Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
5 Focurile-Cerului PDF
5 Focurile-Cerului PDF
Ciclul
Roata Timpului
cartea a cincea
FOCURILE
CERULUI
2011
ROBERT JORDAN
Suflând în scântei
CAPITOLUL
2
–––––––
Rhuidean
CAPITOLUL
3
–––––––
Umbre palide
CAPITOLUL
4
–––––––
Amurg
CAPITOLUL
5
–––––––
Printre înţelepte
CAPITOLUL
6
–––––––
Porţile
CAPITOLUL
7
–––––––
Plecarea
CAPITOLUL
8
–––––––
Dincolo de hotar
CAPITOLUL
9
–––––––
Un semnal
CAPITOLUL
10
–––––––
Smochine şi şoareci
CAPITOLUL
11
–––––––
Trăsura cu nouă cai
CAPITOLUL
12
–––––––
O pipă veche
CAPITOLUL
13
–––––––
O cămăruţă în Sienda
CAPITOLUL
14
–––––––
Întâlniri
CAPITOLUL
15
–––––––
O ofertă neaşteptată
CAPITOLUL
17
–––––––
Spre apus
CAPITOLUL
18
–––––––
Amintiri
CAPITOLUL
20
–––––––
Pasul Jangai
CAPITOLUL
21
–––––––
O sabie în dar
CAPITOLUL
22
–––––––
Mesajul trimis
CAPITOLUL
25
–––––––
Vise cu Galad
CAPITOLUL
26
–––––––
Sallie Daera
CAPITOLUL
27
–––––––
Practica modestiei
CAPITOLUL
28
–––––––
Prins în capcană
CAPITOLUL
29
–––––––
Amintiri din Saldaea
CAPITOLUL
30
–––––––
Un rămăşag
CAPITOLUL
31
–––––––
Zăpezile îndepărtate
CAPITOLUL
32
–––––––
O lance scurtă
CAPITOLUL
33
–––––––
Ceva purpuriu
CAPITOLUL
34
–––––––
O săgeată de argint
CAPITOLUL
35
–––––––
Smulsă
CAPITOLUL
36
–––––––
Un nume nou
CAPITOLUL
37
–––––––
Spectacole la Samara
CAPITOLUL
38
–––––––
O cunoştinţă veche
CAPITOLUL
39
–––––––
Roata tese
CAPITOLUL
41
–––––––
Meşteşugul lui Kin Tovere
CAPITOLUL
42
–––––––
În calea săgeţii
CAPITOLUL
43
–––––––
După furtună
CAPITOLUL
46
–––––––
Despărţiri
CAPITOLUL
49
–––––––
Spre Boannda
CAPITOLUL
50
–––––––
Opţiuni
CAPITOLUL
53
–––––––
Cuvinte care pier
CAPITOLUL
54
–––––––
Spre Caemlyn
CAPITOLUL
55
–––––––
Ard firele
CAPITOLUL
56
–––––––
Tăciuni aprinşi
GLOSAR
Pentru Harnet,
Lumina ochilor ei este Lumina mea.
Odată cu venirea lui renasc focurile spaimei. Dealurile ard,
pământul se usucă. Oamenii fug unde văd cu ochii, orele se
împuţinează. Zidul e străpuns, iar vălul despărţirii se ridică.
Furtunile vuiesc dincolo de orizont, în vreme ce focurile cerului
curăţă pământul. Nu există izbăvire fară distrugere, şi nici
speranţă de partea aceasta a morţii.
***
***
Suflând în scântei
***
***
Rhuidean
Umbre palide
Amurg
Printre înţelepte
Porţile
Plecarea
Dincolo de hotar
Un semnal
Smochine şi şoareci
O pipă veche
O cămăruţă în Sienda
Întâlniri
O ofertă neaşteptată
Spre apus
Amintiri
Regina mea?
Morgase ridică ochii de pe cartea din poala ei. Lumina
soarelui pătrundea pieziş prin fereastra salonului de lângă
dormitor. Ziua era deja toridă, nu bătea nici o adiere de vânt, iar
sudoarea îi acoperea faţa. Nu mai era mult până la prânz şi tot
nu se mişcase de acolo. Ceea ce nu-i era în fire; nu-şi mai
aducea aminte de ce hotărâse să lenevească toată dimineaţa cu
o carte în mână. După ceasul aurit de pe poliţa şemineului de
marmură, trecuse o oră de când întorsese ultima pagină şi nici
nu-şi mai amintea ce citise. Din cauza căldurii, probabil.
Tânărul ofiţer în uniformă roşie a gărzilor regale,
îngenuncheat cu pumnul lipit de covorul roşu-auriu, arăta vag
cunoscut. Cândva, ştiuse numele tuturor Gărzilor a căror
misiune era să păzească Palatul. Poate că se schimbaseră toţi.
― Tallanvor, spuse ea, surprinsă.
Era un tânăr înalt şi bine făcut, dar nu putea spune de ce şi-l
amintea tocmai pe el. Cumva îi adusese ceva? Cu mai mult timp
în urmă?
Locotenentul Martyn Tallanvor, membru al Gărzii Regale.
Ofiţerul îi aruncă o privire neaşteptat de îndrăzneaţă, apoi îşi
aţinti din nou ochii asupra covorului.
― Regina mea, iertare, dar sunt surprins că ai rămas aici,
dată fiind vestea sosită de dimineaţă.
― Ce veste?
Nu strica să mai afle şi altceva decât bârfele Alteimei despre
Curtea Regală din Tear. Uneori, simţea că voia s-o mai întrebe şi
altceva pe femeia aia, dar nu făceau decât să bârfească, lucru
pe care, din câte îşi amintea ea, nu se întâmpla înainte. Lui
Gaebril părea că-i place să le asculte, în scaunul lui cu spătarul
înalt din faţa şemineului, picior peste picior, zâmbind mulţumit.
De la un timp, Alteima începuse să poarte rochii destul de
îndrăzneţe; Morgase trebuia să-i atragă atenţia. Vag îşi aduse
aminte că se mai gândise la asta. Prostii. „Dacă m-aş fi gândit, i-
aş fi spus-o deja. “Clătină din cap, dându-şi seama că şi uitase
de prezenţa tânărului ofiţer, că acesta începuse să vorbească în
clipa în care observase că nu e ascultat.
Mai spune-mi o dată. Mă gândeam la altceva. Şi ridică-te.
Ofiţerul se ridică în picioare, cu o expresie furioasă,
fulgerând-o cu privirea înainte de a lăsa din nou ochii în jos.
Morgase se uită unde se oprise privirea tânărului şi roşi; rochia
ei avea un decolteu extrem de adânc. Dar şi lui Gaebril îi
plăceau rochiile ei. Cu acest gând încetă să-şi mai facă
probleme că era aproape goală în faţa unuia dintre ofiţerii ei.
― Fii scurt, zise ea tăios.
„Cum de îndrăzneşte să mă privească aşa? Ar trebui să pun
să-l biciuiască. “
― Ce veste poate fi atât de importantă ca să intri în salonul
meu de parcă ai intra într-o tavernă?
