IZVOARE IN DESERT

366 lecturi devotionale

zilnice

L.B. COWMAN
EDITATE DE JAMES REIMANN

TRADUCEREA
ANA SI DANIELA DOMAINSCH I

1 Ianuarie
Tara pe care o ve-ti stapani este o tara cu munti si vai care se adapa din ploaia
cerului este o tara de care ingrijesteDomnul Dumnezeul Tau si asupra careia
domnul Dumnezeul tau are neincetat ochii de la inceputulpina la sfirsitul
anului(Deutoronom 11:11-12)
Astazi sintem in pragul necunoscutului.Innaintea noastra avem un an nou si vom
intra in posesia lui.Cine stie de ce vom da?Ce experiente noi ne vor iesii in cale?
Ce nevoi vor mai aparea? In ciuda nesigurantei ce ne sta in fata avem un mesaj
care ne mingiie si ne inveseleste de la Tatal nostru ceresc de care ingrijeste
Domnul Dumnezeul tau;si asupra careiaDomnul are neincetat ochii de la inceputul
pina la sfitsitul anului
Domnul este sursa noastra de aprovizionare.In El sint izvoare ,fintini si riuri care
nu pot fii oprite si nu vor seca niciodata Celor care sint ingrijorati Tatal ceresc le
face o promisiune plina de indurare:daca El este Sursa noastra de indurari
indurare nu ne va parasi niciodata Nicio arsita sau seceta nu pot seca riul ale
carei izvoare inveselesc cetatea lui Dumnezeu(Psalmul 46.4)
Totusi tara pe care o vom lua in stapinire este o tara plina cu vai si cu muntiNu
este peste tot ses si peste tot vale. Daca viata ar fi mereu linistita si
regulata,plictisitorul banal ne-ar trage in jos Avem nevoie de vai si de munti
Munţii colectează apa de ploaie pentru sute de văi roditoare. Şi la fel este şi cu noi!
Greutăţile pe care le întâmpinăm pe munţi ne conduc la tronul de har şi aduc ploi
de binecuvântare. Da, munţii, munţii reci şi aparent neroditori ai vieţii, de care ne
mirăm şi ne plângem, ei aduc ploile. Câţi oameni n-au pierit în valea pustiului,
îngropaţi sub nisipul lui auriu, oameni care ar fi trăit bine pe munţi? Şi câţi n-ar fi
fost ucişi de frig, distruşi de vânt şi devastaţi de roadele lor, dacă n-ar fi fost munţii
- impetuoşi, abrupţi, colţuroşi şi atât de greu de urcat? Munţii lui Dumnezeu sunt o
protecţie binecuvântată pentru poporul Său împotriva vrăjmaşilor lor!
Nu putem vedea ce pierdere, ce necaz şi ce încercări au loc. Trebuie doar să ne
încredem. Tatăl vine aproape ca să ne ia de mână şi să ne conducă astăzi pe
drumul nostru. Va fi un An Nou bun şi binecuvântat!

El ne duce pe drumuri necunoscute;

El ne duce în sus, deşi păşim cu greu,
Deşi adesea leşinăm sau şovăim pe cale,
Deşi furtuni şi întuneric adesea acoperă ziua;
Totuşi, când norii se duc,
Ştim că El ne conduce mai departe.
El ne conduce prin toţi anii de îngrijorări;
Dincolo de speranţele noastre deşarte, de îndoieli şi de
temeri,
El ne îndrumă paşii prin încâlceala labirintului
Plin de pierderi, de necazuri şi de zile înnourate;
Ştim că voia Lui se face;
Şi El ne conduce mai departe.

Nicholaus Ludwig Zinzendorf

2 Ianuarie
Odăile, cu cât erau mai sus, cu atât erau mai încăpătoare,
şi te suiai la ele ocolind; căci te suiai împrejurul casei
pe o scară şerpuitoare. Astfel era mai mult loc,
ca lărgime, în partea de sus a casei,
şi din catul de jos te suiai în catul de sus prin cel de la mijloc.
(Ezechiel 41:7)

Tot mai sus să fie înaintarea ta:

Pentru aceasta mă rog astăzi;
Tot mai sus pe parcursul anilor
Şi-a anotimpurilor care trec.
Tot mai sus în acest an care vine,
Calea ta este neumblată;
Tot mai sus să călătoreşti mereu,
Lângă Salvatorul tău.

Tot mai sus şi când vine necazul,

Şi încercările îţi frâng inima;
Tot mai sus ele să-ţi înalţe sufletul,
Ca să umbli cu Hristos de o parte.

Tot mai sus până se va ivi ziua

Şi umbrele toate vor fugi;
Tot mai sus până te vei trezi în Cer,
Şi vei sta înaintea tronului.

Nu ar trebui niciodată să fim mulţumiţi să ne odihnim în ceţurile văii, când

piscul muntelui Tabor ne aşteaptă. Ce pură este roua de pe dealuri, ce proaspăt
este aerul de munte, ce bogată este hrana şi băutura celor care locuiesc sus, ale
căror ferestre privesc spre Noul Ierusalim! Mulţi sfinţi se mulţumesc cu un trai ca
al minerilor, care nu văd niciodată soarele. Feţele le sunt brăzdate de lacrimi,
când ar fi putut să fie unşi cu untdelemn ceresc. Sunt convins că foarte mulţi
credincioşi suferă într-o temniţă, când ar putea să se plimbe pe acoperişul unui
palat, admirând peisajul luxuriant şi Libanul. Treziţi-vă, credincioşi, din starea
voastră umilă! Îndepărtaţi de la voi lenea, apatia, indiferenţa, sau orice împiedică
dragostea voastră curată pentru Hristos. El să vă fie Izvorul, Centrul şi Singurul
care vă înconjoară cu orice desfătare a sufletului. Refuzaţi să mai fiţi câtuşi de
puţin satisfăcuţi cu realizările voastre limitate. Aspiraţi către o viaţă mai înaltă,
mai nobilă, mai împlinită. Tot mai sus spre cer! Mai aproape de Dumnezeu!

Charles H.Spurgeon

Vreau să escaladez ultima înălţime,

Şi să prind o scânteie din strălucirea gloriei:
Da, mă voi ruga mereu, până voi găsi cerul,
Doamne, du-mă pe o culme mai înaltă!

Foarte puţini dintre noi trăim viaţa la maxim. Zăbovim în şesuri, pentru că ne
e frică să escaladăm munţii. Terenul prăpăstios şi neregulat ne descurajează, aşa
că rămânem în ceaţa văilor şi nu descoperim niciodată misterul dealurilor. Nici nu
ştim ce pierdem din cauza auto-îngăduinţei noastre, ce glorie ne-ar aştepta dacă
am avea curajul să urcăm, şi ce binecuvântări am găsi dacă am escalada munţii lui
Dumnezeu! J. R. M.

Prea jos zidesc cei ce zidesc sub stele.

3 Ianuarie
… şi eu voi veni încet pe urmă, la pas cu turma,
care va merge înaintea mea, şi la pas cu copiii …
(Geneza 33:14)

Ce imagine minunată a grijii lui Iacov pentru turmă şi pentru copii! El n-ar
îngădui ca ei să meargă prea repede nici măcar o zi. El nu i-ar fi condus la pasul cu
care un om puternic ca Esau putea să meargă şi se aştepta ca şi ei să meargă, ci doar
atât de repede cât putea fiecare. Ştia exact cât de mult puteau face într-o zi şi ţinea
cont de aceasta când planifica desfăşurarea călătoriei lor. Doar făcuse acelaşi traseu
prin pustiu cu ani în urmă, şi cunoştea din proprie experienţă ce căldură era şi cât
de lung şi accidentat era drumul. De aceea a spus: „ …şi eu voi veni încet pe
urmă…“, „… căci n-aţi mai trecut pe drumul acesta …“ (Iosua 3:4).
Noi nu am mai trecut pe drumul acesta, dar Domnul Isus a trecut. Este un teren
neumblat şi necunoscut de noi, dar El îl cunoaşte din proprie experienţă. El
cunoaşte locurile prăpăstioase care ne taie respiraţia, potecile stâncoase care ne dau
dureri de picioare, căldura arzătoare şi întinderile fără umbră care ne aduc la
extenuare, şi râurile năvalnice pe care trebuie să le trecem - Domnul Isus a trecut
prin toate acestea înaintea noastră. După cum ne arată Ioan 4:6: „Isus, ostenit de
călătorie, şedea lângă fântână“. Era bătut de toate torentele posibile, dar toate
talazurile care au venit asupra Lui nu I-au putut stinge dragostea. Domnul Isus a
fost făcut un Conducător desăvârşit prin lucrurile pe care le-a suferit. „Căci El ştie
din ce suntem făcuţi; Îşi aduce aminte că suntem ţărână“ (Ps. 103:14). Gândeşte-te
la aceasta când eşti tentat să pui sub semnul întrebării felul Său blând de a conduce.
El Îşi aduce aminte mereu, aşa că nu te va obliga niciodată să faci nici măcar un pas
mai mult decât pot picioarele tale să îndure. Nu te mai gândi că nu mai poţi să faci
nici un pas în plus, pentru că fie El te va întări ca să-l poţi face, fie va chema
imediat un popas şi nu va mai trebui să-l faci.

Frances Ridley Havergal

În „păşuni verzi“? Nu întotdeauna; câteodată El

 Care ştie mai bine, mă îndrumă cu blândeţe
Pe căi obositoare, unde vor fi umbre grele.

Deci, chiar dacă locuiesc pe piscurile înalte şi frumoase

Ale munţilor, sau în văile fără soare, unde
Sălăşluiesc umbrele, ce contează? El este acolo.

Barry

4 Ianuarie
„Du-te“, i-a zis Isus, „fiul tău trăieşte“. Şi omul acela a crezut cuvintele, pe
care i le spusese Isus, şi a pornit la drum. (Ioan 4:50)
Orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi ... (Marcu 11:24)

Când eşti confruntat cu o situaţie care necesită rugăciune imediată, roagă-te

până-L crezi pe Dumnezeu - până când poţi să-I mulţumeşti cu toată inima şi cu
toată sinceritatea pentru răspuns. Dacă nu vezi imediat răspunsul exterior, nu te
ruga pentru el ca şi cum este evident că nu crezi că Dumnezeu o să-ţi răspundă.
Acest tip de rugăciune va fi un obstacol pentru tine în loc să fie un ajutor. Şi când
vei termina rugăciunea, vei observa că ţi-a scăzut credinţa sau că s-a dus de tot.
Impulsul pe care l-ai simţit ca să te rogi astfel este clar de la tine şi de la Satan. Nu
este rău să menţionezi din nou înaintea Domnului în rugăciune situaţia ta, dacă El
te face să aştepţi răspunsul Lui, dar asigură-te că te rogi într-un fel care să-ţi arate
credinţa.
Niciodată să nu te rogi într-un fel care îţi diminuează credinţa. Poţi să-I spui
că mai aştepţi, că încă mai crezi şi de aceea Îl lauzi pentru răspunsul Lui. Nimic
nu-ţi solidifică mai bine credinţa decât să fii atât de sigur de răspuns încât să-I poţi
mulţumi lui Dumnezeu pentru el. Rugăciunile care ne golesc de credinţă nu
recunosc nici promisiunile lui Dumnezeu din Cuvântul Său, nici „Da“-ul pe care
El l-a şoptit inimilor noastre. Astfel de rugăciuni sunt numai exprimarea neliniştii
inimii noastre, şi neliniştea implică necredinţa că rugăciunile noastre vor fi
ascultate. „Pe când noi, fiindcă am crezut, intrăm în odihna (aceea)“ (Evrei 4:3).
 Tipul de rugăciune care ne goleşte de credinţă, ia naştere deseori din
concentrarea gândurilor noastre mai degrabă asupra dificultăţii problemei decât
asupra promisiunii lui Dumnezeu. Avraam, „fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu
s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit, … El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui
Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu“
(Rom 4:19-20). „Să veghem şi să ne rugăm, ca să nu cădem în ispită“ (Matei
26:41). Să nu facem rugăciuni care ne diminuează credinţa. C. H. P.
Credinţa nu este un simţ, nu este prin vedere, nu este raţională, ci pur şi
simplu să-L crezi pe Dumnezeu pe cuvânt. Christmas Evans
Începutul îngrijorării este sfârşitul credinţei, şi începutul adevăratei credinţe
este sfârşitul îngrijorării. George Mueller
Niciodată nu vei învăţa credinţa înconjurat de confort. Dumnezeu ne dă
promisiunile Sale într-o oră liniştită, pecetluieşte legămintele noastre cu cuvinte
mari şi pline de îndurare, şi apoi Se dă câţiva paşi înapoi, aşteptând să vadă dacă
avem credinţă. Apoi îngăduie să vină ispititorul, şi testul care urmează pare să
contrazică tot ce a spus El. Acesta este momentul când credinţa îşi câştigă cununa.
Acum e timpul să privim în sus prin furtună, şi să declarăm printre marinarii care
tremură înfricoşaţi: „am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a
spus“ (Fapte 27:25).

Crede şi încrede-te; printre stele şi sori,

Prin viaţă şi prin moarte, prin suflet şi simţire,
Planul Său patern şi înţelept se desfăşoară;
Întunericul Providenţei Lui
E înstelat cu intenţii divine.

5 Ianuarie
Asa … a zis: „Doamne, numai Tu poţi veni în ajutor
celui slab împotriva celui tare“. (2 Cronici 14:11)

Aminteşte-I lui Dumnezeu de responsabilitatea Lui exclusivă: „Numai Tu poţi

veni în ajutor“. Oştirea care venise împotriva oamenilor lui Asa era enormă.
„Zerah, etiopianul, a ieşit împotriva lor cu o oştire de un milion de oameni şi trei
sute de care“ (v. 9). Părea imposibil pentru Asa să-şi conducă oamenii împotriva
acestei vaste mulţimi. Nu era nici un aliat care să-i vină în ajutor. De aceea,
singura lui speranţă era în Dumnezeu.
 Se poate ca dificultăţile tale să ajungă la un nivel atât de alarmant încât să fii
silit să refuzi orice ajutor omenesc. În încercări mai mici, poate că ai recurs la un
astfel de ajutor, dar acum trebuie să te arunci în braţele Prietenului tău
atotputernic. Pune-L pe Dumnezeu între tine şi vrăjmaş.
Asa, realizând lipsa lui de putere, L-a văzut pe Yehova stând între puterea lui
Zerah şi el. Şi nu greşea deloc. Ni se spune că etiopienii „au fost nimiciţi de
Domnul şi de oştirea Lui“ (v. 13), ca şi cum nişte luptători cereşti s-au aruncat
asupra vrăjmaşului de partea lui Israel. Oştirea Domnului a copleşit atât de mult
vasta armată a inamicului încât aceştia au fugit. Apoi, tot ce trebuia să facă Israel
era să-i urmărească şi să ia prada. Dumnezeul nostru este „Domnul oştirilor“
(Isaia 10:16), care poate chema întăriri neaşteptate în orice moment pentru a-Şi
ajuta poporul. Crede că El este între tine şi situaţia ta dificilă, şi orice te tulbură va
fugi dinaintea Lui, ca norii duşi de vânt.
F. B. Meyer

Când nu-ţi mai rămâne nici un sprijin,

Când fortăreţele se prăbuşesc în praf;
Când nimic nu mai e sigur decât că Dumnezeu domneşte,
Acesta e timpul să te-ncrezi.

E mai bine să umbli prin credinţă decât prin vedere,

Pe calea aceasta a ta şi a mea;
Şi-n noaptea cea mai neagră, când nu mai e nici o lumină
E timpul ca credinţa să strălucească.

„Avraam a crezut pe Dumnezeu“ (Rom. 4:3), şi a spus ochilor săi: „Înapoi!“

şi legilor naturii: „Tăceţi!“ şi inimii neîncrezătoare: „Linişte, ispititor mincinos!“
Pur şi simplu, „L-a crezut pe Dumnezeu“.
Joseph Parker

6 Ianuarie
Dacă vei trece prin ape … nu te vor îneca. (Isaia 43:2)
 Dumnezeu nu ne deschide căile înainte să ajungem la ele, nici nu ne vine în
ajutor înainte să fie nevoie de ajutor. El nu dă la o parte obstacolele din calea
noastră înainte să ajungem la ele. Totuşi, când suntem în punctul critic, mâna
Domnului este întinsă.
Mulţi oameni uită acest adevăr şi continuă să se îngrijoreze de dificultăţile pe
care le întrevăd în viitor. Ei se aşteaptă ca Dumnezeu să deschidă şi să netezească
drumul cu multe mile înaintea lor, dar El promite să o facă pas cu pas, în funcţie
de nevoia care apare. Trebuie să fii în mijlocul valurilor înainte să faci apel la
promisiunea lui Dumnezeu. Mulţi oameni se tem de moarte şi sunt foarte nenorociţi
că ei nu au „harul de a muri“. Desigur că ei n-o să aibă niciodată har pentru
moarte când sunt deplin sănătoşi. De ce l-ar avea, când sunt în mijlocul sarcinilor
din viaţă, iar moartea e încă departe? Harul vieţii este cel ce ne trebuie pentru
lucrarea şi chemarea vieţii, şi apoi harul de a muri, când va fi timpul să mori. J. R.
M.

„Dacă vei trece prin ape“

Oricât de adânci ar fi valurile şi reci,
Yehova este adăpostul nostru,
Şi promisiunea Lui este sprijinul nostru;
Pentru că Domnul Însuşi a spus-o,
El, Dumnezeul credincios şi adevărat:
„Când vei ajunge la ape,
Nu te vei scufunda, CI VEI TRECE PRIN ELE“.

Mări de necazuri, mări de încercări,

Chin amar, durere crudă,
Valuri de ispite se rostogolesc
Străbătând inima şi mintea -
Acestea nu ne vor acoperi niciodată
Căci noi ştim că Cuvântul Lui este adevărul;
Prin toate valurile Lui şi prin toate talazurile Lui,
El ne va conduce în siguranţă.

Talazuri care ameninţă cu distrugerea,

Curentul submarin perfid al îndoielii,
Nu ne vor îneca, nu ne vor duce
În larg, în adâncurile oceanului de vai-uri;
Pentru că promisiunea Lui ne va susţine,
Lăudaţi pe Domnul, al cărui Cuvânt este adevărat!
Nu ne vom scufunda, nici nu ne vom îneca,
 Pentru că El zice: „Vei trece prin ele“.
Annie Johnson Flint

7 Ianuarie
M-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc.
(Filipeni 4:11)

Apostolul Pavel, fiind lipsit de orice fel de confort, a scris cuvintele de mai sus
din celula întunecoasă a unei închisori.
Se spune despre un împărat că s-a dus în grădina lui într-o dimineaţă şi a
găsit totul veştejit şi pe moarte. El a întrebat atunci stejarul de lângă poartă care
era problema. Stejarul i-a spus că era sătul de viaţă şi voia să moară pentru că nu
era înalt şi frumos ca pinul. Pinul era supărat că nu putea să facă struguri ca viţa
de vie. Viţa de vie voia să moară pentru că nu putea să crească vertical şi să facă
fructe aşa de mari ca piersicile. Muşcata era amărâtă că nu era la fel de înaltă şi
de parfumată ca liliacul.
Şi uite aşa, lanţul se întindea prin toată grădina. Ajungând şi la o violetă,
împăratul a găsit-o cu faţa strălucind de bucurie ca niciodată şi i-a spus: „Ei,
violeto, mă bucur să găsesc o singură floare mică şi curajoasă în mijlocul acestei
descurajări totale. Nu pari să fii deloc deprimată“. Violeta i-a răspuns: „Nu, nu
sunt. Ştiu că sunt mică, totuşi m-am gândit că dacă tu ai fi preferat un stejar, sau
un pin, sau un piersic sau chiar un liliac, ai fi plantat unul. Dar când am văzut că
preferi o violetă, am hotărât să fiu, atât cât pot, cea mai frumoasă violetă mică“.

Alţii poate fac o lucrare mai mare,

Dar tu ai partea ta de făcut;
Şi nimeni din toată familia lui Dumnezeu
N-o poate face mai bine ca tine.

Oamenii care sunt ai lui Dumnezeu fără nici o rezervă s-au deprins să fie
mulţumiţi cu starea în care se găsesc. Voia Lui devine voia lor, şi ei doresc să facă
pentru El orice doreşte El ca ei să facă. Ei s-au dezbrăcat de toate, şi-n locul
goliciunii văd totul restaurat însutit.
 8 Ianuarie
Le voi trimite ploaie la vreme,
şi aceasta va fi o ploaie binecuvântată! (Ezechiel 34:26)

Cum este vremea ta astăzi? Experimentezi o perioadă de secetă? Dacă da,

atunci este timpul să plouă. Treci printr-o perioadă de mari greutăţi cu nori negri?
Atunci şi acesta este tot un sezon de ploi torenţiale. „Puterea ta să ţină cât zilele
tale“ (Deuteronom 33:25).
Dumnezeu va trimite tot felul de binecuvântări. Şi toate binecuvântările Sale
vin împreună, ca verigile unui lanţ de aur. Dacă El îţi dă harul mântuirii, îţi va da
şi harul mângâierii. Dumnezeu va trimite ploi binecuvântate. Priveşte astăzi în sus,
tu care eşti ca o plantă uscată şi veştejită. Deschide-ţi frunzele şi florile şi primeşte
ploaia cerească a lui Dumnezeu. C. H. Spurgeon

Lasă-ţi dar inima să devină o vale joasă,

Şi Dumnezeu va da ploaie peste ea până va da pe deasupra.

Tu, Doamne, poţi transforma spinii mei într-o floare. Şi eu doresc mult ca
spinii mei să fie transformaţi într-o floare. Iov a primit strălucirea soarelui după
ploaie, dar a fost ploaia în zadar? Iov vroia să ştie, şi eu, de asemenea, vreau să
ştiu, dacă ploaia are vreo legătură cu strălucirea soarelui. Numai Tu îmi poţi
spune - crucea Ta îmi poate spune. Tu Te-ai încununat cu necazuri. Aceasta să fie
şi cununa mea, o, Doamne. Voi triumfa numai în Tine, odată ce voi înţelege
strălucirea ploii. George Matheson

Viaţa roditoare caută ploaia la fel de mult ca şi soarele.

Peisajul brun şi uscat de sub soare,

Are nevoie de nor ca să-l readucă la viaţă;
Roua poate umezi copacul şi floarea,
Dar aceştia au nevoie de apa filtrată de nor a ploii
Care să aducă verdeaţă bogată vieţii lipsite de viaţă.

O, cât de mult se aseamănă aceasta cu peisajul unei vieţi:

Roua de încercări cade ca tămâia, bogată şi dulce;
Dar abia se vede în tava de cristal -
Ca fluturii de noapte, roua dispare în zori
 Şi lasă impresii trecătoare, ca buzele care se întâlnesc.

Dar norii de încercări, care poartă poveri fără seamăn,

Lasă în suflet o umezeală care se aşază în străfunduri:
Stimulatori ai vieţii prin legea puternică a lui Dumnezeu;
Şi acolo unde înainte păşea cămila însetată,
Acum saltă cele mai bogate frumuseţi în peisajul vieţii.

Citeşte deci în fiecare nor care ajunge la tine

Cuvintele lui Pavel, cu litere mari şi desluşite:
Şi norii aceia îţi vor hrăni sufletul cu binecuvântări
Şi cu o încredere constantă, când vei citi că
Toate lucrurile lucrează împreună spre bine.
Nu te teme, nici nu te supăra!

9 Ianuarie
Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum
nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare,
care are să fie descoperită faţă de noi.
(Romani 8:18)

Odată am ţinut aproape un an coconul în formă de sticlă al unui fluture de

noapte imperial. Coconul era foarte ciudat construit. Gâtul „sticlei“ avea o
deschizătură îngustă prin care insecta matură avea să-şi deschidă drum ca să iasă.
Astfel, coconul abandonat rămâne în stare perfectă, ca şi cum ar fi încă locuit, fără
ca vreuna din fibrele întreţesute să fie sfâşiată. Marea diferenţă dintre dimensiunea
deschizăturii şi dimensiunea insectei prizoniere ne face să ne întrebăm cum poate
să iasă fluturele de noapte. Bineînţeles că aceasta nu se poate realiza decât cu
multă trudă şi cu mare dificultate. Se presupune că presiunea la care este supus
corpul fluturelui când trece printr-o deschizătură atât de îngustă este modul în
care fluidele sunt împinse în aripi, având în vedere că ele sunt mai puţin dezvoltate
în momentul când ies din cocon decât la alte insecte.
S-a întâmplat să fiu martor la primele eforturi ale fluturelui meu prizonier de
a scăpa din lunga lui celulă. Toată dimineaţa l-am urmărit cu răbdare, cum se
străduia şi se zbătea ca să se elibereze. Părea că niciodată nu va fi în stare să
depăşească un anumit prag, şi-ntr-un târziu răbdarea mea a ajuns la capăt.
Fibrele limitatoare erau probabil mai uscate şi mai puţin elastice decât dacă aş fi
lăsat coconul toată iarna în habitatul său nativ, aşa cum l-a destinat natura. În
orice caz, eu mă credeam mai înţelept şi mai milos decât Creatorul său, aşa că m-
am hotărât să-i dau o mână de ajutor. Cu vârful unei forfecuţe, am tăiat uşor firele
limitatoare ca să-i uşurez puţin eliberarea. În acel moment, cu mare uşurinţă,
fluturele meu s-a târât afară, trăgând după el un corp umflat şi mare şi nişte aripi
mici şi fragile. În zadar urmăream să văd procesul miraculos de dezvoltare prin
care aceste aripi se vor deschide tăcut şi rapid în faţa ochilor mei. În timp ce-i
examinam delicatele şi frumoasele semne şi pete de diferite culori, care erau toate
acolo în miniatură, tânjeam să le văd la dimensiunea lor maximă. Aşteptam ca
fluturele meu, unul dintre cele mai superbe specii, să apară în toată frumuseţea lui
desăvârşită. Dar aşteptam în zadar. Intervenţia mea miloasă nepotrivită s-a
dovedit a fi spre ruinarea lui. Fluturele a suferit o naştere prematură, târându-se
îndurerat în scurta lui existenţă, în loc să zboare prin aer pe aripi de curcubeu.
Deseori mă gândeam la fluturele meu, mai ales când îi urmăream cu lacrimi
în ochi pe cei care se luptau cu necazuri, cu suferinţe şi nenorociri. Tendinţa mea
ar fi să intervin repede pentru a uşura disciplina şi a aduce eliberarea. O, ce miop
sunt! De unde să ştiu eu dacă vreuna din aceste dureri sau suspine ar trebui
uşurată? Dragostea prevăzătoare şi perfectă care caută perfecţiunea a tot ce-I
aparţine, nu are slăbiciuni şi nu se dă înapoi în faţa suferinţelor prezente,
momentane. Dragostea Tatălui nostru ceresc este prea neclintită ca să aibă
slăbiciuni. Pentru că El Îşi iubeşte copiii, El „ne pedepseşte pentru binele nostru,
ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui“ (Evrei 12:10). Având în vedere acest scop
glorios, El nu ne uşurează durerile. Făcuţi desăvârşiţi prin suferinţă, aşa cum a
fost făcut şi Fratele nostru mai mare, noi, copiii lui Dumnezeu, suntem disciplinaţi
ca să ne facă ascultători şi să fim aduşi la glorie prin multe necazuri.

(dintr-un tractat)

10 Ianuarie
Pavel şi însoţitorii lui … au fost opriţi de Duhul Sfânt
să vestească Cuvântul în Asia. (Faptele Apostolilor 16:6)

Este interesant de studiat modul în care Dumnezeu Şi-a extins călăuzirea

asupra acestor primi mesageri ai crucii. Aceasta a constat în principal în oprirea
mersului lor, când ei au ales să meargă în altă direcţie decât cea corectă. Când au
vrut s-o ia la stânga, spre Asia, El i-a oprit. Când au căutat s-o ia la dreapta, spre
Bitinia în Asia Mică, El i-a oprit din nou. În ultimii săi ani din viaţă, Pavel avea să
facă una dintre cele mai mari lucrări ale lui în regiunea aceasta, dar acum uşa îi
era închisă de Duhul Sfânt. Nu sosise încă ceasul pentru atacul asupra acestor
aparent invincibile bastioane ale împărăţiei lui Satan. Trebuia să meargă Apolo
mai întâi acolo, ca să pună baza. De Pavel şi Barnaba era nevoie urgentă în altă
parte şi trebuia mai multă pregătire înainte să preia această sarcină plină de
responsabilităţi.
Iubiţilor, de fiecare dată când sunteţi în dubiu şi nu ştiţi în ce parte s-o luaţi,
supuneţi-vă întreaga judecată Duhului lui Dumnezeu, rugându-L să închidă toate
uşile şi s-o deschidă doar pe cea corectă. Spune-I: „Duh binecuvântat, Îţi dau
întreaga responsabilitate de a închide orice cale şi de a-mi opri orice pas care nu
este după voia lui Dumnezeu. Fă-mă să aud glasul Tău înapoia mea ori de câte ori
mă abat la dreapta sau la stânga (Deuteronom 5:32).
În acelaşi timp, continuă să mergi pe calea pe care mergeai înainte. Persistă
în chemarea ta până când ţi se va spune clar să faci altceva. O, călătorule, Duhul
Domnului Isus aşteaptă să-ţi fie şi ţie ce i-a fost lui Pavel. Numai fii foarte atent şi
ascultă chiar şi cele mai mici imbolduri sau atenţionări ale Lui. Apoi, după ce te-ai
rugat cu credinţă, şi nu mai există nici o piedică aparentă, mergi înainte
încrezător. Să nu fi surprins dacă răspunsul te aduce în faţa unor uşi care ţi se
închid în faţă. Când uşile se închid în dreapta şi-n stânga, un drum deschis va
duce sigur la Troa. Luca te aşteaptă acolo, şi viziunile îţi vor arăta drumul către
vastele oportunităţi care rămân deschise şi către prietenii credincioşi care te
aşteaptă. De la Pavel, de F. B. Meyer

Este vreo problemă în viaţa ta de rezolvat,

Nişte tunele care par pline de mister?
Dumnezeu ştie, El care aduce lucrurile ascunse la lumină.
El ţine cheia.

Este vreo uşă închisă de mâna Tatălui

Pe care sperai s-o vezi larg deschisă?
Încrede-te în Dumnezeu şi aşteaptă - când El închide uşa
El ţine cheia.

Este vreo rugăciune fierbinte la care nu ţi s-a răspuns încă,

Sau la care ţi s-a răspuns altfel de cum vroiai tu?
Cu timpul, Dumnezeu îţi va dezvălui planul Său.
El ţine cheia.
 Ai răbdare cu Dumnezeul tău, cu Dumnezeul tău răbdător,
Atotînţelept, atotştiutor, care nu zăboveşte mult,
Căci uşii întregului tău viitor
El îi ţine cheia.

Mângâiere nesecată, dulce şi binecuvântată odihnă,

Să ştii că El ţine cheia tuturor uşilor
Şi că atunci când vede că este cel mai bine,
Ţi-o va da ţie.
Anonim

11 Ianuarie
Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru.
(Isaia 40:1)

Adunaţi mângâiere. Aceasta era misiunea profetului Isaia în momentul acela.

Lumea este plină de inimi îndurerate şi nemângâiate. Dar înainte să fii competent
pentru această lucrare înaltă, trebuie să fii exersat. Şi exersarea ta este extrem de
costisitoare, deoarece, ca să fie completă, trebuie să suferi şi tu aceleaşi nenorociri
care storc din nenumărate inimi lacrimi şi sânge. Prin urmare, propria ta viaţă
devine secţia de spital unde eşti învăţat arta divină a mângâierii. Vei fi rănit,
pentru ca în timp ce Marele Doctor leagă rănile tale, să înveţi cum să dai primul
ajutor răniţilor de pretutindeni. Te întrebi de ce trebuie să treci prin necazul acesta
mare? În următorii zece ani vei găsi foarte mulţi oameni suferind în acelaşi fel ca
tine. Le vei spune atunci cum şi tu ai suferit şi cum ai fost mângâiat. Odată expusă
problema, Dumnezeu va aplica pentru ei acelaşi anestezic pe care l-a folosit odată
pentru tine. Şi atunci, în privirea arzătoare urmată de scânteia speranţei care
izgoneşte din suflet umbra disperării, vei înţelege de ce ai trecut prin acea
nenorocire. Şi-L vei binecuvânta pe Dumnezeu pentru disciplina care ţi-a umplut
viaţa cu o aşa comoară de experienţă şi întrajutorare. selectat
Dumnezeu ne mângâie nu pentru a ne face pe plac, ci pentru a ne face
mângâietori. John Henry Jowett

Îmi spun că trebuie să zdrobesc

Frunza trandafirului,
 Înainte ca să-i pot păstra şi folosi
Parfumul scurt.

Îmi spun că trebuie să frâng

Inima ciocârliei,
Înainte ca trilurile ei din colivie
Să facă să se aştearnă liniştea.

Îmi spun că dragostea trebuie să sângereze

Şi prietenia să plângă,
Înainte ca în cea mai adâncă nevoie
Să ating acel adânc.

Trebuie să fie mereu aşa

Cu lucrurile de preţ?
Trebuie ca ele să fie zdrobite şi să meargă
Cu aripile lovite?

Ah da! Prin zile de zdrobire,

Prin nopţi de-ncarcerare, prin cicatricele
Spinilor şi a drumurilor pietroase,
Aşa se capătă aceste binecuvântări!

12 Ianuarie
Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie
când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi
că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare.(Iacov 1:2-3)

Dumnezeu îi îngrădeşte pe ai Săi pentru a-i proteja. Deşi deseori ei văd numai
partea rea a gardului şi, prin urmare, înţeleg greşit planurile Lui. Tot aşa a fost şi
cu Iov, când a întrebat: „Pentru ce, zic, dă El lumină omului care nu ştie încotro să
meargă, pe care îl îngrădeşte Dumnezeu de toate părţile?“ (Iov 3:23). Ah, dar
Satan ştia valoarea acestui gard! El L-a provocat pe Domnul, spunând: „Nu l-ai
ocrotit Tu pe el, casa lui şi tot ce este al lui?“ (Iov 1:10).
 Pe paginile oricărei încercări sunt raze înguste de lumină care strălucesc.
Spinii nu te vor înţepa până nu te rezemi de ei, şi nici unul nu te va atinge fără
cunoştinţa lui Dumnezeu. Cuvintele care te-au rănit, scrisoarea care te-a
îndurerat, cruzimea celui mai bun prieten al tău, nevoile tale financiare - toate Îi
sunt cunoscute. El te mângâie cum nimeni n-o poate face, şi e atent să vadă dacă în
ciuda tuturor acestor încercări, vei cuteza să te încrezi în El în mod deplin.

Gardul de măceş care ne protejează de intruşi,

Arată atât de sălbatic şi de gol
Când, desfrunzit de iarnă, fiecare ramură îşi arată
Ghimpii ce ar putea răni şi sfâşia.

Dar vine primăvara; şi ca toiagul care a înmugurit,

Fiecare rămurică înverzeşte toată;
Şi se împodobeşte cu perne moi din frunze delicate,
Acolo unde înainte erau numai spini.

Necazurile, care ni se par atât de tulburătoare,

Sunt îndurări trimise cu blândeţe
Pentru a ne proteja sufletele încăpăţânate de supărări mai grele
Şi pentru a ne apăra de dureri mai mari.

Ca să ne salveze de la groapă, nici o perdea de trandafiri

Nu va fi de folos în apărarea noastră,
Stavila care se interpune complet
Înţeapă ca un gard de sârmă ghimpată.

La început, când simţim durerea loviturii, plângându-ne

De rănile deschise care sângerează,
Gardurile aspre ale lui Dumnezeu care ne rănesc
Pot părea foarte aspre într-adevăr.

Dar, după aceea, vine primăvara binecuvântată a lui Dumnezeu

Şi murmurele amare încetează;
Asprimea tăioasă care ne-a străpuns înfloreşte
Şi dă naştere roadelor păcii.

Deci haidem să cântăm, calea noastră păzită care merge astfel

Printre capcanele ascunse ale vieţii,
Îmbinând în mod plăcut judecata şi îndurarea;
 Pământul este trist, dar minunată-i cântarea.

13 Ianuarie
Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori
prin Acela care ne-a iubit. (Romani 8:37)

Aici e mai mult decât victorie. E un triumf atât de complet încât nu numai că
am scăpat de înfrângere şi de distrugere, dar i-am şi învins pe vrăjmaşii noştri
şi-am câştigat o pradă atât de bogată şi valoroasă că nu putem decât să-I
mulţumim lui Dumnezeu pentru bătălie. Cum putem fi „mai mult decât biruitori“?
Putem primi în urma conflictului o disciplină spirituală care ne va întări foarte
mult credinţa şi va crea caracterul nostru spiritual. Ispita este necesară pentru a
ne întări şi a ne motiva în viaţa spirituală. Este asemenea vânturilor năprasnice
care forţează cedrii măreţi de pe povârnişurile munţilor să-şi înfigă şi mai adânc
rădăcinile în pământ. Conflictele noastre spirituale sunt printre cele mai minunate
binecuvântări ale noastre, şi vrăjmaşul este folosit pentru pregătirea noastră în
vederea înfrângerii lui finale. În antichitate, frigienii din Asia Mică aveau o
legendă, că de fiecare dată când îşi biruiau vrăjmaşii, absorbeau puterea fizică a
victimelor lor şi o adăugau la puterea şi la vitejia lor. Şi-n adevăr, întâmpinând
ispita biruitori ne dublăm puterea spirituală şi ne întărim armura. De aceea este
posibil nu numai să ne învingem vrăjmaşul, ci să-l şi capturăm şi să-l facem să
lupte în rândurile noastre.
Profetul Isaia spune că „vor zbura pe umărul filistenilor“ (Isaia 11:14).
Aceşti filisteni erau vrăjmaşii lor de moarte, dar acest pasaj sugerează că ei vor
putea nu numai să-i înfrângă pe filisteni, dar şi să călărească pe spinarea lor ca să
triumfe mai departe. Aşa cum un marinar dibaci poate folosi un vânt potrivnic ca
să-l poarte înainte, folosind forţa lui motrice pentru a înainta în zigzag, este posibil
şi pentru noi în viaţa noastră spirituală, prin harul învingător al lui Dumnezeu, să
întoarcem cu 180° lucrurile care păreau cele mai nefavorabile şi ostile. Atunci vom
putea spune mereu: „Împrejurările în care mă găsesc, mai degrabă au lucrat la
înaintarea Evangheliei“ (Filipeni 1:12). din Viaţa Mai Abundentă
Un cunoscut om de ştiinţă, observând că primii marinari credeau că marile
bariere de corali ale Insulelor Atole au fost formate instinctiv de către coralii
constructori pentru a se proteja în canalul navigabil interior, a dovedit falsitatea
acestei convingeri. El a demonstrat că aceste organisme pot supravieţui şi se pot
înmulţi numai înfruntând oceanul deschis cu bogata sursă de oxigen din spuma
valurilor puternice. În general se consideră că o viaţă protejată şi uşoară este cea
mai bună formă de a trăi. Însă viaţa celor mai nobili şi mai puternici oameni arată
exact contrariul, şi anume că îndurarea suferinţei îl face pe om. Este factorul care
face distincţie între un trai uşor şi trăirea unei vieţi viguroase. Suferinţa zideşte
caracterul. selectat
„Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de
biruinţă în Hristos, şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei
Lui“ (2 Corinteni 2:14).

14 Ianuarie
După ce şi-a scos toate oile, merge înaintea lor. (Ioan 10:4)

Este o lucrare foarte dificilă şi pentru El şi pentru noi - pentru noi este greu să
mergem, dar la fel de greu este şi pentru El să ne rănească. Însă trebuie făcut. Nu
ar fi în interesul nostru să stăm mereu într-un loc fericit şi confortabil. De aceea El
ne mână înainte. Păstorul iese din ţarc, pentru ca oile să meargă înainte spre
versantul înviorător al muntelui. În acelaşi fel, lucrătorii trebuie scoşi la seceriş,
altfel grâul auriu se strică.
Dar întăreşte-te! Nici că s-ar putea mai rău decât să stai când El te determină
contrariul; dacă mâna plină de dragoste a Domnului nostru ne îndeamnă să
mergem înainte, aşa trebuie să fie cel mai bine. Înainte, în Numele Lui, spre păşuni
verzi, ape de odihnă şi piscuri de munţi! (vezi Psalmul 23:2). „El merge înaintea
(noastră)“. Aşa că orice ne aşteaptă pe cale este întâmpinat mai întâi de El, şi ochii
credinţei pot să distingă mereu prezenţa Lui măreaţă în faţa lor. Când prezenţa Lui
nu poate fi văzută, este periculos să mergi înainte. Mângâie-ţi inima cu faptul că
Salvatorul Însuşi a experimentat toate încercările prin care îţi cere să treci; El nu
ţi-ar cere să treci prin ele dacă nu S-ar fi asigurat mai întâi că aceste căi nu sunt
prea dificile sau prea istovitoare pentru tine.
Aceasta este viaţa binecuvântată - nu să fii nerăbdător să vezi cât mai departe pe
drum, nici să fii peste măsură de preocupat de pasul următor, nu să fii dornic să-ţi
alegi calea, nici să te încarci până la refuz cu responsabilităţi grele de viitor, ci să-L
urmezi pe Păstor în tăcere, pas cu pas.

