildă, cea de pe urmă, înainte de-a porni la luptă: Pământul,
aflaţi-o, este înţepenit pe şapte coloane, iar coloanele pe apă, şi apa pe nor, iar
norul pe vânt, şi vântul pe vijelie, iar vijelia pe fulger; şi fulgerul se reazemă de
picioarele lui Dumnezeu, ca securea.
— Nu înţeleg, rabi, făcu Ioan şi roşi.
— Vei înţelege când vei îmbătrâni şi vei merge şi te vei nevoi într-o insulă şi
se vor deschide cerurile deasupra ta şi va lua foc mintea ta83, Ioane, fiu al
Fulgerului! îi răspunse Iisus şi mângâie părul prietenului său iubit.
Tăcu; întâia oară văzu atât de clar ce este fulgerul lui Dumnezeu: o secure
încinsă la picioarele lui Dumnezeu, iar de securea aceasta sunt atârnate în şir
vijelia, vântul, norul, apa, pământul întreg. Ani de zile a trăit cu oamenii, ani de
zile cu Sfintele Scripturi, nimeni nu-i dezvăluise înfricoşătoarea taină; care
taină? că fulgerul este Fiul lui Dumenezeu, Mesia; el va veni să cureţe pământul.
— Fraţi de luptă, spuse, şi Petru desluşi, o clipă, în întuneric, cum din fruntea
lui se înălţară două flăcări, ca nişte coarne; fraţi de luptă, m-am dus în pustiu, o
ştiţi, să întâlnesc pe Dumnezeu; mi-era foame, mi-era sete, mă frigeam şi şedeam
încolăcit pe o piatră şi strigam pe Dumnezeu să apară. Valuri-valuri loveau
asupra mea demonii, se zdrobeau, făceau spume şi se întorceau iarăşi înapoi;
întâi demonii trupului, apoi demonii minţii şi la urmă, cei mai puternici, demonii
inimii; dar eu ţineam scut de bronz pe Dumnezeu, iar nisipul în jurul meu s-a
umplut de unghii strivite şi de dinţi şi de coarne. Şi-atunci s-a auzit un glas mare
deasupra mea: „Ridică-te; ia securea pe care ţi-a dat-o Înainte-mergătorul,
loveşte!“
— N-o să fie izbăvit nici unul? strigă Petru.
Dar Iisus nu auzi.
— Într-o clipă mâna mea s-a îngreunat, ca şi cum cineva ar fi înţepenit o
secure în pumnul meu; m-am ridicat, şi cum mă ridicam, s-a auzit iarăşi glasul:
„Fiu al Tâmplarului, potop nou izbucneşte; dar nu apă, de-acum, foc; fă o
Corabie nouă şi alege şi pune în ea sfinţii!“ A început alegerea, prieteni, Corabia
e pregătită, uşa încă deschisă; intraţi înăuntru!
Toţi se mişcară, se târâră şi se strânseră în jurul lui Iisus, ca şi cum el ar fi fost
Corabia, să intre.
— Şi s-a auzit iarăşi glasul: „Fiu al lui David, după ce flăcările se vor linişti şi
Corabia va ancora în Noul Ierusalim, urcă pe tronul tău strămoşesc, cârmuieşte
oamenii! Vechiul Pământ va fi nimicit, vechiul cer va fi nimicit; cer nou va fi
întins deasupra capetelor sfinţilor, iar stelele vor străluci de şapte ori mai mult;
de şapte ori mai mult şi ochii oamenilor“.
— Rabi, strigă iarăşi Petru, să nu murim înainte de-a vedea ziua aceasta şi de-a
ne aşeza la dreapta şi la stânga tronului tău toţi fraţii tăi de luptă!
Dar Iisus nu-l auzi; cufundat în priveliştea de foc a pustiului, continuă:
— Şi s-a auzit ulima oară deasupra capului meu glasul: „Fiu al lui Dumnezeu,
ai binecuvântarea mea!“
„Fiu al lui Dumnezeu! Fiu al lui Dumnezeu!“ strigară toţi înăuntrul lor, dar
nimeni nu îndrăzni să deschidă gura.
Acum stelele se iviră toate pe cer, astă-seară coborâră mai mult, se agăţară
între cer şi oameni.
— Iar acum, rabi, întrebă Andrei, unde o să ne aşezăm prima oară tabăra?
— Dumnezeu, răspunse Iisus, a luat lut din Nazaret şi a plăsmuit trupul ăsta al
meu; aşadar, în Nazaret am datoria să mă duc prima oară să lupt; de-acolo
trebuie să-nceapă trupul meu să se facă duh.
— Iar apoi în Capernaum, făcu Iacov, să mântuim pe părinţii noştri.
— Şi apoi în Magdala, propuse Andrei, să luăm şi pe sărmana Magdalena în
Corabie.
— Iar apoi în lumea toată! strigă Ioan întinzându-şi braţul spre Răsărit şi Apus.
Petru îi asculta şi râdea:
— Eu mă gândesc la pântecele nostru, zise el; la ce-o să mâncăm în Corabie;
aşadar, propun să luăm numai hrană vie cu noi; ce ne trebuie, la Dumnezeul
vostru, leii şi musculiţele?
 Îi era foame, iar mintea şi gândul său erau la mâncare; toţi râseră.
— Nu ţi-e mintea decât la mâncare, îl dojeni Iacov; aici vorbim de mântuirea
lumii.
— Şi voi toţi, le-o-ntoarse Petru, o aveţi acolo, dar nu mărturisiţi asta; eu, ce-
mi trece prin minte o spun pe faţă, fie bun, fie rău; îmi umblă mintea, umblu şi
eu cu ea; de aceea îmi zic gurile rele moară de vânt; nu am dreptate, rabi?
Faţa lui Iisus se îndulci, zâmbi; îi veni în minte o veche poveste:
— Odată, cică, a fost un rabin, şi voia să găsească pe unul care să cânte
meşteşugit din bucium, să audă şi să vină credincioşii la sinagogă; aşadar, scoase
veste: cei care sunt buciumaşi buni, să poftească; rabinul o să-i pună la încercare
să aleagă pe cel mai bun. Au venit cinci, cei mai buni; a prins fiecare buciumul,
a buciumat; când au sfârşit, rabinul i-a luat unul câte unul şi-i întreba: „La ce te
gândeşti, copilul meu, când sufli în bucium?“ Unul spuse: „Eu mă gândesc la
Dumnezeu“; altul: „Eu la mântuirea lui Israel“; altul: „Eu la săracii care
flămânzesc…“; „Eu la orfani şi la văduve…“
Numai unul, cel mai necăjit, în spatele tuturor, în colţ, nu vorbea. „Iar tu,
copilul meu, la ce te gândeşti, când sufli în bucium?“ îl întrebă rabinul.
„Părinte,“ răspunse el roşind, „sunt sărac şi neînvăţat şi am patru fete şi nu pot să
le dau zestre, să se mărite şi ele, sărmanele; aşadar, când suflu în bucium, mă
gândesc: «Dumnezeul meu, vezi asta, eu lucrez şi mă chinui pentru Tine; trimite
şi Tu patru miri pentru fetele mele!»“ „Ai binecuvântare mea“, zise rabinul, „pe
tine te aleg!“
Iisus se întoarse către Petru, râse:
— Ai binecuvântarea mea, Petru, spuse, pe tine te aleg; ai mâncare în mintea
ta? despre mâncare vorbeşti; ai pe Dumnezeu în mintea ta? despre Dumnezeu
vorbeşti; cinstit! De aceea te şi numesc ei moară de vânt; dar eu pe tine te aleg;
eşti moara de vânt care va măcina grâul, să se facă pâine, să mănânce oamenii.
Aveau o bucată de pâine; Iisus o luă, o împărţi; căzu o îmbucătură în porţia
fiecăruia, dar o binecuvântase rabi, se săturară; după aceea se aplecă unul pe
umărul celuilalt şi adormiră.
Toate lucrurile dorm, se odihnesc şi preamăresc noaptea; şi pietrele şi apele şi
sufletele. Iar dimineaţa când prietenii se treziră, sufletul lor se făcuse uşor şi le
prinsese întregul trup; şi-l umpluse de bucurie şi siguranţă.
Porniră la drum înainte de revărsatul zorilor; văzduhul era răcoros astăzi, norii
se adunară, cerul se întomnase; cocori călători întârziaţi trecură cărând
rândunelele spre sud. Iar prietenii tăiau drumul uşori, cer şi pământ se uniseră în
inima lor, strălucea şi cea mai umilă piatră plină de Dumnezeu.
Iisus mergea înainte, singur-singurel, iar mintea lui se prinsese şi atârna de
mila lui Dumnezeu; ştia, acum a dat deja foc corăbiilor lui, nu putea să se mai
întoarcă înapoi, soarta lui merge înainte, o urmează, şi ce-a hotărât Dumnezeu se
va întâmpla. Soarta lui? Pe neaşteptate auzi iarăşi tălpile tainice, care de-atâta
vreme, nemiloase, îl urmau; ciuli urechea, ascultă; ele erau: iuţi, grele, hotărâte;
dar acum nu mergeau în urma lui, mergeau înainte şi-l călăuzeau… „Mai bine“,
se gândi, „mai bine; acum nu mai pot să pierd drumul…“
Se bucură; mări pasul; i se păru că tălpile se grăbeau, se grăbi şi el; înainta
împiedicându-se în pietre, sărind gropi, alerga: „Să mergem! să mergem!“
murmura călăuzei nevăzute şi înainta. Deodată scoase un strigăt; simţi în mâini
şi-n picioare dureri înfiorătoare, ca şi cum i-ar fi înfipt piroane; se prăbuşi pe o
piatră, năduşeala curgea de pe el, rece, şiroitoare… O clipă mintea lui se
cutremură; pământul se cufundă sub picioarele lui, se întinse o mare întunecată,
sălbatică, pustie; numai o barcă mică roşie plutea curajoasă pe ea cu pânza
umflată până sus… Iisus o privea, o privea şi zâmbea: „Aceasta este inima mea“,
murmura el, „aceasta este inima mea…“ – şi mintea lui se-ntărea iarăşi, durerile
se potoleau, iar când sosiră ucenicii lui, îl găsiră şezând liniştit pe piatră,
zâmbindu-le.
— Să mergem, băieţi, mai repede! spuse şi se ridică.

XXI
Sabatul, au să spună, este un băiat bine hrănit care se odihneşte pe genunchii
lui Dumnezeu. Împreună cu el se odihnesc şi apele, păsările nu clădesc cuiburi,
oamenii nu lucrează; se îmbracă, se împodobesc şi se duc la sinagogă să vadă pe
rabin cum desfăşoară sulul, unde este scrisă cu slove roşii şi negre Legea lui
Dumnezeu; şi să asculte pe credincioşii învăţaţi cum caută şi cum găsesc în orice
cuvânt, în orice silabă, cu mult meşteşug, voia lui Dumnezeu.
Astăzi e sabat, iar acum, iată, credincioşii lui Israel ies din sinagoga
Nazaretului şi ochii lor sunt încă înceţoşaţi de priveliştile pe care le-a înălţat
înaintea lor bătrânul rabin, Simeon. Lumina era atât de puternică în ochii lor,
încât umblau toţi ca nişte orbi, se împrăştiau în piaţa satului şi hoinăreau încet pe
sub curmalii mari, să-şi revină.
Rabinul deschisese astăzi Scripturile la întâmplare; găsi pe profetul Naum;
rezemă degetul iarăşi la întâmplare, căzu la aceste sfinte cuvinte: „Iată, s-au auzit
pe munţi picioarele Vestitorului cu vestea cea bună!“84 Le citi, le răsciti, luă
avânt bătrânul rabin:
— Este Mesia, strigă, vine; priviţi în jurul vostru, priviţi înăuntrul vostru; peste
tot sunt semne ale venirii lui: În noi e mânia, ruşinea, nădejdea; în noi e glasul:
Soseşte de-acum! Iar afară, priviţi: şade Satana pe tronul Lumii; pe un genunchi
al lui ţine şi dezmiardă trupul omului, cel putrezit; pe celălalt genunchi, sufletul
omului, cel desfrânat. Au sosit vremurile pe care le-au profeţit gurile lui
Dumnezeu, profeţii; deschideţi Scripturile, ce spun? „Când Israel va fi doborât
de pe tronul său şi picioare barbare vor călca pământurile noastre sfinte, a sosit
sfârşitul veacului!“ Ce mai spun Scripturile? Că „ultimul rege va fi destrăbălat,
nelegiuit, fără Dumnezeu; copiii lui nevrednici; iar coroana va aluneca de pe
capul lui Israel“. Destrăbălatul şi nelegiuitul rege a venit, Irod; l-am văzut eu cu
ochii mei, când m-a chemat la Ierihon să mă duc să-l însănătoşesc; ştiam ierburi
tainice, le-am luat, m-am dus; m-am dus, iar din ziua aceea nu am putut să
mănânc carne, pentru că am văzut carnea lui cum putrezeşte; nu am putut să
beau vin pentru că am văzut sângele lui plin de viermi; şi se păstrează de peste
treizeci de ani putoarea lui în nările mele… A murit, a crăpat; au venit fiii lui
nevrednici, răsuflaţi, stricăciuni; a alunecat de pe capul lor coroana regală…
Aşadar, au ieşit profeţiile, a sosit sfârşitul veacului! Glas s-a auzit la Iordan:
Vine! Glas s-a auzit înăuntrul nostru: Vine! Astăzi am deschis Scripturile, s-au
adunat slovele, au strigat: Vine! Am îmbătrânit; ochii mei s-au înceţoşat, îmi cad
dinţii, îmi damblagesc genunchii; mă bucur! Mă bucur, pentru că Dumnezeu mi-
a dat cuvântul Său: „Simeon, nu vei muri, înainte de-a vedea pe Mesia“85,
aşadar, cu cât se apropie moartea mea, se apropie şi Mesia. Curaj, fiii mei; nu
este robie, nu este Satana, nu sunt romani; este numai Mesia, şi vine. Bărbaţi,
încingeţi-vă armele, e război! Femei, aprindeţi opaiţele, vine mirele! Nu ştim
ceasul şi clipa; poate azi, poate mâine, vegheaţi! Aud pe munţii apropiaţi cum se
mişcă pietrele sub picioarele lui, vine; ieşiţi afară, poate că-l vedeţi!
Norodul a ieşit afară, s-a împrăştiat sub curmalii mari, erau prea neorânduite
cuvintele bătrânului rabin şi se căzneau să le uite, să se veştejească flacăra prea
mare, să se rânduiască iarăşi sufletul în grijile de zi cu zi… Şi pe când hoinăreau
şi tresăreau uneori că vine amiaza să se întoarcă la casele lor şi să uite, cu
taifasurile, cu certurile, cu mâncarea, cuvintele sfinte – iacătă-ţi se şi iveşte, cu
veşmintele sfâşiate, desculţ, cu faţa care strălucea ca un fulger, fiul Mariei; iar în
urma lui, cu sfială, în turmă, cei patru ucenici, şi la urmă de tot, sucit, cu
pleoape-ntunecate, Iuda cel cu barba roşcată.
Bogătanii se speriară; de unde-apărură pe neaşteptate zdrenţăroşii ăştia? Şi nu e
fiul Mariei cel care merge înainte?
 — Priveşte cum calcă; întinde şi-şi zbate braţele, ca nişte aripi.
— I-a luat Dumnezeu minţile, şi se căzneşte să zboare.
— Urcă pe o piatră, face semne, o să vorbească.
— Să mergem să râdem!
Iisus, într-adevăr, se urcase pe o piatră, în mijlocul pieţei; lumea se adună în
jurul lui şi râdea; se bucurară că a venit smintitul ăsta, să uite cuvintele grele ale
rabinului; război, cică, vegheaţi, vine! De ani şi ani tună în urechile lor troparul
ăsta; s-au săturat; acum, slavă Ţie, Dumnezeule, cu fiul Mariei o să se spargă de
râs.
Iisus scutura braţele şi făcea semn să se adune toţi în jurul său; se umplu lumea
de bărbi şi mantii înfoiate şi calpace; unii mestecau curmale să-şi înşele foamea,
alţii seminţe de floarea-soarelui, iar cei mai bătrâni şi temători de Dumnezeu
deşirau lungi şiraguri de mătănii, făcute din nasturi de pânză albastră, iar în
fiecare nasture un cuvânt din Sfintele Scripturi.
Ochii lui Iisus străluceau ca fulgerul şi inima lui, înaintea unei gloate atât de
mari, n-avea nici o teamă; spuse:
— Fraţilor, deschideţi-vă urechile, deschideţi-vă inimile, ascultaţi cuvântul ce-
o să vi-l spun; Isaia strigă: „Duhul Domnului s-a vărsat peste mine, m-a ales pe
mine să aduc celor săraci vestea cea bună, m-a trimis pe mine să vestesc
slobozenie robilor şi lumină orbilor!“ A venit această zi profeţită, fraţilor, pe
mine m-a trimis Dumnezeul lui Israel să aduc vestea cea bună; m-a uns dincolo,
în pustiul Iudeii, de-acolo vin! mi-a încredinţat marea taină; am luat-o, am
străbătut câmpuri şi munţi – n-aţi auzit călcătura mea pe munţi? şi-am alergat
aici, în satul în care m-am născut, să vestesc întâi aici vestea înveselitoare; care
veste înveselitoare? a sosit împărăţia cerurilor!
Un bătrân cu o îndoită cocoaşă, ca a cămilei, ridică şiragul său de mătănii,
chicoti:
— Sunt vorbe-n vânt cele pe care le spui, fiu al Tâmplarului, vorbe-n vânt;
împărăţie a cerurilor, dreptate, slobozenie şi intraţi, câini, măcinaţi – ne-am
săturat de-acum! Minuni, minuni! aici te vreau; fă minuni, să te credem; altfel,
pune-i dop!
— Toate sunt minuni, bătrâne, răspunse Iisus; ce alte minuni ceri? Lasă-ţi ochii
în jos; şi celui mai umil firicel de iarbă îi stă alături un înger păzitor şi-l ajută să
crească; ridică ochii sus – ce minune e cerul înstelat! Iar dacă închizi pleoapele,
bătrâne, ce minune e lumea dinlăuntrul nostru, ce cer înstelat e inima noastră!
Îl ascultau uimiţi; se întorceau unul către altul.
— Ăsta nu e fiul Mariei? cum vorbeşte cu asemenea putere?
 — Vorbeşte un demon prin gura lui; unde sunt fraţii lui să-l lege, să nu muşte
pe cineva?
— A deschis iarăşi gura, tăceţi!
— A sosit ziua Domnului, fraţilor, sunteţi pregătiţi? Puţine ceasuri vă rămân,
chemaţi săracii, împărţiţi-le bunurile voastre; de ce vă îngrijiţi de bunurile
pământului? vine focul să le ardă! Înainte de împărăţia cerurilor, împărăţia
focului; ziua Domnului, pietrele din care sunt zidite casele bogaţilor se vor ridica
să lovească pe stăpâni; banii de aur din lăzile lor vor năduşi şi va curge de pe ei
sângele şi sudoarea săracului! Se vor deschide cerurile, potop de foc, şi noua
Corabie va pluti deasupra flăcărilor; eu ţin cheia şi deschid Corabia şi aleg; fraţii
mei, nazarineni, încep de la voi, voi cei dintâi chemaţi, veniţi, intraţi înăuntru;
deja au pornit flăcările lui Dumnezeu şi coboară!
— Huideo! Huideo! a venit fiul Mariei să ne mântuiască! huidui norodul şi-l
apucară râsetele.
Unii se aplecară, îşi umplură pumnii de pietre şi aşteptau.
De la marginea pieţei apăru în fugă Filip, păstorul; auzise că au sosit prietenii
lui şi alergă; ochii lui erau umflaţi şi roşii ca racul, ca şi cum ar fi plâns mult,
obrajii i se afundaseră; în ziua în care îşi luase rămas-bun la lac de la Iisus şi
prietenii lui şi le strigase râzând: „Nu vin, am oi, unde să le las?“, tâlhari au
coborât în fugă din Liban şi i le-au răpit; nu i-a rămas decât bâta ciobănească; o
ţinea acum şi umbla, rege detronat, din sat în sat, din munte în munte şi încă îşi
căuta oile; blestema şi ameninţa, ascuţea un briceag lat şi spunea că va porni spre
Liban; dar când rămânea singur, noaptea, plângea. Acum alergă să-şi întâlnească
prietenii vechi să le spună durerea lui, să pornească toţi împreună spre Liban;
auzi râsetele şi huiduielile: „Ce se-ntâmplă acolo?“ murmură el; „de ce râd?“ Se
apropie; acum Iisus se înfuriase:
— De ce râdeţi? striga; de ce adunaţi pietre să loviţi pe Fiul Omului? De ce vă
mândriţi cu casele voastre şi livezile de măslini şi viile voastre? Cenuşă! Cenuşă!
Şi fiii şi fiicele voastre, cenuşă! Iar flăcările, tâlharii cei mari, se vor năpusti din
munţi să vă răpească oile!
„Ce tâlhari, care oi, ce sunt iarăşi aceste focuri pe care ni le cară?“ bombănea
Filip şi asculta cu bărbia proptită în bâta ciobănească.
Iisus vorbea, şi sosea mereu din vecinătăţile sărace norodul umil; auziseră că a
apărut un nou profet pentru sărăcime şi alergară; ţine, cică, într-o mână focul
cerului, să ardă pe cei bogaţi; iar în cealaltă cântarul, să împartă gloatei sărace
bunurile lor; este noul Moise, şi aduce o Lege nouă, mai dreaptă. Acum stau,
fermecaţi, şi-l ascultă; a sosit, a sosit împărăţia săracilor!
 Şi pe când Iisus deschidea iarăşi gura să vorbească, patru braţe căzură asupra
lui şi-l înhăţară, îl coborâră de pe piatră, şi o funie groasă fu înfăşurată repede în
jurul său; Iisus se întoarse, erau fraţii lui, fiii lui Iosif, Simos şchiopul şi Iacov
evlaviosul.
— Acasă! Acasă, îndrăcitule! îi strigau ei şi-l trăgeau împreună cu turbare.86
— Nu am casă, lăsaţi-mă; aceasta este casa mea, aceştia sunt fraţii mei! striga
Iisus şi arăta oamenii.
— Acasă! Acasă! strigau şi bogătanii şi râdeau.
Unul ridică mâna şi aruncă piatra pe care-o ţinea; luă pielea de pe fruntea lui
Iisus, ţâşni prima picătură de sânge. Bătrânul cu două cocoaşe scotea strigăte:
— Moarte! Moarte! Este vrăjitor, aruncă descântece; cheamă focul să vină să
ne ardă, şi-o să vină!
— Moarte! Moarte! se auziră de peste tot strigăte.
Petru sări:
— Ruşine, strigă el, ce v-a făcut? este nevinovat!
Unul voinic se repezi la el:
— Eşti şi dumneata, cred, cu el, e? şi-l apucă de nodul gâtului.
— Nu! nu! zbieră Petru, nu sunt! şi se căznea să descleşteze mâna mare de la
gâtul său.
Ceilalţi trei prieteni ai lui Iisus dispăruseră; Iacov şi Andrei îşi măsurau
puterea, ochii lui Ioan se umpluseră de lacrimi; dar Iuda îşi deschise cale cu
coatele prin mulţime, desprinse de rabi pe cei doi fraţi ieşiţi din minţi, desfăşură
funia.
— Plecaţi, le strigă, o s-aveţi de-a face cu mine, valea!
— Să te duci în patria ta să dai poruncă! ţipă Simos şchiopul.
— Unde-ajung braţele mele dau poruncă, şchiopârnogule!
Se întoarse către cei patru ucenici:
— Nu vă e ruşine? le strigă el; l-aţi tăgăduit deja? Înainte, să stăm în jurul lui,
să nu-l atingă nimeni!
Cei patru se ruşinară, săriră şi săracii şi zdrenţăroşii:
— Suntem şi noi cu voi, fraţilor, strigară; să-i mâncăm!
— Sunt şi eu cu voi! se auzi un glas sălbatic; Filip învârtea bâta şi dădea la o
parte gloata să treacă; vin şi eu!
— Bine-ai venit, Filipe, îi răspunse barbă-roşcată, hai cu noi! Săraci,
nedreptăţiţi, toţi împreună!
Bogătanii, cum văzură mulţimea lor de săraci că-i înfruntă, îşi ieşiră din minţi;
a venit fiul Tâmplarului să trezească minţile sărăcimii, să dea peste cap rânduiala
lumii; aduce, cică, o Lege nouă; moarte! moarte!
Luară foc, se repeziră; unii cu ciomege, alţii cu pumnale, alţii cu pietre;
bătrânii rămâneau în urmă şi ţipau să le dea curaj; prietenii lui Iisus se puseră la
adăpost în dosul platanilor din jurul pieţei; unii se năpusteau descoperiţi. Iisus se
ivi între cei doi potrivnici, deschidea braţele, striga: „Fraţilor! Fraţilor!“ dar
nimeni nu-l asculta; acum pietrele erau aruncate cu turbare şi primii răniţi
mugeau de durere.
O femeie sări dintr-un drumeag; avea faţa înfăşurată strâns cu-o broboadă de
mătase; se vedeau numai gura pe jumătate, nasul şi ochii ei negri mari, cufundaţi
în lacrimi.
— Pentru numele lui Dumnezeu, scoase un strigăt subţire, nu-l omorâţi!
— Maria! se auziră glasuri; mama lui!
Dar bătrânii, de unde să le fie lor milă de mamă! turbaseră:
— Moarte! Moarte! urlau ei; a venit să trezească norodul, să işte răzmeriţă, să
împartă zdrenţăroşilor şi desculţilor bunurile noastre; moarte!
Acum se prinseră la trântă; cei doi fii ai lui Iosif se rostogoliseră la pământ şi
mugeau. Iacov înhăţase o piatră şi le crăpase capetele; Iuda scosese pumnalul
scurt, se oprise înaintea lui Iisus şi nu lăsa pe nimeni să se apropie de el; Filip îşi
amintise de oile lui, văzu negru înaintea ochilor şi trântea ca orbul bâta lui
ciobănească drept în moalele capetelor.
—Pentru numele lui Dumnezeu, se auzi iarăşi glasul Mariei, este bolnav,
bolnav! s-a smintit, fie-vă milă de el!
Dar glasul ei se pierdea; Iuda înhăţase acum pe cel mai voinic şi-i apăsa cuţitul
pe gât; dar apăru Iisus, îi ţinu braţul!
— Iuda, fratele meu, strigă el, nu sânge! nu sânge!
— Dar ce, apă? făcu barbă-roşcată înfuriat. Secure ţii, ai uitat? A venit ceasul!
Se-nfuriase şi Petru de la bătaia pe care-a mâncat-o, apucă un pietroi, îl aruncă-
n bătrâni, Maria intră în tărăboiul încăierării, se apropie de fiul ei; îl prinse de
mână:
— Copilul meu, îi zise, ce-ai păţit? cum ai ajuns în halul ăsta? Vino acasă să te
speli, să schimbi hainele, să-ţi pui sandalele; eşti rănit, fiule!
— Nu am casă, spuse el, nu am mamă; cine eşti?87
Mama izbucni în plâns, îşi înfipse unghiile în obraji şi nu mai spuse un cuvânt.
Petru aruncă pietroiul, căzu şi zdrobi piciorul bătrânului cu două cocoaşe;
acesta mugi de durere şi şontâc-şontâc se târî pe ulicioare şi porni spre casa
rabinului. În timpul acela rabinul apărea gâfâind; auzise vacarmul, sări de la
Sfintele Scripturi, unde era căzut cu faţa şi se căznea, dinlăuntrul slovelor şi
silabelor, să desprindă voia lui Dumnezeu; dar auzi vacarmul, îşi luă cârja şi
alergă să vadă ce se-ntâmplă; găsi pe drum câţiva răniţi, află totul. Dădu la o
parte norodul, ajunse la fiul Mariei.
— Ce-nseamnă astea, Iisuse? îi făcu el cu asprime; tu eşti cel care aduci
dragostea? aceasta e dragostea pe care-o aduci? nu ţi-e ruşine?
Se întoarse către norod:
— Fiii mei, întoarceţi-vă la casele voastre, spuse; este nepotul meu, bolnav,
sărmanul, bolnav de ani de zile; nu fiţi supăraţi pe el pentru ce a spus, iertaţi-l;
nu vorbeşte el, altul vorbeşte prin gura lui.
— Dumnezeu! făcu Iisus.
— Taci tu! zise rabinul şi-l atinse dojenitor cu cârja lui.
Se întoarse iarăşi către norod:
— Lăsaţi-l, copii, nu-l zgândăriţi, nu ştie ce spune; toţi, săraci şi bogaţi, toţi
suntem sămânţa lui Avraam, nu vă certaţi, este amiază de-acum, întoarceţi-vă la
casele voastre; iar pe el, sărmanul, o să-l însănătoşesc eu.
Se întoarse către Maria:
— Maria, întoarce-te la casa ta; acum venim şi noi.
Mama aruncă o ultimă privire plină de dorinţă către fiul ei, ca şi cum şi-ar fi
luat rămas-bun de la el pentru totdeauna; oftă, îşi muşcă capătul broboadei şi o
luă şi se pierdu pe uliţele strâmte.
Acum norii acoperiseră cerul; în ceasul în care oamenii se omorau, ploaia
stătea să cadă, să răcorească pământul. Se iscă un vânt, ultimele frunze din
platani şi smochini se desprindeau şi se împrăştiau pe pământ. Piaţa se golise;
Iisus se întoarse către Filip, îi întinse mâna:
— Filipe, fratele meu, spuse, bine ai venit.
— Bine te-am găsit, rabi, răspunse el şi-i strânse mâna.
Îi încredinţă toiagul păstoresc:
— Ia-l să te reazemi, spuse.
— Să mergem, fraţi de luptă, spuse Iisus; scuturaţi-vă praful de pe picioare88;
să fii sănătos, Nazaret!
— O să vă scot până la marginea satului, spuse bătrânul rabin, să nu vă atingă
nimeni.
Luă pe Iisus de mână, cei doi porniră înainte; rabinul simţea cum arde în palma
sa mâna lui Iisus.
— Nu lua, fiule, asupra ta grijile altora, spuse el; o să te mănânce.
— Eu nu am griji ale mele, părinte; să mă mănânce! răspunse Iisus.
Ajunseră la marginea Nazaretului, apărură livezile, mai încolo ogoarele. În
urmă Ucenicii se opriră deodată şi-şi spălară rănile la o fântână; cu ei erau destui
zdrenţăroşi şi schilozi; şi doi orbi; aşteptau ca noul profet să facă minunea; şi toţi
vorbeau furioşi şi bucuroşi, de parcă se-ntorceau de la o mare luptă.
Dar cei patru Ucenici înaintau tăcuţi, neliniştiţi şi se grăbeau să se apropie de
rabi, să-i mângâie; Nazaretul, patria învăţătorului, i-a huiduit şi i-a alungat, urât
începe marea bătălie! Iar dacă ne alungă şi din Cana, se gândeau ei, şi din
Capernaum şi de peste tot de la lacul Ghenizaret, ce-o să ne facem? unde-o să ne
ducem? cui o să vestim cuvântul lui Dumnezeu? De vreme ce poporul lui Israel
ne tăgăduieşte şi ne huiduieşte, la cine ne vom îndrepta? La necredincioşi?89
Priveau pe rabi, dar nimeni nu deschidea gura să-i vorbească; însă el văzu în
ochii lor teama, luă de mână pe Petru:
— Petru, puţincredinciosule, spuse, o sălbăticiune neagră, cu părul zburlit, şade
chircită în lumina ochiului tău şi tremură: Frica. Ţi-a fost frică?
— Când sunt departe de tine, rabi, mi-e frică; de-aceea m-am apropiat; de-
aceea ne-am apropiat toţi; vorbeşte-ne, să se întărească inima noastră.
Iisus zâmbi:
— Când mă aplec adânc în sufletul meu, spuse, nu ştiu cum şi de ce adevărul
iese dinlăuntrul meu ca o poveste; iarăşi o să vă vorbesc printr-o poveste,
prieteni:
„Odată un mare dregător însurase pe fiul său şi a poruncit să pregătească cina
în palatul său bogat; şi după ce au fost înjunghiaţi taurii şi au fost aşternute
mesele, a trimis robii săi să dea de veste celor chemaţi: «Toate sunt gata, poftiţi,
dacă vă face plăcere, la nuntă.» Dar cei chemaţi găsiră fiecare o pricină să nu
vină: «Am cumpărat un ogor şi mă duc să-l văd», spuse unul. «Sunt însurat de
curând, nu pot să vin», zise altul. «Am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc
să-i încerc», răspunse altul… Robii s-au întors, au spus stăpânului lor: «Nici
unul dintre cei chemaţi nu poate să vină; au, cică, treabă.» Dregătorul s-a mâniat:
«Alergaţi repede în pieţe şi la răscrucile de drumuri, adunaţi săracii, şchiopii,
orbii, schilozii şi aduceţi-i aici; am chemat pe prietenii mei, ei nu primesc;
aşadar, voi umple casa mea cu cei nechemaţi, să mănânce şi să bea şi să se
bucure la nunta fiului meu»“90.
Iisus tăcu; începuse liniştit, dar cu cât vorbea, îşi amintea de nazarineni şi ovrei
şi se aprindea mânia între sprâncenele lui. Ucenicii îl priveau uimiţi.
— Cine sunt cei chemaţi, cine cei nechemaţi, care nuntă, nu înţelegem, iartă-
ne, rabi, zise Petru şi se scărpină deznădăjduit în capul său mare.
— O să înţelegeţi, spuse Iisus, când o să strig pe cei chemaţi să urce în Corabie
şi n-o să primească, pentru că au, cică, vii şi ogoare şi femei, şi sunt ochii lor,
urechile, buzele, nările, mâinile lor, cele cinci perechi de boi şi ară; ce ară?
Iadul!
Oftă; privi prietenii, simţi că era singur-singurel în lume.
— Vorbesc, murmură el, cui îi vorbesc? vântului; eu vorbesc, şi eu singur aud;
când o să facă pustiul urechi să mă audă?
— Iartă-ne, rabi, spuse iarăşi Petru, un bulgăre de lut e mintea noastră; ai
răbdare şi-o să-nflorească.
Iisus se întoarse, privi pe bătrânul rabin; dar el avea privirea pironită în
pământ, simţise înfiorătorul înţeles ascuns, şi ochii lui bătrâni fără gene se
umpluseră de lacrimi.
La ieşirea din Nazaret, înaintea unei barăci de lemn, stătea vameşul, care aduna
dajdiile, Matei pe numele lui; pentru mărfurile care intrau şi ieşeau, plăteau
dajdie romanilor. Scund, rotofei, bolnăvicios; mâinile sale, galbene, moi,
degetele sale, pătate, unghiile negre, urechile sale, mari, pletoase; glasul său,
subţire ca de famen91. Întreg satul îl ura şi-i era silă de el, nimeni nu-i dădea
mâna; iar când treceau pe lângă baracă, întorceau faţa în altă parte. Nu spuneau
Scripturile: Numai lui Dumnezeu suntem datori să plătim dajdie, nu oamenilor?
Iar ăsta e în slujba tiranului, dijmuitor, calcă Legea, trăieşte din nelegiuire; şapte
mile în jurul său era pângărit văzduhul.
— Să mergem repede, băieţi, zise Petru, ţineţi-vă răsuflarea; întoarceţi faţa în
altă parte.
Dar Iisus se opri pe vârful picioarelor; Matei, drept, în faţa barăcii, ţinea între
degetele lui pana de scris, răsufla greu şi nu ştia ce să facă – să rămână, se sfia,
să intre în baracă, nu voia; de un timp dorea cu ardoare să vadă de-aproape pe
noul profet, care vesteşte că toţi oamenii sunt fraţi; nu este el cel care a spus într-
o zi: „Mai mult iubeşte Dumnezeu pe păcătosul care se pocăieşte decât pe omul
care n-a păcătuit niciodată“? Iar în altă zi nu a spus: „Eu n-am venit în lume
pentru cei curaţi; am venit pentru cei păcătoşi92; cu ei îmi place să vorbesc şi să
mănânc“? Şi-n altă zi în care l-am întrebat: „Rabi, care este numele adevărat al
lui Dumnezeu?“ el a răspuns: „Dragoste“.
Cuvintele acestea, Matei le chema zi şi noapte în inima sa şi spunea şi ofta:
„Când o să-L văd, o să cad la picioarele Lui!“ Iar acum, iată că era înaintea Lui,
se ruşina să ridice ochii, să-L privească, stătea cu capul plecat, neclintit, şi
aştepta; ce aştepta? acum o să plece şi-o să-L piardă pentru totdeauna.
Iisus făcu un pas, se apropie de el:
 — Matei, spuse încet, cu atâta dulceaţă, încât vameşul simţi că i se topeşte
inima.
Ridică ochii; Iisus, înaintea lui, îl privea; dulce, atotputernică privirea, cobora
în măruntaiele vameşului, inima se liniştea, mintea se lumina, străfundurile
sufletului dârdâiau, iar acum cădea soarele peste ele şi le încălzea; ce bucurie era
aceasta, ce adeverire, ce împăcare! Aşadar, atât de simplă e lumea, atât de uşoară
mântuirea?
Matei intră înăuntru, închise catastifele, luă unul nescris la subsuoară, înţepeni
la cingătoare călimara de bronz, îşi petrecu pana de scris după ureche; scoase
după aceea cheia de la cingătoare, închise şi aruncă cheia în livadă. Iar apoi,
după ce sfârşi, se apropie de Iisus; genunchii îi tremurau; se opri; să înainteze?
să nu înainteze? o să-i dea învăţătorul mâna? Ridică ochii, privi pe Iisus, ca şi
cum i-ar fi strigat: „Fie-ţi milă de mine!“ Iar Iisus îi zâmbi, îi întinse mâna:
— Bine te-am găsit, Matei, spuse; vino cu mine.93
Ucenicii se tulburară, se dădură la o parte; bătrânul rabin se aplecă la urechea
lui Iisus:
— Copilul meu, zise, un vameş! e mare păcat; trebuie s-asculţi de Lege.
— Părinte, răspunse el, ascult de inima mea.
Înaintaseră afară din Nazaret, trecură prin livezi, intrară în ţarini; sufla vânt
rece, în depărtare muntele Hebron strălucea presărat cu primii fulgi de zăpadă.
Rabinul prinse iarăşi mâna lui Iisus, nu voia să se despartă înainte de-a-i
vorbi… Dar ce să-i spună? de unde să înceapă? Dumnezeu, cică, în pustiul
Iudeii, i-a încredinţat, într-o mână focul, în cealaltă sămânţa; el va arde, cică,
lumea şi va sădi o nouă… Rabinul privea într-ascuns pe Iisus, să creadă asta? Nu
spun Scripturile că Alesul lui Dumnezeu este asemenea copacului ofilit care a
încolţit în pietre, dispreţuit, părăsit de toţi oamenii? Aşadar, se poate, se poate să
fie acesta… se gândi bătrânul; se sprijini de el:
— Cine eşti? îl întrebă încet, să nu-l audă ceilalţi.
— De-atâta timp, din ceasul în care m-am născut, moş Simeon, eşti cu mine, şi
încă nu m-ai cunoscut?
Suflarea bătrânului rabin se tăie:
— Mintea mea nu-l încape, murmură el, nu-l încape…
— Nici inima ta, moş Simeon?
— Pe ea n-o ascult, copilul meu; duce omul în prăpastie.
— În prăpastia lui Dumnezeu, la mântuire, spuse Iisus şi privi pe bătrân cu
milă.
Iar peste puţin:
 — Nu-ţi aminteşti, părinte, visul neamului lui Israel, pe care l-a avut într-o
noapte profetul Daniel, în Babilon? S-a aşezat cel Vechi de zile pe tronul Său;
albe veşmintele Sale, ca zăpada, şi părul capului Său ca lâna albă de berbec; iar
tronul Său făcut din flăcări; şi un râu de foc se rostogolea la picioarele Sale. La
dreapta şi la stânga Sa au fost întronaţi Judecătorii; şi s-au deschis atunci cerurile
şi a coborât pe nori, cine? îţi aminteşti, părinte?
— Fiul Omului, răspunse bătrânul rabin, care se hrăneşte cu visul acesta din
neam în neam – şi au venit nopţi în care-l avusese şi el în somnul său.
— Şi cine este Fiul acesta al Omului, părinte?
Genunchii bătrânului rabin se muiară; privi pe tânăr cu spaimă.
— Cine? murmură el şi se agăţă de buzele lui Iisus; cine?
— Eu, răspunse liniştit el, şi puse mâna pe capul bătrânului, ca şi cum l-ar fi
binecuvântat.
Bătrânul rabin dădu să vorbească, dar buzele lui nu se întâlneau.
— Să fii sănătos, părinte, spuse Iisus, şi-i întinse mâna; fericit tu care ai fost
învrednicit, înainte de-a muri, să vezi ce-ai râvnit toată viaţa ta; Dumnezeu şi-a
ţinut cuvântul Său, moş Simeon!
Rabinul se opri, holbă ochii, îl privea… Ce era lumea asta din jurul său?
tronurile, aripile, fulgerele albe, norii care coborau, Fiul Omului pe nori? Visa?
nu cumva era profetul Daniel şi se deschideau înaintea lui uşile celui ce va să
vină şi vedea? Astea nu erau ţarini, erau nori; iar tânărul acesta care-i întinse
mâna şi-i zâmbea nu era fiul Mariei, era Fiul Omului!
Ameţi; înfipse cârja în pământ, se propti în ea să nu cadă şi privea; privea pe
Iisus cu toiagul său păstoresc cum trece pe sub pomii tomnatici; cerul coborâse,
ploaia nu mai putea să fie ţinută în cer, cădea. Veşmintele bătrânului rabin se
îmbibaseră de apă; i se lipiră de trup, apa îi şiroia prin păr, tremura de frig, dar
rămânea în mijlocul drumului neclintit, iar Iisus şi prietenii în faţa lui se
pierduseră de-acum printre pomi; însă bătrânul rabin, în ploaie şi în vânt, îi
privea încă, zdrenţăroşi, desculţi, cum înaintează, cum urcă… Unde se duceau?
încotro? Să dea zdrenţăroşii, desculţii, neînvăţaţii ăştia foc lumii? Genune sunt
vrerile Domnului…
— Adonai, murmură, Adonai… şi-i curgeau lacrimile.

XXII
Peste popoare şade Roma, cu atotputernice braţe nesătule, deschise, şi primeşte
corăbiile, caravanele, zeii şi roadele întregului pământ şi ale mării. Nu crede în
niciun zeu şi primeşte fără teamă în curtea ei, cu zeflemitoare îngăduinţă, toţi
zeii – din îndepărtata Persie adoratoare a focului, pe fiul cu chip de foc al lui
Ahura Mazda, Mitra, călare pe taurul sfânt muribund; din ţara mult roditoare a
Nilului, pe Isis, care caută primăvara, pe ogoarele înflorite, cele paisprezece
bucăţi ale bărbatului şi fratelui ei, Osiris, pe care l-au ciopârţit părtaşii lui
Tifon94; din Siria, în bocete sfâşietoare, pe preafrumosul Adonis, din Frigia,
întins pe epitaf, acoperit cu toporaşi ofiliţi, pe Atis, din neruşinata Fenicie, pe
Astarte cea cu o mie de bărbaţi, toţi zeii şi demonii Asiei şi Africii, iar din
Grecia, Olimpul cel alb deasupra şi pe Hades cel negru.
Primeşte toţi zeii, a deschis drumuri, a curăţat marea de corsari, uscatul de
tâlhari, a adus rânduiala şi pacea în lume. Deasupra ei nimeni, nici Dumnezeu;
dedesubtul ei, toţi; zei şi oameni, cetăţeni şi robi romani. Un sul brodat în
nenumărate feluri s-a încolăcit Timpul în mâna ei; şi Locul. „Sunt veşnică“, s-a
mândrit ea şi-a mângâiat vulturul cu două capete, care şi-a îndoit şi el aripile
însângerate şi se odihneşte la picioarele stăpânului său. Ce strălucire e aceasta,
ce bucurie nezdruncinată, să fii atotputernică şi nemuritoare, se gândeşte Roma,
şi pe cărnoasa ei faţă boită se revarsă un zâmbet întins, gras.
Zâmbeşte mulţumită, şi nu-i trece prin minte pentru cine a deschis drumurile
pe uscat şi pe mare, pentru cine a trudit, atâtea veacuri, să aducă siguranţa şi
pacea în lume. Învingea, dădea legi, îmbogăţea, se întindea peste lumea locuită,
pentru cine? Pentru desculţul care urcă, în ceasul acesta, drumul pustiu de la
Nazaret la Cana şi-l urmează o ceată de zdrenţăroşi. Nu are unde să doarmă, ce
să îmbrace, ce să mănânce; toate cămările lui şi vitele şi mătăsurile bogate ale lui
se află încă în cer; dar au pornit şi coboară.
Călătoreşte prin pulbere şi pietre, picioarele-i sunt însângerate, ţine toiagul său
umil de păstor, iar uneori se opreşte, se reazemă în el şi îşi poartă privirea, tăcut;
în jur munţii, şi pe munţi o lumină, Dumnezeu, care şade şi străjuieşte de-acolo
de sus oamenii; ridică toiagul păstoresc, Îl salută şi continuă călătoria.
Soseau de-acum la Cana; la fântână, în afara satului, o femeie tânără, cu burta
umflată, palidă, fericită, scotea apă şi-şi umplea urciorul; o recunoscură; era fata
la a cărei nuntă s-au dus, în vară şi i-au urat să facă fiu.
— A prins urarea noastră, îi spuse Iisus şi zâmbi.
Iar ea se îmbujoră, îi întrebă dacă le este sete, nu le era sete, luă urciorul pe
cap, intră în sat şi se pierdu.
Petru porni înainte, o luă la rând să bată-n porţi, alerga din prag în prag, îl
cuprinsese o beţie tainică, dănţuia, striga:
— Deschideţi! Deschideţi!
 Uşile se deschideau, apăreau femei, se însera de-acum, pălmaşii se întorceau
de la ogoare, întrebau uimiţi:
— Ce se-ntâmplă, bre băieţi? De ce bateţi în porţi?
— A sosit ziua Domnului, răspundea Petru, potop, băieţi, cărăm noul Chivot,
câţi sunteţi credincioşi, intraţi înăuntru; iată învăţătorul ţine cheia, faceţi-o
repede!
Femeile se înspăimântară, bărbaţii se apropiară de Iisus; el se aşezase acum pe-
o piatră şi desena cu toiagul său păstoresc cruci şi stele în ţărână.
Din tot satul se adunară bolnavii şi schilozii.
— Rabi, atinge-ne, să ne însănătoşim; spune-ne o vorbă bună, să uităm că
suntem leproşi, orbi şi schilozi.
Iar o bătrână de viţă nobilă cu trup înalt, îmbrăcată în negru pana corbului,
scoase un strigăt:
— Am avut un fiu şi l-au răstignit; înviază-l!
Cine era această bătrână nobilă? sătenii se întoarseră uimiţi; nimeni din satul
lor nu fusese răstignit; priviră de unde venea glasul – bătrâna dispăruse în
văzduhul înserării.
Iisus, aplecat pe pământ, desena cruci şi stele, şi trăgea cu urechea la o
trompetă de luptă, care cobora de pe colina din faţă; grea, ritmică se auzi o
lovitură de picior, şi în soarele înserării scânteiară deodată scuturi şi coifuri de
bronz; ţăranii se întoarseră, feţele lor se întunecară.
— Nelegiuitul95 se întoarce de la vânătoare; a ieşit iarăşi să prindă răzvrătiţi.
— A cărat în sat pe fata lui cea damblagită, să se însănătoşească, cică, în aerul
curat; dar Dumnezeul lui Israel ţine catastiful şi scrie şi nu iartă; pământul Canei
o s-o mănânce!
— Nu strigaţi, sărmanilor! Uite-l!
Trei cavaleri mergeau înainte; la mijloc centurionul Nazaretului, Rufus; dădu
pinteni calului său, se apropie de gloata de ţărani; ridică biciul:
— De ce v-aţi adunat? strigă el; împrăştiaţi-vă!
Faţa lui era îndurerată, în câteva luni îmbătrânise, părul îi încărunţise; suferinţa
singurei lui fiice, care pe neaşteptate într-o dimineaţă a fost găsită damblagită, îl
zdrobise. Cum se răsucea cu calul său şi împrăştia sătenii, îl luă la ochi pe Iisus
şezând mai încolo, pe o piatră; o clipă faţa lui se lumină; dădu pinteni calului, se
apropie de el:
— Fiu al Tâmplarului, spuse, bine-ai venit din Iudeea; pe tine te căutam.
Se întoarse către săteni:
— Am de vorbit cu el, plecaţi!
 Văzu ucenicii şi zdrenţăroşii care-l urmau din Nazaret, pe unii îi cunoscu,
încreţi sprâncenele:
— Fiu al Tâmplarului, zise, ai răstignit, ai grijă să nu fii răstignit; nu aţâţa
poporul, nu-i lua minţile, vezi, grea este mâna mea, iar Roma nemuritoare.
Iisus zâmbi; ştia el bine, Roma nu este nemuritoare, dar nu vorbi.
Sătenii se împrăştiară peste tot bodogănind, se opriră şi priveau de departe pe
cei trei răzvrătiţi, pe care-i prinseseră soldaţii romani şi-i cărau împovăraţi de
lanţuri; un bătrân cu barba despicată-n două şi cei doi fii ai lui; tustrei priveau cu
capul drept, deasupra coifurilor romane, lumea şi nu vedeau nimic; numai, drept
în văzduh, pe Dumnezeul lui Israel, mâniat.
Iuda îi recunoscu, vechii lui tovarăşi de luptă, le făcu semn, dar ei, orbiţi de
strălucirea lui Dumnezeu, nu-l văzură.
— Fiu al Tâmplarului, făcu centurionul, aplecându-se deasupra calului său,
sunt zei care ne urăsc şi ne omoară, iar alţii care nu catadicsesc să se aplece şi să
ne vadă, şi alţii binevoitori, preamiloşi, care însănătoşesc pe nefericiţii oameni
de boli; fiu al Tâmplarului, dintre care este zeul tău?
— Unul e Dumnezeu, răspunse Iisus; nu huli, sutaşule!
Rufus clătină capul.
— Nu vreau să mă prind în vorbe sfinte cu tine, zise; mi-e silă de ovrei, şi să
mă ierţi, vorbiţi neîncetat de Dumnezeu; eu numai asta am vrut să te întreb:
poate dumnezeul tău…
Se opri; se ruşină să accepte să ceară un hatâr de la un ovreu. Dar îndată se-
nălţă în ochii lui un mic pat de fecioară, şi pe el întins, neclintit, un palid trup de
fetiţă, cu doi mari ochi verzi care-l priveau, îl priveau şi-l rugau…
Înghiţi ruşinea, se aplecă încă mai mult în şaua calului său:
— Poate dumnezeul tău, fiu al Tâmplarului, poate să-nsănătoşească bolnavi?
Privea pe Iisus cu nelinişte.
— Poate? întrebă din nou, văzând pe Iisus că tace.
Iisus se ridică încet de pe piatra unde şedea, se apropie de călăreţ.
— Părinţii fac, spuse el, şi copiii o trag; aşa e legea lui Dumnezeu.
— Nedrept! strigă centurionul înfiorându-se.
— Drept! i-o-ntoarse Iisus; o singură rădăcină sunt părintele şi copilul;
împreună urcă la cer, împreună coboară în Iad; loveşti pe unul, sunt răniţi
amândoi; păcătuieşte unul, sunt pedepsiţi amândoi; ne vânezi şi ne omori, tu,
sutaşule, iar Dumnezeul lui Israel loveşte şi damblageşte pe fata ta.
— Grele sunt cuvintele tale, fiu al Tâmplarului; s-a întâmplat odată să te ascult
cum vorbeşti în Nazaret, şi cuvintele tale mi s-au părut mai dulci decât ceea ce se
potriveşte romanului; iar acum…
— Atunci vorbea împărăţia cerurilor, acum sfârşitul veacului; din ziua aceea în
care m-ai ascultat, sutaşule, Judecătorul cel Drept s-a aşezat pe tronul Său, a
deschis catastifele, a strigat şi-a venit Dreptatea şi s-a oprit, cu sabia în mână,
alături de El.
— Aşadar, nu merge mai departe de dreptate nici dumnezeul tău? strigă
centurionul cu supărare; acolo s-a oprit? Aşadar, ce era vestea cea nouă pe care o
vesteai în Galileea, în vară? Dragoste? Dragoste? Fata mea nu are nevoie de
dreptatea lui Dumnezeu, are nevoie de dragostea Lui; caut un dumnezeu să
treacă peste dreptate şi să-mi poată însănătoşi copilul; de aceea pusesem
dezlegaţi şi legaţi96 să te găsească. Dragoste, auzi? dragoste, nu dreptate.
— Nemilosule, om fără dragoste, sutaşule roman, cine pune în gura ta crudă
cuvintele acestea?
— Dragostea copilului meu, durerea; caut un dumnezeu să-mi însănătoşească
copilul, să cred în el.
— Fericiţi cei care cred în Dumnezeu, fără minuni.
— Fericiţi; dar eu sunt om aspru şi care crede cu greu; am văzut mulţi zei în
Roma, avem mii în cuşti, m-am scârbit.
— Unde se află fata ta?
— Aici, în vârful satului, într-o grădină.
— Să mergem!
Sutaşul dădu una, sări de pe calul său, o luă înainte cu Iisus; în urma lor, de
departe, îi urmau Ucenicii, mai în urmă mulţimea de săteni; iar din coada oştirii
apăru pe neaşteptate în clipa aceea şi Toma, nespus de mulţumit; mergea în urma
ostaşilor şi-şi vindea mărfurile la un preţ bun.
— Ei, Toma, îi strigară Ucenicii, încă nu vii cu noi? acum o să vezi minunea
şi-o să crezi.
— Întâi să văd, răspunse Toma; să văd şi să pipăi.
— Ce să pipăi, negustor mintos?
— Adevărul.
— Are adevărul trup? Ce spui fleacuri dintr-astea, minte uşuratică?
— Dacă nu are trup, ce să fac cu el? făcu Toma chicotind; eu am nevoie să
pipăi97; nu mă-ncred în ochii mei şi nici în urechile mele; mă-ncred în mâinile
mele.
Sosiră în vârful satului, într-o plăcută căsuţă zugrăvită cu var, intrară.
O fată, până-n doisprezece ani, întinsă într-un pat alb, cu ochii mari verzi,
deschişi, văzu pe tatăl ei; faţa îi străluci; sufletul ţâşni cu putere să ridice trupul
damblagit, dar nu putu, şi bucuria de pe faţă se stinse. Iisus se aplecă, luă mâna
copilei; toată puterea lui se-adună în mâna lui; toată puterea lui şi dragostea şi
mila. Nu vorbea; pironea ochii lui în cei doi ochi verzi şi-şi simţea sufletul că se
varsă năvalnic prin vârful degetelor lui şi că intră în corpul copilei; iar ea îl
privea cu ardoare, cu gura larg deschisă, şi-i zâmbea.
Ucenicii intrară în cameră călcând pe vârful picioarelor, iar primul şi mai bun
Toma, cu desaga de mărfuri în spate şi goarna petrecută la cingătoare; în jur, în
grădină şi pe drumeag se împrăştiară sătenii; şi toţi îşi ţineau răsuflarea şi
aşteptau. Centurionul răzemat de perete îşi privea fata şi se căznea să-şi ascundă
tulburarea.
Încet-încet, obrajii copilei prinseră culoare, pieptul ei se ridică, o furnicătură
dulce o străbătea de la mână la inimă şi de la inimă până în tălpile picioarelor;
măruntaiele ei foşneau şi se clătinau, ca frunzele plopului când prinde să sufle o
adiere uşoară; iar Iisus simţea mâna copilei bătând ca o inimă, prinzând viaţă, în
mâna lui; şi-atunci deschise gura, vorbi:
— Copila mea, spuse dulce poruncind, ridică-te sus!
Iar copila se mişcă în linişte, ca şi cum ar fi fost amorţită şi se dezmorţea, se
întinse, ca şi cum s-ar fi trezit, mâinile ei se sprijiniră de pat, ridicară trupul, şi
cu-o săritură se află în braţele tatălui ei. Toma îşi holbă ochii saşii, întinse mâna,
pipăi copila, de parc-ar fi vrut să se încredinţeze că era adevărată; şi Ucenicii
rămaseră uimiţi, se înspăimântară; iar norodul, care roise în jur, mugi o clipă şi
tăcu îndată înfricoşat; nu auzeai decât râsetele răcoroase ale copilei, care
îmbrăţişa şi săruta pe tatăl ei.98
Iuda se apropie de învăţător; faţa lui era înfuriată şi urâtă:
— Îţi risipeşti puterea pentru necredincioşi; faci bine duşmanilor noştri; ăsta e
sfârşitul veacului pe care ni-l aduci? astea sunt flăcările?
Dar Iisus, nespus de departe, plutind în ceruri întunecate, nu-l auzi; dintre toţi
el se înspăimântase cel mai mult, văzând fata că zboară din patul ei; Ucenicii îl
înconjurară, dănţuiau, nu puteau să-şi stăpânească bucuria; aşadar, bine-au făcut
c-au părăsit totul şi-au venit cu el; este adevărat, face minuni. Iar Toma ridicase
balanţa în mintea sa, cântărea; într-o terezie puse mărfurile sale, în cealaltă
împărăţia cerurilor; tereziile jucară mult timp, în sfârşit, se opriră; mai grea era
împărăţia cerurilor, bănoasă treabă, dau cinci, se poate să câştig o mie, înainte,
aşadar, în numele lui Dumnezeu! Se apropie de învăţător:
— Rabi, pentru darul tău scump o să împart săracilor mărfurile mele; să n-o
uiţi, te rog, în cealaltă zi când o să vină împărăţia cerurilor; jertfesc totul, vin cu
tine; astăzi am văzut şi-am pipăit adevărul.
Dar Iisus era încă nespus de departe, auzi, dar nu răspunse.
— O să păstrez numai goarna, continuă fostul negustor, să vestesc, să se adune
norodul; vindem mărfuri noi, nemuritoare, har!
Centurionul, ţinându-şi fata în braţe, se apropie de Iisus:
— Om al lui Dumnezeu, zise el, ai înviat pe fata mea; ce dar vrei să-ţi fac?
— Am slobozit pe fata ta din lanţurile Satanei, răspunse Iisus, slobozeşte şi tu,
sutaşule, pe cei trei răzvrătiţi din lanţurile Romei.
Rufus lăsă capul în jos, oftă:
— Nu pot, murmură trist, cu adevărat, nu pot; am jurat împăratului roman, aşa
cum şi tu ai jurat Dumnezeului pe care-l preamăreşti; este drept să ne călcăm
jurământul nostru? Cere-mi orice alt dar vrei; mâine plec la Ierusalim şi vreau
să-ţi fac darul înainte de-a pleca.
— Sutaşule, răspunse Iisus, o să ne întâlnim într-o zi, într-un ceas greu, în
sfântul Ierusalim; atunci o să-ţi cer darul; până atunci, ai răbdare.
Îşi puse mâna pe părul bălai al copilei, mult timp; închise ochii şi simţea
căldura capului, moliciunea părului, dulceaţa femeii.
— Copilul meu, spuse în sfârşit, deschizând ochii, un singur cuvânt o să-ţi
spun, să nu-l uiţi; ia de mână pe tatăl tău şi călăuzeşte-l pe drumul cel drept.
— Care este drumul cel drept, om al lui Dumnezeu? întrebă copila.
— Dragostea.
Sutaşul dădu porunci, aduseră mâncăruri şi băuturi, aşternură mese:
— Fac chemare, spuse lui Iisus şi Ucenicilor săi, veţi mânca şi veţi bea astă-
seară în casa aceasta; sărbătoresc învierea copilului meu; după ani de zile am de
ce să mă bucur; astăzi inima mea a dat pe dinafară de bucurie; bine aţi venit!
Se aplecă spre Iisus:
— Mare cinste datorez dumnezeului pe care-l slăveşti, zise el; dă-mi-L să-L
trimit la Roma şi pe El, cu ceilalţi zei.
— Se va duce El singur, răspunse Iisus şi ieşi în curte să se liniştească.
Se înnoptă; în cer se aprinseră stelele; iar jos în micul sătuc se aprinseră
opaiţele şi ochii oamenilor străluciră; astă-seară taifasurile de zi cu zi fură
purtate c-un stat de om mai sus – simţeau că Dumnezeu, ca un leu blând, intrase
în satul lor.
Fură întinse mesele, şi Iisus se aşeză între Ucenicii lui, împărţi pâinea şi tăcea;
înăuntrul său sufletul bătea din aripi încă, neliniştit, ca şi cum ar fi scăpat de o
mare primejdie, sau ca şi cum ar fi sfârşit o ispravă neaşteptată. Iar Ucenicii în
jurul lui tăceau şi ei; dar inima lor sărea voioasă; aşadar, toate acestea, sfârşituri
ale veacului şi împărăţii ale cerurilor, nu erau vise şi înflăcărare, erau cu
adevărat; iar tânărul negricios desculţ de lângă ei, care mânca, vorbea, râdea,
dormea şi el, ca toţi oamenii, era într-adevăr trimis al lui Dumnezeu!
Matei, după ce sfârşi cina şi se întinseră toţi să doarmă, îngenunche sub opaiţ,
scoase de la sânul său catastiful neînceput, îşi luă de la ureche pana de scris, se
aplecă asupra hârtiei nescrise şi rămase multă vreme gânditor. Cum să înceapă?
de unde să înceapă? Dumnezeu l-a pus alături de acest om sfânt să înscrie cu
credinţă cuvintele pe care le spune şi minunile pe care le face, să nu se piardă, să
le afle şi generaţiile viitoare, să ia şi ele drumul izbăvirii. Sigur, aceasta este
datoria pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu; ştie carte, aşadar, are răspundere
grea; ceea ce poate să se piardă, el o să prindă cu condeiul său, să pună pe hârtie,
să facă nemuritor faptul ăsta. Chiar dacă le e scârbă de el şi chiar dacă Ucenicii
nu vor să fie deseori cu el, pentru că odată a fost vameş; el o să le arate acum că
e mai bine să fii păcătosul care se pocăieşte decât cel nepăcătos.
Afundă pana de scris în călimara de bronz, auzi un foşnet de aripi în dreapta
lui, ca şi cum un înger s-ar fi apropiat de urechea lui şi i-ar fi dictat, şi începu cu
mână sigură, sprintenă, să scrie: „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui
David, fiul lui Avraam. Avraam a născut…“99 Scria, scria până când răsăritul
prinse să se facă alb-albăstrui şi se auzi primul cântat al cocoşului.
Porniră; o luă înainte Toma cu goarna, trâmbiţa, trezea satul, să fiţi sănătoşi,
striga el, la bună vedere în împărăţia cerurilor. În urma lui veneau Iisus cu
Ucenicii şi gloata de zdrenţăroşi şi schilozi care-l urmau încă din Nazaret şi alţii
din Cana şi aşteptau; nu se poate, se gândeau ei, o să vină ceasul binecuvântat să
se întoarcă şi la ei, să-i scape de foame şi de boală. Ultimul rămânea astăzi Iuda;
găsise o desagă largă, se oprea deodată pe la porţi, prindea gospodinele şi le
vorbea, pe jumătate rugător, pe jumătate ameninţând:
— Noi pentru voi lucrăm, să fiţi mântuite, nefericitelor; ajutaţi şi voi să nu
murim de foame; şi sfinţii100 au, cică, nevoie şi ei să mănânce, să prindă putere,
să mântuiască oamenii; o pâine, o mână de măsline, brânză, stafide, curmale, ce
se-ntâmplă, scrie Dumnezeu şi pe cealaltă lume plăteşte; dai o măslină strivită,
şi-o să te plătească, zău, cu-o livadă de măslini.
Iar dacă vreo gospodină se codea să-şi deschidă cămara:
— Ce te caliceşti? îi striga; mâine-poimâine, poate şi astă-seară, o să se
deschidă cerurile, o să cadă focul, iar din toate bunurile tale numai ce-o să dai o
să-ţi rămână; şi dac-o să fii mântuită, s-o datorezi pâinii pe care mi-ai dat-o şi
măslinelor şi urcioraşului de ulei, nefericito!
 Femeile se înspăimântau, deschideau cămările, şi până să ajungă la marginea
satului, se umpluse de milostenii desaga lui Iuda.
Iarna se lăsase, pământul tremura de frig; mulţi pomi rămaseră goi de tot, le era
frig; dar, măslinul, curmalul, chiparosul, binecuvântaţi de Dumnezeu, îşi ţineau
neatinsă, iarna, vara, podoaba lor; iar oamenii, care erau săraci, tremurau şi ei ca
pomii desfrunziţi. Ioan aruncase pe umerii lui Iisus mantia lui de lână şi-acum
tremura de frig el şi se grăbea să ajungă în Capernaum, să deschidă lăzile mama
lui; ţesuse mult în viaţa ei bătrâna Salomeea şi era nobilă inima ei şi dădea; ar fi
împărţit haine călduroase prietenilor, chiar dacă ar fi bombănit Zevedeu
zgârciobul; ea, cu încăpăţânarea şi cu blândeţea ei, chivernisea casa.
Se grăbea şi Filip; se gândea la prietenul său bun la inimă din Capernaum, la
Natanael, aplecat să coasă toată ziua şi să cârpească sandale şi haine rupte; aşa
îşi pierdea viaţa, de unde să-i rămână vreme să-şi înalţe mintea la Dumnezeu, să
razeme şi el de cer scara lui Iacov şi să urce? Când o să ajung, cugeta Filip, o să-
i dezvălui marea taină, să se mântuiască şi el sărmanul!
Luară o cale scurtă, lăsară în stânga lor Tiberiada cea urâtă de Dumnezeu, cu
blestematul tetrarh care le-a omorât Botezătorul. Matei se apropie să întrebe pe
Petru ce-şi amintea de râul Iordan şi de Botezătorul, să le înscrie una câte una,
dar Petru se dădu înapoi şi întoarse faţa-n altă parte, să nu tragă-n el răsuflarea
vameşului; iar Matei se amărî, strânse la subsuoară catastiful început, rămase în
urmă, găsi doi căruţaşi care se duceau şi veneau din Tiberiada şi-i întreba să afle,
s-o aştearnă pe hârtiile lui, cum a fost nelegiuitul omor; era adevărat că se
îmbătase tetrarhul şi că a jucat goală fiica lui din altă căsătorie, Salomeea… toate
amănuntele trebuia să le afle Matei, ca să le înveşnicească pe hârtie.
În acest timp ajunseră la fântâna mare, din afara Magdalei; soarele fusese
învăluit de nori, faţa pământului se întunecă, firele negre ale ploii atârnară şi
uniră cerul cu pământul. Magdalena îşi ridică ochii spre lucarnă, văzu cerul cum
se înnegreşte, a căzut iarna, murmură ea, să fac repede! Dădu una fusului de tors
şi porni cu grabă multă să toarcă lâna albă aleasă pe care-o găsise, ca să ţeasă
mantie călduroasă iubitului, să nu-i fie frig.
Din când în când, privea cu mândrie în curte rodiul mare încărcat de fructe; le
păzea Magdalena, nu le tăia, le avea pe toate dăruite lui Iisus. Dumnezeu e
preamilostiv, se gândea ea, într-o zi va trece iarăşi iubitul pe drumeagul ei, şi-
atunci va umple de rodii sânul ei, să le pună la picioarele lui; să se plece, să ia
una să-şi răcorească gâtul. Torcea, privea cu mândrie rodiul şi-şi rechema
ademenitor în minte viaţa ei; începea şi sfârşea cu Iisus, fiul Mariei; ce
amărăciuni, ce bucurii! de ce-a lăsat-o? în ultima noapte a deschis uşa ei ca un
hoţ şi-a plecat; unde s-a dus? încă o să se mai lupte cu umbrele? în loc să sape
pământul, să lucreze lemnul sau să pescuiască-n mare şi să aibă femeie, de la
Dumnezeu e şi ea, să doarmă cu ea. Ah, de-ar fi să treacă, vai, iarăşi prin
Magdala, să alerge cu rodiile în poala ei, să-l răcorească!
Şi pe când deşira toate astea în mintea ei şi răsucea cu mâna sprintenă
îndemânatică fusul, auzi glasuri şi bătaie de picioare pe drum şi-un corn răsună –
bre, nu este al saşiului Toma, umblăreţul? şi se auzi o voce piţigăiată:
„Deschideţi, deschideţi uşile; a sosit împărăţia cerurilor!“
Magdalena sări în sus, pieptul i se ridică: A venit! A venit! friguri şi fiori calzi
străbătură tot trupul ei; se repezi fără broboadă, cu părul revărsat pe spate,
străbătu curtea, apăru-n prag, văzu pe Domnul; scoase un strigăt de bucurie şi
căzu la picioarele lui:
— Rabi, rabi, gânguri ea, bine ai venit!
Uitase rodiile, şi făgăduinţa ei, îmbrăţişa genunchii sfinţi, cu părul negru-
albăstrui revărsat pe pământ; încă mirosea a vechile ei miresme păcătoase.
— Rabi, rabi, bine ai venit, gângurea şi-l trăgea blând spre bordeiul ei.
Iar Iisus se aplecă, o luă de mână, o ridică sus; o ţinea fermecat şi sfios, cum
ţine un mire nepriceput mireasa; până în adânc trupul său se bucura. Aceasta nu
era Magdalena, pe care se apleacă şi-o ridică de la pământ; era sufletul omului,
iar el mirele. Magdalena tremura, se îmbujoră, îşi întinse părul pe piept să-l
ascundă; şi toţi o priveau uimiţi; cum s-a topit şi s-a veştejit, cearcăne viorii i-au
încins ochii, iar gura ei cea îmbietoare se ofilise şi ea, ca o floare neudată. Şi
cum păşeau aşa cei doi şi se ţineau de mână, ca un vis li se părea, nu călcau
pământul, pluteau în văzduh şi se duceau. Nuntă era aceasta şi nuntaşii erau
zdrenţăroşii care ţineau tot drumul şi-i urmau? Iar rodiul care se ivi în curte plin
de fructe era un duh bun, o zeiţă a casei, sau o femeie simplă nespus de fericită,
care a născut fii şi fiice şi-acum stă în mijlocul curţii ei şi se mândreşte?
— Magdalena, îi spuse încet Iisus, păcatele tale toate ţi-au fost iertate, pentru
că ai iubit mult.
Iar ea se aplecă negrăit de bucuroasă şi voi să spună: „Sunt fecioară!“ dar nu
putu, de bucurie, să deschidă gura; alergă, prădă rodiile, îşi umplu poala, clădi un
turn din fructele roşii răcoroase la picioarele Iubitului; şi se întâmplă aidoma
cum îşi dorise ea cu foc în mintea ei: Iisus se aplecă, luă o rodie, o deschise, îşi
umplu mâna, îşi răcori gâtul; iar după aceea se aplecară şi Ucenicii, luară şi ei
câte o rodie, se răcoriră.
— Magdalena, spuse Iisus, de ce mă priveşti cu atâta îngrijorare? ca şi cum ţi-
ai lua rămas-bun de la mine.
 — Îţi spun bine ai venit şi-mi iau rămas-bun de la tine în fiecare clipă, din
ceasul în care m-am născut, Iubitule, răspunse Magdalena atât de încet, încât
numai Iisus şi Ioan, care erau aproape de ea, o auziră.
Tăcu, şi după puţin:
— Eu trebuie să te privesc pe tine, zise ea, pentru că din bărbat s-a născut
femeia şi încă nu poate să-şi desprindă trupul de el; dar tu trebuie să priveşti
cerul, pentru că eşti bărbat, şi pe bărbat l-a plăsmuit Dumnezeu; aşadar, lasă-mă
să te privesc, copilul meu.
Spuse cu glas atât de coborât acest mare cuvânt: „Copilul meu!“, încât nici
Iisus n-o auzi; dar sânul ei se umflă şi se clătină, ca şi cum şi-ar fi alăptat fiul.
Se ridică murmur în norod, soseau pe neaşteptate noi bolnavi, se umplu curtea.
— Rabi, zise Petru, norodul murmură, se grăbeşte…
— Ce cere?
— O vorbă bună, o minune; priveşte-l.
Iisus se întoarse; în vântul învolburat al furtunii care venea, desluşi cum îl
privesc cu nelinişte o mulţime de ochi şi guri deschise pe jumătate, numai
dorinţă arzătoare. Un bătrân înaintă prin gloată; sprâncenele lui erau jumulite,
ochii lui ca două răni; de gâtul slăbănogit îi atârnau zece amulete, iar pe fiecare
amuletă şi câte o poruncă a Decalogului; se opri în prag, se propti în toiagul său
bifurcat.
— Rabi, zise, iar glasul său era numai mâhnire şi mânie, rabi, am o sută de ani,
înaintea mea totdeauna, atârnate de gâtul meu, sunt cele zece porunci ale lui
Dumnezeu; pe nici una nu am călcat-o. În fiecare an urc la Ierusalim şi ofer
jertfă sfântului Savaot un berbec, aprind lumânări, ard tămâie frumos
mirositoare; nu dorm în timpul nopţilor, cânt psalmi; privesc când stelele, când
munţii şi aştept, altă răsplată nu vreau, să coboare Domnul şi să-L văd… Ani şi
ani, la naiba; numai un picior al meu se mai află afară din groapă, şi încă nu L-
am văzut; de ce? de ce? am o mare mâhnire, rabi; când o să-L văd pe Domnul,
când o să mă liniştesc?
În timp ce vorbea, se mânia, lovea cu toiagul său bifurcat în pământ şi striga.
Iisus zâmbi:
— Bătrâne, răspunse el, odată, la poarta de răsărit a unei cetăţi puternice, era
un tron de marmură; pe tronul acesta s-au aşezat o mie de regi orbi de ochiul
drept; o mie de regi orbi de ochiul stâng; o mie de regi care vedeau cu amândoi
ochii – şi toţi strigau pe Dumnezeu să apară să-L vadă; dar toţi au fost coborâţi
în mormânt, fără să-L vadă. Şi a venit, după ce au plecat regii, un om sărac,
desculţ şi înfometat, şi s-a aşezat: „Dumnezeul meu“, şopti el, „ochii omului nu
îndură să privească în faţă soarele, este orbit; aşadar, cum să poată să te
privească în faţă pe Tine, Atotputernice? Fie-Ţi milă, Doamne, îndulceşte-Ţi
puterea Ta, micşorează-Ţi strălucirea Ta, ca să pot şi eu, sărmanul şi
neputinciosul, să Te văd!“ Şi-atunci, ascultă, bătrâne! Dumnezeu s-a făcut o
bucată de pâine, o cupă de apă răcoroasă, un veşmânt călduros, o colibă; iar
înaintea colibei o femeie care alăpta un prunc. Şi săracul întinse braţele, zâmbi
fericit: „Îţi mulţumesc Ţie, Doamne“, şopti; „Te-ai făcut mic de dragul meu, Te-
ai făcut pâine, apă, veşmânt călduros, femeie şi fiu al meu, ca să Te văd; şi Te-
am văzut; mă plec şi mă închin chipului Tău, cel iubit, cu multe feţe!“
Toţi tăcură; bătrânul oftă ca un bivol, întinse toiagul bifurcat şi dispăru în
mulţime. Un tânăr, însurat de curând, îşi ridică atunci pumnul, strigă:
— Ţii, cică, foc, să arzi lumea, să arzi casele şi copiii noştri; asta e dragostea
pe care vesteşti că ne-o aduci? asta-i dreptatea? focul?
Ochii lui Iisus se umplură de lacrimi, i se făcu milă de tânărul însurat de
curând; într-adevăr, asta e dreptatea pe care o aduce? focul? Altă cale nu este să
mergem spre izbăvire?
— Vorbeşte desluşit, ce trebuie să facem ca să fim mântuiţi? strigă un bogătan
şi dădu la o parte cu coatele lui adunarea, să se apropie să audă răspunsul – era
fudul de urechi, nu auzea bine.
— Deschideţi-vă inimile, deschideţi-vă cămările, împărţiţi săracilor bunurile
voastre! tună Iisus; a sosit ziua Domnului! Cine se caliceşte şi ţine pentru cele
de-apoi o pâine, un vas de ulei, o fâşie de pământ, îşi va atârna pâinea aceasta şi
vasul de ulei şi pământul de gât şi-l va afunda în Iad.
— Îmi vuiesc urechile, făcu bogătanul, am ameţit; o să plec, şi să mă ierţi!
O luă înfuriat către conacul său bogat: „Auzi colo, să-mpărţim păduchioşilor
bunurile noastre! asta e dreptate? să-l ia naiba!“ vorbea de unul singur, blestema
şi mergea.
Iisus îl privea cum se depărtează, oftă:
— Largă e poarta Iadului, spuse, larg drumul, aşternut cu flori; strâmtă e poarta
împărăţiei lui Dumnezeu101, şi urcătoare; cât trăim, putem să alegem; viaţă va
să spună slobozenie; dar după ce a venit moartea, ce a fost a fost; mântuire nu
este…
— Dacă vrei să te cred, strigă unul cu cârje, fă minunea, însănătoşeşte-mă;
şchiop o să intru în împărăţia cerurilor?
— Iar eu lepros?
— Şi eu ciung?
— Iar eu orb?
 Săriră deodată schilozii, se opriră, ameninţând, înaintea lui Iisus; îşi lepădară
ruşinea, începură să strige; un bătrân fără vedere îşi ridică toiagul:
— Sau o să ne însănătoşeşti, urlă el, sau n-o să mai pleci astă-seară viu din
satul nostru!
Petru înhăţă toiagul din mâinile bătrânului:
— Cu asemenea suflet, îi strigă, niciodată n-o să mai vezi lumina, chiorule!
Schilozii săriră, se înfuriară; se înfuriară şi Ucenicii, se opriră alături de Iisus;
iar Magdalena întinse mâna îngrozită să încuie poarta, dar Iisus o ţinu:
— Magdalena, sora mea, spuse, nefericit e neamul ăsta, numai carne; sufletul
lor îl apasă greu obişnuinţele, păcatele şi grăsimile; dau la o parte carnea, oasele,
măruntaiele, să găsesc sufletul lor, nu-l găsesc; ah, numai focul, cred, poate să-i
însănătoşească!
Se întoarse către gloată; acum ochii lui erau uscaţi, nemiloşi:
— Cum pârjolim ţarinile să semănăm, să meargă bine sămânţei celei bune? la
fel şi Dumnezeu va pârjoli pământul; nu-i este milă de mărăcini, de scaieţi, de
ierburile şarpelui; asta va să zică dreptate; să fiţi sănătoşi!
Se întoarse către Toma:
— Sună din goarnă, Toma, plecăm!
Întinse toiagul păstoresc, norodul încremenit se dădu la o parte, trecu;
Magdalena îşi înhăţă dinăuntru broboada, îşi lăsă lâna pe jumătate toarsă, oala de
lut pe vatră, păsările din curte nehrănite, aruncă cheia porţii în mijlocul
drumului, şi, fără să se întoarcă înapoi, urmă, tăcută, înfăşurată strâns în
broboadă, pe fiul Mariei.