Ofiţerul se întunecă la faţă, poate de jenă, poate de furie,
Morgase nu-şi dădea seama. „Cum de îndrăzneşte să fie furios
pe regină! Omul ăsta crede că n-am altă treabă decât să-l ascult
pe el? “
― Revoltă, regina mea, spuse el rar, făcând să dispară toate
gândurile ei despre furie şi priviri insistente.
Unde?
În Ţinutul celor Două Râuri, regina mea. Cineva a înălţat
vechiul stindard al Manetherenului, Vulturul Roşu. Un mesager a
sosit din Podul cel Alb azi-dimineaţă.
Morgase bătu darabana pe carte, gândurile limpezindu-i-se
mult mai repede decât în ultima vreme. Ceva legat de Ţinutul
celor Două Râuri, o scânteie pe care n-o putea trezi la viaţă, nu-i
dădea pace. Regiunea nu făcea parte din Andor, de generaţii
întregi. Ea, ca şi ultimele trei regine, fusese constrânsă să
păstreze un control minim asupra minerilor şi topitorilor din
Munţii de Negură, dar chiar şi acel control s-ar fi pierdut dacă ar
fi existat altă cale de a scoate metalele de acolo decât prin
Andor. Intre a păstra, pe de o parte, aurul, fierul şi alte metale
şi, pe de alta, lâna şi tutunul din Ţinutul celor Două Râuri, nu
fusese greu de ales. Dar o revoltă pe care n-o înăbuşeai la timp,
chiar şi o revoltă într-o parte a regatului ei pe care o avea doar
pe hartă, se putea răspândi foarte repede, spre locuri care îi
aparţineau de drept. Iar Manetheren, distrus în Războaiele
Troloce, Manetheren ajuns în legende şi poveşti, încă mai era
prezent în minţile unora. În plus, Ţinutul celor Două Râuri îi
aparţinea ei. Chiar dacă fuseseră lăsaţi în pace mult prea mult
timp, era şi acum o parte a regatului ei.
Seniorul Gaebril a fost informat?
Bineînţeles că nu. Ar fi venit imediat la ea cu această veste
şi cu propuneri cum să rezolve situaţia. Propunerile lui erau
întotdeauna cele mai potrivite. Propuneri? Parcă şi-l amintea că-i
spune ce să facă. Ceea ce era imposibil, de bună seamă.
A fost, regina mea, răspunse Tallanvor cu o voce în
continuare reţinută, spre deosebire de expresia de pe chipul lui,
unde furia încă mai mocnea. A izbucnit în râs. A zis că Ţinutul
celor Două Râuri o caută de mult cu lumânarea şi că îi va găsi el
ac de cojoc. Şi a mai zis că acest incident minor va trebui să-şi
aştepte rândul, sunt alte probleme, mult mai presante.
Regina sări în picioare şi cartea îi căzu pe podea. Trecând
maiestuos pe lângă Tallanvor i se păru că acesta zâmbeşte
macabru. O servitoare îi spuse unde putea fi găsit Gaebril. Iar
Morgase se îndreptă cu paşi mari direct spre curtea străjuită de
copaci, cu fântâna de marmură, cu bazinul plin de frunze de
nufăr şi peşti. Era mai răcoare acolo şi mai multă umbră.
Gaebril şedea pe marginea lată, albă, a fântânii, cu mai
mulţi nobili, bărbaţi şi femei, adunaţi în jurul lui. Morgase
recunoscu mai puţin de jumătate dintre ei. Jarid din Casa
Sarand, cu faţa pătrată, oacheşă, şi scorpia de nevastă-sa,
Elenia, cu părul auriu. Mofturoasa de Arymilla din Casa Marne,
cu ochii căprui, duioşi, mereu holbaţi, chipurile de prea mult
interes, şi Masin din Casa Caeren, cu faţa lui osoasă, de ţap,
care punea jos orice femeie pe care reuşea s-o înghesuie într-un
colţ, chiar dacă mai avea doar câteva fire de păr, şi acelea albe.
Naean din Casa Arawn, ca de obicei cu un surâs batjocoritor
care îi ştirbea din frumuseţea palidă, şi Lir din Casa Baryn, un
ins afurisit, care purta o sabie la brâu, şi Karind din Casa Anshar,
cu aceeaşi privire despre care se spunea că i-ar fi trimis trei soţi
în groapă. Pe ceilalţi nu-i ştia deloc, ceea ce era destul de
ciudat, dar pe aceştia nu-i lăsa în Palat decât la ocazii speciale.
Toţi o înfruntaseră în timpul Succesiunii. Elenia şi Naean
râvniseră la Tronul Leului. Oare ce avusese în minte Gaebril
când îi adusese aici?
― ... De mărimea moşiilor noastre din Cairhien, înălţimea
Voastră, spunea Arymilla, aplecându-se spre Gaebril la
apropierea lui Morgase.
Nimeni nu o învrednici cu mai mult decât o privire aruncată
în fugă. De parcă ar fi fost o servitoare care aducea o carafă cu
vin!
Vreau să vorbim despre Ţinutul celor Două Râuri, Gaebril.
Intre patru ochi.
Am rezolvat problema, draga mea, spuse el alene, jucându-
se cu degetele în apă. Am altele pe cap acum. Credeam că ai să
citeşti cât e zăpuşeală afară. Ar trebui să stai la tine până pe-
nserat, când vine răcoarea.
„Draga mea “. Îi spusese „draga mea “în faţa acestor intruşi!
Chiar dacă tremura de plăcere să audă aceste cuvinte de pe
buzele lui când erau doar ei doi... Elenia îşi ascunse un zâmbet.
― Aş zice că nu, Senior Gaebril, replică Morgase cu răceală.
Mă vei urma imediat. Iar când voi reveni, vreau ca toţi cei de
aici să fie cât mai departe de Palat, altfel îi voi exila din Caemlyn
pentru totdeauna.
Gaebril sări brusc în picioare, un bărbat vânjos, dominând-o
cu masivitatea lui. Morgase părea că nu poate privi decât în
ochii lui negri; simţi cum i se face pielea de găină, de parcă un
vânt de gheaţă ar fi străbătut curtea.
― Vei pleca tu şi mă vei aştepta, Morgase, zise el cu o voce
ce semăna cu un urlet îndepărtat care îi făcu urechile să ţiuie.
M-am ocupat eu de tot ce trebuie. Voi veni la tine diseară. Acum
vei pleca. Vei pleca.
Îşi dădu seama unde se află de-abia când ridică mâna ca să
deschidă uşa salonului ei. Şi de ceea ce se întâmplase. Îi
spusese să plece, iar ea plecase. Privind uşa îngrozită văzu
zâmbetele batjocoritoare de pe feţele bărbaţilor şi auzi hohotele
de râs ale câtorva femei. „Ce mi s-a întâmplat? Cum de-am
ajuns să fiu atât de înnebunită după un bărbat? “încă mai
simţea pornirea de a intra şi de a-l aştepta acolo.
Ameţită, se sili să se întoarcă şi să se îndepărteze de uşă. Cu
mare efort. I se strânse inima gândindu-se la cât de dezamăgit
va fi Gaebril când n-o va găsi acolo unde se aştepta să o vadă, şi
i se strânse şi mai tare când realiză cât de mult se putea umili.