Întunecat e cerul! şi-nvăluit, necunoscutul mâine!

Întunecată-i calea vieţii, căci noaptea încă n-a trecut;
Mult dorita lumină n-am s-o împrumut în acest timp;
Dar aceasta ştiu şi cred, că EL MERGE ÎNAINTE.
 Pericole sunt aproape! şi spaime îmi zdruncină mintea;
Inima pare că se teme de ce trebuie să mai întâmpine în viaţă;
Dar eu sunt al Lui - El ştie drumul pe care merg,
Cu mult mai binecuvântat, atât timp cât EL MERGE ÎNAINTE.

Îndoielile şi-aruncă umbrele lor fantomatice şi nepoftite peste mine,

Îndoieli că ce-i mai bun în viaţă - lucrurile cele mai alese ale vieţii s-au dus;
Ce m-ar putea întări, ce m-ar putea restabili mai mult decât Cuvântul Tău
Şi acest fapt binecuvântat, că EL ÎNCĂ MERGE ÎNAINTE.

EL MERGE ÎNAINTE! Aceasta să fie consolarea mea!

El merge înainte! Pe aceasta se bazează inima mea!
El merge înainte! Aceasta garantează salvarea!
EL MERGE ÎNAINTE! De aceea totul este bine.
Danson Smith

Păstorul oriental mergea întotdeauna înaintea oilor sale. El era întotdeauna în

faţă. Orice atac asupra oilor trebuia să treacă mai întâi de el. Acum Dumnezeu
este în faţă. El este în zilele noastre de mâine, şi ziua de mâine îi umple pe oameni
de frică. Dar Dumnezeu este deja acolo. Toate zilele de mâine ale vieţii noastre
trebuie să treacă pe la El până să ajungă la noi.
F. B. Meyer

Dumnezeu este în toate zilele de mâine,

De aceea eu trăiesc pentru astăzi,
Sigur că voi găsi la răsăritul soarelui
Călăuzire şi putere pentru calea mea;
Putere pentru orice moment de slăbiciune,
Speranţă pentru orice moment de suferinţă,
Mângâiere pentru orice necaz,
Vreme frumoasă şi bucurie după ploaie.

15 Ianuarie
Domnul i S-a arătat chiar în noaptea aceea, şi i-a zis:
„Eu sunt Dumnezeul tatălui tău Avraam; nu te teme,
căci Eu sunt cu tine; te voi binecuvânta şi-ţi voi înmulţi sămânţa,
din pricina robului Meu Avraam“. (Geneza 26:24)
 Era în aceeaşi noapte când Isaac s-a suit la Beer-Şeba. Crezi că această
revelaţie de la Dumnezeu a fost accidentală? Crezi că momentul în care a avut loc
a fost la întâmplare? Crezi că s-ar fi putut întâmpla în oricare altă noapte ca
aceea? Dacă da, atunci te înşeli amarnic. De ce a venit la Isaac în noaptea când a
ajuns la Beer-Şeba? Pentru că era noaptea în care în sfârşit s-a odihnit. În ţara lui
străveche fusese hărţuit. Au fost o mulţime de certuri meschine pentru nişte fântâni
nesemnificative care erau ale lui. Nimic nu este mai rău ca aceste mici necazuri,
mai ales când sunt multe. Din cauza acestor mici necazuri, chiar şi după ce s-au
terminat, locurile păstrau o amintire neplăcută pentru Isaac. De aceea a fost nevoit
să plece şi să caute o schimbare de decor. Şi-a întins cortul departe de locul
disputelor lui anterioare. În noaptea aceea a venit revelaţia. Dumnezeu i-a vorbit
când nu mai avea nici o furtună interioară. El nu-i putea vorbi lui Isaac când
mintea lui era preocupată. Glasul lui Dumnezeu are nevoie de liniştea sufletului
tău. Numai în liniştea duhului său, a putut Isaac să audă veşmântul lui Dumnezeu
trecând uşor pe lângă el. Noaptea lui liniştită a devenit noaptea lui strălucită.
Suflete al meu, ai cântărit tu aceste cuvinte: „Opriţi-vă, şi să ştiţi…“ (Psalmul
46:10)? În momentele de întristare, nu poţi să auzi răspunsul la rugăciunile tale.
De câte ori nu ţi s-a părut că răspunsul a venit mult mai târziu! Inima n-a auzit nici
o replică în timpul plânsului ei, a tunetului ei, a cutremurului ei şi a focului ei. Dar
odată ce plânsul a încetat, odată ce s-a făcut linişte, odată ce mâna ta nu mai
zdruncină poarta de fier, şi odată ce preocuparea pentru alte vieţi învinge tragedia
propriei tale vieţi, mult aşteptata replică apare. Trebuie să te odihneşti, o, suflete,
ca să primeşti dorinţa inimii tale. Potoleşte-ţi bătăile inimii pentru interesele tale.
Pune furtuna problemelor tale personale pe altarul încercărilor zilnice al lui
Dumnezeu, şi-n aceeaşi noapte, Domnul ţi Se va revela. Curcubeul Lui se va
întinde peste furtuna potolită, şi în liniştea ta vei auzi muzica eternă.

George Matheson
Urmează-ţi singură calea,
Inimă liniştită şi neînfricată.
Vei cunoaşte lucruri ciudate, tainice,
Pe care nici un glas nu ţi le-a spus.

În timp ce mulţimea micilor descurcăreţi

Aleargă după lucruri deşarte şi de nimic,
Tu vei vedea răsărind o lume măreaţă
În care se aude o muzică dulce şi sfântă.

Lasă altora drumul prăfuit,

 Păstrează-ţi sufletul fără pată şi plin de lumină,
Ca suprafaţa strălucitoare a oceanului
Când soarele îşi ia zborul.
din Germanul de V. Schoffel

16 Ianuarie
S-a stârnit o mare furtună de vânt. (Marcu 4:37)

Unele furtuni ale vieţii - un necaz foarte mare, o dezamăgire amară, o

înfrângere zdrobitoare - se abat dintr-odată asupra noastră. Altele vin mai încet,
apărând la marginea neregulată a orizontului nu mai mare decât o palmă de om.
Dar necazul care pare atât de nesemnificativ se întinde până acoperă cerul şi ne
copleşeşte.
Dar numai în furtună Dumnezeu ne pregăteşte pentru slujbă. Când Dumnezeu
vrea un stejar, El îl plantează acolo unde-l scutură furtunile şi-l bat ploile. În
bătălia de la miezul nopţii cu fenomenele naturii stejarul îşi dezvoltă scoarţa lui
aspră şi devine regele pădurii.
Când Dumnezeu vrea să formeze caracterul unui om, îl pune în furtuni. Istoria
omenirii a fost întotdeauna aspră şi dură. Nimeni nu poate ajunge desăvârşit până
n-a fost scos afară în furia furtunii şi până n-a găsit glorioasa împlinire a
rugăciunii: „O, Dumnezeul meu, ia-mă, zdrobeşte-mă, modelează-mă!“
Un francez a pictat un tablou al geniului universal. În pictura sa erau oratori,
filozofi şi martiri renumiţi, toţi care au dobândit preeminenţă în diverse aspecte ale
vieţii. Un lucru remarcabil cu privire la acest tablou era acesta: fiecare om
preeminent în abilitatea sa fusese mai întâi preeminent în suferinţă. În prim plan
stătea figura unui bărbat căruia i s-a interzis accesul în Ţara Promisă: Moise.
Lângă el, simţindu-şi calea, este orbul Homer. Milton este acolo, orb şi cu inima
zdrobită. Apoi este forma Unuia care tronează peste ei toţi. Care este
caracteristica Lui? Faţa Lui era desfigurată mai mult decât a tuturor celorlalţi. S-
ar putea ca artistul să fi numit acest mare tablou Furtuna.
Frumuseţile naturii apar după furtună. Frumuseţea aspră a muntelui se naşte
într-o furtună, şi eroii vieţii sunt cei bătuţi de furtună şi căliţi în război.
Ai trecut prin furtuni şi-ai fost măturat de vânturile furioase? Te-au lăsat ele
zdrobit, extenuat şi bătut în vale, sau te-au ridicat pe piscul însorit al unei mult mai
bogate, mai adânci şi mai statornice naturi umane? Te-au lăsat ele cu mai multă
compasiune pentru cei ce sunt bătuţi de furtună şi căliţi în război? selectat

Vântul care bate nu poate doborî

 Pomul pe care Dumnezeu îl plantează;
Bate spre est şi-apoi spre vest,
Frunzele delicate au puţină odihnă,
Dar orice vânt care bate este cel mai bun.
Pomul pe care Dumnezeu îl plantează
Prinde rădăcini mai adânci şi se înalţă tot mai mult,
Îşi întinde ramurile măreţe, căci voia bună a lui Dumnezeu
Îi împlineşte toate nevoile.
Nici o furtună n-are putere să distrugă
Pomul pe care-l ştie Dumnezeu;
Nici trăsnetul, nici ploaia care bate,
Nici fulgerul scânteietor, nici uraganul;
Când au trecut, rămâne totuşi,
Pomul pe care-l ştie Dumnezeu,
În toate furtunile el rămâne neclintit,
Şi din prima până-n ultima lui zi
Creşte tot mai frumos.

17 Ianuarie
Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău,
căruia Îi slujeşti necurmat, să te scape de lei? (Daniel 6:20)

Găsim de multe ori în Scriptură expresia „Dumnezeul cel viu“, şi totuşi

suntem atât de înclinaţi s-o uităm. Ştim că este scris „Dumnezeul cel viu“, dar în
viaţa noastră de zi cu zi nu este nimic care să fie pierdut din vedere atât de des ca
faptul că Dumnezeu este Dumnezeul cel viu. Uităm că El este acelaşi şi azi, aşa
cum era şi acum trei sau patru mii de ani, că El are aceeaşi putere suverană, şi că
El copleşeşte cu aceeaşi dragoste plină de har pe cei care-L iubesc şi-L slujesc.
Trecem cu vederea faptul că va face pentru noi acum ce a făcut cu mii de ani în
urmă pentru alţii, pentru simplul motiv că El este neschimbatul, Dumnezeu viu. Ce
motiv minunat să te încrezi în El, şi-n momentele cele mai grele din viaţă să nu
pierzi deloc din vedere faptul că El este, şi va fi veşnic, Dumnezeul cel viu!
Asigură-te că, dacă umbli cu El, priveşti la El, şi aştepţi ajutorul Lui, El nu te
va dezamăgi niciodată. Un credincios bătrân care a umblat cu Domnul timp de 44
de ani a scris următoarele cuvinte ca o încurajare pentru tine: „Dumnezeu nu m-a
dezamăgit niciodată. Chiar şi-n cele mai mari dificultăţi, în cele mai grele
încercări, şi-n cea mai adâncă sărăcie sau nevoie, El nu m-a dezamăgit niciodată.
Pentru că am fost împuternicit de harul lui Dumnezeu să mă-ncred în El, El a venit
întotdeauna în ajutorul meu. Mă delectez vorbind bine despre Numele Lui“.
George Mueller
Martin Luther, cugetând adânc şi având nevoie de puterea ascunsă într-o
perioadă de primejdie şi frică din viaţa lui, a fost văzut trasând cu degetul pe masă
cuvintele: „El e viu! El e viu!“ Aceasta este speranţa noastră pentru noi înşine,
adevărul Lui şi umanitatea Lui. Oamenii vin şi pleacă. Lideri, învăţători şi filozofi
vorbesc şi lucrează pentru un timp şi apoi cad în tăcere şi fără putere. Dar El
rămâne. Ei mor, dar El trăieşte. Ei sunt lumini care strălucesc, dar se sting în cele
din urmă. Dar El este adevărata Lumină din care ei îşi trag propria strălucire, iar
El străluceşte veşnic. Alexander Maclaren
„Într-o zi am avut ocazia să-l cunosc pe Dr. John Douglas Adam“, scria
Charles Gallaudet Trumbull. „Am aflat că el considera că cea mai mare comoară
a lui spirituală este conştientizarea fermă a prezenţei permanente a Domnului Isus.
Nimic nu l-a susţinut mai mult, spunea el, ca realizarea faptului că Domnul Isus
era permanent cu el. Această conştientizare era complet independentă de
sentimentele lui, de valoarea lui şi de înţelegerea felului în care Domnul Isus Îşi va
demonstra prezenţa.
Mai mult, el spunea că Hristos este centrul gândurilor lui. Ori de câte ori
mintea lui se elibera de alte treburi, se întorcea la Hristos. Oricând era singur, şi
indiferent unde s-ar fi aflat, el Îi vorbea cu glas tare lui Hristos, la fel de simplu şi
de natural ca oricărui prieten uman. În felul acesta prezenţa Domnului Isus era
foarte reală pentru el“.

18 Ianuarie
Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna
cu carul Lui de biruinţă în Hristos. (2 Corinteni 2:14)

Dumnezeu câştigă cele mai mari victorii ale Lui prin înfrângeri aparente.
Foarte des pare că vrăjmaşul triumfă pentru o perioadă, şi Dumnezeu îngăduie
aceasta. Dar apoi El intervine şi dejoacă planurile vrăjmaşului, nimiceşte victoria
aparentă şi, aşa cum spune Biblia, „răstoarnă calea celor răi“ (Psalmul 146:9).
Prin urmare, El ne dă o victorie cu mult mai mare decât am fi avut dacă n-ar fi
îngăduit ca vrăjmaşul să triumfe aparent la început.
 Povestea celor trei tineri evrei care au fost aruncaţi în cuptorul de foc este
cunoscută. Era o victorie aparentă a vrăjmaşului. Părea că slujitorii Dumnezeului
celui viu aveau să sufere o teribilă înfrângere. Toţi am trecut prin situaţii în care
părea că suntem înfrânţi, iar vrăjmaşul se bucura. Ne putem imagina ce înfrângere
deplină părea să fie această situaţie pentru prietenii lui Daniel. Ei au fost aruncaţi
în mijlocul flăcărilor înfricoşătoare în timp ce vrăjmaşii lor aşteptau să-i vadă
arzând. Însă vrăjmaşul a fost foarte mirat să-i vadă plimbându-se prin foc şi
simţindu-se foarte bine. Apoi împăratul Nebucadneţar le-a spus să iasă din foc.
Vrăjmaşii „s-au strâns şi au văzut că focul n-avusese nici o putere asupra trupului
acestor oameni, că nici perii capului lor nu se pârliseră, hainele le rămăseseră
neschimbate şi nici măcar miros de foc nu se prinsese de ei…pentru că nu este nici
un alt Dumnezeu care să poată izbăvi ca El“ (Daniel 3:27,29b).
Această aparentă înfrângere s-a transformat într-o victorie miraculoasă.
Să presupunem că aceşti trei oameni şi-ar fi pierdut credinţa şi curajul, şi s-ar
fi plâns, zicând: „De ce nu ne-a păzit Dumnezeu de cuptor?“ Ei ar fi fost arşi şi
Dumnezeu n-ar fi fost glorificat. Dacă treci printr-o încercare grea acum, n-o
considera o înfrângere. În schimb, continuă prin credinţă să ceri victoria prin El
care poate să te facă mai mult decât biruitor (vezi Rom. 8:37), şi o victorie
glorioasă îşi va face apariţia în curând. Fie ca să învăţăm că-n toate locurile
dificile în care ne duce Dumnezeu, El ne dă ocazia să ne exersăm credinţa în El că
va aduce rezultate binecuvântate şi va glorifica mult Numele Său.
din
Viaţa de rugăciune

Înfrângerea poate servi la fel de bine ca şi victoria

Să zdruncine sufletul şi să lase să iasă la iveală gloria.
Când stejarul măreţ se încordează în bătaia vântului,
Ramurile absorb noua frumuseţe, şi trunchiul
Îşi înfige rădăcinile mai adânc în coasta expusă vântului.
Numai sufletul care cunoaşte suferinţa puternică
Poate cunoaşte extazul puternic. Necazurile vin
Pentru a face loc în inimă bucuriei.

19 Ianuarie
Isus le-a spus (ucenicilor Săi) … că trebuie
să se roage necurmat şi să nu se lase. (Luca 18:1)
 „Uitaţi-vă cu băgare de seamă la furnică“, le-a spus odată prietenilor lui
marele cuceritor oriental Tamerlane. Povestindu-le o întâmplare din tinereţea lui,
a spus: „Odată am fost nevoit să primesc adăpost de la vrăjmaşii mei într-o clădire
ruinată, unde am stat singur mai multe ore. Dorind să-mi distrag gândurile de la
situaţia mea deznădăjduită, mi-am aţintit privirea asupra unei furnici care căra o
boabă de porumb mult mai mare decât ea, în sus pe un zid înalt. Am numărat
încercările ei de a-şi duce planul la bun sfârşit. Boaba de porumb a căzut la
pământ de 69 de ori, dar insecta a perseverat. A 70-a oară a ajuns sus. Realizarea
furnicii mi-a dat curaj în momentul acela, şi n-am uitat niciodată lecţia“. din
Afacerile Împăratului
O rugăciune care foloseşte rugăciunile anterioare care n-au primit răspuns ca
o scuză pentru lene, a încetat deja să mai fie o rugăciune a credinţei. Pentru cine
se roagă cu credinţă, rugăciunile care n-au primit răspuns nu sunt altceva decât
dovada că răspunsul este mult mai aproape. De la început şi până la sfârşit, lecţiile
şi exemplele Domnului nostru ne învaţă că rugăciunea care nu este fermă şi
persistentă, nici reînsufleţită şi reîmprospătată, şi care nu-şi adună puterea din
rugăciunile anterioare, nu este rugăciunea care va triumfa. William Arthur
Arthur Rubinstein, marele pianist, a spus odată: „Dacă neglijez să exersez o
zi, observ eu; două zile, observă prietenii mei; trei zile, observă publicul“. Este
vechiul principiu: „Repetiţia face perfecţiunea“. Trebuie să continuăm să credem,
să ne rugăm şi să facem voia Lui. În orice artă, când artistul încetează să exerseze,
ştim rezultatul. Dacă am folosi acelaşi nivel de judecată sănătoasă în credinţa
noastră pe care-l folosim în viaţa de zi cu zi, am merge înainte spre perfecţiune.
Motto-ul lui David Livingston era: „Am hotărât să nu mă opresc niciodată
până nu ajung la ţintă şi până nu mi-am atins scopul“. El era biruitor prin
perseverenţă neclintită şi încredere în Dumnezeu.

20 Ianuarie
Mai bună este întristarea decât râsul;
căci prin întristarea feţei inima se face mai bună.
(Eclesiastul 7:3)

Necazul, sub puterea harului divin, face diferite lucrări în viaţa noastră.
Necazul scoate la lumină adâncimi necunoscute ale sufletului, şi capacităţi
necunoscute de a suferi şi de a sluji. Oamenii fără griji, uşuratici sunt întotdeauna
superficiali şi nu sunt niciodată conştienţi de caracterul lor sărăcăcios sau de lipsa
lor de profunzime. Necazul este unealta cu care Dumnezeu ară profunzimile
sufletului, ca să dea recolte mai bogate. Dacă omenirea ar fi rămas într-o stare
glorificată, fără să fi căzut niciodată, atunci şuvoaiele puternice de bucurie divină
ar fi fost puterea pe care Dumnezeu ar fi folosit-o ca să scoată la iveală
capacităţile sufletului nostru. Dar într-o lume căzută, necazul, deşi îndepărtat de
mulţi cu disperare, este puterea aleasă pentru a ne descoperi faţă de noi înşine.
Prin urmare, necazul este cel care ne pune să ne facem timp ca să medităm adânc
şi serios.
Necazul ne face să ne mişcăm mai încet, mai atent, şi să ne examinăm
motivaţiile şi atitudinile. Deschide înăuntrul nostru capacităţile vieţii cereşti, şi ne
face dornici să punem în mişcare capacităţile noastre pentru a-L sluji pe
Dumnezeu şi pe alţii.
Imaginează-ţi un sat de oameni leneşi, care trăiesc la poalele unui lanţ de
munţi înalţi, dar care nu s-au aventurat niciodată să exploreze văile şi canioanele
din spatele munţilor. Într-o zi o vijelie puternică se abate peste munţi,
transformând văile ascunse în adevărate trompete răsunătoare şi descoperind
scobiturile lor interioare, ca formele răsucite ale unei scoici gigantice. Sătenii de
la poalele munţilor sunt uimiţi de labirinturile şi de scobiturile neexplorate ale unei
regiuni atât de apropiate şi totuşi atât de necunoscute. Şi aşa se întâmplă cu mulţi
oameni care trăiesc nepăsători pe muchia externă a sufletelor lor până când
furtuni puternice de necazuri scot la iveală profunzimi ascunse în interior, care n-
au fost niciodată cunoscute sau măcar bănuite.
Dumnezeu nu foloseşte niciodată pe cineva foarte mult până nu zdrobeşte
complet persoana respectivă. Iosif a avut parte de mai multe necazuri decât ceilalţi
fii ai lui Iacov, şi aceasta l-a condus la funcţia de administrator peste hrana tuturor
naţiunilor. Din acest motiv, Duhul Sfânt a spus despre el: „Iosif este vlăstarul unui
pom roditor, vlăstarul unui pom roditor sădit lângă un izvor; ramurile lui se înalţă
deasupra zidului“ (Geneza 49:22). Necazul este necesar pentru a extinde şi a
adânci sufletul. din Viaţa Cerească

Solul brun închis este răsturnat

De plugul bine ascuţit;
Şi eu am învăţat o lecţie.

Viaţa mea este ca un câmp,

Întins sub cerul lui Dumnezeu,
Pentru a da o recoltă bogată.

Dar unde creşte grâul auriu?

 Unde creşte credinţa? Dar compasiunea?
Într-o brazdă tăiată de durere.
Maltbie D. Babcock

Orice om şi orice naţiune trebuie să îndure lecţiile din şcoala de necazuri a lui
Dumnezeu. Aşa cum spunem: „Binecuvântată fie noaptea, că ne descoperă
stelele“, putem spune şi: „Binecuvântat fie necazul, că ne descoperă mângâierea
lui Dumnezeu“. Odată, o revărsare de ape a luat casa şi moara unui om sărac,
luând cu ea tot ce avea pe lume. Stătea în faţa scenei pierderii lui mari, cu inima
frântă şi descurajat. Însă după ce apele s-au retras, a văzut ceva strălucind pe
malurile râului spălate de apă. „Seamănă cu aurul“, îşi spuse el. Şi era aur.
Furtuna care-l ruinase l-a transformat într-un om bogat. Aşa se întâmplă de multe
ori în viaţă. Henry
Clay Trumbull

21 Ianuarie
Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă,
ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba,
pe care am primit-o de la Domnul Isus.
(Faptele Apostolilor 20:24)

Citim în 2 Samuel 5:17: „Filistenii au aflat că David fusese uns împărat peste
Israel şi s-au suit toţi să-l caute“. În momentul în care primim ceva de la Domnul,
ceva pentru care merită să luptăm, diavolul vine şi caută să ne distrugă.
Când vrăjmaşul ne înfruntă în pragul unei lucrări mari pentru Dumnezeu,
trebuie să acceptăm aceasta ca o dovadă a mântuirii noastre şi să cerem dublă
binecuvântare, victorie şi putere. Puterea se dezvoltă prin rezistenţă. Forţa şi
mărimea pagubelor provocate de o bombă care explodează se pare că sunt cu atât
mai mari cu cât este mai mare rezistenţa la momentul impactului. O uzină electrică
produce electricitate suplimentară folosind frecarea turbinelor rotative. Şi într-o zi,
vom înţelege şi noi că până şi Satan a fost folosit de Dumnezeu ca unul din
instrumentele Lui de binecuvântare. din Zile cereşti pe pământ

Un erou nu se hrăneşte cu dulciuri,

Zilnic el îşi mănâncă inima;
Camerele celor mari sunt închisorile,
 Şi vânturile potrivnice sunt bune pentru corăbiile regale.
Ralph Waldo Emerson

Nenorocirea este uşa spre triumf. Valea duce la drumul deschis, şi amprenta
necazului este pe orice realizare mare. Coroanele sunt turnate în creuzete, şi
lanţurile caracterului care se află la picioarele lui Dumnezeu sunt forjate în flăcări
pământeşti. Nimeni nu va câştiga marea victorie, dacă n-a călcat teascul lui vai.
Cu brazde adânci de chin şi suferinţă pe fruntea Sa, „omul durerii“ (Isaia 53:3) a
spus: „În lume veţi avea necazuri“ (Ioan 16:33). Dar imediat vine psalmul
promisiunii: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“.
Urmele paşilor sunt vizibile pretutindeni. Paşii care duc la tronuri sunt pătaţi
de sânge, şi cicatricele sunt preţul plătit pentru sceptre. Ne vom câştiga cununile
de la uriaşii pe care-i înfrângem. Nu este un secret faptul că necazurile au căzut
întotdeauna pe oamenii mari.

Marca rangului în natură

Este capacitatea de a suferi;
Şi durerea cântăreţului
Produce cele mai dulci sunete.

Suferinţa a marcat întotdeauna trena adevăratului reformator. A fost adevărat

în viaţa lui Pavel, Luther, Savonarola, Knox, Wesley şi restul armatei puternice a
lui Dumnezeu. Ei au ajuns prin mari suferinţe la punctul culminant al puterii lor.
Orice carte importantă a fost scrisă cu sângele autorului.„Aceştia vin din
necazul cel mare“ (Apocalipsa 7:14). În ciuda orbirii sale, nu Homer a fost
incomparabilul poet al grecilor? Şi cine a scris visul fără vârstă al Călătoriei
creştinului? A fost cumva vreun prinţ în haine regale aşezat într-o trăsură
confortabilă? Nu! Splendoarea viziunii lui John Bunyan a înfrumuseţat pereţii
întunecaţi şi murdari ai unei închisori engleze din Bedford, în timp ce el, un prinţ
prizonier şi un geniu plin de glorie, a făcut o transcriere a scenei prin credinţă.

Măreţ este cel ce cucereşte uşor;

Totuşi cel care este grav rănit,
Fără suflare, plin de sânge şi sudoare,
Şi care cade leşinat, dar luptă mai departe
Este şi mai măreţ.
 22 Ianuarie
Isus … a plecat de acolo … într-un loc pustiu. (Matei 14:13)

Nu se cântă în timpul unei pauze muzicale, dar pauza face parte din partitură.
În cântecul vieţii noastre melodia este întreruptă ici şi colo de pauze. În timpul
acestor pauze, credem din prostie că am ajuns la sfârşitul cântecului. Dumnezeu ne
trimite perioade de răgaz forţat, îngăduind boli, eşecuri şi eforturi zadarnice. El
introduce o pauză neaşteptată în imnul coral al vieţii noastre, şi ne lamentăm că
glasul nostru trebuie să tacă. Ne întristăm că partea noastră lipseşte din muzica
care se înalţă continuu spre urechea Creatorului nostru. Şi totuşi, cum
interpretează un muzician pauza? El numără pauza cu o precizie fermă şi cântă cu
încredere nota care urmează, ca şi cum n-ar fi fost nici o pauză acolo.
Dumnezeu nu compune cântecul vieţii noastre fără un plan. Partea noastră
este să învăţăm melodia şi să nu ne descurajăm pe parcursul pauzelor. Ele nu sunt
făcute pentru a trece uşor peste ele sau pentru a le omite, nici pentru a strica
melodia sau pentru a schimba cheia. Dacă vom privi numai în sus, vom vedea cum
Dumnezeu Însuşi bate măsurile pentru noi. Cu ochii la El, următoarea noastră
notă va fi plină şi clară. Dacă zicem cu supărare: „Nu este muzică într-o pauză“,
să nu uităm că pauza face parte din cântec. Procesul este de multe ori greoi şi
dureros în viaţa aceasta, şi totuşi cu câtă răbdare lucrează Dumnezeu ca să ne
înveţe! Şi ce mult aşteaptă după noi ca să învăţăm lecţia! John Ruskin

Chemat deoparte -
Din serviciul plăcut al vieţii tale ocupate,
Din agitaţia neîncetată a lumii de griji şi de lupte,
La umbra şi calmul Ghidului tău ceresc
Pentru o pauză scurtă ai fost chemat deoparte.

Chemat deoparte -
Poate dintr-o grădină aridă şi întunecată;
Şi totuşi nu singur, dacă ai fost cu El,
Şi-ai auzit glasul Lui spunând cu cele mai dulci intonaţii:
„Copile, nu vrei să stai cu Mine în acest ceas liniştit?“

Chemat deoparte -
Pe cărări ascunse, cu Hristos, Domnul tău, să păşeşti,
Să te adapi mai mult de la dulcele Izvor,
Să colinzi cu El într-o mai strânsă părtăşie,
 A p r o p i i n d u - t e , p o a t e , p e n t r u a s i mţ i c ă l d u r a C ă mi n u l u i t ă u
ceresc.

Chemat deoparte -
Oh, cunoştinţa creşte mai mult când eşti singur cu El;
De multe ori dragostea Lui profundă se arată în taină,
Şi se învaţă de către mulţi într-un ceas de durere întunecată;
O lecţie rară, dulce a tandreţii Sale.

Chemat deoparte -
Îţi mulţumim pentru calmul şi umbra Ta;
Îţi mulţumim pentru cărările ascunse făcute de dragostea Ta,
Şi, pentru că am plâns şi-am vegheat împreună cu Tine,
Îţi mulţumim pentru întunecatul nostru Ghetsimani.

Chemat deoparte -
O, gând odihnitor - El face toate de minune;
O, simţământ binecuvântat, cu Hristos singur să locuieşti;
Să ne ascundem la umbra crucii Tale,
Îţi mulţumim, Doamne, că ne-ai chemat deoparte.

23 Ianuarie
Pentru ce stai aşa de departe, Doamne? (Psalmul 10:1)

„Dumnezeu este … un ajutor, care nu lipseşte niciodată în nevoi“ (Psalmul

46:1). Dar El îngăduie nevoi care ne urmăresc, ca şi cum ar fi indiferent la
presiunea lor copleşitoare, pentru a ne aduce la capătul puterilor noastre. Prin
încercare, suntem ajutaţi să descoperim comoara de întuneric şi de
incomensurabilă bogăţie a suferinţei.
Putem fi siguri că El care îngăduie suferinţa este cu noi când trecem prin ea.
E posibil să-L vedem numai după ce încercarea grea aproape a trecut, dar noi
trebuie să îndrăznim să credem că El nu ne părăseşte niciodată în încercare. Ochii
noştri sunt orbi şi nu-L pot vedea pe Cel pe care sufletul nostru Îl iubeşte.
Întunericul şi bandajele noastre ne orbesc, aşa că nu putem vedea chipul Marelui
nostru Preot. Şi totuşi El este acolo şi este adânc mişcat. Să nu ne bizuim pe
sentimentele noastre, ci să ne încredem în constanta Lui fidelitate. Şi în ciuda
faptului că nu-L putem vedea, să vorbim cu El. Deşi prezenţa Lui este învăluită,
odată ce începem să-I vorbim Domnului Isus ca şi cum ar fi în faţa noastră, un glas
vine şi ne spune că El stă în umbră, veghind asupra alor Săi. Tatăl tău este la fel de
aproape de tine când călătoreşti prin cel mai întunecat tunel ca şi atunci când eşti
sub cerul liber! din Comentariu Devoţional Zilnic

Deşi cărarea poate fi în totul necunoscută,

Deşi drumul poate fi întunecat,
Nu călătoresc singur prin umbrele lui,
Când paşii Tăi sunt alături.

24 Ianuarie
Dar porumbelul n-a găsit nici un loc ca să-şi pună piciorul
şi s-a întors la el în corabie … A mai aşteptat alte şapte zile,
şi iarăşi a dat drumul porumbelului din corabie.
Porumbelul s-a întors la el spre seară; şi iată că în ciocul lui
era o frunză de măslin ruptă de curând. (Geneza 8:9-11)

Dumnezeu ştie exact când să ne dea şi când să nu ne dea un semn vizibil de

încurajare. Ce minunat este când ne încredem în El în ambele cazuri! Şi totuşi este
mai bine când orice dovadă vizibilă că El Îşi aduce aminte de noi este oprită.
El vrea să realizăm că Cuvântul Lui - promisiunea de a-Şi aduce aminte de
noi - este mult mai real şi mai sigur decât orice dovadă percepută de simţurile
noastre. Este bine când El ne trimite dovezi vizibile, dar le vom aprecia mai mult
după ce ne-am încrezut în El fără ele. Şi cei care sunt cei mai înclinaţi să se
încreadă în Dumnezeu fără nici o dovadă afară de Cuvântul Său, primesc
întotdeauna cele mai mari dovezi vizibile ale dragostei Sale.
Charles Gallaudet
Trumbull

Să crezi în El, când nori negri de furtună se adună,

Şi chiar când cerurile par tăcute, fără sunet?
Da, căci El aude fiecare rugăciune şi observă chiar şi căderea
 unei vrăbii.

Şi să-L lauzi, când necazul, întristarea şi durerea sunt aproape,

Şi chiar când pierzi cel mai drag lucru?
Pierderea noastră este câştig. Lăudaţi-L, căci în El avem Totul.

Mâna noastră în a Lui, chiar când calea pare lungă şi întunecată

Iar noi abia vedem pasul dinaintea noastră şi ne înfricoşăm?
El ne conduce bine - pe aici, pe acolo, ca să ne ţină aproape.

Şi mulţumiţi, când orice potecă este blocată şi pustie,

Şi când lucrurile lumii care erau atât de frumoase s-au dus,
au murit?
Crede şi odihneşte-te şi încrede-te în El, căci El vine să rămână.

Răspunsurile întârziate la unele rugăciuni nu sunt refuzuri. Multe rugăciuni

sunt primite şi înregistrate, dar dedesubt sunt cuvintele: „Ceasul meu nu a sosit
încă“. Dumnezeu are un moment anume şi un plan pregătit; şi El care controlează
limitele vieţii noastre, hotărăşte şi momentul eliberării noastre. Selectat

25 Ianuarie
Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie. (Psalmul 23:4)

Acasă la tatăl meu, la ţară, este un dulap mic lângă şemineu, unde ţinem
bastoanele sau toiegele a câtorva generaţii ale familiei noastre. În timpul vizitelor
mele la casa părintească, când eu şi tatăl meu obişnuim să ieşim la o plimbare,
deseori mergem la dulap şi ne luăm toiegele potrivite pentru această ocazie. Şi de
fiecare dată când făceam asta, îmi revenea în minte cum Cuvântul lui Dumnezeu
este un toiag.
În timpul războiului, când experimentam o perioadă descurajantă şi plină de
pericole iminente, versetul „El nu se teme de veşti rele, ci inima lui este tare,
încrezătoare în Domnul“ (Psalmul 112:7) era un toiag cu care umblam în multe
din acele zile negre.
Când copilul nostru a murit şi am rămas cu inimile zdrobite, am găsit un alt
toiag în promisiunea: „Seara vine plânsul, iar dimineaţa veselia“ (Psalmul 30:5).
Când am fost nevoit să plec departe de casă pentru un an din cauza sănătăţii
mele precare, fără să ştiu dacă Dumnezeu îmi va îngădui vreodată să mă întorc
acasă şi să muncesc din nou, am ales acest toiag, care nu s-a rupt niciodată: „Căci
Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, … gânduri de pace şi nu de
nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde“ (Ieremia 29:11).
În momente de pericol iminent sau îndoială, când judecata omenească pare să
nu mai aibă valoare, am mers înainte uşor cu acest toiag: „În seninătate şi
încredere va fi tăria voastră“ (Isaia 30:15). Şi-n situaţii critice, urgente, când nu
mai era timp pentru deliberare sau acţiune, acest toiag niciodată nu m-a
dezamăgit: „Iată, pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de
preţ, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică; cel ce o va lua ca
sprijin, nu se va grăbi să fugă“ (Isaia 28:16). Abbott Benjamin Vaughan, din The
Outlook
Soţia lui Martin Luther spunea: „N-aş fi cunoscut niciodată semnificaţia
anumitor psalmi, n-aş fi ajuns să apreciez anumite dificultăţi, sau să cunosc
frământările interioare ale sufletului; n-aş fi înţeles niciodată cum se practică
viaţa de credinţă şi cum se slujeşte, dacă Dumnezeu n-ar fi adus necazuri în viaţa
mea“. Este foarte adevărat că nuiaua lui Dumnezeu este asemenea unui băţ
indicator al învăţătorului pentru un copil, indicând o literă pentru ca elevul s-o
remarce. În acelaşi fel, Dumnezeu ne arată multe lecţii preţioase pe care nu le-am
putea învăţa altfel. selectat

Dumnezeu trimite întotdeauna toiagul Său împreună cu nuiaua Sa.

Încălţămintea ta să fie de fier şi de aramă, şi puterea ta să ţină cât zilele

tale!“
(Deuteronom 33:25 KJV).