XXIII
Se întuneca de-acum când ajungeau în Capernaum; furtuna trecuse pe deasupra
capetelor lor, suflase un vânt de la nord şi-o împinsese către sud.
— O să dormim toţi în casa noastră, spuseră cei doi fii ai lui Zevedeu; este
largă, ne încape pe toţi; acolo o să ne-aşezăm culcuşul.
— Şi moş Zevedeu? făcu Petru râzând; nu dă apă nici îngerului său.
Ioan se înroşi:
— Am încredere în învăţător, spuse el; răsuflarea lui o să-i facă bine, o s-o
vezi.
Dar Iisus mergea înainte, nu auzea; ochii lui erau plini de orbi, leproşi,
schilozi… Ah, de-ar putea să sufle în fiecare suflet, se gândea el, să-i strige:
„Trezeşte-te!“ Şi-atunci, dacă se va trezi, trupul se va face suflet şi se va
însănătoşi…
În timp ce intrau în satul de frunte, Toma duse la gură cornul său să sufle, dar
Iisus întinse mâna:
— Nu, spuse, am obosit…
Şi într-adevăr, faţa lui era palidă, iar în jurul ochilor săi carnea se învineţise;
Magdalena bătu în prima poartă, ceru o cupă de apă, Iisus bău, se înzdrăveni.
— Îţi datorez o cupă de apă proaspătă, Magdalena, îi spuse şi-i zâmbi.
Îşi aminti ce-i spusese celeilalte femei, samaritencei, la fântâna lui Iacov.
— Îţi voi da ca răsplată o cupă de apă nemuritoare, îi spuse iarăşi.
— Mi-ai dat-o de mult timp, rabi, răspunse Magdalena şi se îmbujoră.
Treceau pe lângă bordeiul lui Natanael, poarta era deschisă, gospodarul stătea
în curte sub smochinul său cu foarfeca de pomi şi-l uşura de crengile uscate;
Filip se rupse de convoi grăbit, intră înăuntru.
— Natanael, zise el, am de vorbit cu tine; lasă copilirea. Intrară în casă,
Natanael aprinse opaiţul.
— Lasă opaiţele şi smochinii şi casa ta, îi spuse Filip, să mergem.
— Unde?
— Unde? Dar n-ai prins de veste? A sosit sfârşitu’ lumii! Azi-mâine se deschid
cerurile, cenuşă e lumea; prinde repede să intri în Corabie, să scapi.
— În care Corabie?
— În braţele lui rabi al nostru, fiul Mariei, fiul lui David, din Nazaret; s-a
întors acum din pustiu, s-a întâlnit acolo cu Dumnezeu, cei doi au vorbit, au
hotărât nimicirea şi mântuirea lumii; Dumnezeu a pus mâna pe păru’ lui rabi al
nostru şi i-a spus: „Aide, să alegi pe cei care vor fi mântuiţi; tu eşti noul Noe;
iată şi cheia Corabiei să deschizi şi să închizi“; şi i-a dat o cheie de aur; o are
agăţată de gâtu’ lui, dar ochi de om n-o vede.
— Vorbeşte desluşit, Filipe, m-am zăpăcit; când s-au petrecut toate minunăţiile
astea?
— Uite, acum îţi spun, în pustiul Iordanului; l-au omorât pe Botezătorul şi
sufletu’ lui a intrat în trupu’ lui rabi al nostru; să-l vezi, n-o să-l cunoşti; s-a
schimbat, s-a făcut crunt, mâinile lui aruncă scântei; uite, acum în Cana, a atins
pe fiica sutaşului din Nazaret, pe damblagita, şi-ntr-o clipită a sărit în sus şi-a
început să joace; da, pe prietenia noastră! Dar să nu pierdem timp, să mergem!
Natanael oftă:
— Măi Filipe, bine eram rostuit şi-aveam atâtea comenzi; priveşte sandalele şi
opincile din piele pe care le-aveam de făcut; îmi mergeau strună treburile, şi-
acum…
 Aruncă o privire înceată în jurul său, îşi privi uneltele dragi, scaunul pe care
şedea şi cârpea, cosoarele, sulele, aţele ceruite, cuiele de lemn… Oftă iarăşi.
— Cui să le las? murmură el.
— O să găseşti scule de aur acolo sus, nu te necăji; o să cârpeşti sandalele de
aur ale îngerilor, o să ai veşnice, nenumărate comenzi, coase, descoase, treabă n-
o să-ţi lipsească; numai hai repede, vino să spui învăţătorului: „Sunt împreună cu
tine!“, nimic altceva; „sunt împreună cu tine, şi-o să te urmez unde mergi, până
la moarte!“, aşa am jurat toţi.
— Până la moarte! făcu cârpaciul şi se înfioră – trupul său era uriaş, dar inima
sa inimă de morar.
— Vorba vine, amărâtule! îl linişti păstorul; aşa am jurat toţi, dar nu te teme;
nu mergem la moarte, mergem la măriri; ăsta, prietene, nu e om, nu; este Fiul
Omului!
— E, nu e acelaşi lucru?
— Acelaşi? nu ţi-e ruşine s-o spui? n-ai ascultat niciodată când îl citesc ei pe
profetul Daniel? Fiu al Omului va să spună Mesia, va să spună: rege! Repede o
să se aşeze pe tronul Lumii, iar noi, cei care-am avut isteţimea să mergem cu el,
ne vom împărţi dregătoriile şi bogăţiile; şi n-o să mai umbli şi tu desculţ, ci o să
porţi sandale de aur şi-o să se plece îngerii să-ţi lege nojiţele. Bună treabă, îţi zic,
Natanael, să n-o laşi să-ţi scape din mâini; e de-ajuns să-ţi spun că a venit cu noi
şi Toma, a mirosit friptura preavicleanul, a împărţit ce-avea şi ce nu avea
săracilor şi-a alergat; aşadar, aleargă şi tu, acum se află în casa lui Zevedeu, să
mergem!
Dar Natanael se opri deodată, încă nehotărât.
— Mă iei de grumazul tău, măi Filipe, spuse în cele din urmă; dar dacă le
găsesc negre, pe-aici se duc şi-alţii, s-o ştii; toate ca toate, dar eu nu mă
răstignesc!
— Bine, bine, făcu Filip, o să crăpăm împreună, dar ce? am înnebunit? suntem
înţeleşi, să mergem.
— Atunci, aşadar, în numele lui Dumnezeu!
Îşi încuie uşa, îşi puse cheia în sân şi porniră amândoi braţ la braţ spre casa lui
moş Zevedeu.
Iisus şi Ucenicii şedeau înaintea vetrei aprinse şi se încălzeau; bătrâna
Salomeea intra şi ieşea voioasă, toate bolile îi trecuseră, aşternea masa joasă, nu
se mai sătura să privească mândră pe fiii ei şi să slujească pe omul sfânt care
urma să aducă împărăţia cerurilor.
Ioan se aplecă, îi vorbi în taină mamei lui şi-i arăta cu ochiul Ucenicii care
tremurau de frig îmbrăcaţi încă în hainele de vară de in; mama zâmbi, intră
înăuntru, deschise lăzile, scoase haine de lână, şi repede, înainte să sosească
moşul ei, le împărţi prietenilor; iar mantia cea mai groasă, de lână albă ca neaua,
o aruncă gingaş pe spatele lui Iisus; şi el se întoarse, îi zâmbi:
— Să fii sănătoasă, mamă Salomeea, spuse; potrivit şi drept este să ne îngrijim
de trup; este cămila, şi pe ea călăreşte sufletul şi străbate pustiul; să ne îngrijim,
aşadar, de el să îndure.
Moş Zevedeu intră, privi musafirii neaşteptaţi, salută cu jumătate de gură şi se
aşeză în colţ; nu-i plăcură deloc aceşti bandiţi, aşa-i numea; cine i-a chemat de-
au venit să pună stăpânire pe casa lui? şi le aşternuse deja masa joasă în trei foi
femeia lui cea risipitoare! Blestemat fie ceasul în care-a răsărit scrântitul ăsta; nu
ajunge că i-a luat pe cei doi fii ai lui, mai are şi certuri toată ziua cu toanta lui de
femeie; ea este cu fiii ei, bine-au făcut, zice, ăsta e profet adevărat, va ajunge
rege, o să-i alunge pe romani şi-o să se aşeze pe tronul lui Israel; şi-atunci la
dreapta lui o să fie întronat Ioan, la stânga lui Iacov, mari dregători; nu pescari şi
barcagii, dregători mari şi puternici; dar ce, să putrezească toată viaţa aici în ape?
De-alde de-astea şi altele îi îndruga mereu zi şi noapte neroada, bătea din picior,
striga; iar el, când blestema şi spărgea ce-ntâlnea în cale, când punea coada pe
spinare şi umbla pe marginea lacului ca un smintit; iar acum în ultima vreme o
dăduse pe vin. Şi poftim astă-seară îi cărară toţi bandiţii, nouă ditamai guri, şi-
aveau cu ei şi pe procopsita de Magdalena, cea sărutată de mii de ori; se aşezară
în cerc în jurul mesei şi nici nu se întorceau să-l vadă, pe el, stăpânul, să-i ceară
îngăduinţa… Aşadar, pân-acolo am ajuns! Pentru pomanagiii ăştia au muncit
atâţia ani el şi părinţii lui? Îl apucară furiile lui, sări în sus:
— Ia să vă spun, voinicii mei, le strigă el, a cui este casa asta, a voastră sau a
mea? doi şi cu doi fac patru; vreau să-mi spuneţi!
— A lui Dumnezeu, răspunse Petru, care dăduse multe peste cap şi-i venise
cheful; a lui Dumnezeu, moş Zevedeu. Dumneata n-ai aflat veştile? De-acum nu
mai e al tău şi al meu, toate sunt ale lui Dumnezeu!
— Legea lui Moise… începu Zevedeu.
Dar Petru îi tăie avântul:
— Ce-a făcut legea lui Moise? se duce asta, moş Zevedeu, se duce pe apa
sâmbetei; acum avem Legea Fiului Omului, ai înţeles? toţi suntem fraţi! S-a
lărgit inima noastră, s-a lărgit cu ea şi Legea, îmbrăţişează acum pe toţi oamenii;
tot pământul, Pământul Făgăduinţei! Se duc hotarele! Eu, cum vezi, moş
Zevedeu, o să mă duc să vestesc neamurilor cuvântul lui Dumnezeu; o s-ajung
până la Roma, da, nu râde, o să prind împăratul de nodul gâtului, să-l trântesc
jos, să mă aşez eu pe tron; dar ce-ţi închipui? A spus-o învăţătorul: nu mai
suntem pescari, ca domnia ta, să prindem peşte, suntem pescari şi prindem
oameni. Iar eu îţi vreau binele, pune-te bine cu noi, adu-ne vin şi mâncare din
belşug, o s-ajungem mari dregători într-o zi; şi repede. Ne dai o bucată de pâine
uscată, cu-o pâine rotundă de cuptor o să ţi-o plătim poimâine; şi ce pâine!
nemuritoare; să mănânci, să mănânci, şi să nu fie vrajbă.
— Te văd răstignit cu picioarele-n sus102, sărmane, mormăi Zevedeu, care
încet-încet cu vorbele lui Petru începea să se înfricoşeze şi se ciuci iarăşi în
colţul său.
„Să-i pun dop“, se gândi el, „nu ştii ce se-ntâmplă, lumea e rotundă şi se-
nvârte; poate într-o zi nătăfleţii ăştia… aşadar, să fim prevăzători, să n-o luăm
razna!“
Ucenicii râdeau pe sub mustăţi; ştiau că Petru avea chef şi glumea, dar
înăuntrul lor, în taină, aceleaşi lucruri le cloceau şi ei în mintea lor, dar încă nu
se îmbătaseră să le dea pe faţă. Bogaţii şi dregătorii, veşminte de mătase, inele
de aur, mâncăruri din belşug, iată împărăţia cerurilor; şi să simţi sub tălpile tale
ovreieşti lumea.
Moş Zevedeu bău încă una, prinse curaj:
— Iar dumneata, învăţătorule, zise, nu-ţi deschizi gura să vorbeşti? Pui paie pe
foc, şi-apoi intri domnia ta în apa rece curgătoare să te răcoreşti; dar spune-mi,
pe Dumnezeul tău, pot să văd bunurile mele că-mi sunt risipite şi să nu scot
strigăte?
— Moş Zevedeu, răspunse Iisus, odată a fost un om tare bogat, a secerat, a
cules strugurii, a adunat măslinele, şi-a umplut vasele, a mâncat, s-a săturat, s-a-
ntins cu faţa-n sus în curtea lui: „Suflet al meu ai multe bunuri, mănâncă, bea,
veseleşte-te!“ Şi-ndată ce-o spuse se auzi un glas din cer: „Nerodule, nerodule,
în această noapte o să dai sufletul tău Iadului; iar bunurile pe care le-ai adunat
ce-o să faci cu ele?“103 Moş Zevedeu, ai urechi, ascultă ce-ţi spun; ai minte,
înţelegi ce vreau să spun; acest glas din cer să fie deasupra ta, moş Zevedeu, zi şi
noapte!
Bătrânul bogătan lăsă capul în jos şi de-acum nu mai vorbi.
Deodată uşa se deschise şi apăru în prag Filip, iar în urma lui, o nemaivăzută
matahală, Natanael; inima lui nu mai bătea de două ori; luase hotărârea, se
apropie de Iisus, se aplecă, îi sărută picioarele:
— Sunt cu tine, rabi, zise el, până la moarte.
Iar Iisus puse mâna pe capul lui creţ de bivol:
 — Bine ai venit, Natanael, spuse, care faci sandale lumii şi tu umbli desculţ;
asta-mi place mult; vino cu mine! spuse, îl puse de se aşeză la dreapta lui, îi
întinse o felie de pâine şi-o cupă de vin.
— Mănâncă, îi spuse, îmbucătura aceasta de pâine, bea cupa aceasta de vin, să
fii al meu.
Natanael mâncă pâinea, bău vinul şi-şi simţi deodată oasele şi sufletul că se
întăresc; iar vinul urcă şi creierul său se înroşi; vin, pâine, suflet se făcură una.
Natanael şedea ca pe cărbuni; voia să vorbească, dar se ruşina.
— Spune, Natanael, îi făcu învăţătorul, deschide-ţi inima să te uşurezi.
— Rabi, răspunse el, voiam să-ţi spun, ca să ştii, eu am fost totdeauna sărac, cu
ce-am câştigat am trăit de la o zi la alta; nu am avut niciodată vreme să buchisesc
şi eu Legea; sunt orb, rabi, şi să mă ierţi; asta am vrut să-ţi spun; ca să ştii; am
spus-o şi m-am uşurat.
Iisus atinse mângâietor spetele late ale noului luminat; râse.
— Natanael, spuse el, nu ofta; două cărări duc în sânul lui Dumnezeu ; una,
cărarea minţii, cealaltă, cărarea inimii; ascultă povestea pe care-o voi spune:
„Un sărac, un bogat şi un chefliu au murit în aceeaşi zi, în acelaşi ceas, şi s-au
înfăţişat la tribunalul lui Dumnezeu; nici unul dintre ei, în toată viaţa lui, nu
buchisise Legea; Dumnezeu se încruntă, întrebă săracul:
„De ce n-ai învăţat Legea cât timp trăiai?“
„Doamne“, răspunse el, „am fost sărac, mi-era foame, munceam zi şi noapte
să-mi hrănesc femeia şi copiii, nu aveam vreme.“
„Ai fost mai sărac dumneata decât credinciosul meu rob Hilel?“ făcu
Dumnezeu mâniat; „nu avea să plătească, să intre în sinagogă, să asculte cum
tâlcuiesc învăţaţii Legea; aşadar, s-a căţărat pe acoperiş, şi prin lucarnă, întins,
asculta; dar a nins, n-a simţit, răpit cum era să asculte, iar dimineaţa intră rabinul
şi vede sinagoga întunecată; ridică ochii, vede pe lucarnă un trup de om; urcă pe
acoperiş, scurmă zăpada, dezgroapă pe Hilel; îl ia în braţe, îl coboară, aprinde
foc, îl aduce la viaţă; iar de-acum i-a dat îngăduinţa să intre slobod să asculte; şi-
a ajuns vestitul rabin Hilel, toată lumea a auzit de el. Ce ai de spus?“
„Nimic, Doamne“, murmură săracul şi începu să plângă.
Se întoarse Dumnezeu către cel bogat:
„Iar domnia ta de ce n-ai învăţat Legea cât timp trăiai?“
„Eu am fost tare bogat, am avut multe livezi, multe treburi, multe griji, de unde
să am vreme?“
„Ai fost“, îl privi drept în ochi Dumnezeu, „mai bogat tu, decât Eleazar, fiul lui
Harsom, căruia tatăl său i-a lăsat o mie de ogoare şi o mie de corăbii şi pe toate
le-a părăsit şi se ducea unde afla că se găsea un înţelept şi tâlcuia Legea? Ce ai
de spus?“
„Nimic, Doamne“, murmură şi bogatul şi-ncepu şi el să plângă.
Se întoarse Dumnezeu spre chefliu:
„Şi dumneata, frumosule, de ce n-ai învăţat Legea?“
„Eu am fost nespus de frumos, multe femei au căzut asupra mea, multe
petreceri, de unde să găsesc vreme să mă uit şi la Lege?“
„Ai fost tu mai frumos decât Iosif, pe care l-a iubit femeia lui Putifar, şi era
atât de frumos că spunea soarelui: străluceşte soare, sau să strălucesc eu? Iar
când se desfăşura Legea, slovele se deschideau ca porţile, şi ieşeau afară,
îmbrăcate în lumină şi flăcări, înţelesurile? Ce ai de spus?“
„Nimic, Doamne“, murmură şi chefliul, şi începu şi el să plângă.
Dumnezeu bătu din palme, chemă din Rai pe Hilel, pe Eleazar şi pe Iosif;
veniră.
„Judecaţi oamenii aceştia“, spuse El, „care din pricina sărăciei lor, a bogăţiilor
lor, a frumuseţii lor, n-au învăţat Legea; spune Hilel; judecă-l pe cel sărac!“
„Doamne“, răspunse el, „cum pot eu să-l judec? ştiu ce va să zică sărăcia, ştiu
ce va să zică foamea; iertat să fie!“
„Şi tu Eleazar?“ spuse Dumnezeu; „iată bogatul, ţi-l încredinţez!“
„Doamne, cum pot eu să-l judec?“ răspunse el; „ştiu ce va să zică să fii bogat;
moarte; iertat să fie!“
„Iar tu, Iosif? e rândul tău; iată pe cel frumos!“
„Doamne, cum pot eu să-l judec?“ ştiu ce luptă, ce chin îngrozitor e să învingi
frumuseţea trupului tău; iertat să fie!“
Iisus tăcu, zâmbea şi privea pe Natanael; iar el, neliniştit:
— Şi aşadar? ce a făcut Dumnezeu?
— Ce-ai fi făcut şi tu, răspunse Iisus şi râse.
Râse şi blândul cârpaci:
— E, atunci prin urmare am fost mântuit.
Apucă amândouă mâinile învăţătorului, le strânse puternic:
— Rabi, strigă el, am înţeles; două cărări, ai spus, duc în sânul lui Dumnezeu:
o cărare a minţii şi o cărare a inimii; eu am luat cărarea inimii şi te-am găsit.
Iisus se ridică, se apropie de uşă; se ridicase vânt puternic, mugea lacul; sus pe
cer nenumărat nisip mărunt de stele; îşi aminti de pustiu, se înfioră; închise uşa:
— Mare dar al lui Dumnezeu e noaptea, spuse el; este Mama omului; vine
încet, gingaş, şi îl acoperă; sprijină mâna ei răcoroasă pe fruntea lui şi stinge din
suflet şi din trup grijile zilei; e vremea, fraţilor, să ne încredinţăm braţelor ei.
 Bătrâna Salomeea auzi, se ridică; se ridică şi Magdalena din colţul de lumină,
unde, aplecată, asculta, fericită, glasul Iubitului; cele două femei aşternură
rogojinile, aduseră învelitori; Iacov ieşi în curte, cără un braţ de butuci de măslin
şi îi îngrămădi la vatră. În picioare, în mijlocul casei, cu faţa întoarsă către
Ierusalim, Iisus îşi ridică mâinile şi spuse cu glas adânc rugăciunea de noapte:
„Deschide-ne uşa Ta, Doamne, ziua coboară, soarele apune, soarele se pierde;
venim la uşa Ta, Nepieritorule, te rugăm fierbinte, iartă-ne; Te rugăm fierbinte,
miluieşte-ne; mântuieşte-ne pe noi!“
— Şi trimite-ne şi vise bune, Doamne, spuse Petru; dă să văd, Doamne, în
somnul meu bătrâna mea barcă verde nouă-nouţă, cu pânză roşie!
Băuse şi avea chef.
Iisus se întinse la mijloc, în jurul său Ucenicii şi cuprinseră toată casa în lung
şi-n lat; nu încăpeau, şi moş Zevedeu cu femeia lui intrară în pridvor; cu ei şi
Magdalena. Bătrânul bombănea, îşi pierdu firea, se întoarse înfuriat la baba lui şi
spuse tare să-l audă şi Magdalena:
— Poftim! au venit sălbăticiunile să alunge blânzii casei; unde-am ajuns!
Dar bătrâna se întoarse spre perete şi nu răspunse.
Matei rămase iarăşi şi astă-seară, nu dormi, se ciuci sub opaiţ, scoase de la
sânul său catastiful început şi se puse să aştearnă – cum a intrat Iisus în
Capernaum, cum a venit Magdalena cu ei şi învăţătorul a spus pilda: „Odată a
fost un om tare bogat…“ Scrise, stinse opaiţul, se întinse şi el să doarmă; însă
puţin mai la o parte, pentru că Ucenicii încă nu se obişnuiseră cu răsuflarea lui.
Petru nu apucă să închidă ochii şi-l luă somnul; şi îndată veni îngerul din cer, îi
deschise încet-încet tâmplele şi intră în el ca un vis. Era, chipurile, lume multă
pe malul lacului, iar învăţătorul stătea şi privea cu mândrie cum se leagănă pe
apă o barcă nou-nouţă verde cu pânză roşie; în urma prorei strălucea zugrăvit un
peşte mare, leit cu peştele pe care-l avea pictat Petru pe pieptul său. „A cui este
barca aceasta frumoasă?“ a întrebat. „A mea“, a răspuns Petru cu mândrie.
„Haide, Petru, ia şi pe ceilalţi prieteni, porniţi în largul mării; să mă mândresc,
zice, cu voinicia voastră!“ „Cu bucurie, rabi“, a spus Petru, a dezlegat odgonul, a
sărit în barcă, au sărit şi ceilalţi ucenici, o adiere a suflat strună, s-a umflat pânza
roşie, s-au avântat cântând în largul mării.
Pe neaşteptate se ridică un vârtej de vânt; se răsuci barca, coastele ei trosneau
să se spargă, începu să ia apă şi să se cufunde; Ucenicii începură să plângă,
căzuţi cu faţa în jos pe covertă; iar Petru se agăţase de catarg şi striga: „Rabi,
rabi, ajutor!“ Şi iată în întunericul beznă, văzu pe rabi, îmbrăcat în alb ca neaua,
cum păşeşte pe valuri şi cum vine.104 Ucenicii au ridicat capetele şi l-au văzut:
„Nălucă! Nălucă!“ au strigat şi tremurau. „Nu vă temeţi“, le-a strigat Iisus, „eu
sunt!“ Iar Petru i-a răspuns: „Doamne, dacă eşti cu adevărat tu, porunceşte-mi să
umblu şi eu pe valuri şi să vin să te găsesc.“ „Vino!“ i-a poruncit Iisus. Petru a
sărit din barcă, a păşit pe valuri, a pornit să umble, dar a văzut largul mării
învolburat, l-a sfâşiat frica, a început să se afunde. „Doamne, scapă-mă“, a scos
el un strigăt, „mă înec!“ Iisus a întins mâna, l-a ridicat: „Puţin credinciosule“, i-a
spus, „de ce ţi-a fost frică? nu ai credinţă în mine? Priveşte!“ A ridicat mâna
peste valuri şi a spus: „Potoliţi-vă!“ şi într-o clipită vântul a încetat, apele s-au
liniştit, iar Petru a izbucnit în plâns; sufletul său a fost încercat şi de data aceasta
şi s-a făcut iarăşi de ruşine.105
Scoase un ţipăt puternic şi se trezi; barba lui era scăldată în lacrimi. Se ridică în
capul oaselor pe rogojină, se rezemă cu spatele de perete, oftă; îl auzi Matei, pe
care încă nu-l luase somnul.
— De ce-ai suspinat, Petru? îl întrebă el.
Petru îşi zise o clipă să facă pe surdul, să nu dea răspuns; nu i-a plăcut, adică,
taifasul cu vameşii; dar visul îl neliniştea, trebuia să iasă din el, să se uşureze;
aşadar, se târî aproape de Matei şi începu să-l povestească, iar în timp ce-l
povestea, îl împodobea; iar Matei asculta cu nesaţ, îl înscria în mintea lui, mâine
cu bine, când se va crăpa de ziuă, să-l copieze pe hârtiile lui.
Petru sfârşi, dar inima lui se clătina încă în el, cu barca lui în vis; şi deodată
sări înspăimântat:
— Nu cumva a venit cu adevărat învăţătorul noaptea şi m-a luat şi ne-am
avântat în largul mării, ca să mă încerce? Niciodată nu am văzut marea mai vie,
barca mai adevărată, teama mai apăsătoare; nu cumva n-a fost vis? ce zici şi tu,
Matei?
— Sigur nu a fost vis; minunea aceasta sigur s-a întâmplat, răspunse Matei, şi
începu să învârtească adânc în mintea lui cum s-o istorisească mâine pe hârtiile
sale.
Tare greu, pentru că nu era cu desăvârşire sigur că a fost vis; nu era cu
desăvârşire sigur că a fost adevărat; erau amândouă; minunea aceasta s-a
întâmplat, dar nu pe pământul şi pe marea aceasta, altundeva; dar unde?
Închise ochii să cugete şi să găsească răspuns; dar veni somnul şi îl luă.
Astăzi toată ziua bătu un vânt puternic cu ploaie; pescarii nu ieşiră să
pescuiască; închişi în colibele lor pescăreşti, îşi cârpeau plasele şi tăifăsuiau
despre ciudatul musafir care înnoptase la bătrânul Zevedeu. Este, cică, Ioan
Botezătorul, care a înviat: îndată ce i-a tăiat gealatul capul, s-a aplecat la pământ,
l-a luat, l-a lipit iarăşi la gâtul său şi pe-aici ţi-e drumul! Dar ca să nu-l prindă
Irod, şi să-i taie din nou capul, s-a dus şi a intrat în fiul Tâmplarului din Nazaret
şi s-au făcut, cică, una; de-l vezi, te pierzi; unul este doi, mintea ţi se zăpăceşte;
dacă îl priveşti drept în faţă, este un om blând şi-ţi zâmbeşte; dacă te mişti puţin,
un ochi al lui se încruntă şi vrea să te mănânce; celălalt îţi dă curaj să te apropii;
te apropii, ameţeşti, nu mai ştii ce e cu tine, îţi părăseşti casa şi copiii şi te duci
cu el! Un bătrân pescar asculta, clătină din cap:
— Astea le păţesc, zise, cei care nu se însoară, vor numai să izbăvească sigur şi
bine lumea; li se urcă sămânţa la cap şi le loveşte mintea. Măi, însoară-te,
descarcă-ţi puterea în femeie, fă copii, să te linişteşti!
Auzise de ieri-seară şi moş Iona veştile, aştepta în bordeiul său, nu se poate, se
gândea el, o să vină fiii mei să vadă dacă trăiesc sau dacă am murit; aşteptă toată
noaptea, se uită şi urmări, îşi puse astăzi încălţările lui înalte căpităneşti pe care
şi le făcuse când s-a însurat şi pe care le purta la zile mari, se acoperi bine cu-o
muşama ferfeniţită şi se porni prin ploaie spre casa prietenului său Zevedeu.
Găsi poarta deschisă, intră.
Vatra era aprinsă, vreo zece bărbaţi şedeau pe vine înaintea focului şi două
femei; pe una o cunoscu, era bătrâna Salomeea; cealaltă era tânără, cândva o
văzuse, dar nu-şi amintea. Casa era pe jumătate întunecată; în scânteierea
focului, o clipă în care feţele lor se întoarseră şi fură luminate, cunoscu pe cei
doi fii ai lui, pe Petru şi pe Andrei; dar nici unul nu auzi că a intrat, nici unul nu
se întoarse să-l vadă; toţi cu gâtul întins, cu gura căscată, ascultau pe unul care
avea faţa întoarsă spre ei şi le vorbea. Ce le spunea? Moş Iona îşi ciuli urechea
lui mare, deschise gura, să audă; din când în când, prindea câte un cuvânt –
dreptate, Dumnezeu, împărăţia cerurilor… Aceleaşi şi-aceleaşi, s-a săturat de
atâţia ani! În loc să spună cum să prinzi peşte, cum să cârpeşti pânza, cum să
călăfătuieşti barca, sau cum să nu îngheţi de frig, să nu te plouă, să nu
flămânzeşti, ei şed şi tăifăsuiesc despre cer; măi, nu spuneţi nimic despre pământ
şi despre mare? Se mânie moş Iona, tuşi să-l audă să se întoarcă; nimeni nu se
întoarse; îşi întinse picioarele lui ca beţele, bătu tunător cu încălţămintea lui
căpitănească, dar degeaba; toţi erau agăţaţi de buzele omului palid care vorbea.
Numai bătrâna Salomeea se întoarse, îl privi, dar nu-l văzu; aşadar, moş Iona
înaintă, ajunse înaintea vetrei, se ciuci în spatele celor doi fii; întinse mâna lui
mare, atinse pe Petru pe umăr, îl scutură; el se întoarse, văzu pe tatăl său, îşi puse
degetul pe buze, îi făcu semn să nu vorbească; şi îşi întoarse iarăşi faţa spre
tânărul palid. Ca şi cum el n-ar fi fost Iona, tatăl său, ca şi cum nu l-ar fi văzut de
luni de zile – îl apucă supărarea, şi apoi mânia, îşi scoase încălţările care
începură să-l strângă, să le arunce în mutra învăţătorului; să mai tacă, să
vorbească şi el cu copiii lui! Ridica deja încălţările, lua avânt, dar o mână în
spatele lui îl ţinu; se întoarse, văzu pe Zevedeu:
— Ridică-te, moş Iona, îi spuse încet la ureche, să mergem înăuntru; să
mergem înăuntru, sărmane; am să-ţi spun o vorbă.
Bătrânul pescar îşi luă încălţările la subsuoară, urmă pe Zevedeu, intrară
înăuntrul casei, se aşezară amândoi alături pe o ladă.
— Moş Iona, începu Zevedeu şi limba i se împletici, pentru că înghiţise şă-şi
înăbuşe furia, moş Iona, neastâmpăratule, ai avut doi fii, şterge-i din minte; am
avut şi eu doi fii, i-am şters; tată al lor, cică, este Dumnezeu, ce ne amestecăm
noi? Ne privesc ca şi cum ne-ar spune: „Cine eşti dumneata, moşule?“ Sfârşitul
lumii, sărmane Iona! La început şi eu mă mâniam, îmi venea să iau cangea şi să-i
arunc afară; dar după ce am văzut că nu e scăpare, m-am strâns în carapacea
mea, le-am încredinţat cheile, înţeleasă şi femeia mea cu ei, s-a prostit sărmana,
aşadar, tăcere, moş Zevedeu, tăcere, moş Iona, asta am vrut să-ţi spun; ce să ne
mai ascundem după deget? doi şi cu doi fac patru, ne-a luat dracul!
Moş Iona îşi puse iarăşi încălţările, se înfăşură în muşama, privi pe Zevedeu să
vadă dacă mai avea să-i spună ceva; nu avea; aşadar, deschise uşa, privi cerul,
privi pământul, întuneric beznă, ploaie, frig, buzele i se mişcară: „Ne-a luat
dracul“, murmură, „ne-a luat dracul…“ şi porni înotând prin noroi către cocioaba
sa.
Gâfâia şi se ducea moş Iona, iar fiul Mariei întindea palmele la foc, ca şi cum
s-ar fi rugat duhului lui Dumnezeu, care era ascuns în flăcări şi încălzea oamenii;
întindea palmele, inima lui se deschisese, vorbea:
— Să nu credeţi că am venit să desfiinţez legile şi profeţii, le spunea; nu am
venit să desfiinţez vechile porunci, am venit să le duc mai departe. Aţi văzut
incrustat pe tablele lui Moise: „Să nu ucideţi!“ Iar eu vă spun: Chiar şi de se va
mânia cineva pe fratele său şi va ridica mâna asupra lui, sau chiar numai de-i va
arunca un cuvânt greu, va fi prăvălit în flăcările Iadului.106 Aţi văzut incrustat
pe tablele lui Moise: „Să nu preacurveşti!“ Iar eu vă spun: Chiar şi de va privi
cineva o femeie şi o va dori, a preacurvit deja cu ea în inima lui;107 ochiul
tulbure coboară pe desfrânat în Iad… „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!“
porunceşte Legea cea veche; iar eu: Nu păstraţi inima voastră în casa mamei
voastre şi a tatălui vostru, lăsaţi-o să iasă afară, să intre în toate casele, să prindă
tot Israelul, de la muntele Ermon până la pustiul Idumeii, chiar mai departe,
Răsărit şi Apus, lumea întreagă. Tatăl nostru e Dumnezeu, mama noastră
Pământul, suntem jumătate lut jumătate cer, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta
va să spună: cinsteşte Cerul şi Pământul.
Bătrâna Salomeea oftă:
— Greu e cuvântul tău, rabi, zise ea, greu pentru o mamă.
— Greu este totdeauna cuvântul lui Dumnezeu, maica mea, răspunse Iisus.
— Ia şi pe cei doi fii ai mei, murmură bătrâna mamă, încrucişând mâinile; ia-i,
sunt ai tăi.
Iisus ascultă pe mama orfană şi simţi că de gâtul său sunt atârnaţi toţi fiii şi
toate fiicele lumii; îşi aminti iarăşi de ţapul negru pe care-l văzuse în pustiu, de
gâtul căruia erau atârnate, în amulete albastre, toate păcatele poporului; se
aplecă, tăcut, spre bătrâna Salomeea, care îi dădea pe cei doi fii ai ei, ca şi cum i-
ar fi spus: „Iată gâtul meu, atârnă-i pe fiii tăi…“
Aruncă o mână de ramuri de viţă-de-vie pe vatră, focul o luă pe deasupra; mult
timp Iisus privea flacăra cum mistuie ţiuind corzile de viţă-de-vie; se întoarse
iarăşi către prieteni:
— Cel care iubeşte pe tatăl său şi pe mama sa, spuse, mai mult decât pe mine,
nu este vrednic să vină cu mine; cel care iubeşte pe fiul sau pe fiica sa mai mult
decât pe mine, nu este vrednic să vină cu mine; vechile porunci nu ne mai încap,
nici vechile iubiri.108
Iar după puţin:
— Omul este un hotar: acolo unde încetează pământul şi începe cerul; dar
hotarul acesta se mută neîncetat şi înaintează către cer; cu el se mută şi
înaintează şi poruncile lui Dumnezeu; eu iau poruncile lui Dumnezeu de pe
tablele lui Moise şi le duc mai departe.
— Aşadar, voia lui Dumnezeu se schimbă, rabi? făcu Ioan uimit.
— Nu, iubite Ioan; dar se lărgeşte inima omului şi încape mai multă voie.
— Înainte, să mergem, aşadar, să vestim lumii noile porunci! strigă Petru şi
sări în sus; de ce şedem?
— Aşteaptă, amărâtule, să înceteze ploaia, să nu ne udăm! şuieră Toma
luându-l peste picior.
Iuda clătină din cap înfuriat:
— Întâi să alungăm pe romani, slobozim trupurile; apoi sufletele; fiecare la
rândul său; nu începem să clădim de la acoperiş; întâi temelia.
— Temelia este sufletul, Iuda.
— Temelia este trupul, asta zic eu!
— Dacă nu se schimbă sufletul în noi, Iuda, niciodată nu se va schimba în
afara noastră lumea; înăuntru este duşmanul, înăuntru sunt romanii, dinăuntru
începe izbăvirea!
Iuda sări în sus, fierbea; de mult timp îşi ţinea inima să nu strige: asculta,
asculta, rămânea încremenit, nu mai îndura.
— Întâi să alungăm romanii! strigă din nou şi se înăbuşea; întâi romanii!
— Dar cum să-i alungăm? făcu Natanael, care începuse să se neliniştească şi
privea ponciş către uşă; cum, nu ne spui, Iscariotule?
— Răzmeriţă! strigă el; amintiţi-vă de Macabei, i-au alungat pe greci; a venit
vremea noastră, noii Macabei; să-i alungăm pe romani; iar apoi, pe bogaţi şi pe
săraci, pe nedrepţi şi pe nedreptăţiţi, după ce rămânem numai noi, îi orânduim.
Nimeni nu vorbea; nu ştiau, erau două drumuri – pe care să-l ia? priveau pe
învăţător, aşteptau; iar el privea flacăra gânditor; când vor înţelege oamenii că
numai un lucru este în lume, cel văzut şi cel nevăzut, sufletul?
Petru se ridică:
— Eu, spuse el, nu înţeleg vorbele grele, şi să mă iertaţi; care e temelia, o s-o
vedem în faptă; văzând şi făcând; învăţătorule, dă-ne puterea să ducem Vestea
Bună oamenilor, singuri; iar la întoarcere vorbim din nou.
Iisus săltă capul, privi pe rând Ucenicii, făcu semn lui Petru, lui Ioan şi lui
Iacov, se apropiară; puse greu mâinile lui pe capetele lor.
— Mergeţi întru binecuvântarea mea, spuse el, duceţi Vestea Bună oamenilor;
nu vă temeţi; Dumnezeu vă ţine în palma Sa şi nu vă lasă să pieriţi; nici o vrabie
nu cade din cer fără voia Sa; iar voi faceţi cât multe vrăbii. Dumnezeu fie cu voi!
întoarceţi-vă repede, şi să se agaţe de gâtul vostru mii de suflete; voi sunteţi
Apostolii mei.109
Cei trei apostoli luară binecuvântarea, deschiseră uşa şi plecară în furtună şi
fiecare luă altă cale.
Trecură zile; curtea bătrânului Zevedeu se umplea de lume dimineaţa, se golea
seara; de peste tot soseau pe neaşteptate bolnavi, îndrăciţi, schilozi şi plângeau,
alţii se înfuriau, strigau să facă o minune şi să-i însănătoşească Fiul Omului; nu
pentru asta l-a trimis Dumnezeu? să apară în curte! Iar el se întrista auzindu-i,
apărea în curte, atingea, binecuvânta pe fiecare.
— De două feluri sunt minunile, fraţii mei, le spunea, minunile trupului şi
minunile sufletului; aveţi încredere numai în minunile sufletului; pocăiţi-vă,
curăţiţi-vă sufletele, şi se va curăţi şi carnea voastră; sufletul este pomul; boala,
sănătatea, Raiul şi Iadul, roadele lui.
Mulţi credeau, şi-ndată ce credeau îşi simţeau sângele cum curge şi cum le
umple trupul amorţit, aruncau cârjele, jucau; alţii, îndată ce Iisus îşi punea mâna
pe ochii lor stinşi, simţeau că se varsă o lumină din vârful degetelor lui,
deschideau pleoapele, scoteau un strigăt de bucurie: vedeau lumea!
Matei ţinea pana de scris, deschişi ochii lui şi urechile, nu lăsa nici un cuvânt
să cadă jos, îl aduna şi-l punea pe hârtie; şi aşa încet-încet, zi cu zi, alcătuia
înăuntrul său Evanghelia, Vestea Bună, se înrădăcina, dădea ramuri, se făcea
pom, să rodească, să hrănească pe cei născuţi şi pe cei nenăscuţi. Ştia Matei pe
de rost Scripturile, iar ceea ce acum spune şi face învăţătorul, vede că este
aidoma cum, înainte cu veacuri, vestiseră profeţii; şi dacă vreodată profeţiile nu
se potriveau, era pentru că minţii omului îi era greu să înţeleagă noima ascunsă
pe care o are textul sfânt. Şapte trepte de înţelesuri are cuvântul lui Dumnezeu,
iar Matei se căznea să afle cărei trepte pot să i se potrivească cele desperecheate;
fie câteodată şi cu sila, Dumnezeu iartă; nu numai iartă, ci Dumnezeu vrea asta;
nu vine, ori de câte ori prinde pana de scris, un înger şi se apleacă la urechea lui
şi-i dictează ce să scrie?
Prima oară astăzi a găsit desluşit Matei de unde trebuie să înceapă şi cum
trebuie să prindă sensul vieţii şi purtării lui Iisus: Întâi şi-ntâi unde s-a născut,
care sunt părinţii lui şi strămoşii, paisprezece generaţii; s-a născut în Nazaret din
părinţi săraci, din Iosif tâmplarul şi din Maria, fiica lui Ioachim şi a Anei. Luă,
aşadar, pana de scris, strigă înăuntrul său pe Dumnezeu, să-i lumineze mintea şi
să-i dea putere; dar îndată ce începu să scrie frumos pe hârtie primele cuvinte,
mâna îi înlemni; i-o apucase îngerul şi auzi o aripă cum bate în văzduh mâniată;
şi auzi glas de trâmbiţă în urechea lui: „Nu fiu al lui Iosif! Ce spune profetul
Isaia? «Iată fecioara va prinde în pântece şi va naşte fiu.» Scrie: Maria era
fecioară, arhanghelul Gavril a coborât în casa ei, înainte încă de-a o atinge bărbat
şi i-a spus: «Bucură-te, Marie, cea plină de har, Domnul e cu tine!»110 şi îndată
sânul ei s-a umplut de rod. Auzi? Asta să scrii! Şi nu în Nazaret, nu s-a născut în
Nazaret, aminteşte-ţi de profetul Isaia. «Şi tu, Betleem, micuţ între miile lui Iuda,
din tine va lăstări Cel care va împărăţi în Israel şi a cărui rădăcină ţine din
veşnicie.»111 În Betleem, aşadar, s-a născut Iisus şi în staul; ce spune
neîndoielnicul psalm: «L-a scos din staul unde sugeau mieii, ca să-l facă păstor
turmelor lui Iacov.»3112De ce te opreşti? slobozeşte-ţi mâna, scrie!“ Dar Matei
se mânie; se întoarse către aripa nevăzută din dreapta lui, mormăi încet, să nu-l
audă Ucenicii care dormeau: „Nu este adevărat; nu vreau; nu scriu!“ Un râs
batjocoritor se auzi în văzduh şi un glas: „Ce înţelegi tu, ţărână, ce este adevărul?
Şapte trepte are adevărul, pe cea mai înaltă treaptă tronează adevărul lui
Dumnezeu, iar acesta nu seamănă deloc cu adevărul omului; acest adevăr,
Evanghelistule Matei, ţi-l dictez eu în ureche; scrie! «şi au venit trei Magi,
urmând o stea mare, să se închine pruncului…»“
Năduşeala curgea şiroaie de pe fruntea lui Matei.
„Nu scriu! Nu scriu!“ striga, iar mâna îi alerga şi scria.
Iisus auzi în somnul său lupta lui Matei, deschise ochii; sub opaiţ îl văzu cum
se apleacă suflând greu şi pana de scris alerga înfuriată deasupra hârtiei, şi
scârţâia să se rupă.
— Matei, fratele meu, îi vorbi încet, de ce răcneşti? cine e deasupra ta?
— Rabi, răspunse el, şi pana de scris alerga, nu mă întreba, mă grăbesc; dormi.
„O fi Dumnezeu deasupra lui“, presimţi Iisus şi închise ochii, să nu tulbure
sfânta stăpânire113.