La început, nu-şi dădu seama încotro se îndreaptă şi de ce,
doar să nu aştepte acolo, supusă, pe nimeni, nici pe Gaebril, nici
un alt bărbat sau o altă femeie din lumea asta. Imaginea curţii
pline de oameni îi revenea obsesiv în minte, cu Gaebril care îi
spunea să plece şi cu feţele alea dezgustătoare, amuzate.
Mintea încă îi era înceţoşată. Nu putea înţelege cum sau de ce
permisese să se întâmple aşa ceva. Trebuia să se gândească la
un lucru pe care să-l poată înţelege, ceva logic. Jarid Sarand şi
ceilalţi.
Când se suise pe tron, îi iertase pentru tot ce făcuseră în
timpul Succesiunii, aşa cum îi iertase pe toţi cei care i se
opuseseră. I se păruse a fi soluţia cea mai bună să uite toate
animozităţile înainte ca acestea să degenereze în intrigile şi
conspiraţiile care dădeau peste cap atâtea ţinuturi. Jocul Caselor
se numea Daes Dae’mar sau Marele Joc, şi ducea la conflicte
încurcate, nesfârşite, între Case, şi la răsturnarea regilor şi a
reginelor; Jocul se afla la originea războiului civil din Cairhien şi,
fără doar şi poate, jucase un rol important şi în tulburările din
Arad Doman şi Tarabon. Iertarea îi avea în vedere pe absolut
toţi, pentru a împiedica apariţia Daes Dae’mar în Andor, dar se
prea poate să fi lăsat câteva acte nesemnate, foarte probabil
cele care purtau numele celor şapte.
Gaebril ştia asta. În public, Morgase nu-şi manifestase în nici
un fel dezaprobarea faţă de cineva, în particular însă se arătase
dispusă să vorbească despre lipsa ei de încredere într-unul sau
într-altul. Fuseseră nevoiţi să le smulgă jurământul de credinţă
cu cleştele, dar chiar şi atunci îşi dăduseră seama că jurământul
era doar de formă. Acum oricine se putea folosi de prima ocazie
ca să o dea jos, iar toţi şapte la un loc...
Nu putea trage decât o singură concluzie. Gaebril complota
împotriva ei. Nu ca s-o pună pe Elenia sau pe Naean pe tron.
„Nu când mă are deja pe mine, gândi ea cu amărăciune,
căţeluşa lui ascultătoare. “Vrea să-i ia chiar el locul. Ca să
devină primul rege din istoria Andorului. Iar ea încă mai simţea
nevoia să se întoarcă la cartea ei şi să-l aştepte. Ardea de
nerăbdare să-i simtă atingerea.
De-abia când văzu chipurile îmbătrânite din hol, obrajii
zbârciţi şi spinările încovoiate, îşi dădu seama unde se află.
Aripa Lefegiilor. Unii servitori se întorceau la familiile lor când
ajungeau la vârsta senectuţii, alţii însă petrecuseră în Palat atât
de mult timp, încât nu mai concepeau altfel de viaţă. Aici îşi
aveau micile lor apartamente, grădina lor cu pomi şi o curte
spaţioasă. Ca toate reginele de dinaintea ei, le sporise plata
lăsându-i să cumpere alimente prin bucătăriile Palatului la un
preţ redus, iar infirmeria se îngrijea de bolile lor. Bătrânii
înclinau capul sau făceau o plecăciune anevoie şi murmurau:
„Lumina să te călăuzească, regina mea “, „Lumina să te
binecuvânteze, regina mea “şi „Lumina să te apere, regina mea
“. Morgase le răspundea absentă. Acum ştia încotro se
îndreaptă.
Uşa lui Lini era la fel ca toate celelalte, aliniate de-a lungul
coridorului pardosit cu ceramică verde, împodobit doar cu o
sculptură a Leului din Andor, înălţat pe labele din spate. Nu
bătea niciodată înainte să intre; ea era regina, iar acesta era
Palatul ei. Bătrâna ei doică nu era acolo, deşi ceainicul care
scotea aburi pe focul mic din şemineul de cărămidă îi spunea că
va apărea cât de curând.
Cele două camere confortabile erau frumos aranjate, patul
făcut impecabil, cele două scaune aliniate cu masa, pe care o
vază albastră, aşezată chiar în mijloc, era plină de flori. Lui Lini
întotdeauna îi plăcuse ca totul să fie pus la punct. Morgase ar fi
pus rămăşag că în garderoba din dormitor fiecare rochie era la
locul ei, ca şi oalele din dulapul de lângă şemineul din cealaltă
cameră.
Şase miniaturi din fildeş pictat pe suporturi de lemn stăteau
aliniate pe poliţa şemineului. Morgase nu-şi putea imagina cum
îşi permisese Lini să le cumpere cu venitul ei de doică; desigur,
nu-i putea pune o asemenea întrebare. Pe perechi, miniaturile
reprezentau trei femei, la tinereţe şi pe când erau doar prunci.
Elayne era acolo, şi ea. Luând miniatura ei la 14 ani, o fată
zveltă, zburdalnică, nu-i veni să creadă că arătase cândva atât
de inocentă. Purta rochia aceea de mătase ivorie, din ziua în
care mersese la Turnul Alb, neîndrăznind să viseze că va ajunge
cândva regină, doar cu speranţa vană că ar putea deveni o Aes
Sedai.
Pipăi absentă inelul Marelui Şarpe de pe mâna stângă. Nu-l
câştigase; femeile care nu puteau conduce Puterea nu primeau
un astfel de inel. Dar cu puţin înainte de cea de-a şaisprezecea
ei onomastică se întorsese ca să ceară Coroana Trandafirului în
numele Casei Trakand şi, doi ani mai târziu, când câştigase
tronul, primise în dar acest inel. Potrivit tradiţiei, Domniţa-
Moştenitoare a Andorului se instruia întotdeauna în Turn şi, în
semn de recunoaştere a sprijinului îndelungat acordat Turnului
de către Andor, îi fusese dăruit inelul chiar dacă nu putea
conduce Puterea. În Turn, fusese doar în calitate de
moştenitoare a Casei Trakand, dar îi dăduseră inelul fiindcă
avea deja Coroana Trandafirului pe cap.
Punând la loc miniatura, o luă pe cea a mamei ei, făcută
poate când aceasta avea cu doi ani mai mulţi. Lini fusese doica
a trei generaţii de femei din Casa Trakand. Maighdin Trakand
fusese frumoasă. Morgase îşi amintea zâmbetul acela, când
devenise simbolul dragostei pe care i-o purta. Maighdin ar fi
trebuit să ocupe Tronul Leului. Dar o febră rebelă o răpusese şi
aşa o adolescentă se trezise mai-marea Casei Trakand, în
mijlocul unei lupte pentru tron, la început doar cu sprijinul
celorlalţi membri ai Casei şi al bardului acesteia. „Am câştigat
Tronul Leului. N-am să-l cedez şi n-am să-l las pe mâna unui
bărbat. De o mie de ani Andorul a fost condus de o regină şi n-
am să pun capăt tradiţiei tocmai acum! “
― Iar umbli prin lucrurile mele, copilă!
Glasul acela îi declanşă reflexe de mult uitate. Morgase
ascunse miniatura la spate fără să-şi dea seama. Apoi, clătinând
mâhnită din cap, o puse la loc, pe suport.