Fiecare din noi poate fi sigur că dacă Dumnezeu ne trimite pe cărări

stâncoase, El ne va da încălţăminte rezistentă. El nu ne va trimite niciodată într-o
călătorie fără să ne echipeze corespunzător. Alexander Maclaren

26 Ianuarie
Acum încep să-ţi dau … începe şi tu dar să iei în stăpânire ţara
ca s-o moşteneşti. (Deuteronom 2:31)

Biblia are foarte multe de spus despre aşteptarea lui Dumnezeu, şi învăţătura
poate să nu fie foarte puternic accentuată. Devenim foarte uşor impacientaţi de
întârzierile lui Dumnezeu. Şi totuşi cel mai mare procent al dificultăţilor din viaţa
noastră se datorează grabei noastre neliniştite, sau uneori nesăbuite. Nu putem
aştepta ca fructul să ajungă la coacere, şi tot insistăm să-l culegem cât este încă
verde. Nu putem aştepta răspunsurile la rugăciunile noastre, deşi poate lua mulţi
ani anumitor lucruri pentru care ne rugăm, ca să ne fie pregătite. Suntem
îndemnaţi să umblăm cu Dumnezeu, dar deseori Dumnezeu merge foarte încet. Şi
totuşi această situaţie prezintă şi o altă latură: deseori Dumnezeu aşteaptă după
noi.
De multe ori nu reuşim să primim binecuvântarea pe care El a pregătit-o deja
pentru noi, pentru că nu înaintăm împreună cu El. Şi deşi este adevărat că pierdem
multe binecuvântări pentru că nu-L aşteptăm pe Dumnezeu, mai pierdem
numeroase binecuvântări şi pentru că rămânem în urmă. Sunt momente când este
nevoie de putere pentru a sta pur şi simplu pe loc, dar şi momente când trebuie să
înaintăm cu pas încrezător.
Multe din promisiunile lui Dumnezeu sunt condiţionate, necesitând o acţiune
iniţială din partea noastră. Odată ce începem să ascultăm, El va începe să ne
binecuvânteze. Lucruri foarte mari i-au fost promise lui Avraam, dar nici unul din
ele n-ar fi fost obţinut dacă Avraam ar fi rămas în Caldeea. El a trebuit să lase
casa părintească, prietenii şi ţara de baştină, şi să călătorească pe cărări
necunoscute şi să persevereze într-o ascultare fermă, pentru a primi promisiunile.
Celor zece leproşi pe care Domnul Isus i-a vindecat, li s-a spus să se arate
preotului, şi „pe când se duceau, au fost curăţiţi“ (Luca 17:14). Dacă ei ar fi
aşteptat să-şi vadă trupurile curăţite înainte să plece, n-ar mai fi văzut-o niciodată.
Dumnezeu aştepta să-i vindece, şi-n momentul în care credinţa lor a început să
lucreze, a venit binecuvântarea.
Când israeliţii au fost prinşi în capcană la Marea Roşie de către armata lui
Faraon, care îi urmărea, li s-a poruncit „să meargă înainte“ (Exod 14:15). Acum
ei nu mai trebuia să aştepte, ci să-şi ridice genunchii îndoiţi şi „să meargă înainte“
cu credinţă puternică. Mai târziu li s-a cerut israeliţilor să-şi arate din nou
credinţa prin trecerea Iordanului, acolo unde râul avea adâncimea maximă. Aveau
cheia cu care puteau să descuie poarta Ţării Promise în mâna lor, şi poarta nu se
putea mişca din ţâţâni până nu se apropiau şi o descuiau. Şi cheia era credinţa.
Suntem destinaţi să ducem anumite lupte, şi ne gândim că n-o să fim niciodată
victorioşi şi că nu ne putem învinge vrăjmaşii. Şi totuşi, când începem lupta, vine
Cineva care luptă de partea noastră. Prin El suntem „mai mult decât biruitori“
(Romani 8:37). Dacă am fi aşteptat cu frică şi cu tremur să vină Ajutorul nostru
înainte ca noi să începem lupta, am fi aşteptat degeaba. Aceasta ar fi fost zăbovirea
necredinţei. Dumnezeu aşteaptă să toarne peste tine binecuvântările Lui cele mai
scumpe. „Mergi înainte“ cu încredere puternică şi ia ce-ţi aparţine.
 „Acum încep să-ţi dau … începe şi tu dar
să iei în stăpânire ţara ca s-o moşteneşti“.
J.R.Miller

27 Ianuarie
Vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi.
(1 Petru 5:10)

Înainte să putem stabili o relaţie nouă şi profundă cu Hristos, trebuie să

dobândim suficientă lumină intelectuală pentru a ne satisface mintea cu privire la
faptul că ni s-a dat dreptul să stăm în această nouă relaţie. Chiar şi o umbră de
îndoială aici ne-ar putea distruge încrederea. Apoi, după ce am văzut lumina,
trebuie să avansăm. Trebuie să luăm o decizie, s-o împlinim şi să ne ocupăm locul
de drept cu siguranţa unui copac care este plantat în pământ. Aşa cum o mireasă
se încredinţează pe sine mirelui la altarul cununiei, dăruirea noastră lui Hristos
trebuie să fie odată pentru totdeauna, fără nici o rezervă sau schimbare din partea
noastră.
Apoi urmează o perioadă de stabilizare şi testare, în timpul căreia trebuie să
rămânem neclintiţi până când noua relaţie devine atât de impregnată în noi încât
devine un obicei permanent. Este asemănător cu un chirurg care repară un braţ
rupt, imobilizându-l, ca să nu se mişte. Dumnezeu, de asemenea, are atelele Lui
spirituale, pe care vrea să le aplice copiilor Săi, pentru a-i menţine în pace şi în
linişte până trec de prima treaptă a credinţei. Uneori încercarea poate fi dificilă,
dar „Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică,
după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă
va face neclintiţi“ (1 Petru 5:10). A.B. Simpson
Este o lege naturală care lucrează prin păcat şi prin boală, şi dacă ne lăsăm
duşi, urmând cursul circumstanţelor noastre, ne vom scufunda sub puterea
Ispititorului. Dar mai este şi-o altă lege, a vieţii spirituale şi fizice în Hristos Isus,
spre care ne putem ridica şi prin care putem contrabalansa şi învinge legea
naturală care ne trage în jos.
Dar pentru a face aceasta avem nevoie de o energie spirituală reală, de un
scop bine definit, de o atitudine fermă şi de credinţă. Este acelaşi principiu ca
într-o fabrică unde se foloseşte electricitate pentru funcţionarea utilajelor.
Întrerupătorul general trebuie deschis şi lăsat în această poziţie. Puterea este
disponibilă tot timpul, dar trebuie făcută conectarea potrivită. Şi atât timp cât
conectarea este intactă, curentul va ţine în funcţiune toate utilajele.
Este o lege spirituală a alegerii, a credinţei, a statorniciei şi a neclintirii în
umblarea noastră cu Dumnezeu. Această lege este esenţială pentru lucrarea
Duhului Sfânt în ce priveşte sfinţirea şi vindecarea noastră.
din Zile
cereşti pe pământ

28 Ianuarie
Sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu.
(2 Corinteni 11:2)

O, cât de mult îşi iubeşte bătrânul harpist harpa sa! O strânge în braţe şi-o
mângâie, ca şi cum ar fi un copil care se odihneşte în poala sa. Viaţa lui se
consumă odată cu ea. Dar fii atent cum o acordează. O apucă cu fermitate, lovind
o coardă scurt şi repede. În timp ce coarda tremură parcă de durere, el se apleacă,
ascultând-o foarte atent, ca să prindă prima notă care iese din vibraţia ei. Aşa cum
se temea, nota este distorsionată şi stridentă. Atunci întinde coarda, răsucind
şurubul chinuitor, şi deşi pare că se rupe din cauza tensiunii, el o loveşte din nou.
Apoi iarăşi se apleacă spre ea, ascultând cu grijă, până când în sfârşit apare un
zâmbet pe faţa lui în timp ce se aude primul sunet melodic.
Poate că aşa lucrează Dumnezeu cu tine. Pentru că te iubeşte mai mult decât
îşi iubeşte harpistul harpa, El nu găseşte nimic la tine decât sunete stridente şi
discordante. El îţi întinde coardele inimii cu suferinţe chinuitoare. Aplecându-Se
spre tine cu tandreţe, El loveşte coardele şi ascultă. Auzind doar un murmur
strident, El te loveşte din nou. Inima Lui sângerează pentru tine, aşteptând cu
nerăbdare să audă sunetul „facă-se nu voia mea, ci a Ta“ (Luca 22:42) - o
melodie la fel de dulce pentru urechile Lui ca şi cântecul îngerilor. El nu va înceta
niciodată să-ţi lovească toate coardele inimii, până când sufletul tău smerit şi
disciplinat nu se va uni cu sfintele şi eternele armonii ale fiinţei Lui. selectat

O, ce farmec este într-o harpă cu multe coarde,

Când fiecare sună frumos cu dragoste într-o armonie melodioasă!
Dar, vai, ce vaiet şi ce disonanţă, când una sau alta e plesnită,
Neîntinsă, ruptă şi pierdută din îndrăgitul instrument.
 Căci extazul iubirii este legat de durerea sau frica pierderii,
Şi mâna care ia cununa, trebuie să simtă durerea crucii împreună cu
alţii;
Î nsă c el c ar e n -a avut niciod ată un con flict , nu va câştiga
ni ciodat ă o vi ctor ie ,
Şi numai cei care trudesc cunosc dulceaţa odihnei şi a liniştii.

Numai între furtuni poate călătorul alpin să cunoască

Gloria transcendentă a cerului curat, sclipind şi strălucind
minunat;
Dacă a avut strălucirea intactă a zilelor de vară fără nori,
Aceasta fusese întunecată de praful şi vălul unei ceţi
ameninţătoare.

C ine ar înd ră zni s ă cuno asc ă ni ci una s au amb e le aceste

a lte rnativ e:
Cel mai minunat freamăt de bucurie sau agonia cutremurătoare a nenorocirii!
Niciodată durerea excesivă, atunci niciodată bucuria excesivă,
Pentru că inima care este surdă la aceea, nu va fi niciodată sensibilă la aceasta.

29 Ianuarie
Dumnezeu este în mijlocul ei, ea nu se clatină;
Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor. (Psalmul 46:5)

„Nu se clatină“ - ce declaraţie inspirată! Este posibil ca noi, care suntem atât
de uşor clătinaţi de lucrurile pământeşti, să ajungem la un punct în care nimic să
nu ne poată supăra sau să ne tulbure pacea? Răspunsul este afirmativ, şi apostolul
Pavel îl cunoştea. Când era în drum spre Ierusalim, Duhul Sfânt l-a avertizat că îl
„aşteaptă lanţuri şi necazuri“ (Fapte 20:23). Şi totuşi el ar fi putut spune
triumfător: „Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă“
(Fapte 20:24).
Tot ce ar fi putut fi tulburat în viaţa şi experienţa lui Pavel, fusese deja
clătinat, şi el nu-şi mai considera viaţa, nici lucrurile lui, ca având vreo valoare
pământească. Şi dacă-L vom lăsa pe Dumnezeu să-Şi împlinească voia Lui cu noi,
vom ajunge şi noi la acelaşi punct. Şi atunci, ca şi Pavel, nici stresul, nici
încordarea lucrurilor mici, nici marile şi grelele încercări ale vieţii nu vor avea
destulă putere să ne răpească „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere“
(Filip. 4:7). Dumnezeu declară această pace ca fiind moştenirea celor care au
învăţat să se odihnească numai în El.
„Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va
mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii
Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să coboare din cer de la Dumnezeul
Meu, şi Numele Meu cel nou“ (Apocalipsa 3:12). Să devii neclintit ca un stâlp în
casa lui Dumnezeu este un ţel atât de preţios, încât am îndura bucuroşi toate
încercările necesare ca să ajungem acolo! Hannah Whitall Smith
Când Dumnezeu este centrul unei împărăţii sau al unei cetăţi, El o întăreşte
„ca muntele Sionului, care nu se clatină“ (Psalmul 125:1). Şi când Dumnezeu este
centrul unui suflet, chiar dacă se îngrămădesc nenorocirile din toate părţile şi urlă
ca valurile mării, înăuntrul lui este o pace constantă. Lumea nu poate nici să dea
nici să răpească acest fel de pace. Ce-i face pe oamenii de astăzi să tremure ca
nişte frunze la primul semn de primejdie? Pur şi simplu lipsa trăirii lui Dumnezeu
în sufletele lor, care sunt umplute în schimb cu lucrurile lumii.
„Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului, care nu se clatină, ci stă
întărit pe vecie“ (Psalmul 125:1). Este un vechi cântec scoţian, inspirat de acest
verset, care ne întăreşte sângele ca fierul:

Cine se alipeşte de Dumnezeu cu încredere constantă

Rămâne în picioare ca muntele Sionului,
Şi cine rămâne neclintit, nu se va clătina,
Ci va sta întărit pe vecie ca oţelul!

30 Ianuarie
Voi fi ca roua pentru Israel. (Osea 14:5)

Roua este o sursă de prospeţime. Este provizia naturii pentru înnoirea feţei
pământului. Ea cade noaptea, şi fără ea vegetaţia ar muri. Această mare valoare
înnoitoare pe care o are roua este foarte des recunoscută în Scripturi şi folosită ca
un simbol al înviorării spirituale. Aşa cum natura este scăldată în rouă, tot aşa
Domnul Îşi înnoieşte poporul. În Tit 3:5, acelaşi gând al înviorării spirituale este
legat de lucrarea Duhului Sfânt şi e numit „înnoirea făcută de Duhul Sfânt“.
 Sunt mulţi lucrători creştini care nu recunosc cât de importantă este roua
cerească pentru viaţa lor, şi, ca urmare, nu au prospeţime şi energie. Duhul lor
este uscat şi plecat din lipsă de rouă.
Iubitul meu tovarăş de slujire, recunoşti tu prostia unui muncitor care
încearcă să lucreze toată ziua fără să mănânce? Dar recunoşti tu prostia unui
slujitor al lui Dumnezeu care încearcă să lucreze fără a se hrăni cu mana
cerească? Totuşi, nu este suficient să ai o alimentaţie spirituală ocazională. În
fiecare zi trebuie să primeşti „înnoirea făcută de Duhul Sfânt“. Cunoşti foarte bine
diferenţa dintre a pulsa cu toată fiinţa ta de energia şi prospeţimea vieţii divine a
lui Dumnezeu şi simţământul de epuizare şi oboseală. Tăcerea şi liniştea aduc
roua. Noaptea, când frunzele şi iarba sunt liniştite, plantele îşi deschid porii pentru
a primi proaspăta şi revigoranta baie. Şi roua spirituală vine când stai în tăcere în
prezenţa Stăpânului. Stai liniştit înaintea Lui, pentru că graba te împiedică să
primeşti roua. Aşteaptă înaintea lui Dumnezeu până când te simţi saturat, umplut
de prezenţa Lui. Apoi mergi mai departe cu îndeplinirea următoarei tale slujbe,
conştient fiind de prospeţimea şi energia lui Hristos. Dr. Pardington
Roua nu cade niciodată acolo unde este arşiţă sau vânt. Temperatura trebuie
să scadă, vântul să înceteze, iar aerul să ajungă la un punct de răcoare şi linişte -
linişte absolută - înainte ca particulele invizibile de umezeală să devină roua care
îmbăiază orice plantă sau floare. Şi harul lui Dumnezeu nu vine să aducă odihnă şi
înnoire sufletului nostru, până nu ajungem la un moment de linişte deplină înaintea
Lui.
Picură liniştitele Tale picături de rouă a tăcerii,
Până când toate străduinţele noastre încetează:
Eliberează-ne sufletul de încordare şi stres;
Şi lasă vieţile noastre să mărturisească
Frumuseţea păcii Tale, aşa cum ai rânduit.

Respiră prin pulsuri pline de dorinţă

Răcoarea Ta şi balsamul Tău;
Fă ca raţiunea să stea tăcută, bătăile ei să-nceteze:
Vorbeşte prin cutremur, vânt şi foc,
O, susur blând şi liniştit!

31 Ianuarie
Dacă dă El pace ... (Iov 34:29)
 El dă pace în mijlocul furtunii. În timp ce navigăm pe lac cu El, departe de
uscat, pe îndepărtate adâncimi, deodată, sub cerul nopţii, se stârneşte o furtună
puternică. Pământul şi iadul parcă s-au mobilizat împotriva noastră, şi fiecare val
ameninţă să scufunde barca noastră. Atunci El Se trezeşte din somn şi mustră
vântul şi valurile. El face semn cu mâna, anunţând încetarea furtunii furioase şi
începutul liniştii odihnitoare. Glasul Lui se aude peste urletul vântului, printre
odgoane, vele şi catarge, şi peste vuietul valurilor. „Taci! Fără gură!“ (Marcu
4:39). Nu o poţi auzi? Şi dintr-odată s-a făcut o linişte mare. El dă pace - pace
chiar atunci când ne pierdem puterea interioară şi orice ajutor omenesc. De multe
ori El le înlătură pentru că ne bazăm prea mult pe ele. Suntem tentaţi să privim la
bucuriile, plăcerile, pasiunile sau visurile noastre cu prea multă satisfacţie. Atunci,
prin dragostea Lui îndurătoare, El le îndepărtează, lăsându-ne să distingem între
ele şi El. El Se apropie şi şopteşte, asigurându-ne de prezenţa Lui şi aducând o
pace infinită pentru a ne păzi inimile şi gândurile. El dă pace.

El dă pace. O, Frate mai mare,

Ale cărui picioare fără casă au trasat calea noastră de dureri,
Ale cărui mâini au născut povara necazurilor noastre,
Ca în pierderile noastre să putem găsi câştigul nostru.

Din toate darurile şi mângâierile Tale infinite,

Nu-Ţi cer decât atât: în toate momentele grele
Să aud glasul Tău prin tot tumultul care mă fură,
Şi să mă odihnesc în pace sub puterea lui liniştitoare.

Grijile nu mă pot tulbura dacă sufletul meu locuieşte

În atmosfera liniştită a credinţei, ale cărei zile sunt însorite;
Întristarea nu mă poate clătina dacă umblu alături de Tine,
Cu mâna mea în a Ta, pe calea întunecată.

Sunt mulţumit să ştiu că va veni o dimineaţă luminoasă

Când voi fi scăpat de toate umbrele;
Aştept senin răpirea din zorii acelei dimineţi -
Cine mă poate tulbura când Tu-mi trimiţi pacea Ta?
 1 Februarie
D e l a M i n e s - a î n t â mp l a t l u c r u l a c e s t a . ( 1 Î m p ă r a ţ i 1 2 : 2 4 )

Dezamăgirile vieţii sunt pur şi simplu întâlniri ascunse ale dragostei.

C. A. Fox
Copilul Meu, astăzi am un mesaj pentru tine. Lasă-mă să ţi-l şoptesc la ureche,
ca orice nor de furtună care s-ar putea ridica să strălucească cu glorie, şi locurile
denivelate pe care trebuie să le parcurgi să fie netezite. Sunt doar şapte cuvinte,
dar lasă-le să pătrundă în fiinţa ta interioară şi foloseşte-le ca pe o pernă pe care
să-ţi odihneşti capul obosit. „De la Mine s-a întâmplat lucrul acesta“.
Ai realizat vreodată că tot ce te afectează pe tine, Mă afectează şi pe Mine?
„Căci cel ce se atinge de [tine] se atinge de lumina ochilor [Mei]“ (Zaharia 2:8).
„Pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc“ (Isaia 43:4), de
aceea este plăcerea Mea deosebită să te învăţ.
Vreau să ştii, când ispitele te atacă şi vrăjmaşul năvăleşte „ca un râu“ (Isaia
59:19), că „de la Mine s-a întâmplat lucrul acesta“ şi că slăbiciunea ta are
nevoie de puterea Mea, şi siguranţa ta stă în a Mă lăsa pe Mine să lupt pentru
tine.
Eşti în situaţii dificile, înconjurat de oameni care nu te înţeleg, nu-ţi cer
niciodată părerea şi întotdeauna te dau la o parte? „De la Mine s-a întâmplat
lucrul acesta“. Eu sunt Dumnezeul situaţiilor. Tu nu ai ajuns în locul acesta din
întâmplare – eşti exact unde am intenţionat Eu să fii.
Nu M-ai rugat tu să te fac smerit? Vezi deci că te-am pus în şcoala perfectă,
unde tocmai lecţia aceasta este predată. Situaţiile prin care treci şi oamenii din
jurul tău sunt doar folosiţi pentru împlinirea voii Mele.
Ai probleme cu banii, nu poţi s-o scoţi la capăt? „De la Mine s-a întâmplat
lucrul acesta“, pentru că Eu sunt Cel care-ţi ţin finanţele şi vreau să înveţi să
depinzi de Mine. Resursele Mele sunt nelimitate şi Eu voi îngriji de toate
trebuinţele tale. Vreau să încerci promisiunile Mele ca nimeni să nu poată
spune: „Voi n-aţi avut încredere în Domnul Dumnezeul vostru“ (Deut. 1:32).
Treci printr-un necaz? „De la Mine s-a întâmplat lucrul acesta“. Eu sunt un
„om al durerii şi obişnuit cu suferinţa“ (Isaia 53:3). Am îngăduit ca mângâietorii
tăi pământeşti să te părăsească, pentru ca întorcându-te la Mine să primeşti „o
mângâiere veşnică şi o bună nădejde“ (2 Tesaloniceni 2:16). Ţi-ai dorit mult să
faci o lucrare mare pentru Mine, şi în loc de aceasta ai fost pus deoparte pe un
pat de suferinţă şi durere? „De la Mine s-a întâmplat lucrul acesta“. Erai atât de
ocupat că nu ţi-am putut capta atenţia şi vroiam să te învăţ câteva din cele mai
adânci adevăruri ale Mele. „Şi cei care doar stau şi aşteaptă slujesc“. De fapt,
unii dintre cei mai mari lucrători ai Mei sunt cei care nu pot să slujească fizic,
dar care au învăţat să mânuiască arma puternică a rugăciunii.
Astăzi pun un potir cu untdelemn sfânt în mâinile tale. Foloseşte-l cu toată
libertatea, copilul Meu. Unge cu el fiecare situaţie nouă, fiecare cuvânt care te
răneşte, fiecare întrerupere care te face să devii neliniştit şi fiecare slăbiciune pe
care o ai. Durerea te va părăsi pe măsură ce înveţi să Mă vezi în toate lucrurile.
Laura A. Barter Snow

„ A c e a s t a e d e l a M i n e “, a s p u s S a l v a t o r u l ,
Şi aplecându-Se mi-a sărutat sprânceana,
„Pentru că Cel ce te iubeşte aşa a comandat.
O d i h n e ş t e - t e d a r î n M i n e , f i i r ă b d ă t o r a c u m,
Tatăl tău ştie că aveai nevoie de asta,
Deşi, poate nu poţi să înţelegi de ce –
Nu te întrista pentru lucruri care par să-ţi lipsească.
L u c r u l p e c a r e ţ i - l t r i mi t e s t e c e l m a i b u n p e n t r u t i n e “.

A t u n c i , p r i v i n d p r i n t r e l a c r i mi , a m c e r u t ,
„Domnul meu drag, iartă-mă, n-am ştiut,
Nu va fi greu dacă păşeşti Tu,
Pe fiecare cărare, înaintea mea aici jos“.
Ş i a c e s t l u c r u t r e b u i e s ă f i e p e n t r u b i n e l e me u ,
Harul Lui este de ajuns pentru fiecare test.
D e c i e u v o i c o n t i n u a s ă c â n t : „ O r i c e s - a r î n t â mp l a ,
C a l e a l u i D u mn e z e u p e n t r u mi n e e s t e î n t o t d e a u n a c e a m a i
bună“.

2 Februarie
M-a acoperit cu umbra mâinii Lui şi M-a făcut o săgeată ascuţită,
M-a ascuns în tolba Lui cu săgeţi. (Isaia 49:2)

„În umbră“ – fiecare dintre noi trebuie să meargă acolo câteodată. Lumina
orbitoare a soarelui este prea luminoasă, şi ochii noştri sunt vătămaţi. Curând ei
devin incapabili să distingă umbrele subtile de culoare sau să deosebească
nuanţele neutre, cum ar fi camera umbrită a bolnavului, casa umbrită de jale, sau
viaţa umbrită din care lumina soarelui s-a îndepărtat.
Dar nu te teme! Este umbra mâinii lui Dumnezeu. El te conduce, şi sunt lecţii
care nu pot fi învăţate decât acolo unde te conduce El.
Fotografia feţei Lui nu poate fi developată decât în camera obscură. Dar să nu
crezi că El te-a dat la o parte. Tu eşti încă „în tolba Lui cu săgeţi“. El nu te-a
aruncat cât colo ca pe ceva fără valoare.
El doar te ţine pe aproape până vine momentul când te poate trimite repede şi cu
toată încrederea într-o misiune care Îi va aduce glorie. O, tu, cel ţinut în umbră,
izolat, aminteşte-ţi cât de strâns este legată tolba cu săgeţi de luptător. Este
întotdeauna la îndemâna lui şi este protejată cu gelozie.
din Hristos în Isaia, de F.B. Meyer
În unele domenii ale naturii, umbrele sau întunericul sunt locurile în care
plantele cresc cel mai mult.
Frumosul grâu indian niciodată nu creşte mai rapid decât în întunericul unei
nopţi calde de vară. Soarele usucă şi răsuceşte frunzele în lumina arzătoare a
amiezii, dar odată ce un nor ascunde soarele, ele repede se desfac. Umbrele fac
o slujbă pe care lumina soarelui nu o poate face. Frumuseţea cerului înstelat nu
poate fi văzută în toată plinătatea ei până când umbrele nopţii nu alunecă pe
cer. Ţinuturile cu ceaţă, nori şi umbră sunt pline de verdeaţă. Şi există flori
frumoase care înfloresc numai la umbră, şi nu în soare. Cultivatorii de flori au
primula lor de seară precum şi gloria lor de dimineaţă. Primula de seară nu se va
deschide în soarele amiezii, ci îşi descoperă frumuseţea numai când umbrele
serii încep să se lungească.

Dacă toată viaţa ar fi soare,

Faţa noastră ar tânji să primească
Ş i s ă s i mt ă p e e a o d a t ă - n p l u s
Picătura răcoroasă a ploii.
Henry Jackson Van Dyke

3 Februarie
Î n d a t ă D u h u l a mâ n a t p e I s u s î n p u s t i e . ( M a r c u 1 : 1 2 )

Aceasta părea a fi o cale stranie pentru Dumnezeu de a-Şi dovedi harul Său.
„Îndată“ – după ce? După ce s-a deschis cerul şi a coborât Duhul „ca un
porumbel“ (v. 10) şi Tatăl a rostit binecuvântarea Sa: „Tu eşti Fiul Meu
preaiubit, în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea“ (v. 11). Totuşi nu este o
experienţă anormală.
Şi tu, suflete al meu, ai experimentat aceasta. Nu-i aşa că momentele tale de cea
mai adâncă depresie urmează imediat după atingerea celor mai măreţe înălţimi
ale tale? Numai ieri te înălţai sus spre ceruri şi cântai în strălucirea dimineţii.
Astăzi, însă, aripile tale sunt strânse şi cântecul tău nu spune nimic. La amiază te
încălzeai la căldura zâmbetului Tatălui, dar seara spuneai din pustiu: „Soarta
mea este ascunsă dinaintea Domnului“ (Isaia 40:27).
Nu, suflete al Meu, felul efectiv neaşteptat al schimbării este dovada că nu este
anormal. Ai luat în consideraţie mângâierea cuvântului „îndată“, şi de ce vine
schimbarea atât de curând după binecuvântare? Pur şi simplu ca să arate că este
urmarea binecuvântării. Dumnezeu face să strălucească lumina Lui peste tine ca
să te pregătească pentru pustiurile vieţii, pentru Ghetsimani-urile şi Calvar-urile
tale. El te înalţă spre noi înălţimi, ca să te întărească, astfel încât să poţi coborî
tot mai mult. El te luminează, ca să te poată trimite în noapte, să fii un ajutor
pentru cei neajutoraţi.
Nu eşti întotdeauna vrednic de pustiu – eşti vrednic de pustiu numai după
minunata experienţă a râului Iordan. Nimic altceva decât viziunea Fiului te
poate echipa să porţi povara Duhului, şi numai gloria botezului poate ţine piept
foamei pustiului. George Matheson
După binecuvântări vine bătălia.
Timpul încercării care caracterizează şi îmbogăţeşte mult viaţa spirituală a unui
om nu este un timp obişnuit, ci un timp când pare că s-a dezlănţuit tot iadul.
Este un timp când realizăm că sufletul nostru este prins într-o plasă, şi ştim că
Dumnezeu îngăduie să fim ţinuţi strâns de mâna diavolului. Şi totuşi este o
perioadă care se sfârşeşte întotdeauna cu un anumit triumf pentru cei care şi-au
încredinţat sufletele lui Dumnezeu. Şi încercarea „mai pe urmă aduce … roada
dătătoare de pace a neprihănirii“ (Evrei 12:11) şi pavează drumul de la un rod
de treizeci la unul de o sută, aşa cum ni s-a promis că va urma (vezi Matei
13:23).
Aphra White

4 Februarie
E u t e v o i s u i p e î n ă l ţ i mi l e ţ ă r i i . ( I s a i a 5 8 : 1 4 )
Una din primele legi ale aerodinamicii este că zborul împotriva vântului produce
o creştere rapidă a altitudinii. Aripile avionului îl fac să se ridice mai mult când
zboară împotriva vântului. Cum a fost învăţată această lecţie? A fost învăţată
privind cum zboară păsările. Dacă o pasăre zboară pur şi simplu de plăcere, ea
zboară în direcţia vântului. Dar dacă simte un pericol, se întoarce împotriva
vântului ca să ia altitudine, şi zboară spre soare.
Suferinţele vieţii sunt vânturile lui Dumnezeu. Câteodată ele bat împotriva
noastră şi sunt foarte puternice. Sunt uraganele Lui, ducând vieţile noastre spre
nivele mai înalte, spre cerurile Lui.
Îţi aminteşti o zi de vară când căldura şi umiditatea erau atât de asupritoare încât
cu greu mai puteai respira? Dar a apărut un nor negru la orizont şi a crescut din
ce în ce mai mare, până când, deodată, a adus o binecuvântare bogată lumii tale.
Furtuna s-a dezlănţuit, fulgerele au strălucit şi tunetele au bubuit. Furtuna a
acoperit cerul tău, atmosfera era curăţată, o nouă viaţă era în aer, şi lumea ta s-a
schimbat.
Viaţa umană funcţionează exact pe acelaşi principiu. Când apar furtunile vieţii,
atmosfera este schimbată, purificată şi umplută cu noua viaţă, şi o părticică de
cer este adusă jos pe pământ. selectat
Înfruntarea obstacolelor ar trebui să ne facă să cântăm. Vântul îşi găseşte glasul
nu când suflă în rafale peste o mare deschisă, ci când este oprit de ramurile
întinse ale unui pin sau când se loveşte de corzile unei harpe eoliene. Numai
atunci harpa are cântece pline de putere şi de frumuseţe. Trimite-ţi sufletul, care
a fost eliberat, să măture obstacolele vieţii. Trimite-l prin pădurile neînduplecate
de durere şi chiar împotriva celor mai mici dificultăţi şi griji ale vieţii, şi va găsi
şi el un glas cu care să cânte. selectat

Fii ca o pasăre care, oprindu-se din zborul ei,

Se odihneşte pe o crenguţă prea subţire.
Ş i s i mţ i n d c ă a c e a s t a c e d e a z ă s u b e a , c â n t ă ,
Ştiind că ea are aripi.

5 Februarie
Nu plecaţi în fugă. (Isaia 52:12)
Eu nu cred că am început măcar să înţelegem puterea minunată care stă în a fi
liniştit. Noi suntem aşa de grăbiţi, făcând mereu câte ceva, că suntem în
pericolul de a nu-I lăsa lui Dumnezeu oportunitatea de a lucra. Poţi fi sigur că
Dumnezeu nu ne va spune niciodată: „Opreşte-te!“, „Stai liniştit!“ sau „Fii
liniştit!“, dacă nu are de gând să facă ceva. Aceasta e problema noastră în ce
priveşte viaţa creştină; noi vrem să facem noi ceva ca să fim creştini, în loc să-L
lăsăm pe El să lucreze în noi.
Gândeşte-te cât de nemişcat stai când ţi se face o poză, în timp ce fotograful
prinde imaginea ta pe film. Dumnezeu are un scop etern pentru noi: ca să fim
„asemenea chipului Fiului Său“ (Rom. 8:29). Dar ca să se întâmple aceasta, noi
trebuie să stăm liniştiţi. Auzim atât de multe astăzi despre a fi activi, dar poate
că avem nevoie să învăţăm ce înseamnă să fim tăcuţi. din Crumbs

S t a ţ i l i n i ş t i ţ i , c o p i i i me i ! F i ţ i c a l m i ş i l i n i ş t i ţ i !
Nu consideraţi aceste zile – aceste zile de aşteptare –
ca fiind rele!
C e l c e t e i u b e ş t e c e l m a i mu l t , C e l c e - ţ i p l ă n u i e ş t e d r u mu l ,
N-a uitat de marea ta nevoie de astăzi!
Şi, dacă El aşteaptă, e sigur că El aşteaptă să-ţi arate
Ţ i e , c o p i l a l L u i p r e a i u b i t , d r a g o s t e a p r o f u n d ă a i n i mi i L u i .

S t a ţ i l i n i ş t i ţ i , c o p i i i me i ! F i ţ i c a l m i ş i l i n i ş t i ţ i !
V o i d o r i ţ i mu l t s ă c u n o a ş t e ţ i v o i a D o m n u l u i v o s t r u d r a g !
Î n t i mp c e g â n d u r i p l i n e d e n e l i n i ş t e v o r s ă s e f u r i ş e z e
înăuntru,
Căutând să distrugă, pentru că El întârzie –
Convinge-te pe tine însuţi, în simpla credinţă, să te odihneşti
Pe faptul că El, care ştie totul şi te iubeşte, va face
ce e cel mai bine.

S t a ţ i l i n i ş t i ţ i , c o p i i i me i ! F i ţ i c a l m i ş i l i n i ş t i ţ i !
Să nu faceţi nici un pas, nici măcar unul,
Până nu se deschide calea Lui. Atunci, ah, atunci, ce bine e!
Ce bucurie în inima ta, şi ce iuţi sunt paşii tăi atunci,
Ce puternic eşti înăuntrul tău atunci, ah, atunci!
Ş i z i l e l e d e a ş t e p t a r e n u ma i p a r a t â t d e l u n g i a t u n c i .
 6 Februarie
El a prefăcut marea în pământ uscat,
şi râul a fost trecut cu piciorul:
atunci ne-am bucurat în El. (Psalmul 66:6)

Este o afirmaţie profundă aceea că au trecut râul cu piciorul. Chiar în locul în

care noi ne-am fi aşteptat să vedem numai tremur, teroare, chin şi nelinişte,
copiii lui Israel s-au oprit să se bucure în El!
Câţi dintre noi pot relata această experienţă? Cine dintre noi, chiar în mijlocul
vremurilor noastre de tristeţe şi nefericire, ar fi în stare să triumfe şi să se
bucure, aşa cum au făcut israeliţii?
Cât de aproape este Dumnezeu de noi prin promisiunile Sale, şi ce minunat
strălucesc aceste promisiuni! Totuşi, în vremuri de prosperitate, pierdem din
vedere strălucirea lor. Aşa cum soarele la amiază ascunde stelele de ochii noştri,
tot aşa promisiunile Lui devin imperceptibile. Dar când se lasă noaptea –
adânca, neagra noapte de necaz – o oştire de stele începe să strălucească, dând
naştere constelaţiilor binecuvântate de speranţă ale lui Dumnezeu, şi
promisiunilor pline de mângâiere din Cuvântul Său.
Aşa cum a experimentat Iacov la Iaboc, numai după ce apune soarele vine
Îngerul Domnului, Se luptă cu noi, şi noi putem învinge. Era noapte, în amurg
(Exod 30:8), când Aaron a aprins candelele din Locul Sfânt. Şi de multe ori
tocmai în timpul nopţilor de necaz sunt aprinse cele mai luminoase candele ale
credincioşilor.
A fost în timpul unor vremuri întunecate de singurătate şi exil când Ioan a avut
viziunea glorioasă a Răscumpărătorului său. Mulţi dintre noi avem astăzi
„insulele noastre Patmos“, care nasc cele mai luminoase amintiri ale prezenţei
îndurătoare a lui Dumnezeu, înălţând harul şi dragostea, în ciuda solitudinii şi
tristeţii.
Câţi călători ai zilelor noastre, care trec încă prin Marea lor Roşie şi prin
Iordanul lor de suferinţă pământească, vor fi în stare să privească înapoi din
eternitate, plini de amintirea marii bunătăţi a lui Dumnezeu, şi să spună: „Noi
am «trecut [apa] cu piciorul». Ba mai mult, chiar în aceste momente întunecate,
cu valurile agitându-se în jurul nostru, noi ne-am oprit şi am spus: „Hai să ne
bucurăm în El!“ J. R. Macduff

Acolo, îi voi da iarăşi viile, şi valea Acor i-o voi preface într-o uşă de nădejde, şi
acolo, va cânta. Osea 2:15
 7 Februarie

P e n t r u c e t e mâ h n e ş t i , s u f l e t e ? ( P s a l m u l 4 3 : 5 )

Există vreun motiv să ne mâhnim? De fapt, există două motive, numai două.
Dacă am fi încă necredincioşi, am avea un motiv să ne mâhnim; sau dacă ne-am
fi convertit, dar am continua să trăim în păcat, atunci am fi mâhniţi în
consecinţă.
În afara acestor două condiţii, nu există nici un motiv să ne mâhnim, pentru că
orice altceva poate fi adus la Dumnezeu „prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri“
(Filip. 4:6). Şi prin toate momentele noastre de nevoi, dificultăţi şi încercări, noi
ne putem exercita credinţa în puterea şi dragostea lui Dumnezeu.
„Nădăjduieşte în Dumnezeu“ (Psalmul 43:5). Aminteşte-ţi, te rog, că nu există
nici un moment în care să nu putem nădăjdui în Dumnezeu, oricare ar fi nevoia
noastră sau oricât de mare ar fi dificultatea noastră. Chiar şi când situaţia noastră
pare imposibilă, lucrarea noastră este să nădăjduim în Dumnezeu“. Nădejdea
noastră nu va fi zadarnică, şi ajutorul va veni la momentul hotărât de Domnul.
O, de sute, şi chiar de mii de ori am văzut că lucrul acesta este adevărat în
ultimii 70 de ani şi 4 luni din viaţa mea! Când părea imposibil să mai vină
ajutorul, venea, pentru că Dumnezeu are propriile Sale resurse nelimitate. În
zece mii de feluri diferite, şi în zece mii de momente diferite, ajutorul lui
Dumnezeu poate veni la noi.
Lucrarea noastră este să aducem cererile noastre înaintea Domnului şi, cu
simplitatea unui copil, să ne vărsăm inimile înaintea Lui, spunând: „Eu nu merit
să mă asculţi şi să răspunzi cererilor mele, dar de dragul scumpului meu Domn
Isus, de dragul Lui, răspunde rugăciunii mele. Şi dă-mi harul de a aştepta liniştit
până când vei binevoi să-mi dai ceea ce Îţi cer. Pentru că eu cred că Tu o vei
face la timpul Tău şi în felul Tău“.
„Căci iarăşi Îl voi lăuda“ (Psalmul 43:5). Mai multă rugăciune, mai multă
exersare a credinţei noastre şi mai multă răbdare aşteptând îndrumări spre
binecuvântări – binecuvântări din belşug. Am văzut de multe sute de ori că este
adevărat şi, prin urmare, continui să-mi spun mie însumi: „Nădăjduieşte în
Dumnezeu“. George Mueller

8 Februarie
 Eu sunt cu voi în toate zilele. (Matei 28:20)

Niciodată să nu priveşti înainte la schimbările şi la provocările acestei vieţi cu

teamă. În schimb, cum vezi că apar, priveşte-le cu deplina încredere că
Dumnezeu, căruia Îi aparţii, te va scăpa de ele. Nu te-a ţinut El în siguranţă până
acum? Deci ţine strâns mâna Sa iubitoare şi El te va conduce în siguranţă prin
toate. Şi când n-ai să mai poţi, El te va purta în braţe.
Nu privi înainte la ce s-ar putea întâmpla mâine. Acelaşi Tată veşnic care Se
îngrijeşte de tine astăzi va avea grijă de tine şi mâine şi în fiecare zi. Fie te va
feri de suferinţă, fie îţi va da tăria Lui de neclintit ca tu să o poţi răbda. Fii pe
pace, deci, şi pune deoparte toate temerile şi îngrijorările tale. Francis de Sales

Domnul este Păstorul meu. Psalmul 23:1

Nu a fost, nu poate fi, nici nu va fi. „Domnul este Păstorul meu“. El este
Păstorul meu duminică, luni şi în fiecare zi a săptămânii. El este Păstorul meu în
ianuarie, în decembrie şi în fiecare lună a anului. El este Păstorul meu când sunt
acasă sau când sunt în China. El este Păstorul meu în timp de pace sau de
război, şi în vremuri de belşug sau de sărăcie. J.
Hudson Taylor

EL va face planuri în tăcere pentru tine,

Obiectul grijii Lui atotştiutoare;
D u mn e z e u Î n s u ş i S e a n g a j e a z ă s ă f i e
Pilotul tău prin fiecare capcană subtilă.

El VA FACE planuri în tăcere pentru tine,

Deci, cu siguranţă, El nu poate rata!
O d i h n e ş t e - t e p e c r e d i n c i o ş i a l u i D u mn e z e u ,
În El cu siguranţă vei birui.

El va face planuri ÎN TĂCERE pentru tine,

S u r p r i z e mi n u n a t e d e d r a g o s t e .
Nici ochiul n-a văzut, nici urechea n-a auzit,
Dar este păstrat pentru tine sus.

El va face PLANURI în tăcere pentru tine,

Scopurile Sale vor fi dezvăluite;
V i a ţ a t a î n c â l c i t ă v a s t r ă l u c i î n c e l e d i n u r mă ,
 c a p o d o p e r ă d e n e s p u s ă mă i e s t r i e .

El va face planuri în tăcere PENTRU TINE,

Fericit copil al grijii unui Tată,
Ca şi cum nimeni altcineva nu a cerut dragostea Lui,
C i n u ma i t u I - a i f o s t d r a g .
E. Mary Grimes

Orice spune credinţa noastră că este Dumnezeu, El va fi.