XXIV
Zilele şi nopţile treceau; veni o lună, trecu, veni cealaltă; ploi, frig, vatră
aprinsă, sfinte vegheri de noapte în casa bătrânei Salomeea; veneau în fiecare
seară, după truda de-o zi, săracii şi necăjiţii din Capernaum, ascultau pe noul
Mângâietor, săraci şi nemângâiaţi veneau, bogaţi şi mângâiaţi se-ntorceau la
colibele lor sărmane. El muta viile lor şi corăbiile şi bucuriile de pe pământ în
cer, le tâlcuia cu cât mai sigur e cerul decât pământul şi inima nefericiţilor se
umplea de răbdare şi nădejde. Chiar şi inima bătrânului Zevedeu, sălbatica,
prinse să se îmblânzească; încet-încet, cuvintele lui Iisus pătrundeau înăuntrul
lui, îi îmbătau uşor mintea, lumea aceasta se rărea, o lume nouă plutea deasupra
capului său, făcută din bogăţii nestricăcioase şi veşnicie; iar în această nouă
lume ciudată Zevedeu şi fiii lui şi bătrâna Salomeea, şi chiar şi cele cinci bărci
ale lui şi lăzile lui pline, ar fi trăit veşnic. Aşadar, să nu bombăne văzând pe
musafirii ăştia nechemaţi cum îi apucă zorii zilei în casa lui şi cum se aşază în
jur la masa lui joasă; va veni, va veni şi plata.
La jumătatea iernii sosiră zilele scăldate-n soare ale păsării; străluci soarele, se-
ncălzi osul pământului, iar migdalul din mijlocul curţii lui Zevedeu se înşelă,
crezu că a venit primăvara şi începu să înmugurească. Aceste calde zile miloase
le aşteptau şi pescăruşii ca să-şi încredinţeze stâncilor ouăle lor; toate păsările lui
Dumnezeu se nasc primăvara, pescăruşii la jumătatea iernii; iar Dumnezeu s-a
milostivit de ei şi le-a rânduit să lase soarele să iasă cald câteva zile iarna, de
dragul lor; şi-acum aceste privighetori ale mării se bucură şi zboară cântând
peste apele şi stâncile Ghenizaretului şi mulţumesc lui Dumnezeu că şi-a ţinut şi
anul acesta cuvântul Său.
 Se împrăştiară cu zilele frumoase şi ceilalţi Ucenici prin satele din apropiere şi
pe la bărcile de pescuit, să-şi încerce şi ei aripile; Filip şi Natanael luară cărările
pe uscat, să întâlnească pe prietenii lor câmpeni şi ciobani să le trâmbiţeze
cuvântul lui Dumnezeu; Andrei şi Toma către lac, să prindă pescarii; Iuda o luă
ursuz către munte, să se potolească mânia din el; multe purtări ale învăţătorului
i-au plăcut, dar nu le pricepea deloc; când vorbea prin gura lui cu glas tunător
sălbaticul Botezător, când fostul fiu al Tâmplarului gângurea încă: „Dragoste!
Dragoste!“ Ce dragoste, apucatule? Pe cine să iubeşti? Lumea a putrezit, cere
cuţit; asta zic eu!
Numai Matei rămânea acasă; el nu voia să se îndepărteze de învăţător, nu
cumva să vorbească, să nu lase cuvintele lui să le ia vântul, nu cumva să facă
vreo minune şi trebuie s-o vadă cu ochii lui, s-o istorisească. Şi-apoi unde să se
ducă? Cui să vorbească? nimeni nu se-apropie de el, pentru că odată a fost
vameş pângărit; aşadar, rămânea în casă, în colţ, şi privea pe-ascuns pe Iisus,
care şedea în curte, sub migdalul îmbobocit, iar la picioarele lui era Magdalena
şi tăifăsuia cu ea. Îi vorbea încet, ciulea Matei urechea lui mare să prindă vreun
cuvânt, dar degeaba; vedea numai mâna lui rabi, care din când în când atingea
părul Magdalenei, şi faţa lui aspră şi îndurerată.
Dis-de-dimineaţă porniseră astăzi în sabat închinători din satele îndepărtate,
gospodari din Tebaida, pescari din Ghenizaret, ciobani din munţi, să asculte pe
noul profet să le vorbească despre Iad şi Rai, despre sărmanii oameni şi despre
mila lui Dumnezeu; l-ar fi luat, era soare astăzi, nespus de frumos, l-ar fi urcat pe
muntele înverzit, să se întindă pe iarba verde să-l asculte, poate că i-ar lua dulce
şi somnul pe iarba primăvăratică. Se adunară, aşadar, afară în drum, poarta era
închisă, strigară învăţătorul să se arate.
— Magdalena, sora mea, spuse Iisus, ascultă; au sosit oamenii să mă ia.
Dar Magdalena, pierdută în ochii lui rabi, nu auzi; iar din ceea ce-i spunea de-
atâta timp, nimic nu auzise; se bucura numai de glasul lui, glasul îi spunea totul;
ea nu era bărbat, nu avea nevoie de cuvinte. Odată îi spusese: „De ce-mi vorbeşti
de vieţi viitoare, rabi? Noi nu suntem bărbaţi, să avem nevoie de alte, veşnice
vieţi; suntem femei, iar o clipă cu bărbatul pe care-l iubim este Rai veşnic; o
clipă departe de bărbatul pe care-l iubim, Iad veşnic; noi femeile trăim veşnicia
aici, pe pământul acesta!“
— Magdalena, sora mea, îi spuse din nou Iisus, au sosit oamenii să mă ia;
trebuie să mă duc.
Se ridică, închise poarta; era plin drumul de ochi care doreau cu ardoare, de
guri care strigau şi de bolnavi care gemeau şi întindeau mâinile… Apăru
Magdalena, puse palma la gură să nu scoată un strigăt: „Fiară este poporul, fiară
însetată de sânge, o să mi-l mănânce…“ murmură ea şi-l privea cum porneşte
liniştit înainte, iar în urma lui cum mugeşte poporul…
Cu paşi mari liniştiţi Iisus înainta către munte deasupra lacului, unde odată
deschisese braţele spre mulţime şi striga: „Dragoste! Dragoste!“ Dar din ziua
aceea până astăzi mintea lui se înăsprise, pustiul îi întărise inima şi încă simţea
ca pe doi cărbuni aprinşi buzele Botezătorului pe buzele lui; se aprindeau şi se
stingeau înlăuntrul său profeţiile, reînviau strigătele dumnezeieşti crude şi vedea
cele trei fiice ale lui Dumnezeu, Lepra, Nebunia, Focul, cum despică cerul, cum
coboară.
Iar când ajunse în vârful colinei şi-şi deschise gura să vorbească, sări
dinlăuntrul lui fostul profet şi începu să strige:
— Vine mugind oastea îngrozitoare de la marginile pământului, vine
îngrozitoare, sprintenă. Nici un luptător nu se împleticeşte ostenit, nici unul nu
picoteşte, nici nu doarme; nici o cingătoare nu este desfăcută, nici o încălţare
tăiată. Ascuţite săgeţile, întinse arcurile. Pietre tari copitele cailor, vârtej roţile la
carele de luptă. Rage ca leoaica şi ameninţă; pe cel pe care-l înhaţă, îl ridică în
dinţii ei şi nimeni nu poate să-l scape!
— Care este această oaste? strigă un bătrân, căruia i se zburlise părul alb în
cap.
— Care este această oaste? întrebaţi, oameni surzi, orbi, fără minte.
Iisus ridică mâna spre cer:
— Oastea lui Dumnezeu, nefericiţilor! De departe luptătorii lui Dumnezeu par
îngeri, de-aproape sunt flăcări. Drept îngeri i-am luat şi eu în vară, pe o piatră ca
asta pe care stau acum, drept îngeri, şi strigau: „Dragoste! Dragoste!“ Acum
Dumnezeul pustiului mi-a deschis ochii, am văzut: sunt flăcări! Nu vă mai rabd,
strigă Dumnezeu, cobor! Plânset s-a auzit în Ierusalim şi în Roma, plânset pe
munţi şi în morminte; pământul îşi plânge copiii lui. Îngerii mei coboară pe
pământul pârjolit, caută cu opaiţele să găsească unde a fost Roma, unde
Ierusalimul, sfărâmă cenuşa între degetele lor, o miros; asta va fi fost Roma,
spun ei, ăsta Ierusalimul, şi-o împrăştie în vânt.
— Nu este izbăvire? strigă o mamă şi-şi strânse pruncul la sân; nu vorbesc de
mine, vorbesc de fiul meu.
— Este! îi răspunse Iisus; Dumnezeu, la fiecare potop născoceşte o Corabie, şi-
acolo înăuntru este încredinţat aluatul lumii viitoare; eu ţin cheia!
— Care vor fi izbăviţi pentru aluat; pe care-i vei mântui? avem timp? strigă
iarăşi un bătrân şi-i tremura bărbia.
 — Lumea trece pe dinaintea mea şi eu aleg; de o parte cei care-au mâncat peste
măsură, au băut peste măsură, au sărutat peste măsură; de cealaltă înfometaţii şi
nedreptăţiţii lumii; pe aceştia, pe cei înfometaţi şi pe cei nedreptăţiţi, îi aleg; ei
sunt pietrele pe care voi clădi Noul Ierusalim114.
— Noul Ierusalim? strigă norodul şi ochii lui străluciră.
— Da, Noul Ierusalim; n-am ştiut-o nici eu, Dumnezeu mi-a încredinţat taina
în pustiu; numai după flăcări vine Dragostea; întâi va fi făcută cenuşă lumea
aceasta, iar după aceea Dumnezeu va sădi noua Lui viţă; îngrăşământ mai bun
decât cenuşa nu este.
— Îngrăşământ mai bun decât cenuşa nu este! se auzi, ca un ecou, un glas
răguşit voios.
Iisus se întoarse uimit; ca şi cum ar fi fost însuşi glasul său, dar mai greu, mai
voios; văzu pe Iuda în spatele lui şi se înspăimântă; faţa lui strălucea puternic, ca
şi cum ar fi căzut peste ea şi-o luminau de jur împrejur flăcările viitoare; se
repezi, apucă mâna lui Iisus:
— Rabi, murmură el cu-o duioşie neobişnuită, rabi al meu…
Niciodată în viaţa lui, Iuda nu vorbise omului cu atâta duioşie; se ruşină; se
aplecă şi se făcu că dibuia, nu ştia nici el ce; găsi o anemonă mică timpurie şi-o
smulse.
Seara, când Iisus se întoarse şi se aşeză iarăşi pe scaunul său înaintea vetrei şi-
şi pironi ochii în foc, simţi pe neaşteptate în el pe Dumnezeu care se grăbea; nu
mai putea să aştepte. Durere şi supărare puse stăpânire pe el şi ruşine; astăzi
vorbise iarăşi, scuturase flăcările deasupra capetelor oamenilor, blânzii pescari şi
ţăranii o clipă s-au îngrozit, dar îndată s-au rânduit, s-au liniştit, ca o poveste li s-
au părut toate aceste ameninţări şi unii au adormit pe iarba caldă, legănaţi de
glasul său.
Privea neliniştit, tăcut, focul. Magdalena, în picioare în colţ, îl privea şi voia
să-i vorbească, dar nu îndrăznea; uneori cuvântul femeii îndulceşte bărbatul,
alteori îl înfurie; Magdalena ştia asta şi tăcea.
Linişte. Casa mirosea a peşte şi rozmarin; fereastra dinspre curte era deschisă,
undeva acolo pe-aproape vor fi înflorit moşmonii şi venea cu adierea nopţii
mireasma lor, dulce şi înţepătoare.
Iisus se ridică, închise fereastra; toate aceste miresme primăvăratice erau
suflarea ispitei, nu erau vântul sufletului său; e timpul să plece, să intre în vântul
care i se potrivea, Dumnezeu se grăbea.
Uşa se deschise, intră Iuda; ochiul său albastru jucă, văzu pe învăţător cu ochii
pironiţi în foc, pe Magdalena cu coapsele drepte, pe Zevedeu care adormise şi
sforăia, iar sub opaiţ cărturarul care zgâria şi mâzgălea hârtia… Clătină din cap;
aşadar, asta era marea lor expediţie de luptă? aşa pornesc să pună stăpânire pe
lume? Un smintit, un conţopist, o femeie bălţată, câţiva pescari, un cârpaci, un
coropcar şi huzur în Capernaum? Se încolăci în colţ; bătrâna Salomeea pusese
deja masa.
— Nu mi-e foame, mormăi el, mi-e somn; şi închise ochii să nu vadă.
Ceilalţi se aşezară la cină; un fluture de opaiţ intră pe uşă, bătu din aripi în
jurul flăcării, se duse o clipă şi dădu din aripi peste părul lui Iisus şi-apoi dădu
un ocol casei.
— O s-avem un musafir, zise bătrâna Salomeea; să fie bine venit.
Iisus binecuvântă pâinea, o împărţi, începură să mănânce; nu vorbea nimeni;
bătrânul Zevedeu, pe care îl treziseră şi mânca, nu putea să îndure atâta muţenie,
îi amorţea inima.
— Vorbiţi, bre copii, făcu el şi bătu cu pumnul în masă; ce? avem un mort
înaintea noastră? Nu aţi auzit, unde şed trei-patru şi mănâncă şi nu vorbesc
despre Dumnezeu este ca şi cum ar şedea la cina mortului! mi-a spus odată, să
aibă parte de bine, bătrânul rabin din Nazaret, şi încă mi-amintesc. Vorbeşte,
aşadar, fiu al Mariei; adu iarăşi pe Dumnezeu în casa mea! Iartă-mă, îţi spun fiu
al Mariei, pentru că nu ştiu încă cum să-ţi spun; unii te numesc fiu al
Tâmplarului, alţii fiu al lui David, fiu al lui Dumnezeu, Fiu al Omului, ei nu ştiu
ce să facă; lumea încă n-a luat, adică, o hotărâre.
— Moş Zevedeu, răspunse Iisus, nenumărate oşti de îngeri bat din aripi în jurul
tronului lui Dumnezeu; de argint, de aur, ape limpezi sunt glasurile lor şi slăvesc
pe Domnul; dar de departe; nici un înger nu îndrăzneşte să se apropie mult de El;
numai unul.
— Care? făcu holbându-şi ochii Zevedeu.
— Îngerul tăcerii, răspunse Iisus şi tăcu iarăşi.
Bătrânul stăpân al casei şovăi, îşi umplu cupa de vin, o goli dintr-o sorbitură.
„Împovărător e musafirul ăsta“, se gândi el; „parc-ai şedea la masă c-un leu“;
socoti, şi-ndată frica puse stăpânire pe el şi se ridică.
— O să mă duc să-l găsesc pe moş Iona să schimbăm o vorbă, ca oamenii,
spuse el şi porni spre uşă.
Dar în clipa aceea se auziră paşi uşori în curte.
— Iată musafirul, făcu bătrâna Salomeea şi se ridică. Se întoarseră toţi; în prag
stătea bătrânul rabin din Nazaret.
Cât îmbătrânise, era topit; o mână de oase, înfăşurate într-o piele uscată, îi
rămăsese atât cât să aibă unde să se prindă sufletul, să nu plece. În ultima vreme
bătrânul rabin nu putea să doarmă; iar dacă uneori, în zori, îl fura somnul, avea
un vis ciudat, totdeauna acelaşi: îngeri şi focuri şi că Ierusalimul era o fiară
rănită, se împiedicase de muntele Sion şi urla. Alaltăieri, în zori, avu iarăşi visul,
nu îndură, sări în sus, plecă de-acasă, luă ţarinile, străbătu câmpia Esdraelon;
muntele călcat de Dumnezeu, Carmelul, se înălţă înaintea lui; profetul Ilie, sigur,
va fi stând în vârf, şi el îl târa, şi-i dădea puterea să urce. Apunea soarele când
bătrânul rabin atingea piscul muntelui; ştia, trei pietre mari drepte stăteau, altar,
pe sfântul pisc, iar în jurul lor oase şi coarne de la jertfele înjunghiate… Dar
îndată ce bătrânul rabin se apropie şi ridică ochii, scoase un strigăt: nu erau
pietre, trei bărbaţi cu trupuri uriaşe stăteau astă-seară în vârf, îmbrăcaţi în alb-
strălucitor, ca neaua, iar feţele lor erau de lumină; în mijloc Iisus, fiul Mariei;
profetul Ilie în stânga lui, şi ţinea în mâinile sale cărbuni aprinşi; Moise cu
coarne întoarse în dreapta lui, şi ţinea două plăci incrustate cu slove de foc…
Rabinul căzu cu faţa la pământ: „Adonai! Adonai!“ murmură el şi tremura; o
ştia, Ilie şi Moise n-au murit, se vor arăta iarăşi pe pământ în ziua înfricoşătoare
a Domnului; semn că a sosit sfârşitul veacului; s-au arătat, iată-i, rabinul
tremura; ridică ochii să vadă – în amurg străluceau, scăldate în soare, cele trei
pietre uriaşe.
De mulţi ani bătrânul rabin deschide Scripturile, trage în el suflarea lui Iehova,
a aflat, înapoia celor văzute şi celor nevăzute, cum să găsească tâlcul ascuns al
lui Dumnezeu; iar acum a înţeles; îşi ridică de la pământ cârja – unde găsise
atâta putere trupul hârbuit? Porni către Nazaret, către Cana, către Magdala, către
Capernaum, întrebând în stânga şi-n dreapta cum să găsească pe fiul Mariei.
Aflase că s-a întors din pustiul Iudeii, iar acum, rabinul, ajuns pe urmele lui în
Galileea, vedea că legenda noului profet este alcătuită deja de către pescari şi
ţărani – ce minuni a făcut, ce cuvinte a rostit, pe care piatră a stat să vorbească şi
piatra s-a acoperit de flori… Întâlni pe drum un bătrân, îl întrebă; iar acesta
ridică mâinile spre cer:
— Orb am fost, mi-a atins pleoapele şi mi-a dat lumina ochilor. Să n-o spui
nimănui, mi-a poruncit, dar eu umblu prin sate şi-o spun.115
— Şi-acum unde se află, bătrâne, poţi să-mi spui?
— L-am lăsat în casa lui moş Zevedeu în Capernaum; hai repede să-l apuci,
înainte de-a urca la cer.
Rabinul o luă repede la drum, se înnoptă, găsi prin întuneric casa lui moş
Zevedeu, intră; bătrâna Salomeea sări în sus să-i spună bun venit.
— Salomeea, spuse rabinul păşind pragul, pace casei acesteia; de bunătăţile lui
Avraam şi Isac să aibă parte casele gospodarilor!
Se întoarse, privi pe Iisus şi ochii i se umplură de lacrimi.
— Multe păsări trec pe deasupra mea, spuse, şi-mi aduc veştile tale; aspru,
nespus de lung e drumul pe care l-ai luat, copilul meu; Dumnezeu fie cu tine!
— Amin! răspunse Iisus cu glas adânc.
Moş Zevedeu îşi puse mâna la inimă, îi spuse bun venit:
— Ce vânt te-aduce-n casa mea, părinte? zise el.
Dar rabinul, parcă nici nu-l auzi, nu răspunse; se aşeză lângă foc, era obosit,
rebegit de frig, îi era foame, dar nu voia să mănânce; două-trei drumuri se
deschideau înaintea lui şi nu ştia pe care s-apuce… De ce-a pornit şi-a venit? să
vestească lui Iisus vedenia? şi dacă vedenia aceasta nu era de la Dumnezeu? Ştia
bine bătrânul rabin că Ispita poate să ia chipul lui Dumnezeu ca să înşele
oamenii; dacă va dezvălui lui Iisus ceea ce văzuse, demonul îngâmfării poate să
pună stăpânire pe sufletul lui, şi-atunci e pierdut, şi-l ia rabinul de gâtul său; să
nu-i dezvăluie taina şi să-l urmeze unde se duce? dar este potrivit, el, bătrânul
rabin al Nazaretului, să urmeze pe îndrăzneţul răzvrătit, care se laudă că va
aduce o lege nouă? Acum când venea, nu găsise Cana răscolită de un cuvânt
nelegiuit pe care l-a rostit? Mergea, cică, în sfânta zi a Sabatului prin ţarini şi a
văzut pe unul care muncea, făcea şanţuri, îşi uda grădina: „Omule“, i-a spus,
„dacă ştii ce faci, să-ţi fie de bine; dacă nu ştii, blestemat să fii, pentru că încalci
Legea.“ Se zăpăci bătrânul rabin când auzi asta; primejdios este acest răzvrătit,
se gândi el, ochii-n patru, moş Simeon, să nu fii ispitit, acum la bătrâneţile tale.
Iisus se duse şi se aşeză lângă el; Iuda, întins pe jos, închisese ochii, iar Matei,
sub opaiţ, îşi luase locul său şi ţinea pana de scris şi aştepta. Dar Iisus nu vorbea;
privea focul cum mistuie lemnele şi simţea alături de el pe bătrânul rabin cum
suflă greu ca şi cum ar fi călătorit încă.
În acest timp bătrâna Salomeea aşternea rabinului să doarmă; era om bătrân, el
voia aşternut moale şi pernă; îi puse alături şi-un urcioraş de apă, să nu înseteze
în timpul nopţii; iar bătrânul Zevedeu, văzând că nu pentru domnia sa se ostenise
noul musafir, îşi luă ghioaga şi ieşi să găsească pe Iona, să tragă-n el suflare
omenească; casa lui se umpluse de lei. Şi Magdalena se retrase împreună cu
Salomeea în casă, să lase pe Iisus şi pe rabin singuri; presimţeau că cei doi aveau
să-şi spună vorbe grele tainice.
Dar ei nu vorbeau; ştiau bine amândoi că vorbele nu pot niciodată să golească
inima omului, s-o uşureze; numai tăcerea – şi tăceau. Ceasurile treceau, Matei
adormi cu pana de scris în mână, Zevedeu se sătură de vorbit, se întoarse, se
întinse alături de baba lui. Miezul nopţii, iar rabinul se sătură şi el de tăcere, se
ridică:
— Am spus multe astă-seară, Iisuse, murmură el; mâine iarăşi! şi porni spre
aşternutul său cu genunchii tăiaţi.
Soarele urcă, înaintă pe cer, se apropia amiaza şi rabinul încă nu putu să
deschidă ochii; Iisus luase malul, vorbea cu pescarii, urcă în barca lui Iona să-i
dea o mână de ajutor la pescuit; iar Iuda dădea ocol singur-singurel, ca un câine
ciobănesc.
Bătrâna Salomeea se aplecă asupra rabinului să tragă cu urechea dacă mai
răsuflă – răsufla. „Slavă Ţie, Dumnezeule!“, şopti ea, „încă trăieşte“, şi dădu să
plece; dar bătrânul rabin deschise ochii, o văzu aplecată asupra lui, înţelese şi
zâmbi:
— Nu te teme, maică Salomeea, spuse el, n-am murit, nu pot încă să mor.
— Am îmbătrânit, răspunse cu asprime bătrâna Salomeea, am îmbătrânit
amândoi, ne îndepărtăm de oameni, ne apropiem de Dumnezeu; nimeni nu poate
să ştie ceasul şi clipa; şi este păcat, cred, să spunem: „Eu nu pot încă să mor“.
— Eu nu pot încă să mor, maică Salomeea, stărui rabinul; Dumnezeul lui Israel
mi-a dat cuvântul Său: „Nu vei muri, Simeon, înainte de-a vedea pe Mesia!“
Dar îndată ce spuse asta, ochii lui se holbară; nu cumva l-a văzut deja pe
Mesia? Nu cumva era Iisus acesta? Nu cumva vedenia de pe Carmel era vedenia
de la Dumnezeu? Dar atunci a venit ceasul său să moară! Îl scăldă o sudoare rece
peste tot; nu ştia, să se bucure, sau să se pună pe plâns? Sufletul său se bucura; a
venit Mesia! Dar trupul său hârbuit nu voia să moară… Se ridică suflând greu, se
târî şi se aşeză pe prag să stea la soare şi căzu pe gânduri.
Spre seară se întoarse Iisus, rupt de oboseală, toată ziua pescuise cu moş Iona,
barca s-a umplut ochi, de peşte, nespus de bucuros moş Iona a deschis gura să
vorbească, dar s-a răzgândit; a intrat până la genunchi în peştii care se zbăteau,
privea pe Iisus şi râdea.
În aceeaşi seară sosiră Ucenicii de prin satele apropiate; se aciuară în jurul lui
Iisus, începură să istorisească ce văzuseră şi făcuseră; au propovăduit ţăranilor şi
pescarilor că ziua Domnului sosise, îşi îngroşau glasul să-i înspăimânte, dar ei
ascultau liniştit, îşi cârpeau plasele, îşi săpau grădinile lor mici, din când în când
clătinau din cap, spuneau: „O să vedem… o să vedem…“ şi schimbau vorba.
Şi pe când vorbeau, iată-ţi-i că sosesc pe neaşteptate şi cei trei Apostoli; Iuda
care şedea ascuns la o parte, să-i vadă, nu-şi ţinu râsetele:
— Ce e cu voi în halul ăsta, Apostolilor? strigă el; v-au rupt în bătaie,
amărâţilor!
 Şi într-adevăr, ochiul drept al lui Petru era umflat şi curgea, obrajii lui Ioan
erau plini de zgârieturi şi sânge, iar Iacov şchiopăta.
— Rabi, făcu Petru oftând, belea e cuvântu’ lui Dumnezeu, mare belea!
Toţi râseră; dar Iisus îi privea gânditor.
— Ne-au rupt în bătaie, continuă Petru, care se grăbea să le dezvăluie pe toate,
să se înveselească; la început am zis să luăm fiecare câte un drum; dar apoi ne-a
fost frică singuri, ne-am adunat iarăşi tustrei şi am început propovăduirea; eu
urcam pe o piatră sau într-un pom în piaţa satului, băteam din palme sau puneam
degetele la gură şi fluieram şi se-aduna norodul; iar unde erau multe femei,
vorbea Ioan, de-aceea şi sunt obrajii lui numai zgârieturi; unde erau mulţi
bărbaţi, vorbea Iacov cu glasul său gros, şi când răguşea prea tare el, mă ridicam
eu şi vorbeam. Ce spuneam? Ce spui şi dumneata; dar pe noi ne luau cu lămâi
stoarse, ne huiduiau, pentru că aduceam, cică, pieirea lumii, cădeau asupra
noastră, femeile cu unghiile lor, bărbaţii cu pumnii lor, şi poftim în ce hal
suntem!
Iuda râse iar cu gura mare, dar Iisus se întoarse, îl privi aspru şi închise gura
neruşinată.
— O ştiam, spuse el, că vă trimit ca pe miei între lupi116; vă vor ocărî, vă vor
bate cu pietre, vă vor numi desfrânaţi, pentru că războiţi desfrânarea, vă vor
defăima pentru că vreţi să desfiinţaţi credinţa, familia şi patria, deoarece credinţa
noastră este mai neprihănită şi casa noastră mai largă şi patria noastră e lumea!
Încingeţi-vă strâns, prieteni, luaţi-vă rămas-bun de la pâine, de la bucurie şi
siguranţă; pornim la război!
Natanael se întoarse, neliniştit îl privi pe Filip; dar acesta îi făcu semn, ca şi
cum i-ar fi spus: „Nu te teme, aşa spune el, ca să ne încerce…“
Rabinul se întinsese iarăşi în aşternutul său, tare ostenit, dar avea mintea larg
deschisă, vedea şi-auzea totul; luase acum hotărârea, era liniştit; un glas se ridică
în el, al lui? al lui Dumnezeu? poate al amândurora, şi-i poruncea: „Simeon,
unde se duce, urmează-l!“
Petru se pregătea iarăşi să deschidă gura, avea şi altele de spus, dar Iisus
întinse mâna:
— E de-ajuns!
Se ridică; în ochii lui se înălţă Ierusalimul, sălbatic, numai sânge, pe piscul
deznădejdii, de unde începe speranţa. Capernaum dispăru, şi blânzii pescari şi
ţăranii, se scufundă înăuntrul său lacul Ghenizaret. Casa lui moş Zevedeu se
strâmtă, se apropiară cei patru pereţi, îl atingeau, crăpa; porni către uşă, o
deschise.
 De ce şade aici şi mănâncă şi bea şi-i aprind vatra femeile să se încălzească, şi-
i aştern masa la amiază şi seara, şi-şi petrece timpul pescuind? Aşa o să
mântuiască lumea? nu-i e ruşine?
Ieşi în curte; cald, sufla o boare de înmugurire, stelele atârnau ca nişte salbe de
gâtul şi braţele nopţii; iar jos la picioarele lui pământul furnica, supt parcă de
nenumărate guri.
Întoarse faţa către sud, către sfântul Ierusalim; ca şi cum ar fi tras cu urechea;
ca şi cum ar fi vrut să desluşească în întunericul cel aspru, numai pietre
însângerate, chipul oraşului; şi pe când râvnitoare, deznădăjduită, mintea sa
străbătea drept prin râuri munţii şi câmpiile şi se apropia de-acum să atingă
cetatea sfântă, pe neaşteptate, ca şi cum s-ar fi legănat, îi apăru o umbră mare în
curte, sub migdalul îmbobocit; şi-ntr-o clipă se ridică în văzduhul întunecat, mai
întunecată decât noaptea şi de aceea o desluşi, cu trupul uriaş, tovarăşa lui de
călătorie; auzea limpede, în noaptea liniştită, răsuflarea ei adâncă. Nu se
înspăimântă; se obişnuise cu suflarea ei de-atâta vreme, aştepta; şi încet,
poruncitor, auzi sub migdal un glas liniştit: „Să mergem!“
Ioan apăruse în prag, neliniştit, de parcă ar fi auzit şi el un glas în întuneric.
— Rabi, murmură el, cu cine vorbeşti?
Dar el intra acum în casă, întinse mâna, luă din colţ toiagul păstoresc:
— Prieteni, spuse, să mergem!
Porni către uşă, fără să se întoarcă să vadă dacă-l urma vreunul.
Bătrânul rabin sări din aşternut, se încinse strâns, luă cârja:
— Vin cu tine, copilul meu, spuse şi porni primul spre uşă.
Şi bătrâna Salomeea, care torcea, se ridică, puse furca pe ladă.
— O să vin şi eu, zise ea. Zevedeu, îţi las cheile; să fii sănătos!
Îşi desprinse de la mijloc cheile, le încredinţă bărbatului ei; îşi legă strâns
broboada, privi în jur casa, clătină din cap, îşi luă rămas-bun de la ea; inima ei se
făcu pe neaşteptate de douăzeci de ani. Şi Magdalena, tăcută, fericită, se ridică.
Se ridicară şi Ucenicii, se priveau unul pe celălalt, tulburaţi.
— Încotro? întrebă Toma şi-şi agăţă cornul la cingătoare.
— La asemenea ceas? de ce atâta grabă? nu se poate mâine dimineaţă? făcu
Natanael şi privi posomorât pe Filip.
Dar Iisus străbătuse deja cu paşi mari curtea, şi o lua către sud.

XXV
S-au clătinat temeliile lumii, pentru că s-a clătinat inima omului. Greu era
apăsată de pietrele acestea pe care oamenii le numesc Ierusalim, şi de profeţii şi
de A Doua Venire şi de blesteme şi de farisei şi de saduchei, şi de bogaţii care
mâncau şi de săracii care flămânzeau şi de Dumnezeul Iehova, căruia îi curgea,
în vecii vecilor, prin barbă şi mustăţi, în genune, sângele oamenilor. Oriunde l-ai
fi atins, ar fi mugit; de i-ai fi spus o vorbă bună, ar fi ridicat pumnul; vreau
carne, îţi striga; iar de i-ai fi oferit jertfă un miel sau chiar pe întâiul tău
născut117, „nu vreau carne striga“, „nu vă sfâşiaţi veşmintele, sfâşiaţi-vă inima,
faceţi carnea voastră duh şi duhul rugăciune şi împrăştiaţi-l în văzduh!“
Strivită era inima sub cele şase sute treisprezece porunci scrise ale Legii
ovreieşti şi miile de porunci nescrise, şi nu se mişca; sub Geneze, Levitice,
Numeri, Judecători şi Regi, şi nu se mişca.
Şi deodată, în cea mai neaşteptată clipă, suflă o adiere uşoară, nu din cer, de
sub pământ, şi toate frunzele inimii omului se clătinară; crăpară îndată, se
aplecară şi începură să se prăbuşească, la început în inimă, apoi în minte, şi apoi
şi pe pământ, pietrele pe care oamenii le numesc Ierusalim, şi profeţiile şi
anatemele, şi fariseii şi saducheii, şi judecătorii şi regii, iar trufaşul Iehova
încinse iarăşi şorţul său de piele al Primului Meşter, luă din nou firul cu plumb şi
metrul, coborî pe pământ şi începu să dărâme şi el cele trecute şi să clădească,
împreună cu oamenii, cele viitoare; iar întâi şi-ntâi începu de la Templul ovreilor
din Ierusalim.
Stătea Iisus în fiecare zi pe pardoseala împroşcată de sânge, privea Templul
acesta împovărat peste măsură şi-şi simţea inima cum îl loveşte ca un ciocan şi
cum îl doboară; strălucea încă în soare, drept, ca un taur încununat, cu coarne de
aur; până sus zidurile erau placate de marmură albă cu ape albăstrii, de parcă
Templul ar fi plutit într-o mare învolburată; una după alta, la picioarele lui, erau
cele trei terase; cea de jos, cea mai largă, pentru idolatri; cea mijlocie, pentru
poporul lui Israel, şi cea mai de sus, pentru cei douăzeci de mii de leviţi, care
spălau, ţesălau, aprindeau şi stingeau, curăţau Templul… Zi şi noapte ardeau
şapte feluri de tămâie, şi-atât de des era fumul că ţapii strănutau până la şapte
mile depărtare.
Umilul Chivot strămoşesc, pe care străbunii nomazi îl cărau în pustiu şi avea
înăuntru Legea, se aciuă pe vârful acesta al Sionului, prinse rădăcini, îşi înălţă
statura, se îmbrăcă în lemn de chiparos, aur şi marmură şi se făcu Templu. Iar
sălbaticul zeu al pustiului la început nu catadicsea să intre să locuiască în casă;
dar atât de mult îi plăcu mirosul lemnului de chiparos şi de tămâie şi mirosul de
carne friptă de la jertfe, încât într-o zi întinse piciorul şi intră.
De-acum două luni, din ziua în care a venit de la Capernaum, stătea Iisus
înaintea Templului în fiecare zi şi-l privea; în fiecare zi ca şi cum l-ar fi văzut
pentru prima oară, ca şi cum ar fi aşteptat, în fiecare dimineaţă, să-l găsească
prăbuşit, să calce pe el, să treacă; nu-l mai voia, nu se temea de el, se prăbuşise
deja în inima lui. Într-o zi când îl întrebă bătrânul rabin de ce nu intră şi el
înăuntru să se închine, scutură capul şi răspunse:
— Ani de zile umblam în jurul Templului; acum Templul umblă în jurul meu.
— Mare cuvânt ai rostit, Iisuse, i-o-ntoarse rabinul şi-şi vârî capul său bătrân
între umeri; nu te temi?
— Când spun „eu“, răspunse Iisus, nu vorbeşte trupul acesta, e ţărână; nu
vorbeşte fiul Mariei, ţărână e şi el; „eu“, în gura mea, bătrâne rabin, va să spună:
Dumnezeu.
— Hulă încă şi mai îngrozitoare! strigă rabinul şi-şi acoperi faţa.
— Sunt Sfântul Hulitor, n-o uita, răspunse Iisus şi râse.
Iar într-o zi în care îşi văzu Ucenicii că admiră cu gura căscată zidirea semeaţă,
se mânie.
— Admiraţi Templul? le spuse sarcastic; câţi ani au lucrat să-l zidească?
douăzeci de ani, zece mii de lucrători? eu, în trei zile, îl voi dărâma; priviţi-l bine
pentru ultima oară, luaţi-vă rămas-bun de la el; nu va rămâne piatră pe piatră!118
Ucenicii se traseră înapoi îngroziţi; nu cumva mintea învăţătorului se smintise?
În utima vreme devenise tăios şi ciudat şi încăpăţânat. Ciudate, nestatornice
vânturi suflau peste el; când faţa lui strălucea ca soarele în răsărit şi toate în jurul
său se luminau, când faţa lui era întuneric şi ochii-i plini de deznădejde.
— Rabi, îndrăzni Ioan, nu-ţi pare rău de el?
— De cine?
— De Templu; de ce vrei să-l dărâmi?
— Ca să clădesc unul nou; în trei zile o să clădesc unul nou119; dar trebuie,
mai întâi, ca acesta să-mi lase locul gol.
Ţinea toiagul de păstor pe care i-l dăruise Filip şi lovea în pardoseala de piatră;
vântul mâniei sufla acum peste el; privea fariseii care treceau poticnindu-se şi se
loveau tare de ziduri, ca şi cum îi orbise prea multa strălucire a lui Dumnezeu.
— Prefăcuţilor, le striga, dacă Dumnezeu ar lua cuţitul şi-ar spinteca inima
voastră, ar ţâşni dinăuntru şerpi şi scorpioni şi duhori!
Fariseii ascultau şi se înfuriau; şi luau în taină hotărârea să astupe cu ţărână
gura netemătoare.
Bătrânul rabin întinse palma sa la gura lui Iisus să nu strige.
— Mergi căutând moartea? îi strigă într-o zi şi ochii lui se umpluseră de
lacrimi; cărturarii farisei intră şi ies la şi de la Pilat şi cer moartea ta, n-o ştii?
— O ştiu, părinte, răspunse Iisus; o ştiu; dar mai ştiu şi altele, şi altele…
Poruncea lui Toma să sune din corn, urca în foişorul unde obişnuia, în galeria
lui Solomon, şi începea să vestească:
— A sosit, a sosit ziua Domnului!
Striga în fiecare zi, de dimineaţă până la apusul soarelui, cât să silească bolta
să se deschidă şi să arunce flăcările ei; pentru că el o ştia bine, atotputernic
descântec e glasul omului, strigi focului şi răcoarei, Iadului şi Raiului: „Vino!
Vino!“ şi vine. La fel striga şi el Focul; el va curăţi lumea, el va deschide drumul
să vină Dragostea; picioarele Dragostei se bucură totdeauna că păşesc în
cenuşă…
— Rabi, îi spuse într-o zi Andrei, de ce nu mai râzi, nu te mai bucuri ca la
început? de ce te înfurii mereu?
Dar el nu răspunse; ce să spună şi cum putea să înţeleagă blânda inimă a lui
Andrei? Lumea aceasta trebuie să fie nimicită din rădăcini, să fie sădită una
nouă, Legea cea veche să fie dărâmată, şi eu o voi dărâma; o Lege nouă să fie
încrustată pe tablele inimii, şi eu o voi încrusta. Voi lărgi Legea să încapă
duşmani şi prieteni, iudei şi idolatri, iar cele zece porunci să-nflorească! De-
aceea am venit aici în Ierusalim; aici se vor deschide cerurile; ce va coborî din
cer? marea minune sau moartea? ce vrea Dumnezeu; sunt gata să urc la Cer sau
să mă prăbuşesc în Iad; ia o hotărâre, Doamne!
Se apropia Paştele; o neaşteptată dulceaţă primăvăratică se revărsase peste faţa
aspră a Iudeii; drumurile pe uscat şi pe mare se deschiseseră şi soseau pe
neaşteptate închinători din cele patru margini ovreieşti ale lumii; terasele
Templului mugeau, puţeau de la animalele care erau înjunghiate şi de la baligi şi
oameni.
În afara galeriei lui Solomon se adunaseră astăzi mulţi zdrenţăroşi şi schilozi,
feţe palide înfometate, ochi care ardeau; priveau ponciş la saducheii bine hrăniţi
şi la bogaţii gospodari veseli şi femeile lor cu podoabe grele de aur.
— Până când o să mai râdeţi în hohote? mormăi unul; repede o să le tăiem
gâtul; a spus-o învăţătorul: săracii or să omoare pe cei bogaţi şi-or să-şi împartă
bunurile lor.
— Rău a auzit urechea ta, Manase, sări unul palid, cu ochi şi păr de oaie; n-o
să mai fie săraci şi bogaţi, toţi una; asta va să spună împărăţia cerurilor.
— Împărăţie a cerurilor va să spună, sări o matahală, să plece romanii;
împărăţie a cerurilor cu romani nu se face.
— Nimic n-ai înţeles, Aaron, din cuvintele învăţătorului, spuse un bătrânel cu
buze de iepure, clătinând din capul său jumulit; nu sunt israeliţi şi romani, elini
şi caldeeni, nici beduini; toţi sunt fraţi.
— Toţi cenuşă! strigă un altul; asta am înţeles eu, am auzit-o cu urechile mele;
învăţătorul a spus: o să se deschidă cerurile, primul potop a fost de la apă, acesta
de la foc; toţi, bogaţi şi săraci, israeliţi şi romani, cenuşă!
— „Măslinul va fi scuturat, dar vor rămâne două-trei măsline în vârf; trei-patru
pe vârful ramurilor“, a spus profetul Isaia; curaj, băieţi, noi vom fi măslinele care
vom rămâne; numai să ţinem pe învăţător de-aproape, să nu ne scape! spuse unul
negricios cu ochi de greiere şi-şi aţinti ochiul către drumul alb de pulbere al
Betaniei; întârzie astăzi, bombăni el, întârzie… Aveţi grijă, bre băieţi, să nu ne
scape!
— Unde să se ducă? făcu bătrânul cu buze de iepure; în Ierusalim i-a spus
Dumnezeu să lupte; aici o să lupte!
Soarele era la mijlocul cerului, pardoseala scotea aburi, duhoarea creştea odată
cu arşiţa. Iacov Fariseul trecu cu braţele încărcate de amulete şi vestea harul
fiecăreia – astea vindecă vărsatul de vânt, jertfa, brânca; acestea alungă demonii;
cea mai tare, cea mai scumpă, îţi omoară duşmanii… Văzu zdrenţăroşii şi
schilozii, îi cunoscu; gura lui spartă chicoti cu răutate:
— Ptiu! de-aţi pieri odată! şi scuipă de trei ori în văzduh.
Şi pe când vorbeau aprins zdrenţăroşii şi fiecare sucea cuvântul învăţătorului
potrivit cu dorinţele inimii lui, un bătrân respectabil, uriaş, c-un toiag înalt, sări
înaintea lor, năduşit, plin de pulbere, iar faţa lui lată zbârcită încă strălucea.
— Melchisedec! strigă bătrânul cu buze de iepure; ce veşti bune din Betania?
Faţa ta străluceşte.
— Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, băieţi! strigă bătrânul fruntaş şi dă-i să-i
îmbrăţişeze pe toţi şi să plângă; a fost înviat un mort, l-am văzut cu ochii mei, s-
a ridicat din mormânt; a păşit! i-au dat apă şi-a băut, i-au dat pâine şi a mâncat, a
vorbit!
— Cine? Cine a înviat? Cine a fost înviat?
Căzură toţi asupra bătrânului fruntaş şi întrebau, auziră şi de prin galeriile
alăturate, bărbaţi şi femei alergară, se apropiară şi unii leviţi şi farisei, trecea şi
Baraba, urechea lui prinse zvonul, se lipi şi el. Melchisedec se bucură că atâta
lume se agăţa de buzele lui, se propti în toiagul său şi începu să spună cu
mândrie:
— Lazăr, fiul lui Eliachim, cine-l cunoaşte? a murit alaltăieri, l-am îngropat; a
trecut o zi, au trecut două, trei, l-am uitat; când, a patra zi, auzim glasuri pe
drum, sar afară, văd pe Iisus, pe fiul Mariei din Nazaret, şi pe cele două surori
ale lui Lazăr, căzute la picioarele lui, să le sărute şi să jelească pe fratele lor:
„Dacă ai fi fost tu, rabi, cu el, n-ar fi murit“…120 strigau ele şi dă-i să-şi
smulgă părul. „Adu-l înapoi din Iad, rabi, strigă-l, şi va veni!“
Iar Iisus le luă pe-amândouă de mână, le ridică sus: „Să mergem“, spuse.
Alergam toţi în urma lor, am sosit la mormânt; Iisus se opri, tot sângele îi urcă
la cap, ochii i se răsuceau, se pierdeau, rămânea numai albeaţa lor; şi scoase un
muget, parc-ar fi fost în el un taur; toţi ne-am îngrozit.
Şi pe neaşteptate, pe când stătea şi tremura tot, scoase un strigăt sălbatic, un
strigăt deosebit, din altă lume; aşa vor fi strigând arhanghelii când sunt mâniaţi.
— Lazăre, ieşi afară!121
Şi într-o clipă am auzit că se mişcă pământul în mormânt şi că se crapă; piatra
de pe mormânt a prins să se clatine şi încet-încet să se ridice sus; frică şi groază;
niciodată nu m-am temut atât de moarte cât de această înviere. Jur, dacă mi-ar fi
spus: ce vrei mai bine să vezi, un leu sau o înviere? aş fi spus, un leu.
— Doamne miluieşte! Doamne miluieşte! striga norodul şi plângea. Spune,
spune, moş Melchisedec!
— Femeile ţipau, mulţi bărbaţi s-au ascuns în dosul stâncilor, iar cei care-am
rămas, tremuram; şi piatra de pe mormânt încet-încet se ridica; şi am văzut două
braţe galbene, şi-apoi un cap înverzit, crăpat, plin de ţărână; iar apoi trupul
slăbănogit înfăşurat în giulgiu… A întins un picior, apoi pe celălalt, a ieşit; era
Lazăr.
Bătrânul fruntaş se opri; îşi şterse năduşeala cu mâneca largă; în jurul său
poporul urla; unii plângeau, alţii dănţuiau, Baraba ridică mâna mare păroasă:
— Minciuni! minciuni! striga; este pus de romani; le pusese la cale dinainte cu
Lazăr, jos trădătorii!
— Taci! se auzi un glas sălbatic în spatele lui; care romani?
Se întoarseră toţi şi îndată se dădură înapoi; centurionul Rufus înainta către
Baraba şi ridicase biciul; o copilă palidă, cu păr bălai, îl ţinea de braţ; în tot
timpul acesta stătea şi asculta pe bătrânul Melchisedec, iar lacrimile curgeau din
ochii ei mari verzi; Baraba se strecură prin mulţimea adunată şi dispăru. Iacov
Fariseul alergă în urma lui, îl ajunse în dosul unei coloane; acolo, cei doi, cu
capetele lipite, se prinseră într-un taifas subţire; tâlhar şi fariseu se înfrăţiră; cel
dintâi vorbi Baraba:
— Zici că e adevărat? întrebă neliniştit.
— Ce?
— Că a înviat, cică, un mort.
 — Ascultă bine ce-o să-ţi spun; eu sunt fariseu, tu zilot; eu pân-acum spuneam
că Israel va fi izbăvit numai cu rugăciunea, cu posturile şi cu Legea Sfântă; dar
acum…
— Acum? făcu zilotul şi ochiul îi fulgeră.
— Acum vin şi eu, zilotule, în apele tale; nu e de ajuns rugăciunea şi postul;
aici trebuie să lucreze pumnalul; ai înţeles?
Baraba râse cu gura până la urechi.
— Mie mi-o spui? Rugăciune mai bună decât cuţitul nu este. Aşadar?
— Să începem de la el!
— De la cine? vorbeşte lămurit.
— De la Lazăr; e toată nevoia să-l coborâm iarăşi în pământ; cât timp o să-l
vadă poporul, o să spună: Mort a fost şi l-a înviat fiul Mariei; şi slava profetului
mincinos se va înteţi… Ai dreptate, Baraba; este pus de romani să strige: Nu vă
îngrijiţi de împărăţia pământului, cerul să-l priviţi! Şi astfel, în timp ce noi vom
căsca gura să privim cerul, romanii se vor aşeza pe grumazul nostru; ai înţeles?
— Aşadar? să-l nimicim şi pe el, chiar de e fratele tău?
— Nu este fratele meu, nu-l vreau! strigă fariseul şi se făcu iarăşi că-şi sfâşie
veşmântul; ţi-l dau în primire.
Spuse, se dezlipi de coloană şi începu iarăşi să-şi crăinicească amuletele; bine
l-a-ntors pe Baraba, era mulţumit.
Mulţimea de săraci, dincolo de galeria lui Solomon, îşi pierduse nădejdea să-l
mai aştepte pe Iisus, începu să se împrăştie; iar Melchisedec cumpără doi
porumbei albi să-i ofere jertfă, să mulţumească Dumnezeului lui Israel, care s-a
mai milostivit de poporul Său şi-i trimitea, după atâţia ani, un nou profet.
Se aprinseră pietrele, feţele oamenilor, în lumina revărsată din belşug,
dispărură; şi pe neaşteptate se ridică pulbere pe calea Betaniei, glasuri voioase,
întreg satul era aţâţat şi venea; apărură întâi copii cu crengi de salcie şi dafin, în
urma crengilor de salcie şi dafin Iisus, şi faţa lui strălucea ca un fulger, mai în
urmă Ucenicii aprinşi, ca şi cum ar fi înviat fiecare dintre ei câte un mort; iar
ultimii, răguşiţi de strigătele lor, oamenii din Betania; şi toţi se repezeau spre
Templu. Iisus urca treptele două câte două, trecu de prima terasă, ajunse la a
doua, de pe faţa lui şi din mâinile lui ţâşnea o lumină sălbatică şi nimeni nu
putea să se apropie de el; o clipă, bătrânul rabin, care alerga şi el cu sufletul la
gură în urma lui, dădu să păşească haloul nevăzut din jurul învăţătorului; dar
îndată se trase înapoi, ca şi cum l-ar fi lins flăcări.
Acum, iată, a ieşit din cuptorul lui Dumnezeu şi încă fierbea sângele lui; nu
putea încă să creadă asta, nu voia; aşadar, atât de mare e puterea sufletului?
poate să poruncească munţilor: „Veniţi!“ şi munţii vor veni?122 Să despice
pământul şi să scoată pe cei morţi? Să dărâme în trei zile lumea şi-n trei zile s-o
clădească din nou? Dar dacă atât de atotputernică este tăria sufletului, atunci
toată povara prăpădului pentru izbăvire cade pe umerii omului; hotarele lui
Dumnezeu şi ale omului se întâlnesc… Înfiorător, primejdios gând, iar tâmplele
lui Iisus trosneau.
A lăsat pe Lazăr înfăşurat în linţoliu în picioare pe mormântul său şi a pornit
cu-o grabă ciudată către Templul din Ierusalim; simţea, pentru întâia oară, atât
de irezistibil, că trebuia de-acum să ia sfârşit lumea aceasta şi să fie înălţat din
morminte un nou Ierusalim. A venit clipa; acesta era semnul pe care-l aştepta;
Lazăr, lumea putrezită, a venit ceasul să scoată un strigăt: „Lume, ridică-te sus!“
Avea o datorie; şi cea mai înfricoşătoare, simţea asta acum: avea şi puterea. Nu
se mai cade să plece, spunând: Nu pot! Poate, iar dacă lumea nu va fi izbăvită,
pe el trebuie să cadă tot păcatul.
Lui Iisus i se ridică sângele la cap; văzu în jurul său zdrenţăroşii şi nedreptăţiţii
care-l priveau şi-aveau agăţate de el toate speranţele lor; scoase un strigăt
sălbatic, sări sus în foişor, poporul roi în jurul lui, se opriră şi cei bogaţi şi cei
bine hrăniţi, râzând într-ascuns, să asculte; se întoarse, îi văzu Iisus, îşi ridică
pumnul:
— Ascultaţi, bogătaşi, strigă, ascultaţi, căpetenii ale lumii acesteia,
nedreptatea, necinstea, foamea nu mai poate să dureze! Dumnezeu a frecat
buzele mele cu cărbune aprins, strig: Până când veţi sta întinşi în paturi de fildeş,
în aşternuturi moi? Până când veţi roade carnea săracului şi veţi bea sudoarea lui
şi sângele şi lacrima? Nu mai pot să vă rabd! strigă Dumnezeul meu; vine focul,
înviază morţii, a sosit sfârşitul veacului!
Doi zdrenţăroşi uriaşi îl apucară, îl ridicară în mâini, se strânse gloata
scuturând ramurile de salcie; aburi urcau din capul aprins al profetului:
— Nu am venit, strigă el, să aduc pace în lume, ci sabie123! O s-arunc dihonia
în case, o să ridice fiul mâna la tatăl său, fata la mama sa, nora la soacră, de
dragul meu124. Cine mă urmează pe mine, părăseşte totul; cine caută să-şi scape
viaţa pe pământul acesta, o pierde; iar cine va pierde de dragul meu viaţa aceasta
trecătoare, o va câştiga în veşnicie.125
— Ce spune Legea, răzvrătitule? se auzi un glas sălbatic. Ce spun Sfintele
Scripturi, Lucifere?
— Ce spun marii profeţi, Ieremia, Iezechiel? răspunse Iisus şi ochii lui
străluceau; voi desfiinţa Legea care este încrustată pe tablele lui Moise şi voi
încrusta o Lege nouă în inima omului; voi scoate inima de piatră pe care-o au
acum oamenii şi voi pune inimă de carne; iar în inima aceasta voi sădi o
Speranţă nouă! Eu încrustez în inimi noi Legea nouă şi eu sunt noua Speranţă!
Lărgesc dragostea; deschid şi cele patru porţi mari ale lui Dumnezeu, Răsăritul,
Apusul, Nordul şi Sudul, să intre toate neamurile; sânul lui Dumnezeu nu este
ovreiesc, încape lumea toată! Dumnezeu nu este israelit; este Duh nemuritor.
Bătrânul rabin îşi ascunse cu palmele faţa; vru să strige: „Iisuse, taci; e hulă
mare!“ dar nu apucă; strigăte sălbatice izbucniră, urlau de bucurie săracii,
huiduiau leviţii, Iacov fariseul îşi sfâşie veşmântul şi scuipa în văzduh; iar
rabinul o luă la picior şi fugi: „E pierdut“, murmura el, plângea şi se ducea, „e
pierdut; ce demon, ce zeu este în el şi strigă?“
Mergea, i se împleticeau picioarele de oboseală, toate zilele şi săptămânile
acestea în care alerga în urma lui Iisus şi se căznea să înţeleagă cine este, trupul
său hârbuit se topise de tot, numai oasele-i rămăseseră înfăşurate într-o piele
uscată; deasupra lor fusese răpit sufletul şi aştepta; este acesta, sau nu este Mesia
pe care i-l rânduise Dumnezeu? Minunile pe care le făcea, pe toate putea să le
facă şi Satana; el şi morţi poate să învie; aşadar, nu erau de-ajuns minunile ca
bătrânul rabin să dea o hotărâre. Şi profeţiile, nici acestea nu erau de-ajuns;
arhanghel preaputernic şi preaviclean e Satana, poate să se potrivească în
cuvintele lui desăvârşite şi în lucrările lui cu sfintele profeţii, ca să înşele
oamenii. De aceea rabinul nu putea să doarmă noaptea şi ruga pe Dumnezeu să-i
fie milă de el şi să-i dea semn sigur… Ce semn? rabinul o ştia bine, moartea,
moartea lui; îi venea în minte semnul acesta şi se înfiora.
Alerga prin praf împiedicându-se, se ivi pe vârful colinei, arsă de soare,
Betania; luă urcuşul gâfâind.
Casa lui Lazăr era deschisă şi sătenii intrau şi ieşeau să vadă şi s-atingă pe cel
înviat, să tragă cu urechea dacă răsuflă, dacă vorbeşte, dacă într-adevăr este viu
sau nu cumva este o fantasmă? Iar el şedea în cel mai lăuntric ungher al casei,
pentru că-l supăra lumina, obosit şi vorbind puţin; picioarele lui, braţele lui,
pântecele lui erau umflate, înverzite, ca mort de patru zile; faţa lui, umflată,
crăpase peste tot şi curgea o apă alb-gălbuie, care îi mânjea giulgiul alb pe care îl
purta încă; se lipise de el şi nu puteau să i-l scoată. La început puţea tare şi cei
care se apropiau de el se ţineau de nas; dar încet-încet putoarea se împuţina,
mirosea acum numai a lut şi tămâie. Din când în când, îşi mişca mâna şi scotea
ierburile care i se încurcaseră în barbă şi în păr; iar surorile lui, Marta şi Maria, îl
curăţau de ţărână şi de viermişorii mici ai pământului care se aşezaseră pe el. O
vecină miloasă îi adusese o găină, iar acum bătrâna Salomeea, ciucită la vatră, o
fierbea să bea cel înviat zeamă, să se întărească. Şi sătenii veneau şi şedeau puţin
timp, îl cercetau cu grijă şi îi vorbeau; iar el răspundea cu greu „da“, „nu“, puţine
cuvinte, şi veneau alţii din sat şi de prin satele apropiate… Astăzi veni şi
fruntaşul orb, îşi întinse cu lăcomie mâna, îl pipăi, râse:
— Cum ai petrecut în Iad? Bine? îl întrebă; ferice de tine, Lazăre, acum tu ştii
toate tainele lumii de jos, dar să nu le dezvălui, sărmane, să nu înnebunească
lumea de sus…
Se aplecă la urechea lui:
— Viermişori, ei? nimic altceva, ei? îl întrebă, pe jumătate glumind, pe
jumătate tremurând.
Aşteptă mult timp, dar Lazăr nu răspunse; orbul se înfurie, îşi luă toiagul şi
plecă.
Magdalena stătea în prag şi scruta departe drumul care duce la Ierusalim;
plângea inima ei ca un copil mic. Avea vise urâte în toate nopţile acestea, vedea
pe Iisus că se însoară, iar asta înseamnă moarte, iar ieri l-a văzut că era,
chipurile, pescăruş, şi-a deschis aripile, a ţâşnit din apă şi a căzut pe uscat; se
zbătea pe pietrişul ţărmului, se căznea să-şi deschidă iarăşi aripile, nu putea,
crăpa; ochii lui au prins să se înceţoşeze, s-a întors şi a privit-o; iar ea s-a repezit
să-l prindă, să-l pună iarăşi în mare, dar când s-a aplecat şi l-a luat în mâna ei,
murise. Dar cât timp îl ţinea şi-l jelea, şi cădeau peste el lacrimile ei, se mărea, se
umpleau braţele ei, se făcea om mort.
— N-o să-l mai las să se ducă la Ierusalim… n-o să-l las… oftă ea şi scruta
drumul alb doar-doar o apărea.
Dar în loc să apară de pe calea Ierusalimului Iisus, apăru cocoşat, împleticindu-
se, bătrânul ei tată, rabinul. „Sărmanul bătrânel“, se gândi Magdalena, „ce vrea,
în halul în care e, de urmează, ca un bătrân câine credincios, pe rabi al nostru,
oriunde se duce? Îl aud că se scoală noaptea, că iese în curte, face mătănii şi
strigă lui Dumnezeu: Ajută-mă, dă-mi un semn! Dar Dumnezeu îl lasă să se
chinuie, îl pedepseşte, cică, pentru că îl iubeşte, şi aşa se mângâie nefericitul…“
Îl vedea acum cum urcă sprijinindu-se în cârja lui şi cum se opreşte din când în
când, cum priveşte înapoi spre Ierusalim, cum deschide braţele, cum îşi trage
răsuflarea… Toate zilele acestea în Betania, în care se aflau împreună tatăl şi
fiica, uitară amândoi cele trecute, vorbeau acum, bătrânul văzu că fata lui
părăsise drumul cel rău şi o iertase; toate păcatele le spală lacrima, o ştia bătrânul
rabin, iar Magdalena plânsese mult.
Bătrânul ajunse dându-şi duhul, Magdalena se dădu la o parte din poartă să
treacă; dar el se opri şi-i luă rugător mâna:
 — Magdalena, copilul meu, spuse el, eşti femeie, mare putere au lacrimile tale,
mare putere mângâierile tale, cazi la picioarele lui, roagă-l să nu se ducă din nou
la Ierusalim. Cărturarii şi Fariseii s-au înfuriat încă mai mult astăzi, i-am văzut,
vorbeau între ei pe-ascuns, venin picurau buzele lor, pun la cale moarte.
— Moarte! făcu Magdalena şi pieptul ei se topi; moarte! Dar poate el să moară,
tată?
Bătrânul îşi privi fiica, zâmbi amar:
— Aşa spunem totdeauna despre oamenii pe care-i iubim, şopti el şi tăcu.
— Dar rabi nu e om ca şi noi, nu este! făcu Magdalena deznădăjduită; nu este!
nu este! spunea şi iar spunea, ca să-şi descânte spaima.
— Cum o ştii? spuse bătrânul şi inima îi tresăltă, pentru că avea încredere în
presimţirile femeii.
— O ştiu, răspunse Magdalena, nu mă întreba cum; sunt sigură. Dar mă tem,
tată; cine îndrăzneşte să-l atingă acum după ce a înviat pe Lazăr?
— Acum după ce a înviat pe Lazăr s-au înfuriat încă mai mult; mai la-nceput îl
ascultau cum predică şi ridicau din umeri; dar acum, după ce a fost vestită
minunea, poporul a prins curaj, acesta e Mesia, strigă, învie morţi, are putere de
la Dumnezeu, să mergem cu el! Astăzi femei şi bărbaţi au luat ramuri de salcie şi
aleargă în urma lui, şi schilozii îşi saltă cârjele şi ameninţă, iar săracii saltă
capul… Le văd toate astea Cărturarii şi Fariseii şi se-nfurie, dacă-l vom lăsa încă
puţin timp, suntem pierduţi, spun ei, şi intră şi ies de la Anna la Caiafa şi de la
Caiafa la Pilat şi îi sapă groapa… Magdalena, fata mea, îmbrăţişează-i
genunchii, nu-l mai lăsa să intre în Ierusalim, să ne întoarcem în Galileea!
Îi veni în minte o mutră ciupită de vărsat, îngenuncheată.
— Magdalena, spuse, acum când veneam, am văzut pe Baraba cum dă târcoale
şi faţa lui era întunecată, ca a lui Charon; îndată ce-a auzit pasul meu, s-a ascuns
în tufiş; rău semn!
Trupul său neputincios se încovoie; fata lui îl luă în braţe, îl duse înăuntru; îi
aduse un scaun, bătrânul se aşeză, îngenunche alături de el.
— Unde se află acum? întrebă ea; unde l-ai lăsat, tată?
— În Templu; strigă, ochii lui aruncă flăcări, va da foc sfintei zidiri! Şi ce
cuvinte, Dumnezeul meu, ce blasfemii! Voi desfiinţa, zice, Legea lui Moise, voi
aduce una nouă. N-o să merg să întâlnesc pe Dumnezeu pe vârful Sionului, o să-l
întâlnesc în inima mea!
Bătrânul îşi coborî glasul:
— Câteodată, copilul meu, spuse şi tremura, câteodată mă tem că s-a smintit;
sau nu cumva Lucifer…
 — Taci! făcu Magdalena şi puse palmele ei amândouă pe buzele bătrânului.
Cei doi încă vorbeau, şi apărură în prag, unul în spatele celuilalt, Ucenicii;
Magdalena sări în sus, privi, Iisus nu era cu ei:
— Şi rabi? făcu ea cu glas sfâşietor; unde este rabi?
— Nu te teme, îi răspunse Petru cu faţa aplecată, nu te teme; vine acum.
Sări şi Maria de la picioarele fratelui ei, se apropie neliniştită de Ucenici;
întunecate şi tulburate erau feţele lor, înceţoşaţi ochii; se sprijini de perete:
— Rabi? murmură ea cu sufletul la gură.
— Acum o să vină, Maria, vine… răspunse Ioan, dacă păţea ceva, l-am fi
lăsat?
Ucenicii se împrăştiară în casă; posomorâţi; unul departe de celălalt.
Matei scoase de la sân hârtiile lui şi se pregătea să scrie.
— Spune tu, Matei, făcu bătrânul rabin, spune, să ai binecuvântarea mea.
— Părinte, răspunse Matei, acum când ne întorceam toţi împreună, la poarta
Ierusalimului ne-a ajuns centurionul Rufus.
„Staţi!“ a strigat; „am poruncă!“
Noi ne-am făcut galbeni ca ceara de frică; dar rabi a întins liniştit mâna lui spre
roman.
„Bine ai venit, prietene“, a spus; “ce vrei de la mine?“
„Nu eu“, a răspuns Rufus, „Pilat te vrea; te rog, vino cu mine.“
„Vin“, spuse liniştit Iisus, şi-şi întoarse faţa spre Ierusalim.
Dar noi am sărit pe el:
„Unde te duci, rabi?“ strigam noi; „nu te lăsăm!“
Centurionul a intrat între noi.
„Nu vă temeţi, este de bine“, ne-a spus; „vă dau cuvântul meu!“
„Mergeţi“, ne-a poruncit învăţătorul, „nu vă temeţi; n-a venit ceasul.“
Dar Iuda a sărit:
„Eu o să vin cu tine, învăţătorule“, a spus el; „nu te las.“
„Vino“, i-a spus învăţătorul, „nici eu nu te las.“
Au luat-o către Ierusalim, cei doi înainte şi Iuda în urmă, ca un câine
ciobănesc.
În timp ce vorbea Matei, Ucenicii se apropiau, îngenuncheau jos, tăcuţi.
— Feţele voastre sunt tulburate, făcu rabinul; ceva ne ascundeţi.
— Avem alte necazuri, părinte, murmură Petru, alte… şi tăcu iarăşi.
Şi într-adevăr, demoni întunecaţi intraseră în ei, acum, când veneau, pe drum;
începuseră, adică, morţii să învie, se apropia ziua Domnului, rabi avea să urce pe
tron, sosea, aşadar, ceasul să-mpartă dregătoriile; şi atunci, la împărţeală,
Ucenicii au început să se certe:126
— Eu voi şedea la dreapta lui, spunea unul; pe mine mă iubeşte mai mult.
— Nu, pe mine! Pe mine! Pe mine! au sărit toţi şi strigau.
— Eu l-am văzut întâi pe rabi! a spus Andrei.
— Mie îmi vine în vise mai des, i-a întors-o Petru.
— Mie îmi spune „iubite“… făcu Ioan.
— Şi mie! Şi mie! Şi mie! se auziră iarăşi strigăte.
Sângele lui Petru s-a aprins.
— Mergeţi mai încolo toţi! a strigat; nu mi-a spus mie alaltăieri: „Petru, eşti
piatra, şi pe tine voi clădi Noul Ierusalim?“
— Nu a spus Noul Ierusalim! am cuvintele lui scrise aici! spuse Matei şi lovi
catastiful din sânul său.
— Ce mi-a spus, aşadar, conţopistule? eu asta am auzit! făcu Petru mâniat.
— A spus: „Tu eşti Petru, şi pe piatra aceasta voi clădi Biserica mea.“127
Biserica mea, nu Ierusalimul; deosebire mare.
— Şi încă ce altceva mi-a rânduit? strigă Petru; de ce te-ai oprit? nu-ţi convine
să mergi mai departe? Despre cheile… spune, aşadar!
Matei, fără poftă, luă catastiful; îl deschise, citi:
— „Şi-ţi voi da cheile împărăţiei cerurilor…“128
— Mai departe! Mai departe! striga Petru triumfător.
Matei îşi înghiţi scuipatul, se aplecă iarăşi peste catastif:
— „Şi ce vei lega pe pământ va fi legat în cer, iar ce vei dezlega pe pământ, va
fi dezlegat în cer…“129 poftiţi, asta e tot!
— Şi puţin ţi se pare? făcu Petru şi privi de sus pe ucenici şi se umfla ca un
cocoş; puţin ţi se pare? Eu, aţi auzit voi toţi, ţin cheile; eu deschid şi închid
Raiul; dacă vreau, vă bag înăuntru, dacă nu vreau, nu vă bag!
Abia atunci Ucenicii se înfuriară; şi s-ar fi încăierat sigur, dacă nu s-ar fi
apropiat deja de Betania; se ruşinară de săteni şi-şi înghiţiră mânia; dar feţele lor
erau încă tare întunecate.