― Nu mai sunt copilă de mult, Lini. Trebuie să-ţi aduci
aminte de asta, altfel într-una din zile ai să spui ceva, iar eu am
să mă supăr.
Gâtul mi-e zbârcit, a îmbătrânit de tot, zise lini, punând nişte
morcovi şi napi pe masă.
Părea fragilă în rochia ei cenuşie, îngrijită, cu părul alb
strâns într-un coc, care-i descoperea faţa îngustă, cu pielea ca
un pergament subţire, spatele însă şi-l ţinea drept, glasul îi era
clar şi hotărât, iar ochii negri arătau mai ageri ca niciodată.
Dacă vrei să-l dai pe mâna gâdelui, n-ai decât, aproape că
am terminat cu el. „Creanga veche, noduroasă toceşte lama
care taie puietul. “
Morgase oftă. Lini rămăsese aceeaşi. Nu făcea o reverenţă
în faţa ei nici dacă ar fi fost toţi curtenii acolo.
Devii din ce în ce mai îndărătnică pe măsură ce
îmbătrâneşti. Nu sunt sigură că gâdele ar găsi o secure
îndeajuns de ascuţită pentru gâtul tău.
― N-ai mai venit de mult să mă vezi, cred că iar nu ştii să
dai de capăt la ceva. Când erai mică - şi mai târziu întotdeauna
veneai la mine când nu reuşeai să îi dai de capăt. Vrei un ceai?
De mult, Lini? Vin aici în fiecare săptămână, ceea ce-i de
mirare, dacă mă gândesc la felul în care vorbeşti cu mine. Aş
exila-o pe cea mai de seamă nobilă din Andor, dacă mi-ar spune
doar jumătate din câte îmi spui tu.
Lini îi aruncă o privire senină.
― Nu mi-ai mai călcat pragul din primăvară. Iar eu vorbesc
ca întotdeauna; sunt prea bătrână ca să mă mai schimb. Vrei un
ceai?
Nu, răspunse Morgase, ducându-şi mâna la cap, încurcată.
Ba chiar o vizita pe Lini în fiecare săptămână. Îşi aducea
bine aminte... Sau nu-şi aducea. Gaebril îi ocupa atât de mult
timpul, încât uneori îi venea greu să-şi amintească altceva în
afară de el.
Nu, nu vreau ceai. Nu ştiu de ce-am venit. Nu mă poţi ajuta
în problema pe care o am.
Bătrâna ei doică pufni, deşi sunetul păru destul de delicat.
― Ai necazuri cu Gaebril, nu? Numai că acum ţi-e ruşine să-
mi spui. Copilă, ţi-am schimbat scutecele când erai în leagăn,
am avut grijă de tine când te durea burta şi te-am învăţat ce
trebuia să ştii despre bărbaţi. Niciodată nu ţi-a fost ruşine să
discuţi ceva cu mine şi cred că nici acum nu e momentul să-ţi
fie.
― Gaebril? Repetă Morgase făcând ochii mari. Ştii? Dar
cum?
Copila mea, toată lumea ştie, deşi nimeni n-a avut curajul
să-ţi spună, zise Lini cu tristeţe în glas. Poate că ţi-aş fi spus eu,
dacă nu te-ai fi ţinut departe, dar nu-i aşa că-i una din situaţiile
alea în care nu te poate ajuta nimeni? Pe care le înţelegi numai
dacă te loveşti cu capul de pragul de sus?
― Ce tot vorbeşti acolo? Era datoria ta să vii la mine dacă
ştiai, Lini. Era datoria tuturor! Ah, Lumină sfântă, eu sunt mereu
ultima care află, iar acum s-ar putea să fie prea târziu ca să-i
pun capăt!
Prea târziu? Făcu Lini nevenindu-i să creadă. De ce să fie
prea târziu? Îi faci vânt lui Gaebril din Palat, din Andor, împreună
cu Alteima şi cu ceilalţi, şi-ai terminat socoteala. Auzi colo, prea
târziu.
Preţ de o clipă, Morgase rămase fără glas.
Alteima... şi ceilalţi? Zise ea într-un târziu.
Lini o privi lung, apoi clătină din cap, dezgustată.
― Sunt bătrână şi proastă, cu mintea tocită. Ei, acum ştii.
„După ce-ai scos mierea din fagure, n-ai cum s-o mai pui la loc.
“
Tonul i se îmblânzi, dar rămase la fel de ferm, tonul pe care
îl folosea atunci când îi spusese lui Morgase că poneiul ei îşi
rupsese un picior şi trebuia omorât.
― Gaebril îşi petrece majoritatea nopţilor cu tine, dar
Alteima se bucură de compania lui aproape la fel de mult.
Timpul care-i mai rămâne şi-l împarte cu celelalte şase. Cinci
dintre ele au camere în Palat. Pe una din ele, o tânără cu ochii
mari, o vâră şi o scoate pe furiş, înfăşurată toată într-o mantie,
chiar pe căldura asta. O fi măritată, cine ştie. Îmi pare rău,
copila mea, dar ăsta e adevărul. „Mai bine să dai piept cu ursul
decât să fugi din calea lui. “
Morgase simţi cum i se înmoaie picioarele şi, dacă Lini nu s-
ar fi repezit să tragă un scaun şi să-l împingă sub ea, ar fi căzut
pe podea. Alteima. Acum vedea cu alţi ochi momentele în care
Gaebril le privea cum stau la bârfe. Un bărbat care îşi privea cu
afecţiune două dintre cuceririle lui. Şi încă alte şase! Fierbea de
furie, o furie de zece ori mai mare decât cea care o cuprinsese
atunci când se gândise că Gaebril îi voia tronul. La posibilitatea
aceea se gândise cu calm, cu mintea limpede; cât de limpede se
putea gândi la ceva în ultima vreme. Acela era un pericol care
trebuia cântărit doar cu raţiunea. Asta însă! Individul îşi
ascunsese târfele în palatul ei. Iar din ea făcuse o altă târfă.
Acum îi voia capul. Voia să fie jupuit de viu. Ah, Lumină sfântă,
cât de mult tânjea să-i simtă atingerea. „Cred c-am înnebunit! “
― Asta se va rezolva împreună cu toate celelalte, zise ea pe
un ton glacial.
Multe depindeau de cine era în Caemlyn şi cine la moşiile lor
din ţară.
― Unde e Pelivar? Abelle? Arathelle?
Aceştia aveau Case puternice şi mulţi supuşi.
― Sunt exilaţi, răspunse Lini calm, privind-o ciudat, l-ai gonit
din oraş primăvara trecută.
Morgase îi întoarse privirea. Nu-şi amintea nimic despre aşa
ceva. Acum parcă da, ceva vag, îndepărtat.
― Ellorien? Aemlyn? Luan?
Alte Case puternice. Alte Case care o sprijiniseră înainte de a
ocupa tronul.
― Sunt exilaţi, răspunse Lini la fel de calm. Pe Ellorien ai pus
să fie biciuită fiindcă a vrut să ştie motivul.
Doica se aplecă să-i aranjeze părul la spate, degetele
noduroase întârziind pe obraji ca atunci când încerca să vadă
dacă are febră.
― Ţi-e rău, copila mea?