9 Februarie
El nu i-a răspuns nici un cuvânt. (Matei 15:23)
El va tăcea în dragostea Lui. (Ţefania 3:17)

Citeşti aceste versete ca un copil al lui Dumnezeu care experimentează un necaz

mare, o dezamăgire amară, sau o lovitură zdrobitoare de undeva de unde nu te
aşteptai deloc? Doreşti cu ardoare să auzi glasul Stăpânului tău, chemându-te şi
spunând: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!“ (Matei 14:27)? Şi totuşi, ai în faţă
numai tăcere, necunoscut şi suferinţă – „El nu i-a răspuns nici un cuvânt“.
Inima sensibilă a lui Dumnezeu Se îndurerează deseori ascultând strigătele
noastre de tristeţe şi durere. Inimile noastre slabe şi neliniştite strigă pentru că
noi nu reuşim să vedem cu vederea slabă a ochilor noştri orbiţi de lacrimi că este
pentru binele nostru că El nu răspunde deloc sau că El răspunde într-un fel care
nu este cel mai bun după părerea noastră. De fapt, tăcerile Domnului Isus sunt
tot atât de elocvente ca şi cuvintele Lui şi pot fi un semn nu al dezaprobării Lui,
ci al aprobării Lui şi al felului Său de a ne da o binecuvântare mai profundă.
„Pentru ce te mâhneşti, suflete? … căci iarăşi Îl voi lăuda“ (Psalmul 43:5). Da,
Îl voi lăuda chiar şi pentru tăcerea Lui. Lăsaţi-mă să vă spun o veche poveste
frumoasă despre o credincioasă care a visat că a văzut alte trei femei care se
rugau.
Când ele au îngenuncheat, Stăpânul S-a apropiat de ele. Când a ajuns lângă cea
dintâi, S-a plecat spre ea cu tandreţe şi cu har. I-a zâmbit cu dragoste radiantă şi
i-a vorbit în tonuri de muzică pură şi dulce. După ce a plecat de lângă ea, a venit
la următoarea, dar doar Şi-a pus mâna pe capul ei plecat şi i-a aruncat o privire
în semn de iubire aprobatoare. A trecut de a treia femeie foarte repede, fără să
Se oprească pentru un cuvânt sau o privire.
Femeia care visa zicea în sinea ei: „Ce mult trebuie să o iubească pe prima
femeie. A doua a câştigat aprobarea Lui, dar n-a trăit experienţa manifestărilor
speciale de dragoste pe care le-a primit prima femeie. Dar cea de-a treia femeie
trebuie să-L fi întristat adânc, pentru că nu i-a adresat nici un cuvânt, şi nici
măcar o privire în treacăt“.
Ea se întreba ce putea să fi făcut a treia femeie de a fost tratată atât de diferit. Pe
când încerca să-şi justifice acţiunile Domnului ei, El Însuşi a venit şi a stat lângă
ea. El i-a spus: „O, femeie, cât de greşit M-ai înţeles! Prima femeie
îngenuncheată are nevoie de o măsură plină din tandreţea şi grija Mea ca să-i ţin
picioarele pe calea Mea îngustă. Ea are nevoie de dragostea Mea, de gândurile
Mele, şi de ajutor în fiecare moment al zilei, pentru că fără toate acestea ar putea
să cadă în greşeală.
A doua femeie are o credinţă mai puternică şi o dragoste mai profundă decât
prima, şi Eu pot să Mă bazez pe ea că Se încrede în Mine, oricum s-ar desfăşura
lucrurile sau orice ar face oamenii. Însă cea de-a treia femeie, pe care părea că
nu am observat-o, şi chiar am neglijat-o, are credinţă şi dragoste de cea mai pură
calitate. O antrenez pe drumuri drastice şi rapide pentru cea mai înaltă şi cea mai
sfântă slujbă.
Ea Mă cunoaşte atât de intim, şi se încrede în Mine atât de deplin, încât ea nu
mai depinde de glasul Meu, de priviri de dragoste, sau de alte semne exterioare
ca să ştie că o aprob. Ea nu este neliniştită sau descurajată de nici o împrejurare
pe care Eu o pregătesc pentru ea. Ea se încrede în Mine când bunul simţ,
raţiunea, şi chiar orice instinct subtil al inimii fireşti s-ar răzvrăti, ştiind că Eu o
pregătesc pentru eternitate şi realizând că înţelegerea a ceea ce fac va veni mai
târziu.
Dragostea Mea este tăcută pentru că Eu iubesc dincolo de puterea de exprimare
a cuvintelor şi dincolo de înţelegerea inimii omeneşti. De asemenea, este tăcută
de dragul tău – ca tu să poţi învăţa să iubeşti şi să te încrezi în Mine cu
răspunsuri curate şi spontane, învăţate de la Duhul Sfânt. Eu doresc ca răspunsul
tău la dragostea Mea să fie fără vreun imbold din afară“.
El va „face minuni care n-au avut loc“ (Exod 34:10) dacă tu vei afla taina tăcerii
Lui şi-L vei lăuda ori de câte ori El va lua darurile Sale de la tine. Prin aceasta
tu-L vei cunoaşte mai bine şi-L vei iubi mai mult pe Dăruitor. selectat
 10 Februarie
P r e a i u b i ţ i l o r , n u v ă r ă z b u n a ţ i s i n g u r i . ( R o ma n i 1 2 : 1 9 )

Sunt vremuri când a nu face nimic necesită mult mai multă putere decât a
acţiona. Păstrarea stăpânirii de sine este adesea cea mai bună dovadă a puterii.
Chiar şi celor mai mârşave şi mai grave acuzaţii Domnul Isus le-a răspuns cu o
adâncă şi neîntreruptă tăcere. Tăcerea Lui era atât de profundă, că i-a determinat
pe acuzatorii şi pe spectatorii Lui să se mire cu teamă respectuoasă. La cele mai
mari insulte, la cel mai violent tratament şi la bătaia de joc care ar produce o
dreaptă indignare în cele mai slabe inimi, El a răspuns cu un calm încrezător,
fără voce. Cei care sunt acuzaţi pe nedrept şi sunt maltrataţi fără motiv, cunosc
imensa putere care este necesară ca să taci şi să-I laşi lui Dumnezeu răzbunarea.

Oamenii pot să-ţi judece greşit scopul,

Gândesc că au motiv să te învinuiască,
S p u n : „G r e ş e ş t i ! “
R ă mâ i p e d r u mu l t ă u l i n i ş t i t ,
Hristos este Judecătorul, nu ei,
Nu te teme, fii tare.

Apostolul Pavel a spus: „Nimic din aceste lucruri nu mă atinge“ (Fapte 20:24
KJV). El n-a spus: „Nimic din aceste lucruri nu mă răneşte“. Una e să fii rănit,
şi alta e să fii atins. Pavel avea o inimă foarte tandră, pentru că nu citim de nici
un alt apostol care să fi plâns ca el. Trebuie să fii un bărbat puternic ca să plângi.
„Isus plângea“ (Ioan 11:35), şi El a fost cel mai puternic bărbat care a trăit
vreodată.
De aceea nu se spune: „Nimic din aceste lucruri nu mă răneşte“. Apostolul
Pavel a hotărât să nu se dea la o parte de la ceea ce a crezut că era drept. El nu
preţuia lucrurile aşa cum suntem noi înclinaţi să o facem. El n-a căutat niciodată
calea cea uşoară, şi n-a pus nici un preţ pe viaţa lui muritoare. Pe el îl interesa
un singur lucru, şi aceasta era loialitatea lui faţă de Hristos – să câştige zâmbetul
lui Hristos. Pentru Pavel, mai mult decât pentru oricare alt bărbat, a face
lucrarea lui Hristos era răsplata lui pământească, dar a câştiga zâmbetul lui
Hristos era cerul.
Margaret Bottome
 11 Februarie
Şi de îndată ce preoţii … vor pune talpa piciorului în apele
Iordanului, apele Iordanului se vor despica în două. (Iosua
3:13)

Israeliţii nu trebuia să aştepte în tabără până când se deschidea Iordanul, ci

trebuia să umble „prin credinţă“ (2 Corinteni 5:7). Ei aveau să strângă tabăra,
să-şi împacheteze lucrurile, să se aşeze în formaţie de mers, iar preoţii să
păşească efectiv în râu înainte ca acesta să se despice.
Dacă ei ar fi coborât pe malul râului şi apoi s-ar fi oprit, aşteptând ca apa să se
despice înainte să păşească în ea, ar fi aşteptat în zadar. Li s-a spus să pună
„talpa piciorului în apele Iordanului“ înainte ca apele să se despice.
Trebuie să învăţăm să-L credem pe Dumnezeu pe cuvânt şi să mergem drept
înainte în ascultare, chiar dacă nu vedem nici o cale de a merge înainte. Motivul
pentru care suntem atât de des abătuţi de la scopul nostru de dificultăţi este că ne
aşteptăm să vedem barierele înlăturate înainte să încercăm măcar să trecem de
ele.
Dacă cel puţin am merge drept înainte cu credinţă, drumul ar fi deschis pentru
noi. Dar noi încă stăm, aşteptând ca obstacolele să fie înlăturate, când ar trebui
să mergem înainte ca şi cum acolo nu ar fi obstacole deloc.
din Evening Thoughts

Ce lecţie a dat Cristofor Columb lumii – o lecţie de perseverenţă în faţa unor

dificultăţi înfricoşătoare!

În spatele lui se întind cenuşiile Azore,

În spatele porţilor lui Hercule;
În faţa lui nu sunt fantomele ţărmului,
Î n f a ţ a l u i s u n t n u ma i m ă r i n e ţ ă r m u r i t e .
B u n u l ma r i n a r a s p u s : „ A c u m t r e b u i e s ă n e r u g ă m ,
Căci, iată! toate stelele s-au dus.
Brav amiral, vorbeşte, ce să spun?“
„D e c e , s p u n e : « Na v i g a ţ i î n a i n t e ! n a v i g a ţ i î n a i n t e ! tot
înainte!»“

„Oamenii mei sunt din zi în zi mai revoltaţi;

Oamenii mei sunt groaznic de palizi şi de slabi!“
P u t e r n i c u l ma r i n a r s e g â n d e a l a c a s a l u i ; s t r o p i i
Unui val de apă sărată i-au spălat obrazul ars de soare.
„ C e s ă s p u n , b r a v a mi r a l , s p u n e ,
Dacă vedem numai ape în zori?“
„De ce, vei spune în zorii zilei:
«Navigaţi înainte! navigaţi înainte! navigaţi înainte! tot
înainte!»“

E i a u n a v i g a t . A u n a v i g a t . A p o i a v o r b i t ma r i n a r u l :
„Această mare furioasă îşi arată dinţii în seara asta.
Îşi răsfrânge buzele, stă în aşteptare,
C u d i n ţ i i r i d i c a ţ i , g a t a s ă mu ş t e !
Brav amiral, spune doar un cuvânt bun;
Ce trebuie să facem dacă ne-am pierdut speranţa?“
Cuvintele au sărit ca o sabie care atacă:
„Navigaţi înainte! navigaţi înainte! navigaţi înainte! Tot
înainte!“

Apoi, palid şi istovit, s-a menţinut pe punte

Şi s-a uitat atent prin întuneric. Ah! Acea noapte
A tuturor nopţilor întunecate! Şi apoi o pată –
l u mi n ă ! O l u mi n ă ! O l u mi n ă ! O l u mi n ă !
C r e ş t e a , u n s t e a g a r b o r a t l u mi n a t d e s t e l e !
Creştea ca izbucnirea zorilor Timpului.
E l a c â ş t i g a t o l u m e ; e l a d a t a c e l e i l u mi
C e a m a i m a r e l e c ţ i e : „Î n a i n t e ! N a v i g a ţ i î n a i n t e ! “
J.R. Miller
Credinţa care merge înainte triumfă.

12 Februarie
Tatăl vostru cel ceresc ştie. (Matei 6:32 )
Un vizitator la o şcoală pentru surzi scria nişte întrebări pe tablă pentru copii.
Curând el a scris această propoziţie: „De ce Dumnezeu m-a făcut pe mine apt să
aud şi să vorbesc, iar pe voi v-a făcut surzi?“
Şocanta propoziţie i-a lovit pe copii ca o palmă crudă peste faţă. Ei au rămas
paralizaţi, cântărind groaznicul cuvânt „De ce?“ Şi apoi s-a ridicat o fetiţă.
Cu buze tremurânde şi cu ochii înotând în lacrimi, ea s-a îndreptat spre tablă.
Luând creta, a scris cu o mână fermă aceste cuvinte preţioase: „Da, Tată, pentru
că aşa ai găsit Tu cu cale!“ (Matei 11:26). Ce replică! Ajunge sus şi atrage
atenţia asupra unui adevăr etern pe care se poate odihni în siguranţă cel mai
matur credincios, dar şi cel mai tânăr copil al lui Dumnezeu – adevărul că
Dumnezeu este Tatăl tău.
Poţi să afirmi acest adevăr cu deplină convingere şi credinţă? Odată ce o faci,
porumbelul credinţei tale nu va mai rătăci în văzduh într-un zbor fără odihnă, ci
se va aşeza pentru totdeauna în locul lui etern de odihnă a păcii: Tatăl tău!
Eu continui să cred că va veni o zi a înţelegerii pentru fiecare dintre noi, oricât
de departe ar fi. Vom înţelege pe măsură ce vedem că tragediile, care întunecă şi
înăbuşă astăzi prezenţa cerului în viaţa noastră, îşi ocupă locul potrivit în planul
măreţ al lui Dumnezeu – un plan atât de copleşitor, de magnific şi de fericit, că
vom râde cu uimire şi încântare. Arthur Christopher Bacon

Nu soarta mi-a adus această boală;

Ci mâna lui Dumnezeu, deci aşa să fie,
Pentru că El vede ceea ce eu nu pot vedea.
Există un scop pentru fiecare durere,
Şi într-o zi El îl va revela,
Că pierderea pământească este câştig ceresc.
Ca o piesă de tapiserie
Văzută din spate pare să fie:
N u ma i f i r e î n c u r c a t e f ă r ă s p e r a n ţ ă ;
D a r d i n f a ţ ă u n t a b l o u mi n u n a t
R ă s p l ă t e ş t e l u c r ă t o r u l p e n t r u g r i ja l u i ,
D e mo n s t r â n d i s c u s i n ţ a ş i r ă b d a r e a l u i d e o s e b i t ă .
Tu eşti Lucrătorul, Eu rama.
D o a mn e , p e n t r u g l o r i a N u me l u i T ă u ,
Desăvârşeşte imaginea Ta în acelaşi fel.
selectat
 13 Februarie
Veţi avea muntele. (Iosua 17:18)

Este întotdeauna loc mai sus pe munţi. Când văile sunt pline de canaaniţi, ale
căror care puternice de fier îţi încetinesc înaintarea, mergi sus în munţi şi ocupă
ţinutul de sus. Dacă vezi că nu mai poţi să lucrezi pentru Dumnezeu, roagă-te
pentru cei care pot. Poate nu eşti în stare să mişti lucrurile de pe pământ cu
cuvintele tale, dar poate mişti cerul. Dacă ţi se pare că creşterea ta continuă este
imposibilă pe pantele mai joase, datorită unor domenii limitate de lucru, a
obligaţiilor zilnice de întreţinere, sau a altor obstacole, lasă-ţi viaţa să ţâşnească,
căutând să atingă nevăzutul, eternul şi cerescul.
Credinţa ta poate tăia pădurile. Chiar dacă seminţiile lui Israel ar fi realizat ce
comori îi aşteptau sus în munţi, n-ar fi visat niciodată că era posibil să secere
efectiv acele păduri dese. Dar când Dumnezeu i-a învăţat să taie pădurile, El le-a
amintit de asemenea de puterea suficientă pe care o aveau. Vederea unor sarcini
aparent imposibile, cum ar fi defrişarea acelor munţi împăduriţi, nu sunt trimise
ca să ne descurajeze. Ele vin să ne motiveze să facem fapte spirituale care ar fi
imposibile fără marea putere pe care Dumnezeu a pus-o în noi prin Duhul Său
cel Sfânt care locuieşte în noi.
Dificultăţile sunt trimise cu scopul de a ne descoperi ce poate face Dumnezeu ca
răspuns la credinţa care se roagă şi lucrează. Eşti strâns din toate părţile în vale?
Atunci suie-te „pe înălţimile ţării“ şi vei mânca „miere din stâncă“ (Deut.
32:13). Câştigă bogăţii de pe coamele povârnişurilor care acum sunt ascunse de
păduri.
din Comentarii devoţionale zilnice

Au dobândit râuri despre care spuneau că sunt de netrecut,

A u d o b â n d i t mu n ţ i d e s p r e c a r e s p u n e a u c ă „n u p o t t r e c e p r i n
e i “?
N e s p e c i a l i z ă m î n i mp o s i b i l u l t o t a l ,
Făcând lucruri despre care ei spun că nu le putem face.
Cântecul celor care au construit Canalul
Panama
 14 Februarie
Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă! (Filipeni 4:4)

Este un lucru bun să ne bucurăm în Domnul. Poate că ai încercat aceasta, dar n-

ai reuşit la început. Nu te mai gândi la aceasta, ci mergi înainte. Chiar şi atunci
când nu poţi simţi nici o bucurie, când nu e nici un salt în pasul tău, nici o
mângâiere sau încurajare în viaţa ta, continuă să te bucuri şi priveşte „ca o mare
bucurie “ (Iacov 1:2) „Când treceţi prin felurite încercări“ (Iacov 1:2), conside-
raţi-le ca o bucurie, şi Dumnezeu va răsplăti credinţa voastră. Crezi că Tatăl tău
ceresc te va lăsa să porţi steagul victoriei şi bucuriei Sale pe câmpul de luptă,
numai pentru a Se retrage calm ca să te vadă prins sau înfrânt de vrăjmaş?
NICIODATĂ! Duhul Său Sfânt te va susţine în curajoasa ta înaintare şi-ţi va
umple inima cu bucurie şi laudă. Vei vedea că inima ta este veselă şi înviorată
de plinătatea interioară.
Doamne, învaţă-mă să mă bucur în Tine – şi „bucuraţi-vă întotdeauna“ (1
Tes. 5:16). selectat

Cel mai slab sfânt îl poate pune pe fugă pe Satan,

Dacă-l întâmpină cu un strigăt de laudă.

Fiţi plini de Duh. ...cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.
Efeseni 5:18-19

În aceste versete, apostolul Pavel ne îndeamnă să folosim cântarea ca inspiraţie

în viaţa noastră spirituală. El îşi avertizează cititorii să-şi caute motivaţia nu în
trup, ci în duh, nu prin stimularea cărnii, ci prin exaltarea sufletului.

Câteodată o lumină îl surprinde

Pe creştin în timp ce cântă.

Haideţi să cântăm chiar şi când nu suntem dispuşi, pentru că în felul acesta dăm
aripi picioarelor greoaie şi transformăm oboseala în putere. John Henry Jowett

Pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau şi cântau cântări de laudă lui

Dumnezeu; iar cei închişi îi ascultau. Fapte 16:25

O, Pavel, ce exemplu minunat eşti tu pentru noi! Te-ai lăudat cu faptul că porţi
„semnele Domnului Isus pe trupul [tău]“ (Galateni 6:17). Ai fost lovit cu pietre
până aproape de moarte, de trei ori ai fost „bătut cu nuiele“ (2 Cor. 11:25), ai
primit 195 de lovituri de bici de la iudei şi ai fost bătut la sânge de filipeni şi
aruncat în temniţă. Cu siguranţă harul care ţi-a dat putere să cânţi laude în timp
ce îndurai atâta suferinţă este de ajuns şi pentru noi. J. Roach

O, haideţi să ne bucurăm în Domnul, mereu,

Când săgeţile Ispititorului zboară,
Pentru că Satan încă se teme, aşa cum deseori s-a temut şi
înainte,
De cântarea noastră mult mai mult decât de plângerile
noastre.

15 Februarie
N u t e mâ n i a p e c e i r ă i ş i n u t e u i t a c u j i n d l a c e i c e f a c
răul.
(Psalmul 37:1)

Nu te supăra niciodată prea tare din cauza împrejurărilor în care te afli. Dacă
supărările ar fi vreodată justificate, atunci ar fi în împrejurări ca cele descrise de
acest psalm. „Cei răi“ se îmbrăcau „în porfiră şi in subţire; şi în fiecare zi
duceau o viaţă plină de veselie şi strălucire“ (Luca 16:19). „Cei ce fac răul“
puneau mâna pe cele mai înalte poziţii ale puterii şi îi asupreau pe fraţii lor mai
săraci. Oameni păcătoşi umblau ţanţoşi prin ţară plini de mândrie arogantă şi se
desfătau în lumina marii lor prosperităţi, în timp ce oamenii buni erau plini de
frică şi de îngrijorare.
„Nu te mânia“. Nu te supăra niciodată prea mult! Fii liniştit! Chiar pentru un
motiv bun, supărarea nu te va ajuta. Ea doar încinge lagărele, dar nu produce
aburi. Ea nu ajută locomotiva doar pentru că osiile ei au devenit fierbinţi;
încălzirea lor nu este decât o piedică. Osiile s-au încălzit din cauza frecării
inutile. Suprafeţele uscate se freacă una de alta, în loc să meargă lin, ajutate de o
peliculă fină de ulei.
Fricţiunile cauzate de mânie sunt un indicator al absenţei ungerii cu untdelemnul
harului lui Dumnezeu. Când ne supărăm, un fir de nisip intră în lagăre. Ar putea
fi o mică dezamăgire, o nerecunoştinţă, sau o lipsă de respect pe care am
experimentat-o – şi dintr-odată viaţa noastră nu mai curge lin. Fricţiunea duce la
înfierbântare şi înfierbântarea poate duce la stări foarte periculoase.
Nu lăsaţi lagărele voastre să se încingă. Lăsaţi untdelemnul Domnului să vă ţină
reci, astfel încât o încălzire profană să nu vă facă să fiţi priviţi ca unul din „cei
răi“. din Stratul de argint

S c u mp ă i n i m ă a g i t a t ă , l i n i ş t e ş t e - t e ; n u t e m â n i a ş i n u t e s u p ă r a
atât;
D u mn e z e u a r e o m i e d e f e l u r i î n c a r e p o a t e s ă - ţ i a r a t e
dragostea Lui şi ajutorul;
C r e d e n u ma i , c r e d e ş i i a r c r e d e , p â n ă v e i c u n o a ş t e v o i a S a .

S c u mp ă i n i m ă a g i t a t ă , l i n i ş t e ş t e - t e , c ă c i p a c e a e s t e z â m b e t u l
l u i D u mn e z e u ,
Dragostea Lui poate aplana orice rău şi orice necaz;
Iubeşte doar, iubeşte şi iar iubeşte, şi aşteaptă liniştit.

S c u mp ă i n i m ă a g i t a t ă , f i i t a r e ; n u p l â n g e ş i n u t e n e c ă j i a t â t ,
El are un scop bun în vânturile reci care suflă;
Nădăjduieşte numai, nădăjduieşte şi iar nădăjduieşte, până vei
d e v e n i ma i c u r a j o s .

16 Februarie
Chiar dacă te-am întristat … nu te voi mai întrista.
(Naum1:12)

Există o limită pentru întristarea noastră. Dumnezeu o trimite şi apoi o înlătură.

Te plângi, spunând: „Când se va sfârşi?“ Fie ca noi să aşteptăm în linişte şi să
îndurăm răbdători voia Domnului până va veni El. Tatăl nostru îndepărtează
nuiaua când scopul pentru care a folosit-o este pe deplin atins.
Dacă întristarea este trimisă ca să ne încerce, astfel încât cuvintele noastre să-L
glorifice pe Dumnezeu, ea se va sfârşi odată ce El ne-a făcut să dăm mărturie
spre lauda şi cinstea Lui. De fapt, noi nu am vrea ca dificultatea să fie
îndepărtată până când Dumnezeu nu va primi de la noi toată onoarea pe care I-o
putem da.
Astăzi lucrurile pot deveni „o linişte mare“ (Matei 8:26). Cine ştie cât de curând
valurile acestea furioase se vor transforma într-o mare de sticlă cu pescăruşi
stând pe liniştitele unduiri?
După o lungă şi grea încercare, unealta de treierat este pusă în cui, şi grâul a fost
strâns în hambar. Nu după mult timp putem fi tot atât de fericiţi pe cât suntem
de trişti acum.
Nu este greu pentru Domnul să transforme noaptea în zi. El care trimite norii
poate tot atât de uşor să însenineze cerul. Haideţi să ne încurajăm – lucrurile
stau mai bine jos pe drum. Haideţi să cântăm laudele lui Dumnezeu în
aşteptarea lucrurilor care au să vină. Charles H. Spurgeon
„Domnul secerişului“ (Luca 10:2) nu ne treieră întotdeauna. Încercările Lui sunt
doar pentru un timp şi ploile vor trece curând. „Seara vine plânsul, iar dimineaţa
veselia“ (Psalmul 30:5). „Întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru
noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă“ (2 Cor. 4:17). Încercările îşi ating
scopul.
Chiar faptul că înfruntăm o încercare dovedeşte că există ceva foarte valoros
pentru Domnul nostru în noi, altfel El n-ar pierde atât de mult timp şi energie cu
noi. Hristos nu ne-ar încerca dacă n-ar vedea metalul preţios al credinţei
amestecat cu miezul stâncos al naturii noastre, şi ca să ne rafineze în puritate şi
frumuseţe, El ne constrânge să trecem prin încercarea grea de foc.
Ai răbdare, o, tu, cel ce suferi! Rezultatul focului Rafinatorului va compensa
mai mult decât îţi închipui încercările noastre, odată ce vom vedea „greutatea
veşnică de slavă“. Să aud lauda Lui: „Bine, rob bun şi credincios“ (Matei
25:21); să fii onorat înaintea sfinţilor îngeri; să fii glorificat în Hristos, astfel
încât să pot reflecta gloria Lui înapoi spre El – ah! Aceasta va fi o răsplată mai
mult decât suficientă pentru toate încercările mele. din Încercat prin foc
Aşa cum greutăţile unui ceas al bunicului sau stabilizatorii de pe o ambarcaţiune
sunt necesare pentru ele ca să funcţioneze bine, tot aşa sunt necazurile pentru
suflet. Cele mai plăcute parfumuri se obţin numai printr-o presiune foarte mare,
cele mai minunate flori cresc pe cele mai izolate şi înzăpezite piscuri, cele mai
frumoase pietre preţioase sunt acelea care au suferit cel mai mult pe roata
bijutierului, şi cele mai măreţe statui au suportat cele mai multe lovituri de daltă.
Toate acestea, însă, se supun legii lui Dumnezeu. Nu se întâmplă nimic fără să fi
fost hotărât mai dinainte cu grijă şi prevedere desăvârşită.
din Comentarii devoţionale zilnice
 17 Februarie
Ţara pe care o dau copiilor lui Israel. (Iosua 1:2)

Dumnezeu vorbeşte despre ceva imediat în acest verset. Nu este ceva ce El are
de gând să facă, ci ceva ce El face chiar în acest moment. Când credinţa
continuă să vorbească, Dumnezeu continuă să dea. El te întâlneşte astăzi, în
prezent, şi îţi încearcă credinţa. Cât timp aştepţi, speri, sau priveşti, nu crezi.
Poţi să ai nădejde sau o dorinţă arzătoare, dar aceasta nu este credinţă, pentru că
„credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică
încredinţare despre lucrurile care nu se văd“ (Evrei 11:1). Porunca privitoare la
rugăciunea credinţei este: „Orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-
aţi şi primit, şi-l veţi avea“ (Marcu 11:24). Trebuie să credem că am şi primit –
în acest moment prezent. Am ajuns noi la punctul în care să-L întâlnim pe
Dumnezeu în veşnicul Său ACUM? din Iosua, de A. B. Simpson
Adevărata credinţă se încrede în Dumnezeu şi crede înainte să vadă. În mod
natural, noi vrem o dovadă că cererea noastră este aprobată, înainte să credem,
dar când „umblăm prin credinţă“ (2 Cor. 5:7), nu avem nevoie de nici o altă
dovadă în afara Cuvântului lui Dumnezeu. El a vorbit, şi în armonie cu credinţa
noastră se va face. Vom vedea pentru că am crezut, şi credinţa adevărată ne
susţine în cele mai încercate vremuri, chiar şi când totul în jurul nostru pare a
contrazice Cuvântul lui Dumnezeu.
Psalmistul a spus: „O! dacă n-aş fi încredinţat că voi vedea bunătatea Domnului
pe pământul celor vii!…“ (Psalmul 27:13). El nu văzuse încă răspunsul
Domnului la rugăciunile sale, dar era încrezător că-l va vedea, şi încrederea lui
l-a susţinut.
Credinţa care crede că va vedea, ne va feri de descurajare. Vom râde de
situaţiile care par imposibile în timp ce vom urmări cu plăcere să vedem cum
are de gând Dumnezeu să deschidă o cale prin Marea noastră Roşie. Numai în
aceste locuri de severe încercări, fără nici o ieşire omenească din dificultăţile
noastre, credinţa noastră creşte şi se întăreşte.
Dragă om necăjit, ai aşteptat ca Dumnezeu să lucreze în timpul nopţilor lungi şi
a zilelor istovitoare, temându-te că ai fost uitat? Ridică-ţi capul şi începe să-L
lauzi chiar acum pentru salvarea care este în drum spre tine.
din Viaţa de laudă

18 Februarie
 Orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit,
şi-l veţi avea. (Marcu 11:24)

Când băieţelul meu avea vreo 10 ani, bunica lui i-a promis de Crăciun un album
pentru colecţia de timbre. Crăciunul a venit şi a plecat fără nici un album de
timbre şi fără nici un cuvânt de la bunica. Problema, însă, n-a fost menţionată,
până au venit prietenii lui să vadă cadourile pe care le-a primit de Crăciun. Am
fost surprins, după ce a înşirat toate cadourile pe care le-a primit, să-l aud
adăugând „şi un album de timbre de la bunica mea“.
După ce am auzit aceasta de câteva ori, l-am chemat pe fiul meu la mine şi i-
am spus: „Dar George, tu nu ai primit un album de timbre de la bunica. De ce ai
spus că ai primit?“
Cu o faţă nedumerită, ca şi cum i-aş fi pus o întrebare ciudată, el mi-a replicat:
„Ei bine, mamă, bunica a spus, şi asta este ca şi cum aş fi primit“. Nici un
cuvânt de la mine nu-i va influenţa credinţa.
A trecut o lună şi nimic altceva nu s-a spus despre album. În sfârşit, într-o zi, ca
să-i încerc credinţa şi pentru că mă întrebam în inima mea de ce n-a fost trimis
albumul, i-am spus: „George, eu cred că bunica şi-a uitat promisiunea“.
„O, nu, mamă“, a răspuns el repede şi ferm. „N-a uitat“.
I-am privit faţa dulce şi încrezătoare, care pentru moment părea foarte serioasă,
ca şi cum ar fi dezbătut posibilitatea pe care i-o sugerasem. Curând faţa i s-a
luminat şi a spus: „Crezi că aş face bine să-i scriu bunicii, mulţumindu-i pentru
album?“
„Nu ştiu“, am spus, „dar ai putea să încerci“. Un bogat adevăr spiritual a început
atunci să mijească în mine.
În câteva minute o scrisoare a fost scrisă şi trimisă prin email, după care George
a ieşit fluierându-şi încrederea în bunica lui. Curând a sosit o scrisoare de la
bunica cu acest mesaj:

Dragul meu George,

N-am uitat promisiunea pe care ţi-am făcut-o în legătură cu albumul de timbre.

N-am găsit aici albumul pe care l-ai vrut, aşa că am comandat unul din New
York. A sosit abia după Crăciun, şi nu era cel care trebuia. Atunci am comandat
altul, dar încă n-a sosit. Am decis în schimb să-ţi trimit 30 de dolari ca să-ţi poţi
cumpăra albumul pe care-l doreşti din Chicago.
Bunica ta, care te iubeşte
Pe când citea scrisoarea, faţa lui era cea a unui învingător. Din adâncurile unei
inimi care niciodată nu s-a îndoit, au ieşit cuvintele: „Ei, mamă, nu ţi-am spus
eu?“ George „nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, … a crezut“ (Romani 4:18)
că albumul de timbre va veni. Şi în timp ce el credea, bunica lucra, şi la timpul
potrivit credinţa a devenit vedere.
Este omeneşte să vrem să vedem înainte de a păşi pe promisiunile lui
Dumnezeu. Însă Salvatorul nostru i-a spus lui Toma şi unei liste lungi de
îndoielnici care l-au urmat: „Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut“ (Ioan
20:29).
D-na Rounds

19 Februarie
Pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţă,
ca să aducă şi mai mult rod. (Ioan 15:2)

copilă a lui Dumnezeu a fost odată copleşită de numărul de necazuri care

ţinteau spre ea. Pe când se plimba pe lângă o vie în strălucirea bogată a
toamnei, a observat aspectul ei neîngrijit şi abundenţa de frunze care erau
încă pe mlădiţe. Pământul fusese năpădit de o încâlcire de buruieni şi
iarbă, şi întregul loc părea complet neîngrijit. În timp ce se gândea la
privelişte, Grădinarul ceresc i-a şoptit un mesaj atât de preţios, că nu s-a
putut opri să nu-l împărtăşească.
Mesajul a fost acesta: „Dragul Meu copil, întrebi de numărul de încercări din
viaţa ta? Adu-ţi aminte de vie şi învaţă de la ea. Grădinarul nu mai taie şi nu mai
îngrijeşte via şi nu mai pliveşte pământul doar atunci când nu mai aşteaptă nimic
de la vie în timpul acelui sezon. El o lasă-n pace, pentru că rodnicia ei s-a dus şi
orice efort suplimentar n-ar aduce nici un profit acum. În acelaşi fel, eliberarea
de suferinţă duce la inutilitate. Vrei acum să nu mai tai în viaţa ta? Vrei să te las
în pace?“
Atunci inima ei mângâiată a strigat: „Nu!“ Homera Homer-Dixon

Mlădiţa este cea care poartă rodul,

Ea simte cuţitul,
Care o taie pentru o creştere mai mare,
Pentru o viaţă mai plină.
D e ş i o r i c e r ă m u r i c ă î n mu g u r i t ă p o a t e f i t ă i a t ă ,
Şi orice cârcel
Care se leagănă graţios, sau orice frunză care răsare,
Îşi poate pierde locul,

O, tu, a cărui viaţă de bucurii pare uitată,

C u f r u mu s e ţ e a t ă i a t ă ;
Ale cărui aspiraţii zac în praf,
Strivite şi rupte toate,

Bucură-te, deşi orice dorinţă, orice vis,

Orice speranţă a ta
V a c ă d e a ş i v a p ă l i ; e s t e mâ n a
Dragostei divine

Care ţine cuţitul, care taie şi frânge

Cu cea mai gingaşă atingere,
Pentru ca tu, a cărui viaţă a purtat un rod,
Să poţi acum purta mai mult. Annie Johnson Flint

20 Februarie
N i mi c n u v - a r f i c u n e p u t i n ţ ă . ( M a t e i 1 7 : 2 0 )

Este posibil pentru cei credincioşi care doresc foarte mult să se încreadă în
puterea Domnului pentru păstrarea lor în siguranţă şi pentru biruinţa lor să ducă
o viaţă în care să ia cu bucurie promisiunile Lui exact aşa cum sunt şi să vadă că
sunt adevărate.
Este posibil ca zilnic să „[aruncăm] asupra Lui toate îngrijorările [noastre]“ (1
Petru 5:7) şi să experimentăm pacea profundă când trecem prin ele.
Este posibil să avem gândurile noastre şi dorinţele inimii noastre curăţite în cel
mai adânc sens al cuvântului.
Este posibil să vedem voia lui Dumnezeu în orice împrejurare şi s-o acceptăm
cântând în loc să o facem plângând.
Este posibil să devenim cu adevărat puternici, dacă ne vom refugia deplin în
puterea lui Dumnezeu şi dacă vom realiza că cele mai mari slăbiciuni ale noastre
şi lucrurile care tulbură hotărârea noastră de a fi răbdători, curaţi şi smeriţi oferă
o oportunitate de a face păcatul fără putere asupra noastră. Această oportunitate
vine prin El care ne iubeşte şi care lucrează ca să ne aducă în acord cu voia Sa,
şi prin aceasta dă un sens binecuvântat prezenţei Lui şi puterii Lui.
Toate acestea sunt POSIBILITĂŢI DIVINE. Pentru că ele sunt lucrate de El,
experimentarea lor efectivă ne va face întotdeauna să ne smerim, determinându-
ne să ne plecăm la picioarele Lui şi învăţându-ne să fim înfometaţi şi însetaţi
după mai mult.
Niciodată nu vom fi mulţumiţi cu mai puţin – în fiecare zi, în fiecare ceas şi în
fiecare clipă în Hristos, prin puterea Duhului Sfânt – decât UMBLAREA CU
DUMNEZEU. H. C. G. Moule
Suntem capabili să avem din Dumnezeu atât cât vrem. Hristos pune cheia de la
cufărul comorii Sale în mâinile noastre şi ne invită să luăm tot ce dorim. Dacă
cineva este lăsat în subsolul unei bănci, i se spune să ia câţi bani doreşte şi el
pleacă fără un cent, a cui este vina că rămâne sărac? Şi a cui este vina că de
obicei creştinii iau porţii atât de mici din bogăţiile fără plată ale lui Dumnezeu.
Alexander Maclaren

21 Februarie
Taci înaintea Domnului şi nădăjduieşte în El.
(Psalmul 37:7)

Te-ai tot rugat şi ai tot aşteptat şi încă nu vezi nici un semn de vreun răspuns?
Te-ai săturat să nu vezi nici o mişcare? Eşti pe punctul de a renunţa? Atunci
poate că nu ai aşteptat aşa cum trebuie, sau acolo unde trebuie – în locul unde
Domnul te poate întâlni.
Să „aşteptăm cu răbdare“ (Rom. 8:25). Răbdarea alungă îngrijorarea. Domnul
a spus că va veni, şi promisiunea Lui este egală cu prezenţa Lui. Răbdarea
alungă plânsul. De ce eşti trist şi descurajat? El îţi ştie nevoile mai bine decât
tine, şi scopul Lui în aşteptare este să primească mai multă glorie prin ea.
Răbdarea alungă lucrările proprii. „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este
aceasta: să credeţi“ (Ioan 6:29), şi odată ce crezi, vei ştii că totul este bine.
Răbdarea alungă orice lipsă. Poate că dorinţa ta de a primi ceea ce vrei este mai
puternică decât dorinţa ta de a se împlini voia lui Dumnezeu.
Răbdarea alungă orice slăbiciune. În loc să te gândeşti că aşteptarea este
pierdere de vreme, înţelege că Dumnezeu îţi pregăteşte resursele Lui şi totodată
te întăreşte. Răbdarea alungă orice şovăire. „El m-a atins şi m-a aşezat iarăşi în
picioare“ (Daniel 8:18). Temeliile lui Dumnezeu sunt neclintite, şi când avem în
noi răbdarea Lui, suntem neclintiţi când aşteptăm. Răbdarea aduce închinare.
orice răbdare şi îndelungă răbdare … cu bucurie“ (Col. 1:11). În timp ce aştepţi,
Uneori cea mai bună parte a aşteptării vrednice de laudă este să experimentezi
„lasă toate aceste aspecte ale răbdării „să-şi facă desăvârşit lucrarea“ (Iacov
1:4), şi vei fi foarte mult îmbogăţit. C. H. P.

Stai neclintit când focurile ard,

Când lecţiile interioare trebuie învăţate,
Şi când de pe această cale nu există întoarcere –
Lasă „răbdarea să-şi facă desăvârşit lucrarea“.
L. S. P.

22 Februarie
„Dacă poţi!“ … Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!
(Marcu 9:23)

Rareori am auzit o definiţie mai bună a credinţei decât aceea dată într-una din
întâlnirile noastre de o femeie de culoare, în vârstă, când i-a răspuns unui tânăr
care a întrebat: „Cum pot să obţin ajutorul Domnului pentru nevoile mele?“
În felul ei caracteristic, arătând cu degetul spre el, a spus cu mare insistenţă:
„Trebuie doar să crezi că El le-a rezolvat şi sunt rezolvate“. Cea mai mare
problemă cu cei mai mulţi dintre noi este că, după ce-L rugăm pe Domnul să
facă ceva, nu credem că a făcut. În schimb, tot încercăm să-L ajutăm, chemăm şi
pe alţii să-L ajute, şi aşteptăm cu nerăbdare să vedem cum are de gând să
lucreze.
Credinţa adaugă „Amin-ul“ ei la „Da-ul“ lui Dumnezeu şi apoi îşi trage mâinile,
lăsându-L pe Dumnezeu să-Şi termine lucrarea. Limbajul credinţei este:
„Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra“
(Psalmul 37:5). din Zilele cerului pe pământ
P u r ş i s i mp l u Î l c r e d p e c u v â n t ,
Î l l a u d c ă - mi a s c u l t ă r u g ă c i u n e a ,
Ş i - mi c e r r ă s p u n s u l d e l a D o mn u l ;
Eu cred, El Se angajează să facă.