XXVI
În timpul acesta, Iisus şi centurionul mergeau înainte, iar în urma lor câinele
ciobănesc Iuda; intrară pe ulicioarele strâmte ale Ierusalimului, se îndreptau spre
fortăreaţă, aproape de Templu, unde îşi avea palatul Pilat din Pont; primul
deschise gura centurionul şi vorbi:
 — Rabi, spuse el mişcat, fata mea e bine şi te are întotdeauna în mintea ei; şi
ori de câte ori află că vorbeşti poporului, ne pleacă pe ascuns din casă şi aleargă
să te asculte; iar astăzi o ţineam strâns de mână, eram împreună şi te ascultam la
Templu, şi-a vrut să alerge, să-ţi sărute picioarele.
— De ce n-ai lăsat-o? făcu Iisus; o clipă e de ajuns să mântuiască sufletul
omului; de ce ai lăsat clipa asta să treacă fără rost?
„O romană să sărute picioarele unui ovreu!“ se gândi ruşinat Rufus, dar nu
vorbi.
Ţinea un bici scurt şi dădea la o parte gloata de oameni; arşiţă mare, trupurile îl
îngreţoşau, nori de muşte; centurionul respira cu scârbă aerul ovreiesc; de atâţia
ani în Palestina şi încă nu se obişnuise cu ovreimea. Treceau acum prin bazarul
acoperit cu rogojini; aici era răcoare, încetiniră pasul.
— Cum poţi, spuse centurionul, să vorbeşti acestei turme de câini?
Iisus se înroşi:
— Nu sunt câini, spuse; sunt suflete, scântei ale lui Dumnezeu; Dumnezeu e
vâlvătaie, sutaşule, şi fiecare suflet scânteie din ea, s-o cinsteşti.
— Sunt roman, răspunse Rufus, roman e şi dumnezeul meu; deschide drumuri,
clădeşte tabere ostăşeşti, aduce apa în cetăţi, se înarmează cu bronz şi iese la
război; el înainte şi noi în urma lui; iar sufletul de care vorbeşti şi trupul nostru e
pentru noi totuna, şi peste el pecetea Romei. Şi când murim, mor amândouă
împreună şi rămân fiii noştri; pentru noi, aceasta înseamnă nemurire. Iar cele ce
spui despre împărăţiile cerurilor, mi se par poveşti, să mă ierţi.
Tăcu, iar peste puţin:
— Noi suntem, zise, făcuţi să cârmuim oameni; şi oamenii nu sunt cârmuiţi cu
dragostea.
— Dragostea nu e fără arme, spuse Iisus şi privi ochii reci, albaştri ai
centurionului, obrajii proaspăt bărbieriţi, mâinile groase cu degete scurte; intră în
război şi dragostea, asaltează.
— Atunci nu este dragoste, spuse centurionul.
Iisus lăsă capul în jos: „Trebuie să găsesc burdufuri noi, să pun vin nou“, se
gândi el; „cuvinte noi“130.
Ajungeau de-acum; fortăreaţă şi palat în acelaşi timp se înălţă înaintea lor
turnul care păzea în el pe trufaşul guvernator roman, Pilat din Pont. El era scârbit
de neamul ovreiesc, ţinea o batistă înmiresmată dinaintea nărilor, când umbla pe
ulicioarele Ierusalimului sau când era nevoit să vorbească cu ovreii. Nu credea
nici în zei, nici în oameni; nici în Pilat din Pont; în nimic. Ţinea totdeauna,
atârnat la gâtul său c-un lănţişor de aur, un brici ascuţit, să-şi deschidă vinele,
când se va lehămeti de-acum să mănânce, să bea, să cârmuiască; sau când l-ar fi
surghiunit împăratul. Asculta deseori pe ovrei cum răguşesc strigând pe Mesia,
să vină să-i elibereze, şi râdea; arăta briciul ascuţit şi spunea femeii lui: „Iată pe
Mesia al meu; ăsta mă va elibera“. Dar femeia îşi întorcea faţa în altă parte şi nu
răspundea.
În faţa porţii mari a turnului, Iisus se opri:
— Sutaşule, spuse el, îmi eşti dator un hatâr, îţi aminteşti? A venit ceasul să ţi-l
cer.
— Toată bucuria vieţii mele ţi-o datorez ţie, Iisuse Nazarineanul, răspunse
Rufus; spune, orice pot.
— Dacă mă prind, dacă mă întemniţează, dacă mă omoară, să nu faci nimic să
mă scapi. Îmi dai cuvântul tău?
Păşeau acum pe sub poarta turnului; ostaşii de pază ridicară mâinile, salutară
pe centurion.
— Hatâr este ceea ce-mi ceri? făcu Rufus uimit; nu-i înţeleg pe ovrei.
Doi negri uriaşi stăteau în faţa uşii lui Pilat şi-l păzeau.
— Hatâr, sutaşule, spuse Iisus; îmi dai cuvântul tău?
Rufus făcu semn negrilor să deschidă uşa.
Uscat, bărbierit, cu fruntea îngustă, cu ochii gri duri, cu buze înalte subţiri,
Pilat săltă capul şi privi pe Iisus care se oprise înaintea lui; şedea pe un tron, înalt
sculptat grosolan cu vulturi şi citea.
— Tu eşti Iisus Nazarineanul, regele iudeilor? şuieră zeflemitor şi-şi puse
batista lui înmiresmată la nări.
— Nu sunt rege, răspunse Iisus.
— Cum? nu eşti Mesia? Iar Mesia nu este cel pe care îl aşteaptă de atâtea
generaţii cei de-un neam cu tine, fiii lui Avraam, să-i elibereze şi să se aşeze pe
tronul lui Israel? Să ne alunge pe noi, romanii? Aşadar, ce spui: nu sunt rege?
— Împărăţia mea nu e pe pământ.131
— Dar unde? Pe apă? În văzduh? făcu Pilat şi izbucni în râs.
— În cer, răspunse liniştit Iisus.
— Bine, zise Pilat, darul tău e cerul; pământul să nu-l atingi.
Îşi scoase din deget inelul de aur pe care-l purta, îl ridică sus în lumină şi privi
piatra roşie de pe inel; era sculptat pe ea un cap de mort şi de jur împrejur textul:
„Mănâncă, bea, veseleşte-te; mâine vei ajunge aşa“.
— Mi-e silă de ovrei, spuse, ei nu se spală niciodată şi au un Dumnezeu ca şi
mutrele lor: nespălat, cu plete lungi, cu gheare răpitoare, palavragiu; şi
răzbunător precum cămila.
— Acest Dumnezeu, află, a ridicat deja pumnul său deasupra Romei, spuse
iarăşi liniştit Iisus.
— Roma este nemuritoare, răspunse Pilat şi căscă.
— Roma este statuia uriaşă pe care a văzut-o profetul Daniel în vedenia lui.
— Statuie? ce statuie? Ceea ce voi, ovreii, doriţi cu foc pe trezie, vedeţi în
somn; trăiţi şi muriţi cu vedenii.
— Aşa începe bătălia omului, cu vedenii; şi încet-încet umbra se încheagă şi se
întăreşte – duhul se îmbracă în carne şi coboară pe pământ; iar profetul Daniel a
văzut vedenia şi văzând-o, porneşte de-acum, va lua trup, va coborî pe pământ şi
va doborî Roma.
— Admir, Iisuse din Nazaret, îndrăzneala ta sau nesăbuinţa; nu te temi de
moarte, se pare, şi de aceea vorbeşti cu asemenea libertate; îmi placi. Spune,
aşadar, vedenia lui Daniel.
— Profetul Daniel a văzut într-o noapte o statuie uriaşă; de aur capul ei, piepţii
şi braţele de argint; pântecele ei şi coapsele de bronz; fluierele picioarelor ei de
fier, dar jos picioarele ei erau de lut. Pe neaşteptate, de către o mână nevăzută, o
piatră a fost aruncată pe picioarele ei de lut şi le-a zdrobit; şi într-o clipită,
întreaga statuie, aur, argint, bronz, fier, s-au rostogolit la pământ… Mâna
nevăzută, Pilate din Pont, este Dumnezeul lui Israel, piatra eu, iar statuia uriaşă e
Roma.
Pilat căscă iarăşi.
— Am înţeles, zise plictisit, am înţeles jocul tău, Iisuse din Nazaret, rege al
Iudeilor! insulţi Roma ca să mă faci să mă înfurii, să te răstignesc, să ajungi şi
dumneata erou; ai pregătit foarte dibaci totul; ai început deja, ştiu, să înviezi
morţi, deschizi drumul; la fel şi Ucenicii tăi vor da de veste poimâine că nu ai
murit, ai înviat, te-ai urcat la cer… Dar ai venit prea târziu, şarlatanule; nu mai
ţine jocul tău, găseşte altul; nu te omor, nu te fac erou, n-o s-ajungi şi dumneata
zeu, scoate-ţi asta din minte.
Iisus tăcea; pe fereastra deschisă se vedea cum străluceşte în soare, uriaş,
Templul lui Iehova, ca o fiară antropofagă nemişcată, şi peste tot turme pestriţe,
oamenii se mişcau şi intrau în gura ei neagră deschisă. Pilat se juca acum cu
lănţişorul său de aur, nu vorbea; se ruşina să ceară un hatâr de la un ovreu, dar îi
promisese femeii lui, trebuia.
— Nimic altceva? făcu Iisus şi se întoarse către uşă.
Pilat se ridică:
— Nu pleca, zise; am să-ţi spun o vorbă, de aceea te-am chemat; femeia mea te
vede, zice, în fiecare seară în vis, nu mai îndrăzneşte să-şi închidă ochii pentru
că vii; i te plângi, zice, că ei caută să te omoare şi o rogi în fiecare seară să-mi
vorbească, să nu las pe compatrioţii tăi, Anna şi Caiafa, să te ucidă. Ieri-seară
femeia mea a scos un strigăt, a sărit din somn şi s-a pus pe plâns; îi e milă de
tine, zice, nu ştiu de ce, nu mă amestec în neghiobii femeieşti; şi a căzut la
picioarele mele să te chem şi să-ţi spun să pleci, să scapi. Iisuse din Nazaret,
aerul Ierusalimului nu e bun pentru sănătatea ta; întoarce-te în Galileea! Nu
vreau cu forţa, ţi-o spun cu binele: întoarce-te în Galileea!
— Luptă e viaţa, răspunse Iisus, cu acelaşi glas întotdeauna liniştit, hotărât,
luptă, şi o ştii asta, pentru că eşti ostaş şi roman; dar ceea ce nu ştii este acest
fapt: Dumnezeu este căpetenia şi noi ostaşii Lui; din clipa în care omul se naşte,
Dumnezeu îi arată pământul, iar pe pământ o cetate, un sat, un munte, marea sau
pustiul şi îi spune: „Aici vei lupta!“ Guvernator al Iudeii, Dumnezeu m-a apucat
de păr într-o noapte, m-a ridicat şi m-a adus în Ierusalim, m-a pus înaintea
Templului şi mi-a spus: „Aici vei lupta!“ Nu dezertez, Guvernator al Iudeii, aici
voi lupta!
Pilat ridică din umeri; se căise deja că i-a cerut hatârul şi că a dezvăluit unui
ovreu o taină a casei sale; se făcea, aşa cum obişnuia, că-şi curăţă mâinile:
— Fă ce-ţi trece prin mintea seacă, zise, eu îmi spăl, îmi curăţ mâinile; du-te!
Iisus ridică mâna, salută; în clipa în care păşea pragul:
— Ei, Mesia, îi strigă Pilat în zeflemea, care este înfricoşătoarea veste pe care
aud c-o aduci lumii?
— Focul, răspunse iarăşi liniştit Iisus; focul, să cureţe pământul.
— De romani?
— Nu, de necredincioşi; de nedrepţi, de necinstiţi, de sătui.
— Şi după aceea?
— Şi după aceea pe pământul pârjolit, curăţat, să fie clădit Noul Ierusalim.
— Şi cine va clădi acest nou Ierusalim?
— Eu.
Pilat izbucni în râs:
— Haide, zise el, bine-i ziceam eu femeii mele; eşti smintit de-a binelea. Să vii
din când în când să te văd, să-mi treacă timpul; haide acum, pleacă; sunt sătul de
tine.
Lovi din palme, intrară cei doi negri uriaşi şi-l scoaseră afară pe Iisus.
Iuda aştepta neliniştit în afara turnului; în ultima vreme, un vierme ascuns îl
rodea pe învăţător, şi faţa lui se încreţea şi se înăsprea în fiecare zi, iar cuvintele
deveneau mai triste şi ameninţătoare; urca deseori singur şi rămânea ceasuri pe o
colină în afara Ierusalimului, pe Golgota, unde romanii răstignesc pe cei
răzvrătiţi. Şi cu cât vedea în jurul său pe preoţi şi ierarhi că se înfurie şi că-i sapă
groapa, cu atât mai mult îi repezea şi el şi le striga: vipere înveninate, mincinoşi,
prefăcuţi care tremuraţi să nu înghiţiţi ţânţarul, dar înghiţiţi cămila!132 Stătea
toată ziua, în fiecare zi, dinaintea Templului, şi rostea cuvinte aspre, ca şi cum
şi-ar fi căutat moartea. Iar alaltăieri, atunci când Iuda l-a întrebat când îşi va
arunca de-acum blana de miel, să se arate leul în toată slava lui, Iisus a clătinat
din cap şi niciodată Iuda nu a văzut zâmbet mai amar pe buze de om. Din ziua
aceea Iuda nu-l mai slăbea din ochi; şi când îl vedea că urcă pe Golgota, îl urma
într-ascuns, nu cumva vreun duşman pitit să ridice mâna asupra lui.
Acum, prin faţa turnului blestemat, Iuda mergea în sus şi-n jos şi privea ca un
taur străjerii romani, îmbrăcaţi în bronz, cu feţe aspre de ţărani, nemişcaţi, iar în
spatele lor cum vălureşte, în prăjini înalte, nelegiuita flamură cu vulturi. Ce-ar
putea să vrea Pilat de la el, de ce l-a chemat? Iuda ştia, afla asta de la ziloţii din
Ierusalim, Anna şi Caiafa intrau şi ieşeau în turnul acesta şi învinuiau pe Iisus că
vrea să aţâţe răscoală, să alunge romanii şi să ajungă rege; dar Pilat se
împotrivea; este smintit de-a binelea, spunea, nu se amestecă el în treburile
romanilor, odată am pus într-adins oameni şi l-au întrebat: „Vrea Dumnezeul lui
Israel să plătim dajdie romanilor? ce zici şi dumneata?“ Iar el, în chip prea drept,
prea isteţ, a răspuns: „Daţi Cezarului ce-i al Cezarului, iar lui Dumnezeu ce e al
lui Dumnezeu!“133 Râdea Pilat; nu este smintit de-a binelea, spunea, este făcut
de alţii smintit; dacă încalcă credinţa voastră, pedepsiţi-l voi, eu îmi spăl, îmi
curăţ mâinile; dar de Roma nu s-atinge. Astea le spunea şi-i alunga; dar acum nu
cumva şi-a schimbat gândul?
Şi apoi, se rezemă de zidul din faţă, îşi strângea, îşi desfăcea pumnii, înfuriat.
Deodată tresări; se auziră trâmbiţe, mulţimea se dădu la o parte şi patru leviţi
soseau pe neaşteptate şi puneau încet, înaintea porţii turnului, o lectică brodată
cu aur; deschiseră perdelele de mătase, şi coborî încet dinăuntru, gras, umflat, cu
o glugă lăsată pe ochi, cu o mantie galbenă în întregime de mătase, Caiafa. Se
deschiseră cele două foi grele ale porţii, şi tocmai în clipa aceea ieşea Iisus; pe
prag cei doi se întâlniră faţă-n faţă; Iisus desculţ, cu veşmântul său alb cârpit, se
opri şi privi adânc, neclintit, pe arhiereu; iar acesta ridică pleoapele grele, îl
cunoscu, îl privi repede pe sub pleoape din creştet până-n tălpi, buzele lui de ţap
se mişcară:
— Ce cauţi aici, răzvrătitule?
 Dar Iisus, nemişcat, îşi înfigea în el ochii lui mari, aspri şi trişti.
— Nu mă tem de tine, arhiereu al Satanei, răspunse.
— Azvârliţi-l afară! ţipă Caiafa la cei patru cărăuşi ai lui şi înaintă în curte, cu
fundul ca un ghem şi cu picioarele strâmbe.
Cei patru leviţi se repeziră să-l înhaţe pe Iisus, dar Iuda sări:
— Jos mâinile! mugi el.
Îi dădu la o parte, îl luă pe Iisus de braţ:
— Să mergem, spuse.
Iuda dădea la o parte cămilele, oamenii, oile, deschidea drum lui Iisus să
treacă; păşiră pe poarta fortăreţei, coborâră în Valea Cedrilor, urcară panta din
faţă, apucară drumul Betaniei.
— Ce-a vrut de la tine? făcu Iuda şi strânse pe învăţător de braţ cu nelinişte.
— Iuda, răspunse Iisus, apoi, după o tăcere adâncă, astă-seară o să-ţi
încredinţez o taină înfricoşătoare.
Iuda lăsă în jos capul cu păr roşcat, cu gura căscată, aştepta.
— Eşti mai puternic decât toţi prietenii, numai tu poţi, cred, s-o înduri;
celorlalţi nu le-am spus nimic, nici n-o să le spun; nu îndură.
Iuda se înroşi mulţumit.
— Mulţumesc, rabi, zise, că ai încredere în mine; spune; o să vezi, n-o să te fac
de ruşine.
— Iuda, ştii de ce-am părăsit Galileea mea dragă şi am venit la Ierusalim?
— Da, răspunse Iuda; pentru că ceea ce este să se întâmple, aici se va întâmpla.
— Da, flacăra Domnului de-aici va porni; nu mai pot să dorm; sar la miezul
nopţii, privesc cerul, încă nu s-a deschis? Încă nu se varsă flăcările? Venea ziua,
alergam la Templu, vobeam, ameninţam; arătam cerul, porunceam, rugam,
descântam focul să coboare; glasul meu se pierdea; cerul închis, mut, liniştit
deasupra mea. Şi pe neaşteptate, într-o zi…
Glasul i se tăie; Iuda se aplecă asupra lui să audă; dar se auzea numai o
răsuflare înăbuşită şi dinţii lui Iisus clănţănind.
— Aşadar? Aşadar? întrebă Iuda cu sufletul la gură.
Iisus îşi trase răsuflarea, vorbi iarăşi:
— Într-o zi, pe când eram întins, singur-singurel, pe vârful Golgotei, lucră în
mintea mea profetul Isaia. Nu, nu în mintea mea; l-am văzut în carne şi oase
înaintea mea, pe pietrele de pe Golgota, ţinea fluturând pielea unui ţap, cu cele
patru picioare ale lui, cu capul şi cu coarnele şi cu amuletele agăţate, ca şi cum ar
fi fost ţapul negru pe care îl întâlnisem în pustiu; iar pe piele, slovele: „Citeşte!“
îmi face poruncitor şi a întins înaintea mea, în văzduh, ţapul şi îndată ce-am auzit
glasul, a dispărut profetul şi ţapul; şi au rămas în văzduh numai slovele, negre cu
iniţiale roşii.
Iisus îşi ţintui ochii în lumină, se făcu palid; strânse braţul lui Iuda şi se prinse
de el.
— Iată-le! murmură cu spaimă; au umplut văzduhul!
— Citeşte! făcu Iuda şi tremura şi el.
Iar Iisus începu, răguşit, gâfâind, să silabisească; ca şi cum slovele ar fi fost
fiare vii, le vâna, şi ele se împotriveau. Silabisea şi-şi tot ştergea năduşeala:
— „A fost împovărat cu păcatele noastre, a fost rănit de greşelile noastre,
nelegiuirile noastre l-au strivit; iar el, întristat, mâhnit nu a deschis gura. Părăsit,
dispreţuit de toţi, a înaintat, fără împotrivire, ca un miel pe care-l duc la
măcelărie şi-l înjunghie.“134
Iisus tăcu; se făcuse galben ca ceara.
— Nu înţeleg, spuse Iuda, se opri şi cu degetul piciorului său, mişcă din loc
pietrele; nu înţeleg; cine este mielul de-l duc la măcelărie? Cine o să moară?
— Iuda, răspunse încet Iisus, Iuda, fratele meu, eu.
— Tu? Tu? făcu Iuda şi se dădu înapoi; nu eşti, aşadar, Mesia?
— Sunt.
— Nu înţeleg! strigă iarăşi Iuda şi-şi lovi puternic de pietre degetele de la
picioare.
— Acesta-i drumul, Iuda, nu striga; ca să fie mântuită lumea, trebuie ca eu, din
vrerea mea, să mor. N-o ştiam nici eu; nefericitului de mine Dumnezeu îi
trimitea semne; când vedenii în văzduh, când vise în somn, când ţapul mort, cu
toate păcatele poporului de gâtul lui, în pustiu; şi o umbră, din ziua în care am
plecat de la casa mamei mele, mă urmează ca un câine, sau uneori aleargă
înaintea mea şi-mi arată drumul. Care drum? Crucea.
Iuda îşi smulgea peri din barbă. Altfel aştepta el pe Mesia, cu o spadă, să
scoată un strigăt, să sară din Valea lui Iosafat, din morminte, toate generaţiile de
ovrei morţi, să se unească cu cei vii, să se răzvrătească împreună cu ei şi caii şi
cămilele ovreilor, şi toţi, pedeştri, călări, să se repeadă, să înjunghie pe romani;
iar Mesia să se aşeze pe tronul lui David şi pernă la picioarele lui, să calce pe ea,
Lumea. Acesta era, acesta era Mesia pe care îl aştepta Iuda Iscariotul, iar
acum!…
Ca un taur îl privi pe Iisus, îşi muşcă buzele, nu-i scăpă un cuvânt greu; şi
începu iarăşi să mişte din loc pietrele cu călcâiele. Iisus îl văzu, i se făcu milă de
el.
— Fă-ţi curaj, Iuda, fratele meu, îi spuse îndulcindu-şi glasul; îmi fac şi eu; nu
se poate altfel, acesta-i drumul.
— Şi apoi? făcu Iuda, cu ochii pironiţi pe stânci; apoi?
— Mă voi întoarce cu toată slava mea, să judec viii şi morţii.
— Când?
— Mulţi din generaţia de-acum nu vor muri înainte de-a mă vedea.
— Să mergem! făcu Iuda şi iuţi pasul.
În urma lui, Iisus gâfâia, căznindu-se să-l ajungă; soarele se apropia de-acum
să se prăbuşească în dosul munţilor Iudeii, se auziră departe, de la Marea
Moartă, primii şacali, care se trezeau.
Iuda se rostogolea înainte şi mugea; era cutremur înăuntrul său, toate se
prăbuşeau. El nu avea încredere în moarte, i se părea mai rău acest drum, iar
Lazăr care a fost înviat îl scârbea; îi părea mai mort decât toţi morţii, mai urât
mirositor. Şi Mesia însuşi cum va ieşi din lupta lui cu Moartea? Nu, nu, el nu
avea încredere în moarte!
Se întoarse să-i dea răspuns lui Iisus, să-i arunce cuvântul cel greu care i se
împleticea pe limbă, doar-doar l-o face să schimbe drumul, să nu treacă prin
moarte, dar cum se-ntoarse, scoase un strigăt de groază: o gigantică umbră cădea
de pe trupul lui Iisus; nu era umbră de om, era o cruce gigantică. Îl apucă de
mână pe Iisus:
— Priveşte! făcu el şi-i arătă umbra.
Iisus se înfioră.
— Taci, spuse încet, taci, Iuda, fratele meu.
Şi aşa, cei doi, mână în mână, apucară urcuşul domol al Betaniei; genunchii lui
Iisus se muiau şi Iuda îl susţinea; tăceau. O clipă Iisus se aplecă, apucă de jos o
piatră caldă; multă vreme o ţinu strâns în mâna lui; piatră era aceasta sau mână
de om iubit? Privi în jurul său; pământurile toate, care muriseră iarna, cum au
scos iarbă, cum au înflorit!
— Iuda, fratele meu, spuse, nu te întrista; cum intră grâul în pământ şi
Dumnezeu trimite ploaia şi se umflă pământul şi se înalţă dinlăuntrul său afânat
spicul şi hrăneşte oamenii? Dacă bobul de grâu n-ar fi murit, s-ar fi înălţat
vreodată spicul? La fel şi Fiul Omului.
Dar Iuda nu se mângâia, nu vorbea şi urca; soarele căzu în dosul munţilor,
noaptea urcă de pe pământ, primele opaiţe deja jucau tremurătoare pe vârful
colinei.
— Aminteşte-ţi de Lazăr… făcu iarăşi Iisus.
Dar lui Iuda i se făcu greaţă şi înainta, scuipând.
 Marta aprinse opaiţul şi Lazăr îşi puse palma înaintea ochilor; lumina îl rănea
încă. Petru luă de braţ pe Matei, se aşezară amândoi sub opaiţ; bătrâna Salomeea
găsise un caier de lână neagră, torcea şi se gândea la cei doi fii ai ei; întârzie,
Dumnezeul meu, să vină ziua să-i vadă că strălucesc cu o panglică de aur în păr;
şi că întreg lacul Ghenizaret e al lor…
Iar Magdalena luase poteca şi cobora, rabi întârzia, multă era durerea ei, n-o
mai încăpea casa, şi pornise la drum, poate-l întâlneşte cumva pe iubitul ei.
Ucenicii, ciuciţi în curte, trăgeau cu coada ochiului la poarta de-afară şi nu
vorbeau; încă fierbea în ei mânia. Linişte în toată casa, nu se auzea o suflare;
bună clipa, Petru de o vreme dorea cu ardoare să vadă ce scrie în fiecare seară în
catastiful său vameşul; dar după cearta lui cu ceilalţi, nu răbdă; trebuia să ştie ce
spune despre el, necinstitul neam de conţopişti, să aibă grijă să nu-l facă de râs
generaţiilor viitoare; dacă ar fi îndrăznit să-i facă una ca asta, i-ar fi aruncat
terfeloagele şi penele de scris, chiar astă-seară, în foc. Aşadar, îl luă cu măguleli
de braţ, îngenuncheară amândoi sub opaiţ.
— Citeşte-mi, Matei, te rog, îl pofti el doritor; vreau să aflu ce scrii, adică,
despre învăţător.
Matei, cum îl auzi, se bucură; trase încet de la sânul său catastiful, îl înfăşurase
acum într-o basma femeiască brodată, pe care i-o dăruise Maria, sora lui Lazăr, îl
desfăşură cu grijă, ca şi cum ar fi fost un lucru viu şi rănit, îl deschise, începu să-
şi clatine trupul în faţă şi-n spate, luă avânt şi porni să citească, pe jumătate
spunând, pe jumătate psalmodiind:
— „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam
a născut pe Isaac, iar Isaac a născut pe Iacov, şi Iacov a născut pe Iuda şi pe fraţii
lui, iar Iuda a născut pe Fares şi pe Zara…“
Petru închise ochii şi asculta; pe dinaintea lui se perindau neamurile ovreilor,
de la Avraam până la David, paisprezece generaţii; de la David până la mutarea
în Babilon, paisprezece generaţii; de la mutarea în Babilon până la Hristos,
paisprezece generaţii… Ce lume, ce oaste nenumărată, nemuritoare! Ce bucurie
mare, ce mândrie să fii şi tu unul dintre ovrei! Petru îşi propti de perete capul,
asculta; trecură generaţiile, ajunseră în vremurile lui Iisus, asculta; câte minuni
se întâmplaseră, iar el nici nu le-a luat mirosul! Aşadar, Iisus s-a născut în
Betleem, tată al lui a fost nu Iosif tâmplarul, ci Sfântul Duh; şi au venit trei Magi
şi i s-au închinat, şi ce erau cuvintele acestea pe care le-a aruncat porumbelul din
cer, la Botez? El, Petru, nu le-a auzit; cine i le-a spus lui Matei, care nu era încă
acolo? Încet-încet, Petru nu mai auzea cuvintele, numai o muzică, adormitoare,
monotonă, tristă, iar domol îl luă somnul… Acum, în somn, auzea nespus de clar
muzica şi cuvintele; dar fiecare cuvânt i se părea în somn ca o rodie, ca rodiile
pe care le mâncase anul trecut pe Ierihon, şi crăpau în vânt şi zburau dinăuntru
când flăcări, când îngeri şi aripi şi trâmbiţe.
Pe neaşteptate, în marea dulceaţă a somnului, auzi zarvă şi glasuri voioase,
sări; văzu înaintea lui pe Matei, cu terfeloagele lui pe genunchi, cum citeşte încă,
îşi aminti, se ruşină că-l luase somnul, căzu, îl îmbrăţişă şi îl sărută pe gură.
— Iartă-mă, frate Matei, spuse, dar pe când te ascultam, am intrat în Rai.
Iisus apăru în prag, în urma lui Magdalena, şi strălucea de bucurie; ochii ei,
buzele ei şi gâtul descheiat aruncau flăcări; Iisus văzu pe Petru cum îmbrăţişează
şi sărută pe vameş, privirea lui se îndulci, arătă pe cei doi îmbrăţişaţi:
— Aceasta e împărăţia cerurilor, spuse.
Se apropie de Lazăr, iar acesta dădu să se ridice, dar rărunchii lui trosniră, se
temu să nu i se sfărâme, se aşeză iarăşi jos; se întinse şi atinse cu vârful
degetelor lui mâna lui Iisus; iar acesta se înfioră; tare rece era mâna lui Lazăr şi
neagră şi mirosea a pământ.
Iisus ieşi iarăşi în curte să-şi tragă răsuflarea; înviatul acesta se chinuia încă
între viaţă şi moarte; Dumnezeu nu putea încă să învingă putreziciunea în el;
niciodată moartea nu arătase cât era de puternică precum în înviatul acesta; o
spaimă puse stăpânire pe Iisus şi o tristeţe mare.
Bătrâna Salomeea, cu furca de tors la subsuoară, se apropie de el şi se ridică pe
vârful picioarelor, să-i vorbească în taină la ureche:
— Rabi… îi zise, iar el se aplecă s-o audă.
— Spune, maică Salomeea…
— Rabi, când o să urci pe tron, îţi cer un hatâr: ai văzut ce-am făcut noi pentru
tine…
— Spune, maica mea… şi inima lui Iisus se strânse – când vor simţi oamenii,
se gândi el, că fapta bună nu primeşte plată?
— Acum că o să urci pe tron, copilul meu, să pui în dreapta ta pe Ioan, în
stânga ta pe Iacov, fiii mei…135
Iisus îşi muşcă buzele să nu vorbească şi-şi pironi ochii în pământ.
— Ai auzit, copilul meu? Pe Ioan…
Iisus făcu un pas, intră înăuntru; se opri lângă opaiţ, văzu pe Matei care ţinea
încă deschis pe genunchii lui catastiful, închisese ochii şi era cufundat în cele ce
citise.
— Matei, spuse Iisus, adu aici catastifele tale; ce scrii?
Matei se ridică bucuros, îi întinse mâna cu cele scrise de el.
— Rabi, zise, aici istorisesc, pentru oamenii care vor veni, viaţa şi faptele tale.
 Iisus îngenunche sub opaiţ, începu să citescă.
De la primele cuvinte, tresări; întorcea nestăpânit foile, citea cu lăcomie, faţa
lui se înroşea şi se înfuria; Matei îl privea şi se ascunsese în colţ cu spaimă şi
aştepta. Iisus răsfoia, răsfoia, nu mai răbda, se ridică în picioare, aruncă
Evanghelia lui Matei pe jos cu mânie.
— Ce sunt astea? strigă; minciuni! minciuni! minciuni! Mesia nu are nevoie de
minuni, el este minunea, de alta nu este nevoie! M-am născut în Nazaret, nu în
Betleem, niciodată n-a călcat piciorul meu în Betleem, nu-mi amintesc Magii, nu
am mers niciodată în Egipt, iar ceea ce scrii că mi-a spus porumbelul în ceasul în
care eram botezat: „Acesta este Fiul meu cel iubit“, cine ţi-a dezvăluit-o? Eu nu
am auzit desluşit; tu, care nu erai acolo, unde-ai găsit-o?
— Mi-a dezvăluit-o Îngerul, răspunse Matei tremurând.
— Îngerul? Care Înger?
— Cel care vine în fiecare seară când prind pana de scris, se apleacă la urechea
mea şi-mi dictează şi scriu.
— Un Înger? făcu Iisus tulburat; un Înger îţi dictează şi scrii?
Matei prinse curaj:
— Da, un Înger; uneori chiar îl văd, totdeauna îl aud; buzele lui îmi ating
urechea dreaptă şi aud aripile lui care mă înfăşoară; precum pruncul sunt înfăşat
în aripa Îngerului şi scriu; nu scriu, copiez ceea ce-mi spune. Dar ce? de la mine
aş fi scris eu toate aceste lucruri minunate?
— Un Înger? murmură iarăşi Iisus şi se cufundă în gânduri.
Betleem, Magi, Egipt, tu eşti Fiul meu cel iubit… dacă toate acestea sunt
adevărul adevărat? Dacă aceasta este cea mai înaltă treaptă a adevărului, unde
numai Dumnezeu sălăşluieşte? Dacă ceea ce noi numim adevăr, Dumnezeu
numeşte minciună?
Tăcu; se aplecă, strânse de jos cu grijă cele scrise pe care le aruncase şi le dădu
lui Matei; iar acesta le înfăşură iarăşi în basmaua brodată şi le ascunse în sân,
lipite de pielea sa.
— Scrie ceea ce îţi dictează Îngerul, spuse Iisus; eu de-acum… dar nu lăsă să-i
scape cuvântul.
În acest timp, în curte, Ucenicii înconjuraseră pe Iuda şi-i cereau să le spună
ce-a vrut Pilat de la rabi şi de ce l-a chemat; dar Iuda nici nu se întoarse să-i
privească, ieşi şi se opri la poarta de la intrare; îi era silă să-i vadă şi să-i audă;
numai cu rabi putea el de-acum să vorbească, o înfricoşătoare taină îi unea şi-i
despărţea de ceilalţi… Iuda privi noaptea care înghiţise lumina; iar deasupra lui,
primele stele, ca nişte candele care începeau să se aprindă:
 „Dumnezeu al lui Israel“, mugi el înăuntrul său, „ajută-mă să nu mă smintesc“.
Magdalena, neliniştită, merse şi se opri lângă Iuda; el dădu să plece, dar
Magdalena îl apucă de marginea veşmântului.
— Iuda, zise ea, mie poţi să-mi mărturiseşti taina ta fără teamă; mă ştii.
— Care taină? Pilat l-a poftit să-i spună să aibă grijă de el; Caiafa…
— Nu asta, cealaltă.
— Care cealaltă, ai luat iarăşi foc, Magdalena, cărbuni aprinşi sunt ochii tăi.
Râse fără poftă:
— Plângi, îi zise, plângi, să se stingă.
Dar Magdalena îşi muşcă basmaua, o sfâşie cu dinţii.
— De ce să te aleagă pe tine, murmură ea, pe tine, Iuda Iscariotul?
Dar barbă-roşcată acum se mânie; înşfăcă pe Magdalena de braţ.
— Pe cine voiai să aleagă, Maria din Magdala? Pe Petru moară de vânt? Sau
pe drăgălaşul de Ioan? Sau nu cumva ai vrea să te aleagă pe dumneata, o femeie?
Eu sunt piatră tare şi tăioasă din pustiu, şi îndur; aşadar, pe mine m-a ales!
Ochii Magdalenei se umplură de lacrimi:
— Ai dreptate, sunt femeie, o făptură schiloadă şi rănită… murmură ea, intră şi
se vârî înăuntru, lângă vatră, un ghemotoc.
Marta aşternuse masa rotundă joasă pentru cină; ucenicii se adunară din curte,
îngenuncheară; Lazăr băuse zeama de la găină, se făcu sânge în el, se înzdrăveni;
încet-încet, cu vânt, cu lumină, cu mâncare, trupul său crăpat se călfătuia şi se
întărea.
Uşa de la mijloc se deschise şi apăru palid, ca o arătare, bătrânul rabin; se
propti cu greu în cârja lui, pentru că genunchii lui de-acum nu mai voiau să-l
susţină; văzu pe Iisus, îi făcu semn că vrea să-i vorbească, iar Iisus se ridică, îl
luă şi-l puse de se aşeză alături de Lazăr.
— Părinte, îi spuse, vreau şi eu să-ţi vorbesc.
— Astăzi am o supărare cu tine, copilul meu, spuse bătrânul rabin şi-l privi cu
duioşie aspră; o spun deschis înaintea tuturor; să mă audă femei şi bărbaţi, şi
Lazăr care s-a ridicat din mormânt şi va fi ştiind multe taine; să mă audă toţi şi
să judece.
— Ce pot să ştie oamenii? răspunse Iisus; un Înger, întrebaţi şi pe Matei, dă din
aripi în casa aceasta şi ascultă; el să judece. Ce supărare, părinte?
— De ce vrei să desfiinţezi Legea Sfântă? Până acum o cinsteai cum trebuie să
cinstească fiul pe tatăl său bătrân; astăzi înaintea Templului, ai ridicat flamura ta;
aşadar, până unde va ajunge răzvrătirea inimii tale?
— Până la dragoste, părinte; până la picioarele lui Dumnezeu; acolo se va
rezema şi se va odihni.
— Nu poţi să ajungi până acolo cu Legea Sfântă? Nu ştii ce spun Sfintele
Scripturi ale noastre? Cu nouă sute paisprezece generaţii înainte de-a zidi
Dumnezeu lumea, Legea a fost scrisă; dar nu pe pergamente, atunci nu existau
încă vietăţi să-şi dea pielea; nici pe lemn; nu existau încă arbori; nici pe piatră;
nu existau încă pietre; a fost scrisă cu flăcări negre peste foc alb pe braţul stâng
al Domnului; iar potrivit cu această sfântă Lege, află, Dumnezeu a creat lumea.
— Nu! Nu! strigă Iisus, nemaiputând să îndure; nu!
Bătrânul rabin îi prinse mâna cu duioşie:
— De ce strigi aşa, copilul meu?
Iisus se roşi, se ruşină; de-acum scăpase frâul din mâini, nu putea să dea
poruncă sufletului său; ca şi cum ar fi fost, din călcâie până-n creştet, rănit; şi
oriunde l-ai fi atins, oricât de uşor l-ai fi atins, striga; pentru că îl durea.
Strigă şi acum, se linişti puţin, prinse mâna bătrânului rabin, îşi coborî glasul.
— Sfintele Scripturi, părinte, spuse el, sunt filele inimii mele; toate celelalte
file eu le-am sfâşiat.
Dar îndată ce spuse asta, se căi:
— Nu eu… nu eu… murmură; Dumnezeu care m-a trimis.
Bătrânul rabin, aşa cum şedea lângă Iisus şi genunchii lor se atingeau, simţea o
putere arzătoare de neîndurat ţâşnind din trupul lui Iisus, şi cum pe neaşteptate
suflă prin fereastra deschisă un vânt puternic şi stinse opaiţul, rabinul văzu în
întuneric, numai strălucire, ca o coloană de foc, drept, pe fiul Mariei în mijlocul
casei. Privi în dreapta şi-n stânga lui să nu vadă iarăşi pe Moise şi pe Ilie, nu
văzu pe nici unul; singur-singurel Iisus în strălucirea lui, iar capul său ajungea şi
aprindea tavanul de trestie.
Şi pe când rabinul dădu să scoată un strigăt, Iisus îşi întinse braţele şi se făcuse
acum o cruce şi-o lingeau flăcările…
Marta se ridică, aprinse opaiţul; de îndată toate se întoarseră din nou la
rânduiala lor, iar Iisus încă şedea cu capul aplecat şi se gândea. Rabinul aruncă o
privire în jurul său, nimeni nu văzuse nimic în întuneric, toţi se aşezaseră în jurul
mesei joase rotunde şi se pregăteau liniştit să cineze. „Dumnezeu mă ţine“, se
gândi bătrânul, „în mâinile Lui şi se joacă; şapte trepte are adevărul; mă urcă şi
mă coboară din treaptă în treaptă şi sunt ameţit…“
Lui Iisus nu-i era foame, nu se aşeză să mănânce; nici bătrânul rabin; rămaseră
amândoi lângă Lazăr, care închisese ochii şi părea adormit; dar nu dormea, se
gândea; ce a fost visul pe care l-a avut, cum că murise, îl întinseseră jos în
pământ şi auzise deodată un glas înfricoşător: „Lazăre, ieşi afară!“ şi sărise cu
giulgiul şi ieşise afară – şi se trezi? şi se pomeni înfăşurat în giulgiu, întocmai
cum văzuse asta în visul său? Nu cumva n-a fost vis? nu cumva a coborât cu
adevărat în Iad?
Bătrânul rabin se aplecă spre Iisus:
— De ce l-ai scos din mormânt, copilul meu?
— N-am vrut, răspunse Iisus încet, n-am vrut, părinte; când l-am văzut că
ridică în sus piatra de pe mormânt, m-am înspăimântat; am dat să fug, dar m-am
ruşinat; am rămas acolo şi tremuram.
— Pe toate pot să le îndur, făcu rabinul, pe toate, în afară de putoarea unui trup
care putrezeşte. Eu am văzut şi un alt trup înfricoşător, care încă trăia, mânca,
vorbea, ofta – şi putrezea. Pe regele Irod. Un mare suflet blestemat, a omorât
femeia pe care o iubea, pe frumoasa Mariamna, şi-a omorât prietenii,
comandanţii, fiii; a stăpânit regate, a înălţat turnuri, palate, cetăţi şi Templul
sfânt al lui Solomon; a încrustat adânc numele lui pe pietre, în bronz, în aur; era
însetat de nemurire. Şi pe neaşteptate, în culmea gloriei lui, l-a atins la gât
degetul lui Dumnezeu; şi într-o clipă începu să putrezească. Îi era foame, mânca
neîncetat şi niciodată nu se sătura; maţele lui erau o rană lungă împuţită, şi atât
de tare îl durea, încât şacalii auzeau răcnetele lui în noapte şi tremurau. Începură
să i se umfle pântecele, picioarele, subsuorile; viermi se iveau deodată din
boaşele lui; întâi acestea au putrezit; şi atât de mare era duhoarea, încât om nu
putea să se apropie de el; sclavii leşinau. Îl cărau la izvoarele calde din Caliroe,
aproape de Iordan, dar starea lui s-a înrăutăţit. Îmi mergea atunci vestea că
vindecam şi descântam bolile, i-au spus regelui, m-a chemat. Îl ţineau atunci în
Ierihon, în grădini; putoarea lui ajungea din Ierusalim până la Iordan; când m-am
apropiat prima dată de el, am leşinat; i-am făcut alifii, l-am uns; lăsam într-
ascuns capul jos şi vărsam; rege este ăsta, ziceam, aşadar, asta e omul, putoare şi
miasmă, şi unde este sufletul să pună rânduială?
Rabinul vorbea tare încet, nu trebuia s-audă ceilalţi asemenea cuvinte în ceasul
în care mâncau; iar Iisus, aplecat, deznădăjduit, asculta; tocmai hatârul acesta
voia să-l ceară astă-seară de la bătrânul rabin, să-i vorbească despre moarte; să
prindă curaj; trebuia să aibă acum moartea înaintea lui, să se obişnuiască deja cu
ea; dar acum… Dădu să întindă mâna, să-l oprească pe bătrânul rabin, să-i strige:
„Ajunge!“ dar acesta de unde să se mai stăpânească! se grăbea să spună toată
putoarea, s-o scoată din amintirea lui, să se cureţe!
— Zadarnice alifiile, le mâncau şi pe ele viermii; dar un demon trona încă în
putoarea asta şi dădea porunci; porunci să fie adunaţi toţi bogaţii şi puternicii
Israelului, şi-i îngrădi în curtea lui; murea şi strigă pe sora lui, Salomeea: „În
timp ce-mi voi da sufletul, omoară-i pe toţi, ca să nu se bucure de moartea mea!“
Muri. Muri marele Irod, ultimul rege al lui Iuda; iar eu m-am ascuns în dosul
copacilor şi-am început să dănţuiesc; a murit ultimul rege al lui Iuda, a sosit
vremea binecuvântată pe care a profeţit-o Moise în Testamentul său: „Va veni la
sfârşit un rege, damblagit şi de neizbăvit, şi fiii lui nevrednici; şi vor veni oşti
barbare şi un rege din Apus, să pună stăpânire pe Pământul Sfânt. Şi atunci, a
sosit sfârşitul veacului!“ Astea le spune profetul Moise, s-au întâmplat toate, a
sosit sfârşitul veacului.
Iisus sări; auzea pentru prima oară profeţia aceasta.
— Unde este scrisă? strigă el; cine e profetul? o aud pentru prima oară!
— Nu de mulţi ani, a fost găsit un pergament vechi într-un vas de lut, într-o
peşteră în pustiul Iudeii; l-a găsit un călugăr, l-a desfăşurat, a văzut în vârf, cu
slove roşii: „Testamentul lui Moise“. Înainte de-a muri, marele patriarh a chemat
pe urmaşul său, pe Iisus al lui Navi, şi i-a dictat cele ce urmează să se întâmple;
şi iată, am ajuns la anii pe care i-a profeţit: regele damblagit a fost Irod, oştile
barbare, romanii, sfârşitul veacului, dacă vei înălţa capul, o să vezi că intră pe
uşă!
Iisus se ridică, nu-l încăpea casa; trecu printre prietenii care mâncau fără griji,
ieşi în curte, înălţă capul; mare, tristă, urca în clipa aceea, dincolo de munţii
Moab, luna; de-acum se apropia să se umple toată, să fie lună plină, să aducă
Paştele.
Ca şi cum prima oară în viaţa lui ar fi văzut luna, o privea uimit; ce este
aceasta care urca din munţi şi până şi câinii se temeau de ea? îşi vârau coada
între picioare şi o lătrau? iar ea urca în pustiul înfricoşător tăcută şi picura venin;
o groapă se face inima omului şi se umple de venin; Iisus simţea o limbă pe
obrajii lui şi pe gât şi pe mâini, veninoasă, că-l linge, că-i înfăşoară faţa cu
lumină albă, iar trupul cu-n linţoliu alb.
Ioan presimţi durerea lui rabi, îl găsi în curte; îl văzu cufundat din cap până-n
tălpi în lună.
— Rabi, făcu încet să nu-l înspăimânte şi se apropie de el în vârful picioarelor.
Iisus se întoarse, îl privi; tânărul gingaş fără mustaţă dispăru, un bătrân, tare
bătrân136, stătea în picioare în mijlocul curţii, sub lună şi ţinea o carte nescrisă,
deschisă, într-o mână, iar în cealaltă o pană de scris, lungă ca o suliţă de bronz
ascuţită; şi barba lui se revărsa, albă ca neaua, până la genunchi.
— Fiu al Tunetului, îi strigă Iisus ieşit din minţi, scrie: Eu sunt Alfa şi Omega,
cel care a fost, este şi va fi, Domnul Puterilor; ai auzit glasul mare ca o trâmbiţă?
Ioan se înspăimântă; rabi şi-a pierdut minţile! o ştia el, luna îmbată, de aceea a
ieşit în curte, să-l ia, să intre înăuntru; dar a ajuns, vai! prea târziu.
— Rabi, spuse, taci; eu sunt Ioan pe care-l iubeşti; să mergem înăuntru; aici
este casa lui Lazăr.
— Scrie, se auzi iarăşi poruncitor glasul lui Iisus: şapte îngeri sunt în jurul
tronului lui Dumnezeu, şi fiecare înger îşi duce la gură trâmbiţa; îi vezi, fiu al
Tunetului? Scrie: Primul a aruncat pe pământ grindină şi foc, amestecate cu
sânge; a ars a treia parte din uscat, a treia parte din arbori, a treia parte din iarba
verde. A sunat al doilea înger: un munte de foc a căzut în mare şi a treia parte
din mare s-a făcut sânge, a treia parte din peşti a murit, a treia parte din cele ce
pluteau s-a scufundat. A trâmbiţat al treilea înger: o stea mare a căzut din cer, şi
a treia parte din râuri, din lacuri şi din izvoare a fost otrăvită. A sunat al patrulea:
s-a întunecat a treia parte din soare, a treia parte din lună, a treia parte din stele.
A sunat al cincilea: o altă stea s-a năpustit, s-a deschis genunea şi a ţâşnit un nor
de fum, iar în nor lăcuste, şi s-au repezit, nu la iarbă, nu la pomi, ci la oameni, şi
părul lor era lung ca al femeilor şi dinţii lor de lei; purtau arme de fier şi aripile
lor tunau, ca nişte care cu mulţi cai, care se năpustesc în războaie. A sunat al
şaselea înger…137
Dar Ioan nu mai putea să îndure; izbucni în plâns, căzu la picioarele lui Iisus:
— Rabi, strigă el, taci… taci…
Iisus auzi plânsul, tresări, se aplecă, văzu la picioarele sale pe Ucenicul iubit:
— Ioane, spuse el, iubitule, de ce plângi?
Lui Ioan îi era ruşine să mărturisească deschis că o clipă, sub lună, învăţătorul
îşi pierduse mintea.
— Rabi, zise el, să mergem înăuntru; părintele întreabă ce s-a întâmplat cu tine
şi Ucenicii te vor.
— Şi de aceea plângi, iubite Ioane? Să mergem înăuntru.
Intră înăuntru, se aşeză iarăşi alături de bătrânul rabin; era tare obosit, mâinile
îi năduşiseră; ardea şi tremura de frig; bătrânul îl privi înspăimântat.
— Nu privi, copilul meu, luna, îi spuse şi-i prinse mâna leoarcă de năduşeală;
se spune că este sfârcul ţâţei ibovnicei mari a lui Satana, Noaptea, şi se varsă…
Dar Iisus era cu mintea la moarte.
— Părinte, spuse el, urât, cred, ai vorbit despre moarte; moartea nu are chipul
lui Irod; nu, ea este mare căpetenie, chelarul lui Dumnezeu, şi deschide uşa.
Aminteşte-ţi, părinte, de alte morţi şi mângâie-mă.
Ucenicii terminaseră de mâncat, îşi întrerupseră trăncănelile lor ca să asculte,
Marta strângea masa, cele două Marii se grămădiseră la picioarele lui rabi şi, din
când în când, fiecare privea pe-ascuns braţele, pieptul, ochii, gura, părul
celeilalte, şi se gândeau neliniştite care ar fi mai frumoasă.
— Copilul meu, spuse bătrânul, ai dreptate, urât am vorbit despre arhanghelul
negru al lui Dumnezeu; el ia întotdeauna faţa muribundului; dacă moare Irod, se
face ca Irod; dar dacă moare un sfânt, faţa străluceşte ca un soare negrăit de
luminos; mare căpetenie, şi vine cu trăsura ei şi ridică sfântul de la pământ şi-l
urcă la cer. Vrei să vezi, omule, faţa ta cea veşnică, priveşte cum va apărea, în
ceasul cel de pe urmă, înaintea ta, moartea.
Toţi ascultau cu gura căscată, şi fiecare îşi cântărea, neliniştit, în mintea lui,
sufletul; mult timp căzu peste toţi tăcerea, ca şi cum fiecare s-ar fi căznit să vadă
chipul morţii lui. În cele din urmă, Iisus deschise gura:
— Părinte, spuse el, odată, când eram de doisprezece ani, te-am ascultat în
sinagogă istorisind poporului din Nazaret cum l-au chinuit şi l-au omorât pe
profetul Isaia; dar sunt ani de-atunci, şi am uitat; iar astă-seară tare mult am dorit
să ascult din nou moartea lui, ca să se-ndulcească sufletul meu şi să mă împac cu
moartea; pentru că mult ai înăsprit sufletul meu cu Irod, părinte.
— De ce vrei să vorbim astă-seară numai despre moarte, copilul meu? Acest
hatâr ai vrut să mi-l ceri?
— Acesta; unul mai mare nu se află.
Se întoarse către Ucenici:
— Nu vă temeţi de moarte, prieteni, fie binecuvântată! Dacă nu ar fi ea, cum
am putea să ajungem pentru totdeauna la Dumnezeu? Adevăr vă spun vouă, ea
ţine cheia şi deschide uşa.
Bătrânul rabin îl privi uimit.
— Cum vorbeşti, Iisuse, cu atâta dragoste şi nădejde despre moarte? mult timp
mi-a trebuit s-aud glasul tău atât de duios.
— Vorbeşte-ne despre moartea profetului Isaia, şi vei vedea că am dreptate.
Bătrânul rabin se mută din loc să nu-l atingă pe Lazăr:
— Nelegiuitul rege Manase a uitat poruncile tatălui său, temătorul de
Dumnezeu Ezechia, a intrat Satana în el şi-a pus stăpânire. Manase nu mai putea
să asculte glasul lui Dumnezeu, pe Isaia; aşadar, a trimis în toată Iudeea ucigaşi
să-l găsească, să-i taie gâtul, să nu mai strige. Dar Isaia era ascuns în Betleem,
într-un cedru uriaş; postea şi se ruga să se milostivească Dumnezeu să
mântuiască pe Israel. Când, într-o zi, trecu un samaritean încălcător de lege, iar
mâna profetului care se ruga ieşea din copac; o văzu nelegiuitul samaritean, şi
îndată alergă la rege şi-l înştiinţă. Îl înhăţară pe profet, îl duseră la rege: „Aduceţi
fierăstrăul cu care tăiaţi copacii, tăiaţi-l!“ porunci blestematul de Dumnezeu! Îl
întinseră jos, doi bărbaţi prinseră de cele două margini fierăstrăul, începură să
taie. „Tăgăduieşte-ţi profeţiile“, îi strigă regele, „să-ţi dăruiesc viaţa!“ Dar Isaia
intrase deja în Rai, nu mai auzea glasurile de pe pământ. „Tăgăduieşte-l pe
Dumnezeu“, îi strigă iarăşi regele, „şi-o să pun poporul meu să cadă la picioarele
tale să ţi se închine“. „Nu ai putere“, îi răspunse atunci profetul, „decât să omori
trupul meu; sufletul meu nu poţi să-l atingi; nici să-năbuşi glasul meu.
Nemuritoare sunt amândouă; unul urcă la Dumnezeu, celălalt, glasul meu, va
rămâne veşnic pe pământ şi va striga“. Atunci veni moartea în carul de foc cu
coroană de cedru aurită în păr, şi-l luă.
Iisus se ridică, ochii îi străluceau; un car de foc se înălţă deasupra lui.
— Prieteni, spuse şi privi pe rând Ucenicii, iubiţi însoţitori în călătorie,
ascultaţi, dacă mă iubiţi, cuvântul pe care o să vi-l spun astă-seară: Să fiţi
întotdeauna încinşi strâns, pregătiţi; cei care aveţi sandale, cu sandalele, cei care
aveţi toiag, cu toiagul, gata pentru marea călătorie. Ce este trupul? cortul
sufletului; „ridicăm corturile, plecăm!“ să spuneţi în orice clipă; plecăm, ne
întoarcem în patrie. Care patrie? Cerul!
Prieteni, şi încă acest ultim cuvânt am vrut să vi-l spun astă-seară: Când o să vă
aflaţi înaintea unui mormânt iubit, nu începeţi să plângeţi; să aveţi totdeauna în
mintea voastră, mare mângâiere, acest lucru: Moartea este poarta nemuririi, altă
poartă nu există; cel iubit nu a murit; a ajuns nemuritor.