Morgase clătină din cap posomorâtă, începând să-şi aducă
aminte. Ellorien, urlând de furie în timp ce gâdele îi rupea rochia
în spate. Casa Traemane fusese prima care venise în sprijinul
Casei Trakand, condusă de o femeie drăguţă, dolofană, cu doar
câţiva ani mai mare decât Morgase. Condusă de Ellorien, acum
una dintre prietenele ei cele mai bune. Atunci, de fapt. Îşi
botezase fata, pe Elayne, după bunica lui Ellorien. Îşi aminti vag
de alţii care părăsiseră oraşul; care se înstrăinaseră de ea, acum
era evident. Iar cei care rămăseseră? Case prea slabe ca să-i fie
de vreun folos sau doar nişte linguşitori. Parcă îşi aducea aminte
că semnase mai multe documente pe care Gaebril i le pusese în
faţă, prin care acordase noi titluri. Adulatori ai lui Gaebril şi
duşmani ai ei; slabe speranţe să se poată baza pe ei.
― Nu-mi pasă de ce spui, zise Lini hotărât. N-ai febră, dar
ştiu că ceva nu-i în regulă. Ai nevoie de o Tămăduitoare Aes
Sedai, de asta ai nevoie.
― Fără Aes Sedai.
Vocea lui Morgase era şi mai hotărâtă. Îşi pipăi inelul din
nou, pentru câteva fracţiuni de secundă. Era conştientă că
ostilitatea ei faţă de Turn depăşise în ultima vreme limitele
rezonabilului, dar nu mai putea avea încredere în Turnul Alb
care părea că vrea să-i ascundă fiica de ea. Scrisoarea ei către
noua Supremă Înscăunată în care cerea imperios întoarcerea lui
Elayne nimeni nu cerea ceva imperios Supremei Înscăunate, dar
ea o făcuse. - Scrisoarea aceea rămăsese fără răspuns. De-abia
avusese timp să ajungă în Tar Valon. Oricum, era convinsă că nu
va suporta o Aes Sedai în preajma ei. Şi totuşi gândul la Elayne
o umplea de mândrie. Ajunsă Aleasă într-un timp atât de scurt,
Elayne putea fi prima femeie care avea să ocupe tronul
Andorului ca Aes Sedai cu drepturi depline, nu doar ca un
învăţăcel al Turnului. Nu era deloc logic să aibă aceste
sentimente contradictorii în acelaşi timp, dar ce mai era logic
acum? Fiica ei nu va avea parte de Tronul Leului dacă ea,
Morgase, nu avea grijă să i-l asigure.
Am zis fără Aes Sedai, Lini, aşa că ai face mai bine să nu te
mai uiţi aşa. De data asta, n-ai să mă mai convingi să iau
doctoria amară la gust. În plus, nu cred că mai e picior de Aes
Sedai în Caemlyn, indiferent de rang.
Vechii ei susţinători plecaseră, exilaţi cu propria ei
semnătură, şi poate de-acum duşmani pentru totdeauna după
tot ce-i făcuse lui Ellorien. Alţi nobili le luaseră locul la Palat. Alte
feţe în Garda Regală. Cine-i mai era loial acum?
Ştii vreun locotenent din Garda Regală pe nume Tallanvor,
Lini?
Când văzu că bătrâna încuviinţă repede din cap, Morgase
continuă:
Găseşte-mi-l şi adu-l aici. Dar nu-i spune că-l aduci la mine.
De fapt, spune-le celor din Aripa Lefegiilor că, dacă întreabă
cineva de mine, nu sunt aici.
Mai e ceva în afară de Gaebril şi femeile lui, nu-i aşa?
Hai, du-te, Lini. Fuga. N-avem mult timp.
După umbrele pe care le vedea în grădina plină de pomi,
soarele trecuse de zenit. Seara avea să sosească prea curând.
Seara, când Gaebril o va căuta.
După plecarea lui Lini, Morgase rămase pe scaun,
nemişcată. Nu îndrăznea să se ridice; genunchii nu-i mai erau
moi, dar se temea că, dacă apucă să se mişte, nu se va opri
decât în salon, ca să-l aştepte pe Gaebril. Atât de mare îi era
dorinţa, mai ales acum, când era singură. Şi, în clipa în care se
uita la ea, în clipa în care o atingea, mai mult ca sigur că i-ar fi
iertat totul. I-ar fi iertat totul, poate, ţinând cont cât de vagi şi
incomplete îi erau amintirile. Dacă ar fi fost mai neştiutoare, ar
fi spus că folosise Puterea asupra ei, dar nici un bărbat care
putea conduce Puterea nu atingea vârsta lui.
Lini îi spusese adesea că întotdeauna există un bărbat pe
lumea asta pentru care o femeie s-ar purta fără minte, dar
niciodată nu crezuse că va fi şi ea într-o asemenea situaţie. Dar,
dacă se gândea mai bine, niciodată nu avusese noroc la bărbaţi,
oricât de bună i s-ar fi părut alegerea la început.
Cu Taringail Damodred se căsătorise din raţiuni politice.
Fusese însurat cu Tigraine, Domniţa-Moştenitoare a cărei
dispariţie declanşase lupta pentru Succesiune, după moartea lui
Modrellein. Căsătoria cu el o lega de bătrâna regină, alungând
îndoielile celor mai mulţi dintre duşmanii ei, dar, şi mai
important, întărise aflanţa care pusese capăt războaielor
neîncetate cu Cairhien. Aşa îşi alegeau reginele bărbaţii.
Taringail fusese un bărbat rece, distant şi între ei nu fusese
vorba de dragoste, în ciuda celor doi copii minunaţi; aproape că
se simţise uşurată când soţul ei murise la vânătoare.
Thomdril Merrilin, bardul Casei şi apoi al Curţii, fusese o
mare bucurie la început, un om inteligent, spiritual, mereu
vesel, care se folosise de trucurile Jocului Caselor ca s-o ajute să
acceadă la tron şi, ulterior, să întărească Andorul. Avea de două
ori vârsta ei, dar s-ar fi măritat cu el — căsătoriile cu oamenii de
rând nu erau ceva nou în Andor. - Însă dispăruse fără să lase
vreo vorbă, fapt care o înfuriase peste măsură. Nici până acum
nu ştia de ce plecase, dar nu mai conta. Când, în sfârşit, se
întorsese, cu siguranţă ar fi anulat ordinul de arestare, dacă, în
loc s-o îmbuneze cu vorba lui dulce, nu i-ar fi răspuns cu aceeaşi
monedă la vorbele ei grele, lucruri pe care nu i le putea ierta.
Încă îi mai ardeau urechile când îşi amintea cum o făcuse copil
răsfăţat şi marioneta Tar Valonului. O zdruncinase rău de tot,
tocmai pe regina lui!
Apoi fusese Gareth Bryne, puternic şi vrednic, la fel de
viclean ca şi faţa lui, la fel de încăpăţânat ca şi ea; se dovedise a
fi un perfid şi un neghiob. Şi-l scosese cu totul din minte.
Parcă nu-l mai văzuse de ani de zile, deşi trecuseră doar
şase luni.
Şi, în sfârşit, Gaebril. Încununarea alegerilor ei greşite. Cel
puţin ceilalţi nu încercaseră să-i ia locul.