Credinţa activă mulţumeşte pentru o promisiune chiar dacă nu s-a împlinit încă,
ştiind că orice contract al lui Dumnezeu este la fel de sigur ca şi banii cash.
Matthew Henry

Credinţa pasivă acceptă Cuvântul ca fiind adevărat –

D a r n u f a c e n i c i o d a t ă n i mi c .
Credinţa activă începe lucrarea pe care o are de făcut,
Şi în felul acesta se arată.
C r e d i n ţ a p a s i v ă s p u n e : „C r e d ! f i e c a r e c u v â n t a l l u i D u mn e z e u
este adevărat.
Ei bine , ştiu că El nu a spus ceva ce nu po ate , sau nu vr ea , s ă
f ac ă .
El mi-a poruncit: «Mergi înainte!» dar eu văd o cale închisă,
Când apele se vor despica, voi fi în ţara Canaanului.
I at ă! I -aud gl asul porun cind: «S coa lă -te , ridi că- ţi p atul şi
u mb lă »;
Ş i , « Î n t i n d e - ţ i m â n a u s c a t ă ! » c a r e a f o s t m o a r t ă a t â t a t i mp .
Când voi fi puţin mai tare, ştiu sigur că voi sta în picioare:
C â n d v o i s i mţ i u n f i o r d e v i n d e c a r e , v o i f o l o s i c u u ş u r i n ţ ă
mâna
refăcută.
Da, ştiu că «Dumnezeu poate» şi vrea să facă totul:
C r e d c ă o r i c e p r o mi s i u n e s e v a î mp l i n i c â n d v a ş i p e n t r u
mine“.

C r e d i n ţ a a c t i v ă s p u n e : „ C r e d ! ş i p r i me s c p r o mi s i u n e a c h i a r
acum,
Ş t i i n d b i n e , c - a t u n c i c â n d o p r i me s c , D u m n e z e u v a î mp l i n i
fiecare
p r o mi s i u n e .
Deci păşesc în apă, găsind acolo o cale deschisă;
A l e r g î n a i n t e , l u â n d î n s t ă p â n i r e ţ a r a ; n i mi c n u m ă p o a t e o p r i .
Da, mă scol la porunca Lui, merg drept înainte plin de
bucurie:
Ac east ă mâ nă a me a a t ât de usc at ă, cu m a m s - o întind , s e va
r ef ac e .
C e a ş p u t e a d o r i s a u c e mi - a r t r e b u i ma i mu l t d e c â t
p r o mi s i u n e a
credincioşiei Lui?
N e c ă u t â n d mi n u n i s a u s e mn e , n u v o i d a d e c o n t r a d i c ţ i i .
E i b i n e , ş t i u c ă « D u mn e z e u p o a t e » ş i v r e a s ă f a c ă t o t u l :
C r e d c ă o r i c e p r o mi s i u n e s e p o a t e î mp l i n i c h i a r a c u m “ .

C r e d i n ţ a p a s i v ă n u a d u c e l a u d ă d e c â t î n l u mi n ă ,
Când soarele străluceşte.
Credinţa activă va aduce laudă în cea mai întunecată noapte –
Care credinţă este a ta?
selectat

23 Februarie
Şi când un leu … venea … (Samuel 17:34)

Este o sursă de inspiraţie şi putere pentru noi să ne amintim cum s-a încrezut
tânărul David în Dumnezeu. Prin credinţa lui în Domnul, a învins leul şi ursul, şi
mai târziu l-a înfrânt pe puternicul Goliat. Când leul a venit să-i distrugă turma,
a fost ca un prilej minunat pentru David. Dacă ar fi şovăit şi n-ar fi reuşit, ar fi
pierdut oportunitatea lui Dumnezeu pentru el şi probabil nu ar fi fost niciodată
împăratul lui Israel, ales de Domnul.
„Şi când un leu venea…“. În mod normal ne gândim la un leu nu ca la o
binecuvântare specială de la Domnul, ci doar ca la un motiv de alarmă. Totuşi
leul era oportunitatea deghizată a lui Dumnezeu. Fiecare dificultate şi fiecare
ispită care ne iese în cale, dacă o primim aşa cum trebuie, este oportunitatea lui
Dumnezeu.
Când vine un „leu“ în viaţa noastră, recunoaşte-l ca pe o oportunitate de la
Domnul, indiferent cât de fioros ar părea pe dinafară. Chiar şi cortul lui
Dumnezeu era acoperit cu piei de viţel de mare şi păr de capră. Nimeni nu s-ar
gândi că ar putea fi vreo glorie acolo, şi totuşi gloria Şechinei lui Dumnezeu era
sub acoperământ. Fie ca Domnul să ne deschidă ochii ca să-L vedem, chiar şi în
ispite, în încercări, în pericole şi în nenorociri. C. H. P.
 24 Februarie
Ioan n-a făcut nici un semn; dar tot ce a spus Ioan
despre omul acesta era adevărat. (Ioan 10:41)

Poate că eşti foarte nemulţumit de tine însuţi. Nu eşti un geniu, nu ai nici un dar
deosebit şi nu te remarci prin nici o abilitate specială. Mediocritatea pare să fie
măsura existenţei tale. Nici una din zilele tale nu a fost vrednică de atenţie, cu
excepţia uniformităţii lor şi a lipsei de interes. Şi cu toate acestea tu poţi să
trăieşti o viaţă minunată.
Ioan Botezătorul n-a făcut nici un semn, dar Domnul Isus a spus despre el:
„Dintre cei născuţi din femei, nu este nici unul mai mare“ (Luca 7:28). Misiunea
lui a fost „să mărturisească despre Lumină“ (Ioan 1:8), şi aceasta ar putea fi şi
misiunea ta şi a mea. Ioan era mulţumit să fie doar un glas, dacă îi făcea pe
oameni să se gândească la Hristos.
Doreşte-ţi să fii doar un glas care se aude, dar nu se vede, sau o oglindă a cărei
sticlă ochiul n-o poate vedea, pentru că reflectă gloria strălucitoare a Fiului.
Doreşte-ţi să fii doar o boare care apare înainte de lumina zilei şi spune: „Iată
zorii! Iată zorii!“ şi apoi dispare.
Fă cele mai obişnuite şi nesemnificative lucrări, ştiind că Dumnezeu te vede.
Dacă trăieşti lângă oameni dificili, câştigă-i prin dragoste. Dacă ai făcut odată o
mare greşeală în viaţă, n-o lăsa să-ţi înnoureze restul vieţii, ci încui-o în taina
inimii tale şi fă-o să-ţi dea putere şi caracter.
Noi facem mai mult bine decât ştim. Lucrurile pe care le facem astăzi –
semănând sămânţa sau împărtăşind adevăruri simple despre Hristos – oamenii
se vor referi într-o zi la ele ca fiind primele lucruri care i-au făcut să se
gândească la El. În ce mă priveşte, voi fi mulţumit să nu am o piatră funerară
mare pe mormântul meu, dar să ştiu că oameni obişnuiţi se vor aduna acolo când
voi pleca şi vor spune: „A fost un om bun. N-a făcut nici o minune, dar mi-a
spus despre Hristos, ceea ce m-a ajutat să-L cunosc personal“. George
Matheson

Cei ocrotiţi de Tine (Psalmul 83:3)

F r u n z e v e r z i ş i g r o a s e d i n p ă mâ n t u l ma r o n i u ,
Î n p r i mă v a r a f e r i c i t ă a u a p ă r u t ;
P r i ma p r o mi s i u n e s l a b ă a f l o r i l o r d e v a r ă
Emană din parfumul plăcut şi dulce
De sub frunze.

Ridică-le! Ce frumuseţe încântătoare stă

Ascunsă dedesubt, de ochii noştri nepăsători!
Flori de mai, trandafirii sau alb strălucitoare,
Î ş i î n a l ţ ă c u p e l e s p r e l u mi n a n e a ş t e p t a t ă ,
De sub frunze.

25 Februarie
Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru,
vi-l dau, cum am spus. (Iosua 1:3)

Pe lângă pământul literal încă neocupat pentru Hristos, stă înaintea noastră
teritoriul nerevendicat şi neumblat al promisiunilor lui Dumnezeu. Ce i-a spus
Dumnezeu lui Iosua? „Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru, vi-l
dau, cum am spus“. Apoi El aşază hotarele Ţării Promise – toată a lor cu o
condiţie: trebuie s-o străbată în lung şi-n lat, măsurând-o cu picioarele lor.
Şi totuşi n-au străbătut niciodată mai mult de o treime din ţară, şi drept urmare,
n-au stăpânit niciodată mai mult de acea treime. Au stăpânit numai ce au
măsurat cu piciorul şi nimic mai mult.
În 2 Petru 1:4 citim: „El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe“.
Ţara promisiunilor lui Dumnezeu este deschisă înaintea noastră, şi este voia Sa
ca noi s-o stăpânim. Trebuie să măsurăm teritoriul cu picioarele credinţei
ascultătoare şi ale supunerii în credincioşie, prin aceasta revendicându-l şi
însuşindu-ni-l ca fiind al nostru.
Câţi dintre noi au luat vreodată în stăpânire promisiunile lui Dumnezeu în
Numele lui Hristos? Ţara promisiunilor Lui este un teritoriu magnific pe care
credinţa îl poate revendica străbătându-l în lung şi-n lat, dar credinţa trebuie
totuşi s-o facă.
Haideţi să intrăm şi să revendicăm toată moştenirea noastră. Haideţi să ne
ridicăm ochii spre nord, sud, est şi vest şi să-L auzim pe Dumnezeu spunând:
„Toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie“ (Gen. 13:15). Arthur Tappan Pierson
Oriunde călca talpa picioarelor seminţiei lui Iuda era al lor, şi oriunde călca
talpa picioarelor seminţiei lui Beniamin era al lor, şi aşa mai departe. Fiecare
seminţie îşi primea moştenirea călcând cu piciorul pe ea. Vă daţi seama că
fiecare seminţie, când punea piciorul pe un teritoriu dat, simţea instantaneu şi
instinctiv că „Acesta este al nostru“?
Un bătrân de culoare care avea o frumoasă mărturie de har a fost odată întrebat:
„Daniele, cum se face că ai atâta pace şi bucurie în credinţa ta?“ „O, domnule!“
a replicat el, „mă bazez în totul pe promisiunile lui Dumnezeu «nespus de mari
şi scumpe», şi am tot ce este în ele. Glorie Lui! Glorie Lui!“ Cine se bazează în
totul pe promisiunile lui Dumnezeu ştie că toate bogăţiile care se găsesc în ele
sunt ale lui. din Documentele credinţei
Marchizul de Salisbury, un om de stat şi diplomat englez, după ce a fost criticat
pentru politica lui colonialistă, a replicat: „Domnilor, faceţi rost de hărţi mai
mari“.

26 Februarie
Harul Meu îţi este de ajuns. (2 Corinteni 12:9)

Mai deunăzi, călăream spre casă după o zi grea de muncă. Eram foarte obosit şi
adânc deprimat, când deodată, iute ca săgeata unui fulger luminos, a venit la
mine versetul: „Harul Meu îţi este de ajuns“. Când am ajuns acasă, l-am căutat
în Cuvânt, şi în final a venit la mine astfel: „Harul Meu îţi este de ajuns“.
Răspunsul meu a fost să spun: „Da, Doamne, ar fi trebuit să mă gândesc că
este!“ Apoi am izbucnit în râs.
Până-n momentul acela, nu înţelesesem niciodată ce a fost cu râsul acela al lui
Avraam. Acest verset părea să facă necredinţa total absurdă. Mi-am imaginat un
peştişor însetat care era neliniştit că, dacă va continua să bea apă din râu, râul va
seca; iar Tatăl Râu spunea: „Bea cât vrei, peştişorule; râul meu îţi este de ajuns“.
De asemenea m-am gândit la un şoarece căruia îi era frică de foamete, după
şapte ani de belşug; iar Iosif îi spune: „Curaj, şoricelule; grânarele mele îţi sunt
de ajuns“. Din nou, mi-am închipuit un om sus pe un vârf de munte, zicându-
şi: „Respir atâţia metri cubi de aer în fiecare an; mă tem că voi epuiza tot
oxigenul din atmosferă“. Dar pământul i-a zis: „Respiră în voie, umpleţi
plămânii pentru totdeauna; atmosfera mea îţi este de ajuns“.
O, oameni ai lui Dumnezeu, fiţi tari în credinţă! Credinţa mică va duce sufletele
voastre în cer, dar credinţa mare va aduce cerul în sufletele voastre.
Charles H. Spurgeon
H a r u l S ă u e s t e d e s t u l d e ma r e c a s ă î n f r u n t e l u c r u r i l e m a r i –
Valurile zdrobitoare care copleşesc sufletul,
Vânturile puternice care ne lasă năuci şi fără suflare,
Furtunile neaşteptate care depăşesc puterea noastră de control.

H a r u l S ă u e s t e d e s t u l d e ma r e c a s ă î n f r u n t e l u c r u r i l e mi c i –
M i c i l e î mp u n s ă t u r i c a r e n e s u p ă r ă ,
Grijile inutile care zumzăie în jurul nostru cu insistenţă,
Roţile scrâşnitoare care ne răpesc bucuria.
Annie Johnson Flint

Există întotdeauna o sumă mare creditată în contul nostru din banca cerului. Ea
aşteaptă să ne exersăm credinţa ca să scoatem din ea. Scoateţi cât mai mult din
resursele bogate ale lui Dumnezeu.

27 Februarie

Iacov însă a rămas singur. Atunci un om s-a luptat cu el

până în revărsatul zorilor. (Geneza 32:24)

„Rămas singur!“ Ce emoţii diferite trezesc în noi aceste cuvinte! Pentru unii ele
înseamnă singurătate şi mâhnire, dar pentru alţii ele pot însemna odihnă şi
linişte. A rămâne singur fără Dumnezeu ar fi prea îngrozitor ca să fie exprimat
în cuvinte, în timp ce a rămâne singur cu El este un strop de cer! Şi dacă cei
care Îl urmează pe El ar petrece mai mult timp singuri cu El, am avea din nou
uriaşi spirituali.
Învăţătorul nostru ne-a dat un exemplu. Amintiţi-vă cât de des Se ducea să fie
singur cu Dumnezeu? Şi exista un scop puternic în spatele poruncii Sale: „Tu,
când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te“ (Matei 6:6).
Cele mai mari minuni ale lui Ilie şi ale lui Elisei au avut loc când erau singuri
cu Dumnezeu. Iacov era singur cu Dumnezeu când a devenit prinţ. (vezi
Geneza 32:28). În acelaşi mod, şi noi putem deveni membrii ai familiei regale
şi „oameni care vor sluji ca semne“ (Zaharia 3:8). Iosua era singur când a
venit Domnul la el (vezi Iosua 1:1). Ghedeon şi Iefta erau singuri când au
fost trimişi să salveze pe Israel. (vezi Judecători 6:11;11:29). Moise era singur
la rugul aprins (vezi Exod 3:1-5). Corneliu se ruga singur când a venit la
el Îngerul lui Dumnezeu (vezi Fapte 10:1-4). Nimeni nu era cu Petru pe
acoperiş când a fost instruit să meargă la neamuri (vezi Fapte 10:9-28). Ioan
Botezătorul era singur în pustiu (vezi Luca 1:80), iar preaiubitul Ioan era
singur pe insula Patmos când a fost cel mai aproape de Dumnezeu (vezi
Apocalipsa 1:9).
Doriţi cu stăruinţă să fiţi singuri cu Dumnezeu! Dacă neglijăm să facem aşa, nu
numai că vom fi deposedaţi de o binecuvântare, dar îi vom deposeda şi pe alţii,
atâta vreme cât noi nu vom mai avea nici o binecuvântare pe care să le-o dăm.
Aceasta poate însemna că vom face o lucrare mai puţin vizibilă, dar lucrarea pe
care o vom face va avea mai multă profunzime şi putere. Un alt rezultat minunat
va fi că oamenii nu vor mai vedea „pe nimeni, decât pe Isus“ (Matei 17:8) în
vieţile noastre.
Impactul de a fi singur cu Dumnezeu în rugăciune nu poate fi accentuat mai
mult.

Dacă oamenii aleşi n-ar fi fost niciodată singuri,

În cea mai adâncă tăcere, cu uşa deschisă spre Dumnezeu,
Nimic măreţ n-ar fi fost vreodată visat sau realizat.

28 Februarie

Să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă.

(Evrei 13:15)

Un misionar din oraş, împiedicându-se de gunoaiele de la intrarea întunecoasă a

apartamentului, a auzit pe cineva spunând: „Cine-i acolo, dragă?“ Aprinzând un
chibrit, el a zărit nevoi pământeşti şi suferinţă, în mijlocul unei păci şi a unei
încrederi sfinte. Ochi liniştiţi şi rugători, gravaţi în abanos, erau aşezaţi în
mijlocul zbârciturilor unui chip negru măcinat de vreme. Într-o noapte de
februarie groaznic de rece, ea stătea pe un pat zdrenţăros, fără foc, fără căldură
şi fără lumină. Nu avusese nici mic dejun, nici prânz, nici cină, şi părea că nu
are absolut nimic decât artrita şi credinţa ei în Dumnezeu. Nimic nu putea fi mai
departe de circumstanţele confortabile decât acest cântec preferat al drăguţei
doamne cântat în acele condiţii:
Nimeni nu ştie necazul pe care-l văd,
Nimeni nu ştie, decât Isus;
Nimeni nu ştie necazul pe care-l văd –
Cântaţi glorie, aleluia!

Uneori am izbândă, alteori n-am,

Uneori sunt trântit la pământ,
Alteori gloria străluceşte în jurul meu –
Cântaţi glorie, aleluia!

Şi continua tot aşa: „Nimeni nu ştie de lucrarea pe care o fac, Nimeni nu ştie
supărările pe care le am“, refrenul constant fiind: „Glorie, aleluia!“, până la
ultimul vers:

Nimeni nu ştie bucuriile pe care le am,

Nimeni nu ştie, decât Isus!

„Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar

nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi“ (2 Cor.
4:8-9). Numai cuvintele Bibliei pot să explice bucuria acestei negrese bătrâne.
Îţi aminteşti cuvintele pe care le-a spus Martin Luther când era pe patul de
moarte? Printre gemete el a predicat: „Aceste dureri şi necazuri pe care le avem
aici sunt ca literele pe care le aşază tipografii. Când ne uităm la ele, le vedem
invers, şi par să n-aibă nici un sens şi nici un înţeles. Dar acolo sus, când
Domnul Dumnezeu va tipări viaţa noastră viitoare, vom vedea ce minunat se
citeşte“. Dar totuşi, noi nu trebuie să aşteptăm până atunci. Apostolul Pavel,
mergând pe puntea unei corăbii care naviga pe o mare furioasă, îi încuraja pe
marinarii speriaţi: „Fiţi cu voie bună“ (Fapte 27:22).
Pavel, Martin Luther şi drăguţa negresă erau toţi flori umane ale soarelui,
căutând şi văzând Lumina într-o lume de întuneric. William C. Garnett

29 Februarie
Depărteaz-o la adânc. (Luca 5:4)
Domnul nu a spus la ce adâncime. Adâncimea apei în care noi navigăm depinde
de cât de complet ne-am tăiat legăturile cu ţărmul, de dimensiunile nevoilor
noastre şi de temerile noastre cu privire la viitor. Totuşi, peştii îi vom găsi la apă
adâncă, nu la apă mică.
La fel este şi cu noi – nevoile noastre îşi vor găsi împlinirea în lucrurile adânci
ale lui Dumnezeu. Trebuie să navigăm în adâncimile Cuvântului lui Dumnezeu,
pe care Duhul Sfânt ni-l va deschide cu înţelesuri profunde, şi totuşi limpezi ca
şi cristalul. Şi cuvintele pe care le-am cunoscut în trecut vor avea un ocean de
noi înţelesuri, care vor aduce mesajul lor original la suprafaţă.
„Depărteaz-o la adâncul“ ispăşirii. Trebuie s-o aprofundăm, până când Duhul ne
va da o asemenea înţelegere a sângelui scump al lui Hristos, încât el să devină
un balsam atotputernic, şi hrană şi doctorie, pentru sufletul şi trupul nostru.
„Depărteaz-o la adâncul“ voii Tatălui. Trebuie să răbdăm până când vom
înţelege deplin detaliile ei infinite şi bunătatea ei şi resursele ei nesfârşite şi grija
ei faţă de noi.
„Depărteaz-o la adâncul“ Duhului Sfânt. Nu trebuie să ne oprim până când El
nu va deveni pentru noi o mare caldă, strălucitoare, radiantă şi fără fund, în care
să ne afundăm, desfătându-ne şi însufleţindu-ne şi în cele din urmă pierzându-ne
pe noi înşine şi necazurile noastre în liniştea şi pacea prezenţei Lui nepieritoare.
Trebuie să mergem înainte până când Duhul va deveni un răspuns clar şi glorios
la rugăciunile noastre; cea mai grijulie şi cea mai tandră călăuză a noastră; cel
mai atent anticipator al nevoilor noastre; şi cel mai iscusit şi supranatural
sculptor al împrejurărilor noastre.
„Depărteaz-o la adâncul“ planurilor lui Dumnezeu şi al Împărăţiei Lui viitoare.
Trebuie să ne continuăm drumul până va veni Domnul şi Împărăţia Lui milenară va
fi înaintea noastră şi vom vedea eternitatea desfăşurându-se dincolo de porţile
gloriei; până când imaginaţia noastră va fi orbită de lumina strălucitoare, şi inima
noastră va tresălta de o inexprimabilă anticipare a bucuriei de a-L vedea pe
Domnul Isus şi „slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi“ (Rom. 8:18).
Domnul Isus ne învaţă să începem să navigăm prin toate acestea. El ne-a creat,
şi El a creat adâncimile mării fără fund. Şi a făcut ca aceste adâncimi să se
potrivească toate împreună într-o armonie perfectă cu toate talentele şi dorinţele
noastre. din Hrană pentru suflet

Izvoarele lui ajung în întreaga creaţie,

Atât de mare este belşugul;
Ajunge pentru toţi, ajunge pentru fiecare;
Ajunge pentru totdeauna.
 1 Martie
Uită-te cu băgare de seamă la lucrarea lui Dumnezeu:
cine poate să îndrepte ce a făcut El strâmb?
(Eclesiastul 7:13)

Pare că de multe ori Dumnezeu Îşi plasează copiii în locuri de mare dificultate,
conducându-i într-un colţ de unde nu mai este nici o scăpare. El creează situaţii pe care
judecata omenească, chiar dacă ar fi consultată, nu le-ar îngădui niciodată. Şi totuşi, chiar
norii circumstanţei respective sunt folosiţi de El ca să ne călăuzească spre partea cealaltă.
Probabil aici te găseşti şi tu în aceste momente.
Situaţia ta este plină de nesiguranţă şi este foarte serioasă, dar este perfect dreaptă.
Motivul din spatele ei va face mai mult decât să-L justifice pe Acela care te-a adus aici,
pentru că situaţia ta este o platformă de unde Dumnezeu îţi va arăta harul şi puterea Sa
nemaipomenită.
Nu numai că te va elibera, dar, făcând aceasta, îţi va da o lecţie pe care n-o vei uita
niciodată. Şi-n zilele care vor urma, te vei întoarce la adevărul cuprins în ea, cântând. Nu
vei putea vreodată să-I mulţumeşti îndeajuns lui Dumnezeu pentru că a făcut ce a făcut.

Putem aştepta până când El ne va explica,

Pentru că ştim că Domnul Isus domneşte.

Sunt nedumerit; dar, Doamne, Tu înţelegi,

Şi într-o zi îmi vei explica acest lucru încurcat.
Până atunci, ştiu că ce ai lucrat este cel mai bun lucru –
Şi faptul că este aşa de încurcat m-a învăţat să m-alipesc de Tine.

Tu mi-ai împrejmuit căile, mi-ai sucit cărările,

Ca să-mi ţii ochii rătăcitori aţintiţi asupra Ta,
Ca să mă faci cum nu eram, smerit, răbdător;
Ca să-mi scoţi inima din dragostea pământească şi s-o aduci la Tine.

Aşa că-Ţi voi mulţumi şi Te voi lăuda pentru această nedumerire,

Şi am să mă încred când nu pot să-nţeleg.
Bucurându-mă că mă consideri vrednic de-o asemenea încercare,
M-alipesc şi mai tare de mâna Ta călăuzitoare.
F. E. M. I.

2 Martie
 Fii gata dis-de-dimineaţă şi suie-te …;
să stai acolo înaintea Mea, pe vârful muntelui.
Nimeni să nu se suie cu tine. (Exod 34:2,3)

Dimineaţa este un timp deosebit de important al zilei. Niciodată să nu începi o nouă

zi până nu te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu, nici să nu priveşti la faţa altora până n-ai
privit-o pe a Lui. Să nu te aştepţi să fii victorios, dacă-ţi începi ziua numai în puterea ta.
Începe-ţi lucrul de zi cu zi după ce ai fost influenţat de câteva momente liniştite de
meditaţie între inima ta şi Dumnezeu. Nu te întâlni cu alţii, nici chiar cu membrii familiei
tale, înainte să te fi întâlnit cu marele Oaspete şi onoratul Tovarăş al vieţii tale – Domnul
Isus Hristos.
Întâlneşte-te doar cu El singur, în mod regulat, având Cartea Lui de sfătuire deschisă
înaintea ta. Înfruntă apoi treburile zilnice, şi pe cele unice, responsabilităţile de zi cu zi, cu
înnoită influenţă şi control al caracterului Său asupra tuturor acţiunilor tale.

Începe ziua cu Dumnezeu!

El îţi este Soarele şi Ziua!
A Lui este strălucirea zorilor tăi;
Încredinţează-I Lui ziua ta.

Cântă o cântare nouă dis-de-dimineaţă!

Alătură-te pădurilor şi dealurilor vesele;
Alătură-te vânturilor înviorătoare şi mărilor şi câmpiilor,
Alătură-te florilor dalbe şi pârâiaşelor.

Cântă-I lui Dumnezeu primul tău cântec!

Nu tovarăşilor tăi,
Nu creaturilor făcute de mâna Lui,
Ci Singurului plin de glorie.

Fă-ţi plimbarea de dimineaţă cu Dumnezeu!

Lasă-L să meargă înainte cu tine;
Pe râu, sau pe mare, sau pe cărări de munte,
Caută totuşi compania Lui.

Prima ta tranzacţie să fie

Cu Însuşi Dumnezeu de sus;
Aşa vor prospera treburile tale,
Şi toată ziua va fi dragoste.
Horatius Bonar
Cei care au realizat cel mai mult pentru Dumnezeu în această lume sunt cei care au fost
găsiţi pe genunchi dis-de-dimineaţă. De exemplu, Matthew Henry stătea în părtăşie cu
Dumnezeu în biroul lui de la 4:00 la 8:00 dimineaţa în fiecare zi. Apoi, după micul dejun
şi un timp de rugăciune cu familia, se întorcea în biroul lui unde rămânea până la prânz.
După masa de prânz, scria până la orele 16:00 şi apoi petrecea restul zilei vizitându-şi
prietenii.
Philip Doddridge, referindu-se la cartea sa Cel ce prezintă familia, scoate în evidenţă
diferenţa dintre a te trezi la 5:00 şi a te trezi la 7:00. El a realizat că o creştere a zilei de
lucru cu 25% este echivalentă cu a adăuga zece ani de lucru la viaţa ta într-o perioadă de
patruzeci de ani.
Comentariul asupra Bibliei al lui Adam Clarke a fost scris în principal în primele ore ale
dimineţii. Notele lui Barnes, un popular şi folositor comentariu scris de Albert Barnes, a
fost de asemenea rodul orelor matinale. Şi Schiţele lui Charles Simeon au fost scrise în
cea mai mare parte între 4:00 şi 8:00 a.m.

3 Martie
Şi duhul a ieşit, ţipând şi scuturându-l cu mare putere.
(Marcu 9:26)

Răul nu renunţă niciodată la o stăpânire a lui fără o luptă îngrozitoare. Nu vom

ajunge niciodată la o moştenire spirituală bucurându-ne la un picnic, ci numai prin lupte
crâncene pe câmpul de bătălie. La fel este şi-n străfundurile sufletului. Orice capacitate
omenească care-şi câştigă libertatea spirituală realizează aceasta cu preţul sângelui. Satan
nu este pus pe fugă prin cererea noastră curtenitoare. El ne blochează complet calea, şi
progresul nostru trebuie să fie scris cu sânge şi lacrimi. Trebuie să ţinem bine minte acest
lucru, altfel vom fi traşi la răspundere pentru aroganţa unei interpretări greşite. Când
suntem născuţi din nou, acest lucru nu se produce într-o creşă liniştită şi protejată, ci într-
o regiune deschisă, unde realmente ne tragem puterea din adversitatea furtunii. „În
Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri“ (Fapte 14:22).
John Henry Jowett

Credinţa strămoşilor noştri! Trăieşte încă,

În ciuda temniţei, a focului şi a săbiei;
O, cu ce bucurie puternică bat inimile noastre
Ori de câte ori auzim acel cuvânt glorios!
Credinţa strămoşilor noştri! Sfântă Credinţă!
Îţi vom fi credincioşi până la moarte!
Strămoşii noştri, înlănţuiţi în temniţe întunecate,
Au fost totuşi liberi în adâncul conştiinţei lor,
Ce dulce ar fi destinul copiilor lor,
Dacă, urmându-le exemplul, ar muri pentru Tine!
 4 Martie
Să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare,
moştenesc făgăduinţele. (Evrei 6:12)

Eroii biblici ai credinţei strigă către noi de pe înălţimile pe care le-au cucerit,
încurajându-ne că ceea ce a făcut omul odată, poate face din nou. Ei ne amintesc nu
numai de necesitatea credinţei, dar şi de răbdarea cerută pentru ca lucrarea credinţei să fie
desăvârşită. Să ne fie teamă să încercăm să ne retragem din mâinile Ghidului nostru
ceresc, sau să pierdem chiar şi o singură lecţie a disciplinei Lui pline de dragoste, din
cauza descurajării sau a îndoielii noastre.
Un fierar bătrân dintr-un sat spunea odată: „De un singur lucru mă tem: să nu fiu
aruncat în grămada de rebuturi. Vezi tu, ca să întăresc o bucată de oţel, trebuie mai întâi s-
o călesc. O încălzesc, o bat cu ciocanul şi apoi o scufund repede într-o găleată cu apă rece.
Foarte curând voi şti dacă va suporta procesul de călire sau pur şi simplu se va sfărâma.
Dacă, după unul sau două teste, văd că nu se lasă călită, o arunc în grămada de rebuturi,
pentru ca mai târziu s-o vând negustorului de fiare vechi pe câţiva cenţi kilogramul.
Îmi dau seama că Domnul mă încearcă în acelaşi fel: prin foc, prin apă şi prin
loviturile puternice ale ciocanului Său. Dacă sunt îndărătnic şi mă împotrivesc testului,
sau dovedesc că sunt nepotrivit pentru procesul Lui de călire, mă tem că mă va arunca în
grămada de rebuturi“.
Când focul din viaţa ta arde cel mai tare, stai liniştit, pentru că „mai pe urmă aduce
… roada dătătoare“ (Evrei 12:11) de binecuvântări. Şi atunci vom fi în stare să spunem
împreună cu Iov: „dacă m-ar încerca, aş ieşi curat ca aurul“ (Iov 23:10). selectat
Sfinţenia îşi are izvorul în suferinţă. Ţine minte, e necesară o presiune de unsprezece
tone pe o coardă de pian ca să fie acordată. Şi Dumnezeu te va acorda într-o armonie
perfectă cu motivul muzical ceresc dacă vei ţine piept presiunii.

Lucrurile care dor şi lucrurile care tulbură

Formează omul pentru lauda perfectă;
Şocul şi tensiunea şi ruinarea sunt
Mai prietenoase decât zilele zâmbitoare.

5 Martie
Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm până la sfârşit
încrederea nezguduită de la început. (Evrei 3:14)

Deseori ultimul pas este pasul câştigător. În Călătoria creştinului numărul cel mai
mare de pericole îi pândeau în zona cea mai apropiată de porţile Oraşului Ceresc. În
regiunea aceea era Castelul Îndoielii. Acolo era locul unde pământul fermecat ademenea
călătorul obosit la somnul fatal. Când înălţimile cereşti se văd din plin, atunci porţile
iadului sunt cele mai persistente şi pline de pericole mortale. „Să nu obosim în facerea
binelui; căci la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală“. (Galateni
6:9). „Alergaţi dar în aşa fel ca să căpătaţi premiul!“ (1 Corinteni 9:24).

În valurile amare ale nenorocirii

Bătut şi azvârlit încolo şi încoace
De vânturile ursuze care suflă
De pe ţărmurile dezolante ale îndoielii,
Când ancorele pe care credinţa le-a aruncat
Trag în mijlocul furtunii,
Eu, în tăcere, m-agăţ cu putere
De lucrurile care nu pot cădea.

Şi chiar dacă demonii s-ar lupta cu furie,

Şi chiar dacă îngerii s-ar ascunde îndelung,
Eu ştiu că adevărul şi dreptatea
Au de partea lor universul;
Şi că undeva dincolo de stele
Este o dragoste mai puternică decât destinul.
Când noaptea îşi va descuia zăvoarele
Îl voi vedea pe El – şi voi aştepta.
Washington Gladden

Cea mai mare provocare în primirea lucrurilor mari de la Dumnezeu este să rezişti în
ultima jumătate de oră. selectat

6 Marti
Noi trăgeam nădejde… (Luca 24:21)
Întotdeauna mi-a părut aşa de rău că cei doi ucenici care mergeau cu
Domnul Isus pe drumul spre Emaus nu I-au spus: „Noi încă mai sperăm“,
în loc să-I spună: „Noi trăgeam nădejde“. Situaţia este foarte tristă, pentru
că în mintea lor totul se sfârşise.
O, dacă ar fi spus: „Toate s-au ridicat împotriva nădejdii noastre şi
parcă încrederea noastră a fost în zadar. Totuşi, noi nu ne vom da bătuţi,
pentru că noi credem că-L vom vedea din nou“. În schimb, ei mergeau
alături de El, declarându-şi credinţa spulberată. Domnul Isus a trebuit să
le spună: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să
credeţi tot ce au spus proorocii!“
Nu cumva şi noi suntem în pericolul de a ni se adresa aceste cuvinte?
Ne putem permite să pierdem tot ce avem, cu excepţia credinţei noastre în
Dumnezeul adevărului şi al dragostei. Fie ca niciodată să nu ne exprimăm
credinţa, aşa cum şi-au exprimat-o aceşti ucenici, la trecut – „Noi
trăgeam nădejde“, ci întotdeauna să spunem: „Eu trag nădejde“. din
Crumbs

Plăcuta, dulcea vară era caldă şi luminoasă,

Strălucitoare erau florile pe fiecare ramură:
M-am încrezut în El când trandafirii înfloreau;
Mă-ncred în El şi acum…

Mică era credinţa mea care se clatină fără putere

Acum când trandafirii nu mai înfloresc;
Firavă era încrederea care acum se schimbă,
Îndoindu-se de dragostea Lui când norii furtunoşi cresc.
Cântecul unei păsări în mijlocul unei furtuni de iarnă

7 Martie
Am fost necăjiţi în toate chipurile. (2 Corinteni 7:5)

De ce ne conduce Dumnezeu în felul acesta, îngăduind o presiune aşa de puternică şi

constantă asupra noastră? Unul din scopurile Lui este să ne arate puterea şi harul Lui atot-
suficiente, într-un mod mult mai eficient decât dacă am trăi departe de greutăţi şi
încercări. „Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere
nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi“ (2 Corinteni 4:7).
Un alt scop este să ne facă mai conştienţi că depindem în totul de El. Dumnezeu
încearcă să ne înveţe mereu cât de dependenţi suntem de El – că suntem ţinuţi în
întregime de mâna Lui şi că depindem numai de purtarea Lui de grijă.
Exact acolo a stat şi Domnul Isus Însuşi şi acolo doreşte El să stăm şi noi. Nu trebuie
să depindem de forţele noastre proprii, ci întotdeauna să ne bizuim pe El. Şi viaţa noastră
să emane o încredere aşa de puternică încât niciodată să nu îndrăznim să facem nici măcar
un singur pas singuri. Aceasta ne va învăţa să ne încredem în El mai mult.
Nu există altă cale de a învăţa credinţa decât prin încercări. Ele sunt şcoala lui
Dumnezeu a credinţei, şi este mult mai bine pentru noi să învăţăm să ne încredem în El,
decât să trăim o viaţă de distracţii. Şi odată ce lecţia de credinţă a fost bine învăţată,
câştigăm o posesiune veşnică şi o comoară eternă. Însă fără credinţă în Dumnezeu, chiar
şi marile bogăţii ne vor lăsa săraci.
din Zile cereşti pe pământ
De ce trebuie să plâng când alţii cântă?
„Ca să testez adâncimile suferinţei“.
 De ce trebuie să muncesc când alţii se odihnesc?
„Ca să-mi folosesc puterea la cererea lui Dumnezeu“.
De ce trebuie să pierd când alţii câştigă?
„Ca să înţeleg durerea tăioasă a înfrângerii“.
De ce trebuie să fie sorţul acesta al vieţii al meu
În timp ce acela care pare mai bun este al tău?
„Pentru că Dumnezeu ştie ce planuri vor înflori
pentru mine în eternitate“.

8 Martie
Fă după cuvântul Tău … pentru ca Numele Tău să fie slăvit.
(1 Cronici 17:23,24)

Acesta este unul dintre cele mai binecuvântate aspecte ale unei rugăciuni autentice.
De multe ori cerem lucruri pe care Dumnezeu nu ni le-a promis în mod special. De aceea
nu suntem siguri dacă cererile noastre sunt în acord cu planul Său, până nu perseverăm o
perioadă de timp în rugăciune. Totuşi, în unele situaţii, şi aceasta a fost una din viaţa lui
David, suntem pe deplin încredinţaţi că ceea ce cerem este în acord cu voia lui
Dumnezeu. Ne simţim conduşi să alegem şi să pledăm pentru o promisiune de pe paginile
Scripturii, fiind deosebit de impresionaţi că ea conţine un mesaj pentru noi. În acele
momente, putem spune cu credinţă tare: „Fă după cuvântul Tău“.
Cu greu am putea găsi o atitudine mai frumoasă, mai puternică, sau mai sigură decât
aceea de a ne pune degetul pe o promisiune din Cuvântul divin al lui Dumnezeu şi apoi a
cere împlinirea ei.
Această practică nu necesită nici chin, nici sforţare şi nici lupte corp la corp, ci
simpla prezentare a cecului şi solicitarea banilor. Este tot una cu a face o promisiune şi a
cere împlinirea ei. Nu va exista nici o îndoială sau înnorare cu privire la cererea făcută.
Dacă toate cererile ar fi la fel de hotărâte, ar creşte foarte mult interesul pentru rugăciune.
Este mult mai bine să ceri câteva lucruri concrete, decât să faci douăzeci de cereri vagi. F.
B. Meyer
Fiecare promisiune a Scripturii este o scrisoare de la Dumnezeu, cu care putem pleda
înaintea Lui cu această rezonabilă cerere: „Fă cum ai promis“. Creatorul nostru nu-i va
înşela niciodată pe aceia dintre noi care facem parte din creaţia Lui şi care ne bazăm pe
adevărul Lui. Ba mai mult, Tatăl nostru ceresc nu-Şi va călca niciodată cuvântul faţă de
propriul Lui copil.
„Adu-Ţi aminte de făgăduinţa dată robului Tău, în care m-ai făcut să-mi pun
nădejdea“ (Psalmul 119:49). Aceasta este o invocare foarte comună şi un dublu argument,
pentru că este „cuvântul Tău“. Nu-Ţi vei ţine Tu cuvântul? De ce l-ai rostit, dacă nu-l vei
şi împlini? „M-ai făcut să-mi pun nădejdea“ în el. Mă vei înşela acum în speranţa pe care
Tu Însuţi ai născut-o în mine? C. H. Spurgeon
 Fiind deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească.
Romani 4:21
Eterna credincioşie a lui Dumnezeu face ca promisiunile biblice să fie „nespus de
mari şi scumpe“ (2 Petru 1:4). Promisiunile oamenilor sunt deseori fără valoare. Dar, de
la creaţia lumii, Dumnezeu nu a călcat nici o promisiune faţă de vreunul din copiii Lui
care s-au încrezut în El.
O, ce trist este pentru un biet credincios să stea la uşa unei promisiuni în timpul unei
nopţi întunecate de durere, fiindu-i frică să deschidă uşa şi astfel să intre cu îndrăzneală la
adăpost ca un copil în casa Tatălui său! Gurnal
Fiecare promisiune a lui Dumnezeu este construită pe patru piloni. Primii doi sunt
dreptatea şi sfinţenia Lui, care nu-L vor lăsa niciodată să ne înşele. Al treilea este harul
sau bunătatea Sa, care nu-I va permite să uite. Şi al patrulea este adevărul Lui, care nu-I
va da voie să Se schimbe şi care-I dă posibilitatea să împlinească ce a promis. selectat

9 Martie
Priveşte din vârful muntelui. (Cântarea cântărilor 4:8)

Purtarea poverilor zdrobitoare, de fapt, dă aripi credincioşilor. Aceasta ar putea suna

ca o contradicţie în termeni, dar este un adevăr binecuvântat. În timp ce îndura o încercare
severă, David a strigat: „O, dacă aş avea aripile porumbelului, aş zbura, şi aş găsi undeva
odihnă!“ (Psalmul 55:6). Însă înainte de a-şi termina meditaţia, el pare să fi realizat că
dorinţa lui de a avea aripi era accesibilă, pentru că mai apoi el a spus: „Încredinţează-ţi
soarta în mâna Domnului, şi El te va sprijini“ (Psalmul 55:22).
Cuvântul „povară“ este explicat în Biblia mea cu comentarii ca însemnând „ce ţi-a
dat ţie Yehova“. Poverile sfinţilor sunt date de Dumnezeu, făcându-ne să nădăjduim în El.
Şi odată ce am făcut asta, povara se transformă într-o pereche de aripi prin miracolul
credinţei, şi cel care a fost împovărat „zboară ca vulturii“ (Isaia 40:31). din Zilele şcolii
duminicale

Într-o zi, când mergeam pe stradă

Preocupat de afaceri, în timp ce-mi băteam capul
Cu „sutele de griji” care păreau
Nişte nori de furtună gata să se spargă
În torente, Auto-compătimirea îmi spunea:
„O, săracul, bietul de tine, ai prea multe lucruri
De făcut. Viaţa ta este mult prea grea.
Această povară te va zdrobi în curând”.
Un răspuns prompt de compasiune
A izvorât dinăuntru. Soarele arzător
Părea mai intens. Praful şi zgomotul
Motoarelor care scot fum şi trec în zbor
Cu enervante rafale de claxon
Îmi iritau şi mai mult nervii încordaţi,
Legendara ultimă picătură care frânge spatele
Pentru o minte slăbită, trudită, chinuită.