XXVII
De la Dumnezeu, la revărsatul zorilor, toată ziua, dar încă şi mai mult noaptea,
când n-o vedea nimeni, primăvara dădea la o parte încet-încet pietrele şi bulgării
de lut şi se înălţa din pământul lui Israel. Într-o singură noapte câmpiile Scaron
în Samaria şi Esdraelon în Galileea se umplură de margarete galbene şi crini
sălbatici; iar printre ei stâncile posomorâte ale Iudeii ţâşniră, groase picături de
sânge, vremelnice anemone roşii. Se înfierbântară viile, şi în fiecare mugur roşu-
verzui îşi luau avânt să sară în sus aguridele, strugurii copţi şi vinul nou; şi încă
mai adânc, în inima fiecărui boboc, cântecele oamenilor. La fiecare frunzuliţă stă
alături un înger păzitor şi-o ajută să crească; închipuie-ţi, se întorc din nou
primele zile ale creaţiei, când fiecare cuvânt al lui Dumnezeu care cădea peste
pământurile proaspăt ieşite era plin de copaci şi de flori sălbatice şi de verdeaţă.
La fântâna lui Iacov, la poalele sfântului munte Garizin, astăzi de dimineaţă
samariteanca îşi umplu iarăşi urciorul şi privi departe pe drumul Galileii, ca şi
cum ar fi dorit cu ardoare să mai apară tânărul palid care-i vorbise odată despre
apa nemuritoare; şi-avea acum primăvara, văduva veselă, mai desfăcut pieptul ei
năduşit cu două vârfuri.
În această noapte de primăvară, sufletul nemuritor al lui Israel îşi schimba
chipul şi se făcea privighetoare şi se aşeza la fereastra deschisă a fiecărei
ovreicuţe nemăritate şi cânta, până la revărsatul zorilor, şi n-o lăsa să doarmă.
„De ce dormi singură?“ îi ciripea şi-o dojenea; „pentru ce, crezi, ţi-am dat eu păr
lung şi sâni şi coapse largi rotunde? Ridică-te, împodobeşte-te, ieşi la fereastra
ta, stai dis-de-dimineaţă în prag, ia urciorul şi du-te la fântână, fă cu ochiul
ovreilor neînsuraţi pe care-i întâlneşti în cale şi fă-mi cu ei copii. Mulţi duşmani
avem noi, ovreii, dar eu, câtă vreme fac fetele mele copii, sunt nemuritor; urăsc
ţarinile nearate şi pomii nealtoiţi pe pământul lui Israel, şi fecioarele.“
Iar în Hebronul păzit de Dumnezeu, în pustiul Idumeii, împrejurul
preasfântului mormânt al lui Avraam, puii de ovrei se treziră şi se jucau dis-de-
dimineaţă de-a Mesia; îşi făcuseră arcuri din răchite şi aruncau săgeţi de trestie
spre cer şi strigau să coboare de-acum, cu-o sabie lungă şi cu coroană de aur,
regele lui Israel, Mesia; au întins şi peste mormântul sfânt o piele de miel, tron
să se aşeze; i-au scos şi cântec şi-i băteau din palmele lor mici să apară. Şi pe
neaşteptate, din dosul mormântului, se auziră dăulele şi aclamaţii, şi apăru,
ţanţoş, cu obrajii sălbatici boiţi, cu barbă şi mustăţi din mătase de porumb,
mugind, Mesia; ţine o spadă lungă, dintr-o creangă de curmal, loveşte pe rând la
gât copiii şi cad toţi îngenuncheaţi.
Se revărsau zorii şi în Betania, în casa lui Lazăr, iar Iisus nu închisese încă un
ochi; îl apăsa greu neliniştea, nici un drum nu se deschidea înaintea lui; unul
singur numai, moartea. „Despre mine vorbeau profeţiile“, se gândea el, „eu sunt
mielul care ar fi luat asupra lui păcatele lumii şi ar fi fost înjunghiat la Paştele
acesta; aşadar, să fie înjunghiat c-un ceas mai repede; neputincios e trupul, n-am
încredere-n el, se poate în ultima clipă să fie laş; acum, când îmi simt încă
neclintit sufletul, să vină moartea… Ah, să se lumineze odată, să merg la Templu
şi să pun capăt astăzi!“
Luă hotărârea, se îndulcea un pic mintea lui; închise ochii, îl prinse somnul şi
avu un vis: Se făcea că cerul ar fi fost o grădină împrejmuită cu gratii, plină de
fiare; şi el era fiară şi se juca împreună cu ele; iar pe când se juca, a sărit gratiile
şi a căzut la pământ; unde, cum îl văzură oamenii, îi cuprinse groaza, femeile
scoaseră strigăte şi îşi adunară copiii de pe drumuri, să nu-i mănânce fiara; şi
bărbaţii apucară suliţe, pietre, săbii şi-l luară la hăituit… Curgea peste tot de pe
el sângele, şi deodată căzu cu faţa la pământ. Şi-atunci, se făcea, se adunară în
jurul său judecători, să-l judece; dar nu erau, chipurile, oameni, erau vulpi, câini,
porci şi lupi. Îl judecară şi-l osândiră la moarte; dar pe când îl duceau să-l
omoare, îşi aminti că el nu putea să moară, era fiară nemuritoare a cerului; şi-
ndată ce-şi aminti, o femeie îl luă de mână, şi era, se făcea, Maria Magdalena, şi-
l scoase afară din cetate, în ţarini: „Nu te duce-n cer“, îi spuse, „a venit
primăvara, rămâi cu noi…“ Mergeau, mergeau, ajunseră la hotarele Samariei şi
apăru samariteanca, cu urciorul pe umăr; îi dădu să bea, iar apoi îl luă şi ea de
mână şi-l petrecu, tăcută, până la hotarele Galileii; şi apăru atunci, sub bătrânii
măslini înfloriţi, mama lui; purta broboadă neagră şi plângea; văzu sângele pe el,
rănile, şi-o coroană de spini în părul lui; îşi ridică mâinile: „Cum m-ai ars tu“, îi
zise, „să te ardă Dumnezeu; m-ai băgat în gura oamenilor şi lumea vuieşte; ai
ridicat capul împotriva Patriei, Legii, Dumnezeului lui Israel, nu ţi-a fost teamă
de Dumnezeu, nu ţi-a fost ruşine de oameni? Nu te-ai gândit la mama ta şi la
tatăl tău? Te blestem!“ spuse şi dispăru.
Sări din somn ud leoarcă de năduşeală; în jurul său, Ucenicii întinşi, sforăiau;
afară, în curte, cocoşul cântă; Petru îl auzi, deschise ochii pe jumătate; văzu pe
Iisus stând în picioare.
— Rabi, zise el, în timp ce a cântat cocoşul aveam un vis; prinseseşi, se făcea,
două lemne încrucişate, iar acestea s-au făcut în mâinile tale liră şi arc şi te jucai
şi cântai; şi se adunau de la marginile lumii fiarele şi te ascultau… Ce va să
spună? o să-l întreb pe bătrânul rabin.
— Visul nu se sfârşeşte-acolo, Petru, răspunse Iisus; de ce te-ai grăbit să te
trezeşti? visul merge mai departe.
— Mai departe? nu înţeleg; rabi, nu cumva tu l-ai văzut întreg?
— Fiarele, când au auzit cântecul, s-au repezit şi-au mâncat cântăreţul.
Petru holbă ochii; inima lui deveni bănuitoare, dar mintea nu i se mişcă.
— Nu înţeleg, zise el.
— O să-nţelegi, răspunse Iisus, într-o altă dimineaţă, când vei auzi cocoşul
cântând iarăşi.
Împinse cu piciorul, unul câte unul, pe prietenii săi.
— Treziţi-vă, leneşilor, spuse, astăzi avem multă treabă.
— Plecăm? făcu Filip, frecându-şi ochii; eu zic să ne-ntoarcem în Galileea, în
siguranţă.
Iuda scrâşni din dinţi, dar nu vorbi.
Se treziră femeile în casă, se auziră vorbele lor subţiri, ieşi bătrâna Salomeea să
aprindă focul, Ucenicii erau deja în curte şi aşteptau pe Iisus, care, aplecat,
vorbea încet cu bătrânul rabin; greu bolnav, acesta zăcea întins într-un colţ al
casei.
— Unde te duci iarăşi, copilul meu? îl întreba bătrânul; încotro te-aşterni la
drum? Iarăşi la Ierusalim? Iarăşi vei ridica mâna să dărâmi Templul? Pentru că o
ştii, cuvântul se face faptă, când iese dintr-un suflet mare; iar sufletul tău e mare,
şi ai răspundere pentru ceea ce spui. Dacă spui: Templul va fi dărâmat, într-o zi
va fi dărâmat, măsoară-ţi cuvintele!
— Îmi măsor cuvintele, părinte; întrega lume e în mintea mea, când vorbesc,
aleg ce va rămâne; iau răspunderea asupra mea.
— Ah, de-aş putea să mă ţin în viaţă, cât să văd cine eşti! Dar am îmbătrânit;
lumea a devenit o nălucă, capul meu dă ocol, vrea să intre; dar toate porţile sunt
închise.
— Mai du-o puţine zile, părinte; până la Paşte; ţine-ţi sufletul cu dinţii şi vei
vedea. Nu a venit încă ceasul.
Rabinul clătină din cap:
— Când o să vină ceasul acesta? murmură mâhnit. Dumnezeu şi-a râs de
mine? Unde este cuvântul pe care mi l-a dat? Mor, mor, şi unde e Mesia?
Bătrânul rabin se apucă de umerii lui Iisus, cu toată puterea care-i mai
rămăsese.
— Mai du-o până la Paşte, părinte; vei vedea, Dumnezeu îşi ţine cuvântul Său!
spuse, se desprinse din strânsoarea bătrânului, ieşi în curte.
— Natanael, spuse el, şi tu, Filipe, duceţi-vă la marginea satului, la ultima
casă, şi veţi găsi legată de zăvorul porţii o măgăriţă cu puiul ei; dezlegaţi-o şi
aduceţi-o aici; iar dacă cineva vă întreabă: Unde o duceţi? răspundeţi: Rabi are
nevoie de ea şi-o s-o aducem iarăşi înapoi.138
— O să ne găsim, cred, beleaua, bombăni Natanael către prietenul său.
— Să mergem, zise Filip; fă ce-ţi spune şi fie ce-o fi!
Matei apucase deja dis-de-dimineaţă pana lui de scris şi era cu ochii şi
urechile-n patru
„Dumnezeu al lui Israel“, se gândea el, „cum vin toate precum le-au mărturisit,
cu luminare dumnezeiască, profeţii! Ce zice profetul Zaharia? «Bucură-te şi
veseleşte-te, fiică a Sionului; strigă bucuroasă, fiică a Ierusaliului; priveşte, vine
să te găsească regele tău, călare pe un măgar, cu smerenie, şi fie el
învingător!»139“
— Rabi, făcu Matei ca să-l încerce, ai obosit, oare, şi nu poţi să mergi pe jos la
Ierusalim?
— Nu, răspunse Iisus; de ce întrebi? Pe neaşteptate îmi veni dorinţa să merg
călare.
— Să te duci călare pe un cal alb! sări Petru. Nu eşti regele lui Israel? Aşadar,
pe un cal alb ţi se cuvine să intri în cetatea ta de scaun.
Iisus aruncă o privire iute spre Iuda şi nu răspunse.
În acest timp apăru Magdalena şi se opri în prag; nu dormise toată noaptea şi
ochii ei mari erau rupţi de oboseală. Se sprijini de uşorul uşii şi privea pe Iisus; îl
privea adânc, nemângâiată, ca şi cum şi-ar fi luat rămas-bun de la el; voia să
spună: Nu pleca! dar gâtlejul i se înfundase. Matei o văzu că-şi deschide şi
închide gura şi că nu poate să scoată nici un cuvânt, înţelese: „N-o lasă profeţii
să vorbească“, se gândi el, „n-o lasă să-l împiedice pe rabi să săvârşească ceea ce
ei au profeţit; va încăleca pe măgar şi se va duce la Ierusalim, vrea nu vrea
Magdalena; vrea nu vrea însuşi rabi; aşa este scris“.
În clipa aceea intrau bucuroşi Filip şi Natanael şi trăgeau în urma lor, cu o
sfoară, pe mama cu mânzul ei deşeuat.
— S-a întâmplat leit cum ai spus, rabi, zise Filip; încalecă acum şi să mergem.
Iisus se întoarse în spatele său, femeile stăteau cu mâinile încrucişate, amărâte,
dar tăcute, şi priveau; bătrâna Salomeea şi cele două surori; şi înainte,
Magdalena.
— Marta, întrebă Iisus, se găseşte vreun bici prin casă?
— Nu, rabi, răspunse Marta, numai strămurarea fratelui nostru.
— Dă-mi-o.
Ucenicii aşternuseră pe blânda vietate hainele lor ca să se aşeze pe ceva moale
învăţătorul, iar peste ele aruncă şi Maria o cuvertură roşie pe care o ţesuse,
brodată de jur împrejur cu chiparoşi negri.140
— Gata toţi? făcu Iisus; inima e la locul ei?
— Este, răspunse Petru şi porni înainte, ţinând frâul animalului, şi-l călăuzea.
Cei din Betania auziră ceata care trecea, porţile se deschiseră.
— Unde vă duceţi, băieţi? de ce merge astăzi călare profetul?
Iar Ucenicii se plecau şi le încredinţau taina:
— Astăzi merge să se aşeze pe tronul său.
— Care tron, bre?
— Taci, este taină; acesta pe care-l vedeţi este regele lui Israel.
— Bre, ce spuneţi? strigau femeiuştile; să mergem cu el!
Şi dă-i, poporul se roia.
Copiii rupeau crengi de sălcii, o luau înainte, cântau veseli: „Binecuvântat este
Cel ce vine întru numele Domnului!“141 iar bărbaţii îşi scoteau hainele şi le
aşterneau pe cale să treacă. Cum alergau! Ce primăvară era aceasta, cum s-au
înteţit anul acesta florile, cum ciripeau în dimineaţa aceasta păsările şi alergau şi
ele în urma lor, către Ierusalim!
Iacov se aplecă spre fratele lui:
— I-a vorbit ieri mama noastră, să ne pună de-a dreapta şi de-a stânga lui,
acum când o să urce pe tronul slavei; dar el n-a răspuns; poate că s-a şi mâniat;
faţa lui, cică, s-a întunecat.
— Sigur s-a mâniat, răspunse Ioan; nu trebuia.
— Dar ce? să ne lase aşa, cine ştie, să dea primul loc lui Iuda Iscariotul? Ai
văzut că în toate zilele astea vorbesc în taină cei doi şi nu se despart? Ai grijă,
Ioan, haide să-i vorbeşti şi tu, să nu păţim vreo dandana; se apropie ceasul să fie
împărţite dregătoriile.
Dar Ioan clătină din cap:
— Fratele meu, zise el, priveşte-l cât este de îndurerat; ca şi cum ar merge la
moarte.
„Am vrut să ştiu“, se gândea Matei păşind pe drum singur-singurel în urma
tuturor, „ceea ce urmează să se întâmple acum; profeţii n-o lămuresc bine; unii
spun tron, alţii moarte142; care din cele două profeţii se va adeveri? Nu poate
nimeni să tâlcuiască o profeţie decât atunci când întâmplarea ia sfârşit; abia
atunci înţelegem ceea ce a vrut să spună profetul; aşadar să avem răbdare să
vedem ce se va întâmpla şi deseară, când o să ne întoarcem, scriem, ca să fim în
miezul lucrurilor“.
În acest timp vestea cea bună făcuse aripi şi prinsese satele apropiate şi
colibele împrăştiate prin livezile de măslini şi prin vii; aşadar, alergau de peste
tot ţăranii, îşi aşterneau pe pământ mantiile şi ţărăncile basmalele lor, ca să
treacă peste ele profetul… Schilozi mulţi, bolnavi, zdrenţăroşi; din când în când,
Iisus întorcea capul în spatele lui şi privea oştirea; şi pe neaşteptate simţi o
singurătate mare. Se întoarse, strigă:
— Iuda!
Dar blestematul ucenic mergea în urmă, nu auzi.
— Iuda! strigă din nou Iisus deznădăjduit.
— Aici! răspunse barbă-roşcată şi dădu la o parte Ucenicii să treacă.
— Ce vrei de la mine, rabi?
— Stai alături de mine, Iuda, ţine-mi de urât.
— Fii liniştit că nu te las, rabi! zise el, apucă din mâna lui Petru funia şi
călăuzea măgăruşul.
— Nu mă lăsa singur-singurel, Iuda, fratele meu, spuse iarăşi Iisus.
— De ce să te las, rabi? Nu am rămas înţeleşi?
Se apropiau de-acum de Ierusalim; sfânta cetate se înălţa înaintea lor, pe
muntele Sion, albă ca neaua în soarele nemilos; treceau printr-un sătuc mic şi se
auziră de la o margine a satului până la cealaltă, bocete, liniştite, dulci ca o
ploaie caldă de primăvară.
— Pe cine plâng? Cine a murit? întrebă Iisus înfiorându-se.
Dar ţăranii care alergau în urma lui râseră:
— Nu te întrista, învăţătorule, n-a murit nimeni; sunt fetiţele satului care
învârtesc râşniţa şi îngână bocete.
— Dar de ce?
— Ca să se obişnuiască, învăţătorule; să ştie să bocească atunci când va veni
ceasul.
Urcară drumul pietruit, intrară în cetatea antropofagă; zgomotoase, împestriţate
turme de ovrei din toate colţurile lumii, fiecare aducând mirosurile şi duhorile
ţinutului său, se îmbrăţişau, se sărutau, poimâine e nemuritoarea sărbătoare, toţi
ovreii sunt fraţi! Priveau pe Iisus călare pe umilul măgăruş şi-n urma lui gloata
cu ramuri de salcie, râdeau:
— Cine-o mai fi şi ăsta?143
Iar schilozii, bolnavii, zdrenţuroşii îşi ridicau pumnii şi ameninţau:
— Acum o să vedeţi; acesta e Iisus Nazarineanul, regele iudeilor!
Iisus descălecă, urcă două câte două treptele Templului, se grăbea; ajunse în
galeria lui Solomon, se opri. Privi în jurul său: fuseseră ridicate barăci, mii de
oameni vindeau, cumpărau, se târguiau, se certau, îşi vesteau mărfurile,
negustori, zarafi, cârciumari, desfrânate. Se urcă mânia-n ochii lui Iisus, o furie
sfântă îl cuprinse; ridică strămurarea, luă la rând vinurile, mâncărurile,
dughenele, răsturna mesele cu picioarele-n sus, înţepa negustorii cu strămurarea
şi înainta. „Afară! Afară! Afară!“144, scutura strămurarea şi striga; iar înăuntrul
său o chemare înceată, mult amară: „Doamne, Doamne, ce-ai hotărât să se-
ntâmple, să fie; dar repede; alt hatâr nu-ţi cer; repede, acum cât încă mă ţin
puterile“.
Se repezi în urma lui şi gloata striga şi ea scoasă din minţi: „Afară! Afară!“ şi
prăda barăcile. În aleea regală, deasupra Văii Cedrilor, Iisus se opri, aburi se
ridicau din tot trupul său, pletele sale lungi, negre pana corbului, i se învolburau
pe spate; ochii săi aruncau flăcări.
— Am venit să pun foc lumii! strigă el. Ioan în pustiu vestea: Pocăiţi-vă!
Pocăiţi-vă! Se apropie ziua Domnului! Eu vă spun: Nu mai aveţi timp pentru
pocăinţă, a sosit, a sosit, eu sunt ziua Domnului! Ioan în pustiu boteza cu apă, eu
cu flăcări; botez oamenii, munţii, cetăţile, corăbiile, văd deja focul cum cuprinde
cele patru colţuri ale pământului, cele patru unghere ale sufletului, şi mă bucur; a
sosit ziua Domnului, ziua mea!
— Foc! Foc! striga gloata; să punem foc, să ardem lumea.
Leviţii apucară lăncile şi săbiile, căpetenie se puse fratele lui Iisus, Iacov, cu
amuletele atârnate la gât, se repeziră să-l prindă; dar poporul se înfurie, prinseră
curaj şi Ucenicii, se repeziră şi ei, toţi împreună, mugind. Sus, din turnul lui
Pilat, străjerii romani îi priveau şi râdeau.
Petru înhăţă dintr-o baracă o făclie aprinsă:
— Pe ei, fraţilor, strigă el; foc, băieţi, a venit ceasul!
Şi atunci chiar s-ar fi vărsat sânge mult în curtea lui Dumnezeu, dacă n-ar fi
răsunat ameninţătoare din turnul lui Pilat trompetele romanilor; apăru şi marele
arhiereu, Caiafa, din Templu şi porunci leviţilor să lase armele jos; el însuşi
săpase foarte dibaci groapa răzvrătitului şi-avea să cadă înăuntru muţeşte şi
singur.
Ucenicii îl înconjuraseră pe Iisus şi-l priveau cu nelinişte; va da, nu va da
semnalul? Ce aşteaptă? Până când va aştepta? De ce întârzie, iar în loc să ridice
mâna lui să facă semn cerului, priveşte jos în pământ? El poate, desigur, să nu se
grăbească; dar ei sunt oameni săraci, i-au jertfit totul, a venit ceasul să fie
răsplătiţi.
— Rabi, zise Petru aprins, ia acum o hotărâre; dă semnalul!
Iisus, neclintit, închise ochii şi năduşeala îi curgea şiroaie de pe frunte; „Se
apropie ziua Ta, Doamne, a sosit sfârşitul veacului; eu îl voi aduce, ştiu, eu, dar
murind…“, spunea şi repeta înlăuntrul său şi prindea curaj.
Iar Iacov se apropie de el; îl atinse pe umăr să deschidă ochii, îl împinse:
— Dacă acum nu vei da semnalul, zise el, suntem pierduţi; ceea ce-ai făcut azi
va să spună: moarte.
— Va să spună moarte, sări şi Toma, dar noi nu vrem să murim, s-o ştii.
— Să murim! strigară Filip şi Natanael speriaţi; dar noi, bre, am venit aici să
domnim!
Iar Ioan se aplecă la sânul lui Iisus:
— Rabi, spuse el, la ce te gândeşti?
Dar Iisus îl dădu la o parte:
— Iuda, vino aici, aproape de mine, spuse, şi se sprijini de braţul lui greu.
— Curaj, rabi, îi murmură barbă-roşcată; a venit ceasul, să nu ne facem de
ruşine.
Iacov privi cu ură la Iuda; mai înainte învăţătorul nici nu se întorcea să-l vadă,
iar acum ce sunt aceste semne de prietenie şi şuşoteli ascunse? Ce pun la cale cei
doi?… Ce zici şi tu, Matei?
— Eu nu zic nimic; ascult ce spuneţi voi şi ce faceţi, şi scriu, asta e treaba mea.
Iisus strânse braţul lui Iuda; o clipă îi veni cu ameţeală; Iuda îl sprijini:
— Ai obosit, rabi? îl întrebă.
— Da, am obosit.
— Aminteşte-ţi de Dumnezeu ca să te odihneşti, îi răspunse barbă-roşcată.
Iisus îşi reveni, se întoarse către Ucenici:
— Să mergem, spuse.
Dar Ucenicii se opriră brusc; nu voiau să plece. Unde? Iarăşi în Betania? Până
când? De-ajuns cu aceste du-te-vino!
— Cred că-şi bate joc de noi, zise încet Natanael prietenului său; nu merg
nicăieri!
— Ai răbdare, îi răspunse Filip.
— Încă răbdare? mormăi Natanael; până să-i vină boierului cheful, îi iese
săracului sufletul; nu merg nicăieri! zise şi urmă pe ceilalţi Ucenici, care se
întorceau posomorâţi înapoi în Betania.
În urma lor leviţii şi fariseii râdeau în hohote. Un levit tinerel, pocit, cocoşat,
aruncă cu praştia o coajă de lămâie şi nimeri drept în faţă pe Petru:
— Sănătate mâinilor tale, Saule, se auziră glasuri, l-ai nimerit din plin!
Petru dădu să se întoarcă înapoi, să se repeadă la levit, dar Andrei îl reţinu:
— Ai răbdare, fratele meu, îi zise; o să vină şi rândul nostru.
— Când, măi Andrei, murmură Petru, când? nu vezi în ce hal suntem?
Umiliţi, tăcuţi, apucară calea; poporul în urma lor se împrăştiase blestemând;
nimeni nu-l mai urma, nimeni nu mai aşternea zdrenţele lui să calce rabi; acum
Filip trăgea măgarul, iar în urmă Natanael îi ţinea coada, şi se grăbeau amândoi
să-l înapoieze stăpânului său, să nu-şi găsească beleaua. Soarele ardea, sufla un
vânt cald, se ridică pulbere şi-i plesnea în faţă; apropiindu-se de Betania, iată-ţi-l
înaintea lor pe Baraba cu doi prieteni, nişte mustăcioşi fioroşi.
— Unde-l duceţi pe învăţătorul vostru? le strigă; măi, el a murit.
— Îl duc la Lazăr să-l învie! răspunseră prietenii lui Baraba şi izbucniră în râs.
Când ajunseră în Betania şi intrară în casă, găsiră pe bătrânul rabin care-şi
dădea sufletul; femeile, îngenuncheate în jurul lui, îl priveau cum pleacă, tăcute,
nemişcate. O ştiau, nu puteau să facă nimic să-l întoarcă înapoi. Iisus se apropie,
puse mâna pe fruntea bătrânului, iar el zâmbi, dar nu deschise ochii.
Ucenicii se aciuară în curte, venin era la gura lor, tăceau; Iisus făcu semn lui
Iuda.
— Iuda, fratele meu, a venit ceasul; eşti gata?
 — Încă o dată, rabi; de ce să mă alegi pe mine?
— Eşti cel mai tare, o ştii; ceilalţi nu îndură; te-ai dus, ai vorbit arhiereului
Caiafa?
— Am vorbit; vrea, zice, să ştie când şi unde.
— În noaptea Paştelui, să-i spui, după cina pascală, în Ghetsimani; fă-ţi curaj,
Iuda, fratele meu; îmi fac şi eu.
Iuda clătină din cap, nu vorbi, ieşi afară în drum şi aşteptă să apară luna.
— Ce s-a întâmplat în Ierusalim? întrebă bătrâna Salomeea pe fiii ei; ce-aţi
păţit de nu vorbiţi?
— Cred, mamă, c-am clădit pe nisip, răspunse Iacov; cred c-am păţit-o!
— Şi rabi? şi măreţiile? şi veşmintele de mătase ţesute cu fir de aur? şi
tronurile? Aşadar, şi-a râs de noi? întreba bătrâna; îşi privea fiii, îşi lovea
mâinile, dar nimeni nu răspundea.
Luna apăru pe neaşteptate, îndurerată, desăvârşit rotundă, din munţii Moab; se
opri brusc o clipă pe sprânceana muntelui, şovăind; privi lumea, şi dintr-odată
luă hotărârea, se dezlipi de munte şi începu să urce; întunecatul sătuc al lui
Lazăr, ca şi cum ar fi fost văruit pe neaşteptate, străluci alb ca neaua.
Dumnezeu revărsă zorii zilei, Ucenicii roiră în jurul învăţătorului; nu le vorbea,
îi privea pe unul câte unul, ca şi cum i-ar fi văzut pentru prima oară; către amiază
deschise gura:
— Am dorit, prieteni, să prăznuiesc împreună cu voi Sfântul Paşte; într-o
asemenea zi au pornit străbunii noştri, au lăsat în urma lor pământul robiei şi au
intrat în pustiul slobod; ieşim şi noi pentru prima dată la Paştele acesta, dintr-o
altă sclavie şi intrăm într-o altă libertate; cel care are urechi să audă, să audă!
Toţi tăceau; întunecate cuvintele, care nouă sclavie, care nouă libertate? nu
înţelegeau. Apoi, după puţin timp, Petru vorbi:
— Un lucru înţeleg, rabi. Paştele fără miel nu se face; unde o să găsim mielul?
Iisus zâmbi cu amărăciune:
— Mielul este gata, Petru; în ceasul acesta se duce el singur să fie înjunghiat,
să prăznuiască sărăcimea lumii noul Paşte; aşadar, nu te necăji pentru miel.
Lazăr, care şedea în colţ şi nu vorbea, se ridică; duse mâna slăbănogită la piept,
vorbi:
— Rabi, spuse, eu îţi datorez viaţa mea; şi aşa cum este, tot e mai bună decât
întunericul Iadului; aşadar, eu vă aduc în dar mielul pascal; am un prieten cioban
în munte, şi mă duc.
Ucenicii îl priviră uimiţi; unde a găsit acesta pe jumătate viu, pe jumătate mort,
atâta putere de s-a ridicat şi-a pornit spre uşă? Cele două surori se aruncară
asupra lui să nu plece, dar el le dădu la o parte în linişte, luă un băţ de trestie să
se sprijine şi păşi pragul.
Apucă drumeagurile satului, uşile se deschideau la trecerea lui, apăreau
femeile înspăimântate, uluite, şi priveau cu mândrie picioarele lui ca trestia cum
păşeau şi mijlocul lui cum se unduia şi nu se rupea! El suferea, dar îşi făcea curaj
şi din când în când se căznea să fluiere, ca să arate că, chipurile, a întinerit din
nou, dar buzele lui nu se uneau bine; aşadar, lăsă fluieratul şi luă chibzuit urcuşul
muntelui, către stâna prietenului său.
Dar nu înaintase cât o aruncătură de piatră şi pe neaşteptate sări înaintea lui din
nişte semănături înflorite Baraba. De atâtea zile dădea târcoale satului şi aştepta
ceasul acesta; să scoată nasul afară din casa lui blestematul ăsta care a fost înviat,
să-l nimicească, să nu-l vadă oamenii să le vină-n minte minunea; pentru că,
desigur, multe a luat asupra-şi fiul Mariei, din ziua în care l-a înviat; aşadar să
fie împins iarăşi în groapă, să se strivească, să scăpăm!
— Bre, fugarule din iad, îi strigă, bine că te-am găsit; nu-mi spui, pe
Dumnezeul tău, cât de bine ai petrecut acolo jos? Care e mai bună, viaţa sau
moartea?
— Nu-i mai brează una decât cealaltă, răspunse Lazăr şi dădu să treacă mai
departe.
Dar Baraba întinse mâna şi îngrădi drumul.
— Să mă ierţi, vârcolacule, zise, dar vine Paştele, nu am miel, şi-am făcut azi
de dimineaţă jurământ lui Dumnezeu, ca prima vietate pe care o voi întâlni în
calea mea s-o-njunghii în locul mielului, să mănânc şi eu Paştele, aşadar, întinde
gâtul, ai fost norocos, te duci jertfă lui Dumnezeu.
Lazăr dădu să ţipe, Baraba îl apucă de nodul gâtului, dar se îngrozi, prinsese
ceva moale-moale, ca bumbacul; mai moale ca aerul; unghiile lui Baraba intrau
înăuntru şi ieşeau, fără o picătură de sânge. „Nu cumva o fi un strigoi?“ se gândi
el şi mutra lui grosolană pişcată de vărsat păli.
— Te doare? îl întrebă.
— Nu, răspunse Lazăr şi se strecură printre mâinile lui Baraba, să plece.
— Stai, grohăi Baraba şi-l apucă acum de păr.
Dar părul împreună cu pielea capului rămaseră în mâna lui; străluci ţeasta lui
Lazăr alb-gălbuie în soare.
— Blestemat să fii! murmură Baraba şi tremura; nu cumva eşti o nălucă?
Îi înşfăcă braţul drept şi-l zgâlţâi.
— Spune că eşti strigoi să te las!
 Dar pe când îl zgâlţâia, braţul lui Lazăr rămase în mâna lui. Groaza-l cuprinse
pe Baraba, aruncă braţul putrezit în semănăturile înflorite, scuipă îngreţoşat. I se
ridicase părul măciucă-n cap de frică; apucă pumnalul, se grăbea să-l facă bucăţi,
să scape; îl prinse cu grijă de grumaz, îi propti gâtul de-o piatră, porni să-l
înjunghie; înjunghia, înjunghia, cuţitul nu intra, ca şi cum ar fi înjunghiat un
caier de lână. Se tăiară puterile lui Baraba; „nu cumva înjunghii un mort?“ se
gândi el; dădu să ia coborâşul să fugă, dar îl văzu că încă mişca, se temu să nu-l
găsească şi să nu-l învie iarăşi blestematul de Dumnezeu prieten al lui, îşi
învinse spaima, îl prinse de cele două capete, cum stoarcem o haină udă s-o
întindem, îl răsuci şi apoi îi dădu una, îl învârti ca pe un sfârnel, îl rupse-n două
bucăţi de la mijloc, le aruncă la marginea semănăturilor şi plecă în fugă. Alerga,
alerga, se temu pentru prima oară în viaţa lui, nu-ndrăznea să se-ntoarcă înapoi.
„Ah, să apuc să intru în Ierusalim“, murmura, „să găsesc pe Iacov să-mi dea o
amuletă, să alung demonul!“
În acest timp în casa lui Lazăr se aplecă Iisus asupra Ucenicilor lui şi se căznea
să arunce puţină lumină în mintea lor, să nu se înspăimânte de cele ce urmează
să vadă şi să se risipească.
— Eu sunt drumul, le spunea, şi casa unde mergi, tot eu sunt şi drumeţul; eu
sunt şi cel la care te duci să-l întâlneşti. Aveţi încredere în mine, nu vă temeţi
orice-aţi vedea, eu nu pot să mor, auziţi? eu nu pot să mor.
Iuda rămăsese singur-singurel în curte şi scotea cu degetul arătător pietricele
din pământ. Iisus întorcea din când în când ochii, îl vedea şi pe faţa sa se revărsa
o durere de negrăit.
— Rabi, spuse Ioan cu mâhnire, de ce-l strigi mereu aproape de tine? Dacă vei
privi în lumina ochiului său, vei vedea un cuţit.
— Nu, iubite Ioan, răspunse Iisus, nu un cuţit, o cruce.
Ucenicii se priviră tulburaţi.
— O cruce, făcu Ioan şi căzu la sânul lui Iisus; rabi, şi cine e răstignitul?
— Oricine se va apleca în lumina aceasta şi va privi, va vedea faţa lui pe cruce;
m-am aplecat şi eu şi am văzut faţa mea.
Dar Ucenicii nu înţeleseră, unii râseră.
— Bine că ne-ai spus-o, rabi, sări Toma; nu mă voi apleca eu în ochii lui
barbă-roşcată niciodată.
— Se vor pleca însă copiii tăi şi nepoţii, Toma, spuse Iisus şi privi pe fereastră
pe Iuda, care acum se oprise în prag şi privea către Ierusalim.
— Întunecate sunt vorbele tale, rabi, spuse cu mâhnire Matei, care de atâta
timp ţinea pana de scris şi nu putea să înţeleagă ceva ca să scrie, întunecate
vorbele tale, cum vrei să le pun pe hârtiile mele?
— Nu vorbesc ca să scrii, Matei, răspunse Iisus amărât; bine vă numesc cocoşi
pe voi, conţopiştii; credeţi că nu răsare soarele dacă nu-l strigaţi; îmi vine să
apuc hârtiile tale şi pana de scris şi să le arunc în foc!
Matei îşi strânse repede hârtiile, se ghemui; mânia lui Iisus încă ţinea:
— Unele spun eu, altele scrieţi voi, altceva înţeleg cei care vă citesc! Spun:
cruce, moarte, împărăţia cerurilor, Dumnezeu, ce înţelegeţi? Fiecare dintre voi
pune în fiecare din aceste cuvinte sfinte patimile lui şi daraverile şi loviturile lui,
iar cuvântul meu se pierde, sufletul meu se pierde, nu mai pot!
Se ridică în sus, crăpa; deodată simţi că mintea şi inima i se umplu de nisip.
Ucenicii înţepeniră; ca şi cum rabi ar fi ţinut încă strămurarea şi îi înţepa; ca şi
cum ar fi fost boi leneşi şi nu voiau să se mişte; o căruţă mare e lumea, iar ei
erau înjugaţi şi Iisus îi înţepa cu strămurarea şi se-ncăpăţânau, nu se mişcau.
Iisus îi privea şi se topea; lung e drumul de la pământ la cer, iar aceştia neclintiţi.
— Până când o să mă aveţi cu voi? strigă el; cei care ţineţi în voi o întrebare
grea, grăbiţi-vă, întrebaţi-mă; cei care aveţi să-mi spuneţi o vorbă gingaşă,
spuneţi-o repede, o să-mi facă bine. Să nu vă ia, când plec, mâhnirea şi să ziceţi:
„Ah, nu am apucat să-i spunem o vorbă bună, nu i-am dat niciodată de înţeles cât
îl iubeam!“ Dar va fi deja prea târziu.
Femeile, ghemuite în colţ, cu bărbia înţepenită în genunchi, ascultau; din când
în când oftau, ele le înţelegeau pe toate acestea, dar nu puteau să spună nimic; şi
deodată Magdalena scoase un strigăt, ea presimţi prima, izbucni în ea un bocet
de înmormântare. Sări în sus, intră înăuntrul casei, cotrobăi sub perna ei, găsi
sticluţa de cristal pe care o adusese cu ea, plină de parfum arab scump; i-o
dăduse un fost ibovnic, plată pentru o noapte. O căra totdeauna cu ea, urmând pe
Iisus, şi spunea nefericita, cine ştie, mare este Dumnezeu; poate să vină ziua să
ungă, cu acest parfum scump, părul iubitului; poate să vină ziua să vrea să stea
alături de ea ca mire. Asemenea dorinţe fierbinţi erau ascunse în străfundul
sufletului ei, iar acum văzu înapoia trupului iubitului moartea, nu dragostea,
moartea, vrea şi ea ca şi nunta, parfumuri, luă sticluţa de cristal de sub pernă, o
sprijini de piept şi-ncepu să plângă. Plângea încet, să n-o audă, o ţinea şi-o
legăna la sânul ei ca şi cum ar fi fost un prunc, iar apoi îşi şterse ochii şi intră şi
căzu la picioarele lui Iisus! Şi înainte de a se apleca el s-o ridice, ea zdrobise
sticluţa de cristal şi vărsa pe sfintele lui picioare mirul, îşi dezlegă apoi părul şi îi
şterse, plângând, picioarele înmiresmate şi cu parfumul prisositor stropi şi capul
iubit; şi-ndată se grămădi la picioarele lui rabi şi le săruta.145
 Ucenicii fură răscoliţi.
— Păcat că se duce pe apa sâmbetei atâta parfum scump, făcu Toma
coropcarul; dacă l-am fi vândut, am fi putut să hrănim mulţi oameni săraci.
— Să înzestrăm copile orfane, făcu Natanael146.
— Să cumpărăm oi, spuse Filip.
— Rău semn, murmură Ioan oftând, cu asemenea parfum îi ung pe bogaţii
morţi; nu trebuia s-o faci, Maria; dacă moartea va adulmeca plăcutul lui parfum
şi va veni?
Iisus zâmbi:
— Pe săraci îi veţi avea întotdeauna cu voi, spuse el; pe mine, nu; aşadar, nu e
nici o supărare că a fost risipită de dragul meu o sticluţă de parfum147. Sunt
ceasuri în care Risipa urcă şi ea în cer şi se aşază lângă sora ei de neam ales,
Boieria, iar tu, iubite Ioane, nu te întrista. Moartea vine întotdeauna, mai bine să
vină cu părul înmiresmat.
Ceva mirosi plăcut ca un mormânt bogat; apăru Iuda, aruncă o privire iute spre
rabi; nu cumva a dezvăluit Ucenicilor taina şi-l ung pe muribund cu mirurile
pentru morţi? Dar Iisus zâmbi:
— Iuda, fratele meu, spuse el, mai repede decât cerbul pe pământ zboară
rândunica în văzduh; mai repede decât rândunica, mintea bărbatului; mai repede
decât mintea bărbatului, inima femeii.
Spuse şi arătă cu privirea lui pe Magdalena.
Deschise gura Petru:
— Am spus multe, dar cel mai de seamă lucru l-am uitat: unde o să facem în
Ierusalim Paştele, rabi? Eu zic la taverna lui Simon din Cirene.
— Altfel a poruncit Dumnezeu, spuse Iisus; ridică-te sus, Petru, ia şi pe Ioan,
mergeţi în Ierusalim, veţi vedea un om cu un urcior pe umăr, urmaţi-l, va intra
într-o casă, intraţi şi voi şi spuneţi stăpânului: „Salutări de la învăţătorul nostru;
el te întreabă: «Unde sunt aşternute mesele, să mănânc cu ucenicii mei Paştele?»
Iar el va răspunde: «Multe închinăciuni învăţătorului vostru, toate sunt gata, să
poftească!»148“
Ucenicii se priviră mirându-se ca pruncii; Petru holbă ochii:
— Adevărat spui, rabi, toate sunt gata? Mielul, frigăruia, vinul, toate?
— Toate, răspunse Iisus. Mergeţi, aveţi încredere; noi aici şedem şi tăifăsuim,
dar Dumnezeu nu şade, nu tăifăsuieşte, lucrează pentru oameni.
În colţul casei, în clipa aceea, un horcăit, prea încet, se auzi; toţi se întoarseră,
ruşinaţi; uitaseră, în timpul acesta, de bătrânul rabin în agonia lui de moarte.
Magdalena alergă, în urma ei cele trei femei, ajunseră şi Ucenicii; Iisus puse
iarăşi palma lui pe gura îngheţată a bătrânului; acesta deschise ochii, îl văzu, îi
zâmbi; mişcă mâna, făcu semn femeilor şi bărbaţilor să plece; când rămaseră
singuri, Iisus se aplecă şi-l sărută pe gură, pe ochi şi pe frunte; bătrânul îl privea
în ochi şi faţa îi strălucea.
— Am văzut iarăşi, murmură el, pe cei trei: pe Ilie, pe Moise şi pe Tine; sunt
de-acum sigur, plec.
— Haide, cu bine, părinte; eşti mulţumit?
— Sunt, dă-mi mâna ta s-o sărut.
Apucă mâna lui Iisus şi îşi ţinu lipite de ea, timp mult, buzele îngheţate.
Îl privea răpit, îşi lua rămas-bun de la el, tăcea; iar peste puţin:
— Când vei veni şi tu acolo sus? întrebă el.
— Mâine, la Paşte; la bună vedere, părinte!
Bătrânul rabin încrucişă mâinile:
— Slobozeşte acum, Doamne, pe robul tău, murmură el, au văzut ochii mei pe
Mântuitorul meu!149

XXVIII
Soarele coborâse şi se apleca roşu ca purpura să asfinţească; la cealaltă
margine a cerului, în faţa lui, răsăritul începu deja să se facă alb-albăstrui; peste
puţin avea s-apară deodată, serioasă, mută, luna de la Paşte. Razele soarelui
pătrundeau încă palide, luminau pieziş faţa slabă a lui Iisus, atingeau frunţile,
nasurile, mâinile Ucenicilor şi se duceau şi mângâiau în colţ, liniştită, voioasă,
nemuritoare de-acum, faţa bătrânului rabin. Maria şedea la războiul ei de ţesut,
adânc în umbră, şi nimeni nu vedea lacrimile care curgeau liniştit pe obrajii ei,
pe bărbie şi pe pânza ţesută pe jumătate. Casa mirosea plăcut încă, iar vârfurile
degetelor lui Iisus picurau mir.
Pe neaşteptate, pe când şedeau tăcuţi şi inima tuturor se strângea cu cât se
însera, o rândunică intră pe fereastră bătând din aripi, făcu trei ocoluri pe
deasupra capetelor, ciripi voioasă, se-ntoarse către lumină şi plecă iarăşi ca
săgeata; abia apucară să vadă aripile ei ca o foarfecă deschisă şi pântecele ei alb.
Ca şi cum ar fi aşteptat acest semn tainic, Iisus se şi ridică:
— A venit ceasul, spuse el.
Privi pe sub gene în jurul său cu o privire iute vatra, uneltele muncii, rânduirea
casei, opaiţul, urciorul, războiul de ţesut, iar apoi cele patru femei, pe bătrâna
Salomeea, pe Marta, pe Magdalena, pe Maria ţesătoarea; şi la urmă pe bătrânul
alb, care intrase în nemurire.
— Fiţi sănătoase, spuse scuturând mâna.
Nici una dintre cele trei fete nu putu să răspundă; numai bătrâna Salomeea.
— Nu ne privi aşa, copilul meu, zise ea; ca şi cum ţi-ai lua rămas-bun de la noi
pentru totdeauna.
— Fiţi sănătoase, spuse din nou Iisus şi înaintă spre femei.
Îşi puse palma pe părul Magdalenei, apoi pe al Martei; se ridică atunci şi se
apropie de ţesătoare şi plecă şi ea capul; ca şi cum le-ar fi binecuvântat, ca şi
cum le-ar fi îmbrăţişat, ca şi cum le-ar fi luat pe tustrele cu el, pentru totdeauna.
Şi deodată începură tustrele bocetul.
Ieşiră în curte; în urma lui veneau Ucenicii; un caprifoi înflorise pe gardul
curţii, deasupra fântânii; acum când se înseră, se revărsă mirosul lui plăcut, iar
Iisus întinse mâna, rupse o floare şi-o petrecu printre dinţi: „Dumnezeu să-mi
dea putere“, se rugă înăuntrul inimii sale, „Dumnezeu să-mi dea putere, să ţin
printre dinţi această gingaşă floare, iar în durerea sfâşietoare a răstignirii, să n-o
muşc!“
La poarta de la intrare, în prag, se opri iarăşi; ridică mâna:
— Femei, strigă cu glas adânc, femei, fiţi sănătoase!
Nici una nu răspunse; în curte izbucni bocetul.
Iisus porni înainte, luară drumul spre Ierusalim; luna plină urca din munţii
Moab, soarele cobora în dosul munţilor Iudeii; se opriră o clipă aceste două mari
podoabe ale cerului şi se priviră; iar apoi, una o luă în sus, cealaltă se cufundă.
Iisus făcu semn lui Iuda, iar acesta veni şi se opri alături de el; vor fi avut
vorbe tainice, pentru că vorbeau încet şi îşi lăsau capul în jos când Iisus, când
Iuda, şi-şi cumpăneau vorbele, să-şi dea răspuns unul celuilalt.
— Iartă-mă, Iuda, fratele meu, dar trebuie.
— Şi-altădată te-am întrebat, rabi, nu este alt drum?
— Nu, Iuda, fratele meu, şi eu aş vrea asta, pân-acu’, o speram şi eu şi
aşteptam, fir’ar, nu, alt drum nu este; a sosit sfârşitul veacului; se va nărui lumea
aceasta, împărăţia celui Viclean; va veni împărăţia Cerurilor; eu o voi aduce.
Cum? Murind; alt drum nu este. Nu sări, Iuda, fratele meu; în trei zile voi învia.
— Mi-o spui ca să mă mângâi, ca să mă faci să te trădez fără să mi se sfâşie
inima; spui că îndur, ca să-mi dai curaj; nu, cu cât ne apropiem de clipa
înfricoşătoare, nu, nu îndur, rabi!
— Înduri, Iuda, fratele meu; Dumnezeu să-ţi dea putere câtă-ţi lipseşte, pentru
că trebuie; trebuie ca eu să fiu omorât şi tu să mă trădezi; noi doi trebuie să
mântuim lumea; ajută-mă.
 Iuda lăsă capul în jos, iar peste puţin:
— Dacă ar fi ca tu să trădezi pe învăţătorul tău, ai face-o?
Mult timp Iisus rămase gânditor; în cele din urmă:
— Nu, spuse el, mă tem că n-aş putea; de aceea şi lui Dumnezeu i-a fost milă
de mine şi mi-a dat datoria cea mai uşoară: să mă răstignesc.
Iisus îl luă de braţ şi-i vorbea încet, ademenitor:
— Nu mă lăsa singur, ajută-mă! Ai vorbit arhiereului Caiafa? Nu sunt
pregătiţi, înarmaţi, slujitorii Templului care mă vor prinde? Nu s-au făcut toate,
Iuda, fratele meu, aşa cum le-am aranjat? Aşadar, astă-seară să sărbătorim toţi
împreună Paştele, iar eu îţi voi face semn să te ridici să mergi ca să-i aduci. Trei
sunt zilele negre, trec precum un fulger, şi ne vom îmbrăţişa şi vom dănţui toţi
împreună, în a treia zi, la Înviere!
— Iar ceilalţi vor şti? întrebă Iuda şi arătă cu degetul cel mare în spate ceata de
Ucenici.
— O să le spun astă-seară, să nu se împotrivească ostaşilor şi leviţilor care mă
vor prinde.
Iuda încreţi buzele cu dispreţ:
— Ăştia, împotrivire? făcu el; cum i-ai ales, rabi, unul şi unul!
Iisus lăsă capul în jos şi nu răspunse.
Luna urca, se revărsa pe pământ, lingea pietrele, copacii, oamenii; peste
pământ cădeau umbre negricioase-albastre. În urmă Ucenicii, buluc în turmă,
tăifăsuiau şi se sfădeau; unii se lingeau pe buze gândindu-se la mesele întinse,
alţii, neliniştiţi, rumegau cuvintele cu două înţelesuri ale lui rabi; iar Toma îşi
aminti de sărmanul bătrân rabin.
— Se duse şi el, zise; şi noi avem aceeaşi soartă!
— Ce? o să murim şi noi? făcu Natanael speriat; n-am zis că am pornit spre
nemurire?
— Bine, dar trebuie, cică, întâi să trecem prin moarte, îi tâlcui Toma.
Natanael scutură din cap:
— Rău drum luăm spre nemurire, bombăni el; o să ne găsim beleaua jos în Iad,
luaţi aminte ce vă spun!
Ierusalimul se înălţa acum înaintea lor în văzduh, tot luminat, alb ca neaua şi
străveziu, ca o fantasmă; casele parcă se dezlipiseră în lumina lunii şi stăteau în
văzduh; şi tot mai desluşit urca un vuiet amestecat de oameni care cântau psalmi
şi de vite care erau înjunghiate.
La poarta dinspre răsărit a cetăţii stăteau şi-i aşteptau Petru şi Ioan; în bătaia
lunii, feţele lor străluceau; alergară voioşi să-i întâmpine:
 — Toate s-au petrecut cum ni le-ai înfăţişat, rabi; mesele sunt întinse, poftiţi să
mâncăm!
— Iar dacă întrebaţi şi de stăpânul casei, zise Ioan râzând, a pregătit totul şi a
dispărut.
Iisus zâmbi:
— Asta înseamnă ospeţia cea mai înaltă, spuse; să dispară stăpânul casei!
Iuţiră toţi pasul, drumurile erau pline de oameni şi opaiţe aprinse şi mirţi; în
dosul uşilor închise se auzea triumfător psalmul pascal:
Când Israel a ieşit din Egipt,
când casa lui Iacov a scăpat de barbari,
marea a văzut-o şi s-a dat la o parte,
şi Iordanul a curs îndărăt.
Munţii au tresăltat ca berbecii,
colinele ca mieii.
Ce-ai păţit, mare, de te-ai dat la o parte,
şi tu, Iordanule, de te-ai întors cu faţa înapoi?
Ce-aţi păţit, munţi, de tresăltaţi ca berbecii,
şi voi, coline, ca mieii?
Tremură înaintea Domnului, Pământule,
înaintea Dumnezeului lui Israel;
El atinge stâncile şi se fac lacuri
Şi piatra înfierbântată apă răcoroasă!
Treceau Ucenicii, luau psalmul pascal, îl cântau şi ei, înainte Petru şi Ioan, ca
să-i călăuzească. Toţi, în afară de Iisus şi Iuda, uitaseră de grijile şi temerile lor
şi alergau spre mesele aşternute.
Petru şi Ioan se opriră; împinseră o poartă însemnată cu-o dâră de sânge de la
mielul înjunghiat şi intrară; iar în urma lor, Iisus şi alaiul înfometat. Străbătură
curtea, urcară o scară de piatră, ajunseră în foişor; mesele întinse, şi trei opaiţe
cu câte şapte lumini fiecare luminau mielul, vinul, pâinea-azimă, gustările; şi
încă toiagele pe care trebuiau să le ţină mâncând, ca şi cum ar fi fost gata pentru
o călătorie lungă.
— Bine te-am găsit! spuse Iisus, ridică mâna şi binecuvântă pe stăpânul
nevăzut al casei.
Ucenicii râseră:
— Pe cine saluţi, rabi?
— Pe cel Nevăzut, răspunse Iisus şi-i privi cu asprime.
 Se încinse c-un ştergar lat, luă apă, îngenunche, începu să spele picioarele
Ucenicilor.
— Rabi, n-o să primesc niciodată să-mi speli tu picioarele, strigă Petru.
— Petru, dacă nu-ţi spăl picioarele, nu vei intra cu mine în împărăţia
cerurilor.150
— Ei, atunci, rabi, nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul, răspunse Petru.
Se aşezară în jurul meselor; le era foame, dar nimeni nu îndrăznea să întindă
mâna; aspră era astă-seară faţa învăţătorului şi buzele lui amare. Iisus privea
unul câte unul pe Ucenici, în dreapta lui pe Petru, în stânga lui pe Ioan, pe toţi,
iar în faţa lui pe crâncenul său părtaş, greoi, cu barba roşcată.
— Înainte de toate, să bem apă sărată, să ne amintim de lacrimile pe care le-au
vărsat părinţii noştri pe pământul robiei.
Luă vasul cu apă sărată, umplu ochi întâi potirul lui Iuda, apoi turnă câteva
înghiţituri şi celorlalţi în potire şi la urmă umplu ochi şi pe al său.
— Să ne amintim de lacrimile, de durerea, de neliniştea omului de a se elibera!
spuse şi goli dintr-o singură sorbitură potirul său plin ochi.
Băură şi ceilalţi, îţi şterseră gurile; Iuda goli şi el potirul său dintr-o sorbitură,
îl arătă lui Iisus, îl întoarse cu fundul în sus; nu rămăsese nici o picătură.
— Eşti voinic, Iuda, îi spuse şi zâmbi; înduri şi la o amărăciune mai mare.
Luă pâinea-azimă, o împărţi, apoi mielul, îl împărţi; întinse fiecare mâna şi-şi
luă ierburile amare pe care le porunceşte Legea, măghiranul, măslina coaptă,
dafinul, iar după aceea stropiră carnea c-un sos roşu ca să-şi amintească de
cărămizile roşii pe care le făceau străbunii în sclavia lor. Mâncau grăbiţi, cum
porunceşte Legea, şi fiecare ţinea toiagul şi avea un picior ridicat, gata să
pornească.
Iisus îi privea cum mănâncă, el nu mânca; ţinea şi el toiagul său, îşi ridicase
piciorul drept, gata pentru marea călătorie. Tăceau toţi; se auzeau numai
măselele care se loveau, limbile care lingeau oasele, potirele de vin care se
ciocneau. Prin ferestruica de deasupra lor intra luna; mesele erau pe jumătate
luminate, celelalte pe jumătate cufundate într-un întuneric violet.
Apoi, după o adâncă tăcere, Iisus deschise gura:
— Paştele, spuse, credincioşii mei însoţitori de călătorie, înseamnă trecere;
trecere de la întuneric la lumină, de la sclavie la libertate; însă acest Paşte pe
care-l prăznuim astă-seară merge încă mai departe – Paştele de astă-seară
înseamnă trecere de la moarte la nemurire; mă duc înainte, prieteni, să vă
deschid drumul.
Petru sări:
 — Rabi, spuse el, iarăşi vorbeşti despre moarte; cuvintele tale sunt iarăşi un
cuţit cu două tăişuri; dacă atârnă vreo nenorocire asupra ta, vorbeşte pe şleau;
bărbaţi suntem.
— Adevărat, mai amare şi decât aceste ierburi sunt cuvintele tale, rabi, spuse şi
Ioan; fie-ţi milă de noi şi vorbeşte-ne desluşit.
Iisus luă porţia lui neatinsă de pâine şi o împărţi îmbucătură cu îmbucătură
Ucenicilor:
— Luaţi şi mâncaţi, spuse, acesta este trupul meu.
Luă şi potirul său plin cu vin, îl trecu de la gură la gură, băură toţi.
— Luaţi şi beţi, spuse, acesta este sângele meu.151
Ucenicii mâncară fiecare îmbucătura lui de pâine, băură înghiţitura de vin,
mintea lor se cutremură; gros, amar li se păru vinul, ca un sânge, iar îmbucătura
de pâine coborî ca un cărbune aprins în măruntaiele lor; simţiră deodată toţi cu
groază că Iisus se înrădăcinează înăuntrul lor şi că le mănâncă măruntaiele. Petru
sprijini coatele pe masă şi începu să plângă, iar Ioan se aplecă la sânul lui Iisus:
— Vrei să pleci, rabi, se smiorcăi, vrei să pleci… să pleci… iar altceva nu
putea să rostească.
— Nicăieri n-o să te duci! strigă Andrei. Ai spus alaltăieri: „Cine nu are cuţit,
să-şi vândă haina să cumpere!“ O să ne vindem hainele, o să ne înarmăm şi să
poftească Moartea, dacă îndrăzneşte, să te atingă!
— Toţi mă veţi părăsi, spuse Iisus fără mâhnire; toţi.
— Eu, niciodată! strigă Petru ştergându-şi lacrimile; niciodată!
— Petru, Petru, înainte de-a cânta cocoşul, mă vei tăgădui de trei ori.152
— Eu? eu? mugi Petru şi se lovi în piept cu pumnul; eu să te tăgăduiesc? Cu
tine până la moarte!
— Până la moarte! strigară toţi Ucenicii răpiţi şi săriră în picioare.
— Aşezaţi-vă, spuse liniştit Iisus, nu a venit încă ceasul; am, la Paştele acesta,
să vă încredinţez o mare taină; deschideţi-vă mintea, deschideţi-vă inimile, nu
vă-nspăimântaţi!
— Spune, rabi, murmură Ioan; iar inima îi tremura ca o frunză de trestie.
— Aţi mâncat? nu vă mai este foame? s-a săturat trupul? poate de-acum să vă
lase sufletul liniştit ca s-asculte?
Toţi se agăţară tremurând de buzele lui Iisus:
— Prieteni iubiţi, strigă, fiţi sănătoşi; plec!
Ucenicii scoaseră un strigăt; se repeziră asupra lui, îl ţineau să nu plece, mulţi
plângeau.
 Dar liniştit, Iisus se întoarse către Matei:
— Matei, spuse, tu ştii desăvârşit Scripturile; ridică-te şi spune-le cuvintele
profetice ale lui Isaia, să se-ntărească inima lor; aminteşte-ţi: „S-a înălţat în ochii
Domnului ca un copăcel firav…“
Matei se bucură, sări în picioare; era cocoşat, cu picioare strâmbe, veştejit; iar
degetele lui lungi, subţiri, neîncetat pătate de cerneală; dar deodată, cum se
dezgheboşă şi luară foc obrajii lui şi gâtul i se îngroşă, îndată şi răsunară în
foişorul cu tavan înalt, pline de amărăciune şi putere, cuvintele profetului!
S-a înălţat în ochii Domnului ca un copăcel firav
care iese dinpământ uscat.
Nu avea nici frumuseţe, nici strălucire,
ca să ne-ntoarcem ochii să-l privim;
nimic n-avea faţa lui să ne placă.
Dispreţuit, părăsit de oameni,
suflet îndurerat, mult chinuit,
ne-am întors în altă parte faţa şi l-am nesocotit.
-Şi totuşi el a luat pe grumazul său suferinţele noastre toate,
a fost rănit de păcatele noastre;
şi rănile lui ne-au însănătoşit.
L-am biciuit, l-am chinuit,
nu a deschis gura;
ca mielul pe care ei îl duc la înjunghiere,
nu a deschis gura…153
— Ajunge, făcu Iisus şi oftă.
Se întoarse către prieteni:
— Eu sunt, spuse liniştit, despre mine vorbeşte profetul Isaia, eu sunt mielul şi
ei mă duc la înjunghiere, şi nu voi deschide gura.
Tăcu, iar peste puţin:
— Din ziua în care m-am născut, spuse, ei mă duc la înjunghiere.
Muţi de uimire, cu gurile căscate, Ucenicii îl priviră; se căzneau să înţeleagă ce
le-a spus; şi deodată, toţi împreună, căzură cu feţele pe mese şi începură să
bocească.
O clipă, inima lui Iisus se înfricoşă; cum să-i lase pe prietenii aceştia care
bocesc şi să plece? Ridică ochii, privi pe Iuda, dar acesta îşi aţintise, de mult
timp, asprii lui ochi albaştri asupra lui Iisus; se arătă ce se-ntâmpla înăuntrul său
şi cât putea dragostea să moaie puterea lui; o clipită privirile lor se-ntâlniră şi se
luară la luptă în văzduh; aspră una, nemiloasă; rugătoare cealaltă şi îndurerată.
Numai o clipită, şi-ndată Iisus scutură capul, zâmbi amar lui Iuda şi se întoarse
iarăşi spre Ucenici.
— De ce plângeţi? le spuse. De ce vă temeţi de cel mai milos şi de cel mai
iubitor de oameni arhanghel al lui Dumnezeu, de moarte? Este nevoie să fiu
chinuit, să fiu răstignit, să cobor în Iad; dar în trei zile voi sări din mormântul
meu şi mă voi ridica la cer să mă aşez alături de Tatăl.
— Iisus, ne vei lăsa? strigă plângând Ioan; în Iad şi în Cer, ia-ne cu tine, rabi!
— Grea e lucrarea şi pe pământ, iubite Ioan; aici, în pulbere, trebuie să
rămâneţi toţi să lucraţi. Luptaţi pe pământ, iubiţi, aşteptaţi, şi vin!
Dar Iacov se împăcase deja cu moartea lui rabi şi torcea în mintea lui ce vor
face când vor rămâne pe pământ fără învăţător:
— Nu putem să ne împotrivim voiei lui Dumnezeu, zise el, şi voiei
învăţătorului. Datoria ta, rabi, este, precum o spun profeţii, să mori, datoria
noastră e să trăim; să nu se piardă cuvintele pe care le-ai spus, să le întărim în
noile Sfinte Scripturi, să punem legi, să clădim sinagogile noastre, să alegem
arhiereii noştri, Cărturari şi Farisei.
Iisus se înspăimântă:
— Aşa răstigneşti duhul, Iacove, strigă el, nu, nu, nu vreau!
— Numai aşa duhul nu va putea să fie vânt154 şi să plece! se împotrivi Iacov.
— Dar nu va mai fi liber, nu va mai fi duh!
— Asta nu supără; va părea ca un duh; acest lucru, pentru treaba noastră, e de
ajuns, rabi.
O năduşeală rece îl scăldă pe Iisus; aruncă o privire iute spre ucenici, nici unul
nu săltă capul să spună vreun cuvânt de împotrivire; Petru privea cu mândrie pe
fiul lui Zevedeu; mintea lui de femeie şi-a găsit măsura potrivită după bărcile
tatălui său, pe care le chiverniseşte; acum, o să vezi, va pune la punct chiar şi pe
rabi… Deznădăjduit, Iisus întinse mâinile, ca şi cum ar fi căutat ajutor:
— Voi trimite pe Mângâietorul, spuse, duhul adevărului155; acesta vă va
călăuzi.
— Trimite-ne repede pe Mângâietorul, strigă Ioan, să nu ne abatem de la cale
şi să nu te mai găsim, rabi!
Iacov scutură din capul aspru încăpăţânat:
— Iar acesta, duhul adevărului de care spui, şi acesta va fi răstignit; cât timp
vor fi, rabi, oameni, duhul va fi răstignit, s-o ştii. Dar asta nu supără; totdeauna
ceva rămâne; iar asta, ţi-o spun, ne este de ajuns.
 — Nu mi-e de ajuns mie! strigă Iisus deznădăjduit.
Iacov se tulbură auzind strigătul îndurerat; se apropie, prinse mâna
învăţătorului:
— Nu ţi-e de ajuns, rabi, zise el, şi de aceea te răstigneşti, iartă-mă că ţi-am
vorbit împotrivă.
Iisus puse mâna pe capul încăpăţânat:
— Dacă aşa vrea Dumnezeu, duhul va fi răstignit veşnic pe pământ,
binecuvântată fie crucea; s-o ducem pe umerii noştri cu dragoste, cu răbdare, cu
încredere; aceasta se va face, într-o zi, pe umerii noştri, aripi.
Tăcură; luna se ridicase acum sus pe cer. O lumină mortuară se revărsă peste
mese; Iisus îşi încrucişă mâinile.
— S-a sfârşit truda de o zi, spuse el; ce-am avut de făcut, am făcut; ce-am avut
de spus, am spus; cred că mi-am făcut datoria; îmi încrucişez mâinile, spuse; şi
făcu semn în faţă lui Iuda, iar acesta se ridică, îşi strânse cingătoarea de piele,
înşfăcă toiagul strâmb. Iisus îi scutură mâna ca şi cum şi-ar fi luat rămas-bun.
— Vom merge să ne rugăm astă-seară, spuse, sub măslinii din Ghetsimani,
dincolo de Valea Cedrilor; haide, în binecuvântarea lui Dumnezeu, Dumnezeu
cu tine, Iuda, fratele meu.
Iuda deschise gura, voia să spună un cuvânt, dar se răzgândi. Uşa era deschisă,
se repezi afară; şi se auziră tălpile lui groase coborând grele scara de piatră.
— Unde se duce? întrebă neliniştit Petru şi dădu să se ridice să-l ia înapoi.
Dar Iisus îl ţinu:
— A pornit roata lui Dumnezeu, spuse, nu te amesteca.
Se ridicase vânt şi flăcările de la cele şapte sfeşnice tremurară; iar pe
neaşteptate suflă o rafală puternică de vânt şi opaiţele se stinseră; luna întreagă
intră înăuntru. Natanael se înspăimântă, se aplecă spre prietenul său:
— Ăsta nu e vânt, Filipe. Cineva a intrat înăuntru; oho, nu cumva e moartea?
— Şi dacă este, ce-ţi pasă? îi răspunse păstorul; nu este pentru noi.
Îşi bătu prietenul pe spate, încă nu putea să-şi revină.
— La corăbii mari, furtuni mari, spuse el; noi suntem, slavă Ţie, Dumnezeule,
bărci şi coji de nucă.
Luna răpise faţa lui Iisus şi o înghiţise; nu rămăseseră decât doi ochi negri ca
tăciunele; Ioan se înspăimântă; întinse mâna pe ascuns, spre faţa lui rabi, să vadă
dacă este.
— Rabi, murmură el, unde eşti?
— Încă n-am plecat, iubite Ioan, răspunse Iisus; am dispărut o clipă pentru că
mă gândeam la o vorbă pe care mi-a spus-o într-o zi un pustnic pe sfântul munte
Carmel: „Eu“, spune, „eram afundat în cele cinci bălţi ale trupului meu, ca un
porc“. „Şi cum te-ai eliberat, părinte?“ l-am întrebat; „te-ai luptat mult?“
„Deloc“, mi-a răspuns; „într-o dimineaţă am văzut un migdal înflorit, şi m-am
eliberat.“ Un migdal înflorit, iubite Ioan, mi s-a părut o clipă astă-seară moartea.
Se ridică:
— Să mergem, spuse; a venit ceasul.
Iius porni înainte, în urmă Ucenicii îndureraţi.
— Hai să fugim, spuse Natanael în taină prietenului său; îmi miroase a treburi
încurcate.
— Asta am şi eu în minte, răspunse Filip, dar să luăm şi pe Toma.
Dibuiră în lumina lunii să găsească pe Toma, dar acesta, în ulicioare, o cotise
deja. Cei doi rămaseră în urmă, şi-n timpul în care o apucau pe Valea Cedrilor,
lăsară pe ceilalţi să treacă înainte şi-o luară la picior.
Iisus coborî cu câţi îi rămăseseră în Valea Cedrilor, urcă panta din faţă, luă
cărarea către livada de măslini din Ghetsimani; de câte ori înnoptase sub măslinii
aceştia străvechi vorbind despre mila lui Dumnezeu şi nelegiuirile oamenilor!
Se opriră. Ucenicii mâncaseră mult astă-seară, băuseră mult, picoteau; curăţară
pământul cu tălpile, dădură la o parte pietrele, se pregăteau să se întindă.
— Lipsesc trei, spuse învăţătorul iscodind în jurul său, ce s-au făcut?
— Au fugit… răspunse Andrei cu mânie.
— Nu-i judeca, Andrei, spuse el; într-o zi se vor întoarce, o să vezi, se vor
întoarce şi cei trei, şi vor purta fiecare dintre ei câte-o coroană, coroana cea mai
regească, făcută din spini şi amarant… spuse, şi se rezemă de un măslin, pentru
că, pe neaşteptate, simţi o mare oboseală.
Ucenicii se întinseseră deja; găsiră pietre mari ca pernă, se aciuară.
— Vino, rabi, întinde-te între noi, spuse Petru şi căscă; Andrei o să stea de
pază.
Iisus se desprinse de măslin:
— Petru, Iacove, Ioane, spuse el, veniţi cu mine! Plin de durere şi de poruncă
era glasul său.
Petru se făcu că n-aude, se întinse pe pământ, căscă iarăşi; dar cei doi fii ai lui
Zevedeu îl luară de mâini, îl ridicară.
— Să mergem, ziseră ei, nu ţi-e ruşine?
Petru se apropie de fratele său:
— Andrei, nu ştii ce se-ntâmplă, dă-mi cuţitul tău.
Iisus înainta în faţă; ieşiră din măslini, ajuseră în luminiş; înaintea lor străluci
Ierusalimul îmbrăcat în lumină, alb ca neaua; cerul era ca laptele deasupra, nici o
stea, iar luna plină, pe care-o vedeau mai înainte cum urcă grăbită, atârna acum
drept în mijlocul cerului, neclintită.
— Tată, murmură Iisus, Tată care te afli în cer, Tată care te afli pe pământ,
frumoasă e lumea pe care-ai plăsmuit-o şi-o vedem, frumoasă e şi lumea pe care
n-o vedem, nu ştiu, iartă-mă, nu ştiu, Tată, care e mai frumoasă.
Se aplecă, luă o mână de ţărână, inspiră, mireasma pătrunse adânc în
măruntaiele lui; se aflau pesemne aproape de mastici, iar pământul mirosea a
răşină şi miere; îl duse la obrazul său, la gât, la buze.
— Ce mireasmă, murmură el, ce căldură, ce frăţie!
Îl podidiră lacrimile; ţinea în pumnul său pământul şi nu mai voia să se
despartă de el.
— Împreună, murmură, împreună vom intra în moarte, fratele meu; alt prieten
nu am.
— Nu mai pot, făcu Petru sătul; unde ne duce? Nu merg mai departe; aici o să
mă întind.
Dar pe când căuta în jurul său să găsească o groapă potrivită să se-ntindă, vede
pe Iisus că vine încet, drept spre ei; se îmbărbătă îndată şi porni să-l întâmpine.
— Se apropie miezul nopţii, rabi, zise el. Bine e să ne întindem aici.
— Copiii mei, spuse Iisus, întristat e sufletul meu până la moarte156, voi
întoarceţi-vă să vă întindeţi sub pomi, iar eu voi rămâne aici în luminiş să mă
rog; vă rog, nu adormiţi; vegheaţi, rugaţi-vă şi voi astă-seară împreună cu mine,
ajutaţi-mă, copiii mei, să trec acest ceas greu.
Îşi întoarse faţa spre Ierusalim:
— Plecaţi, spuse, lăsaţi-mă singur.
Ucenicii se îndepărtară cât o aruncătură de piatră, se vârâră sub măslini; iar el
căzu jos, cu gura lipită de pământ; minte, inimă, buze nu se dezlipeau de ţărână,
se făcuseră ţărână.
— Tată, murmura, Tată, bine mă simt aici, ţărână cu ţărână, lasă-mă; amar e
potirul pe care mi-l dai să-l beau, tare amar, nu îndur. Dacă e cu putinţă, Tată,
îndepărtează-l de la buzele mele.157
Tăcu; trase cu urechea, nu cumva se va auzi în noapte glasul Tatălui, închise
ochii, cine ştie, bun este Dumnezeu, poate să vadă înăuntrul său pe Tatăl cum îi
zâmbeşte cu milă şi cum îi face semn; aştepta, aştepta, tremura; nu auzi nimic,
nu văzu nimic. Privi în jurul său, singur-singurel, se înspăimântă, sări să-şi
găsească prietenii, să i se întărească inima. Îi găsi pe tustrei dormind; îl împinse
cu piciorul pe Petru, iar apoi pe Ioan, pe Iacov.
 — Nu vă ruşinaţi? le spuse posomorât, nu răbdaţi să vă rugaţi puţin timp
împreună cu mine?
— Rabi, făcu Petru şi nu putea să-şi ţină pleoapele deschise, rabi, sufletul e
binevoitor, dar trupul e neputincios, iartă-ne.158
Iisus se întoarse din nou în luminiş, căzu în genunchi pe pietre:
— Tată, strigă iarăşi, tare amar, tare amar e potirul pe care mi-l dai;
îndepărtează-l de la gura mea.
Şi-ndată ce spuse, văzu în lumina lunii, deasupra sa, un înger159, tare palid,
aspru, cum coboară; aripile lui erau de lumină, şi ţinea în palma sa îndoită un
potir cu disc de argint; Iisus îşi ascunse cu amândouă mâinile faţa şi se grămădi
jos:
— Acesta este, Tată, răspunsul tău? Nu ai milă?
Aşteptă puţin timp; încet-încet, cu spaimă, dădu la o parte degetele să
desluşească dacă îngerul mai stătea deasupra lui; coborâse şi mai mult, iar
potirul cu disc acum îi atingea buzele – scoase un strigăt, întinse mâinile şi căzu
la pământ cu faţa în sus.
Când îşi reveni, luna se mişcase de-o palmă pe culmea cerului şi îngerul se
topise în lumina lunii; iar departe, pe calea Ierusalimului, apărură lumini rare
mişcătoare, ca de făclii aprinse; veneau? plecau? unde se duceau? Îl stăpâni
iarăşi teama, dorinţa arzătoare să vadă oameni, să audă glas de om, să atingă
mâini iubite; porni alergând să găsească pe cei trei prieteni.
Dormeau iarăşi tustrei, feţele lor scăldate de lumina lunii pluteau, liniştite; Ioan
pusese pernă umărul lui Petru, iar Petru, pieptul lui Iacov; iar acesta îşi sprijinea
capul cu plete negre pe o piatră, avea braţele deschise spre cer, şi din barba şi
mustăţile negre pana corbului se arătau dinţii strălucind; parc-ar fi avut un vis
frumos şi râdea. Lui Iisus i se făcu milă de ei, acum nu-i împinse să-i trezească,
luă drumul înapoi, păşind în vârful picioarelor şi căzu iarăşi cu faţa la pământ şi
începu să plângă.
— Tată, spuse foarte încet, ca şi cum ar fi vrut să nu-l audă Dumnezeu, Tată,
facă-se nu voia mea, nu; voia Ta, Tată.160
Se ridică, privi iarăşi spre calea Ierusalimului, luminile acum se apropiaseră, se
vedea desluşit cum se mişcă umbre în jurul lor şi cum strălucesc arme de bronz.
— Vin… vin… murmură şi i se tăiară genunchii.
Şi tocmai în clipa aceea, dintr-un chiparos mic, tânăr, din faţa lui, veni şi se
aşeză o privighetoare; îşi ridică gâtul, se îmbătase de lumina multă, de miresmele
primăvăratice, de noaptea jilavă, caldă; un Dumnezeu atotputernic era în ea,
acelaşi Dumnezeu care-a plăsmuit cerul şi pământul şi sufletele oamenilor – şi
începu să cânte. Iisus săltă capul, trase cu urechea; nu cumva era, cu adevărat,
acesta Dumnezeul, adevăratul Dumnezeu al oamenilor, care iubeşte pământul şi
piepturile mici ale păsărilor şi braţele răcoroase? Înlăuntrul său, în străfundurile
sufletului său tresări şi răspunse la chemarea privighetorii o altă privighetoare, şi
începu şi ea să cânte durerile veşnice, bucuriile veşnice – pe Dumnezeu,
dragostea, nădejdea…
Cânta, iar Iisus tremura; nu ştia că avea atâtea bogăţii în el şi atâtea nevăzute,
preadulci bucurii şi păcate; adâncurile sufletului său înfloriră, privighetoarea se
încurcă în ramurile înflorite, nu mai poate, nu mai vrea să plece. Unde să se
ducă? De ce să plece? Acest pământ este Raiul… Şi pe când urmărea îndoitul
cântec şi Iisus intra în Rai, fără să-şi piardă trupul, se auziră glasuri răguşite; se
apropiau făclii aprinse, arme de bronz, iar dinăuntrul strălucirilor şi fumurilor, ca
şi cum l-ar fi zărit pe Iuda şi două braţe puternice îmbrăţişându-l şi barba roşcată
înţepându-i faţa – scoase un strigăt, o clipă leşină, aşa i se păru. Dar apucă de
simţi gura greu mirositoare a lui Iuda lipită de gura sa şi auzi răguşit,
deznădăjduit, glasul lui:
— Bucură-te, rabi!
Luna se apropia de-acum să atingă munţii alb-albăstrui ai Iudeii; se porni un
vânt rece de dimineaţă, unghiile lui Iisus şi buzele i se învineţiră; iar Ierusalimul
se înălţa în lumina lunii orb şi nespus de palid.
Iisus se-ntoarse, privi soldaţii şi leviţii:
— Bine-aţi venit, trimişi ai lui Dumnezeu, spuse; să mergem!
O clipă, în zarva mare, desluşi pe Petru, care trase pumnalul să taie urechea
unui levit:
— Pune pumnalul în teacă, îi porunci; dacă răspundem pumnalului cu pumnal,
când vor înceta în lume loviturile de pumnal?161