Nu foarte mulţi bărbaţi pentru o viaţă de femeie, dar, într-un
fel, prea mulţi. Un alt lucru de care amintea mereu Lini era că
bărbaţii sunt buni numai din trei puncte de vedere, la care de
fapt excelează. Morgase se urcase pe tron înainte ca Lini să o
considere îndeajuns de matură ca să-i spună care sunt cele trei
puncte de vedere. „Poate că, dacă m-aş fi rezumat la dans,
gândi ea cu mâhnire, n-aş mai fi avut atâtea de pătimit din
cauza lor. “
Umbrele din grădina de dincolo de fereastră se mutară preţ
de o oră înainte ca Lini să revină cu tânărul Tallanvor, care se
lăsă pe un genunchi în timp ce bătrâna doică închidea uşa.
La început, n-a vrut să vină cu mine, spuse ea. Acum
cincizeci de ani i-aş fi arătat ce arăţi tu acum lumii, şi m-ar fi
urmat cât ai zice peşte, acum însă trebuie să mă folosesc de
cuvinte mieroase.
Tallanvor întoarse capul spre ea cu o privire mâhnită.
― M-ai ameninţat c-ai să mă aduci aici cu băţul, dacă nu
vreau să vin de bunăvoie. Ai avut noroc că m-am întrebat ce-o fi
atât de important, altfel aş fi pus pe cineva să te ducă la
infirmerie.
Pufnetul ei nu-l descumpăni. Privirea lui mâhnită se umplu
de furie, apoi se opri asupra lui Morgase.
Se pare că întâlnirea cu Gaebril n-a mers foarte bine, regina
mea. Sperasem la mai... mult.
O privea drept în ochi, dar cuvintele lui Lini o făcură să se
gândească din nou la rochie. Simţea cum două săgeţi de foc îi
străpungeau pieptul aproape dezgolit. Cu greu îşi ţinu mâinile în
poală.
Ai mintea ascuţită, Tallanvor. Şi eşti loial, cred, altfel n-ai fi
venit cu vestea despre Ţinutul celor Două Râuri.
Nu sunt copil, răspunse el răstit, îndreptându-şi spinarea.
Sunt un bărbat care şi-a pus viaţa în slujba reginei lui.
Morgase îi răspunse pe acelaşi ton.
Dacă eşti bărbat, poartă-te ca atare. Ridică-te-n picioare şi
răspunde cinstit la întrebările reginei tale. Şi nu uita că sunt
regina ta, tinere Tallanvor. Indiferent de ce crezi că s-a
întâmplat, eu sunt regina Andorului.
― Iertare, regina mea. Ascult şi mă supun.
Cuvintele fuseseră rostite cu toată cuviinţa, chiar dacă nu cu
pocăinţă, dar ofiţerul se ridică în picioare, cu capul sus, privind-o
la fel de sfidător. Lumină sfântă, omul ăsta era la fel de
îndărătnic pe cât fusese Gareth Bryne.
Câţi oameni loiali sunt în Garda Regală? Câţi îşi vor ţine
jurămintele şi mă vor urma?
Eu, unul, răspunse el calm şi, pe neaşteptate, furia îi
dispăru, deşi o privea cu aceeaşi intensitate. În privinţa
celorlalţi... Dacă vreţi oameni loiali, trebuie să căutaţi în
garnizoanele de la hotare, poate cea din Podul cel Alb. Unii care
se aflau în Caemlyn au fost trimişi în Cairhien, împreună cu
supuşii lor, în oraşul ăsta însă toţi sunt de partea lui Gaebril.
Noul lor... Noul lor jurământ este către tron şi lege, nu către
regină.
Era mai rău decât spera Morgase, dar nu mai rău decât se
aştepta. Gaebril nu era prost deloc, oricâte defecte i-ar fi găsit.
― Atunci trebuie să plec în altă parte ca să-mi reconsolidez
domnia.
Casele erau greu de convins după câţi exilase. - După
Ellorien. - Dar trebuia să încerce.
― Gaebril s-ar putea să nu mă lase să părăsesc Palatul,
continuă ea, amintindu-şi vag cum încercase să plece, de două
ori, şi cum o întorsese Gaebril din drum. De aceea vreau să faci
rost de doi cai şi să aştepţi în stradă, în spatele grajdurilor
dinspre miazăzi. Ne întâlnim acolo, îmbrăcaţi de drum.
― E prea în văzul lumii, replică el. Şi prea aproape. Oamenii
lui Gaebril v-ar putea recunoaşte, în ciuda deghizării. Ştiu eu pe
cineva... Puteţi găsi un han numit Binecuvântarea reginei în
partea de apus a Oraşului Nou?
Oraşul Nou era nou doar în comparaţie cu Oraşul Interior în
jurul căruia era dispus.
Pot.
Lui Morgase nu-i plăcea să fie contrazisă, chiar şi atunci
când celălalt avea dreptate. Şi Bryne făcuse asta. Ar fi fost o
mare plăcere să-i demonstreze acestui tânăr cât de bine ştia să
se deghizeze. Era obiceiul ei, o dată pe an, deşi acum îşi dădu
seama că anul acesta n-o făcuse, să se îmbrace în haine
obişnuite şi să se plimbe pe străzi ca să ia pulsul mulţimii.
Nimeni n-o recunoscuse vreodată.
― Dar omul ăsta e de încredere, tinere Tallanvor?
― Basel Gill vă este la fel de loial ca şi mine, răspunse
ofiţerul şi şovăi, umbra de îngrijorare de pe faţă fiindu-i din nou
înlocuită de furie. De ce-aţi aşteptat atât? Trebuie să fi ştiut,
trebuie să fi văzut, dar aţi aşteptat până când Gaebril şi-a vârât
gheara în gâtul Andorului. De ce-aţi aşteptat atât?
Aşa carevasăzică. Furia lui era justificată şi merita un
răspuns onest. Numai că ea nu avea nici un răspuns, oricum nu
unul pe care să i-l dea lui.
― Nu se cade să-ţi iei la întrebări regina, tinere, zise ea cu
un amestec de fermitate şi blândeţe. Un om loial, aşa cum eşti
tu, mă slujeşte fără să pună întrebări.
Tânărul răsuflă adânc.
― Vă voi aştepta în grajdul de la Binecuvântarea reginei,
regina mea, spuse el şi, cu o plecăciune potrivită unei audienţe
de stat, părăsi încăperea.
― De ce-i tot spui „tinere “? Întrebă Lini după ce uşa se
închise în urma lui. Mai mult îl zgândări. „Proasta îşi pune un
spin sub şa înainte să se urce pe cal. “
Dar este tânăr, Lini. Îndeajuns de tânăr ca să-mi fie fiu.
Lini pufni pe nas, de data asta fără nici o urmă de delicateţe.
― E cu câţiva ani mai mare decât Galad, care e prea mare
ca să-ţi fie fiu. Te jucai cu păpuşile când s-a născut Tallanvor şi
pruncii sunt cam la fel cu păpuşile.
Oftând, Morgase se întrebă dacă femeia o tratase şi pe
mama ei la fel. Probabil. Iar dacă Lini avea zile s-o vadă şi pe
Elayne pe tron - fapt de care nu prea se îndoia; Lini va trăi
veşnic - probabil că o va trata la fel. Asta dacă tronul mai putea
fi moştenit de Elayne.