„Ah da, îmi va zdrobi şi-mi va distruge viaţa;

Nu pot îndura această tensiune permanentă
A grijilor care se agravează la nesfârşit;
Sunt prea mari pentru unul ca mine”.
Şi uite aşa se consola inima mea,
„Simte-ţi mizeria”, când iată!
„Un susur blând” a spus clar:
„A fost trimisă ca să te înalţe – nu ca să te distrugă”.
Am văzut imediat marea mea greşeală.
Locul meu nu era sub povară,
Ci deasupra ei! Dumnezeu n-a vrut
Ca eu s-o car. El a trimis-o
Aici ca să mă care. El îmi cunoştea
Foarte bine neputinţa
Dinainte să facă planul. El a văzut
Un copil al Său care avea nevoie de har
Şi de putere pentru a sluji; o rămurică slabă,
Având nevoie de soare şi de ploaie ca să crească;
O crisalidă nedezvoltată;
Un suflet slab, fără credinţă în Dumnezeu.
El nu S-a putut opri să nu vadă toate acestea
Şi chiar mai mult. Şi apoi, cu gânduri pline de tandreţe,
L-a pus acolo unde trebuia să crească –
Sau să moară. A te pleca sub povara cuiva
Înseamnă moarte, dar viaţa şi puterea
Îi aşteaptă pe toţi aceia care îndrăznesc să se ridice deasupra.
Poverile noastre sunt aripile noastre; pe ele
Noi ne avântăm spre culmi mai înalte de har;
Fără ele trebuie să rătăcim mereu
Pe câmpiile credinţei nedezvoltate,
(Căci credinţa creşte numai prin exersare
În situaţii imposibile).

O, paradox al cerului. Povara

Care credeam că ne va zdrobi, a fost trimisă ca să ne înalţe
Până la Dumnezeu! Aşa că, suflete al meu,
Suie-te! Nimic nu poate fi zdrobit,
Decât ce nu e sub povară.
Cum vom urca? Prin ce ascensiune
 Ne vom ridica deasupra grijilor critice
Ale vieţii? În Cuvântul Său se găseşte
Cheia care deschide scările Lui secrete;
Singur cu Hristos, retras acolo,
Ne ridicăm poverile şi ne odihnim în El.
Mary Butterfield

10 Martie
Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă. (Evrei 10:38)

Deseori sentimentele şi emoţiile noastre sunt considerate în mod greşit înlocuitoare

ale credinţei. Emoţiile plăcute şi experienţele profunde, care ne dau satisfacţie fac parte
din viaţa creştină, dar nu reprezintă esenţa ei. Încercări, conflicte, bătălii şi testări apar de-
a lungul drumului şi nu trebuie considerate ghinioane, ci mai degrabă ca făcând parte din
disciplina noastră necesară.
În toate aceste experienţe variate, trebuie să ne bizuim pe faptul că Hristos locuieşte
în inimile noastre, fără să dăm atenţie sentimentelor noastre, în timp ce umblăm
ascultători înaintea Lui. Şi aici este punctul în care mulţi creştini au probleme. Ei încearcă
să umble mai mult prin sentimente decât prin credinţă.
O credincioasă mărturisea odată că avea impresia că Dumnezeu s-a depărtat complet
de ea. Îndurarea Lui părea că s-a sfârşit. Singurătatea ei a durat şase săptămâni, până când
Iubitul ceresc pare să-i fi spus: „M-ai căutat în lumea de afară a sentimentelor, însă Eu în
tot acest timp, te-am aşteptat înăuntrul tău. Acum, vino şi întâlneşte-te cu Mine în
cămăruţa duhului tău, căci Eu sunt acolo“.
Asigură-te că poţi să faci deosebirea între faptul prezenţei lui Dumnezeu şi simţirea
acestui fapt. Este, practic, un lucru minunat când sufletul nostru se simte singur şi părăsit, în
timp ce credinţa noastră poate spune: „Nu Te văd, Doamne, nici nu-Ţi simt prezenţa, dar
ştiu sigur că, în îndurarea Ta, Tu eşti aici – exact acolo unde sunt eu şi la curent cu
circumstanţele prin care trec“. Repetă-ţi în gând tot mereu aceste cuvinte: „Doamne, Tu
eşti aici. Şi deşi rugul dinaintea mea pare să nu ardă, el arde. Am să-mi scot încălţămintea
din picioare, «căci locul pe care [calc] este un pământ sfânt»“ (Exod 3:5). London Christian
Ai încredere în Cuvântul lui Dumnezeu şi-n puterea Lui mai mult decât în
sentimentele şi experienţele tale. Adu-ţi aminte că Stânca ta este Hristos, şi că marea este
cea care are fluxuri şi refluxuri, nu El. Samuel Rutherford
Aţinteşte-ţi mereu privirea asupra infinitei măreţii a lucrării desăvârşite a Domnului
Hristos şi asupra neprihănirii Lui. Uită-te la Domnul Isus şi crede – uită-te la Domnul Isus
şi trăieşte! De fapt, în timp ce-L urmăreşti cu privirea, desfă pânzele corăbiei tale şi
înfruntă curajos furtunile furioase de pe marea vieţii. Nu-ţi arăta neîncrederea, stând sub
protecţia portului liniştit sau dormind confortabil în timpul vieţii tale uşuratice. Nu
permite vieţii şi sentimentelor tale să fie aruncate înainte şi-napoi una împotriva alteia ca
bărcile legate în port. Viaţa creştină nu este o viaţă languroasă, clocind pe sentimentele
noastre şi purtând încet corabia credinţei noastre prin ape nu prea adânci. Şi nici una care-
şi târăşte ancora speranţei prin noroiul depus al golfului, ca şi cum ne-ar fi frică să nu
cumva să întâlnim o briză sănătoasă a mării.
Avântă-te! Întinde-ţi velele spre furtună şi încrede-te în El, care stăpâneşte peste
mările furioase. O pasăre viu colorată este în cea mai mare siguranţă când zboară. Dacă
îşi are cuibul prea aproape de pământ sau zboară prea jos, se expune plasei sau capcanei
vânătorului. În acelaşi fel, dacă ne ghemuim în locurile joase ale emoţiilor şi
sentimentelor, ne vom trezi prinşi în o mie de laţuri ale îndoielii, ale disperării, ale ispitei
şi ale necredinţei. „Dar degeaba se aruncă laţul înaintea ochilor TUTUROR
PĂSĂRILOR!“ (Prov. 1:17). „Nădăjduieşte în Dumnezeu!“ (Psalmul 42:5). J. R. Macduff
Când nu pot să simt credinţa asigurării, trăiesc bazându-mă pe credincioşia lui
Dumnezeu. Matthew Henry

11 Martie
După moartea lui Moise, robul Domnului,
Domnul a zis lui Iosua, fiul lui Nun, slujitorul lui Moise:
„Robul Meu Moise a murit: acum, scoală-te,
treci Iordanul acesta, tu şi tot poporul acesta“.
(Iosua 1:1-2)

Ieri ai trecut printr-un mare necaz, şi acum casa ta pare goală. Primul tău impuls este să
te dai bătut şi să stai jos în deznădejde în mijlocul speranţelor tale năruite. Însă trebuie să
înfrunţi această ispită, pentru că eşti în prima linie de bătaie şi criza e la îndemâna ta.
Şovăirea, chiar şi pentru o clipă, pune în joc interesele lui Dumnezeu. Alte vieţi vor fi
păgubite prin ezitarea ta, şi lucrarea Lui va suferi dacă pur şi simplu tu îţi încrucişezi
mâinile. Nu trebuie să zăboveşti în acest punct, lăsându-te pradă necazului.
Un faimos general relata odată această tristă istorisire din propria lui experienţă de
război. Fiul său era locotenentul unei unităţi de artilerie, şi un asalt era în plină
desfăşurare. În timp ce tatăl îşi conducea divizia într-un atac, avansând pe câmpul de
bătălie, dintr-odată ochii i s-au oprit asupra corpului neînsufleţit al unui ofiţer de artilerie
care se afla chiar în faţa sa. Dintr-o privire şi-a dat seama că era fiul său. Impulsul
paternal al generalului îl îndemna să îngenuncheze lângă trupul fiului său iubit şi să-şi
exprime durerea, dar datoria din momentul acela îi cerea să înainteze cu atacul lui. Şi
astfel, după ce şi-a sărutat repede fiul mort, a trecut mai departe, continuând să conducă
asaltul.
Plânsul neconsolabil lângă un mormânt nu va aduce niciodată înapoi comoara unei
iubiri pierdute, şi nici o binecuvântare nu poate veni dintr-o tristeţe atât de adâncă.
Mâhnirea produce cicatrici adânci, şi îşi scrie istoria în inima îndurerată în aşa fel că nu se
poate şterge. Nu ne revenim niciodată complet din marile noastre suferinţe şi nu mai
suntem niciodată aceeaşi după ce trecem prin ele. Şi totuşi, necazul îndurat într-o stare de
spirit corectă are un impact favorabil asupra creşterii noastre şi ne aduce un simţ mai
dezvoltat al compasiunii pentru alţii. Într-adevăr, cei care nu au asupra lor cicatrici ale
necazurilor şi suferinţelor sunt săraci. Bucuria care ne este pusă înainte (Evrei 12:2)
trebuie să strălucească peste întristările noastre, aşa cum soarele străluceşte prin nori,
făcându-i să radieze. Dumnezeu a rânduit să găsim cea mai adevărată şi cea mai bogată
mângâiere înaintând spre ţintă. Dacă stăm jos şi medităm la necazul nostru, adâncim
întunericul din jurul nostru, lăsându-l să se furişeze în inima noastră. Şi în curând puterea
noastră se va transforma în slăbiciune. Dar dacă întoarcem spatele tristeţii şi rămânem
credincioşi chemării lui Dumnezeu, lumina va străluci din nou şi noi vom fi mai tari. J.R.
Miller

Doamne, Tu ştii că prin lacrimile noastre

De nechibzuită şi egoistă tânguire
Vine sigur păcatul, şi pentru temerile noastre mărunte
De a pierde Tu păstrezi
Un câştig mai mare decât tot ce am visat;
Tu ştii că în lăcomia noastră după
Avuţii strălucitoare care par atât de preţioase
Le pierdem; dar dacă, strângând
Mâna Ta credincioasă, păşim cu mers sigur
Pe calea hotărâtă de Tine,
Ne aşteaptă o comoară de dulce
Plăcută şi regală ungere
Cu untdelemn de bucurie şi de putere.
Helen Hunt Jackson

12 Martie
Domnul a făcut să sufle un vânt dinspre răsărit peste ţară
toată ziua şi toată noaptea aceea. Dimineaţa, vântul dinspre răsărit adusese
lăcustele. Faraon a chemat îndată pe Moise şi pe Aaron …
Şi Domnul a făcut să sufle un vânt foarte puternic dinspre apus,
care a luat lăcustele şi le-a aruncat în Marea Roşie; n-a rămas
o lăcustă pe toată întinderea Egiptului. (Exod 10:13,16,19)

În aceste versete vedem cum în vremurile antice, când Domnul lupta pentru Israel împotriva
crudului Faraon, au fost vânturi puternice care au câştigat eliberarea lor. Şi mai târziu la fel, în
măreţia puterii Lui pe care Şi-a arătat-o, Dumnezeu a dat ultima lovitură mândrului şi
sfidătorului Egipt tot cu vânturi puternice. Şi totuşi, la început părea că ceva straniu şi
aproape crud i se întâmpla lui Israel. Ei erau înconjuraţi de o mulţime de pericole: în faţă,
îi sfida o mare furioasă; de o parte şi de alta, munţii le tăiau orice nădejde de scăpare; şi
deasupra lor, părea că suflă un uragan. Era ca şi cum cea dintâi eliberare venise numai ca
să-i predea unei morţi mai sigure. „Copiii lui Israel şi-au ridicat ochii, şi iată că egiptenii
veneau după ei. Şi copiii lui Israel s-au înspăimântat foarte tare şi au strigat către
Domnul“ (Exod 14:10).
Numai când părea că erau prinşi în capcană pentru vrăjmaşi a venit gloriosul triumf.
Vântul puternic a suflat înainte, împingând înapoi valurile. Marea mulţime a israeliţilor
mărşăluia înainte pe calea uscată a mării adânci – o cale acoperită cu dragostea protectoare a
lui Dumnezeu. De o parte şi de alta erau pereţii de cristal ai apei, strălucind în lumina gloriei
Domnului, şi sus de tot deasupra lor bubuia tunetul furtunii. Şi a continuat aşa toată noaptea,
până în zorii zilei următoare; când cel din urmă israelit a pus piciorul pe mal, lucrarea vântului
puternic s-a încheiat.
Atunci Israel a cântat o cântare Domnului despre cum a împlinit vântul puternic cuvântul
Său: „Vrăjmaşul zicea: «Îi voi urmări, îi voi ajunge, voi împărţi prada de război …» Dar
Tu ai suflat cu suflarea ta şi marea i-a acoperit; ca plumbul s-au afundat în adâncimea
apelor“ (Exod 15:9-10).
Într-o zi, prin marea Sa îndurare, şi noi vom sta pe „o mare de sticlă“, „cu alăutele lui
Dumnezeu în mână“. Atunci vom cânta „cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi
cântarea Mielului: «Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule
Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!“ (Apocalipsa
15:2-3). Atunci vom şti cum au câştigat vânturile puternice eliberarea noastră.
Astăzi sunt numai întrebări în jurul necazului tău mare, dar atunci vei vedea cum a
fost de fapt măturat vrăjmaşul ameninţător în timpul nopţii tale furtunoase plină de frică şi
necaz.
Astăzi îţi vezi numai pierderea, dar atunci vei vedea cum a folosit-o Dumnezeu ca să
sfărâme lanţurile răului care începuseră să te strângă.
Astăzi te ghemuieşti la urletul vântului şi la bubuitul tunetului, dar atunci vei vedea
cum au împins ele înapoi valurile nimicirii şi ţi-au deschis calea spre liniştita Ţară
Promisă. Mark Guy Pearse

Deşi vânturile sunt sălbatice,

Şi furtuna dezlănţuită,
Inima mea încrezătoare cântă:
Ştiu că ele nu-mi vor face
Nici un rău, căci
El călăreşte pe aripile lor.

13 Martie
Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor! (Apocalipsa
15:3)
 Următoarea istorisire a fost relatată de Dna Charles H. Spurgeon, care a suferit
grozav din cauza sănătăţii şubrede, mai mult de douăzeci şi cinci de ani:
„La sfârşitul unei zile triste şi mohorâte, mă odihneam în fotoliul meu în timp ce
întunericul nopţii creştea tot mai mult. Deşi camera mea era luminoasă şi plăcută, puţin
din întunericul de afară parcă se furişase în sufletul meu, acoperindu-i viziunea spirituală.
În zadar am încercat să văd mâna suverană care ştiam că o ţine pe a mea şi că îmi conduce
picioarele înconjurate de ceaţă de-a lungul unui drum prăpăstios şi alunecos de suferinţă.
Cu inima plină de durere am întrebat: «De ce Se poartă Domnul în felul acesta cu un
copil al Său? De ce-mi trimite atât de des dureri aşa de ascuţite şi de amare? De ce
îngăduie această slăbiciune nesfârşită care împiedică buna slujire pe care doresc atât de
mult să o ofer sărmanilor Lui slujitori?»
Aceste întrebări nerăbdătoare au primit repede răspuns printr-un limbaj foarte ciudat.
Totuşi, n-a fost nevoie de nici un interpret, cu excepţia şoaptei atente a inimii mele.
Pentru un timp, a domnit liniştea în camera micuţă, fiind întreruptă doar de trosniturile
unui buştean de stejar care ardea în şemineu. Dintr-odată am auzit un sunet plăcut şi
liniştit: o notă muzicală slabă, dar clară, ca trilul gingaş al unui prigor sub fereastra mea.
Am întrebat cu voce tare: «Ce poate fi aceasta? Cu siguranţă nici o pasăre nu poate
cânta afară în acest timp al anului sau noaptea». Dar din nou s-au auzit notele slabe, triste,
atât de plăcute şi melodioase, şi totuşi suficient de misterioase ca să ne facă să ne
minunăm. Atunci prietena mea a exclamat: «Vine din buşteanul de pe foc!» Focul
descătuşa muzica prizonieră din adâncul inimii bătrânului stejar!
Probabil că stejarul a învăţat acest cântec în timpul zilelor când îi mergea bine –
când păsărelele cântau vesele pe crengile lui şi când lumina blândă a soarelui îi poleia
frunzele gingaşe cu aur. Dar el a îmbătrânit şi s-a făcut tare de atunci. Inel după inel de
creştere noduroasă au pecetluit melodia lui de mult uitată, până când limbile nemiloase
ale focului i-au mistuit duritatea. Căldura intensă a focului smulgea din el, în acelaşi timp,
un cântec şi un sacrificiu. Atunci am realizat: când flăcările suferinţei scot cântări de
laudă din noi, suntem cu adevărat curăţiţi, şi Dumnezeul nostru este glorificat!
Poate că unii dintre noi suntem ca acest buştean al stejarului bătrân: reci, duri,
insensibili, şi niciodată cântând vreun cântec melodios. Numai flăcările care ard în jurul
nostru dau drumul notelor încrederii în Dumnezeu şi aduc fericita ascultare de voia Sa. Pe
când mă gândeam la aceasta, focul ardea, şi sufletul meu a găsit o dulce mângâiere în
parabola descoperită atât de ciudat înaintea mea.
Da, să cânţi în foc! Dumnezeu, ca să ne ajute, foloseşte uneori singura cale prin care
El poate să scoată armonie din inimile noastre tari şi reci: lasă cuptorul să se «încălzească
de şapte ori mai mult … decât se cădea să-l încălzeasc㻓 (Daniel 3:19).

14 Martie
Moise s-a apropiat de norul în care era Dumnezeu.
(Exod 20:21)
 Dumnezeu continuă să aibă tainele Sale – ascunse de „cei înţelepţi şi pricepuţi“
(Luca 10:21). Nu te teme de aceste lucruri necunoscute, ci mulţumeşte-te să accepţi
lucrurile pe care nu poţi să le înţelegi şi să aştepţi cu răbdare. La timpul potrivit El îţi va
descoperi comorile necunoscutului – bogăţiile gloriei tainelor. Recunoaşte că taina este
doar vălul care acoperă faţa lui Dumnezeu.
Nu te teme să intri în norul care coboară asupra vieţii tale, pentru că Dumnezeu este
în el. Şi partea cealaltă străluceşte de gloria Lui. „Nu vă miraţi de încercarea de foc din
mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste
voi; dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos“ (1 Petru 4:12-
13). Când te simţi cel mai părăsit şi cel mai singur, Dumnezeu este aproape. El este în
norul cel mai gros. Croieşte-ţi drum înainte prin întuneric fără să dai înapoi, ştiind că la
adăpostul norului te aşteaptă Dumnezeu. selectat

Ai un nor în faţă?
Ceva întunecat şi înspăimântător;
Un mesager al furtunii de deasupra capului?
Ceva care întunecă cerul;
Ceva din ce în ce mai întunecat;
Ceva care ţi-e teamă că va izbucni într-un târziu;
Un nor care aruncă o umbră adâncă şi lungă?
Dumnezeu vine în acel nor.

Ai un nor în faţă?
Este carul biruitor al lui Iehova: în acesta
El zboară spre tine, peste marele abis.
Este mantia cu care Se acoperă;
Pentru că El Se îmbracă în furtuna strălucitoare.
Este vălul în care El ascunde lumina
Chipului Său minunat, prea orbitoare pentru ochii tăi.
Dumnezeu vine în acel nor.

Ai un nor în faţă?
O încercare teribilă pentru tine?
O ispită întunecată şi ameninţătoare?
O pierdere a unuia din cei dragi ai tăi?
O ceaţă, un văl, care ascunde necunoscutul?
O taină care pare ireală:
Un nor între tine şi razele strălucitoare ale soarelui?
Dumnezeu vine în acel nor.

Ai un nor în faţă?
 O boală – neputinţa bătrâneţii – tristeţe şi moarte?
Aceşti nori se vor împrăştia la ultima ta suflare slabă.
Nu te teme de norii care planează deasupra bărcii tale,
Făcând-o să plutească jalnic spre intrarea în port;
Norul morţii, deşi ceţos, paralizant şi rece,
Va deveni strălucitor şi cu margini de aur.
DUMNEZEU vine în acel nor.

Un om stătea odată pe un pisc înalt al Munţilor Stâncoşi urmărind o furtună mare

care era mai jos. Pe când se uita, un vultur a trecut prin nori şi a continuat să se ridice în
zbor spre soare. Apa de pe aripile lui sclipea în lumina soarelui ca diamantele. Dacă n-ar
fi fost furtuna, poate că vulturul ar fi rămas în vale. În acelaşi fel, necazurile vieţii ne fac
să ne ridicăm spre Dumnezeu.

15 Martie
Nu te teme de nimic, viermele lui Iacov … Iată, te fac o sanie ascuţită,
nouă de tot, cu mulţi dinţi. (Isaia 41:14-15)

Este posibil ca două lucruri să se afle într-un contrast mai mare decât cel dintre un
vierme şi o sanie ascuţită cu mulţi dinţi? Un vierme este delicat şi este uşor de strivit cu o
piatră sau de zdrobit sub roata unei maşini. Însă o sanie ascuţită cu mulţi dinţi poate tăia
piatra şi nu se sfărâmă, şi îşi lasă urma pe stâncă. Şi Dumnezeul cel Atotputernic poate
transforma pe unul în celălalt. El poate lua un individ sau o naţiune, care are toată
slăbiciunea unui vierme, şi prin lucrarea energizantă a Duhului Său Sfânt, să înzestreze
persoana sau naţiunea respectivă cu suficientă putere pentru a lăsa o amprentă profundă în
istoria perioadei în care trăiesc.
De aceea un „vierme“ poate prinde curaj. Dumnezeul cel Atotputernic poate să ne
facă mai tari decât împrejurările noastre şi poate să schimbe orice situaţie spre binele
nostru. Prin puterea lui Dumnezeu putem face ca toate să plătească tribut sufletului
nostru. Putem lua chiar şi cea mai neagră dezamăgire, s-o spargem şi să descoperim în ea
un preţios giuvaer de har. Când Dumnezeu ne dă o voinţă de fier, putem străpunge
dificultăţile aşa cum un plug de fier străpunge cel mai dur sol. Aşa cum a spus El în
versetul de mai sus: „Iată, te fac …“, oare n-o va face?
John Henry Jowett
Hristos Îşi zideşte împărăţia cu lucrurile zdrobite de pe pământ. Oamenii umblă în
viaţa lor numai după lucruri puternice, de succes, triumfătoare şi nezdrobite ca să-şi
construiască împărăţiile, dar Dumnezeu este Dumnezeul celor care nu au succes –
Dumnezeul celor care au căzut. Cerul este plin cu vieţi zdrobite de pe pământ, şi nu există
nici o „trestie frântă“ (Isaia 42:3) pe care Hristos să n-o poată lua şi restaura într-un loc
glorios plin de binecuvântare şi frumuseţe. El poate lua o viaţă zdrobită de durere sau
necazuri şi poate să facă din ea o harpă a cărei muzică va fi plină de laudă. El poate ridica
pe cel mai trist ratat de pe pământ până la gloria cerească. J. R. Miller

„Urmează-Mă, şi te voi face …“

Te voi face să spui cuvintele Mele cu putere,
Te voi face vasul îndurării Mele,
Te voi face folositor în orice ceas.

„Urmează-Mă, şi te voi face …“

Te voi face ceea ce tu nu poţi fi –
Te voi face iubitor, încrezător, evlavios,
Te voi face chiar asemenea Mie.
L. S. P.

16 Martie
Pentru binele nostru. (Evrei 12:10)

Într-una din cărţile lui Ralph Conner el ne spune povestea lui Gwen. Gwen era o fată
nedisciplinată şi cu voinţă puternică, obişnuită să facă mereu numai ce vroia ea. Într-o zi a
avut un accident îngrozitor care a lăsat-o oloagă pe viaţă, făcând-o să devină şi mai
rebelă. Odată, pe când se tot plângea de starea ei, a fost vizitată de un „pilot al cerului“
local, sau misionar alpinist. El i-a spus următoarea parabolă despre canion:
„La început nu era nici un canion, ci doar o vastă prerie deschisă. Într-o zi, Stăpânul
preriei, plimbându-Se pe marile Sale păşuni, a întrebat preria: «Unde sunt florile tale?»
Preria a răspuns: «Stăpâne, eu nu am seminţe de flori».
Atunci Stăpânul a vorbit păsărilor, şi ele au adus seminţe de diverse flori şi le-au
împrăştiat peste tot. Curând preria a înflorit cu şofrani, trandafiri, flori galbene de
piciorul-cocoşului, floarea-soarelui sălbatică şi crini roşii tot timpul verii. Când Stăpânul a
văzut florile, a fost încântat. Totuşi, nu le-a văzut pe favoritele Lui şi a întrebat preria:
«Unde sunt clematitele, căldăruşele, violetele, florile sălbatice, ferigile şi arbuştii
înfloritori?»
Deci încă odată El a vorbit păsărilor, şi din nou ele au adus toate seminţele şi le-au
împrăştiat peste tot. Dar când a venit Stăpânul, tot n-a putut găsi florile pe care le iubea
cel mai mult, şi a întrebat: «Unde sunt florile Mele cele mai parfumate?» Preria a plâns cu
amar: «O, Stăpâne, nu pot păstra florile. Vânturile bat aprig peste mine şi soarele bate
peste pieptul meu şi mă arde şi ele se usucă şi sunt luate de vânt».
Atunci Stăpânul a vorbit fulgerului, şi cu o lovitură puternică, fulgerul a despicat
preria chiar prin inima ei. Preria s-a clătinat şi a gemut în agonie şi timp de multe zile a
plâns cu amar pentru rana ei întunecoasă, zimţată şi căscată. Dar râul şi-a revărsat apele
prin crăpătura adâncă, aducând cu el pământ negru şi bogat.
 Încă o dată păsările au adus seminţe şi le-au împrăştiat în canion. După mult timp
stâncile abrupte au fost împodobite cu muşchi moale şi viţă agăţătoare, şi toate malurile
stâncoase, care au fost separate, erau înveşmântate în clematite şi căldăruşe. Ulmi uriaşi
şi-au înălţat ramurile mari sus în lumina soarelui, în timp ce la picioarele lor cedrii mici şi
brazii canadieni creşteau împreună. Peste tot au crescut şi au înflorit violete, anemone şi
ferigi tremurătoare, până când canionul a devenit locul favorit de odihnă, pace şi bucurie
al Stăpânului“.
Apoi „pilotul cerului“ i-a spus: „«Roada [sau «florile»] Duhului … este [sunt]
dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, …blândeţea» (Gal. 5:22-23), şi
unele dintre acestea cresc numai în canion“. Gwen a întrebat încet: „Care sunt florile
canionului?“ Misionarul a răspuns: „Îndelunga răbdare, bunătatea şi blândeţea. Dar deşi
dragostea, bucuria şi pacea pot înflori şi în spaţii deschise, floarea nu este niciodată aşa de
frumoasă, nici parfumul aşa de plăcut ca atunci când ele înfloresc în canion“.
Gwen a stat nemişcată destul de mult timp, şi apoi, plină de alean, a spus cu buze
tremurânde: „Nu este nici o floare în canionul meu – numai stânci zimţate“. Misionarul a
răspuns cu bunătate: „Într-o zi vor înflori, dragă Gwen. Stăpânul le va găsi, şi le vom
vedea şi noi“.
Iubiţilor, când veţi ajunge la canionul vostru, aduceţi-vă aminte!

17 Martie
Rămâi acolo până îţi voi spune eu. (Matei 2:!3)
Voi sta acolo unde m-ai pus; aşa voi face, dragă Doamne,
Deşi aş vrea atât de mult să plec;
Ardeam de nerăbdare să merg înainte cu oamenii simpli,
Da, vroiam să-i conduc, Tu ştii.
Mi-am plănuit să ţin pasul cu muzica tare,
Să mă bucur când steagul flutură în vânt,
Să stau drept şi mândru în mijlocul luptei,
Dar voi sta acolo unde m-ai pus.

Voi sta acolo unde m-ai pus; voi lucra, dragă Doamne,
Chiar dacă ogorul este mic şi îngust,
Şi pământul este neîngrijit şi plin de pietre mari,
Şi pare a fi lipsit de viaţă.
Ogorul este al Tău, numai dă-mi sămânţa,
Şi o voi semăna fără teamă;
Voi ara pământul uscat şi voi aştepta ploaia,
Şi mă voi bucura când primele fire verzi se vor ivi;
Voi lucra acolo unde m-ai pus.
 Voi sta acolo unde m-ai pus; aşa voi face, dragă Doamne,
Voi suporta povara şi arşiţa zilei,
Încrezându-mă întotdeauna în Tine pe deplin; când va apune soarele
Voi pune spicele de grâu la picioarele Tale.
Şi apoi, când lucrarea mea de pe pământ se va sfârşi şi se va împlini,
În lumina strălucitoare a eternităţii,
Când toate dosarele vieţii s-au închis, voi vedea cu siguranţă
Că a fost mai bine să stau decât să plec;
Voi sta acolo unde m-ai pus.

O, inimă neliniştită – care baţi împotriva gratiilor închisorii împrejurărilor tale şi

tânjeşti după un câmp mai larg de utilitate – lasă-L pe Dumnezeu să-ţi dirijeze toate zilele.
Răbdarea şi încrederea, chiar în mijlocul monotoniei rutinei tale zilnice, vor fi cea mai
bună pregătire pentru a mânui cu curaj stresul şi tensiunea unei oportunităţi mai mari, pe
care Dumnezeu s-ar putea să ţi-o trimită într-o zi.

18 Martie
Isus n-a mai dat nici un răspuns. (Marcu 15:5)

Nu este nici o scenă în toată Biblia mai măreaţă decât Salvatorul nostru rămânând
tăcut înaintea oamenilor care-L învinuiau. Cu o singură izbucnire scurtă de putere divină,
sau un singur cuvânt aprig de mustrare, ar fi putut să-i facă pe acuzatorii Lui să se
proştearnă la picioarele Sale. Însă El n-a dat nici un răspuns, lăsându-i să-şi exprime şi să-
şi manifeste răutatea extremă. El rezistă prin PUTEREA TĂCERII – Mielul sfânt şi tăcut
al lui Dumnezeu.
Există un loc al tăcerii care-I dă oportunitatea lui Dumnezeu să lucreze pentru noi şi
să ne dea pacea. Este o tăcere care opreşte planurile noastre, răzbunările noastre, şi
căutarea unui mijloc temporar de a ajunge la un deznodământ prin propria noastră
înţelepciune şi judecată. În schimb, Îl lasă pe Dumnezeu să dea un răspuns, prin statornica
şi fidela Sa iubire, la cruda lovitură pe care am primit-o.
O, cât de des zădărnicim intervenţia lui Dumnezeu în folosul nostru, încercând să
rezolvăm noi singuri sau lovind la rândul nostru ca să ne apărăm! Fie ca Dumnezeu să dea
fiecăruia dintre noi această putere a tăcerii şi acest duh ascultător! Atunci când bătăliile şi
disputele noastre pământeşti se vor sfârşi, mulţi îşi vor aminti de noi aşa cum ne amintim
noi acum de roua de dimineaţă, de lumina blândă a răsăritului, de briza liniştită a serii, de
Mielul de pe Calvar şi de blândul şi sfântul Porumbel ceresc. A. B. Simpson

În ziua când Isus stătea singur

Şi simţea inimile de piatră ale oamenilor,
Şi ştia că venise să ispăşească –
În ziua aceea „El a tăcut”.
 Ei mărturiseau strâmb la cuvântul Lui,
L-au legat strâns cu o funie,
Şi în batjocură L-au proclamat Domn,
„Dar Isus tăcea”.

L-au scuipat în faţă,

L-au târât din loc în loc,
Şi-au vărsat asupra Lui tot dispreţul;
„Dar Isus tăcea”.

Prietene, te-ai supărat cumva pentru mult mai puţin,

Şi ai răspuns cu furie, pe care tu o numeai dreptate,
Cu dispreţ şi cu multă răutate?
Salvatorul tău „a tăcut”.

L. S. P.

Mi-aduc aminte că l-am auzit pe episcopul Whipple de Minnesota, care era bine
cunoscut ca „Apostolul indienilor“, rostind aceste frumoase cuvinte: „În ultimii treizeci de
ani, am căutat faţa lui Hristos în oamenii cu care aveam divergenţe“.
Când ne conduce un astfel de duh, suntem imediat protejaţi de o toleranţă slabă a celorlalţi,
de o îngustime a minţii, de un duh aspru de răzbunare şi de orice ar putea distruge
mărturia noastră pentru El, care a venit nu să distrugă vieţi, ci să mântuiască. W.H.
Griffith-Thomas

19 Martie
Preaiubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc
din mijlocul vostru … dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât
aveţi parte de patimile lui Hristos. (1 Petru 4:12-13)

Multe ore de aşteptare au fost necesare pentru ca harfa lui David să fie îmbogăţită cu
cântece. Şi orele de aşteptare în pustietate ne vor da psalmi de „mulţumire şi cântări de
laudă“ (Isaia 51:3). Inimile celor descurajaţi de aici de jos vor fi ridicate, şi în casa
cerească a Tatălui nostru se va aduce bucuria.
Ce pregătire a avut fiul lui Iese, David, pentru a compune cântări cum nimeni nu mai
auzise vreodată pe pământ? A fost persecuţia păcătoasă pe care a îndurat-o din mâna celor
răi care a dat naştere strigătelor lui după ajutorul lui Dumnezeu. Apoi slaba speranţă a lui
David în bunătatea lui Dumnezeu a înflorit în cântări pline de bucurie, care proclamau
măreţele izbăviri ale Domnului şi multiplele Lui îndurări. Fiecare necaz a fost astfel o altă
notă cântată de harfa sa, şi fiecare izbăvire un alt subiect de laudă.
 Un singur necaz dureros ratat ar fi fost o binecuvântare pierdută şi nerevendicată. Dacă
am scăpa de o singură dificultate sau de un singur pericol – ce mare ar fi pierderea
noastră! Psalmii impresionanţi în care oamenii lui Dumnezeu de astăzi găsesc expresia
durerii sau a laudei lor, nu ar fi fost cunoscuţi niciodată.
A nădăjdui în Dumnezeu şi a rămâne în voia Lui înseamnă să-L cunoşti în „părtăşia
suferinţelor Lui“ (Filipeni 3.10) şi „să fii asemenea chipului Fiului Său“ (Romani 8:29).
De aceea, dacă dorinţa lui Dumnezeu este să-ţi dezvolte capacitatea de înţelegere
spirituală, nu te înspăimânta de domeniul mai mare al suferinţelor care te aşteaptă.
Puterea de compasiune a Domnului este şi mai mare, pentru că suflarea Duhului Sfânt în
noua Sa creaţie nu face niciodată o inimă dură şi insensibilă, ci afectivă, tandră şi
sinceră. Anna Shipton
Mulţumesc lui Hristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit, că m-a socotit vrednic
de încredere şi m-a pus în slujba Lui. 1 Timotei 1:12

20 Martie
Ca nişte întristaţi, şi totdeauna suntem veseli.
(2 Corinteni 6:10)

Un stoic dispreţuieşte vărsarea de lacrimi, dar unui creştin nu i se interzice să plângă.

Totuşi sufletul poate deveni tăcut din cauza unei suferinţe excesive, tot aşa cum oaia plină
de frică rămâne tăcută sub foarfeca tunzătorului. Sau, când inima este la capătul puterilor
sub valurile unei încercări, cel ce suferă poate găsi uşurare în a plânge cu voce tare. Dar
există ceva mult mai bun.
Se spune că izvoarele de apă dulce şi proaspătă ţâşnesc din mijlocul apelor sărate ale
oceanelor, că cele mai frumoase flori alpine înfloresc în cele mai sălbatice şi mai
prăpăstioase trecători muntoase, şi că cei mai minunaţi psalmi s-au născut din cele mai
profunde agonii ale sufletului.
Aşa să fie şi-n continuare! Pentru aceasta, din mijlocul multor încercări, sufletele
care-L iubesc pe Dumnezeu vor descoperi motive de nemărginită şi negrăită bucurie.
Chiar dacă „un val cheamă un alt val“ (Psalmul 42:7), cadenţa clară a cântării Domnului
se va auzi. Şi pe parcursul celei mai dificile ore care poate exista într-o viaţă omenească,
va fi posibil să-L binecuvântezi pe Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos.
Încă nu ai învăţat această lecţie? Nu doar să înduri sau să alegi voia lui Dumnezeu, ci
să te bucuri în ea „cu o bucurie negrăită şi strălucită“ (1 Petru 1:8).

din Încercat prin foc

Voi fi liniştită, murmură slab inima mea zdrobită,
În timp ce o mare nenorocire vine peste mine;
C u v i n te l e , st ri g ăt e l e m e l e , c h i ar ge am ăt ul m e u s l ab au f ost î nă bu ş it e ;
Mi-am pus mâna la gură; mi-am şters lacrimile.
 Voi fi liniştit, deşi nu pot vedea
Dragostea care dezgoleşte sufletul şi aprinde focul durerii;
Care ia şi ultima picătură de dulce mângâiere,
Rupe singura coardă a harpei şi ascunde lira Ta dragă.

Dar Dumnezeu este dragoste, aşa că mă voi stăpâni, mă voi stăpâni

Să nu ne îndoim, suflete, să stăm liniştiţi;
Să aşteptăm până după aceasta, când El ne va ridica –
Da, după aceasta, când va fi voia Lui.

Şi am ascultat de promisiunea curajoasă a inimii mele;

Şi m-am agitat, luptându-mă să fiu liniştit;
Şi mi-am ridicat ochii fără lacrimi spre cer,
Repetând mereu: „Da, Doamne, facă-se voia Ta“.

Dar curând inima mea a vorbit de sub povara noastră,

Mustrându-mi buzele strânse şi faţa atât de tristă:
„Putem face mai mult decât atât, o, suflete“, şopti ea.
„Putem fi mai mult decât liniştiţi, putem fi veseli!“

Şi acum eu şi inima mea cântăm frumos –

Cântăm fără sunetul melodios al coardelor;
Bând apă din belşug în deşert;
Zdrobiţi, şi totuşi zburând spre culmi pe aripi de vultur.

S. P. W.

21 Martie
Facă-vi-se după credinţa voastră! (Matei 9:29)

A te ruga pentru ceva poate fi definit astfel: „Să te rogi în felul tău cu deplină
credinţă; să ajungi să fii sigur, în timp ce te rogi, că rugăciunea ta a fost acceptată şi
auzită; şi înainte să aibă loc evenimentul, cu încredere anticipată, să devii efectiv
conştient că ai primit ceea ce ai cerut“.
Să ne aducem aminte că nici o circumstanţă pământească nu poate împiedica
împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. Noi trebuie să privim neclintiţi la Cuvântul Său
neschimbător şi nu la nesiguranţa acestei lumi în continuă schimbare. Dumnezeu doreşte
ca noi să credem Cuvântul Său fără nici o altă dovadă, şi atunci El este gata să ne facă
după credinţa noastră.