XXIX
Înhăţară pe Iisus huiduindu-l, îl târâră grămadă pe pietre, dintre chiparoşi şi
măslini, îl coborâră în Valea Cedrilor, intrară în Ierusalim, ajunseră la palatul lui
Caiafa; acolo, Sinedriul adunat aştepta răzvrătitul să-l judece.
Era frig, slujitorii aprinseseră focuri în curte şi se încălzeau; din când în când,
apăreau dinăuntru leviţi şi aduceau veşti – de ceea ce-l învinuiau, se zburleşte
părul omului, de ce hule a rostit blestematul de Dumnezeu, despre Dumnezeul
lui Israel, despre Lege şi Israel, despre sfântul Templu, cum chipurile, îl va
dărâma şi va semăna sare!162
Bine acoperit, cu capul plecat, Petru se strecură în curte; întinse mâinile la foc
şi se încălzea şi asculta ştirile tremurând; o slujnică trecu, îl văzu, se opri:
— Ei, bătrâne, îi făcu ea, de ce ni te-ascunzi? saltă capul să te vedem; cred c-ai
fost şi dumneata împreună cu el.163
Câţiva leviţi auziră cuvintele, se apropiară, Petru se temu, ridică mâna:
— Jur, zise el, nu cunosc omul! şi se trase spre poartă.
Dar trecu altă slujnică, îl văzu că vrea să plece, întinse mâinile:
— Ei, bătrâne, unde te duci? ai fost şi tu cu el, te-am văzut!164
— Nu cunosc omul! strigă iarăşi Petru, îşi întoarse faţa în cealaltă parte şi
trecu; dar în prag îl opriră doi leviţi; îl apucară de umeri şi-l zgâlţâiră:
— Vorba ta te dă în vileag, îi strigară; eşti galileean, ucenic al lui!165
Şi atunci iar începu Petru să se jure, să blesteme şi să strige:
— Nu cunosc omul!166
În clipa aceea, cocoşul din curte cântă; Petru mugi; îşi aminti cuvintele lui rabi:
„Petru, Petru, înainte de-a cânta cocoşul, mă vei tăgădui de trei ori… “. Ieşi
afară, se grămădi la pământ şi izbucni în plâns.167
Se revărsau zorii; se înroşi, peste tot, ca sângele, cerul şi un levit palid sări
dinăuntru, aţâţat:
— Arhiereul îşi sfâşie veşmintele; uite-acum, răufăcătorul a spus: „Eu sunt
Hristos, fiul lui Dumnezeu!“ Toţi bătrânii au sărit în sus, îşi sfâşie veşmintele şi
strigă: „Moarte! Moarte!“168
Apăru un alt levit:
— Acum îl vor lua să-l ducă la Pilat; numai el are dreptul să-l omoare. Faceţi
loc să treacă; se deschid uşile!
Uşile se deschiseră, apărură căpeteniile Israelului; iar primul, călcând încet,
aprins, arhiereul Caiafa; în urma lui, multe bărbi, ochi vicleni răufăcători, guri
bâlbâite, limbi rele, Bătrânii; şi toţi scoteau aburi, de mânie se poticneau. În
urma lor, Iisus, liniştit, îndurerat, iar de la cap îi curgea sânge, pentru că-l
loviseră.
În curte, izbucniră huiduieli, râsete, blesteme; Petru tresări, se sprijini de uşorul
porţii de la intrare şi-i curgeau lacrimile: „Petru, Petru“, murmura el, „laşule,
mincinosule, trădătorule! Ridică-te, strigă: «Sunt împreună cu tine!», chiar de te
omoară!“ Îşi îmboldea, îşi aţâţa sufletul, dar trupul său, nemişcat, se proptea de
uşorul porţii şi tremura.
 În prag, Iisus se împiedică, se împletici, întinse mâna să se prindă de undeva,
se prinse de umărul lui Petru; iar acesta împietri de groază, nu scoase o suflare,
nu se mişcă; simţea că nu-l lăsa mâna lui rabi agăţată de el. Nu era încă lumină
deplină, întuneric albastru, iar Iisus nu se întoarse să vadă de unde s-a prins să nu
cadă; îşi reveni şi o luă iarăşi, pe urma Bătrânilor, între ostaşi, către Turnul lui
Pilat.
Pilat se trezise, se spălă, se unse cu ulei aromat, se duse şi se întoarse pe
veranda înaltă a Turnului, înfuriat; nu-i plăcuse niciodată ziua asta a Paştelui,
ovreii parcă-şi ieşeau din minţi, îmbătaţi de Dumnezeul lor, şi se vor încăiera
iarăşi cu soldaţii romani şi ar fi izbucnit şi anul acesta vreun măcel ce nu-i era de
folos Romei. Iar la Paştele de anul acesta avea şi alte supărări; de pildă, aceea că
ovreii îl răstignesc pe nefericitul nazarinean, apucatul ăsta de Dumnezeu; ticălos
neam.
Pilat îşi strânse pumnul; călcase peste încăpăţânare ca să-l salveze pe apucatul
ăsta de Dumnezeu, nu pentru că era nevinovat, ce înseamnă nevinovat? nici
pentru că îi era milă de el – vai, acum să-nceapă să-i fie milă şi de ovrei – ci ca
să înfrunte ticălosul neam ovreiesc.
Sub fereastra turnului se auzi vuiet mare; Pilat se aplecă; privi, se umpluse
curtea de o mulţime de ovrei, galeriile şi terasele Templului erau pline-ochi ochi
de o gloată ieşită din minţi, ţineau toiege şi praştii, se îmbrânceau, loveau cu
picioarele pe Iisus şi îl huiduiau; iar ostaşii romani îl păzeau şi îl împingeau către
poarta mare a turnului.
Intră înăuntru, se aşeză pe tronul său sculptat grosolan; se deschise uşa, cei doi
negri uriaşi împinseră înăuntru pe Iisus; veşmintele lui sfâşiate bucăţi, faţa lui
numai sânge, dar capul său drept şi în ochii lui strălucea o lumină liniştită şi
nepământească.
Pilat zâmbi:
— Iarăşi te văd înaintea mea, Iisus din Nazaret, rege al iudeilor; vor, cică, să te
omoare.
Iisus privea cerul pe fereastră, iar mintea lui şi trupul lui plecaseră deja; nu
vorbi.
Pilat se mânie:
— Lasă cerul, strigă el, pe mine să mă priveşti; nu ştii că am putere să te
slobozesc sau să te răstignesc?
— Nu ai asupra mea nici o putere, răspunse liniştit Iisus; numai Dumnezeu.
Jos se auziră strigăte înfuriate:
— Moarte! Moarte!
 — De ce-au turbat atâta? întrebă Pilat, ce le-ai făcut?
— Pentru că le-am propovăduit adevărul, răspunse Iisus.
Pilat zâmbi:
— Care adevăr? Ce înseamnă adevăr?
Inima lui Iisus se strânse; aceasta e lumea, acestea căpeteniile lumii, întreabă
ce e adevărul şi râd.
Pilat apăru la fereastră; îşi aminti că tocmai ieri prinseseră pe Baraba, pentru că
omorâse pe Lazăr; era un vechi obicei, în ziua de Paşte, romanii să elibereze un
osândit.
— Pe cine vreţi să vi-l eliberez, strigă el, pe Iisus, regele iudeilor sau pe
Baraba, tâlharul?
— Pe Baraba! Pe Baraba! urlă poporul.
Pilat strigă străjerii lui, îl arătă pe Iisus, porunci:
— Biciuiţi-l, aduceţi-i o coroană de spini, înfăşuraţi-l c-o pânză roşie şi daţi-i o
trestie lungă s-o ţină ca toiag regal, este rege, îmbrăcaţi-l regeşte!
Se gândi să-l înfăţişeze în asemenea hal poporului, doar-doar acestuia i s-o face
milă de el.
Străjile îl apucară, îl legară de o coloană şi-ncepură să-l bată şi să-l scuipe, îi
împletiră o cunună de spini, i-o înfipseră pe cap, ţâşni sângele din fruntea şi
tâmplele lui Iisus; îi aruncară pe spate o pânză roşie, îi puseră în mâini o trestie
lungă şi-l duseră înapoi la Pilat, iar acesta, cum îl văzu, nu putu să-şi ţină râsul!
— Bine ai venit, Maiestate! spuse; vino să te arăt poporului tău.
Îl luă de mână, apărură pe terasă.
— Iată omul!169 le strigă.
— Să fie răstignit! Să fie răstignit! începu iarăşi poporul să urle.
Pilat porunci să-i aducă un vas şi-o cană de apă, se aplecă, îşi spălă înaintea
poporului mâinile:
— Îmi spăl, îmi curăţ mâinile, spuse; nu sunt eu cel care vărs sângele lui;
nevinovat sunt; păcatul asupra voastră!170
— Sângele lui pe capetele noastre şi asupra capetelor copiilor noştri! mugi
poporul.
— Luaţi-l, spuse Pilat, să vă fie de bine!
Îl înhăţară; îi puseră crucea în spate, îl scuipau, îl băteau, îl loveau cu
picioarele pe drum spre Golgota, iar el se împleticea, grea era crucea, privea în
jurul său, nu cumva zăreşte vreun Ucenic, să-i facă semn, să i se facă milă de el;
privea, privea, nici unul; oftă:
 — Binecuvântată fie moartea; murmură el; slavă Ţie, Dumnezeule!
În acest timp, Ucenicii se vârâseră în taverna lui Simon din Cirene şi aşteptau
să se sfârşească răstignirea, să cadă noaptea să nu-i vadă nimeni, şi să fugă.
Ciuciţi în dosul butoaielor, îşi ciuliseră urechile afară la drum şi ascultau cu
atenţie mare mulţimea care trecea veselă; alergau toţi, bărbaţi şi femei, către
Golgota, petrecuseră bine de Paşte, mâncaseră carne din belşug, băuseră vin din
belşug, iar acum, cu răstignirea, le-ar fi trecut timpul, şi alergau.
Ucenicii trăgeau cu urechea la vuietul de pe drum şi tremurau, din când în când
se auzea plânsul tăcut al lui Ioan, iar uneori Andrei se ridica, umbla de ici-colo
prin tavernă şi ameninţa; Petru blestema şi înjura că a fost laş şi n-a avut curajul
să sară afară, să fie omorât împreună cu învăţătorul… De câte ori îi jurase: „Cu
tine, rabi, până la moarte“, şi-acum, când se ivea moartea, se vâra în dosul
butoaielor.
Iacov se înfurie:
— Ioan, făcu el, mai lasă plânsul, eşti bărbat; iar dumneata, Andrei viteazule,
nu-ţi răsuci mustaţa, stai jos; veniţi toţi aici să luăm o hotărâre: Dacă e, cu
adevărat, Mesia? dacă apoi, după trei zile, o să învieze, cu ce obraz o să ne
înfăţişăm înaintea lui? V-aţi spus vreodată în mintea voastră lucrul ăsta? Tu ce
zici, Petru?
— Dacă este Mesia, am feştelit-o, asta zic, răspunse Petru deznădăjduit; eu, v-
am spus-o, l-am tăgăduit deja de trei ori.
— Dar dacă nu este Mesia, iarăşi am păţit-o, făcu Iacov, tu ce zici, Natanael?
— Eu zic s-o-ntindem repede; este, nu este Mesia, am păţit-o.
— Şi să-l lăsăm aşa neocrotit? cum îndură inima voastră lucrul ăsta? făcu
Andrei şi dădu să se repeadă spre uşă.
Dar Petru îl apucă de veşmânt.
— Stai jos, o să te facă bucăţi, sărmane; să găsim altă dezlegare.
— Ce dezlegare, făţarnicilor şi fariseilor, şuieră Toma, să spunem aici, şi să nu
roşim de ruşine, am făcut o afacere, am pus toţi arginţii; da, negoţ, ce mă priviţi
aşa crunt? negoţ, adică, facem dă-mi să-ţi dau; eu mi-am dat mărfurile, pieptenii,
mosoarele, oglinjoarele ca să iau împărăţia cerurilor; la fel şi voi; unul barca lui,
altul oile, celălalt huzurul său; şi-acum treaba s-a dus dracului, am sărăcit, se duc
dracului arginţii noştri, păzea să nu ne pierdem şi viaţa; aşadar, ce sfat dau? care
scapă, scapă!
— Înţeleşi! strigară şi Filip şi Natanael; care scapă, scapă!
Petru se întoarse neliniştit spre Matei, care şedea mai încolo şi-şi ascuţea
urechile mari şi-asculta şi nu scotea o suflare:
— Pentru numele lui Dumnezeu, Matei, spuse el, să nu scrii astea; fă pe surdul,
să nu ne faci de ocară în veacul vecilor!
— Fii liniştit, spuse Matei, îmi ştiu eu treaba, multe văd, multe aud, dar aleg;
numai, că vă vreau binele, luaţi o hotărâre curajoasă, arătaţi-vă viteji, ca să pot s-
o scriu, să fiţi slăviţi, sărmanilor, sunteţi apostoli, nu e glumă!
În clipa aceea, Simon din Cirene dădu una, deschise uşa tavernei şi intră;
veşmintele lui erau sfâşiate bucăţi, faţa lui şi pieptul numai sânge, iar ochiul său
drept umflat şi curgând. Blestema şi mugea; aruncă de pe el zdrenţele care-i
rămăseseră, îşi afundă capul în hârdăul unde spăla potirele de vin, apucă un
ştergar, se şterse pe partea de sus a trupului, şi tot mugea şi scuipa; apoi îşi puse
gura la canaua butoiului; bău; auzi tărăboi în dosul butoaielor, se aplecă, văzu
grămada de Ucenici ghemuiţi; se înfurie:
— Ptiu, să pieriţi, ticăloşilor! le strigă el; aşa, mă, îşi părăsesc căpetenia, aşa o
rup de la război galileenii mârşavi, samaritenii netrebnici, oamenii de nimic?
— Sufletul nostru a vrut, măi Simon, îndrăzni Petru, sufletul nostru a vrut, unul
Dumnezeu o ştie, dar trupul…
— Taci, flecarule! Mă, când sufletul vrea, ce-nseamnă trup? toate se fac suflet,
măciuca pe care o ţii, şi veşmintele pe care le porţi, şi piatra pe care calci, toate,
toate! Uite, priviţi, măi laşilor, carnea mea, toată vânătăi! zdrenţe veşmintele
mele, şi cât pe-aci să mi se verse ochiii din cap, de ce? Să pieriţi, ucenici
mârşavi! Mă, l-am ajutat pe învăţătorul vostru, m-am luat la trântă cu poporul,
eu, eu, cârciumarul, bătrânul cirenean! Şi de ce-am făcut-o? Deoarece credeam
că era Mesia şi-a doua zi m-ar fi făcut mare şi puternic? Deloc, dar deloc; ci
pentru că m-a prins râvna, blestemată fie, şi nu mă căiesc!
Umbla de ici-colo în sus şi-n jos, se împiedica de scaune, scuipa şi blestema.
Dar Matei şedea ca pe jar, voia să afle ce s-a-ntâmplat la Caiafa, ce la Pilat, ce a
spus învăţătorul, ce striga poporul, să le înscrie în hârtiile lui.
— Dacă crezi în Dumnezeu, Simon, fratele meu, îi spuse el, linişteşte-te şi
povesteşte-ne de-a fir a păr ce s-a-ntâmplat, cum, când şi unde, şi dacă
învăţătorul a spus vreun cuvânt.
— Sigur c-a spus, răspunse Simon. „La dracu’ cu voi, Ucenicilor!“ iată ce-a
spus; scrie-o, aşadar, ce mă priveşti? Apucă pana de scris, scrie: „La dracu’ cu
voi!“
Se porni bocet în dosul butoaielor, Ioan se rostogolea pe jos şi ţipa, iar Petru se
lovea cu capul de perete.
— Dacă crezi în Dumnezeu, Simon, se rugă din nou Matei, mărturiseşte
adevărul, să-l scriu; dar nu înţelegi că de buzele tale atârnă în clipa aceasta
lumea?
Petru încă se lovea cu capul de perete.
— Măi, nu deznădăjdui, Petru, îi făcu cârciumarul, şi eu o să-ţi spun ce să faci
să fii slăvit în veci; ascultă, aşadar: Acum o să-l petreacă pe-aici, aud deja vuiet,
să te ridici, să deschizi voiniceşte uşa şi să te duci să-i iei crucea s-o porţi pe
spatele tău, este grea, blestemată fie, şi Dumnezeul vostru e tare firav, sleit de
puteri.
Râse, dădu una cu piciorul, îmbrânci pe Petru:
— O faci? aici te vreau!
— Aş face-o, îţi jur, dacă n-ar fi gloata, se smiorcăi Petru; o să mă toace.
Cârciumarul scuipă înfuriat:
— Să pieriţi, strigă el, n-o face nici unul dintre voi? Tu, Natanael, lunganule, şi
dumneata, Andrei, cuţitarule? nici unul? nici unul? ptiu, să pieriţi! Ei, sărmane
Mesia, ce căpetenii te-ai dus şi-ai ales ca să pui stăpânire pe lume! Pe mine
trebuia să mă alegi, pe mine, şi chiar dacă sunt eu bun de ştreang şi ţeapă, am
totuşi râvnă; şi când ai râvnă, mai merge să fii beţivan şi răufăcător şi mincinos;
eşti bărbat; dar, când nu ai râvnă, e mai bine să fii porumbel nevinovat. Ptiu ţie,
nu faci nici cât o ceapă degerată.
Scuipă iarăşi, se duse şi deschise uşa şi se opri în prag suflând greu. Drumurile
se umpluseră de lume, bărbaţi, femei alergau, strigau:
— Vine, vine, vine regele iudeilor, huideo!
Ucenicii se vârâră iarăşi în dosul butoaielor; Simon se întoarse:
— Măi ticăloşilor, strigă el, nu ieşiţi afară să-l vedeţi? Să vă vadă şi el, să se
mângâie sărmanul? Ei, aşadar, o să ies eu şi-o să-i fac semn, aici sunt; Simon din
Cirene, prezent.
Spuse şi făcu un salt şi se opri în drum.
Valuri-valuri trecea mulţimea; înainte, călăreţii romani; în urmă, Iisus cărând
în spate crucea; curgea sângele de pe el şi veşmintele îi atârnau ferfeniţă; nu mai
avea putere să păşească, se poticnea mereu şi se apleca-n faţă gata să cadă, şi-l
tot ridicau drept şi-i dădeau lovituri cu picioarele şi el înainta! În urma lui
alergau şchiopii, chiorii, schilozii înfuriaţi pentru că nu-i însănătoşise, şi-l
blestemau şi-l loveau cu cârjele şi toiegele lor. Din când în când, privea în jurul
său; nu se va arăta vreun prieten? ce s-au făcut cei iubiţi?
În faţa tavernei se întoarse, văzu pe cârciumar că-i face semn din mână; inima
lui se bucură, dădu să încline capul, să-i întoarcă salutul, dar se împiedică într-o
piatră şi căzu grămadă jos, cu crucea pe spate; mugi de durere.
 Cireneanul se repezi, ridică pe Iisus, luă crucea, o încărcă în spatele său, se
întoarse, îi zâmbi lui Iisus:
— Curaj, îi spuse, aici sunt eu, nu te teme.
Ieşiră pe poarta lui David, luară urcuşul; se apropiau să ajungă pe vârful
Golgotei; numai pietre şi mărăcini şi oase; aici răstigneau răzvrătiţii, pe cei
răstigniţi îi lăsau de-i mâncau păsările de pradă, văzduhul puţea a stârv.
Cireneanul se despovără de cruce, doi ostaşi începură să sape şi s-o înfigă
adânc în pietre; Iisus se aşeză pe o piatră şi aşteptă; soarele se ridica sus, cerul
era alb, aprins; şi închis; nici flăcări, nici îngeri, nici cel mai mic semn că acolo,
deasupra, cineva priveşte ce se-ntâmplă jos pe pământ… Şi pe când şedea şi
aştepta şi sfărâma un bulgăre de pământ între degetele lui, simţi că cineva stă
înaintea lui şi-l priveşte; săltă liniştit, fără grabă, capul, văzu, o cunoscu:
— Bine ai venit, murmură el, credincioasă însoţitoare de drum, aici se sfârşeşte
călătoria; s-a întâmplat ce-ai vrut, s-a întâmplat ce-am vrut şi eu; toată viaţa mă
chinuiam să fac Blestemul binecuvântare; l-am făcut, ne-am împăcat; fii
sănătoasă, Mamă! spuse şi mişcă uşor mâna lui spre umbra cruntă.
Doi ostaşi apucară pe Iisus de umeri:
— Ridică-te, Maiestate, îi strigară, urcă pe tronul tău!
Îl dezbrăcară, apăru trupul său subţire numai sânge. Arşiţă mare, poporul
obosise strigând răguşit, privea mut.
— Dă-i vin să bea, să prindă curaj, zise un ostaş.
Dar Iisus dădu la o parte cupa, întinse braţele pe cruce.
— Tată, murmură el, facă-se voia ta.
— Mincinosule! Nelegiuitule! Înşelător al poporului! urlau acum orbii,
leproşii, schilozii.
— Unde este împărăţia cerurilor? şi cuptoarele cu pâini? urlau zdrenţăroşii, şi
dă-i cu coji de lămâie şi cu pietre.
Iisus întinse braţele, deschise gura să strige: Fraţilor! dar ostaşii îl apucară şi-l
urcară pe cruce şi strigară pe negrii cu piroanele. Şi îndată ce ridicară ciocanele
şi se auzi prima lovitură, soarele îşi ascunse faţa; şi cum se auzi a doua, se
întunecă cerul şi apărură stelele; nu erau stele, erau lacrimi mari, şi picurau pe
pământuri.
Groaza puse stăpânire pe popor; iar caii pe care călăreau romanii turbară, se
ridicară pe picioarele din spate şi începură să alerge înverşunaţi şi să calce
mulţimea de ovrei. Şi, pe neaşteptate, pământ şi cer şi văzduh amuţiră; ca şi cum
era să izbucnească cutremur; Simon din Cirene căzu cu faţa în jos pe pietre,
lumea se cutremurase de multe ori sub picioarele lui, şi se înspăimântă.
 — Oh, murmură el, acum se va deschide pământul şi ne va înghiţi!
Săltă capul, privi în jurul său; lumea parc-ar fi leşinat şi palidă strălucea stins
în întunericul albăstrui; iar capetele gloatei dispărură, şi numai ochii lor, găuri
negre, străpungeau văzduhul; un cârd des de corbi, care mirosiseră sângele şi se
repeziseră spre Golgota, fugeau acum îngroziţi. Un gâfâit tăcut, mâhnit se auzea
cum coboară de pe cruce, iar cireneanul prinse curaj în inima sa, ridică ochii,
privi, şi deodată scoase un strigăt; nu erau negri cei care ţintuiau în cuie pe cel
răstignit; mulţime de îngeri coborâseră din cer, ţineau ciocane şi cuie, dădeau din
aripi în jurul lui Iisus, urcau şi coborau ciocanele veseli şi pironeau mâinile,
picioarele, iar alţii legau strâns trupul celui răstignit cu sfori groase, să nu cadă,
şi-un înger mic, cu obraji trandafirii, cu bucle de aur, ţinea o lance şi înţepa
inima lui Iisus.
— Ce e asta? murmură cireneanul şi tremura. Însuşi Dumnezeu, însuşi
Dumnezeu îl răstigneşte.
Şi atunci, o mai mare groază, o mai mare durere n-a simţit Simon din Cirene în
viaţa lui, un glas mare despică văzduhul de sus până jos, sfâşietor, numai
mâhnire:
— Eli… Eli…
Nu putea să strige altceva, voia, dar nu putea, i se tăie răsuflarea; aplecă cel
Răstignit capul,
şi leşină.

XXX
Pleoapele lui jucară bucurându-se, uimite; aceasta nu era cruce, era un copac
uriaş, de la pământ la cer, şi era primăvară şi copacul înflorise de la rădăcină; şi
pe fiecare creangă, de la o margine la alta, deasupra prăpastiei, şedea câte o
pasăre şi cânta… Iar el, drept, se sprijinea cu tot trupul de copacul înflorit, şi
ridicase capul şi le număra: una, două, trei…
— Treizeci şi trei, murmură el, câţi sunt şi anii mei; treizeci şi trei de păsări, şi
cântă.
Ochii i se lărgiră, se revărsară, îi acoperiră faţa; şi vedea peste tot, fără să se
întoarcă, lumea înflorită. Urechile lui, două scoici răsucite, primeau în ele zarva,
blestemele şi plânsetele lumii şi le făceau cântec; iar inima lui, o străpungea o
lance şi curgea sânge.
Una câte una, miloase, fără vânt, se răreau florile în părul său înconjurat cu
spini şi pe mâinile lui însângerate; şi cum se căznea, din ciripitul adânc, să-şi
amintească cine era şi unde se afla, pe neaşteptate văzduhul se răsuci, se închegă
– şi un înger se opri înaintea lui. În clipa aceea se revărsau zorii.
Mulţi îngeri văzuse în somnul său şi pe trezie; asemenea înger nu văzuse însă
niciodată; ce frumuseţe caldă, omenească era aceasta, ce puf creţ, moale pe
obrajii lui şi pe buza de sus! iar ochii cum îi mai gângureau jucăuşi, numai
patimă, precum ai femeii îndrăgostite, precum ai tânărului îndrăgostit. Trupul
său subţire şi tare, fluierele picioarelor lui şi până sus coapsele rotunde, le înfăşa
şi pe ele un puf neliniştit, albastru-negricios, iar subsuorile lui miroseau plăcut a
năduşeală omenească dragă.
Iisus se tulbură:
— Cine eşti? îl întrebă şi inima îi bătea puternic.
Îngerul zâmbi, faţa lui se tot îndulcea precum a unui om; îşi strânse cele două
aripi largi verzi, ca şi cum ar fi vrut să nu-l înspăimânte prea mult pe Iisus:
— Sunt şi eu ca şi tine, răspunse; Îngerul tău cel păzitor, ai încredere.
Adânc şi alintat era glasul său, milos şi cunoscut, ca şi al unui om; până acum,
glasurile îngerilor pe care le auzise erau aspre şi-l dojeneau; se bucură, privea
rugător pe Înger şi-aştepta să-i mai vorbească.
Iar acesta ghici, şi se înclină dorinţei bărbatului, zâmbind.
— M-a trimis Dumnezeu să îndulcesc buzele tale; multe otrăvuri ţi-au dat să
bei oamenii, multe ţi-a dat să bei şi cerul, ai suferit, te-ai zbuciumat, şi o singură
zi dulce, în toată viaţa ta, n-ai văzut; Mama ta, fraţii tăi, Ucenicii tăi, săracii,
schilozii, cei nedreptăţiţi, toţi, toţi, în clipa înfricoşătoare de pe urmă, te-au
părăsit; ai rămas singur-singurel, fără apărare, pe o stâncă, în întuneric. Şi-atunci,
lui Dumnezeu Tatăl i s-a făcut milă de tine: „Ei, ce mai stai?“, mi-a strigat; „nu
eşti tu îngerul său păzitor? coboară şi izbăveşte-l; nu vreau să fie răstignit,
ajunge de-acum!“ „Doamne al Puterilor“, i-am răspuns tremurând, „nu l-ai trimis
pe pământ să se răstignească? Să mântuiască oamenii? De-aceea stăteam aici
liniştit; credeam că aşa e voia ta“. „Să se răstignească în visul său“, a răspuns
Dumnezeu; „va simţi aceeaşi groază; aceeaşi durere.“
— Îngere păzitor, strigă Iisus şi-i prinse cu amândouă mâinile capul să nu
plece. Îngere păzitor, băiatul meu, mintea mea se cutremură; nu m-am răstignit?
Îngerul puse mâna albă ca neaua pe inima răscolită a lui Iisus, să se liniştească:
— Linişteşte-te, iubitule, şi ochii lui ca mărgelele jucară. Nu te tulbura; nu te-
ai răstignit.
— Vis au fost, aşadar, crucea, piroanele, durerea, soarele care s-a întunecat?
— Vis; ai trăit în vis toate pătimirile tale; ai urcat pe cruce, ai fost pironit în
visul tău, s-au deschis cele cinci răni în mâinile tale, în picioarele tale şi-n inimă,
cu atâta putere, încât încă, priveşte, curge sânge…
Iisus privi în jurul său răpit; unde se află? ce înseamnă acest câmp şi copacii
înfloriţi şi apele? Şi Ierusalimul, şi sufletul meu? Se întoarse către Înger, îl atinse
pe braţ, ce răcoroasă carnea lui, ce tare!
— Îngere păzitor al meu, băiatul meu, îi spuse; cu cât vorbeşti, trupul meu se
uşurează, crucea se face umbră a crucii, piroanele umbră a piroanelor, iar
răstignirea pluteşte pe cer deasupra mea, ca un nor…
Îngerul îl luă de mână:
— Să mergem, zise şi începu să păşească sprinten pe iarba înflorită; mari
bucurii te aşteaptă, Iisuse din Nazaret; Dumnezeu mi-a dat libertatea să te fac să
guşti toate lucrurile pe care le-ai dorit fierbinte în taină în viaţa ta, iubitule…
Bun e pământul, o să vezi, bun este vinul şi râsul şi gura femeii şi legănatul pe
genunchi al primului tău fiu… Noi, îngerii, o să crezi asta? deseori ne aplecăm
din cer, privim pământul şi oftăm.
Bătu din aripile lui mari verzi, îl îmbrăţişă:
— Întoarce capul, îi zise, priveşte în urma ta.
Iisus întoarse capul, şi ce să vadă? departe sus strălucea colina din Nazaret în
soarele care răsărea; porţile cetăţii erau deschise şi porneau mii de oameni, toţi
bogătani şi bogătaşe, îmbrăcaţi în aur, călare pe cai albi şi fluturau în vânt
flamuri de mătase albe ca zăpada, cu crini de aur. Coborau printre munţii
înfloriţi, treceau pe lângă castelele regale, se întorceau, cuprindeau colinele,
treceau râurile, se auzea zarvă amestecată de râsete, taifas subţire şi gingăşie, în
dosul celor mai deşi copaci, suspine…
— Îngere păzitor al meu, băiatul meu, făcu Iisus uimit, ce e acest alai de
bogătaşi? Cine sunt aceşti regi şi regine, unde se duc?
— Alai regal, răspunse zâmbind Îngerul; se duc la nuntă.
— Cine se însoară?
Ochii năzuroşi ai Îngerului jucară:
— Tu, răspunse; aceasta este prima bucurie pe care ţi-o dau.
Lui Iisus i se ridică sângele la cap; într-o clipită ghici cine este mireasa; tot
trupul său se bucură.
Se grăbea acum:
— Să mergem, spuse.
Şi-ndată văzu, călărea şi el un cal alb cu şa şi frâu de aur; se privi pe el; când se
făcuse de catifea şi aur veşmântul său sărăcăcios cu mii de cârpeli? şi-o aripă
albastră fâlfâia în creştetul capului său.
 — Aceasta este împărăţia cerurilor, întrebă el, pe care-o vesteam oamenilor?
aceasta, băiatul meu?
— Nu, nu, răspunse râzând Îngerul; acesta este pământul.
— Cum s-a schimbat aşa?
— Nu s-a schimbat; tu te-ai schimbat; inima ta, cândva, demult, nu-l dorea,
inima ta mergea împotriva voinţei ei; acum, îl doreşte; asta e toată taina.
Armonia pământului şi-a inimii, Iisuse din Nazaret, aceasta este împărăţia
cerurilor… dar de ce ne pierdem timpul în vorbe? să mergem; mireasa aşteaptă.
Îngerul călărea acum un cal alb, luară drumul. În urma lor munţii nechezau de
cavaleria regală care cobora; iar râsetele femeilor se înmulţiseră. Păsările zburau
în văzduh, porneau toate către sud şi cântau: „Vine! Vine! Vine!“ O pasăre era şi
inima lui Iisus, se agăţase deasupra capului său şi ciripea: „Vin! Vin! Vin!“
Deodată, pe când alerga, în marea bucurie, îşi aminti de Ucenicii săi. Se
întoarse înapoi, cerceta mulţimea de nobili, căuta să-i găsească, nu-i găsi; privi
uimit pe însoţitorul său.
— Şi Ucenicii mei? întrebă el; nu-i văd, unde să se afle oare?
Un râs batjocoritor îi răspunse:
— S-au împrăştiat.
— De ce?
— De frică.
— Chiar şi Iuda?
— Toţi! Toţi! S-au întors la bărcile lor, s-au ascuns în colibele lor, se jură că
nu te-au văzut, nu te ştiu… Nu privi înapoi, nu te gândi la ei; priveşte înainte.
Un miros îmbătător de lămâi înfloriţi umplu văzduhul.
— Am sosit, spuse Îngerul şi descălecă.
Calul se făcu lumină, dispăru.
Adânc, mâhnit se auzi un muget în livada de măslini, plin de durere şi
dulceaţă; Iisus se tulbură, ca şi cum ar fi fost adâncul sufletului său cel care
strigă; privi; legat de trunchiul unui măslin, un taur negru cu fruntea albă
strălucea încununat de coarne, cu şolduri pline, cu coada dreaptă; niciodată nu
văzuse Iisus asemenea putere şi strălucire, niciodată o asemenea carne tare şi
ochi atât de întunecoşi, plini de bărbăţie! Se înspăimântă; acesta nu e taur, se
gândi el, este una dintre feţele întunecate, nemuritoare ale Atotputernicului
Dumnezeu.
Îngerul stătea în jurul lui şi zâmbea cu viclenie.
— Nu te înspăimânta, Iisuse din Nazaret, este un taur, un tăuraş tinerel, fecior.
Priveşte: îşi bagă şi-şi scoate sprinten limba, îşi linge nările umede, se apleacă şi
loveşte măslinul cu coarnele, să lupte cu el; se scutură să rupă frânghia să fugă…
Priveşte, acolo jos pe pajişte ce vezi?
— Vaci, viţeluşe… Pasc.
— Nu pasc; aşteaptă când o să rupă frânghia tăuraşul. Ascultă-l iarăşi cum
mugeşte; ce duioşie, ce rugăminte, ce putere! Într-adevăr, ca un zeu întunecat, şi
rănit… De ce s-a-ncruntat faţa ta? Iisuse din Nazaret, de ce mă priveşti cu ochi
întunecat, mohorât?
— Să mergem, strigă încet Iisus, iar glasul său era numai duioşie, rugăminte şi
putere.
— Să dezleg întâi tăuraşul, răspunse Îngerul zâmbind; nu ţi-e milă de el?
Se apropie, dezlegă frânghia, o clipă fiara fecioară rămase nemişcată; şi
deodată înţelese, era slobodă, făcu un salt şi se repezi spre pajişte.
Şi chiar în ceasul acela, din livada de lămâi, se auzi un clinchet dulce, de
brăţări şi coliere; Iisus se opri; Maria Magdalena, ruşinoasă, tremurândă,
încununată cu flori de lămâi stătea înaintea lui.
Iisus se repezi, o apucă în braţele lui:
— Magdalena, iubito, strigă el, câţi, câţi ani mi-am dorit cu foc clipa aceasta?
Cine se amesteca între noi şi nu ne lăsa? Dumnezeu? De ce plângi?
— De multă bucurie, iubitule, de multă dorinţă; să mergem!
— Să mergem; călăuzeşte-mă!
Se întoarse să-şi ia rămas-bun de la însoţitorul său; Îngerul dispăruse în
văzduh; în urmă, marele alai regal, bogătanii cu soaţele lor, regi, cai albi, crini
albi dispăruseră, jos, pe pajişte, taurul sărea pe vaci.
— Pe cine cauţi, iubitule? de ce priveşti în urma ta? Numai noi doi am rămas
în lume. Sărut cele cinci răni, pe picioarele tale, pe mâinile tale, în inima ta; ce
bucurie este aceasta, ce Paşte! A înviat lumea; vino!
— Unde? dă-mi mâna ta, călăuzeşte-mă; am încredere.
— Într-o grădină adâncă; te hăituiesc ei să te prindă, toate erau pregătite –
crucea, piroanele, poporul, Pilat… Şi pe neaşteptate a venit un înger şi te-a răpit.
Vino, înainte de-a se fi ridicat soarele sus şi de-a te vedea; au turbat, cer moartea
ta.
— Ce le-am făcut?
— Binele lor îl căutai, mântuirea lor; cum vrei să-ţi ierte ei asta vreodată? Dă-
mi mâna, iubitule, urmează femeia; ea, fără greş, totdeauna găseşte drumul.
Îl luă de mână; vălul ei, roşu ca focul, se umfla în timp ce păşea în grabă pe
sub lămâii înfloriţi; degetele ei încolăcite pe degetele bărbatului, ardeau; iar gura
ei mirosea a frunză de lămâi.
 O clipă se opri gâfâind, privi pe Iisus, iar el se-nfioră; văzu ochiul ei cum
gângureşte mărgelat, viclean, ca şi ochiul Îngerului. Dar ea îi zâmbi:
— Nu te înspăimânta, iubitule, îi zise; de ani şi ani se răsucea pe limba mea un
cuvânt, dar nu aveam curajul să ţi-l spun; dar acum o să ţi-l dezvălui.
— Care cuvânt? vorbeşte fără teamă de-acum, iubito.
— Dacă eşti în cele şapte ceruri şi-ţi cere un drumeţ un potir de apă, coboară
din cele şapte ceruri, să i-l dai; dacă eşti pustnic sfânt şi-ţi cere o femeie un sărut,
coboară din sfinţenia ta, să i-l dai; altfel, nu te mântui.
Iisus o apucă, îi răsturnă capul cu faţa în sus, o sărută pe gură.
Amândoi se făcură galbeni ca ceara, li se tăiară genunchii, nu puteau să meargă
mai departe, se rostogoliră sub un lămâi înflorit.
Soarele veni şi stătu deasupra lor; un vânt suflă, cădeau peste cele două trupuri
goale flori de lămâi; o şopârlă verde se lipise în faţa lor pe-o piatră şi-i privea cu
ochiul ei rotund, neclintit. Din când în când, de departe, se auzea mugetul
taurului; liniştit acum, sătul. Ploua încă mărunt; cădeau picăturile şi cele două
trupuri prinse se răcoreau; pământul mirosea plăcut.
Maria Magdalena îmbrăţişa bărbatul, nu-l lăsa să se desfacă, gângurea.
— Niciodată nu m-a sărutat bărbat, niciodată n-am simţit pe buzele mele şi pe
obrajii mei barbă de bărbat şi între genunchii mei genunchi de bărbat; astăzi m-
am născut! Copilul meu, plângi?
— Nu am ştiut, femeie iubită, că lumea este atât de frumoasă şi carnea atât de
sfântă, fiică şi ea a lui Dumnezeu, sora sufletului voioasă; şi că bucuria trupului
nu e păcat.
— De ce-ai pornit să stăpâneşti cerul şi oftai şi căutai apa nemuritoare? Eu sunt
apa nemuritoare, te-ai aplecat, ai băut, te-ai liniştit. Copilul meu, încă oftezi? la
ce te gândeşti?
— Trandafir ofilit al Ierihonului, care se-nviorează şi se aprinde mai tare în
apă, inima mea; izvor de apă nemuritoare, femeie, acum am înţeles.
— Ce, copilul meu?
— Acesta este drumul?
— Drumul? Care drum, iubite Iisus?
— Cum ajunge muritorul nemuritor, cum coboară Dumnezeu pe pământ cu
chipul omului. Luasem un drum greşit, căutam drumul în afara trupului; în nori,
în cugetările mari, în moarte; femeie, părtaşă scumpă a lui Dumnezeu, iartă-mă.
Mă plec şi mă-nchin ţie, Mamă a lui Dumnezeu; pe fiul pe care-l vom face, cum
o să-l numim?
— Ia-l la Iordan şi botează-l cum vrei; este al tău.
 — Să-i spunem Mângâietorul!
— Taci, am auzit pe cineva apropiindu-se printre pomi; va fi credinciosul meu
pui de arab; l-am pus să stea de strajă în jur să nu se apropie nimeni; iată-l!
— Stăpâna mea, Saul…
Ochii puiului de arab se răsuceau albi ca neaua şi tot trupul său dolofan se
înspumase ca un cal care a alergat. Magdalena sări în sus, întinse mâna, îi astupă
gura:
— Taci!
Se întoarse către Iisus:
— Bărbatul meu iubit, zise ea, ai obosit, dormi; o să mă-ntorc repede.
Dar el închisese deja ochii, un somn dulce se revărsase peste pleoapele sale şi
peste tâmple, şi n-o văzu pe Magdalena plecând de sub lămâi şi pierzându-se pe
calea pustie.
Dar mintea lui se mişcă, părăsi trupul jos să doarmă şi porni după Magdalena.
Unde se ducea? De ce ochii ei s-au umplut de lacrimi pe neaşteptate şi lumea s-a
înceţoşat? Păşea ca un şoim deasupra ei şi n-o lăsa să-i scape.
Puiul de arab se rostogolea înainte înspăimântat; străbătură livada de măslini,
soarele încă nu asfinţise, intrară pe pajişte, vitele întinse pe iarbă rumegau,
coborâră într-o vale umbrită, numai piatră; se auziră glasuri şi câini care lătrau şi
gâfâieli de oameni.
Pe puiul de arab îl prinse groaza:
— Plec! spuse el şi-o luă la drum.
Magdalena rămase singură; privi în jurul ei, pietre, pietre tăioase; puţini
mărăcini, un smochin sălbatic neroditor cu crengile în sus în prăpastie, doi corbi
pe stânca cea mai înaltă, străji; cum o luară la ochi pe Magdalena, începură
croncăniturile, ca şi cum şi-ar fi chemat părtaşii.
Se mişcară pietrele, oamenii urcau prăpastia, apăru un câine negru cu pete
roşii, cu limba scoasă. Valea se umplu de chiparoşi şi sălcii, ca un cimitir; şi se
auzi un glas liniştit, mulţumit:
— Bine-ai venit!
Magdalena se întoarse în jurul ei:
— Cine a vorbit? Cine-mi spune bun venit?
— Eu.
— Care tu?
— Dumnezeu.
— Dumnezeu! Îmi acopăr părul, îmi ascund pieptul, întoarce în altă parte faţa
Ta, să nu vezi goliciunea mea, Doamne, mi-e ruşine. De ce m-ai adus în această
pustietate crudă? Unde mă aflu? nu văd decât chiparoşi şi sălcii.
— Ceea ce-ţi trebuie; moartea şi nemurirea. Te-am adus, Mare Muceniţă171,
acolo unde am vrut; pregăteşte-te să mori, Magdalena, s-ajungi nemuritoare.
— Nu vreau să mor, nu vreau s-ajung nemuritoare; vreau să mai trăiesc pe
pământ, şi apoi fă-mă cenuşă.
— O caravană încărcată de mirodenii şi aromate e moartea, nu te teme; urcă pe
cămila neagră şi intră în pustiul cerului, Magdalena mea.
— O, cine sunt drumeţii aceştia înfuriaţi care-au apărut deodată din dosul
chiparoşilor?
— Nu te teme, Magdalena, sunt căruţaşii mei, pune-ţi palma streaşină în faţa
soarelui; nu vezi cămila neagră pe care-o trag, cu samar roşu de catifea, să
călăreşti? Nu te împotrivi.
— Doamne, nu mă tem de moarte, dar mă ia tristeţea; e prima oară când trupul
şi sufletul meu au fost învrednicite să aibă aceeaşi gură, e prima oară când au
fost sărutate împreună amândouă – şi iată mor!
— Bună e clipa aceasta să mori, Magdalena, mai bună nu vei găsi, nu te
împotrivi.
— O, ce sunt strigătele, ameninţările şi hohotele de râs pe care le aud?
Doamne, nu mă părăsi; or să mă omoare!
Şi se auzi de foarte departe acum, liniştit totdeauna şi mulţumit, glasul:
— Ai ajuns, Magdalena, la cea mai înaltă bucurie a vieţii tale; mai sus nu poţi,
bună este moartea. La bună vedere, Întâie Muceniţă172!
Glasul se pierdu, iar de la o întorsătură a văii apăru ceata – leviţi înfuriaţi şi
robi sângeroşi ai lui Caiafa, cu pumnale şi baltage. Văzură pe Magdalena, se
năpustiră asupra ei baltage, câini, oameni.
— Maria Magdalena, târfă! urlau şi hohoteau de râs.
Un nor negru acoperi soarele, lumea se înceţoşă.
— Nu sunt eu, nu sunt eu! striga nefericita; am fost, nu sunt, astăzi m-am
născut!
— Maria Magdalena, târfă!
— Am fost, nu sunt, jur; nu mă omorâţi, milă! Cine eşti tu, cu capul pleşuv, cu
pântecele burduhănos, cu picioarele strâmbe, cocoşatul? Nu mă atinge!
— Maria Magdalena, târfă, eu sunt Saul, şi m-a trimis Dumnezeul lui Israel, de
la Damasc, şi mi-a dat puterea să-l omor.
— Pe cine?
 — Pe iubitul tău!
Se întoarse către ceata lui.
— Pe ea, băieţi, aceasta e iubita lui, va fi ştiind; spune, neruşinato, unde l-ai
ascuns?
— Nu spun!
— Te voi omorî!
— În Betania!
— Mincinoaso! De-acolo venim; undeva pe-aici îl ţii ascuns. Adevărul!
— Nu mă apuca de păr. De ce vrei să-l omori? Ce ţi-a făcut?
— Cine saltă capul împotriva Legii, moarte!
Cocoşatul vorbea şi-o privea cu dorinţă aprinsă şi se tot apropia de ea,
arzătoare era suflarea lui. Ochii Magdalenei, foarte şireţi, jucară.
— Saule, zise ea, priveşte pieptul meu, braţele mele, gâtul meu; nu este păcat
să piară? Nu le omorî!
Saul se apropie de ea încă şi mai mult; glasul lui era înăbuşit, răguşit.
— Mărturiseşte unde este şi nu te omor; îmi plac sânii tăi, braţele tale, gâtul
tău; fie-ţi milă de frumuseţea ta, mărturiseşte! De ce mă priveşti? la ce te
gândeşti?
— Mă gândesc şi oftez, ce minune ai face, Saule, dacă Dumnezeu ar fulgera
deodată înăuntrul tău şi-ai vedea adevărul! Asemenea ucenici, ca şi tine, trebuia
să aibă iubitul meu, să stăpânească lumea; nu pescari, coropcari şi ciobani;
flăcări ca tine, Saule!
— Să stăpânească lumea! A vrut să stăpânească lumea? Cum? spune,
Magdalena; şi eu vreau.
— Prin dragoste.
— Prin dragoste?
— Saule, ascultă ce-ţi voi spune; alungă-i pe ceilalţi, să nu ne audă. Cel pe
care-l vânezi şi vrei să-l omori, este fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii,
Mesia; da, pe sufletul pe care-l voi încredinţa lui Dumnezeu!
Un levit subţire, ofticos, cu o bărbiţă gri rară, şuieră:
— Saule, Saule, capcane care prind lupii sunt braţele ei, ai grijă!
— Pleacă!
Se întoarse iarăşi către Magdalena:
— Prin dragoste? Şi eu vreau să stăpânesc lumea, cobor în porturi, privesc
corăbiile care pleacă şi inima mea arde; vreau să prind marginile lumii, dar nu ca
sclav ovreu cerşetor, ci ca rege, cu spada mea. Dar cum? Nu pot, şi-mi vine să
mă omor de răul meu; iar în acest timp ucid, să mă uşurez.
 Tăcu, iar peste puţin, apropiindu-se încă şi mai mult de femeie:
— Unde este învăţătorul tău, Magdalena? întrebă cu glas dulce; mărturiseşte,
să merg să-l găsesc, să-i vorbesc, să-mi spună ce e dragostea. Care e dragostea
aceasta care va stăpâni lumea. Auzi ce-ţi spun? De ce plângi?
— Pentru că vreau să-ţi dezvălui unde se află, să vă-ntâlniţi voi doi, el este
numai blândeţe, tu numai flacără, voi doi veţi stăpâni lumea; dar nu am încredere
în tine. Nu am încredere în tine, Saule, de-aceea plâng.
Vorbea încă, şi-o piatră, vuind, despică văzduhul; bărbia Magdalenei crăpă.
— Fraţilor, în numele Dumnezeului lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacov,
loviţi! se auzi levitul ofticos urlând – cel dintâi el aruncase piatra şi lovi.
Se auziră tunete în cer, departe apusul sângeră.
— În gura ei sărutată de mii de ori! urlă un rob al lui Caiafa – şi dinţii
Magdalenei se împrăştiară pe jos.
— Şi eu în pântece!
— Şi eu în inimă!
— Eu între sprâncene!
Magdalena îşi vârî capul între umeri, să-l păzească; sângele îi curgea din gură,
din piept, din pântece; porni roata morţii.
Şoimul bătu din aripile lui, ochiul său rotund prinse totul, scoase un ţipăt
ascuţit şi se întoarse înapoi; găsi trupul său care încă zăcea întins sub lămâi, intră
înăuntru. Pleoapele lui Iisus jucară, o picătură mare de ploaie căzu pe buzele lui,
se trezi. Şezu în capul oaselor pe pământul greu, gândindu-se; ce-a fost visul pe
care l-a avut, nu-şi amintea: numai pietre rămăseseră în amintirea lui, şi o
femeie, şi sânge… Nu cumva femeia aceasta a fost Magdalena? Faţa ei juca, se
rostogolea ca apa, nu putea să se-ntărească, s-o vadă. Şi pe când se căznea s-o
desluşească, pietrele şi sângele se făcură, parcă, război de ţesut şi femeia şedea
acum la războiul de ţesut şi ţesea şi cânta; tare dulce, numai mâhnire era în
glasul ei.
Printre frunzele întunecate ale lămâiului străluceau lămâile aurii deasupra
capului său; sprijini palmele de pământul umed, simţi răcoarea şi căldura lui
primăvăratică, privi repede pe sub gene în jurul său, nu-l vedea nimeni, se
aplecă, sărută pământul.
— Mamă, îi spuse încet, ţine-mă bine, şi eu te ţin bine; Mamă, de ce să nu fii
tu Dumnezeul meu?
Frunzele lămâiului se legănară, se auzi o călcătură uşoară pe pământul umed,
şuieră o coţofană nevăzută, Iisus ridică ochii şi văzu cum stă înaintea lui,
mulţumit, vesel, Îngerul păzitor cu aripi verzi; puful creţ al trupului său strălucea
în soarele povârnit care asfinţea.
— Bine-ai venit, spuse Iisus, faţa ta străluceşte ca fulgerul; ce veste nouă îmi
aduci? Am încredere în tine; aripile tale sunt verzi ca iarba pământului.
Îngerul râse, îşi îndoi aripile, se aciuă alături de el, frecă o floare de lămâi şi-o
mirosi cu dorinţă; privi departe apusul, se făcuse vişiniu; şi o adiere dulce se
ridică de la pământ, şi toate frunzele în lămâi foşniră voioase, dănţuiră.
— Ce fericiţi trebuie să fiţi voi oamenii, zise el; sunteţi toţi făcuţi din pământ şi
apă, şi toate pe pământ sunt făcute din lut şi apă, şi de-aceea vă potriviţi – bărbaţi
şi femei şi cărnuri şi ierburi şi fructe… Nu sunteţi acelaşi lut? aceeaşi apă? toate
vreţi să vă-ntâlniţi; iată, acum când veneam, am auzit o femeie strigându-te.
— De ce mă strigă? Ce vrea de la mine?
Îngerul zâmbi:
— Apa şi lutul ei strigă apa şi lutul tău; şade la războiul de ţesut, ţese şi cântă;
despică munţii cântecul ei, se revarsă în câmp şi te caută; uite acum va sosi chiar
până aici, în lămâi. Taci, iată-l, auzi? credeam că îngână; nu îngână, înalţă bocet;
aţinteşte-ţi urechea, ce auzi?
— Aud păsările care se întorc la cuiburile lor, s-a înserat.
— Nimic altceva? pune-ţi toată puterea, lasă-ţi sufletul să plece din trup, să
asculte.
— Aud! Aud! Un glas de femeie tare departe, tare departe, şi plânge; dar nu
desluşesc cuvintele.
— Eu le aud foarte clar; ascultă-le şi tu; de ce se jeleşte?
Iisus se ridică, îşi puse toată puterea, sufletul lui plecă, sosi în sat, intră în casă,
stătu în curte.
— Aud, făcu Iisus şi puse degetul la gură.
— Spune!
— Lespede de argint, lespede de aur, lespede aurită,
nu mânca buza roşie, nu mânca şi ochii negri,
nu mânca şi limbuţa lui, cu glas de privighetoare…
— Ai recunoscut glasul ei, Iisuse din Nazaret?
— Da.
— Maria lui Lazăr; îşi ţese încă zestrea, crede că ai murit şi plânge. Desfăcut e
gâtul ei alb ca zăpada, colierul cu pietre albastre îngreunază pieptul ei, tot trupul
ei umezit de năduşeală miroase plăcut. Miroase ca pâinea scoasă de curând din
cuptor, ca gutuia coaptă, ca pământul care a plouat; ridică-te, să mergem s-o
mângâiem.
 — Şi Magdalena? strigă Iisus înspăimântat; Magdalena?
Îngerul prinse pe Iisus de braţ, îl puse să şadă iarăşi jos.
— Magdalena? făcu el liniştit; într-adevăr, am uitat să-ţi spun, a murit.
— A murit?
— Au omorât-o. Ei, unde te duci, Iisuse din Nazaret, cu pumnii strânşi? Pe
cine mergi să omori? Pe Dumnezeu? El a omorât-o. Şezi jos. A aruncat o săgeată
Preabunul, a săgetat-o pe cea mai înaltă culme a fericirii, şi-a rămas Magdalena,
sus, acolo, nemuritoare. Este bucurie mai mare pentru femeie? Nu-şi va vedea
dragostea ofilindu-se, inima înfricoşându-se, trupul ei, putrezind. Am fost acolo
în ceasul în care o omora, am văzut, a ridicat mâinile spre cer şi a strigat:
„Mulţumesc Ţie, Dumnezeul meu, asta am vrut!“
Dar Iisus se aprinsese:
— Atâta dorinţă arzătoare de supunere, strigă el, numai câinii au, şi îngerii; nu
sunt câine, nu sunt înger, sunt om şi strig: E nedrept, e nedrept, Atotputernice, e
nedrept s-o omori! Şi cei mai neînduplecaţi tăietori de lemne tremură să taie
copacul în floarea lui; iar Magdalena din tălpi până-n creştet înflorise!
Îngerul îl luă în braţele lui, îi mângâia părul, umerii, genunchii; îi vorbea încet,
duios, se întuneca de-acum, o adiere suflă, norii se risipiră şi apăru o stea mare;
parc-ar fi fost Luceafărul de seară.
— Răbdare, îi spunea, supunere, nu deznădăjdui; numai o femeie este în lume;
una singură, cu nenumărate chipuri; cade una, se înalţă cealaltă, a murit Maria
Magdalena, trăieşte Maria lui Lazăr, ne aşteaptă, te aşteaptă, este însăşi
Magdalena cu altă faţă, ascultă, oftă iarăşi; să mergem s-o mângâiem. Aceasta
ţine în sânul ei, ţine pentru tine, Iisuse din Nazaret, cea mai mare bucurie, fiul;
fiul tău! Să mergem!
Îngerul mângâia duios şi ridica de la pământ, încet-încet, pe prietenul său,
stăteau acum în picioare amândoi, sub lămâi; Luceafărul de seară zâmbi
deasupra lor şi râdea.
Iar inima lui Iisus încet-ncet se muia, feţele Mariei Magdalena şi a Mariei lui
Lazăr se uneau în semiîntunericul umed; se făceau una. Veni noaptea, numai
miresme, îi acoperi.
— Să mergem! gânguri Îngerul şi îşi petrecu braţul pe după mijlocul lui Iisus.
Răsuflarea lui mirosea a pământ plouat şi a nucşoară, iar Iisus se aplecă asupra
lui, îşi închise ochii, ca să respire adânc, să coboare în adâncul sufletului său
suflarea Îngerului păzitor.
Îngerul îşi desfăcu zâmbind o aripă, începuse să se lase împreună cu noaptea şi
frigul, şi înfăşură cu penele lui verzi dese pe Iisus să nu îngheţe; se auzi iarăşi în
văzduhul jilav, ca o burniţă de primăvară liniştită, bocetul femeii: „Lespede de
argint, lespede de aur…“
— Să mergem, spuse Iisus şi zâmbi.