Întrebarea e dacă e atât de loial pe cât pare. Un singur
membru al Gărzii loial mie, când toţi ceilalţi au fost trimişi
departe. Mi se pare prea neobişnuit ca să fie adevărat.
― A depus şi el noul jurământ, răspunse Lini, iar Morgase
dădu să spună ceva, însă bătrâna i-o luă înainte. L-am văzut
după aceea, singur în dosul grajdurilor. De asta am ştiut la cine
te referi; i-am aflat numele. Nu m-a văzut. Stătea în genunchi şi
lacrimile îi curgeau pe faţă. Când se scuza faţă de tine, când
repeta vechiul jurământ. Nu către „regina Andorului “, ci către
„regina Morgase a Andorului “. Jura ca înainte, pe sabia lui,
crestându-şi braţul ca să arate că va vărsa până la ultimul strop
de sânge înainte de a-l încălca. Mă pricep destul de bine la
bărbaţi, copila mea. Ăsta te va urma împotriva unei oştiri întregi
şi cu mâinile goale.
Asta era bine de ştiut. Dacă nu putea avea încredere în el,
nu putea avea încredere nici în Lini. Nu, Lini în nici un caz.
Jurase ca înainte? Asta era de spus copiilor acum. Morgase îşi
dădu seama că gândurile i-o luau razna din nou. Cu câte ştia ea
acum, Gaebril nu putea să-i mai întunece mintea. Atunci de ce o
parte din ea încă mai voia să se întoarcă în salon şi să aştepte
acolo? Trebuia să se concentreze.
Am nevoie de o rochie simplă, Lini. Una care să nu-mi vină
foarte bine. Cu puţină funingine şi...
Lini insistă să meargă şi ea. Morgase trebuia s-o lege de un
scaun ca s-o oprească şi nu era sigură că bătrâna va sta să fie
legată; întotdeauna arătase fragilă, dar întotdeauna se dovedise
mai puternică decât părea. Când se furişară pe o portiţă
laterală, Morgase nu prea mai semăna cu regina. Cu puţină
funingine îşi înnegrise părul roşcat-auriu, luându-i luciul şi
întinzându-l. Sudoarea care i se scurgea pe faţă îi era şi ea de
ajutor. Nimeni nu credea că reginele asudă. O rochie dreaptă,
din lână aspră - foarte aspră, cu falduri îi completa deghizarea.
Până şi cămaşa şi ciorapii erau din lână aspră. Arăta ca o
ţărancă venită cu căruţa la piaţă, care acum voia să vadă şi
puţin din oraş. Lini arăta ca de obicei, cu spatele drept şi cu o
figură care anunţa că nu-i arde dejoacă, într-o rochie din lână
verde, bine croită, dar fusese la modă cu zece ani în urmă.
Încercând să se scarpine şi neavând cum, Morgase regreta
că Lini se supărase când îi spusese că rochia aia nu-i venea
deloc bine. Vârând rochia de regină, prea decoltată, sub pat,
bătrâna ei doică mormăise o zicală despre marfa pe care o arăţi,
dar nu vrei s-o şi vinzi, iar când Morgase îi spusese că tocmai o
născocise, replica lui Lini fusese: „La vârsta mea dacă născocesc
ceva, tot veche se cheamă că este “. Lui Morgase aproape că-i
venea să creadă că rochia ei, care o mânca şi îi stătea atât de
câş, era pedeapsa pentru cea de sub patul doicii.
Oraşul Interior era construit pe mai multe dealuri, străzile
urmând curbura firească a terenului şi proiectate în aşa fel încât
să ofere vederi neaşteptate ale parcurilor pline de arbori şi
monumente sau ale turnurilor acoperite cu ţiglă care scânteiau
în sute de culori la lumina soarelui. De pe crestele colinelor se
vedea întreg Caemlynul, până la câmpiile vălurite şi pădurile din
depărtare. Dar Morgase nu băga în seamă nimic din toate
acestea în timp ce îşi croia drum în grabă pe străzile înţesate de
lume. De obicei, încerca să asculte ce vorbesc oamenii, să vadă
care le este starea de spirit. De data aceasta însă auzi numai
zumzetul unui mare oraş. Nu avea de gând să încerce să-i
cheme la luptă. Mii de oameni înarmaţi doar cu pietre şi furioşi
la culme puteau copleşi Garda Regală, dar ştia prea bine ce se
întâmplase în trecut, răzmeriţele din primăvară care îi
atrăseseră atenţia asupra lui Gaebril şi revoltele înăbuşite în
faşă cu un an în urmă îi demonstraseră ce poate face mulţimea
dezlănţuită. Voia să domnească din nou în Caemlyn, nu să-l
vadă cum arde.
Dincolo de zidurile albe ale Oraşului Interior, Oraşul Nou
avea şi el frumuseţile lui. Turnuri înalte şi zvelte, cupole alb-aurii
care sclipeau în lumina soarelui, nenumărate acoperişuri de ţiglă
roşie şi zidurile exterioare, încadrate de turnuri impunătoare, de
un cenuşiu-pal cu dungi alb-argintii. Bulevardele largi, împărţite
de spaţii verzi, pline de arbori erau înţesate de oameni, trăsuri şi
căruţe. Observând doar că iarba se usca din cauza secetei,
Morgase se concentra pe ceea ce voia să găsească.
Din experienţa incursiunilor ei anuale, îşi alegea cu mare
grijă persoanele pe care voia să le întrebe. Bărbaţi, în
majoritate. Ştia cum arată, chiar şi cu părul dat cu funingine,
drept care unele femei ar ti îndrumat-o greşit numai din pizmă.
Pe de altă parte, bărbaţii îşi storceau creierii ca să găsească
răspunsul cel mai potrivit şi ca să o impresioneze. Nu cei care
arătau prea încrezuţi sau prea bădărani. De obicei, primii se
arătau ofensaţi că sunt abordaţi, de parcă n-ar fi mers şi ei pe
jos, ceilalţi se gândeau imediat că o femeie care întreabă pe
unde s-o apuce avea cu totul alte intenţii.
Un ins cu bărbia prea mare, care purta de colo-colo o tavă
cu tot felul de ace, rânji la ea şi spuse:
― Ţi-a spus vreodată cineva că aduci puţin cu regina? Chiar
dacă şi-a bătut joc de noi, tot arătoasă rămâne.
Morgase izbucni în râs, fapt care atrase o privire severă din
partea lui Lini.
Păstrează-ţi complimentele pentru nevastă-ta. A doua la
stânga, spui? Mulţumesc. Şi pentru compliment.
În timp ce îşi făcea loc prin mulţime, Morgase se înnegură la
faţă. Nu-i plăcea ce auzise. Nu că semăna cu regina, ci de felul
în care condusese ţara asta. Gaebril mărise mult birurile ca să-şi
plătească acoliţii, dar bineînţeles că vina cădea pe ea, şi pe
drept cuvânt. Răspunderea îi aparţinea reginei. Alte legi
porniseră de la Palat, legi absurde care îngreunau viaţa
oamenilor şi mai mult. Auzi şoapte despre ea, cum că Andorul
are de prea multă vreme regine. Doar murmure, dar ceea ce un
singur bărbat îndrăznea să spună cu voce scăzută alţi zece
gândeau mai mult ca sigur. Poate că nu ar fi chiar atât de uşor
pe cât crezuse să asmuţă mulţimea împotriva lui Gaebril.