Odată ce a fost Cuvântul Său,

 Când El a zis: „Voi face“, [vezi Evrei 13:5]
Lucrul acela va veni în cele din urmă;
Dumnezeu Îşi va ţine totuşi promisiunea. [vezi 2 Cor. 1:20]

Rugăciunile din perioada Cincizecimii erau rostite cu o credinţă aşa de simplă încât
erau ca şi cum ai fi încasat un cec. Robert Anderson
Dumnezeu a zis … Şi aşa a fost. Geneza 1:9

22 Martie
Peste patruzeci de ani, (lui Moise) i s-a arătat un înger
în pustia muntelui Sinai, în para focului unui rug …
Domnul i-a zis: „… Am văzut suferinţa poporului Meu,
care este în Egipt, le-am auzit gemetele, şi am coborât
să-i izbăvesc. Acum, du-te, te voi trimite în Egipt“.
(Faptele apostolilor 7:30, 33-34)

Patruzeci de ani au fost o perioadă lungă de timp ca să aştepţi să te pregăteşti pentru

o mare misiune. Totuşi, când Dumnezeu întârzie, El nu este inactiv. Acesta este
momentul când El Îşi pregăteşte instrumentele Sale şi ne maturizează puterea. Apoi, la
momentul potrivit, ne vom ridica şi vom fi gata pentru lucrarea noastră. Chiar şi Isus din
Nazaret a avut treizeci de ani de viaţă privată, crescând în înţelepciune înainte să-Şi
înceapă lucrarea Lui publică. John Henry Jowett
Dumnezeu nu Se grăbeşte niciodată. El cheltuieşte ani ca să-i pregătească pe aceia
pe care are de gând să-i folosească mult, şi nu consideră niciodată zilele de pregătire ca
fiind prea lungi sau prea plictisitoare.
Cel mai dificil ingredient al suferinţei este deseori timpul. O durere scurtă, ascuţită
este uşor de suportat, dar când un necaz îşi continuă drumul lung, obositor şi monoton an
după an, întorcându-se zi după zi cu aceeaşi rutină întunecată de agonie fără speranţă,
inima îşi pierde puterea. Fără harul lui Dumnezeu, inima se afundă cu siguranţă într-o
neagră disperare.
Iosif a trecut printr-o încercare grea, şi Dumnezeu deseori trebuie să ardă lecţiile pe
care el le-a învăţat în adâncul fiinţei noastre, folosind focul durerii prelungite. „El va
şedea, va topi şi va curăţa argintul“ (Mal. 3:3), dar El cunoaşte cantitatea specifică de
timp care va fi necesară. Ca un adevărat aurar, Dumnezeu opreşte focul în momentul în
care Îşi vede imaginea în metalul strălucitor.
Astăzi poate că suntem incapabili să vedem rezultatul final al frumosului plan pe
care Dumnezeu l-a ascuns „cu umbra mâinii Lui“ (Isaia 49:2). El poate fi ascuns un timp
foarte îndelungat, dar credinţa noastră se poate odihni în certitudinea că Dumnezeu stă
totuşi pe tronul Său. Datorită acestei certitudini, putem aştepta liniştiţi momentul în care,
cu o încântare cerească, vom spune: „Toate lucrurile [au lucrat] împreună spre bine“
(Rom. 8:28).
 Aşa cum a făcut şi Iosif, trebuie să avem grijă să ne concentrăm mai mult asupra
învăţării tuturor lecţiilor din şcoala suferinţei decât să ne aţintim ochii îngrijoraţi şi plini
de nerăbdare spre momentul izbăvirii noastre. Există un motiv în spatele fiecărei lecţii, şi
când suntem gata, izbăvirea noastră vine negreşit. Atunci vom şti că niciodată n-am fi
putut face o slujbă mai înaltă la locul nostru dacă n-am fi învăţat acele lucruri pe care
le-am învăţat în timpul grelei noastre încercări. Dumnezeu ne formează pentru o slujbă
viitoare şi pentru binecuvântări mai mari. Şi dacă ne-am însuşit calităţile care ne fac
vrednici de un tron, nimic nu ne mai poate opri să ajungem la el odată ce timpul Lui s-a
împlinit.
Nu fura ziua de mâine din mâna lui Dumnezeu. Dă-I timp să-ţi vorbească şi să-ţi
descopere voia Sa. El nu întârzie niciodată – învaţă să aştepţi. selectat

El nu apare niciodată prea târziu; El ştie ce este cel mai bine;

Nu te frământa degeaba; până vine El odihneşte-te.

Nu alerga niciodată impulsiv înaintea Domnului. Învaţă să aştepţi timpul Lui –

secundarul, minutarul şi acul orar, toate trebuie să indice momentul exact pentru acţiune.

23 Martie
Le închinaseră din prada luată la război,
pentru întreţinerea Casei Domnului. (1 Cronici 26:26-27)

O forţă fizică foarte mare se găseşte în adâncimile pământului, în locuri cum ar fi

minele de cărbuni. Cărbunele s-a format datorită căldurilor mari care au ars pădurile
antice. În acelaşi fel, forţa spirituală se găseşte în adâncul fiinţei noastre şi este produsă de
durerea mare pe care n-o putem înţelege.
Într-o zi vom vedea că „prada luată la război“ din încercările noastre pur şi simplu
ne-a pregătit să ajungem ca Inimă-mare din Călătoria creştinului, astfel încât să putem şi
noi să-i ajutăm pe cei ce călătoresc împreună cu noi să treacă biruitori prin încercări în
drumul lor spre cetatea Marelui Împărat. Dar să nu uităm niciodată că sursa din care am
învăţat să-i ajutăm pe alţii trebuie să fie trăirea biruinţei în suferinţă. Dacă ne văităm şi ne
plângem de durerea noastră nu vom fi de folos nimănui.
Pavel nu şi-a cucerit niciodată ascultătorii cu perspectiva întunecată a cimitirului, ci
cu corul glorios al laudei. Cu cât era mai grea încercarea lui, cu atât se încredea şi se
bucura mai mult, strigând de bucurie chiar şi de pe altarul de jertfă. El spunea: „Chiar
dacă va trebui să fiu turnat ca o jertfă de băutură peste jertfa şi slujba credinţei voastre, eu
mă bucur şi mă bucur cu voi toţi“ (Filip. 2:17). Doamne, ajută-mă astăzi să sorb putere
din orice va veni peste mine!

din Zile cereşti pe pământ

 El m-a pus într-o colivie mică,
Departe de frumuseţile grădinii;
Dar trebuie să cânt cele mai dulci melodii
Pentru că El m-a pus acolo.
Nu voi bate din aripi ca să ies din colivie
Dacă aceasta este voia Creatorului meu,
Ci voi înălţa glasul meu spre poarta cerului
Şi voi cânta şi mai tare!

24 Martie
Iacov a zis: „Dumnezeul tatălui meu Avraam,
Dumnezeul tatălui meu Isaac! Tu, Doamne, care mi-ai zis:
«Întoarce-te în ţara ta şi în locul tău de naştere, şi voi îngriji
ca să-ţi meargă bine!» … Izbăveşte-mă, Te rog“. (Geneza 32:9,11)

Sunt multe aspecte sănătoase în rugăciunea lui Iacov. În unele privinţe ar putea servi
drept un lut în care ne vărsăm duhul când suntem topiţi în cuptorul aprins al suferinţei.
Iacov a început prin a cita de două ori promisiunea lui Dumnezeu şi prin a spune:
„care mi-ai zis“ şi „Tu ai zis“ (v. 12). Vedeţi cum pentru el Dumnezeu este accesibil!
Dumnezeu Se pune pe El Însuşi la îndemâna noastră prin promisiunile Sale, şi când
putem efectiv să-I spunem: „Tu ai zis“, El nu poate să spună nu. Dumnezeu trebuie să
facă cum a spus.
Dacă Iacov a avut mare grijă ce spune, câtă grijă va avea Dumnezeu de promisiunile
Sale? De aceea, în timp ce vă rugaţi, fiţi siguri că vă sprijiniţi pe o promisiune a lui
Dumnezeu. Făcând aşa, veţi dobândi suficientă putere ca să deschideţi larg porţile cerului
şi să luaţi ce vi s-a promis. din Părţi practice ale vieţii de rugăciune
Domnul Isus doreşte ca noi să fim foarte specifici în cererile noastre, cerând ceva
concret. „Ce vreţi să vă fac?“ (Matei 20:32) este întrebarea pe care o pune El oricui vine
la El în timpul încercărilor şi necazurilor. Formulaţi cererile voastre serios şi concret, dacă
doriţi răspunsuri concrete. Lipsa de scop a rugăciunilor este de vină pentru atât de multe
rugăciuni care aparent nu primesc răspuns. Fiţi specifici în cererile voastre. Umpleţi-vă
cecul cu lucruri concrete, şi va fi încasat la banca cerului când va fi prezentat în Numele
Domnului Isus. Îndrăzniţi să fiţi specifici cu Dumnezeu. selectat
Frances Ridley Havergal a spus odată: „Cu fiecare an pe care îl trăiesc – de fapt,
aproape cu fiecare zi – parcă văd tot mai clar cum toată pacea, toată fericirea şi toată
puterea vieţii creştine atârnă de un singur lucru. Acel singur lucru este să-L crezi pe
Dumnezeu pe cuvânt, crezând că El ştie ce spune şi acceptând cuvintele care descoperă
bunătatea şi harul Său, fără să le înlocuim cu alte cuvinte şi fără să schimbăm modurile şi
timpurile verbelor pe care El le-a considerat potrivite pentru a fi folosite“.
 Luaţi Cuvântul lui Hristos – promisiunea Lui – şi jertfa lui Hristos – sângele Lui –
cu voi la tronul harului prin rugăciune, şi nici una din binecuvântările cerului nu vă va fi
refuzată. Adam Clarke

25 Martie
Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui!
Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este
şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută. (Evrei 11:6)

Toţi avem nevoie de credinţă pentru zilele negre, şi Biblia este plină cu relatări
despre astfel de zile. Povestea ei este spusă cu ele, cântările ei sunt inspirate de ele,
profeţiile ei se ocupă de ele şi revelaţia ei a venit prin ele. Zilele negre sunt pietrele pe
care călcăm pe cărarea luminii. Ele par să fi fost oportunităţile lui Dumnezeu de a ne trece
prin şcoala înţelepciunii.
Psalmul 107 este plin de povestiri despre dragostea generoasă a lui Dumnezeu. În
fiecare povestire de izbăvire, oamenii ajungeau la culmea disperării, ceea ce Îi dădea lui
Dumnezeu ocazia de a acţiona. Când „toată iscusinţa“ lor le era zadarnică (Psalmul
107:27) din cauza disperării, atunci începea să lucreze puterea lui Dumnezeu.
Aduceţi-vă aminte de promisiunea făcută unui cuplu „aproape mort“, că urmaşii lor
vor fi „în mare număr, ca stelele cerului, ca nisipul de pe malul mării, care nu se poate
număra“ (Evrei 11:12). Citiţi încă o dată despre izbăvirea de la Marea Roşie, şi cum
„preoţii care duceau chivotul legământului Domnului s-au oprit pe uscat, în mijlocul
Iordanului“ (Iosua 3:17). Studiaţi o dată în plus rugăciunile lui Asa, Iosafat şi Ezechia,
când erau foarte tulburaţi, neştiind ce să facă. Parcurgeţi istoria lui Neemia, Daniel, Osea
şi Habacuc. Staţi cu teamă respectuoasă în întunericul din Ghetsimani, şi zăboviţi lângă
mormântul din grădina lui Iosif din Arimateea în acele zile grele. Cereţi explicaţii de la
martorii bisericii primare, şi rugaţi-i pe apostoli să vă istorisească despre zilele lor negre.
Disperarea este mai bună decât deznădejdea. Nu uitaţi că nu credinţa noastră a creat
zilele negre. Lucrarea credinţei este să ne susţină în acele zile şi să le rezolve. Totuşi
singura alternativă la credinţa în momentele de disperare este deznădejdea. Credinţa
rezistă şi învinge.
Nu există un exemplu mai eroic de credinţă în momentele de disperare decât istoria
celor trei tineri evrei Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Situaţia lor era disperată, dar ei au
răspuns cu curaj: „Iată, Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scoată din
cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii,
împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului de aur pe
care l-ai înălţat!“ (Dan. 3:17-18). Mie îmi plac în mod deosebit cuvintele: „Şi chiar de nu
ne va scoate“!
Vreau să menţionez pe scurt Grădina Ghetsimani şi să vă rog să vă gândiţi la
„totuşi“-ul ei. „Dacă este cu putinţă … Totuşi …“ (Matei 26:39). Sufletul Domnului
nostru era copleşit de un întuneric greu. A Se încrede a însemnat pentru El trăirea chinului
până la sânge şi a întunericului până-n adâncimile iadului – Totuşi! Totuşi!
Caută o culegere de imnuri şi cântă imnul preferat al credinţei în momente de
disperare. S. Chadwick

Când obstacolele şi încercările sunt

Ca pereţii unei închisori,
Fac puţinul care pot să-l fac
Şi restul Ţi-l las Ţie.

Şi când pare că nu am nici o şansă, nici una,

Ca să fiu scăpat din necaz,
Speranţa îşi găseşte puterea în neputinţă,
Şi Te aşteaptă în linişte.

26 Martie
Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte
spre nord şi spre sud, spre est şi spre vest;
căci toată ţara pe care o vezi ţi-o voi da ţie.
(Geneza 13:14-15)

Nici o dorinţă nu va fi vreodată pusă în tine de Duhul Sfânt, dacă El nu intenţionează

s-o împlinească. Deci lasă-ţi credinţa să se înalţe şi să urce spre culmi ca să revendice
toată ţara pe care o poţi descoperi. S. A. Keen
Tot ce poţi înţelege prin viziunea credinţei îţi aparţine. Priveşte cât poţi de departe,
pentru că tot ce vezi este al tău. Tot ce doreşti să fii ca şi creştin, şi tot ce doreşti să faci
pentru Dumnezeu, este posibil prin credinţă. Apoi apropie-te mai mult de El, şi cu Biblia
ta în faţă, şi cu sufletul complet deschis puterii Duhului, lasă ca întreaga ta fiinţă să
primească botezul prezenţei Sale. Pe măsură ce El îţi deschide înţelegerea, îngăduindu-ţi
să vezi plinătatea Lui, crede că El a păstrat toate acestea pentru tine. Acceptă ca pentru
tine toate promisiunile din Cuvântul Său, toate dorinţele pe care El le trezeşte în tine, şi
toate posibilităţile pe care le poţi avea ca să devii un urmaş al Domnului Isus. Toată ţara
pe care o vezi îţi este dată ţie.
Harul Său, care ne-a fost dat şi care ne ajută pe drumul spre împlinirea promisiunii
Sale, este de fapt legat de viziunea interioară pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Cel care pune
instinctul natural în inima unei păsări ca să traverseze în zbor un continent în căutarea
unei clime mai calde este prea bun ca s-o dezamăgească. Aşa cum credem că El a pus
instinctul în pasăre, putem fi siguri că El S-a îngrijit să aibă şi adieri uşoare şi un soare de
primăvară care s-o întâmpine la sosire.
 Şi Cel care suflă speranţă cerească în inimile noastre nu ne va înşela şi nici nu ne va
lăsa când noi înaintăm spre împlinirea ei. selectat
Ei au plecat şi au găsit aşa cum le spusese [Isus].

Luca 22:13

27 Martie
Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum
nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare,
care are să fie descoperită faţă de noi. (Romani 8:18)

Un eveniment remarcabil a avut loc recent la o nuntă din Anglia. Mirele, un tânăr
foarte bogat din înalta societate, rămăsese orb în urma unui accident la vârsta de zece ani.
În ciuda orbirii sale, absolvise universitatea cu distincţie de onoare şi cucerise acum inima
frumoasei lui mirese, deşi nu-i văzuse niciodată faţa. Cu puţin timp înainte de căsătoria lui
el suferise o nouă serie de tratamente prescrise de specialişti, şi rezultatul urma să fie
dezvăluit chiar în ziua nunţii lui.
Ziua cea mare a sosit, cu toţi oaspeţii şi cadourile lor. Asistenţa era formată din
membrii ai consiliului de miniştri al guvernului, generali, episcopi şi oameni învăţaţi.
Mirele, în haine de nuntă, dar cu ochii încă acoperiţi de bandaje, a venit la biserică cu tatăl
său. Renumitul său oftalmolog i-a întâmpinat în sacristia bisericii.
Mireasa a intrat în biserică la braţul căruntului ei tată. Era aşa de emoţionată, că abia
putea vorbi. Va putea în sfârşit omul pe care-l iubea să-i vadă faţa – o faţă pe care ceilalţi
o admirau, dar pe care el o cunoştea numai prin atingerea degetelor lui delicate?
În timp ce ea se apropia de altar, şi acordurile minunate ale marşului nupţial pluteau prin
biserică, a văzut un grup neobişnuit. Înaintea ei stăteau mirele, tatăl lui şi doctorul.
Doctorul tocmai tăia ultimul bandaj.
Odată bandajul îndepărtat, mirele a făcut un pas înainte, dar tremurând uşor cu
nesiguranţa cuiva care nu s-a trezit încă de tot. O rază de lumină trandafirie de la un geam
al ferestrei de deasupra altarului a căzut pe faţa lui, dar el părea că nu o vede.
Va vedea el ceva? Da! Recăpătându-şi într-o clipă stabilitatea şi ţinuta, şi cu o
demnitate şi o bucurie nemaivăzute niciodată înainte pe faţa lui, a păşit înainte în
întâmpinarea miresei lui. S-au privit în ochi, şi privirea lui părea că nu se va mai muta
niciodată de pe faţa ei.
„În sfârşit!“ a spus ea. „În sfârşit“, a răspuns el solemn ca un ecou, plecându-şi
capul. A fost o scenă cu mare putere dramatică, dar şi de mare bucurie. Dar oricât de
frumoasă ar fi această poveste, ea nu este decât o slabă sugestie a ceea ce va fi în cer când
credincioşii, care au umblat prin această lume de încercări şi de necazuri, Îl vor vedea pe
EL „faţă în faţă“ (1 Cor. 13:12). selectat

Te doresc fierbinte, Domnul meu drag,

 Isus iubit şi adevărat;
Tânjind după Tine şi întrebându-mă
Când vei veni din nou,
În tot ce spun şi fac,
Te doresc fierbinte, Domnul meu drag.

Într-o zi fericită, după toată vegherea,

Vei veni după mine în sfârşit;
Atunci Te voi vedea, voi auzi glasul Tău,
Voi fi cu Tine, mă voi bucura împreună cu Tine;
Ce emoţie puternică trezeşte în mine această dulce speranţă,
Şi mă face să Te doresc fierbinte, Domnul meu drag.

28 Martie
Şi de îndată ce preoţii care duc chivotul Domnului,
Dumnezeului întregului pământ, vor pune talpa piciorului
în apele Iordanului, apele Iordanului se vor despica în două,
şi anume apele care coboară din sus se vor opri grămadă.
(Iosua 3:13)

Cine se poate opri să nu-i admire pe aceşti bravi leviţi? Ei au dus chivotul
legământului drept în apă, pentru că râul nu s-a despicat până nu „li s-au muiat picioarele
în marginea apei“ (v. 15). Dumnezeu nu promisese nimic altceva.
Dumnezeu onorează credinţa – credinţa stăruitoare – care vede PROMISIUNEA Lui
şi priveşte numai la ea. Ne putem imagina cum spectatorii de astăzi, văzând cum
înaintează aceşti oameni sfinţi ai lui Dumnezeu, ar spune: „N-ai să mă vezi niciodată
riscând aşa ceva! Chivotul va fi luat de ape!“ Şi totuşi „preoţii … s-au oprit pe uscat“ (v.
17). Nu trebuie să trecem cu vederea faptul că credinţa din partea noastră Îl ajută pe
Dumnezeu să-Şi ducă la îndeplinire planurile Sale. Fiţi gata să veniţi în ajutorul
Domnului.
Chivotul legământului era dotat cu drugi, astfel că preoţii puteau să-l ridice pe umerii
lor. Deci chiar şi chivotul lui Dumnezeu nu se deplasa singur, ci era purtat. Când
Dumnezeu este arhitectul, oamenii sunt zidari şi muncitori. Credinţa Îl asistă pe
Dumnezeu. Ea poate închide gura leilor şi poate stinge focul cel mai distructiv. Credinţa Îl
onorează pe Dumnezeu, şi Dumnezeu onorează credinţa.
O, de am avea acea credinţă care merge înainte, lăsându-L pe Dumnezeu să-Şi
împlinească promisiunea când consideră El potrivit! Fraţi leviţi, hai să ne punem sarcina
pe umăr şi să n-o privim ca şi cum am căra coşciugul lui Dumnezeu. Este chivotul
Dumnezeului celui viu! Cântaţi în timp ce înaintaţi spre râu! Thomas Champness
 Unul din semnele distinctive ale Duhului Sfânt în biserica Noului Testament era
duhul de îndrăzneală. Una din marile calităţi esenţiale ale acelui fel de credinţă care face
lucruri mari pentru Dumnezeu şi aşteaptă lucruri mari de la Dumnezeu este îndrăzneala şi
cutezanţa sfântă. Când ai de a face cu o Fiinţă supranaturală şi primeşti lucruri de la El
care sunt imposibile din punct de vedere omenesc, este într-adevăr mai uşor pentru noi să
primim mult decât să primim puţin. Şi este mai uşor să stăm într-un loc al încrederii
îndrăzneţe decât într-un loc în care ne agăţăm cu grijă şi cu timiditate de ţărm.
Ca nişte navigatori înţelepţi care trăiesc o viaţă de credinţă, haideţi să lansăm bărcile
noastre la adânc. Vom vedea că toate lucrurile sunt „cu putinţă la Dumnezeu“ (Luca
18:27) şi că „toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede“ (Marcu 9:23).
Astăzi haideţi să facem lucruri mari pentru Dumnezeu, luând credinţa Lui ca să
credem lucruri mari şi primind puterea Lui ca să le împlinim!
din Zile
cereşti pe pământ

29 Martie
Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp.
(Matei 6:28)

Cu mulţi ani în urmă era un călugăr care avea nevoie de ulei de măsline, aşa că a
plantat un măslin tânăr. După ce l-a plantat, s-a rugat: „Doamne, pomul meu are nevoie de
ploaie pentru ca rădăcinile lui firave să se adape şi să crească. Trimite ploi uşoare“. Şi
Domnul a trimis ploi uşoare. Apoi călugărul s-a rugat: „Doamne, pomul meu are nevoie
de soare. Te rog, trimite-i soare“. Şi soarele a strălucit, aurind norii din care se scursese
apa. „Acum trimite ger, dragă Doamne, ca să i se-ntărească ramurile“, a strigat călugărul.
Şi curând pomişorul a fost acoperit de gheaţă sclipitoare, iar spre seară a murit.
Atunci călugărul l-a căutat pe un frate călugăr în chilia lui şi i-a povestit experienţa
lui ciudată. După ce a ascultat toată povestea, celălalt călugăr a spus: „Şi eu am plantat un
pomişor. Uite ce bine îi merge! Dar eu am încredinţat pomul meu Dumnezeului lui. El
care l-a făcut ştie mai bine decât un om ca mine ce are nevoie. Nu I-am pus lui Dumnezeu
nici o restricţie şi nici o condiţie, ci doar L-am rugat: «Doamne, trimite ce are el nevoie –
fie că este o furtună sau soare, sau vânt, sau ploaie, sau ger. Tu l-ai făcut şi Tu ştii cel mai
bine ce are nevoie»“.

Da, las-o în grija Lui,

Aşa fac toţi crinii,
Şi ei cresc –
Ei cresc în ploaie,
Şi ei cresc în rouă –
Da, ei cresc:
 Ei cresc în întuneric, ascunşi complet în noapte –
Ei cresc în strălucirea soarelui, descoperiţi de lumină –
Ei cresc mereu.

Da, las-o în grija Lui,

Lucrul acesta e mai scump pentru inima Lui,
Să ştii,
Decât crinii care înfloresc,
Sau decât florile care răsar
De sub zăpadă:
O r i c e a i a v e a n e v o i e , d a c ă v r e i s ă c a u ţ i l u c r u l ac e l a p r i n r u gă c i u n e ,
Poţi să-l laşi în grija Lui – pentru că El îngrijeşte de tine.
Tu, tu ştii.

selectat

30 Martie
Iar voi toţi, care aprindeţi focul, şi puneţi tăciuni pe el,
umblaţi în lumina focului vostru şi în tăciunii pe care i-aţi aprins. Din
mâna Mea vi se întâmplă aceste lucruri, ca să zăceţi în dureri. (Isaia 50:11)

Acesta este un avertisment solemn pentru cei care umblă în întuneric şi care încearcă
să găsească singuri lumina. Ei sunt descrişi ca unii care aprind un foc în jurul căruia sar
scântei. Ce înseamnă aceasta?
Înseamnă că atunci când suntem în întuneric, suntem ispitiţi să găsim propria noastră
cale de ieşire, fără să ne încredem în Domnul şi fără să ne bizuim pe El. În loc să-L lăsăm
pe El să ne ajute, încercăm să ne ajutăm singuri. Căutăm lumina căii fireşti şi sfatul
prietenilor noştri. Tragem propriile noastre concluzii şi în felul acesta putem fi tentaţi să
acceptăm o cale de izbăvire care nu este deloc a lui Dumnezeu.
Lumina pe care o vedem poate fi de la focul pe care noi l-am aprins, sau de la un semnal luminos
înşelător care ne conduce spre stâncile periculoase. Iar Dumnezeu va îngădui să umblăm
în falsa lumină a acestor scântei, dar la sfârşit vom avea necazuri.
Iubiţilor, nu încercaţi niciodată să ieşiţi dintr-un loc întunecos decât la momentul
hotărât de Dumnezeu şi în felul Său. Un timp de necaz şi întuneric are rostul de a te învăţa
lecţii de care ai neapărată nevoie. Izbăvirea prematură poate zădărnici lucrarea harului lui
Dumnezeu în viaţa ta. Încredinţează-I Lui întreaga situaţie, şi binevoieşte să rămâi în
întuneric, ştiind că El este prezent.
Nu uita, este mai bine să umbli în întuneric cu Dumnezeu decât să umbli singur în
lumină. din Susurul blând
Încetează să mai împiedici planurile lui Dumnezeu şi voia Sa. Dacă atingi ceva de-al
Lui strici lucrarea. Dacă muţi limbile unui ceas cum îţi convine ţie, nu se schimbă timpul.
Tu ai putea să grăbeşti dezvăluirea unor aspecte ale voii lui Dumnezeu, dar lucrarea Lui
pe termen lung va avea de suferit. Tu poţi să forţezi un boboc de trandafir să se deschidă,
dar vei strica floarea. Lasă totul în grija Lui, fără excepţie. „Facă-se nu ce voiesc Eu, ci ce
voieşti Tu“ (Marcu 14:36).

Stephen Merritt
Calea Lui

Dumnezeu m-a trimis mai departe când eu aş fi vrut să stau

(Era rece în pădure);
Nu ştiam de ce.
Am auzit o lespede de stâncă prăbuşindu-se în apropiere
De-a curmezişul potecii unde am stat.

El mi-a spus să stau când eu aş fi vrut să merg;

„Facă-se voia Ta“, am spus.
S-a găsit într-o zi în zori,
De-a curmezişul drumului pe care aş fi mers,
Un şarpe cu capul sfârtecat.

Acum nu mai întreb de ce,

Chiar dacă nu văd
Cărarea dinaintea mea, eu merg pe calea Lui;
Căci dacă eu nu ştiu, El ştie,
Şi El va alege căi sigure pentru mine.
din Zilele
şcolii duminicale

31 Martie
Vântul era împotrivă. (Matei 14:24)

Vânturile din luna martie sunt deseori aspre şi furtunoase. Şi totuşi ele sunt tipice
pentru perioadele furtunoase din viaţa mea. Într-adevăr, ar trebui să mă bucur că am
ocazia să cunosc astfel de perioade. Este mai bine să cadă ploile şi să vină şuvoaiele decât
să trăieşti tot timpul în legendara ţară a lui Lotus sau în luxurianta vale a lui Avalon, unde
soarele străluceşte mereu şi vânturile puternice nu bat niciodată. Furtunile ispitei pot
părea crude, dar nu mă conduc ele la o intensitate şi la o ardoare mai mare în viaţa mea de
rugăciune? Nu mă obligă ele să mă agăţ mai tare de promisiunile lui Dumnezeu? Şi nu mă
lasă ele cu un caracter mai rafinat?
 Furtunile necazului provocat de o pierdere grea sunt intense, dar ele reprezintă una din căile
Tatălui de a mă atrage spre El. Scopul Lui este să vorbească încet şi tandru inimii mele în
locul ascuns şi tainic al prezenţei Sale. Este o glorie deosebită a Stăpânului să poată fi
văzut numai când vântul este împotrivă şi barca mea este lovită de valuri.
Domnul Isus Hristos nu este ocrotirea mea împotriva furtunilor vieţii, ci El este ocrotirea
mea perfectă în furtuni. El nu mi-a promis niciodată o trecere uşoară, ci doar o aterizare
sigură.

O, întinde pânzele spre furtuna cerească,

Şi apoi, indiferent ce vânturi predomină,
Nici o stâncă nu te va sfărâm a, nici o lipsă de vânt nu te va întârzia;
Nici o ceaţă nu te va ascunde, nici o furtună nu te va opri;
Deşi călătoreşti departe şi pribegeşti mult
Prin stropi de apă sărată şi peste spuma albă a mării,
N i c i u n v ân t n u p o at e s ă b a t ă d e c ât c a s ă t e d u c ă m a i r e p e d e a c a s ă.

Annie Johnson Flint

 1 Aprilie
I a t ă , c h i a r d a c ă mă v a o mo r î , t o t mă v o i î n c r e d e î n E l .
(Iov 13:15, KJV)
C ă c i ş t i u î n c i n e a m c r e z u t . ( 2 T i mo t e i 1 : 1 2 )

N - a m s ă m ă î n d o i e s c , c h i a r d a c ă t o a t e c o r ă b i i l e me l e d e p e
mare
Vin acasă purtate de vânt cu catargele şi velele rupte;
Voi crede că Mâna care nu greşeşte niciodată,
Lucrează, prin experienţe aparent rele, spre binele meu.
Şi chiar dacă plâng pentru că velele acelea sunt zdrenţuite,
Tot voi striga, în timp ce speranţele mele cele mai bune zac
năruite:
„ M ă î n c r e d î n T i n e “.

N - a m s ă mă î n d o i e s c , c h i a r d a c ă t o a t e r u g ă c i u n i l e m e l e s e
întorc
Fără răspuns din ţara liniştită şi neprihănită de sus;
Voi crede că este o dragoste plină de înţelepciune
Care a refuzat aceste lucruri după care tânjesc;
Ş i c h i a r d a c ă u n e o r i n u mă p o t a b ţ i n e s ă n u mă î n t r i s t e z ,
T o t u ş i p a s i u n e a c u r a t ă a c r e d i n ţ e i me l e n e c l i n t i t e
Va arde strălucitoare.

N-am să mă îndoiesc, chiar de ar ploua cu necazuri,

Ş i p r o b l e me l e a r r o i c a a l b i n e l e î n j u r u l u n u i s t u p .
V o i c r e d e c ă î n ă l ţ i mi l e l a c a r e v r e a u s ă a j u n g
Se pot atinge doar prin chinuri şi dureri;
Şi chiar dacă gem şi mă chircesc sub crucile mele,
Totuşi voi vedea prin cele mai severe pierderi ale mele
Măreţul câştig.

N-am să mă îndoiesc. Credinţa aceasta e bine ancorată,

C a o c o r a b i e e t a n ş ă , s u f l e t u l me u î n f r u n t ă f i e c a r e f u r t u n ă ;
Atât de mare este curajul lui care nu va cădea
În faţa puternicei şi necunoscutei mări a morţii.
Oh, de aş putea striga, chiar dacă duhul părăseşte trupul,
„Nu mă îndoiesc“, ca să audă toţi care ascultă,
 C u u l t i ma m e a s u f l a r e .

Un marinar bătrân spunea odată: „În furia furtunilor trebuie să facem un singur
lucru, pentru că este o singură cale de supravieţuire: trebuie să îndreptăm corabia
într-o poziţie sigură şi s-o menţinem aşa“. Şi aceasta, dragă creştine, trebuie să faci
şi tu. Câteodată, ca şi Pavel, în mijlocul furtunii care se dezlănţuie asupra ta, nu poţi
vedea soarele sau stelele care să te ajute să navighezi. Acesta este momentul când
poţi face doar un singur lucru, pentru că este o singură cale. Raţiunea nu te poate
ajuta, experienţele din trecut nu te vor lumina, şi nici chiar rugăciunea nu-ţi va
aduce vreo consolare. O singură cale rămâne: trebuie să-ţi pui sufletul într-o
singură poziţie şi să-l menţii acolo.
Trebuie să te ancorezi tare în Domnul. Şi apoi, orice ar veni – uragane, valuri,
furtuni, tunete, fulgere, stânci ascuţite, sau talazuri violente – trebuie să te prinzi de
cârmă, menţinându-ţi ferm încrederea în credincioşia lui Dumnezeu, în
promisiunile legământului Său şi-n dragostea Sa eternă în Domnul Isus Hristos.
Richard Fuller

2 Aprilie
S-au uitat … şi iată că slava Domnului s-a arătat în nor.
(Exod 16:10)

Trebuie să te obişnuieşti să cauţi conturul luminos, argintiu al norilor de

furtună. Şi odată ce l-ai găsit, continuă să te concentrezi asupra lui mai mult decât
asupra cenuşiului întunecat din centru. Nu te lăsa descurajat indiferent cât de stresat
sau înconjurat de probleme ai fi. Un suflet descurajat nu este de nici un ajutor,
nefiind în stare nici să ţină „piept împotriva uneltirilor diavolului“ (Ef.6:11) nici să
biruiască în rugăciune pentru alţii. Fugi de orice simptom al acestui vrăjmaş
ucigător care este descurajarea, aşa cum ai fugi de un şarpe. Nu şovăi nici o clipă
să-i întorci spatele, doar dacă n-ai vrea să guşti praful amar al înfrângerii.
Caută promisiuni specifice ale lui Dumnezeu, spunând cu voce tare despre
fiecare: „Această promisiune este pentru mine“. Apoi, dacă tot mai ai sentimente de
îndoială şi descurajare, varsă-ţi inima înaintea lui Dumnezeu, rugându-L să-l
mustre pe Adversar, care te hărţuieşte fără milă.
În clipa în care te întorci cu toată inima de la orice simptom de descurajare şi
de neîncredere, binecuvântatul Duh Sfânt îţi va reînvia credinţa şi va insufla
puterea divină a lui Dumnezeu în sufletul tău. Iniţial, s-ar putea să nu-ţi dai seama
că se întâmplă asta, dar odată ce te-ai hotărât să eviţi cu intransigenţă orice atac
chiar şi a celei mai mici tendinţe spre îndoială şi deprimare, vei vedea cum se
depărtează rapid forţele întunericului.
Oh, numai de ar putea vedea ochii noştri puternicele armate ale tăriei şi puterii
care sunt tot timpul în spatele întoarcerii noastre de la oştile întunericului la
Dumnezeu, n-am mai da nici cea mai mică atenţie eforturilor Vrăjmaşului nostru
viclean de a ne îndurera, de a ne trage în jos sau de a ne descuraja! Toate atributele
miraculoase ale Divinităţii sunt puse la îndemâna chiar şi a celui mai slab
credincios care, în Numele Domnului Hristos şi într-o credinţă simplă, de copil, se
dă pe sine însuşi lui Dumnezeu şi se întoarce la El pentru ajutor şi călăuzire.
selectat
Într-o zi de toamnă, pe când eram în preria deschisă, am văzut un vultur rănit
mortal de o împuşcătură de armă. Cu ochii încă sclipitori ca două cercuri mici de
lumină, şi-a întors încet capul, aruncând o ultimă privire scrutătoare şi plină de dor
spre cer. De atâtea ori a străbătut aceste spaţii înstelate cu aripile lui superbe. Cerul
minunat era căminul inimii lui. Era domeniul vulturului. Acolo şi-a arătat el de mii
de ori puterea splendidă. În acele înălţimi ameţitoare s-a jucat cu fulgerul şi s-a
întrecut cu vântul. Şi acum, jos departe de căminul lui, vulturul zăcea pe moarte. El
a gustat moartea pentru că – doar o dată – a uitat şi a zburat prea jos.
Sufletul meu e acel vultur. Acesta nu este căminul lui. El nu trebuie să-şi ia
niciodată privirea de la cer. Trebuie să-mi păstrez credinţa, trebuie să-mi păstrez
speranţa, trebuie să-mi păstrez curajul, trebuie să-L păstrez pe Hristos. Ar fi mai
bine să mă târăsc imediat de pe câmpul de bătălie, decât să nu fiu curajos. Nu este
timp pentru sufletul meu să se retragă. Păstrează-ţi privirea aţintită spre cer, suflete
al meu; păstrează-ţi privirea aţintită spre cer!

Priveşte mereu în sus–

Valurile care mugesc la picioarele tale,
Yehova-Yireh le va învinge
Când vei privi în sus.

Priveşte mereu în sus–

Chiar de întunericul pare să-ţi înfăşoare sufletul;
Lumina Luminii îţi va umple sufletul
Când vei privi în sus.

Priveşte mereu în sus–

Când eşti epuizat, distras cu bătălia;
Căpetenia ta îţi dă putere biruitoare
Când priveşti în sus.
 Nu putem vedea răsăritul privind spre vest. Proverb japonez

3 Aprilie
Glorificaţi pe Domnul în mijlocul focului.
(Isaia 24:15, KJV)

Observaţi micul cuvânt „în“! Noi trebuie să-L onorăm pe Domnul în încercare
– chiar în lucrul care ne mâhneşte atât de mult. Şi cu toate că sunt exemple în care
Dumnezeu n-a îngăduit ca sfinţii Săi să simtă măcar focul, de obicei focul produce
durere.
Tocmai acolo, în văpaia focului, noi trebuie să-L glorificăm. Noi facem
aceasta exersând credinţa perfectă în bunătatea şi dragostea Lui care a îngăduit ca
această încercare să vină peste noi. Ba mai mult, noi trebuie să credem că după ce
vom ieşi din foc va rezulta ceva mult mai demn de laudă pentru El decât am
experimentat până acum.
Pentru a trece prin focuri, este nevoie de o credinţă mare, căci o credinţă mică
nu va reuşi. Trebuie să câştigăm victoria în cuptor. Margaret Bottome
Un om are doar atâta credinţă cât arată în vremuri de încercare. Cei trei bărbaţi
care au fost aruncaţi în cuptorul de foc au ieşit afară exact aşa cum au intrat – cu
excepţia funiilor cu care erau legaţi. Cât de des Dumnezeu ne înlătură lanţurile în
cuptorul suferinţei!
Aceşti trei bărbaţi au umblat prin foc fără să fie arşi – pielea lor nu era nici
măcar băşicată. „Focul n-avusese nici o putere asupra trupului acestor oameni, …
nici perii capului lor nu se pârliseră, hainele le rămăseseră neschimbate şi nici
măcar miros de foc nu se prinsese de ei“ (Daniel 3:27).
Aşa trebuie să iasă creştinii din cuptorul încercărilor de foc – eliberaţi de
lanţurile lor, dar neatinşi de flăcări.

A ieşit biruitor asupra lor prin cruce. Coloseni 2:15

Aceasta este adevărata biruinţă – să biruieşti boala trecând prin ea, să biruieşti
moartea trecând prin moarte şi să biruieşti orice altă circumstanţă potrivnică
trecând prin ea. Crede-mă, există o putere care ne poate face biruitori în mijlocul
conflictului.
Sunt înălţimi pe care le putem atinge, de unde putem privi înapoi peste drumul
pe care am venit şi putem cânta cântarea noastră de biruinţă de această parte a
cerului. Îi putem face pe alţii să ne considere bogaţi, deşi suntem săraci, şi îi putem
îmbogăţi pe mulţi în sărăcia noastră. Noi trebuie să biruim în ea.
Biruinţa Domnului Hristos a fost câştigată în umilinţa Lui. Şi poate că şi
biruinţa noastră se va arăta prin ceea ce alţii văd ca umilinţă. Margaret Bottome
Nu-i aşa că este foarte captivant să vezi un om împovărat cu multe încercări,
care însă e cu inima veselă ca sunetul unui clopoţel? Nu-i aşa că este ceva
contagios şi îndrăzneţ să-i vezi pe alţii grozav de ispitiţi, dar „mai mult decât
biruitori“ (Rom. 8:37)? Nu este încurajator să vezi un tovarăş de drum cu trupul
frânt, însă păstrând splendoarea răbdării de neînfrânt?
Ce mărturie dau acestea despre puterea darului de har al lui Dumnezeu!
John Henry
Jowett

Când orice sprijin pământesc cade,

Şi viaţa pare o mare agitată,
Eşti tu atunci o minune susţinută de Dumnezeu,
Satisfăcut şi liniştit şi liber?