XXXI
Toată noaptea, înfăşurat în aripa verde, ţinând strâns în braţe de la mijloc pe
Înger, Iisus zbura foarte aproape de pământuri. O lună mare urcase pe cer,
ciudată astă-seară, hlizită, nu mai vedeai în ea pe Cain şi Abel omorându-se, ci o
gură largă fericită şi doi ochi liniştiţi şi doi obraji bine hrăniţi scăldaţi în lumină;
faţa rotundă, de femeie îndrăgostită care umblă noaptea. Copacii fugeau, păsările
de noapte vorbeau ca nişte oameni, munţii se deschideau, răpeau în ei pe cei doi
călători de noapte şi se-nchideau iarăşi în urma lor.
— Ce fericire este aceasta, zbor aşa de-aproape deasupra pământului, precum
zburăm în visele noastre!
„Viaţa s-a făcut vis, nu cumva asta înseamnă Rai?“ dădu să întrebe pe Înger,
dar tăcu; se temu să nu se trezească, vorbind.
Privi în jurul său; cât îl uşurară duhurile pietrei, ale vântului, ale muntelui! ca
atunci când şezi cu prieteni şi inima ta este grea şi vine vinul răcoros şi bei – iar
mintea ta, încet-încet, se uşurează, se ridică în văzduh, pluteşte deasupra capului
tău, se face un nor trandafiriu; şi pe el, răsturnată cu capul în jos, se oglindeşte,
numai aur şi văzduh, lumea.
Dădu iarăşi să se aplece să vorbească Îngerului, dar acesta îi puse degetul pe
gură, îi zâmbi şi-i zise duios:
— Taci!
Parcă se apropiau de un sat, cântară cocoşi, se revărsau zorii. Luna se
rostogolise acum în dosul muntelui, aurora lumină liniştit lumea, pământul se
dezmetici, timpul se cuminţi iarăşi, muntele reveni, satul, livada de măslini şi se
opriră iarăşi acolo unde le pusese Dumnezeu să stea să aştepte sfârşitul veacului.
Iată drumul drag, iată satul milostiv, între măslini, smochini şi vii, Betania; iată
şi casa răcoroasă a prieteniei, cu sfântul război de ţesut şi vatra aprinsă şi cu cele
două surori, cele două flăcări neadormite…
— Sosim, zise Îngerul.
Urca fum din coşul de pe acoperiş, parcă s-ar fi trezit cele două surori şi
aprindeau foc.
— Iisuse din Nazaret, zise Îngerul desfăşându-l pe Iisus din aripa lui, au aprins
foc cele două surori, au muls dis-de-dimineaţă şi-ţi pregătesc laptele; ce-
nseamnă Rai, nu asta ai vrut să mă întrebi pe drum? Mii de mici bucurii, Iisuse
din Nazaret, să baţi la o poartă, să-ţi deschidă o femeie, să şezi la vatră, să-ţi
aştearnă masa joasă rotundă, iar când se va înnopta bine, să stingă opaiţul şi să te
ia în braţele ei; aşa, încet-încet, din îmbrăţişare în îmbrăţişare, din fiu în fiu, vine
Izbăvitorul; acesta este drumul.
— Am înţeles, spuse Iisus, se opri înaintea porţii liliachii, apucă veriga să bată.
Dar Îngerul îl ţinu:
— Nu te grăbi, zise, ascultă; nu mai vreau să ne despărţim, mi-e teamă să te las
singur, neocrotit; voi veni cu tine. O să mă fac un pui de arab, puiul de arab pe
care l-ai văzut sub lămâi, şi-ai să spui că sunt un pui de sclav de-al tău, pentru
nevoile tale; nu mai vreau să iei drumul rău, să te pierzi, spuse, şi un pui de arab
stătea înaintea lui, îi ajungea până la genunchi, cu dinţi laţi albi, cu două
belciuge de aur în urechi; ţinea un coş plin ochi.
— Stăpâne, zise zâmbind, peşcheş pentru cele două surori: veşminte de
mătase; cercei şi brăţări şi evantaie de pene scumpe, toate armele femeii; acum
bate în poartă.
Iisus bătu în poartă, se auziră saboţi în curte şi un glas dulce:
— Cine e?
Iisus se înroşi ca racul, îl recunoscu, era glasul Mariei; deschise poarta, cele
două surori căzură la picioarele lui:
— Rabi, ne închinăm pătimirilor tale; ne bucurăm de învierea ta sfântă. Bine
ne-ai venit!
— Lasă-mă s-ating, rabi, pieptul tău, să văd dacă eşti cu adevărat, zise Maria.
— E carne adevărată, Maria, făcu Marta, carne ca şi noi, nu-l vezi? şi iată
umbra lui pe pragul nostru.
Iisus asculta şi zâmbea; simţea cele două femei cum îl ating, cum îl miros, şi se
bucura.
— Marta, Maria, flăcări gemene, bine v-am găsit; liniştită, smerită, primitoare
casă a omului, bine te-am găsit; încă trăim, încă ne e foame, râdem, plângem,
slavă Ţie, Dumnezeule!
Vorbea, saluta şi intra în casă.
— Bine v-am găsit, vatră, război de ţesut, şi copaie de frământat, măsuţă şi
urcior şi opaiţ drag! Robi credincioşi şi prieteni ai femeii, mă plec şi mă închin
vouă; când va sosi femeia la poarta Raiului, se va opri şi va întreba: „Vor intra şi
prietenii mei, Doamne?“ „Care prieteni?“ va întreba Dumnezeu. „Uite, copaia de
frământat, leagănul, opaiţul, urciorul, războiul de ţesut; dacă nu intră ei, nu
intru“. Iar Dumnezeu, bun la inimă, va râde: „Sunteţi femei“, va spune, „pot să
vă stric plăcerea? Intraţi toţi înăuntru; s-a umplut Raiul de copăi, de leagăne şi de
războaie de ţesut, nu mai am unde să pun sfinţii“.
Cele două femei râseră; se întoarseră; văzură puiul de arab cu coşul plin ochi.
— Ce este cu puiul de arab, rabi? zise Maria. Îmi plac dinţii lui.
Iisus se aşeză la vatră; îi aduseră lapte, miere, pâine de grâu.
Ochii lui Iisus se umplură de lacrimi:
— Cele şapte ceruri nu mă-ncăpeau, spuse, cele şapte mari virtuţi, cele şapte
mari idei; iar acum, ce este această minune, surorile mele? O căsuţă mică mă-
ncape, şi o îmbucătură de pâine, şi un cuvânt simplu al femeii!
Mergea de ici-colo prin casă ca un stăpân, luă din curte un braţ de corzi de
viţă-de-vie, hrăni vatra, aruncă flăcări; se aplecă peste fântână, scoase apă, bău;
întinse mâinile, se sprijini de umerii Martei şi-ai Mariei şi puse stăpânire.
— Îmi schimb numele, Marta, Maria, iubitele mele, spuse el. L-au omorât pe
fratele vostru, pe care-l înviasem, vin şi şed în locul unde şedea el, aici în colţ,
iau strămurarea lui, ar, semăn, secer ogoarele lui; mă întorc la asfinţit, surorile
mele îmi spală picioarele ostenite, îmi aştern masa, mă aşez la vatră, pe scaunul
lui; mă cheamă Lazăr.
Vorbea, iar puiul de arab îl ademenea cu ochii lui mari; şi în timp ce-l privea,
faţa lui Iisus se schimba şi tot trupul său, cap, piept, şolduri, mâini, picioare,
semăna tot mai mult cu Lazăr; dar un Lazăr bine copt, numai sănătate şi putere;
piepţii arşi de soare, mâinile mari bătătorite, grumazul de taur. Cele două surori
îl priveau cum se metamorfozează aşa în semiîntuneric şi tremurau.
— Îmi schimb trupul, îmi schimb sufletul, bine v-am găsit! Vestesc război
postului, fecioriei, sărăciei. Fiară vie este sufletul, vrea să mănânce; şi gura
aceasta dintre barbă şi mustaţă, este gura lui; altă gură nu are. Şi-un prunc şade
ascuns în sânul fiecărei femei, nenăscut, cu două mânuţe către lumină, şi vrea să
plece; bărbatul ţine cheia; deschideţi-i uşile. Cine nu naşte, omoară. Plângi,
Maria?
— Cum altfel vrei să răspund, rabi? Alt răspuns, noi, femeile, nu avem.
Iar Marta deschise braţele:
— Noi, femeile, zise ea, suntem două braţe nevindecate deschise; intră rabi,
şezi, porunceşte; tu eşti stăpânul.
Faţa lui Iisus strălucea:
— Nu mai lupt cu Dumnezeu, spuse, ne-am împăcat; n-o să mai fac cruci; o să
fac copăi, leagăne şi scaune cu trei picioare; o să dau de ştire să-mi aducă
uneltele din Nazaret; să vină şi amărâta mea mamă să crească nepoţii, să se-
ndulcească şi buza ei pustie.
 O femeie îşi sprijinea pieptul de genunchii lui, cealaltă îi ţinea mâna şi n-o
lăsa. Iar puiul de arab îşi rezemase obrazul de genunchii săi, înaintea focului, şi
se făcea că doarme; dar printre genele lui lungi ochiul său negru privea pe Iisus
şi pe cele două femei şi zâmbea viclean şi mulţumit!
Maria îşi rezema pieptul de genunchii lui şi-i vorbea:
— Şedeam la războiul de ţesut şi brodam, rabi, pe o cuvertură albă, Patimile
tale; o cruce, iar în jur, mii şi mii de rândunele; treceam prin năvădeală firele
negre, roşii şi tărăgănam un bocet, iar tu m-ai auzit, ţi s-a făcut milă de mine şi-
ai venit.
Iar Marta aştepta liniştit să-şi sfârşească Maria cuvântul, şi începu:
— Eu nu ştiu decât să frământ pâine, să spăl haine şi să spun „da“; alte daruri,
rabi, nu am. Presimt c-o s-alegi femeie pe sora mea, dar lasă-mă să respir şi eu
cu voi aerul căsătoriei, să aştern, să strâng paturile voastre şi să am grija casei.
Tăcu, oftă, iar peste puţin:
— Un cântec tare-amar cântă fetele din satul nostru, primăvara, în zilele în care
păsările clocesc ouăle lor; o să ţi-l spun cântând să înţelegi; pentru că în sunet
şade amărăciunea lui:
Voi, voinici fără mustăţi,
m-am săturat să vând şi să mă vând
şi cumpărător să nu găsesc;
vând ieftin şi mă vând ieftin, cel care apucă să ia!
Cine-mi va da un ou de rândunică,
o să-i dau gura mea;
cine-mi va da un ou de vultur,
o să-i dau pieptul meu;
iar cine-mi va da o lovitură de cuţit
o să-i dau inima mea.
Ochii ei se umplură de lacrimi; Maria îşi întinse braţele şi apucă bărbatul de
mijloc, de parcă s-ar fi temut să nu i-l ia. Iar Marta simţi un cuţit în inima ei, dar
îşi făcu curaj, vorbi iarăşi:
— Rabi, o să-ţi spun încă o vorbă, şi mă ridic, te las cu Maria. Trăia odată, aici
aproape, în Betleem, un bărbat gospodar, Booz; era vară, robii lui seceraseră,
treieră, vântură şi făcu grămadă pe arie, în dreapta grâul, în stânga paiele, şi
adormi între grâu şi paie. Şi veni, la miezul nopţii, o femeiuşcă săracă, Rut o
chemau, încet să nu-l trezească, la picioarele lui; era văduvă, copil nu avea,
suferea. Bărbatul simţi în tălpile lui căldura trupului ei, şi coborî mâna, dibui, o
găsi, o urcă până la pieptul său… Ai înţeles, rabi?
— Am înţeles, taci, răspunse Iisus.
— Plec, zise Marta şi se ridică.
Rămaseră cei doi; luară o rogojină şi cuvertura care era brodată cu crucea şi
rândunelele şi urcară în foişorul casei; un nor milos veni şi acoperi soarele; se
ascunseră sub cuvertura brodată, să nu-i vadă Dumnezeu, şi începură să se
mângâie… Iar în clipa în care se dezveliră, Iisus deschise ochii şi văzu puiul de
arab cum şade pe marginea acoperişului, cum ţine un fluier, cum priveşte departe
spre Ierusalim, cum cântă din fluier…
A doua zi trecu tot satul să privească mândru pe noul Lazăr; puiul de arab
alerga, făcea voile, scotea apă din fântână, mulgea oile, ajuta pe Marta să aprindă
focul, iar apoi se încolăcea pe prag şi cânta din fluier; sătenii veneau cu darurile
lor, lapte, porumb, curmale, miere, ca să spună bun venit ciudatului musafir, care
semăna atât de mult cu Lazăr; vedeau puiul de arab în prag, îl zgândăreau şi
râdeau; râdea şi el.
Intră şi fruntaşul orb, întinse mâna lui mare şi dibuia genunchii, coapsele,
spatele lui Iisus, clătina din cap şi izbucnea în râs:
— Măi, aţi orbit, striga el sătenilor care umpluseră curtea; ăsta nu e Lazăr;
altfel miroase răsuflarea lui, altfel este plămădită carnea lui, şi oasele lui sunt
bine lipite cu carnea; baltag nu le desparte.
Iar Iisus împletea, aşezat în curte, adevăruri şi minciuni şi râdea:
— Nu sunt eu Lazăr, bre băieţi, nu vă temeţi; el e dus! Numai că mă cheamă şi
pe mine Lazăr, meşterul Lazăr, şi sunt tâmplar; iar un înger cu aripi verzi m-a
adus la casa aceasta şi-am intrat! spuse şi privi puiul de arab care izbucnea-n râs.
Timpul alerga, ca apa cea nemuritoare, şi uda lumea; spicele se coapseră,
strugurii străluciră, măslinele se umplură de ulei, iar rodiii înfloriţi se încărcară
de fruct. Toamna se lăsă brusc, veni iarna, se născu fiul; întinsă lăuză, Maria cea
nemăritată privea cu mândrie nou-născutul, ponegrire nu avea; cum a ieşit,
Dumnezeul meu, din măruntaiele ei minunea aceasta? Am băut apa nemuritoare,
se gândea Maria, am băut apa nemuritoare, n-o să mor.
Noapte adâncă, plouă, pământul se deschide şi primeşte cerul în măruntaiele
lui şi-l face noroi; iar meşterul Lazăr, întins pe talaş în atelierul său, printre
leagăne terminate pe jumătate şi copăi, în noaptea adâncă, se gândeşte la fiul său,
născut de curând, se gândeşte la Dumnezeu, ascultă ploaia şi se bucură; prima
dată în mintea lui, Dumnezeu luă chipul unui copil de ţâţă şi-l auzi în odaia de
alături cum plânge şi cum râde şi cum joacă pe picioarele mamei lui. Aşadar,
Dumnezeu era atât de aproape de noi, se gândeşte şi-şi mângâie barba neagră;
atât de fragede tălpile lui trandafirii, atât de uşor se gâdilă şi râde, El
Atotputernicul, când îl mângâie degetele omului?
Puiul de arab care se făcea că doarme în celălalt ungher, lângă uşă, căscă;
asculta legănatul pe braţe al nou-născutului şi zâmbea mulţumit; acum, în
noaptea în care nu-l vedea nimeni, se făcuse din nou înger, întinsese aripile verzi
pe talaş şi se odihnea.
— Iisuse, şuşoti în întuneric, Iisuse, dormi?
Iisus se făcu însă că n-a auzit, pentru că-i plăcu mult să asculte fără să
vorbească, în liniştea nopţii, pe cel născut de curând, zâmbi numai, îl îndrăgise
mult pe puiul ăsta de arab; toată ziua îi făcea voile, îl ajuta să lucreze lemnul, iar
la asfinţit, când sfârşea truda zilei, se aşeza pe prag şi-i cânta din fluier; Iisus îl
asculta şi uita de osteneala zilei. Iar când apărea prima stea, mâncau toţi
împreună la aceeaşi masă, şi puiul de arab râdea neîncetat în hohote şi glumea,
zgândărea pe singuratica Marta, se-agăţa de fecioria ei şi râdea.
— Noi, acolo departe în Arabia, patria mea, spunea el şi privea pieziş cu nazuri
pe Marta, ce dorim cu foc în noi n-o ascundem ca să ne veştejim, ca la voi,
ovreii, o spunem cinstit, desluşit, şi-o facem; vreau să mănânc o banană, a mea
sau a altuia, ce va să spună asta? o mănânc; vreau să înot, înot; vreau să sărut o
femeie, o sărut. Iar Dumnezeul nostru nu ne ceartă, arab e şi el, iubeşte
arăboaicele, poartă belciuge de aur în urechi şi face şi el ce vrea; este Fratele
nostru cel mare, şi avem amândoi aceeaşi mamă – Noaptea.
— Şi moare Dumnezeul vostru, puiule de arab? îl întrebă astă-seară Marta să-l
zgândăre.
— Cât traieşte un arab va trăi şi el! răspunde puiul de arab şi se apleacă să
gâdile talpa Martei.
În fiecare seară, când stingeau opaiţele, Îngerul păzitor îşi desfăcea în întuneric
aripile şi venea şi se întindea alături de prietenul său; vorbeau pe şoptite, să nu-i
audă, şi dădea lămuriri Îngerul pentru ziua următoare; iar după aceea se făcea din
nou pui de arab, se târa în talaş şi adormea. Dar astă-seară nu avea somn.
— Iisuse, zise iarăşi mai tare; Iisuse, dormi?
Dar îndată ce văzu că nu primea răspuns, sări în sus; se apropie de el, îl zgâlţâi:
— Ei, meştere Lazăr, ştiu că nu dormi; de ce nu răspunzi?
— Nu vreau să vorbesc, sunt fericit, răspunse Iisus şi închise ochii.
— Eşti mulţumit de mine? întrebă Îngerul mândrindu-se; ai vreo supărare?
— Nici una, băiatul meu, nici una…
Inima lui se înfierbântă, se ridică:
— Ce drum strâmb luasem, murmură el, ce pustiu, urcuş prăpăstios, să găsesc
pe Dumnezeu! Strigam, glasul meu se lovea de muntele nelocuit, se întorcea
înapoi, şi credeam că era răspuns!
Îngerul râse:
— Unul singur nu poate să găsească pe Dumnezeu, e nevoie de doi, bărbat şi
femeie. N-ai ştiut-o, eu te-am învăţat; şi aşa, împreună cu Maria, ai găsit pe
Dumnezeu, pe care-L căutai de-atâţia ani; iar acum şezi în întuneric şi-L asculţi
cum râde şi cum plânge şi te bucuri…
— Asta înseamnă Dumnezeu, asta înseamnă om, acesta e drumul, murmură
Iisus şi închise iarăşi ochii…
O clipită se perindă prin mintea sa viaţa sa trecută, oftă: se întinse, găsi mâna
Îngerului.
— Îngere păzitor, spuse duios, copilul meu, dacă mi-ai fi lipsit, aş fi fost
pierdut; să nu pleci niciodată de lângă mine.
— Nu plec, nu te teme; nu te las; îmi placi.
— Până când o să dureze fericirea aceasta?
— Cât o să fiu cu tine, cât o să fii cu mine, Iisus din Nazaret.
— Veşnic?
Îngerul râse:
— Ce înseamnă veşnic? Încă n-ai putut să scapi de cuvintele mari, Iisuse din
Nazaret? De cuvintele mari, de ideile mari, de împărăţiile cerului? Aşadar, nici
fiul tău n-a putut să te vindece?
Lovi cu pumnul jos în podea:
— Aceasta este împărăţia cerurilor, pământul; acesta este Dumnezeu, fiul tău;
aceasta este veşnicia, fiecare clipă, Iisuse din Nazaret, fiecare clipă care trece, nu
te satură clipa? Atunci nici veşnicia, află, nu te va sătura.
Tăcu; se auzi o călcătură uşoară în curte, tălpi goale care se apropiau.
— Cine este? făcu Iisus şi se ridică în capul oaselor.
— O femeie, răspunse Îngerul zâmbind şi se duse şi trase zăvorul de la uşă.
— Care?
Îngerul îşi scutură degetul, ca şi cum l-ar fi certat:
— Şi-altă dată ţi-am spus-o, ai uitat? Nu există în lume două femei, una
singură, una, cu nenumărate chipuri; unul dintre chipurile acestea vine; ridică-te
să-i spui bun venit. Eu plec.
Se târî ca un şarpe pe talaş şi dispăru.
Tălpile goale se opriră în faţa uşii. Iisus se întoarse spre perete, închise
pleoapele şi se făcea că doarme. O mână împinse uşa, se deschise, o femeie se
strecură înăuntru, ţinându-şi răsuflarea, înaintă încet, ajunse în colţ, unde era
întins Iisus, şi, fără vorbă, fără zgomot, se făcu un ghem la picioarele lui.
Iisus simţi cum urcă fierbinţeala femeii de la tălpile lui la genunchi, la şolduri,
la inimă, la gât; coborî mâna, găsi cozile, dibui în întuneric faţa, gâtul, pieptul
femeii; iar ea se aplecă, numai aşteptare şi supunere şi tăcea; tremura numai şi
tot trupul ei era leoarcă de năduşeală.
Tăcut, duios, mereu milos se auzi glasul bărbatului:
— Care eşti?
Femeia tremura, nu vorbea; iar Iisus se căi c-o întrebase, uitase iarăşi cuvintele
Îngerului; ce înseamnă cum o cheamă, de unde a venit, cum era chipul, culoarea,
frumuseţea, urâţenia feţei? Era faţa de femeie a pământului, pieptul ei se
înăbuşea; în el erau fii mulţi şi fiice, crăpau, nu puteau să iasă, şi a venit să
găsească bărbatul, să le deschidă. Inima lui Iisus dădu pe dinafară de milă.
— Vino, îi spuse încet şi o urcă până la pieptul său, iartă-mă dacă te-am
întrebat care eşti.
— Sunt Rut, murmură tremurând femeia.
— Rut, care Rut?
— Marta.

XXXII
Treceau zilele, lunile, anii, fiii şi fiicele se înmulţesc în casa meşterului Lazăr;
Marta cu Maria se iau la întrecere care va naşte mai mulţi prunci. Iar bărbatul,
când luptă în atelierul său cu pinul, stejarul, chiparosul, îi trânteşte jos şi-i sileşte
să se facă unelte ale omului, când luptă pe ogoare cu vânturile, cu cârtiţele, cu
urzicile şi se-ntoarce istovit la asfinţit şi se aşază în curtea sa; şi vin femeile lui
şi-i spală picioarele şi pulpele picioarelor şi-i aprind focul şi-i aştern masa şi-i
deschid braţele. Iar el, aşa cum lucrează lemnul şi slobozeşte dinlăuntrul lui
leagănele, aşa cum munceşte pământul şi slobozeşte dinlăuntrul lui strugurii şi
spicele de grâu, tot aşa le munceşte şi pe femei şi slobozeşte dinlăuntrul lor pe
Dumnezeu.
Ce fericire este aceasta, se gândea Iisus, ce adânc răspuns al trupului şi al
sufletului, al omului şi pământului! Iar Marta şi Maria întindeau mâinile, se
apropiau să vadă, cu adevărat este toată bucuria aceasta şi dulceaţa şi bărbatul pe
care-l iubesc şi copiii care ies dinlăuntrul lor şi-i seamănă? Prea mare li se părea
toată această fericire şi tremurau. Iar într-o noapte, Maria avu un vis înfricoşător;
se ridică, ieşi în curte, văzu pe Iisus care se spălase şi stătea jos, cu palmele
proptite pe pământ, fericit. Se apropie de el, şezu lângă el:
 — Rabi, îi spuse încet, ce sunt visele? din ce sunt făcute? cine le trimite?
— Nu sunt nici îngeri, nici demoni, îi răspunse Iisus. Când Lucifer a iscat
răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, visele au stat nehotărâte între demoni şi
îngeri; iar Dumnezeu le-a prăbuşit în iadul somnului… De ce mă-ntrebi? Ce vis
ai avut, Maria?
Dar Maria izbucni în plâns, tăcea. Iisus îi mângâie mâna.
— Câtă vreme îl ţii în tine, Maria, îţi va mânca măruntaiele; scoate-l la lumină,
să plece!
Maria dădu să înceapă, i se tăie răsuflarea; Iisus o mângâie, prinse curaj:
— Toată noaptea aceasta, a fost plină luna, nu am putut să dorm; dar în zori mă
va fi luat somnul, pentru că am văzut o pasăre, nu, nu era pasăre, avea şase aripi
de foc, parc-ar fi fost unul dintre Serafimii care umblă în jurul tronului lui
Dumnezeu… A venit, a zburat tăcut în jurul meu şi pe neaşteptate s-a repezit,
mi-a-nfăşurat capul cu aripile lui… şi-a pus ciocul în urechea mea şi mi-a
vorbit… Rabi, cad, îţi sărut picioarele; porunceşte-mi să tac.
— Curaj, Maria; nu sunt cu tine? De ce te temi? Ţi-a vorbit; ce ţi-a spus?
— Că toate acestea, rabi, sunt…
Iarăşi îi amorţi răsuflarea; prinse genunchii lui Iisus şi-i strânse tare în braţele
ei.
— Că toate acestea sunt… Ce sunt, iubită Maria?
— Vis… murmură ea şi izbucni în plâns.
Iisus tresări:
— Vis? făcu el.
— Da, rabi, vis sunt toate acestea…
— Care toate acestea?
— Tu, eu, Marta şi îmbrăţişările noaptea, şi copiii… Toate, toate, toate sunt
minciuni. Le-a plăsmuit Ispita să ne rătăcească; a luat somn şi moarte şi vânt şi
le-a plăsmuit… Rabi, ajutor!
Se rostogoli jos, se zvârcoli o clipă, şi deodată înţepeni. Marta alergă, aduse
oţet de trandafiri, îi frecă tâmplele, îşi reveni. Deschise ochii, văzu pe Iisus, se
agăţă de el.
— Şi-a mişcat buzele, rabi, spuse Marta; apleacă-te, vrea să-ţi vorbească.
Iisus se aplecă, îi săltă capul; iar ea îşi mişca buzele şi vorbea…
— Ce-ai spus, iubită Maria? n-am auzit. Maria îşi puse toată puterea ei:
— Şi că tu, murmură ea, tu, rabi…
— Că eu…? spune!
— Ai fost răstignit, spuse şi se rostogoli iarăşi jos, leşinată.
 O întinseră în aşternutul ei, rămase Marta cu ea, iar Iisus deschise uşa, o luă
peste ţarini; se înăbuşea. Auzi paşi în urma lui, se întoarse; era puiul de arab.
— Ce vrei? îi strigă cu mânie. Vreau să rămân singur.
— Nu vreau să te las singur, Iisuse din Nazaret, răspunse puiul de arab şi ochii-
i sticliră; grea e clipa aceasta; mintea ta poate să se clatine.
— Asta vreau, să se clatine; sunt clipe în care mintea, blestemată fie, mă-
mpiedică să văd.
Puiul de arab râse.
— Eşti femeie? zise el; crezi în vise? Lasă femeile să plângă; sunt femei, nu
pot să îndure fericirea multă şi plâng; dar noi îndurăm. Nu îndurăm?
— Îndurăm, taci!
Mergeau repede, urcară o colină verde, printre iarbă, anemone şi margarete
galbene; pământul mirosea a cimbrişor. Iisus desluşea printre măslini casa lui;
fum liniştit urca din acoperiş; sufletul lui Iisus se-ndulcea; şi-au revenit femeile,
se gândi, s-au aciuat la vatră, au aprins focul.
— Să mergem înapoi, spuse puiul de arab şi-i astupă gura; sunt femei, fie-ţi
milă de ele.
Trecură zile; într-un asfinţit, un drumeţ ciudat, pe jumătate beat, trecu; era
sâmbătă, Iisus nu muncea, şedea pe prag şi avea pe genunchii lui pe fiul său cel
mai mic şi pe fiica lui cea mai mică şi se juca. Dimineaţa plouase, după-amiază
vremea se însenină; iar acum pluteau către apus nori rari vişinii, iar printre ei
cerul era cu totul verde, ca o păşune. Doi porumbei gângureau pe acoperişul
casei; iar Maria şedea lângă el cu sânii atârnând grei.
Drumeţul se opri, aruncă o privire poncişă către Iisus, râse:
— Ei, meştere Lazăr, îi zise şi limba i se-mpleticea, ei, meştere Lazăr, ce fericit
eşti! Trec anii prin faţa porţii tale şi se duc, iar dumneata şezi ca patriarhul Iacov
cu cele două femei ale lui, Lia şi Rahila, cu cele două femei şi domnia ta, Marta
şi Maria. Iar una are, am auzit, grija casei, şi cealaltă grija ta, iar tu toate grijile –
a lemnului, a pământului, a femeii; şi a lui Dumnezeu. Dar ieşi odată, scoate
nasul afară pe poartă, pune-ţi mâna streaşină şi scrutează ce se-ntâmplă departe
în lume… Ai auzit de Pilat, de Pilat din Pont, arză-l-ar focul Iadului?
Iisus, care cunoscuse drumeţul pe jumătate beat, zâmbi:
— Simon din Cirene, spuse el, om al lui Dumnezeu şi-al vinului, bine-ai venit
la noi. Ia un scaun, stai jos. Marta, o stacană de vin pentru vechiul prieten.
Drumeţul se aşeză, luă stacana cu ambele mâini.
— Pe mine toţi mă cunosc, zise mândrindu-se; toţi au trecut pe la taverna mea
să se-nchine; parc-ai trecut şi dumneata, meştere Lazăr. Dar nu schimba vorba;
te întreb, ai auzit de Pilat, de Pilat din Pont? L-ai văzut vreodată?
Apăru puiul de arab, se sprijini de stâlpul porţii, asculta.
— Un nor rar, răspunse Iisus şi se căznea să-şi amintească, un nor rar trece pe
deasupra minţii mele; doi ochi reci, cenuşii ca ai şoimului, şi un râs numai
batjocură şi un inel de aur; nimic altceva nu-mi amintesc. Şi un vas de argint pe
care i l-au adus şi şi-a spălat mâinile; nimic altceva. Parca-ar fi fost un vis, ceaţă
a minţii, s-a ridicat soarele, a dispărut. Dar acum, cireneanule, când mi l-ai adus
din nou în minte, îmi amintesc; m-a chinuit mult în somn.
— Blestemat fie el; am auzit că în ochii lui Dumnezeu visul atârnă mai mult
decât adevărul zilei; aşadar, Dumnezeu l-a pedepsit pe Pilat; a fost răstignit!
Iisus scoase un strigăt:
— A fost răstignit!
— De ce te-ai înspăimântat? Bine i-au făcut! Ieri la revărsatul zorilor l-au găsit
răstignit; mintea lui, adică, se clătinase; nu putea să-nchidă un ochi, se ridica, lua
un vas, îşi spăla toată noaptea mâinile şi striga: „Îmi spăl, îmi curăţ mâinile, sunt
nevinovat!“ Dar sângele nu se ducea de pe mâinile lui, lua din nou apă, se spăla
din nou… Ieşea afară, dădea ocol Golgotei, nu găsea odihnă; avea doi sclavi
arabi credincioşi, le poruncea în fiecare seară: „Luaţi biciul meu, loviţi-mă!“
Aduna spini, îi făcea coroană, şi-o înfigea pe cap şi sângele şiroia.
— Îmi amintesc… îmi amintesc… îmi amintesc… murmura Iisus şi arunca din
când în când o privire hoţească puiului de arab care, sprijinit de stâlp, trăgea cu
urechea.
— A dat-o apoi pe băutură, umbla prin taverne, venea şi-n taverna mea, bea,
făcea pe cocoşul, făcea pe porcul… Femeia lui se scârbi de el şi-l părăsi, şi-a
venit poruncă de la Roma, l-au îndepărtat din… Meştere Lazăr, auzi? De ce
oftezi?
Iisus îşi plecase faţa în pământ, nu răspunse; puiul de arab umplu din nou
stacana lui Simon din Cirene.
— Taci, îi şuieră încet la ureche, pleacă!
Dar Simon se înfurie:
— De ce să tac? Să nu lungim vorba; ieri în zorii zilei l-au găsit pe bunul tău
Pilat, pe vârful Golgotei, răstignit!
Iisus simţi deodată un cuţit în inimă, ca şi cum l-ar fi înţepat cu lancea; iar cele
patru pete albastre pe mâini şi picioare i se umflară şi se roşiră.
Maria îl văzu că se face galben ca ceara, se apropie, îi mângâie genunchii:
— Iubitule, zise ea, ai obosit; intră înăuntru să te întinzi.
Soarele asfinţise acum, se răcori văzduhul. Puiul de arab apucă de braţ pe
Simon, se îmbătase de tot acum, obosi vorbind, îl luă somnul; îi dădu una, îl
ridică, îl târî grămadă afară din sat.
— Ai vorbit prea mult, zise cu mânie, pleacă! şi-i arătă calea care ducea spre
Ierusalim.
Puiul de arab se întoarse neliniştit acasă; Iisus, întins în atelierul său, avea ochii
pironiţi în lucarnă; Marta pregătea cina şi Maria alăpta pe cel din urmă născut şi
privea tăcută bărbatul. Intră puiul de arab; ochii străluceau încă înfuriaţi:
— A plecat, zise el, era beat criţă; nu ştia ce spunea.
Iisus se întoarse, privi puiul de arab cu nelinişte; îşi muşcă buzele să nu se-
ntâmple să vorbească.
Se-ntoarse iarăşi spre puiul de arab, ca şi cum i-ar fi cerut ajutor; dar acesta
duse degetul la gură, îi zâmbi:
— Dormi, zise, dormi…
Şi Iisus închise ochii, buzele i se desfăcură, fruntea se descreţi, se cufundă-n
somn. Iar a doua zi, în zori, când se trezi, simţi bucurie şi uşurare, ca şi cum ar fi
scăpat de-o mare primejdie. Puiul de arab se trezise şi el, se învârtea prin atelier
şi râdea încet.
— De ce râzi, puiule de arab? făcu Iisus, făcându-i cu ochiul.
— Râd de oameni, Iisuse din Nazaret, răspunse el încet, să nu audă femeile;
prin ce spaime trebuie să treacă sărmana voastră minte în orice clipă! În dreapta
prăpastie, în stânga prăpastie, şi numai înainte o sfoară întinsă peste genune!
— O clipă, spuse Iisus şi râse şi el, mintea mea s-a clătinat pe sfoara de care
zici, şi puţin a lipsit să cad în genune; dar am scăpat!
Intrară femeile, vorbele se schimbară, aprinseră vatra, începu ziua; se repeziră
în curte o turmă de copii, râdeau şi se jucau de-a baba-oarba.
— Maria, spuse Iisus râzând, câţi copii avem? Marta, s-a umplut curtea;
trebuie sau să lărgim casa, sau să încetăm să naştem.
— Să lărgim casa, răspunse Marta.
— E gata să se caţere pe pereţi şi-n copacii din curte ca dihorii şi veveriţele.
Am vestit război morţii, Maria, binecuvântate să fie măruntaiele femeii; sunt
pline de ouă ca ale peştelui, iar fiecare ou e şi-un om; nu ne va mai trânti jos
Moartea.
— N-o să ne mai trântească jos Moartea, iubite; tu să fii sănătos, răspunse
Maria.
Iisus avea chef, voia s-o zgândăre; era şi pentru că-i plăcu astăzi mult Maria,
aşa abia trezită din somn, cum stătea înaintea lui şi se pieptăna.
— Maria, îi spuse, tu nu te gândeşti la Moarte niciodată, nu ceri milă de la
Dumnezeu, nu te nelinişteşti ce vei ajunge pe lumea cealaltă?
Maria îşi scutură părul lung, râse.
— Griji de bărbat, zise ea. Nu, nu cer milă de la Dumnezeu, sunt femeie, cer
milă de la bărbat; nu bat în poarta lui Dumnezeu să cerşesc bucuriile veşnice ale
Raiului; eu îmbrăţişez pe bărbatul pe care-l iubesc, şi alt Rai nu vreau. Bucuriile
veşnice, pentru bărbaţi.
— Bucuriile veşnice pentru bărbaţi? făcu Iisus şi mângâie umărul gol al
Mariei; strâmtă arie este pământul, femeie iubită; cum poţi să te închizi acolo
înăuntru şi să nu vrei să fugi?
— Numai între graniţe e fericită femeia, ştii asta, rabi; scăldătoare173, adică,
este femeia, nu e izvor.
Marta intră înăuntru alergând:
— Cineva caută casa noastră, şi vine; scund şi gros, cocoşat, chilug capul său,
ca un ou; strâmb îşi rostogoleşte picioarele şi soseşte-ndată.
Intră şi puiul de arab gâfâind:
— Nu-mi place faţa lui, o să-i închid poarta; o să vină şi-ăsta să ne facă harcea-
parcea.
Iisus privi ca un taur puiul de arab:
— De ce te temi, spuse; cine este de ţi-e frică de el? Deschide poarta!
Puiul de arab făcu cu ochiul:
— Alungă-l! îi spuse încet.
— De ce? Cine este?
— Alungă-l, spuse din nou puiul de arab, şi nu întreba.
Iisus se mânie:
— Nu sunt liber? Nu fac ce vreau? Deschide poarta!
În acest timp se auziră paşi pe drum; se opriră; poarta fu lovită.
— Cine este? întrebă Iisus şi sări în curte.
— Un trimis al lui Dumnezeu, deschideţi! se auzi o voce subţire dogită.
Poarta se deschise, un cocoşat scund şi gras, chelbos, tânăr încă, stătea în prag;
ochii lui aruncau flăcări. Cele două femei, care alergaseră să vadă, se dădură
înapoi.
— Bucuraţi-vă şi înveseliţi-vă, fraţilor, zise musafirul deschizând braţele; vă
aduc Vestea cea Bună!
Iisus îl privea, se căznea să-şi amintească, undeva îl văzuse, un fior rece îi
străbătu trupul.
— Cine eşti? Cândva, cred, te-am întâlnit; în palatul lui Caiafa? la vreo
răstignire?
 Puiul de arab, încolăcit într-un colţ al curţii, chicoti:
— Este, bre, Saul, Saul vărsătorul de sânge!
— Eşti Saul? făcu Iisus cu spaimă.
— Am fost, nu mai sunt Saul vărsătorul de sânge; am văzut lumina cea
adevărată, sunt Pavel. Slăvit fie numele Domnului, am fost mântuit şi am pornit
să mântuiesc lumea; nu Iudeea, nu Palestina, lumea întreagă; Vestea cea Bună pe
care o duc doreşte mări şi cetăţi îndepărtate, întindere mare; nu scutura din cap,
meştere Lazăr, nu zâmbi, nu batjocori; o voi mântui!
— Vin de-acolo unde mergi tu, voinice, răspunse Iisus. Când eram tânăr, ca
domnia ta, îmi amintesc, pornisem şi eu să mântuiesc lumea; nu asta înseamnă
tânăr? să vrei să mântuieşti lumea! Umblam desculţ, zdrenţăros, încins c-o
cingătoare cu cuie, ca vechii profeţi, şi strigam: Dragoste! Dragoste! şi multe
altele de care nu mai vreau să-mi amintesc; m-au bătut cu coji de lămâie, m-au
rupt în bătaie, şi cât pe-aci să mă răstignească, aceleaşi lucruri o să păţeşti şi
dumneata, voinice!
Luase avânt, uită că-nfăţişa pe meşterul Lazăr, dezvăluia unui străin tainele
sale.
Puiul de arab se înspăimântă, se amestecă să abată vorba.
— Nu-i vorbi, stăpâne, am şi eu să-i spun un cuvânt, lasă-mă să-i vorbesc.
Se întoarse către străin:
— Nu eşti dumneata, blestematule, cel care ai omorât pe nedrept, pe nedrept,
pe Maria din Magdala? Sânge picură de pe mâinile tale, cară-te din cinstita
noastră curte!
— Tu? Tu? făcu Iisus înfiorându-se.
— Eu, răspunse Pavel oftând greu, îmi lovesc pieptul, îmi sfâşii veşmintele,
strig: Am păcătuit! Am păcătuit! Am primit veste să omor pe cine călca Legea
lui Moise, am omorât pe cine am putut şi mă duceam la Damasc; unde, pe
neaşteptate, un fulger s-a repezit din cer şi m-a trântit jos; am fost orbit de multa
lumină, nu vedeam; şi am auzit deasupra capului meu un glas numai mâhnire:
„Saule, Saule, de ce mă prigoneşti? ce ţi-am făcut?“ „Cine eşti, Doamne?“ am
strigat. „Eu sunt Iisus cel pe care-l prigoneşti; ridică-te, intră în Damasc, iar
acolo credincioşii mei îţi vor spune ce să faci.“ Iar eu am sărit în sus şi
tremuram, ochii mei erau deschişi, dar nu vedeam; m-au luat însoţitorii de mână
şi m-au băgat în Damasc. Şi în bordeiul unde m-au dus să stau peste noapte, a
venit un ucenic al lui Iisus, Anania, s-aibă parte de bine! a pus mâna pe capul
meu şi s-a rugat: „Hristoase al meu, dă-i lumina ochilor, să străbată Lumea, să
vestească Vestea cea Bună!“ Şi cum a spus, solzii au căzut de pe ochii mei, am
văzut lumina, m-am botezat; m-am botezat, am devenit Pavel, Apostolul
Neamurilor, propăvăduiesc, pe uscat şi pe mare, Vestea cea Bună.174 Ce holbezi
ochii şi mă priveşti? De ce te-ai ridicat, meştere Lazăr, tulburat?
Iisus mergea încolo şi-ncoace prin curte cu pumnii strânşi, buzele-i făceau
spume; văzu femeile cum stau într-un colţ galbene ca ceara, văzu copiii care
plângeau agăţaţi de mamele lor.
— Plecaţi, porunci el, lăsaţi-ne singuri!
Se apropie aprins puiul de arab să-i vorbească, dar el îl dădu la o parte cu
mânie:
— Nu sunt liber? îi spuse. Nu mai îndur, o să vorbesc!
Se întoarse către Pavel, glasul îi tremura:
— Care Veste Bună? mugi el.
— Iisus din Nazaret, poate-ai auzit de el, nu a fost fiul lui Iosif şi al Mariei, era
fiul lui Dumnezeu, a coborât pe pământ, a luat trup de om, ca să mântuiască
omul; iar preoţii nelegiuiţi şi Fariseii l-au prins, l-au dus la Pilat, l-au răstignit;
dar în a treia zi a înviat şi a urcat la cer; moartea a fost învinsă, fraţilor, păcatele
au fost iertate, s-au deschis porţile Raiului!
— L-ai văzut tu înviat pe Iisus din Nazaret? mugi Iisus; l-ai văzut cu ochii tăi?
cum era?
— Un fulger, un fulger care vorbea.
— Mincinosule!
— L-au văzut Ucenicii lui; erau adunaţi după răstignire într-un foişor, iar uşile
erau închise; şi pe neaşteptate a venit şi a stat între ei şi a spus: „Pace vouă!“ L-
au văzut toţi şi au fost uimiţi, Toma nu credea, şi-a pus degetul pe rănile lui, i-a
dat să mănânce peşte…
— Mincinosule!
Dar Pavel luase avânt, trupul său cocoşat se-ntinsese, ochii îi fulgerau.
— Nu s-a născut din bărbat, iar mama lui a fost fecioară, a coborât îngerul
Gavriil din cer şi a spus: „Bucură-te, Maria!“ iar cuvântul a căzut ca o sămânţă
în măruntaiele ei; aşa s-a născut.
— Mincinosule! Mincinosule!
Pavel se opri uimit; puiul de arab se ridică, încuie poarta; vecinii auziseră
strigătele, deschiseră uşile pe jumătate şi-aţinteau urechea, cele două femei
apăruseră iarăşi în curte înfricoşate; dar puiul de arab le închise din nou înăuntru.
Iisus se aprinsese, nu mai putea să-şi înfrâneze inima; se apropie de Pavel, îl
apucă de umăr, îl zgâlţâi:
— Mincinosule! Mincinosule! îi striga; eu sunt Iisus din Nazaret, niciodată n-
am fost răstignit, niciodată n-am înviat, sunt fiul Mariei şi-al lui Iosif, tâmplarul
din Nazaret, nu sunt fiul lui Dumnezeu, sunt şi eu ca ceilalţi, fiu al omului. Ce
hule sunt astea? ce neruşinări? ce minciuni? Cu asemenea minciuni îndrăzneşti
să mântuieşti lumea, nelegiuitule?
— Tu? Tu? murmură Pavel uluit.
Pe când meşterul Lazăr vorbea şi făcea spume, acesta desluşise la mâini şi la
picioare pete albastre, ca de piroane, şi-o rană în dreptul inimii lui.
— De ce-ţi învârteşti ochii? De ce priveşti mâinile şi picioarele mele? Semnele
acestea pe care le vezi mi le-a ţintuit Dumnezeu – Dumnezeu sau Ispita? nu pot
încă să înţeleg – în somnul meu; am visat că am fost răstignit şi-am suferit, dar
am scos un strigăt, m-am trezit şi m-am liniştit. Ceea ce era să păţesc pe trezie,
am păţit-o în somn, şi-am scăpat!
— Taci! Taci! mugi Pavel, şi-şi prinse tâmplele să nu-i plesnească. Taci!
Dar el de unde să tacă! ca şi cum în ultimii ani ar fi avut în inimă cuvintele
acestea, şi-acum i se deschisese inima, se vărsa. Puiul de arab se agăţă de braţul
lui: „Taci! Taci!“ îi spunea, dar el cu o zvâcnitură îl aruncă jos; se întoarse către
Pavel:
— Da, da, o să ţi le spun pe toate, să mă uşurez! Ceea ce era să păţesc pe
trezie, am păţit-o în somn, am scăpat şi am venit în sătucul ăsta, cu alt nume, cu
alt trup, şi trăiesc viaţa omului – mănânc, beau, muncesc, fac copii, sau aprind
marile vâlvătăi, m-am făcut şi eu un blând, liniştit foc, m-am încolăcit pe vatră şi
femeia mea găteşte mâncarea copiilor noştri. Am pornit să stăpânesc lumea, şi-
am ancorat în această copaie de casă; asta a fost, mâhnire n-am; sunt fiu al
omului, îţi zic, nu sunt Fiu al lui Dumnezeu; şi să nu străbaţi Lumea ca să
vesteşti minciuni; mă voi ridica şi voi striga adevărul!
Acum Pavel izbucni şi el:
— Astupă-ţi de-acum gura neruşinată! îi strigă şi se năpusti asupra lui; taci, să
nu te audă oamenii şi să-şi piardă puterile. În putreziciunea, nedreptatea şi
sărăcia acestei lumi, Iisus cel răstignit, Iisus cel înviat, a fost singura mângâiere
scumpă a omului cinstit şi nedreptăţit. Minciună sau adevăr – ce-mi pasă? E de-
ajuns că lumea se mântuieşte!
— Mai bine să piară lumea cu adevărul, decât să se mântuiască prin minciună;
în inima unei asemenea libertăţi şade marele Vierme, Satana.
— Ce-nseamnă adevăr? ce-nseamnă minciună? Adevăr este ceea ce dă aripi
omului, ceea ce naşte lucrări mari şi suflete mari şi ne ridică d-un stat deasupra
pământului; minciună ceea ce taie aripile omului.
— N-o să taci, fiu al Satanei? Asemenea, ca ale tale, sunt şi aripile lui Lucifer.
 — N-o să tac; nu-mi pasă mie de adevăruri şi minciuni, l-am văzut, nu l-am
văzut, a fost răstignit, n-a fost răstignit; eu cu încăpăţânare, cu dorinţă fierbinte,
cu credinţă, creez adevărul; nu mă căznesc să-l găsesc, îl fac. Îl fac mai mare
decât statura omului, şi astfel măresc omul. Este nevoie, o auzi? este mare
nevoie, ca să se mântuiască lumea, să fii răstignit – iar eu o să te răstignesc, vrei,
nu vrei; şi să şezi domnia ta, aici, în sătucul tău, să faci leagăne şi copăi şi copii.
Voi sili eu, s-o ştii, văzduhul să ia chipul tău, trupul tău, coroana de spini,
piroanele, sângele; toate acestea au intrat în uneltele mântuirii, nu pot să mai
lipsească. Şi nenumăraţi ochi, până la marginile pământului, se vor ridica şi te
vor privi răstignit în văzduh; vor plânge, şi lacrimile lor vor curăţi sufletul de
toate păcatele. Dar în a treia zi te voi învia; pentru că fără înviere mântuire nu
există. Ultimul, cel mai înfricoşător duşman e moartea; o voi desfiinţa. Cum?
Înviindu-te pe tine, Iisuse, Fiu al lui Dumnezeu, Mesia!
— Nu este adevărat! Mă voi ridica şi voi striga: Nu am fost răstignit, nu am
înviat, nu sunt Dumnezeu! De ce râzi?
— Strigă, dacă nu ţi-e greu; nu mă tem de tine, şi nici nu mai am nevoie de
tine; a luat avânt roata pe care ai pornit-o, cine mai poate acum s-o
îmblânzească? Într-adevăr, o clipă, în vreme ce vorbeai, mi-a venit să mă
năpustesc asupra ta, să te sugrum, să nu se-ntâmple să mărturiseşti cine eşti şi să
vadă sărmanii oameni că n-ai fost răstignit; dar îndată m-am liniştit; nu se face să
strigi. Te vor înhăţa credincioşii tăi şi te vor urca pe rug, pentru că ai hulit, şi te
vor arde!
— Eu am spus numai un cuvânt, numai o veste-am adus: Dragoste. Dragoste,
nimic altceva.
— Ai spus Dragoste, şi-ai dezlănţuit toţi îngerii şi demonii care dorm în
adâncul sufletului omenesc; nu este, cum crezi, un simplu, liniştit cuvânt, în el e
sânge mult şi sunt oştiri care se omoară, şi cetăţi care sunt arse. Râuri de sânge,
râuri de lacrimi, s-a schimbat faţa pământului; acum strigă cât vrei până
răguşeşti: Nu am vrut să spun asta, asta nu e dragoste, nu vă omorâţi, fraţi
suntem toţi, opriţi-vă! Cum să se oprească, nefericitule? Merge de-acum!
— Râzi ca un demon.
— Râd ca un apostol; eu voi fi apostol al tău, vrei nu vrei; eu te voi face pe tine
şi viaţa ta şi învăţătura ta şi răstignirea ta şi învierea, aşa cum vreau eu; nu te-a
născut Iosif, tâmplarul din Nazaret, te-am născut eu, Pavel, scriitorul, din Tarsul
Ciliciei.
— Nu vreau! Nu vreau!
— Cine te întreabă? Nu am nevoie de îngăduinţa ta; ce te-amesteci în lucrarea
mea?
Iisus se prăbuşi grămadă în foişorul din curte; îşi puse capul între genunchi,
deznădăjduit. Cum putea să se pună cu demonul acesta?
— Cum poate să se mântuie lumea cu tine, meştere Lazăr? veni deasupra lui
Iisus căzut grămadă şi-i vorbea cu trufie Pavel; ce înalt, adică, exemplu să-i dai
să te urmeze, să-şi depăşească firea ei, să facă aripi sufletul ei? Pe mine mă va
asculta lumea dacă vrea să se mântuiască, pe mine!
Se întoarse în jurul său; pustie curtea, puiul de arab, încolăcit în colţ, îşi
răsucea ochii albi ca neaua şi urla ca un câine ciobănesc legat; femeile se
ascunseseră, vecinii plecaseră; ca şi cum ar fi văzut curtea nemărginită, o piaţă
mare, plină de oameni, se mişcă, urcă în foişor şi începu să propovăduiască
mulţimii nevăzute:
— Fraţilor, ridicaţi-vă ochii, priviţi; de o parte meşterul Lazăr, de cealaltă eu,
robul lui Hristos; alegeţi: dacă veţi merge cu acesta, meşterul Lazăr, viaţa
voastră se va scurge săracă, înhămată la o fântână cu roată şi ciutură, veţi trăi şi
veţi muri cum trăiesc şi mor oile, lăsând în urma lor puţină lână, câteva behăituri
şi mult bălegar; dacă veţi veni cu mine, dragoste, zbucium, război, vom stăpâni
lumea! Alegeţi, de o parte Hristos, Fiul lui Dumnezeu, mântuirea lumii, de
cealaltă, meşterul Lazăr!
Se aprinsese; luă la rând, cu ochii lui rotunzi de vultur, mulţimea nevăzută;
sângele îi fierbea; curtea se prăbuşi, pui de arab şi meşter Lazăr dispărură. Se
auzi un glas în văzduh:
— Apostole al Neamurilor, suflet mare, care plăsmuieşti cu sângele tău şi cu
lacrimile minciuna şi-o faci adevăr, ia-o înainte, călăuzeşte; până unde o să
mergem?
Iar Pavel îşi întinse braţele, îmbrăţişă lumea, strigă:
— Până unde ajunge ochiul omului; chiar mai departe; până unde ajunge inima
omului! Lumea e mare, slavă Ţie, Dumnezeule. Dincolo de pământul lui Israel, e
Egiptul, Siria, Fenicia, Răsăritul, Grecia şi marile ei insule nobile, Cipru, Rodos,
Creta. Mai departe Roma, mai departe, cu plete lungi bălaie şi baltage cu două
tăişuri, barbarii… Ce bucurie să pornim dis-de-dimineaţă, să ne bată vântul
muntelui sau al mării şi să ţinem Crucea, s-o-nfigem în pietre şi-n inimi şi să
punem stăpânire pe lume! Ce bucurie să ne huiduiască, să ne bată, să ne arunce
în fântâni seci, să ne omoare de dragul lui Hristos!
Îşi reveni, se potoli, mulţimea nevăzută se stinse în văzduh, se întoarse şi văzu
pe Iisus rezemat acum de perete, cum îl ascultă, îngrozit.
— De dragul lui Hristos, nu al tău, meştere Lazăr, ci al celui adevărat, al celui
al meu!
Iisus nu mai putu să îndure; izbucni în suspine.
Puiul de arab se apropie de el:
— Iisuse din Nazaret, îi zise încet, plângi? De ce plângi?
— Cum poate cineva, tainice prieten al meu, murmură Iisus, să vadă în ce fel e
numai cu putinţă să se mântuiască lumea şi să nu-l ia plânsul?
Pavel coborî acum din foişor, puţinii peri ai capului său scoteau aburi. Îşi
scoase sandalele, le bătu să se ducă praful de pe ele, se întoarse către poarta de la
intrare.
— Am scuturat praful casei tale de pe sandalele mele, să fii sănătos! spuse lui
Iisus care stătea grămadă în mijlocul curţii. Bună mâncare, bun vin, bun sărut,
meştere Lazăr, bune bătrâneţi! Să nu îndrăzneşti să te amesteci în lucrarea mea,
eşti pierdut. Auzi, meştere Lazăr? Eşti pierdut! Totuşi, nu-ţi închipui altceva, m-
am bucurat mult că te-am întâlnit, am scăpat; asta am vrut: să scap de tine, am
scăpat; acum sunt liber, nu am pe nimeni deasupra capului meu; să fii sănătos!
spuse, descuie poarta, făcu un salt şi luă marele drum obştesc spre Ierusalim.
— Cum se grăbeşte, cum îşi suflecă mânecile şi aleargă ca un lup înfometat;
merge să mănânce lumea… zise puiul de arab şi ieşi-n prag şi-l privea înfuriat.
Se-ntoarse să-nfăşoare cu şiretlic pe Iisus şi să descânte duhul primejdios al
cerului care-a venit să-l ispitească; dar Iisus păşise deja pragul, stătea în mijlocul
drumului şi privea cu nelinişte, cu dorinţă fierbinte pe cruntul apostol care se
îndepărta alergând; înfricoşătoare, neuitate amintiri urcau în el şi dorinţe
arzătoare.
Puiul de arab se înspăimântă; îl apucă de braţ:
— Iisuse, zise încet, poruncitor, Iisuse din Nazaret, mintea ta s-a clătinat; ce
priveşti? Intră înăuntru!
Dar Iisus tăcut, palid, se mişcă, scutură de pe el mâna Îngerului.
— Intră înăuntru! îi zise din nou el cu mânie; s-asculţi ce-ţi spun; ştii bine cine
sunt.
— Lasă-mă! răcni Iisus cu ochii pironiţi asupra lui Pavel, care de-acum se
făcea nevăzut în zare.
— Vrei să te duci cu el?
— Lasă-mă! răcni din nou el şi dinţii-i clănţăneau tare – pe neaşteptate îl
cuprinse frigul.
— Maria! strigă puiul de arab, Marta!
Şi ţinea strâns de mijloc pe Iisus, să nu fugă.
Cele două femei auziră, alergară; în urma lor, turma de copii. Uşile în jur se
deschiseră, apărură vecinii, înconjurară pe Iisus; iar el stătea în mijlocul
drumului, galben ca un ban de aur; şi deodată luminile ochilor săi se stinseră, şi
în linişte, domol, se rostogoli jos.
Simţi că-l ridicau, îl întindeau în aşternutul său, îi frecară tâmplele cu apă de
flori, îi dădură să miroasă oţet de trandafir; deschise ochii, văzu cele două femei
ale lui, zâmbi; văzu puiul de arab, se întinse, îi luă mâna:
— Ţine-mă bine, spuse el; să nu mă laşi să plec; mă simt bine aici.