În cele din urmă, găsi locul, un han masiv, din piatră, firma
de deasupra uşii înfăţişând un bărbat îngenuncheat în faţa unei
femei cu părul auriu, purtând Coroana Trandafirului şi cu o
mână pe capul lui Binecuvântarea Reginei. Dacă ea trebuia să
fie acolo, nu prea arăta ca în realitate. Avea obrajii prea umflaţi.
De-abia când se opri în faţa hanului îşi dădu seama că Lini
gâfâia de zor. Merseseră în pas întins, şi femeia nu mai era
tânără de mult.
Îmi cer scuze, Lini. N-ar fi trebuit să merg atât de... Dacă nu
pot ţine pasul cu tine, copila mea, cum am să mai pot avea grijă
de pruncii lui Elayne? Ce faci, rămâi aici? „Paşii târşâiţi niciodată
nu termină călătoria. “A spus că ne va aştepta în grajd.
Femeia cu părul alb o porni înainte cu paşi mari, mormăind
în barbă, iar Morgase se luă după ea, dând ocol hanului. Înainte
să păşească în grajdul de piatră, îşi făcu mâna streaşină şi se
uită la soare. Mai erau două ceasuri până la căderea serii; de-
abia atunci o va căuta Gaebril, dacă n-o făcea deja.
Tallanvor nu era singur în grajdul împărţit în boxe. Când se
lăsă pe un genunchi pe pământul acoperit cu paie, într-o haină
de lână verde cu sabia prinsă pe deasupra, doi bărbaţi şi o
femeie îngenuncheară şi ei, chiar dacă şovăitori, nesiguri dacă
însăşi regina le călca pragul. Bărbatul trupeş, cu faţa rozalie şi
cu un început de chelie, probabil că era Basel Gill, hangiul. Un
veston din piele, vechi, bătut cu discuri din oţel, stătea să
plesnească pe el. La şold purta şi el o sabie.
Regina mea, n-am mai purtat o sabie de ani de zile de la
Războiul cu Aielii —, dar ar fi o mare onoare dacă m-aţi lăsa să
vă urmez, zise Gill.
În alte condiţii poate că ar fi arătat ridicol, acum însă nu.
Morgase îi studie pe ceilalţi doi, un zdrahon într-o haină gri,
croită prost, cu pleoapele groase, nasul rupt în mai multe locuri
şi faţa brăzdată de cicatrice, şi o femeie scundă, drăguţă, care
se apropia de vârsta de mijloc. Părea să fie amica bătăuşului,
dar rochia ei de lână cu gulerul înalt era prea bine lucrată ca să
i-o fi cumpărat el. Zdrahonul îi ghici gândurile, în ciuda privirii
leneşe.
Sunt Lamgwin, regina mea, credincios până la moarte. Nu-i
drept ce s-a făcut, răul trebuie îndreptat. Vreau să vă urmez şi
eu. Şi Breane, amândoi.
Ridicaţi-vă, le spuse ea. S-ar putea să mai treacă zile bune
până să mă recunoaşteţi din nou drept regina voastră. Accept
cu bucurie să mă urmezi, jupâne Gill. Şi tu, jupâne Lamgwin, dar
femeia ta va îi în mai mare siguranţă dacă va rămâne în
Caemlyn. Ne aşteaptă zile grele.
Scuturându-şi rochia de paie, Breane îi aruncă o privire
aprigă, apoi se uită la Lini şi mai aprig.
― Am avut şi eu parte de zile grele, spuse ea cu accent
cairhien.
De viţă nobilă, dacă Morgase nu cumva greşea; una dintre
refugiate.
― Şi am cunoscut un bărbat cumsecade de-abia atunci când
l-am întâlnit pe Lamgwin. Sau de-abia atunci când m-a găsit el.
Loialitatea şi dragostea pe care vi le poartă i le port şi eu,
înzecit. El vă urmează, eu îl urmez pe el. Nu vreau să rămân
aici.
Morgase trase adânc aer în piept, apoi încuviinţă din cap.
Femeia părea sinceră. Halal început pentru oştirea care o va
ajuta să-şi recapete tronul: un tânăr ofiţer care mai tot timpul se
încrunta la ea, un hangiu chelios care părea că nu mai călărise
de vreo douăzeci de ani, un bătăuş care părea că doarme pe el
şi o refugiată cairhiană, o nobilă care-i spusese clar că
loialitatea ei se mărginea la bătăuşul ei. A, şi Lini, desigur. Lini,
care o trata de parcă ar fi fost tot la vârsta jucăriilor. Mda, halal
început!
Încotro mergem, regina mea? Întrebă Gill în timp ce scotea
caii înşeuaţi din boxe.
Langwin se mişcă surprinzător de repede, aruncând o şa
înaltă pe calul rezervat lui Lini.
Morgase îşi dădu seama că nu luase în considerare un lucru
foarte important. „Lumină sfântă, oare Gaebril încă îmi mai
zăpăceşte mintea? “Tot mai simţea acea pornire de a se
întoarce în salonul ei. Nu, nu putea fi el. Până acum se
concentrase să iasă din Palat şi să ajungă aici. Altădată, Ellorien
ar fi fost prima la care s-ar fi dus, acum însă trebuia să se
mulţumească şi cu Pelivar sau Arathelle. După ce găsea o
explicaţie plauzibilă a exilării lor. Dădu să spună ceva, dar
Tallanvor i-o luă înainte:
― Trebuie să mergem la Gareth Bryne. Marile Case vă sunt
potrivnice, regina mea, dar, dacă se află că Bryne vă urmează,
îşi vor reînnoi jurământul de credinţă, fie şi numai fiindcă ştiu că
Bryne câştigă toate bătăliile.
Morgase scrâşni din dinţi ca să-şi înăbuşe refuzul imediat.
Bryne era un trădător. Dar şi unul dintre cei mai iscusiţi
generali. Prezenţa lui va fi un argument convingător când îi va
face pe Pelivar şi pe ceilalţi să uite că îi exilase. Foarte bine. Mai
mult ca sigur nu va rata şansa de a fi din nou Căpitanul-General
al Gărzii Regale. Iar dacă nu, se va descurca şi fără el.
Când soarele atinse linia orizontului, lăsaseră deja cinci mile
între ei şi Caemlyn şi se îndreptau în galop spre Izvoarele Kore.
Pasul Jangai
O sabie în dar
„O cincime vă dau“
Mesajul trimis
Vise cu Galad
Sallie Daera
Practica modestiei
Prins în capcană
Un rămăşag
Zăpezile îndepărtate
O lance scurtă
Ceva purpuriu
O săgeată de argint
Smulsă
Un nume nou
Spectacole la Samara
O cunoştinţă veche
Roata tese
În calea săgeţii
După furtună
Despărţiri
Spre Boannda
Opţiuni
***
Spre Caemlyn
Ard firele
***
***
Tăciuni aprinşi
***