XXXIII
Iisus şedea sub bătrâna viţă-de-vie din curtea lui, barba albă ca zăpada curgea
ca un râu pe pieptul său desfăcut. Astăzi e Paştele, se spălă, se schimbă în haine
curate, îşi mirosi părul, barba, subsuorile, poarta e închisă, nimeni nu e aproape
de el, femeile lui, copiii, nepoţii râdeau şi se jucau în casă, iar puiul de arab, din
zorii zilei, se căţărase pe acoperişul casei şi scruta spre Ierusalim, tăcut şi mâniat.
Iisus îşi privi mâinile, se îngroşaseră prea mult şi se strâmbaseră, vinele uscate
zvâcneau şi se făcuseră negre-albastre, iar pe fiecare pod al palmei rana tainică
începuse să se şteargă şi să dispară… Clătină capul butucănos, alb în întregime,
oftă:
— Cum au trecut atât de repede anii, cum am îmbătrânit! Au îmbătrânit şi
femeile mele şi pomii din curte şi uşile şi ferestrele şi pietrele pe care le calc…
Se înspăimântă; închise ochii şi auzea cum curge, mărunt, din izvorul minţii
lui, cum străbate gâtul, pieptul, rinichii, coapsele şi cum se pierde prin tălpile
picioarelor, ca o apă, Timpul.
Auzi paşi în curte, deschise ochii, era Maria; îl văzuse cufundat în gânduri şi
veni şi se aşeză la picioarele lui. Iisus puse mâna pe părul ei, albise şi acesta, cel
negru pana corbului. O nespusă duioşie îl cuprinse: „În mâinile mele a albit“, se
gândi el, „în mâinile mele a albit…“ Se aplecă, îi vorbi:
— De câte ori, iubită Maria, îţi aminteşti? au venit rândunelele, din
binecuvântata zi în care am păşit ca gospodar pragul casei voastre? în care am
deschis, ca gospodar, sânul tău, Maria? De câte ori am semănat, am secerat, am
cules strugurii, am adunat împreună măslinele? A albit părul tău, Maria, dulce, a
albit şi-al Martei, curajoasa.
— Da, iubitule, am albit, răspunse Maria, anii trec… Această viţă-de-vie, la a
cărei umbră şedem acum, am sădit-o în anul în care a venit descântătorul cel
cocoşat, care ţi-a aruncat vrăji şi-ai leşinat; îţi aminteşti? De câţi ani mâncăm
acum strugurii ei?
 Puiul de arab se rostogoli fără zgomot de pe marginea acoperişului, apăru
înaintea lor. Maria se ridică, plecă; nu-i plăcu acest ciudat slujitor, el nu creştea,
nu îmbătrânea, nu era om, era duh, duh rău, a intrat în casă şi nu mai vrea să
plece; iar ochii lui batjocoritori şi jucăuşi nu-i plăcură; nici vorbele lui cu Iisus,
noaptea.
Puiul de arab se apropie; ochii lui numai batjocură, dinţii lui străluceau tăioşi şi
albi ca neaua.
— Iisuse din Nazaret, spuse încet, de-acum se apropie sfârşitul.
Iisus se întoarse uimit:
— Care sfârşit?
Puiul de arab puse degetul la gură:
— De-acum se apropie sfârşitul, spuse din nou, se ciuci în faţa lui, şi-l privea şi
râdea.
— O să mă părăseşti?
Deodată Iisus simţi o bucurie ciudată şi-o uşurare.
— Da, a sosit sfârşitul. De ce zâmbeşti, Iisuse din Nazaret?
— Drum bun, puiule de arab. Ce-am vrut, am dobândit; nu mai am nevoie de
tine.
— Aşa-ţi iei rămas-bun, nerecunoscătorule? Aşadar, degeaba m-am chinuit de
dragul tău, atâţia ani, să-ţi ofer toate bucuriile pe care le-ai dorit cu ardoare?
— Dacă ţinta ta a fost să mă înăbuşi ca pe o albină, în miere, hai, s-au dus
ostenelile tale, puiule de arab; am mâncat miere cât am vrut, cât puteam, dar nu
mi-am afundat aripile în ea.
— Ce aripi ai tu, smintitule?
— Sufletul meu.
Puiul de arab râse în hohote cu răutate:
— Ai suflet, crezi, nefericitule?
— Am; şi n-are el nevoie d-un înger păzitor şi d-un pui de arab; este liber.
Îngerul păzitor îşi ieşi din minţi:
— Răzvrătitule! urlă el, scoase o piatră din bătătură, o frecă între palmele lui, o
făcu praf şi-o împrăştie în văzduh.
— Bine, spuse, o să vedem, şi porni către poartă, blestemând.
Se auziră glasuri sălbatice, bocet şi jelire, cai nechezau, se umplu drumul
obştesc de turme de oameni, care alergau şi strigau:
— Arde Ierusalimul! Au luat Ierusalimul! Suntem pierduţi!
Acum câteva luni romanii asediaseră Ierusalimul, dar Israelul îşi punea
nădejdea în Iehova, era sigur – cetatea sfântă nu arde, cetatea sfântă nu se teme,
la fiecare poartă a cetăţii este şi un înger cu spadă! Iar acum…
Femeile săriră afară, îşi smulgeau părul şi ţipau; bărbaţii îşi sfâşiau veşmintele
şi strigau pe Dumnezeu să apară. Iisus se ridică, luă de mână pe Maria şi pe
Marta, le duse înăuntru, încuie uşa:
— De ce plângeţi? le spuse cu milă; de ce vă împotriviţi voiei lui Dumnezeu?
Ascultaţi cuvântul pe care o să vi-l spun şi nu vă înspăimântaţi: Foc este Timpul,
femei iubite, foc este Timpul, iar Dumnezeu ţine frigarea şi învârte fiecare om ca
pe un miel pascal; anul acesta mielul pascal este Ierusalimul, celălalt va fi Roma,
celălalt…
— Taci, rabi, strigă Maria; uiţi, suntem femei, nu îndurăm…
— Iartă-mă, Maria, spuse Iisus, am uitat; inima uită, inima nu are milă, când ia
urcuşul…
Şi pe când vorbeau se auziră paşi grei afară pe drum, şi piepturi care gâfâiau şi
toiege groase care băteau tare în poartă.
Puiul de arab sări, apucă zăvorul porţii, privi pe Iisus, şi zâmbea batjocoritor.
— Să deschid? întrebă şi abia îşi ţinea râsul; sunt vechii tăi prieteni, Iisuse din
Nazaret.
— Vechii mei prieteni?
— Acum o să-i vezi! spuse puiul de arab şi deschise larg poarta.
Apărură în prag, se târâră în curte, fără chip, de nerecunoscut, sprijinindu-se
unul de altul, o grămadă de bătrânei; ca şi cum ar fi fost lipiţi, nu se desfăceau.
Iisus înaintă un pas, se opri; dădu să întindă mâna, să le spună bun venit, dar pe
neaşteptate o amărăciune de neîndurat apăsă greu sufletul său, amărăciune,
supărare şi milă; îşi strânse pumnul şi aştepta. O duhoare grea, de cărbuni şi păr
năclăit şi răni deschise; se împuţi văzduhul; puiul de arab, căţărat pe banca de
piatră îi privea şi râdea.
Iisus făcu încă un pas, se întoarse către bătrânul care se târa înainte:
— Vino aici, tu, cel din frunte, spuse; stai să dau la o parte de pe tine
dărâmăturile timpului, să văd cine eşti; îmi bate inima, dar cărnurile astea care
atârnă şi ochii care curg, nu le cunosc.
— Nu mă cunoşti, rabi?
— Petru! Tu eşti stânca pe care am vrut odată, demult, în nebuniile tinereţii, să
zidesc Biserica mea? În ce hal ai ajuns, fiu al lui Iona! Nu mai eşti piatră, burete
cu mii de găuri!
— Anii, rabi…
— Care ani? Nu sunt vinovaţi anii; câtă vreme sufletul stă drept, ţine trupul
sus, nu lasă anii să-l atingă; sufletul tău a decăzut, Petru, sufletul tău!
— M-au luat chinurile lumii, m-am însurat, am dat în mintea copiilor, am fost
rănit, am văzut Ierusalimul arzând, om sunt, m-am hodorogit.
— Om eşti, te-ai hodorogit… murmură Iisus cu milă. Sărmane Petru, când
astăzi lumea a ajuns în halul ăsta, nu e de ajuns să fii om, trebuie să fii demon şi
Dumnezeu, ca să rezişti.
Se întoarse către celălalt, care apăru pe neaşteptate în dosul umărului lui Petru.
— Şi tu? spuse, ţi-au tăiat nasul, hârcă a ajuns faţa ta; numai găuri, cum vrei să
te cunosc? Ia vorbeşte, prieten vechi, ia strigă: Rabi! poate-mi amintesc cine eşti!
Hârbul scoase un strigăt mare:
— Rabi!
Lăsă în jos capul şi tăcu.
— Iacov! întâiul născut al lui Zevedeu, mintea pătrată, vânjoasă, zdrahonul
greu!
— Rămăşiţele lui, rabi, spuse Iacov înghiţind adânc; furtuni crunte m-au
schilodit, s-a crăpat carena, s-au desfăcut coastele; s-a rupt catargul; corabie
zdrobită mă întorc în port.
— În care port?
— La tine, rabi.
— Ce să-ţi fac? Nu sunt meşter de corăbii, să te călăfătuiesc; greu e cuvântul
pe care o să ţi-l spun, dar drept; de-acum pentru tine, Iacove, port e fundul mării;
doi şi cu doi fac patru, aşa cum spunea şi tatăl tău, Zevedeu.
O durere neaşteptată şi o supărare puse stăpânire pe el; se întoarse către un alt
şirag de bătrâni:
— Iar voi trei? Ei, trup mătăhălos, nu ai fost, odată de mult, Natanael? Te-ai
uscat, stau atârnate şi s-au stafidit coapsele tale; pântecele tău, guşa… Ce-ai
făcut cu carnea ta tare, Natanael? De-acum eşti ca o zidire neterminată dintr-o
casă cu trei caturi; au rămas numai schelele. Dar nu ofta; ele sunt de ajuns,
Natanael, să urci la cer.
Dar Natanael se mânie:
— Care cer? Nu ştiu că mi-am pierdut urechile, degetele şi un ochi, ştiu numai
că toate cele cu care ne băteai la cap, zorzoanele, palavrele, măreţiile, împărăţiile
cerurilor, au fost o beţie şi ne-am dezbătat. Ce zici şi tu, Filipe, am dreptate?
— Ce să-ţi spun, Natanael, răspunse dinăuntrul grămezii un bătrânel oftând; ce
să-ţi spun, frate! te-am luat de gâtul meu!
Iisus clătină din cap cu milă, prinse de mână bătrânelul, pe care-l chema Filip:
— Tare mult te iubisem, baciule Filip, pentru că nu aveai oi. Aveai numai
toiagul păstoresc şi mânai din urmă vântul, scoteai noaptea vânturile şi le
păşteai; aprindeai în mintea ta focuri, aşezai în mintea ta cazanele mari, fierbeai
laptele şi-l vărsai din vârful muntelui spre câmp, să mănânce sărăcimea. Erau
toate bogăţiile în inima ta; şi afară, sărăcie, pustiu, huiduieli şi foame. Asta
înseamnă Ucenic al meu! Iar acum… Filipe, Filipe, baciul meu, în ce hal ai
ajuns! Ai râvnit, vai, oi adevărate, cu lână s-o pipăi, cu carne s-o pipăi, eşti
pierdut!
— Mi-e foame! răspunse Filip, mi-e foame, ce vrei să fac?
— Pune-ţi în minte pe Dumnezeu, să te saturi! răspunse Iisus şi pe neaşteptate
se înăsprise iarăşi inima lui.
Se întoarse către un bătrânel cocoşat care căzuse grămadă într-o baltă şi
tremura de frig; ridică zdrenţele de pe el, îi ridică sprâncenele, nu putu să
înţeleagă cine era; îi ridică părul, găsi dedesubt o ureche mare şi o pană de scris
străveche, ruptă, petrecută pe după urechea clăpăugă; râse:
— Bine-am găsit urechea mare, spuse salutându-l; mare, dreaptă, plină de păr,
se mişca precum a iepurelui, numai teamă, curiozitate şi foame! Bine-am găsit
degetele înnegrite de cerneală şi inima călimară! Mâzgăleşti încă hârtii, Matei,
conţopistul meu? pana de scris este încă petrecută, ferfeniţită la urechea ta; cu
lancea asta ai luptat?
— De ce-ţi baţi joc de mine? făcu el c-o buză acră; încă ne vei mai lua peste
picior? Începusem, cu atâta măreţie să scriu Viaţa şi Purtarea ta şi-aş fi ajuns şi
eu ca tine, nemuritor; iar acum? e jumulit păunul; nu a fost păun, a fost găină.
Păcat de ostenelile mele!
Iisus simţi deodată că i se moaie genunchii; lăsă în jos capul; dar repede, cu
mânie, îl ridică sus, îndreptă degetul spre Matei, ameninţând:
— Taci, spuse, taci, gură neruşinată!
Un bătrânel saşiu pipernicit apăru printre picioarele lui Natanael şi chicoti;
Iisus se întoarse, îl văzu şi-ndată îl cunoscu:
— Toma, bleguţul meu, bine-ai venit! Unde ţi-ai semănat dinţii, ce-ai făcut cu
cei doi peri pe care-i aveai în frunte, şi de la care ţap ai smuls bărbuţa unsuroasă
care-ţi atârnă de bărbie? Nehotărâtule, chiompaliule, preaviclene Toma, tu eşti?
— Întreg şi neatins; numai dinţii-mi lipsesc; mi-au căzut pe drum; şi cei doi
peri; toate celelalte sunt la locul lor.
— Şi mintea?
— Cocoş; urcă pe grămada de bălegar, ştie bine că nu este el cel care-aduce
soarele, şi totuşi strigă în fiecare dimineaţă şi îl aduce; pentru că ştie când trebuie
să strige.
 — Şi-ai luptat şi dumneata, preaviteazule, să mântuieşti Ierusalimul?
— Să lupt? Sunt prost? Am făcut pe profetul.
— Pe profetul? Aşadar, a scos şi creierul de furnică aripi? A suflat peste tine
Dumnezeu?
— Ce amestec are-aici Dumnezeu? a găsit creierul meu, singur, taina.
— Care taină?
— Ce înseamnă profet; o ştia şi sfinţia ta odată, dar cred c-ai uitat.
— Ia aminteşte-mi-o tu, preaviclene Toma, poate c-o să-mi trebuiască din nou;
ce este un profet?
— Profet este acela care, când toţi sunt deznădăjduiţi, el speră, iar când toţi
speră, el este deznădăjduit. De ce? mă vei întreba; pentru că ştie Marea Taină: că
roata se-nvârte.
— E primejdios să vorbească cineva cu tine, Toma, spuse Iisus şi-i făcu cu
ochiul; în sprintenii tăi ochişori saşii desluşesc o coadă şi două coarne; şi o
scânteie de lumină care arde.
— Adevărata lumină arde, rabi; o ştii, dar ţi-e milă de oameni. Inima e
miloasă, de aceea se şi află lumea în întuneric; mintea nu e miloasă, de aceea se
şi aprinde lumea… Îmi faci semn să tac, ai dreptate, tac; nu trebuie să dezvelim
taina înaintea acestor oameni buni, nu îndură. Numai unul îndură; acesta.
— Care acesta?
Toma se târî grămadă până la poarta de la intrare, şi arătă, fără să-l atingă, un
zdrahon care stătea în prag, uscat, cu barba şi părul încă roşcate la rădăcini.
— Acesta! spuse şi se trase înapoi; Iuda; numai el stă încă tare, viguros,
nesupus! Ai grijă, rabi; vorbeşte-i blând, ia-l cu binele; priveşte, ţeasta lui uscată
fumegă de mânie.
„Să-l luăm aşadar cu blândeţe pe leul pustiului, să nu ne muşte; acolo am
ajuns!“
Ridică glasul:
— Iuda, fratele meu, tigru împărătesc e Timpul şi mănâncă oameni, mănâncă şi
cetăţi şi regate; şi am păcătuit, Dumnezeul meu, pe zei! Totuşi pe tine nu te-a
atins; nu ţi-ai pierdut tăria, nu te-ai rostuit; desluşesc încă la sânul tău pumnalul
neînchinat şi în ochii tăi focurile mari ale tinereţii – ura, furia, nădejdea; bine-ai
venit!
— Iuda, murmură Ioan, care se grămădise la picioarele lui Iisus, de
nerecunoscut, cu barba albă ca neaua şi două răni adânci pe obraji şi la gât; Iuda,
nu ai auzit? te salută învăţătorul, răspunde-i la salut!
— E căpos, neînduplecat, zise Petru; îşi muşcă buzele, ca să nu vorbească.
 Dar Iisus îşi aţintise ochii pe fostul lui prieten sălbatic şi-i vorbea cu dulceaţă:
— Iuda, au trecut pe deasupra acoperişului casei mele păsările cântătoare
aducătoare de veşti şi-au lăsat de-au căzut veştile în curtea mea; ai luat, cică,
munţii şi războiai tiranul, pe cel al locului şi pe cel străin! Iar apoi ai coborât în
Ierusalim şi prindeai pe saducheii trădători, le petreceai cordele roşii şi-i
înjunghiai ca pe miei pe altarul Dumnezeului lui Israel. Mare suflet eşti,
întunecat şi deznădăjduit; din ziua în care ne-am despărţit, Iuda, fratele meu, n-ai
văzut zi dulce; mi-a fost tare dor de tine; bine-ai venit la noi!
Ioan privea cu groază pe Iuda, care încă-şi muşca buzele, să nu vorbească.
— Tot mereu se-nteţesc şi se răsucesc fumurile deasupra capului său, murmură
şi se târî grămadă înapoi.
— Ai grijă, rabi, zise Petru; te priveşte peste tot şi cântăreşte pe unde să se
repeadă la tine!
— Îţi vorbesc, Iuda, fratele meu, continuă Iisus; nu auzi? Te salut, nu-ţi pui
palma la inimă să spui: Bine te-am găsit! Te-a zăpăcit durerea Ierusalimului?
Nu-ţi muşca buzele, eşti bărbat, rabdă să nu izbucneşti în plâns! Ţi-ai făcut
datoria voiniceşte; rănile grele de pe braţele tale, de pe piept, de pe faţă, toate
înainte, vestesc că ai luptat ca un leu; dar ce poate omul în faţa lui Dumnezeu? l-
ai războit pe Dumnezeu, luptând să izbăveşti Ierusalimul; acesta ajunsese, de ani
de zile, cenuşă în călcâiele lui Dumnezeu.
— A înaintat un pas, murmură Filip înspăimântat, a strâns capul între umeri, ca
un taur; acum o să se repeadă.
— Să ne tragem mai încolo, băieţi, făcu Natanael; acum îşi ridică pumnul.
— Rabi, rabi, strigară Marta şi Maria şi înaintară, ai grijă.
Dar Iisus continuă liniştit; totuşi buzele lui începuseră uşor să tremure:
— Am luptat şi eu cum am putut, Iuda, fratele meu; când eram tânăr, ca un
tânăr: am pornit să mântuiesc lumea; apoi, când s-a copt mintea, am intrat şi eu
în rândul oamenilor: m-am apucat de treabă, am arat pământul, am săpat fântâni,
am sădit vii şi măslini; am luat în mâinile mele trupul femeii şi-am plăsmuit
oameni; am învins moartea. Nu spuneam asta totdeauna? mi-am ţinut cuvântul;
am învins moartea!
Pe neaşteptate Iuda se mişcă, dădu la o parte pe Petru şi femeile, care se
opriseră înaintea lui, şi scoase un strigăt lung, sălbatic:
— Trădătorule!
Toţi încremeniră; Iisus se făcu palid, îşi puse mâinile pe piept:
— Eu? Eu? Iuda? murmură el; greu cuvânt ai rostit, ia-l înapoi!
— Trădătorule! Dezertorule!
 Bătrâneii se ofiliră; se întoarseră spre poarta de la intrare; Toma deja păşise
pragul. Săriră cele două femei:
— Fraţilor, strigă Maria, nu fugiţi; Satana a ridicat mâna împotriva lui rabi;
acum o să-l lovească!
— Petru, unde te duci? făcu şi Marta şi-l înhăţă pe Petru care se târa spre
poartă să fugă; iarăşi, iarăşi o să te lepezi de el?
— Eu nu mă amestec, făcu Filip; Iscariotul are pumni tari, iar eu am
îmbătrânit; să mergem, Natanael!
Iuda stătea acum drept în faţa lui Iisus, trupul său scotea aburi, mirosea a
năduşeală şi răni putrezite.
— Trădătorule! mugi iarăşi; dezertorule! Postul tău a fost pe cruce; acolo te-a
pus Dumnezeul lui Israel să lupţi; dar te-a sfâşiat un fior rece, şi-n clipa în care
moartea s-a-nfăţişat înaintea ta, care scapă, scapă! Ai alergat şi te-ai vârât între
fustanele Martei şi-ale Mariei, laşule! Şi ţi-ai schimbat faţa şi numele, falsule
Lazăr, să scapi!
— Iuda Iscariotul, sări atunci Petru, căruia îi dăduseră curaj femeile, Iuda
Iscariotul, aşa vorbeşti lui rabi? Nu ai respect?
— Care rabi? urlă Iscariotul şi îşi întinse pumnul; ăsta? Dar n-aveţi ochi să-l
vedeţi? minte să judecaţi? Ăsta rabi? ce ne spunea? ce ne făgăduia? unde e
oastea de îngeri care ar fi coborât să izbăvească pe Israel? unde e crucea, de unde
am fi luat avânt să urcăm la cer? Cum a zărit crucea, falsul Mesia ăsta, s-a
pierdut, a leşinat, l-au răpit femeiuştile şi l-au pus să le facă plozi… A luptat,
cică, şi el, a luptat vitejeşte, şi face pe cocoşul; dar postul tău, dezertorule, era,
ştii, pe cruce; alţii să desţelenească pământul şi femeile, pe tine datoria ta, pe
cruce; asta zic eu! Te lauzi că ai învins moartea; vai ţie! aşa învingi moartea? ai
făcut copii, îmbucături pentru Charon! îmbucături pentru Charon! Ai ajuns
casapul său să-i cari carne să mănânce, trădătorule, dezertorule, laşule!
— Iuda, fratele meu, murmură Iisus şi începu acum să tremure din cap până-n
tălpi, Iuda, fratele meu, vorbeşte mai milos…
— Mi-ai ars inima, fiu al Tâmplarului, mugi Iuda, mi-ai ars inima, cum vrei să-
ţi vorbesc cu milă? Îmi vine să bocesc ca văduva şi să-mi lovesc capul de pietre!
Blestemată fie ziua în care te-ai născut, în care m-am născut, în care te-am
întâlnit şi mi-ai umplut inima de speranţe! Când mergeai în frunte şi ne târai în
urma ta şi ne vorbeai despre pământ şi despre cer, ce bucurie era aceea, ce
libertate, ce bogăţie! Strugurii ni se păreau mari ca nişte copii de doisprezece
ani, c-un bob de grâu ne săturam, cinci pâini am avut într-o zi şi-am hrănit mii de
oameni şi-au prisosit şi douăsprezece coşuri; iar stelele, ce strălucire era aceea,
ce revărsare de lumină pe cer! Nu erau stele, erau îngeri; nu erau îngeri, eram
noi, noi, ucenicii tăi, şi răsăream şi apuneam şi erai tu, în mijloc, nemişcat ca
Steaua Nordului, în jurul tău noi toţi dănţuiam! Mă ţineai în braţe, îţi aminteşti,
şi mă rugai: „Trădează-mă, trădează-mă, să fiu răstignit, să înviez, să mântuim
lumea!“
Iuda tăcu o clipă, oftă, rănile lui se deschiseră şi începură să curgă.
Iar bătrâneii se lipiră iarăşi unul de celălalt, lăsară în jos capetele şi se căzneau
să-şi amintească şi să se învioreze din nou.
O lacrimă ţâşni din ochii lui Iuda; o şterse cu furie, inima lui nu se golise,
începu din nou să strige:
— „Sunt mielul lui Dumnezeu“, behăiai, „şi mă duc să fiu înjunghiat, să
mântuiesc lumea… Iuda, fratele meu, nu te teme, moartea este poarta nemuririi;
prin poarta aceasta trebuie să trec, ajută-mă!“ Şi te iubeam atât de mult, aveam
atât de multă încredere în tine, c-am spus „Da“, m-am dus şi te-am trădat… Iar
tu… tu…
Săriră spume de pe buzele lui, apucă pe Iisus de umăr, îl scutură cu putere, îl
lipi de perete; se porni iarăşi să mugească:
— Ce cauţi aici? De ce nu te-ai răstignit? Laşule, dezertorule, trădătorule! Asta
a fost tot? Nu ţi-e ruşine? Ridic pumnul meu şi te întreb: de ce, de ce nu te-ai
răstignit?
— Taci! Taci! îl ruga Iisus şi începu să-i curgă sângele din cele cinci răni.
— Iuda Iscariotul, sări iarăşi Petru, tu n-ai milă? nu vezi picioarele lui? mâinile
lui? pune mâna ta în coasta lui, dacă nu crezi; curge sânge.
Dar Iuda râse sec, scuipă jos, strigă:
— Ei, fiu al Tâmplarului, nu-ţi râde de mine, nu! A venit noaptea îngerul tău
păzitor…
Iisus tresări:
— Îngerul meu păzitor…? murmură înfiorându-se.
— Îngerul tău păzitor, Satana, şi ţi-a apăsat petele roşii pe mâini şi pe picioare
şi pe inimă, ca să înşeli şi să te înşeli… Ce mă priveşti? De ce nu răspunzi?
Laşule, dezertorule, trădătorule!
Iisus închise ochii, îi veni ca un leşin, dar izbuti să se ţină pe picioare:
— Iuda, spuse, şi glasul îi tremura, totdeauna ai fost nerostuit şi sălbatic şi n-ai
acceptat graniţele omului; uiţi, sufletul omului e o săgeată, se repede spre cer, cât
poate mai sus, dar cade din nou înapoi; viaţa pământească înseamnă jumulire de
pene.
Iuda, cum auzi asta, îşi ieşi din minţi:
 — Ruşine ţie! strigă; acolo ai ajuns tu, fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu,
Mesia! Viaţă pământească înseamnă: să mănânci pâine şi să faci pâinea aripi; să
bei apă şi să faci apa aripi; viaţă pământească înseamnă: sădire de aripi. Asta ne
spuneai tu, tu, trădătorule, nu sunt cuvintele mele, sunt cuvintele tale; iar dacă le-
ai uitat, ţi le amintesc eu! Unde eşti Matei, conţopistule? vino aici! deschide-ţi
hârţoagele tale, le-ai cărat totdeauna lipite de trup, cum car şi eu pumnalul;
deschide scrierile tale, le-a mâncat timpul, molia, năduşeala; dar se desluşesc
încă multe litere; deschide scrierile tale, citeşte, Matei, să audă dumnealui, să-şi
amintească: Într-o noapte, un fruntaş puternic al Ierusalimului, Nicodim pe
nume, a venit într-ascuns, l-a găsit şi l-a întrebat: „Cine eşti? ce muncă faci?“ iar
tu, fiu al Tâmplarului, i-ai răspuns, aminteşte-ţi: „Fac aripi cu ciocanul!“ Şi, cum
ai spus, am simţit toţi pe spatele nostru că ţâşnesc aripi. Iar acum unde-ai ajuns,
cocoş jumulit! Te smiorcăi şi spui: Viaţă pământească înseamnă jumulire de
aripi; nu, să piei din faţa mea, laşule! Dacă nu e fulger şi trăsnet, ce să fac cu
viaţa? Nu te apropia de mine, Petru, nestatornicule, şi dumneata, Andrei,
voinicule; nu ţipaţi, femeilor, n-o să-l ating; de ce să ridic mâna asupra lui? a
murit, a crăpat; şade încă drept pe picioarele lui, vorbeşte, plânge; dar a crăpat;
Dumnezeu să-l ierte, pentru că eu nu pot; sângele, lacrimile, cenuşa lui Israel fie
asupra capului său!
Bătrâneii nu mai îndurară, căzură toţi deodată grămadă jos; se trezi în ei
memoria, începură să se învioreze, îşi amintiră de împărăţia cerurilor, de tronuri,
de măriri, şi începură pe neaşteptate să jelească; boceau, plângeau, se loveau cu
frunţile de pietre.
Şi deodată izbucni şi Iisus în suspine, dădu să cadă în braţele lui Iuda, strigă:
— Iuda, fratele meu, iartă-mă!
Dar acesta sări înapoi, întinse mâinile, nu-l lăsă să se apropie:
— Nu mă atinge, strigă; nu mai cred în nimic, nu mai cred pe nimeni, mi-ai ars
inima!
Iisus se împletici; se întoarse în jurul său, de unde să se prindă? Femeile,
căzute cu faţa la pământ, îşi smulgeau părul şi ţipau; Ucenicii ridicau ochii şi îl
priveau cu mânie şi cu răutate; puiul de arab dispăruse.
— Sunt trădător, murmura, dezertor, laş… Acum o simt, sunt pierdut! Da, da,
trebuia să mă răstignesc, mi-am pierdut curajul, am fugit… Fraţilor, iertaţi-mă,
am râs de voi… Ah, de-ar fi să iau din nou de la început viaţa mea!
Vorbea şi căzu grămadă la pământ şi îşi lovea acum capul de pietrişul curţii.
— Însoţitorii mei, vechii mei prieteni, spuneţi-mi un cuvânt bun, mângâiaţi-
mă, pier, sunt pierdut! Întind mâinile mele; nici unul dintre voi nu se ridică să-şi
sprijine mâna de palma mea, să-mi spună o vorbă bună? Nici unul? Nici unul?
Nici tu, iubite Ioan? Nici tu Petru?
— Cum să vorbesc, ce să spun? se jelui iubitul Ucenic; ce-au fost vrăjile pe
care ni le-ai aruncat, fiu al Mariei?
— Ai râs de noi, spuse şi Petru ştergându-şi lacrimile; ai râs de noi, are
dreptate Iuda, ţi-ai călcat cuvântul; s-a dus viaţa noastră fără rost.
Şi într-o clipită se ridică din grămada de bătrânei, un vuiet amestecat,
plângăreţ:
— Laşule! Dezertorule! Trădătorule!
— Laşule! Dezertorule! Trădătorule!
Iar Matei începu să se jelească:
— Păcat, păcat, păcat de ostenelile mele! Ce meşteşugit potrivisem cu profeţii
cuvintele şi lucrările tale! Tare greu, dar am izbutit; spuneam: Vor deschide
credincioşii, în sinagogile viitoare, catastifele mele groase legate în aur, şi vor
spune: „Din Sfânta Evanghelie cea de la Matei citire!“ şi asta îmi dădea aripi şi
scriam. Acum toate aceste măriri, fum, şi vinovat eşti tu, Nerecunoscătorule,
Neînvăţatule, Trădătorule! Trebuia, fie şi numai de dragul meu, să te răstigneşti
ca să fie salvate aceste scrieri!
Se ridică iarăşi din purcoiul de bătrânei vuietul amestecat, plângăreţ:
— Laşule! Dezertorule! Trădătorule!
— Laşule! Dezertorule! Trădătorule!
Dar în clipa aceea sări din prag Toma:
— Eu nu te las, rabi, zise el, acum când toţi te părăsesc şi te strigă trădător! Eu
nu te părăsesc, Toma, profetul. Am spus: se-nvârte Roata; aşadar, nu plec de
lângă tine: aştept să se-nvârtă Roata.
Petru se ridică:
— Noi să mergem! strigă; treci înainte, Iuda, călăuzeşte!
Se ridicară gâfâind bătrâneii, aţinteau pumnii lor asupra lui Iisus, care, întins cu
faţa în jos, cu braţele deschise de tot, cuprindea toată curtea.
— Laşule! Dezertorule! Trădătorule! îi strigau unul câte unul; Laşule!
Dezertorule! Trădătorule! şi se făceau nevăzuţi.
Iisus răsuci ochii cu nelinişte, privi; rămăsese singur; dispăruseră curtea şi
casa, copacii, porţile satului, satul, şi sub picioarele lui numai pietre însângerate;
pietre, iar mai încolo, mai jos, în întuneric, mii de capete de oameni.
Îşi puse toată puterea să vadă unde se află, cine era, de ce suferea; vru să scoată
strigătul, să strige „Lama sabahtani…“175, dădu să-şi mişte buzele, nu putea;
ameţi, îi venea cu leşin, se prăbuşea în mintea lui şi se pierdea…
Dar pe neaşteptate, pe când se prăbuşea şi se pierdea, cineva, jos pe pământ, ca
şi cum i-ar fi fost milă de el, întinse înaintea lui o trestie şi un burete, afundat în
oţet176, îl sprijini de buzele lui şi de nări. Respiră adânc mirosul înţepător, îşi
reveni; îşi umflă pieptul, privi cerul şi scoase un strigăt sfâşietor:
— Lama sabahtani! şi plecă îndată capul, secătuit.
Simţi dureri înfiorătoare în mâini, în picioare şi în inimă; ochii i se desceţoşară,
văzu coroana de spini, sângele, crucea, iar în soarele întunecat străluciră două
belciuge de aur şi două şiruri de dinţi tăioşi albi ca neaua; se auzi un râs rece
batjocoritor, belciuge şi dinţi dispărură; Iisus rămase atârnat în văzduh, singur.
Clătină capul, şi într-o clipită îşi aminti unde se afla, cine era şi de ce suferea; o
bucurie sălbatică, neîmblânzită îl răpi; nu, nu, nu a fost laş, dezertor, trădător;
nu, nu, a fost pironit pe cruce, cu cinste a stat până la sfârşit, şi-a ţinut cuvântul;
cât un fulger, în clipa în care a strigat „Eli! Eli!“ şi a leşinat, l-a răpit Ispita şi l-a
rătăcit; minciuni au fost bucuriile, însurătorile, copiii; minciuni oamenii bătrâni,
bătrânei hodorogiţi, care îl strigau laş, dezertor, trădător; toate, toate, năluci ale
celui Viclean! Ucenicii lui trăiesc şi domnesc, au luat uscaturile şi mările şi
vestesc Vestea cea Bună. Toate s-au petrecut cum se cuvine, slavă Ţie,
Dumnezeule!
Scoase un strigăt triumfător:
— S-a sfârşit!177
Şi era ca şi cum ar fi spus: Toate încep.

Note
4. Adona·i sau Adona·i·e – cuvânt compus în ebraică însemnând „Doamne al meu“.
5. Arbust cu spini şi flori galbene. Din ramurile lui se obţine o frumoasă culoare galbenă folosită la
vopsit. Drobiţa are denumirea şi de grozamă sau ghenistră.
6. În orig. komboghiannítis – vraci, tămăduitor, dar şi escroc, şarlatan.
7. În orig. theopramatéftis – cel care vinde pe Dumnezeu ca pe marfă.
8. În orig. theotaverniáris – cel care vinde pe Dumnezeu ca pe vin în cârciumă.
9. Epifanie Monahul şi Preotul, Cuvânt despre viaţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi anii ei, p. 12
şi Maxim Mărturisitorul, Cuvânt şi preamărire, slavă şi laudă a Preasfintei Împărătese, Preacuratei…, pp.
89-90 în Trei vieţi bizantine ale Maicii Domnului, Ed. Deisis, Sibiu, 2001.
10. În orig. zilōtís – cel zelos, cel plin de râvnă, devotat. Ziloţii erau luptătorii evrei împotriva stăpânirii
romane.
11. În orig. stavrōtís – crucificator, torţionar.
12. Matei 2, 9-10.
13. În orig. „...lytrō´te Lytrō´ti, na mas lytrō´sei!“; lytrōnō – a elibera, a salva, a slobozi, a izbăvi, a
mântui; Lytrōtís – eliberator, izbăvitor (relig. Mântuitor).
14. Sclavi din Africa.
 15. Haham – rabin, îndrumător religios.
16. Pentalfă – pentagramă, nodul lui Solomon.
17. Tămâie.
18. Luca 2, 25-32.
19. Luca 1, 28.
20. În orig. stoùs Terapeftés – la Terapeuţi: o sectă iudaică cu comunităţi atât la Qumran, lângă Marea
Moartă, cât şi în Egipt.
21. Marea Mediterană.
22. Negustori ambulanţi.
23. Numele adevărat al Magdalenei era Maria; cel de-al doilea provenea de la satul Magdala, unde trăia.
24. Daniel 7, 2-14.
25. În orig. i kakí trícha – părul rău, deoarece Iuda avea părul roşcat, semn de rău augur; era deci
însemnat de Dumnezeu, părul lui dezvăluind un caracter rău, periculos; aceeaşi credinţă există şi la români
despre oamenii „însemnaţi“.
26. În orig. tous prōtóplastous – primii oameni creaţi, adică Adam şi Eva.
27. În orig. pron. n. etoūto – acesta, pe care Iacov îl leagă de exprimarea de mai sus a lui Iisus: etoūto
eine to phídi – acesta-i şarpele; to phídi e de genul neutru în greacă. Iisus îi răspunde cu to rōtima –
întrebarea, tot de genul neutru în greacă. De aceea neconcordanţa de gen este inevitabilă în limba română.
28. Specie de peşte de culoare roşiatică; trăieşte în ape adânci şi limpezi şi este pescuit pentru carnea lui
deosebit de gustoasă.
29. În orig. prōtogénnitos – întâiul născut. La multe popoare în Antichitate, dar şi mai târziu, chiar şi în
civilizaţia românească tradiţională, „primul născut“ avea poziţie privilegiată.
30. În orig. skylópsaro – peştele-câine sau câinele-de-mare. În textul biblic, în original, peştele care-l
înghite pe Iona este numit kétos – chit. Vezi Septuaginta, edit. Alfred Rahlfs, Editio minor, Duo volumina
in uno, vol. II, p. 527, Ionas, 2, 1: Kaí prosétaxen Kýrios kétei megálo katapieín tòn Ionán – „Şi a poruncit
Domnul unui chit să înghită pe Iona“.
31. Semn de mare durere la vechii evrei, dar şi la alte popoare vechi.
32. În orig. oi Éllines – grecii, cu sensul de păgâni, aşa cum evreii îi considerau pe toţi cei de alte naţii.
33. Chitul biblic.
34. Toate trei semne de mare durere la vechii evrei şi la alte popoare din Orient, în Antichitate.
35. Lapidarea – pedeapsa la care erau supuse desfrânatele sau femeile necredincioase.
36. „Domnul vine!“ Cel mai probabil în aramaică, dialect vorbit de evrei în timpul lui Iisus şi în care
Matei a scris prima versiune a Evangheliei sale.
37. Parabola femeii păcătoase: Ioan 8, 3-11.
38. Matei 5, 39; Luca 6, 29.
39. Zicală cu sensul: „nu e în stare de nimic“.
40. Parabola semănătorului: Matei 13, 3-9; Marcu 4, 3-9; Luca 8, 5-8.
41. Ioan 13, 34; 15, 12.
42. Zicală cu sensul de-a avea răbdare şi nădejde în vremuri mai bune.
43. Matei 5, 3-12.
44. Zicală populară grecească, ce în întregime sună astfel: „Intraţi, câini, măcinaţi şi uium nu daţi“. Are,
aproximativ, sensul zicalei româneşti „sat fără câini“.
45. Matei 12, 46-50; Marcu 3, 31-35; Luca 8, 19-21.
46. Luca 1, 42.
47. Matei 8, 20; Luca 9, 58.
48. Ioan 8, 11.
49. Rabbuni – învăţătorule (aramaică).
50. Matei 6, 25-34.
51. Luca 17, 20-21.
52. India, unde, după tradiţie, a propovăduit Toma.
 53. Pilda despre săracul Lazăr: Luca 16, 19-31.
54. Matei 18, 22.
55. Matei 4, 19; Marcu 1, 17; Luca 5, 10.
56. Ioan 9, 1-12; Marcu 8, 22-26.
57. Matei 9, 1-7; Marcu 2, 1-12; Luca 5, 18-20.
58. Marcu 5, 1-13.
59. Iisus spune parabola celor zece fecioare. Matei 25, 1-13.
60. Matei 9, 10-13; Marcu 2, 17; Luca 5, 31-32.
61. Convorbirea cu femeia samariteană: Ioan 4, 5-29.
62. Ierusalimul, care în greacă este de genul feminin (he Ierusalem).
63. Originar din Cirene, colonie grecească din nord-estul Africii, pe ţărmul Mării Mediterane.
64. Botezul Domnului. Matei 3, 13-17; Marcu 1, 9-11; Luca 3, 21-22; Ioan 1, 32-33.
65. În limba greacă Phōtiá – foc, de genul feminin ca şi Agápi, de aceea mai sus scriitorul le numeşte
thygatéres tou Theoú – fiice ale lui Dumnezeu.
66. Căpetenie, conducător.
67. În limba greacă he Katára (fem.), ca şi he Mána.
68. În text i ágía Ierusalim – sfântul Ierusalim, de genul feminin în greceşte, de aceea şi apoziţia, i porní
– desfrânata, e acordată în gen.
69. În orig. o aimomihtés – incestuosul.
70. În acest capitol scriitorul face referire la ispitirea Mântuitorului de către Diavol în pustiu; vezi
Evanghelia după Matei 4, 1-11.
71. Pentru evrei neamurile însemnau păgânii, celelalte popoare care credeau în alţi zei, nu în Dumnezeul
revelat lui Avraam.
72. În orig. monachoiós; în textul evanghelic monoghenés – Unul Născut.
73. În orig. O Eōsfóros – Luceafărul de dimineaţă; în limbajul teologic – îngerul răzvrătit, Diavolul,
Satana.
74. În vechea mitologie grecească, Uranós – cerul, principiul masculin, Gē – pământul, principiul
feminin, deci şi elementele lor poartă aceeaşi amprentă.
75. Scriitorul face referire la Evanghelia după Matei 25, 34-46.
76. Leviţii – casta preoţească la vechii evrei.
77. Biblia; Profetul Ioil, cap. 2. Textul dat de scriitor nu este identic cu cel din ediţia standard a Sfintelor
Scripturi.
78. Psalmul 50, 1-2.
79. Legenda la care face referire aici scriitorul este de sorginte populară.
80. Brancardă, targă.
81. Luca 17, 21.
82. Matei 3, 11; Marcu 1, 7-8; Luca 3, 16; Ioan 1, 26 şi 33.
83. Mântuitorul îi profeţeşte lui Ioan exilul de la bătrâneţe în insula Patmos, unde a avut o Revelaţie
(Apocalipsa), ultima scriere a Noului Testament.
84. Naum 2, 1.
85. Luca 2, 26-30.
86. Marcu 3, 21.
87. Marcu 3, 32-35.
88. Matei 10, 14; Marcu 6, 4 şi 11; Luca 10, 10-11.
89. Cu sensul de păgâni. Faptele Apostolilor, XIII, 46.
90. Parabola nunţii fiului de împărat. Matei 22, 1-13; Luca 14, 16-24.
91. Eunuc, om scopit.
92. Matei 9, 10-12; Marcu 2, 15-17; Luca 5, 29-32.
93. Matei 9, 9; Marcu 2, 14; Luca 5, 27-28.
94. Tifon sau Seth, zeitate egipteană care împreună cu complicii săi l-a prins la un ospăţ pe Osiris şi l-a
ucis din invidie. Tifon este numele dat de Plutarh lui Seth.
95. În orig. theokatáratos – blestemat de Dumnezeu.
96. În orig. lytoús kai deménous – dezlegaţi şi legaţi, adică oameni liberi şi sclavi.
97. Ioan 16, 22; 20, 24-29; Luca 24, 39.
98. În Matei 8, 5-11 şi Luca 7, 1-10 este prezentată vindecarea slugii unui sutaş roman, iar în Ioan 4, 45-
54, vindecarea fiului unui slujbaş regesc.
99. Începutul Evangheliei după Matei.
100. Sfinţi erau numiţi creştinii în primele veacuri după Hristos.
101. În Matei 19, 16-22 apare tânărul bogat. Întâmplarea relatată are acelaşi tâlc cu cea din roman.
102. Sfântul Petru a fost răstignit la Roma cu capul în jos şi picioarele în sus, la cererea lui, considerând
că nu e vrednic să moară răstignit la fel ca Mântuitorul, învăţătorul său.
103. Parabola bogatului nesăbuit: Luca 12, 16-20.
104. Matei 14, 24-33; Marcu 6, 47-51; Ioan 6, 17-21.
105. Matei 8, 23-27; Marcu 4, 35-41; Luca 8, 22-25.
106. Matei 5, 22-24; I Ioan. 3, 15.
107. Matei 5, 27-28.
108. Matei 10, 37; 19, 29; Luca 14, 26.
109. Matei 10, 1; Marcu 3, 14-15; Luca 6, 13; 9, 1-2.
110. Luca 1, 28.
111. Isaia 5, 1-3.
112. Psalmul 77, 76-77.
113. În orig. katoché – stăpânire, posedare (în cazul evangheliştilor, de către Sfântul Duh).
114. Ierusalimul ceresc, după sfârşitul lumii şi A Doua Venire a Mântuitorului spre judecarea lumii.
115. Matei 9, 27-30; 20, 30-34; Marcu 10, 46-52; Luca 18, 35-43; Ioan 9, 1-15.
116. Matei 10, 16; Luca 10, 3.
117. Exista obiceiul la vechii evrei ca întâiul născut să-I fie închinat lui Dumnezeu.
118. Matei 24, 2; Marcu 13, 2; Luca 19, 44; 21, 5-6.
119. Matei 26, 61; 27, 40; Marcu 44, 58; Ioan 2, 19.
120. Ioan 11, 21.
121. Ioan 11, 43.
122. Matei 17, 20; 21, 21; Marcu 11, 23; Luca, 17, 6.
123. Matei 10, 34; Luca 12, 51.
124. Matei 10, 21; Marcu 13, 12; Luca 21, 16-17.
125. Matei 10, 39; Marcu 8, 35-37; Luca 9, 24; Ioan 12, 25.
126. Matei 20, 20-28.
127. Matei 16, 18.
128. Matei 16, 19; 18, 18; Ioan 20, 23.
129. Ibidem.
130. Matei 9, 17.
131. Ioan 18, 36.
132. Matei 23, 24.
133. Matei 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25.
134. Isaia 53, 1-7.
135. Matei 20, 21.
136. Iisus are viziunea Sf. Evanghelist Ioan, exilat în insula Patmos.
137. Apocalipsa 8, 6-13; 9.
138. Matei 21, 2-3.
139. Zaharia 9, 9; Isaia 62, 11; Ioan 12, 15.
140. Chiparosul era în Antichitate simbolul tristeţii, al doliului, al morţii.
141. Matei 21, 9.
 142. În greacă thrónos – tron şi thánatos – moarte; de aici nedumerirea şi frământarea lui Matei, dacă
Iisus mergea să se urce pe tronul Israelului sau mergea la moarte.
143. Matei 21, 10-11.
144. Matei 21, 12.
145. Matei 26, 7.
146. Matei 26, 8-9.
147. Matei 26, 10-11.
148. Matei 26, 17-19.
149. Luca 2, 29.
150. Ioan 13, 4-8.
151. Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 17-19.
152. Matei 26, 34; Marcu 14, 30; Luca 22, 34; Ioan 13, 38.
153. Isaia 53, 1-7.
154. În limba greacă to pneúma înseamnă „suflare“.
155. Ioan 14, 16-17; 15, 26; 16, 7.
156. Matei 26, 38; Marcu 14, 34.
157. Matei 26, 39; Marcu 14, 36; Luca 22, 42.
158. Matei 26, 41; Marcu 13, 33; 14, 38, Luca 22, 46.
159. Luca 22, 43.
160. Matei 26, 42; Luca 22, 42.
161. Matei 26, 51-52; Ioan 18, 10-11.
162. Matei 26, 61; Marcu 14, 58.
163. Matei 26, 69-70; Marcu 14, 66-72; Luca 22, 55-62; Ioan 18, 16-18; 18, 25.
164. Matei 27, 69-70; Marcu 14, 66-72; Luca 22, 55-62; Ioan 18, 16-18; 18, 25.
165. Vezi nota precedentă.
166. Idem.
167. Idem.
168. Matei 26, 61-66; Marcu 14, 61-64; Luca 12, 67-70.
169. În orig. Idoù ánthropos, lat. Ecce homo. (Ioan 19, 5)
170. Matei 27, 24.
171. În orig. Megalomártyssa.
172. În orig. Prótomártyssa.
173. Cu sensul de bazin, rezervor; în orig. stérna – cisternă, bazin, rezervor.
174. Faptele Apostolilor 9, 1-18.
175. Matei 27, 46: Eli, Eli, lama sabahtani? („Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai
părăsit?“); Marcu 15, 34: Eloi, Eloi, lama sabahtani.
176. Ioan 12, 29.
177. Ioan 19, 30.
 Destinul unei cărţi
Postfaţă178

Kazantzakis a avut ideea romanului Ultima ispită a lui Hristos încă din 1942,
când locuia în Egina. La început s-a gândit să-l intituleze Memoriile lui Hristos.
Ulterior s-a oprit la titlul sub care îl cunoaştem astăzi. Într-o scrisoare din 16 mai
1942, Kazantzakis îi scria prietenului şi scriitorului Pandelis Prevelakis: „Un
demon nou s-a aruncat iarăşi asupra mea, şi am hotărât să scriu o carte,
Memoriile lui Hristos. Am început deja documentaţia, cu intenţia, fireşte, să o uit
creând. Dacă o să pot, zic să fie o operă bună; şi pe cât pot, nu mă voi grăbi“.
Romanul este frământat în mintea şi sufletul lui Kazantzakis timp de opt ani.
Într-o scrisoare din 11 noiembrie 1950 îi scria aceluiaşi prieten – Prevelakis –
din Antibes, în sudul Franţei, că, în timp ce simţea în el „durerile naşterii“ operei
Al treilea Faust se va limita la Ultima ispită a lui Hristos, titlul probabil al cărţii
pe care „am început-o“. Pe 25 ianuarie anul următor (1951) îi scria din aceeaşi
localitate lui Prevelakis: „Scriu acum noul roman Ultima ispită; îl aveam de 5-6
ani pregătit în minte“. Tot atunci îl anunţa că îi va trimite cât de curând primul
capitol dactilografiat. Într-o altă scrisoare, din 5 iulie 1951, îi transmite
prietenului său plăcuta ştire: „Am terminat noua carte despre Hristos; am vrut să
scap de tema aceasta a cărei dominaţie am răbdat-o foarte mult timp înlăuntrul
meu. Am scăpat“. Dar, aşa cum obişnuia, îşi scria şi rescria cărţile până când da
acestora forma finală, iar Ultima ispită nu ar fi putut constitui o excepţie. La 22
octombrie 1951 îi scria din nou lui Prevelakis că sfârşeşte „ultima scriere a
romanului Ultima ispită“.
Kazantzakis ar fi vrut ca romanul să apară mai întâi în Grecia, dar toate
încercările lui şi tratativele cu editorii greci au eşuat şi au fost amânate.
Astfel acest roman îşi începe ocolul lumii cu traducerea lui în acelaşi an (1952)
în suedeză şi norvegiană.
În 1954 editorul care a publicat romanul în limba germană îl anunţă că
Vaticanul l-a trecut în „Indexul cărţilor interzise“. Kazantzakis îi scrie iarăşi din
Antibes prietenului său Prevelakis: „Entuziastul meu editor german mi-a
telegrafiat alaltăieri că Papa a pus la index romanul. Ce ipocrizie, ce putreziciune
trebuie că are lumea aceasta ca să nu poată îngădui o carte scrisă cu o atât de
mare flacără şi nevinovăţie! Ce decăzută şi spirituala şi morala noastră Grecie ca
să mă considere […] imoral şi trădător! Repede aştept ca şi Biserica Ortodoxă să
mă afurisească; bucurie şi mândrie şi libertate mare. Mă bucur să văd cum
asediază şi cum săgetează umbra mea“.
Decretul Vaticanului este formulat astfel:
„Preaînaltul Sfânt Sinod pentru Dogme
Decret
Proscriere de carte
Ziua miercuri, 16 decembrie 1953
În şedinţa generală a Preaînaltului Sfânt Sinod pentru Dogme, Prealuminaţii şi
Preasfinţiţii Cardinali Întâistătători pentru chestiunile credinţei şi moralei,
conform propunerii Preaînţelepţilor Sfinţi Consilieri, au condamnat şi au
orânduit în Index Librarum Prohibitorum – Indexul cărţilor interzise – cartea
care este intitulată:
Nikos Kazantzakis
Ultima ispită – Die letzte Versuchung, Roman, Berlin – Grunewald. F.A.
Herbig Verlagsbuchhandlung. (Walter Kahnert).
Şi în ziua a şasea, 1 ianuarie 1954, Sanctitatea Sa Papa Pius al XII-lea, la
audienţa acordată Prealuminatului Cardinal secretar al Sfântului Sinod pentru
Dogme a aprobat hotărârea de mai sus şi a încuviinţat publicarea ei. A fost datată
în Roma, în Birourile Sfântului Sinod pentru Dogme, în 12 ianuarie 1954.“
Urmând atitudinea Vaticanului, Biserica Greciei îşi intensifică acuzaţiile
împotriva lui Nikos Kazantzakis şi cere ca romanul Ultima ispită a lui Hristos să
nu fie încă editat în greceşte. Din nou Kazantzakis îi scrie lui Prevelakis în 1954:
„Comisiei Indexului din Vatican i-am telegrafiat fraza lui Tertullianus: «Ad
Tuum, Domine, tribunal appello (La tribunalul Tău, Doamne, fac apel)».
Aceeaşi frază o adresez şi Bisericii Ortodoxe: Ad Tuum, Domine, tribunal
appello! Pentru Mitropoliţii şi Episcopii noştri adaug şi aceasta: Mi-aţi dat un
blestem, sfinţiţi părinţi, eu vă dau o binecuvântare: Vă urez să fie conştiinţa
Sfinţiilor Voastre atât de curată pe cât este a mea, şi să fiţi pe atât de morali şi
religioşi pe cât sunt eu“.
Sfântul Sinod al Bisericii Greciei, „mai catolic“ decât cel al Bisericii Romano-
Catolice, se întorcea nu numai împotriva romanului Ultima ispită a lui Hristos,
ci şi a romanelor Căpitan Mihalis şi Hristos răstignit din nou, arătând într-un
comunicat mult mai lung decât al Vaticanului că operele de mai sus duceau la
tulburarea conştiinţelor credincioşilor, la batjocorirea învăţăturii de credinţă şi a
moralei Bisericii, denaturând şi maltratând în acelaşi timp relatarea evanghelică
inspirată de Dumnezeu, despre persoana teandrică a Domnului şi Patima Lui pe
Cruce. Prin urmare, pentru motivele acestea „Sfântul Sinod adresează către
copiii cucernici ai Bisericii îndemnul părintesc de-a se feri de cărţile acestea, nu
numai necontribuind ele la zidirea lor, ci şi înveninând sufletele lor în chip
nebănuit prin farmecul artei“.
Comunicatul Bisericii Greciei, publicat în periodicul bisericesc bilunar Enoria,
anul 8, nr. 176-177, Atena, 16 iulie 1954, p. 218, este însoţit de comentariul: „Se
pare că scriitorul Nikos Kazantzakis va fi chemat să se apere de către Biserica
Cretei, de vreme ce, aşa cum se cunoaşte, este de origine din Creta. Dacă acest
lucru nu este posibil, nu este exclus ca scriitorul să fie chemat să se apere în faţa
Comisiei Sinodale“.
După publicarea comunicatului Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, ziaristul
G.V. Bucuvalas de la cotidianul Athenaiki i-a luat un interviu lui Kazantzakis în
15 iulie 1954 la Antibes. Reţinem o întrebare a ziaristului şi răspunsul lui
Kazantzakis:
„— Ce gândeşte Nikos Kazantzakis despre hotărârea Sfântului Sinod de-a
condamna cele două cărţi ale lui (Căpitan Mihalis şi Ultima ispită – n.n.) şi de
a-l chema la apărare?
— Este regretabil că Sfântul Sinod se ocupă cu Kazantzakis deoarece,
chipurile, ofensează luptele Cretei, mai ales când în Atena circulă mii de
pornografii. Mă provoacă la scandal. Refuz şi să mă apăr şi să fac comentarii.
«Nu judecaţi», a spus Hristos. Este lăudabil pentru mine să răspund, dar şi
înjositor pentru Biserica pe care o preţuiesc. S-a întins destul şi s-a făcut
instrumentul publicaţiilor isterice şi, din punct de vedere naţional, al indivizilor
inferiori. Nu este în caracterul meu scandalul. Să mă lase-n pace. Sunt însă
totdeauna gata să dezbat aici cu oricine. Este de ajuns să citească unele cărţi ale
mele cu puţină bună credinţă. Să nu socoteşti, mai precizează Kazantzakis, că
cele ce spun sunt declaraţiile mele. Nu. Răspund prin cărţile mele. Răspund prin
Sfântul Francisc (eroul romanului Sărăcuţul lui Dumnezeu – n.n.).“
În 1966 Papa Paul al VI-lea a destins în mod oficial atitudinea Bisericii faţă de
cărţile înscrise în „Indexul cărţilor interzise“ – de fapt era vorba de anularea
Indexului. Astfel scăpa de sub interdicţie şi cartea lui Kazantzakis. Iar pe 4 mai
2001, când Papa Ioan Paul al II-lea a trecut prin Atena, la întâlnirea lui cu
Arhiepiscopul Atenei şi al Întregii Elade, Hristodulos – trecut la cele veşnice în
28 ianuarie 2008 – a cerut iertare pentru dureroasele răni pe care le-au provocat
catolicii ortodocşilor, aşa cum au consemnat atunci ziarele. Una dintre aceste
răni era şi instigarea Bisericii Greciei împotriva unui scriitor de valoarea şi
celebritatea lui Kazantzakis.
Aşa cum am spus mai sus, Biserica Greciei a condamnat nu numai Ultima
ispită a lui Hristos, ci şi Căpitan Mihalis şi Hristos răstignit din nou, şi a cerut
interzicerea difuzării cărţilor lui Nikos Kazantzakis. „Au înaintat chiar mai mult
«pe scara răului», spune Kostas Palamas. Au pregătit afurisirea lui. Au ajuns în
ultimul stadiu al faptei oribile, dar, din fericire, nu au îndrăznit s-o facă. Drept
scuză au spus că ar trebui să-l judece Biserica Cretei, deoarece Kazantzakis era
cretan, iar Biserica făcea parte din Patriarhia Ecumenică. Au cerut să-l judece
Patriarhul Ecumenic, deoarece scriitorul trăia în Europa. Exista o percepţie
generală că Nikos Kazantzakis a fost afurisit de către Sfântul Sinod al Bisericii
Greciei. Nu. Nu a fost o afurisenie.“
Atitudinea Bisericii Catolice şi a Bisericii Greciei faţă de romanul Ultima
ispită a lui Hristos nu numai că nu şi-au atins scopul – interzicerea difuzării
romanului –, dar chiar i-au făcut un serviciu, stârnind şi mai mult interesul presei
şi editorilor de pretutindeni.
În 1955 romanul Ultima ispită a lui Hristos este publicat prima dată în Grecia.
Iar de-atunci ediţiile lui au fost nenumărate.
Valurile făcute de Biserica Greciei în jurul romanului Ultima ispită a lui
Hristos, dar şi al altor cărţi ale lui Kazantzakis au provocat dezbateri aprinse şi
în Parlamentul Greciei, între 11-18 martie şi 4 mai-25 noiembrie 1955. Aceste
dezbateri au fost publicate în Ziarul dezbaterilor din Parlamentul Greciei şi se
întind pe zeci de pagini. Noi ne rezumăm să cităm numai una dintre intervenţiile
lui K. Mitsotakis, care i-a interpelat pe Preşedintele Guvernului, pe Ministrul
Educaţiei Naţionale şi Cultelor şi pe Ministrul Justiţiei.

Dezbaterea din 11 martie 1955

„K. Mitsotakis: Domnilor colegi, tema la care se referă întrebarea mea mişcă
puternic larga opinie publică a Greciei şi – să-mi fie îngăduit să spun – mişcă
profund într-adevăr mai ales opinia publică a patriei mele, Creta. De către
aceasta a fost publicată informaţia că Sfântul Sinod a cerut interzicerea
circulaţiei cărţilor lui Nikos Kazantzakis. Au fost foarte multe manifestările
organelor opiniei publice, însă nu este fără importanţă, nici nu este fericit faptul
că pe de o parte au fost exprimate către Guvern foarte multe hotărâri de protest,
iar pe altă parte aproape toată presa grecească a luat poziţie împotriva acestei
prigoane.
Nikos Kazantzakis, domnilor colegi, este unul din marii literaţi greci
contemporani, este un învăţat, a cărui faimă a depăşit graniţele ţării noastre şi ale
cărui cărţi sunt citite cu deosebit interes în lumea întreagă. Caracteristic este
faptul că au fost traduse în 13 limbi cărţile lui şi sunt citite peste tot în Europa, şi
pot spune peste tot în lume, din Grecia până în statele scandinave şi America,
până în Franţa şi Anglia. Nikos Kazantzakis, însă, nu este, după percepţia mea,
numai un mare literat, este în acelaşi timp şi un adevărat patriot, după cum se
exprimă în ultimele lui cărţi. Cartea lui, Căpitan Mihalis, a cărei interzicere a
cerut-o Sfântul Sinod – dacă informaţiile sunt exacte – este, şi poate s-o
confirme oricine a citit-o, un adevărat epos pentru Creta, o carte al cărei titlu,
când era tradusă în limbi străine, era Libertate sau moarte. Descrie Creta
răzvrătită (sic) şi redă sufletul viu al Cretei. Descrie luptele pe care le-a purtat
pentru libertate şi reuşeşte să redea, mai mult decât orice alt scriitor, sufletul
Cretei răzvrătite împotriva tiranului.
În plus, domnilor colegi, după propria mea percepţie, Nikos Kazantzakis este şi
un adevărat creştin. Are un adânc şi spontan sentiment religios, precum o
dovedeşte ultima lui carte, Hristos răstignit din nou, care a circulat în Grecia.
Nikos Kazantzakis este un adevărat creştin, deoarece are un adevărat sentiment
religios şi pot să spun că până la urmă este mult mai creştin decât mulţi dintre
acuzatorii lui.
Domnilor colegi, Biserica Greacă a prezentat în ultimul timp anumite laturi ale
activităţii ei care au stârnit comentarii publice şi care au provocat multe
observaţii. Biserica Greacă are multe probleme de abordat şi are datoria să
abordeze problemele acestea mai întâi şi mai întâi, înainte de-a începe să vâneze
şi înainte de-a se implica în subiectul acesta, şi care nici nu o priveşte imediat, şi
nu este posibil să dea impresia că se duce şi ea pe căile ocolite, pe căi care este
posibil să conducă la anularea libertăţii gândirii şi cuvântului.
Nu pot să ştiu dacă sunt adevărate informaţiile că Sfântul Sinod a cerut, cu
întârziere, cu atâta întârziere, şi cu atâta discuţie, interzicerea circulaţiei operelor
lui Nikos Kazantzakis, vreau însă să cred că Guvernul grec, care este Guvernul
unei ţări democratice libere, care totdeauna a stat în frunte în ce priveşte
libertatea cuvântului şi gândirii, nu va fi fost târât în greşeala de-a purcede la
interzicerea circulaţiei acestor cărţi, deoarece altfel va da impresia că
obscurantismul a fost introdus în ţara noastră şi că în ţara care a creat libertatea
nu mai este tolerabilă libertatea gândirii şi a cuvântului“. (Aplauze)
 Mai târziu însuşi Patriarhul Ecumenic Athenagoras a arătat că operele lui
Nikos Kazantzakis înfrumuseţează Biblioteca Patriarhală. Şi a mustrat Biserica
Greciei pentru activitatea ei împotriva lui Kazantzakis, conform publicaţiilor
epocii.
Biserica Ciprului s-a abţinut să condamne operele lui Nikos Kazantzakis. Ba
dimpotrivă Primatul Bisericii din 1950 până în 1977, Makarios, Arhiepiscopul şi
conducătorul naţiunii, om strălucit şi luminat, i-a arătat mult respect văduvei
Eleni Kazantzakis ori de câte ori aceasta a vizitat Ciprul.
Din 1954 până acum „lucrurile s-au schimbat mult. În epoca noastră există
ierarhi care îl studiază pe Kazantzakis, scriu studii despre opera lui, până şi
poeme despre el. Şi studenţii în teologie învaţă opera lui şi Ultima ispită chiar e
domeniu şi izvor pentru lucrările de doctorat în universităţi. Dar intoleranţa
religioasă rămâne vie. Abis este sufletul omului!“
Reacţiile lui Kazantzakis la interzicerea romanului Ultima ispită a lui Hristos
sau a altor cărţi ale lui, precum şi la punerea sub semnul îndoielii a religiozităţii
lui au fost exprimate în scrisori către prietenii săi.
După ce editorul german îi telegrafiază în 1954 că Ultima ispită a lui Hristos a
fost trecută de către Vatican în „Indexul cărţilor interzise“, Kazantzakis îi scrie
prietenului său suedez, Börje Knös, elenist şi traducător al romanului în 1952, la
1 mai 1954: „Ieri am primit telegrama de la editorul din Germania… Ultima
ispită în Indexul cărţilor interzise! Uimirea mea e dată de îngustimea de spirit şi
strâmtimea inimilor oamenilor. Iată o carte pe care am scris-o cu adâncă
înflăcărare religioasă, cu arzătoare dragoste pentru Hristos, şi reprezentantul lui
Hristos, Papa, nu înţelege nimic, nu simte dragostea creştină cu care a fost scrisă
şi o condamnă! Şi totuşi este de acord cu ticăloşia lumii de astăzi să fiu
condamnat…“
Într-o altă scrisoare către Knös, în 14 mai 1954, adaugă: „Căpitan Mihalis
învolburează încă sângele grecilor, iar Mitropolitul de Chios (Pantelimon –
Atotmilosul îi zicem) îl acuză ca ruşinos, trădător şi antireligios şi că insultă
Creta! Închipuiţi-vă, aşadar, în ce barbarie se tăvăleşte patria mea, adică
oficialităţile greceşti, religioase şi politice! Biserica Ortodoxă a Americii s-a
întrunit şi a condamnat «ca foarte ruşinos», ca ateu şi trădător romanul Ultima
ispită şi mărturiseşte că nu l-a citit, ci s-a sprijinit pe articolele din Hestia“.
În 30 mai 1954, într-o scrisoare către prietenul său cipriot Emilios Hurmuzios,
distins ziarist şi remarcabil om de litere, stabilit la Atena, Kazantzakis scria:
„Lucrez în linişte, cu conştiinţa împăcată, ca un om care îşi face datoria lui…
Sigur… sunt o fire foarte profund religioasă, dar fără a putea să rămân în stână,
din când în când intru, dar ca să mănânc vreun miel. Sau, mai bine, ca să răpesc
vreun miel şi să-l învăţ să devină lup…“
Kazantzakis considera Ultima ispită a lui Hristos o operă de evlavie faţă de
Hristos. În scrisoarea din 13 noiembrie 1951 către Börje Knös precizează: „Vă
trimit opera aceasta a mea cu mare emoţie; aveţi răbdare să o citiţi şi încet-încet
vă va stăpâni, sunt sigur, aceeaşi emoţie pe care o simţeam eu adânc în
măruntaiele mele, când o scriam. Am vrut să reînnoiesc şi să completez Sfântul
Mit, pe care se sprijină marea civilizaţie şi cultură creştină a Apusului. Nu este o
simplă «Viaţă a lui Hristos», este o laborioasă, sfântă strădanie creatoare, de-a
întrupa iarăşi existenţa lui Hristos, dând la o parte ruginile, falsurile şi josniciile,
cu care l-au împovărat şi l-au desfigurat toate Bisericile şi toţi rusoforii
Creştinătăţii.
Adesea manuscrisele mele, când lucram, erau pătate, pentru că nu puteam să-
mi stăpânesc lacrimile. Parabole pe care nu era cu putinţă să le lase Iisus cum le
menţionează Evangheliile le-am completat şi le-am dat înaltul şi profundul scop
care se potriveşte inimii lui Iisus, cuvinte pe care nu ştim dacă le-a spus le pun în
gura Lui, pentru că pe acestea trebuia să le spună, dacă Ucenicii Lui aveau forţa
Lui sufletească şi neprihănire. Şi peste tot poezie, dragoste pentru animale,
pentru plante, pentru oameni, încredere în suflet, certitudinea că lumina va
învinge…
Timp de un an am luat din Biblioteca din Cannes toate cărţile care au fost
scrise despre Hristos, iudeii acelei epoci, cronicile, Talmudul etc. şi astfel toate
amănuntele sunt corecte istoriceşte, chiar dacă recunosc poetului dreptul de-a nu
urma robeşte istoria: «poezia este mai filozofică decât istoria» (Aristotel, Poetica
– n.n.)“.
În încheiere aş vrea să adaug că Nikos Kazantzakis l-a iubit cu adevărat şi cu
multă ardoare pe Hristos. Într-o notă a sa ne spune că Hristos îl „vâna“ neîncetat,
în sensul că figura şi personalitatea lui Hristos l-au urmărit şi l-au preocupat
începând din copilărie până la sfârşitul vieţii. Iar dragostea a fost reciprocă, dacă
ne gândim la harurile primite de Kazantzakis ca scriitor şi ca om. Aşa se face că
Hristos devine subiectul a două dintre cele mai frumoase romane ale lui şi cu
siguranţă din literatura secolului XX.
ION DIACONESCU
178. Materialul este alcătuit pe baza Addendei ediţiei originale a romanului Ultima ispită a lui Hristos (O
Teleftaios Peirasmos, Ekdoseis Kazantzaki, Atena, 2008) îngrijite de Patroclos Stavrou.
 Citatele din scrisori sunt date după Tetrakosia grammata tou Kazantzaki ston Prevelaki, ed. a II-a,
îngrijită de Patroclos Stavrou, Ekdoseis Eleni N. Kazantzaki, Atena, 1984.