4 Aprilie
Elisei s-a rugat şi a zis: „Doamne, deschide-i ochii să vadă“.
(2 Împăraţi 6:17)

Aceasta este rugăciunea pe care trebuie s-o înălţăm pentru noi înşine şi unul
pentru altul: „Doamne, deschide-ne ochii ca să vedem“. Suntem înconjuraţi, la fel
cum era şi profetul Elisei, de „caii şi carele de foc“ ale lui Dumnezeu (2 Împăraţi
6:17), aşteptând să ne conducă în locuri de glorioasă victorie.
Odată ce ochii ne sunt deschişi de Dumnezeu, vom vedea toate evenimentele
din viaţa noastră, fie mari fie mici, fericite sau triste, ca „un car de triumf“ pentru
sufletul nostru. Tot ce vine asupra noastră devine un car de triumf din momentul în
care îl tratăm ca atare. Pe de altă parte, chiar şi cea mai mică încercare poate deveni
un obiect care distruge tot ce întâlneşte în cale, ducând la mizerie şi disperare, dacă
îi permitem.
Deci diferenţa stă în alegerea pe care o facem. Totul depinde nu de
evenimentele în sine, cât de modul în care le privim. Dacă pur şi simplu stăm
culcaţi, lăsându-le să vină peste noi şi să ne zdrobească, ele devin un car
necontrolabil de distrugere. Însă dacă ne suim în ele, ca într-un car de biruinţă, ele
vor deveni carele lui Dumnezeu care ne duc triumfători înainte şi în sus.
Hannah Whitall Smith
Domnul nu poate face mai nimic cu un suflet zdrobit. De aceea Adversarul
încearcă să-i împingă pe oamenii lui Dumnezeu spre disperare şi deznădejde
dincolo de condiţia lor sau de condiţia bisericii. S-a spus adesea că o armată
descurajată intră în luptă cu certitudinea înfrângerii. Am auzit recent o misionară
spunând că s-a întors acasă bolnavă şi deprimată, pentru că duhul ei şi-a pierdut
curajul, ceea ce a avut drept consecinţă un trup nesănătos.
Trebuie să înţelegem mai bine aceste atacuri ale Vrăjmaşului asupra duhului
nostru şi cum să le opunem rezistenţă. Dacă reuşeşte să ne scoată din poziţia
noastră corectă, el caută mai apoi să asuprească „pe sfinţii Celui Preaînalt“ (Daniel
7:25) printr-un asediu prelungit, până când, într-un final, din pură slăbiciune,
renunţăm şi la cea mai mică speranţă de victorie.

5 Aprilie
Când te vei întoarce, închide uşa după tine şi după copiii tăi.
(2 Împăraţi 4:4)

Văduva şi cei doi fii ai ei urmau să fie singuri cu Dumnezeu. Ei n-aveau de-a
face cu legile naturii, cu conducătorii oamenilor, cu comunitatea, sau cu preoţia. N-
aveau de-a face nici măcar cu marele profet al lui Dumnezeu, Elisei. Ei trebuia să
fie izolaţi de toţi oamenii, separaţi de raţiunea omenească, şi îndepărtaţi de orice
tendinţă naturală de a judeca dinainte circumstanţele prin care treceau. Ei urmau să
fie ca nişte oameni aruncaţi în întinderea vastă a spaţiului înstelat, depinzând numai
şi numai de Dumnezeu – în contact cu Sursa minunilor.
Acesta este un ingredient din planul lui Dumnezeu de a lucra cu noi. Trebuie
să intrăm într-o cameră secretă a izolării în rugăciune şi credinţă care este foarte
roditoare. În anumite momente şi locuri, Dumnezeu va ridica un zid misterios în
jurul nostru. El va îndepărta toate suporturile pe care obişnuiam să ne bazăm, şi va
înlătura modalităţile noastre obişnuite de a rezolva lucrurile.
Dumnezeu ne va separa pentru ceva divin, complet nou şi neaşteptat, şi care
nu poate fi înţeles examinând circumstanţele noastre anterioare. Vom fi într-un loc
unde nu ştim ce se întâmplă, unde Dumnezeu croieşte haina vieţilor noastre după
un nou tipar, şi astfel ne face să ne uităm la El.
 Majoritatea creştinilor duc o viaţă monotonă – o viaţă în care pot prevedea
aproape tot ce le va ieşi în cale. Dar sufletele pe care le conduce Dumnezeu în
neprevăzut şi în situaţii speciale El le izolează. Tot ce ştiu ele este că Dumnezeu le
susţine şi că El Se ocupă de vieţile lor. Astfel, aşteptările lor vin numai de la El.
Ca şi această văduvă, noi trebuie să ne detaşăm de lucrurile de afară şi să ne
ataşăm înăuntrul nostru numai de Domnul ca să vedem minunile Lui.
din Hrana Sufletului
De multe ori prin cele mai dificile încercări, Dumnezeu aduce cele mai plăcute
descoperiri despre Sine. din Nestemate

Câteodată Dumnezeu închide uşa şi ne închide înăuntru,

Ca să ne vorbească, poate prin necaz sau suferinţă,
Şi delicat, de la inimă la inimă, deasupra hărmălaiei,
Să ne spună din nou un gând preţios.

6 Aprilie
M-am dus la locul m eu de strajă, şi stam pe turn ca să veghez
şi să văd ce are să-mi spună Domnul. (Habacuc 2:1)

Fără nădejdea noastră vigilentă, ce sens mai are să aşteptăm ajutor de la

Dumnezeu? Nu va fi nici un ajutor fără ea. Dacă vreodată nu reuşim să primim
putere şi protecţie din partea Lui, este doar pentru că nu am căutat aceasta. Ajutorul
ceresc este oferit deseori, şi totuşi trece pe lângă noi. Îl pierdem pentru că nu stăm
în turn, privind atent la orizont după vreun semn al apropierii lui, şi apoi nu suntem
pregătiţi să deschidem larg porţile inimii noastre ca să poată intra. Omul care nu
aşteaptă nimic şi deci nu este numai ochi şi urechi, va primi puţin ajutor.
Urmăreşte-L pe Dumnezeu în evenimentele vieţii tale.
Este o veche zicală care spune: „Cei care urmăresc providenţa lui Dumnezeu
nu vor lăsa niciodată ca providenţa lui Dumnezeu să-i caute pe ei“. Şi mai putem
interpreta această zicală, spunând: „Cei care nu urmăresc niciodată providenţa lui
Dumnezeu, nu vor fi niciodată urmăriţi de providenţa lui Dumnezeu“. Dacă nu pui
vasele pentru apă afară când plouă, nu vei colecta niciodată apă.
Trebuie să fim mai practici şi să folosim bunul simţ cu Dumnezeu în
revendicarea promisiunilor Lui. Dacă un om ar merge la bancă de mai multe ori pe
zi, şi-ar pune cecul la geamul casierului, şi apoi l-ar lua şi ar pleca cu el fără să-l
încaseze, n-ar trece mult timp şi banca l-ar soma să iasă din local.
 Oamenii care merg la bancă, merg cu un scop. Ei îşi prezintă cecul, primesc
banii cash, şi apoi pleacă, efectuând astfel o tranzacţie reală. Ei nu-şi pun cecul pe
tejghea, discutând despre frumuseţea semnăturii şi arătând cât de frumos este
desenul de pe el. Nu, ei vor să primească bani pentru cecul lor şi nu vor fi
satisfăcuţi fără acest fapt. Aceştia sunt oamenii care întotdeauna sunt bine primiţi la
bancă, nu cei care pur şi simplu irosesc timpul casierului.
Din nenorocire, un foarte mare număr de oameni se joacă de-a rugăciunea. Ei
nu se aşteaptă ca Dumnezeu să le dea un răspuns, şi astfel ei îşi risipesc pur şi
simplu timpul de rugăciune. Tatăl nostru ceresc doreşte să facem tranzacţii reale cu
El în rugăciunea noastră. Charles H. Spurgeon

Nu ţi se va tăia nădejdea. Proverbe 23:18

7 Aprilie
P u t e r e a l o r s t ă î n a f i l i n i ş t i ţ i . ( I s a i a 3 0 : 7 , K J V)

Liniştea interioară este absolut necesară în adevărata cunoaştere a lui

Dumnezeu. Mi-amintesc că am învăţat aceasta într-o perioadă de mare criză din
viaţa mea. Întreaga mea fiinţă părea să palpite de nelinişte, şi nevoia pe care o
simţeam după o intervenţie rapidă şi puternică era copleşitoare. Însă circumstanţele
erau de aşa natură că nu puteam face nimic, şi persoana care m-ar fi putut ajuta nu
făcea nimic.
Pentru un timp părea ca şi cum m-aş fi făcut ţăndări din cauza frământării mele
interioare. Apoi, dintr-odată, „un susur blând şi subţire“ (1 Împăraţi 19:12) a şoptit
în adâncul sufletului meu: „Opreşte-te, şi să ştii că Eu sunt Dumnezeu“ (Psalmul
46:10). Cuvintele au fost rostite cu putere, şi am ascultat. M-am adunat, aducându-
mi trupul la linişte deplină, şi am forţat duhul meu tulburat să tacă. Abia atunci,
uitându-mă în sus şi aşteptând, am ştiut că Dumnezeu era Cel care vorbise. El era în
mijlocul crizei mele şi a neajutorării mele, şi eu m-am odihnit în El.
Aceasta a fost o experienţă pe care n-aş fi ratat-o pentru nimic în lume. Aş
putea spune că din liniştea aceea părea să provină puterea care a rezolvat criza şi
care a condus foarte repede la o soluţie de mare succes. În timpul acestei crize am
învăţat efectiv că „puterea [mea] stă în a fi liniştit“. Hannah Whithall Smith
Există o pasivitate perfectă care nu este lene. Este o linişte vie născută din
încredere. Tensiunea tăcută nu este încredere, ci doar nelinişte comprimată.

Nu în larma furtunii urlătoare,

 Nu în cutremur sau flăcări devoratoare;
Ci în liniştea care poate transforma orice frică,
A venit la profet susurul blând şi liniştit.

O, suflete, taci pe muntele lui Dumnezeu,

Chiar dacă grijile şi nevoile se agită în jurul tău ca o
mare;
Din rugăciuni, cereri şi dorinţe nemărturisite,
Opreşte-te, şi ascultă ce-ţi va spune Dumnezeu.

Orice părtăşie are pauze de odihnă,

Forţe noi cresc cu fiecare nivel de putere;
Cele mai plăcute Aleluia ale celor binecuvântaţi
Sunt tăcute, timp de jumătate de oră.

O, odihneşte-te, într-o linişte totală a sufletului,

Renunţă la cuvinte, lasă rugăciunea şi lauda pentru un
timp,
Lasă-ţi întreaga fiinţă, liniştită, în controlul Lui,
Şi învaţă întreaga semnificaţie a glasului şi zâmbetului
Lui.

Nu să lupţi ca un atlet pentru o cunună,

Nici să apuci cerul prin violenţa voinţei;
Ci să şezi cu Tatăl tău ca un copil,
Şi să cunoşti fericirea care urmează după al Său „Fii
liniştit!“
Mary Rowles Jarvis

8 Aprilie
De aceea sim t plăcere în slăbiciuni, în defăim ări, în nevoi,
î n p r i g o n i r i , î n s t r âm t o r ă r i , p e n t r u H r i s t o s ;
căci când sunt slab, atunci sunt tare.
(2 Corinteni 12:10)
 Traducerea literală a acestui verset adaugă un accent uluitor, permiţându-i
astfel să vorbească pentru sine cu o putere pe care n-am fi realizat-o probabil
niciodată. Este aşa cum urmează: „De aceea îmi găsesc plăcerea în a fi fără putere,
în a fi insultat, în a trece prin situaţii critice, şi în a fi vânat şi forţat într-un colţ
pentru Hristos; căci când sunt fără putere, sunt dinamită“.
Secretul cunoaşterii atotsuficienţei lui Dumnezeu stă în a ajunge la capătul a
tot ce ţine de noi şi de circumstanţele noastre. Odată ce am ajuns în acest punct,
vom înceta să căutăm compătimire pentru situaţia noastră dificilă sau pentru că am
fost trataţi rău, deoarece vom recunoaşte că aceste lucruri sunt condiţiile necesare
pentru binecuvântări. Atunci ne vom întoarce de la circumstanţele noastre la
Dumnezeu, realizând că ele sunt dovada lucrării Lui în viaţa noastră. A.B.Simpson
George Matheson, bine-cunoscutul predicator orb al Scoţiei, a spus odată:
„Dumnezeul meu iubit, nu Ţi-am mulţumit niciodată pentru spinii mei. Ţi-am
mulţumit de o mie de ori pentru trandafirii mei, dar nici măcar o dată pentru spinii
mei. Întotdeauna am privit înainte spre locul unde voi fi răsplătit pentru crucea
mea, dar nu m-am gândit niciodată la crucea mea ca la o glorie prezentă.
Învaţă-mă, o, Doamne, să Te glorific prin crucea mea. Învaţă-mă valoarea
spinilor mei. Arată-mi cum m-am înălţat la Tine pe calea durerii. Arată-mi că
printre lacrimile mele am văzut curcubeele mele“.

Vai de cel care nu vede niciodată

Stelele care strălucesc printre chiparoşi.

9 Aprilie
Toate acestea pe mine mă lovesc! (Geneza 42:36)
Toate lucrurile lucrează împreună spre binele
celor ce iubesc pe Dum nezeu. (Romani 8:28)

Mulţi oameni sunt în lipsă când este vorba de putere. Dar cum se produce
puterea?
Acum câteva zile, eu şi prietenul meu treceam pe lângă o centrală electrică ce
producea electricitate pentru tramvaie. Am auzit zbârnâitul şi vuietul nenumăratelor
roţi ale turbinelor, şi l-am întrebat pe prietenul meu: „Cum se produce puterea?“ El
a răspuns: „E generată pur şi simplu de rotirea acestor roţi şi de frecarea pe care ele
o creează. Frecarea produce curentul electric“.
Într-un mod similar, când Dumnezeu doreşte să producă mai multă putere în
viaţa ta, El creează mai multă frecare. El foloseşte această presiune pentru a genera
putere spirituală. Unii oameni nu se pot folosi de ea, şi fug de presiune în loc să
primească puterea şi s-o folosească pentru a se ridica deasupra experienţei
dureroase care a produs-o. Opoziţia este esenţială pentru menţinerea echilibrului
real dintre forţe. Forţa centripetă şi forţa centrifugă acţionează în opoziţie una faţă
de cealaltă ca să menţină planeta noastră pe orbită. Acţiunea de propulsare cuplată
cu reacţiunea de repulsie menţin Pământul pe orbită în jurul soarelui în loc să-l
lanseze în spaţiu şi pe o cale de distrugere sigură.
Dumnezeu ne călăuzeşte vieţile în acelaşi fel. Nu este suficient să avem doar o
forţă de propulsare. Avem nevoie şi de o forţă egală de repulsie, aşa că El ne reţine
şi ne trece prin încercările vieţii ca să ne testeze. Presiunile ispitelor şi ale
încercărilor şi toate lucrurile care par a fi împotriva noastră ne ajută să progresăm şi
ne întăresc temelia.
Haideţi să-I mulţumim Lui atât pentru greutăţi cât şi pentru aripile pe care El
le produce. Şi realizând că suntem divin propulsaţi, haideţi să alergăm înainte cu
credinţă şi răbdare pentru chemarea noastră înaltă şi cerească. A.B.Simpson

Într-o fabrică sunt roţi şi angrenaje,

S u n t ma n i v e l e , s c r i p e ţ i , c u r e l e d e t r a n s mi s i e î n t i n s e s a u
lejere –
Unele se învârtesc repede, altele se rotesc încet,
U n e l e î mp i n g î n a i n t e , a l t e l e t r a g î n a p o i ;
Unele sunt line şi silenţioase, altele sunt agitate şi
z g o mo t o a s e ,
B a t , h u r u i e , z ă n g ă n e , s e m i ş c ă c u z mu c i t u r i ;

Într-o confuzie sălbatică, într-un haos aparent,

R i d i c ă , î mp i n g , t r a n s mi t – d a r î ş i f a c t r e a b a .
D e l a c e l m a i p u t e r n i c l e v i e r l a c e l ma i m i c z i mţ s a u
angrenaj,
Toate se mişcă împreună pentru scopul plănuit;
Şi în spatele lucrării este o minte care controlează,
Şi o forţă care direcţionează, şi o mână care conduce.

A ş a c ă t o a t e l u c r u r i l e l u c r e a z ă p e n t r u p r e a i u b i ţ i i D o mn u l u i ;
Unele pot fi rele dacă le luăm singure;
U n e l e p o t p ă r e a c ă n e î mp i e d i c ă ; a l t e l e p o t s ă n e t r a g ă
înapoi;
D a r e l e l u c r e a z ă î mp r e u n ă , ş i l u c r e a z ă s p r e b i n e ,
Toate dorinţele zădărnicite, toate refuzurile neînduplecate,
Toate contradicţiile, greu de înţeles.
 Şi forţa care le ţine, le grăbeşte şi le întârzie,
L e o p r e ş t e ş i l e p o r n e ş t e ş i l e g h i d e a z ă – e s t e mâ n a Ta t ă l u i
nostru.
Annie Johnson Flint

10 Aprilie
A r a t ă -m i p e n t r u c e T e c e r ţ i c u m i n e ! ( I o v 1 0 : 2 )

O, suflet încercat, poate că Domnul te trece prin această încercare ca să-ţi

dezvolţi darurile spirituale. Ai o serie de daruri pe care nu le-ai fi descoperit
niciodată dacă n-ar fi fost încercările. Nu ştii că credinţa ta nu se arată niciodată
atât de mare în timpul verii călduroase, cât se arată în timpul unei ierni geroase?
Dragostea ta este mai tot timpul ca un licurici, care străluceşte foarte puţin când nu
este înconjurat de întuneric. Iar speranţa este ca stelele – nevăzute în strălucirea
soarelui prosperităţii şi descoperite doar în timpul unei nopţi de împotrivire.
Necazurile sunt deseori montura neagră pe care Dumnezeu o foloseşte pentru a
monta pietrele preţioase ale darurilor copiilor Săi, făcându-le să strălucească şi mai
tare.
Nu te-ai rugat tu pe genunchi cu puţin timp înainte, zicând: „Doamne, cred că
n-am deloc credinţă. Te rog, arată-mi că am“? Nu era rugăciunea ta, chiar dacă n-
ai realizat poate pe moment, o rugăciune care de fapt cerea încercări? Căci cum ai
putea să ştii dacă ai credinţă, până nu-ţi este încercată credinţa? Poţi să te bazezi pe
faptul că Dumnezeu trimite deseori încercări pentru ca darurile noastre să fie
descoperite şi pentru ca noi să fim siguri de existenţa lor. Şi este mai mult decât
doar descoperirea darurilor noastre – noi experimentăm adevărata creştere în har
ca un alt rezultat al încercărilor noastre care au fost sfinţite de El.
Dumnezeu nu-Şi antrenează soldaţii în corturi confortabile şi în lux, ci
punându-i să îndure marşuri lungi şi servicii grele. Îi face să treacă prin şuvoaie de
apă, să înoate prin râuri, să urce pe munţi, şi să meargă multe mile obositoare cu
bagaje grele.
Dragă creştine, n-ar putea aceasta să explice necazurile prin care treci acum?
N-ar putea fi acesta motivul pentru care El Se ocupă de tine?
Charles H. Spurgeon
A fi lăsat în pace de Satan nu este o dovadă că eşti binecuvântat.
 11 Aprilie

Ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneţi la lumină;

şi ce auziţi şoptindu-se la ureche, să propovăduiţi
de pe acoperişul caselor. (Matei 10:27)

Domnul nostru ne duce mereu la întuneric ca să ne spună ceva. Poate fi

întunericul unui cămin unde o pierdere grea a lăsat storurile; întunericul unei vieţi
singuratice şi pustii, în care o boală ne-a separat de lumina şi activităţile vieţii; sau
întunericul unei mâhniri zdrobitoare şi a unei dezamăgiri.
Acolo ne spune El tainele Sale – mari şi minunate, eterne şi infinite. El ne
deschide ochii, orbiţi de strălucirea lucrurilor pământeşti, ca să privească la
constelaţiile cereşti. Şi urechile noastre detectează dintr-odată chiar şi şoapta
glasului Său, care de multe ori a fost acoperită de tumultul strigătelor pământeşti.
Însă aceste revelaţii vin întotdeauna şi cu responsabilitatea corespunzătoare:
„Ce vă spun Eu … să spuneţi la lumină … să propovăduiţi de pe acoperişul
caselor“. Noi nu trebuie să zăbovim în întuneric sau să stăm în cămăruţă. Curând
vom fi invitaţi să ne ocupăm locul în zarva şi furtunile vieţii. Şi când va veni
momentul acela, noi trebuie să spunem şi să propovăduim ce am aflat.
Aceasta dă o nouă semnificaţie suferinţei, a cărei cea mai tristă parte este
deseori sentimentul aparent al inutilităţii pe care aceasta îl provoacă. Suntem tentaţi
să gândim: „Cât de nefolositor sunt! Ce fac, de sunt diferenţiat de ceilalţi? De ce
este irosit «parfumul scump» (Ioan 12:3) al sufletului meu?“ Acestea sunt vaietele
disperate ale celui ce suferă, dar Dumnezeu are un scop în toate. El Îşi aduce copiii
pe culmi tot mai înalte ale părtăşiei, ca să-L poată auzi vorbind „faţă în faţă, cum
vorbeşte un om cu prietenul lui“ (Exod 33:11), şi apoi să transmită mesajul celor de
la poalele muntelui. Au fost cele patruzeci de zile petrecute de Moise pe munte
irosite? Dar timpul petrecut de Ilie la Muntele Horeb sau anii petrecuţi de Pavel în
Arabia?
Nu există nici o scurtătură spre o viaţă de credinţă, care este o absolută
necesitate pentru o viaţă sfântă şi victorioasă. Trebuie să avem perioade de
meditaţie şi părtăşie personală cu Dumnezeu. Sufletele noastre trebuie să aibă
momente de părtăşie cu El pe munte şi să treacă prin văile odihnei liniştite la umbra
unei stânci mari. Trebuie să petrecem unele nopţi sub stele, când întunericul a
acoperit lucrurile pământeşti, a redus la tăcere zgomotul vieţii omeneşti şi ne-a
lărgit orizontul, descoperindu-ne infinitul şi eternul. Toate acestea sunt absolut
esenţiale aşa cum este hrana pentru trupurile noastre.
 Numai în felul acesta simţirea prezenţei lui Dumnezeu poate deveni avuţia
sigură a sufletelor noastre, permiţându-ne să spunem tot timpul, cum scria şi
psalmistul odată: „Tu eşti aproape, DOAMNE“ (Psalmul 119:151). F.B. Meyer

Unele inimi, precum primulele de seară, se deschid mult mai frumos

în umbrele vieţii.

12 Aprilie
Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan
şi a fost dus de Duhul în pustie, unde a fost ispitit
d e d i a v o l u l t im p d e p a t r u z e c i d e z i l e . ( L u c a 4 : 1 - 2 )

Isus a fost umplut cu Duhul Sfânt şi totuşi a fost ispitit. Cea mai puternică
forţă a ispitei vine deseori asupra unei persoane când aceasta este foarte aproape de
Dumnezeu. Cineva a spus odată: „Diavolul ţinteşte sus“. De fapt, el a făcut pe un
ucenic să spună că nici nu-L cunoaşte pe Hristos.
De ce doar foarte puţini oameni au avut un conflict atât de mare cu diavolul
cum a avut Martin Luther? Pentru că Martin Luther zdruncina însăşi împărăţia celui
rău. Şi amintiţi-vă de luptele teribile pe care le-a avut John Bunyan!
Când un om are plinătatea Duhului lui Dumnezeu, va avea mari conflicte cu
Ispititorul. Dumnezeu îngăduie ispita pentru că ea face pentru noi ceea ce furtunile
fac pentru stejari, ne înrădăcinează mai adânc, şi ea face pentru noi ceea ce căldura
face pentru picturile pe porţelan, ne dă durabilitate mare în timp. Nu vei realiza
niciodată pe deplin cât de puternic eşti alipit de Hristos, sau El de tine, până nu-şi
va folosi diavolul toată puterea lui ca să te atragă la el. Abia atunci vei simţi
strângerea mâinii drepte a lui Hristos. selectat
Necazurile nemaipomenite nu sunt întotdeauna pedeapsa pentru nişte păcate
nemaipomenite, ci uneori sunt încercările care rezultă din darurile nemaipomenite
ale lui Dumnezeu. Dumnezeu foloseşte multe instrumente de pilire şi Îşi şlefuieşte
nestematele cu pile aspre. Şi sfinţii pe care El îi iubeşte în mod deosebit şi pe care
doreşte să-i facă să strălucească cel mai tare, vor simţi deseori uneltele Lui asupra
lor. R. Leighton
Mărturisesc cu bucurie că datorez mai mult focului, ciocanului şi pilei
Domnului meu decât oricărei alte unelte din atelierul Lui. Câteodată mă întreb dacă
am învăţat vreodată ceva decât la capătul nuielei lui Dumnezeu. Când sala mea de
clasă este cea mai întunecoasă, atunci văd cel mai bine. Charles H. Spurgeon
 13 Aprilie
Şi mâna Domnului a venit peste mine acolo, şi mi-a zis:
„ S c o a l ă - t e , d u - t e î n v a l e , ş i a c o l o î ţ i v o i v o r b i !“
(Ezechiel 3:22)

Ai auzit vreodată ca cineva să fie foarte folosit de Hristos fără să fi

experimentat mai întâi o perioadă deosebită de aşteptare, sau o răsturnare totală a
planurilor lui? De când a fost trimis apostolul Pavel în pustiul Arabiei pentru trei
ani – timp în care trebuie să fi fost umplut cu Vestea cea Bună – până în ziua de
azi, se pare că cei care vor fi folosiţi vor avea o perioadă de aşteptare. Nu ţi s-a
întâmplat niciodată să cauţi să vorbeşti despre încrederea în Domnul Isus, dar în loc
de asta El să-ţi ceară să arăţi ce este încrederea, prin aşteptare?
Experienţa mea este cu mult mai puţin severă decât a lui Pavel, dar revelează
acelaşi principiu. Odată când credeam că uşa a fost larg deschisă ca eu să intru în
domeniul literar cu o mare oportunitate, uşa s-a închis la fel de repede. Doctorul
meu a intrat şi mi-a spus simplu: „Niciodată! Trebuie să alegi între a scrie şi a trăi,
pentru că nu le poţi face pe amândouă“. Era în anul 1860, şi n-am ieşit din
carapacea mea izolatoare cu cartea mea Ministry of Song (Slujba Cântării) înainte
de 1869. Atunci am văzut înţelepciunea deosebită care m-a ţinut în aşteptare timp
de nouă ani în umbră.
Dragostea lui Dumnezeu este neschimbătoare. El ne iubeşte la fel chiar şi când
nu vedem şi nu simţim dragostea Lui. Iar dragostea şi suveranitatea Lui sunt egale
şi universale. De aceea, deseori El reţine bucuria noastră şi conştientizarea
progresului nostru, pentru că El ştie cel mai bine ce anume va desăvârşi şi va
înlesni lucrarea Lui în noi. Frances Ridley Havergal

Am lăsat în tăcere
Acea lucrare a mea,
Şi am luat ce-mi fusese trimis –
Un timp de odihnă.
Glasul Stăpânului m-a chemat
Să mă odihnesc deoparte;
„Deoparte numai cu Isus“,
A răsunat în ecou inima mea.
Am luat odihna şi liniştea
Din mâna Lui,
Şi-am simţit că această suferinţă prezentă
Era în planul Lui.
Cât de des noi alegem să lucrăm,
Când El spune: „Odihneşte-te!“ –
Căile noastre sunt oarbe şi întortocheate;
Calea Lui e cea mai bună.

Lucrarea pe care El Însuşi a dat-o,

El o va duce la bun sfârşit.
Pot fi alte misiuni
Pentru picioare obosite;
Pot fi alte îndatoriri
Pentru mâini obosite,
Prezentul, este ascultarea
De poruncile Lui.

Este o binecuvântată odihnă

Să stăm liniştiţi,
Să lăsăm mâna Lui să ne modeleze,
După cum vrea El.
Lucrarea Lui trebuie terminată.
Lecţia Lui trebuie însuşită;
El este Maistrul,
Nu uita!

Nu este vorba doar de a „lucra“.

Trebuie să fim învăţaţi;
Şi Isus „a învăţat“ ascultarea,
Câştigată prin suferinţă.
Pentru noi, jugul Lui este uşor,
Sarcina Lui este uşoară.
Disciplina Lui e foarte necesară,
Şi plină de dreptate.

Noi trebuie să fim slujitorii Lui;

Noi nu alegem niciodată
Dacă o unealtă sau alta
Va fi folosită de mâinile noastre.
 În lucrare sau în aşteptare
Fie ca noi să împlinim
Nicidecum voia noastră, ci numai
Voia Stăpânului!
selectat

Dumnezeu dă locuri de odihnă precum şi locuri de muncă. Aşa că odihneş–

te-te şi fii mulţumitor când El te aduce, obosit şi slăbit, la ape de-a lungul drumului.

14 Aprilie
Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel
şi cu trâmbiţa lui Dum nezeu, va coborî din cer,
şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii,
c a r e v o m f i r ăm a s , v o m f i r ă p i ţ i t o ţ i îm p r e u n ă c u e i , î n n o r i ,
ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh;
şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.
(1 Tesaloniceni 4:16-17)

Era „dis de dimineaţă“ (Luca 24:1), „pe când era încă întuneric“ (Ioan 20:1),
când Domnul Isus a înviat din morţi. Numai luceafărul de dimineaţă, nu soarele,
strălucea deasupra mormântului Său când s-a deschis. Umbrele Ierusalimului nu se
retrăseseră încă, şi locuitorii lui încă nu se treziseră. Da, era încă noapte, era un
timp de întuneric şi adormire, când El a înviat, dar învierea Lui nu a deranjat
somnul oraşului.
Şi va fi în timpul întunericului unei dimineţi devreme, când numai luceafărul
de dimineaţă va străluci, când trupul lui Hristos – Biserica Lui – va învia. Ca şi El,
sfinţii Săi se vor trezi în timp ce copiii nopţii şi ai întunericului îşi vor dormi în
continuare somnul morţii lor. Când vor învia, sfinţii nu vor deranja pe nimeni, şi
lumea nu va auzi glasul care-i cheamă. Liniştit, cum i-a culcat Domnul Isus – pe
fiecare în mormântul lui tăcut, ca pe nişte copii ţinuţi în braţe de mamele lor – la fel
de liniştit şi blând îi va trezi El când va sosi ceasul. La fiecare vor veni cuvintele
dătătoare de viaţă: „Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână!“ (Isaia
26:19). Prima rază de glorie îşi va croi drum până-n mormintele lor. Sfinţii vor
sorbi prima rază de lumină a dimineţii, în timp ce norii de la răsărit vor da semne
foarte slabe de apariţie. Parfumul plăcut al dimineţii, împreună cu liniştea ei
încântătoare, cu prospeţimea ei înviorătoare, cu dulcea ei singurătate, şi cu puritatea
ei tăcută – toate atât de solemne şi totuşi atât de pline de speranţă – vor fi ale lor.
O, ce contrast imens între aceste binecuvântări şi neagra noapte prin care
tocmai au trecut! O, ce contrast imens între aceste binecuvântări şi mormintele din
care au fost eliberaţi! Îşi vor scutura de pe ei murdăria pământului care-i ţinea
odată, aruncând mortalitatea deoparte, şi vor învia cu trupuri de glorie „ca să
întâmpine pe Domnul în văzduh“. Lumina „Luceafărului strălucitor de dimineaţă“
(Apoc. 22:16) îi va călăuzi în sus de-a lungul unei căi cu totul noi. Razele acelui
Luceafăr de dimineaţă, ca şi steaua din Betleem, îi va conduce în prezenţa
Împăratului. „Seara vine plânsul, iar dimineaţa veselia“ (Psalmul 30:5).
Horatius Bonar

În timp ce oştile cereşti cântă Osana, coborând din cer,

Cu sfinţii glorificaţi însoţiţi de îngeri,
Cu har pe fruntea Lui, ca o aureolă de glorie,
Îi va primi Isus pe ai săi.

„Eu vin curând“. Amin. Vino, Doamne Isuse. Apocalipsa 22:20

Un soldat spunea odată: „Când voi muri, să nu-mi cântaţi cântece de

înmormântare. Ci mai degrabă cântaţi-mi deşteptarea, chemarea de dimineaţă,
pentru învierea celor chemaţi“.

15 Aprilie

Mă încred în Cuvântul Tău. (Psalmul 119:42)

Puterea credinţei noastre este direct proporţională cu nivelul nostru de
încredere că Dumnezeu va face exact ce a promis. Credinţa n-are nici o tangenţă cu
sentimentele, cu impresiile, cu lucrurile văzute, cu probabilitatea sau
improbabilitatea unui eveniment. Dacă încercăm să cuplăm aceste lucruri cu
credinţa, nu ne mai odihnim în Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că credinţa nu
depinde de ele. Credinţa se bazează numai pe puritatea Cuvântului lui Dumnezeu.
Şi când Îl credem pe Dumnezeu pe Cuvânt, inimile noastre au pace.
Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea în a ne exersa credinţa. El face aceasta pentru a
ne binecuvânta personal, pentru a binecuvânta biserica mare, şi ca o mărturie
pentru necredincioşi. Însă noi avem tendinţa de a fugi de încercarea credinţei
noastre în loc s-o întâmpinăm cu bucurie. Când vin încercările, răspunsul nostru ar
trebui să fie: „Tatăl meu ceresc a pus această cupă a încercărilor în mâna mea
pentru ca mai târziu să am ceva plăcut“.
Încercările sunt hrana credinţei. O, fie ca noi să ne lăsăm pe mâna Tatălui
nostru ceresc! Este bucuria inimii Lui să facă bine tuturor copiilor Săi. Însă
încercările şi dificultăţile nu sunt singura cale prin care credinţa este exersată şi prin
aceasta amplificată. Citirea Scripturilor de asemenea ne ajută să-L cunoaştem pe
Dumnezeu aşa cum Se descoperă El în ele.
Eşti tu în stare să spui cu sinceritate, din cunoştinţele tale despre Dumnezeu şi
din relaţia ta cu El, că într-adevăr El este o Fiinţă minunată? Dacă nu, lasă-mă să te
încurajez cu toată bunăvoinţa să-L rogi pe Dumnezeu să te aducă la acest punct,
pentru a putea aprecia pe deplin blândeţea şi bunătatea Lui, pentru a putea
recunoaşte măcar cât de bun este El, şi pentru a putea cunoaşte ce plăcut este pentru
inima lui Dumnezeu să facă bine copiilor Săi.
Cu cât ne apropiem mai mult de acest punct în omul nostru dinăuntru, cu atât
suntem mai bucuroşi să ne lăsăm pe mâna Lui şi cu atât suntem mai mulţumiţi cu
toate lucrările pe care le face El cu noi. Deci, când vin încercările, vom spune: „Am
să aştept cu răbdare să văd binele pe care-l va face Dumnezeu în viaţa mea, cu
siguranţa calmă că El îl va face“.
În felul acesta, vom da o bună mărturie înaintea lumii şi prin aceasta vieţile
altora vor fi întărite. George Mueller

16 Aprilie
P r i n c r e d i n ţ ă A v r a am , c â n d a f o s t c h e m a t s ă p l e c e î n t r - u n l o c ,
pe care avea să-l ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat
fără să ştie unde se duce. (Evrei 11:8)

Avraam „nu ştia unde se duce“ – pentru el era pur şi simplu suficient să ştie că
mergea cu Dumnezeu. El nu se baza atât de mult pe promisiuni cât se baza pe Cel
care a promis. Şi el nu se uita la dificultatea circumstanţelor, ci se uita la Împăratul
lui – eternul, nemărginitul, invizibilul, înţeleptul şi singurul Dumnezeu – care
coborâse de pe tronul Său pentru a-i arăta lui calea şi care, cu siguranţă, se va
descoperi.
O, credinţă glorioasă! Lucrările şi posibilităţile tale sunt acestea: mulţumirea
de a întinde pânzele cu ordinele încă pecetluite, datorită încrederii neclintite în
înţelepciunea Domnului, Înaltul Amiral; şi bucuria de a te scula, de a lăsa totul şi de
a-L urma pe Hristos, datorită siguranţei îmbucurătoare că ce este cel mai bun pe
pământ nu se poate compara cu ce este cel mai neînsemnat în cer. F.B. Meyer
Nu este nicidecum suficient să porneşti vesel cu Dumnezeu în orice aventură a
credinţei. Trebuie de asemenea să-ţi strângi bucuros toate ideile despre cum va fi
călătoria şi să le rupi în bucăţele, pentru că nimic din planul tău de călătorie nu se
va întâmpla aşa cum te aşteptai.
Călăuza ta nu te va duce pe căi umblate. El te va conduce pe căi pe care nici n-
ai fi visat vreodată că le vei vedea cu ochii tăi. El nu cunoaşte frica şi Se aşteaptă ca
tu să nu te temi de nimic când este El cu tine.

Ziua a trecut; singur şi slăbit

Bâjbâi în căutarea drumului meu
Într-un ţinut pustiu şi fără soare.
Cărarea ce duce la lumină
N-am găsit-o! În noaptea aceea întunecoasă
Dumnezeu m-a luat de mână.

El m-a condus ca să nu mă rătăcesc,

Şi m-a adus pe o cale sigură şi nouă
Pe care n-o cunoşteam.
Pe la ape de odihnă, prin păşuni verzi
L-am urmat – calea nu avea
Mărăcini şi pietre.

Întunericul greu şi-a pierdut puterea,

Ochii mei obosiţi zăreau în sfârşit
Licărirea zorilor.
Înainte, înainte în siguranţă, prin strălucirea răsăritului
Am mers, cu mâna mea în a Lui, şi iată,
Noaptea a trecut.
Annie Porter
Johnson

17 Aprilie
Mâna Dom nului a făcut asemenea lucruri.
(Iov 12:9)
 Acum câţiva ani, a fost găsit cel mai magnific diamant din istoria lumii într-o
mină din Africa. Acesta a fost prezentat apoi regelui Angliei pentru a-i împodobi
coroana. Regele l-a trimis la Amsterdam ca să fie tăiat de un expert în prelucrarea
pietrelor scumpe. Îţi poţi imagina ce a făcut cu el?
A luat acest giuvaer de o valoare inestimabilă şi a făcut o crestătură în el. Apoi
l-a lovit o dată tare cu ciocanul lui, şi minunatul giuvaer a căzut în mâna lui, spart
în două. Câtă nesăbuinţă! Ce pierdere! Câtă lipsă de grijă!
De fapt, nu aşa stăteau lucrurile. Pentru că vezi tu, acea singură lovitură cu
ciocanul fusese studiată şi plănuită zile întregi, ba chiar săptămâni. Desene şi trasări
au fost făcute pe piatra preţioasă. Calitatea lui, defectele, şi posibilele linii de-a
lungul cărora s-ar fi putut crăpa au fost studiate până la cel mai mic detaliu. Şi omul
căruia i-a fost încredinţat era unul dintre cei mai iscusiţi tăietori în pietre preţioase
din lume.
Acum mai crezi că lovitura aceea a fost o greşeală? Nu, a fost cheia bolţii şi
culmea măiestriei tăietorului în pietre preţioase. Când l-a lovit, a făcut singurul
lucru care i-ar fi dat acelui giuvaer cea mai perfectă formă, strălucire şi splendoare
a lui. Lovitura care părea să distrugă acea minunată piatră preţioasă era de fapt
răscumpărarea ei perfectă, pentru că din jumătăţile obţinute s-au format două
giuvaere magnifice. Numai ochiul dibaci al expertului tăietor în piatră a putut vedea
frumuseţea celor două diamante ascunse în piatra neşlefuită şi netăiată aşa cum
ieşise din mină.
Câteodată, în acelaşi fel, Dumnezeu îngăduie să cadă o lovitură usturătoare
peste viaţa ta. Sângerezi, simţind durerea, şi sufletul tău plânge în agonie. La
început crezi că lovitura este o greşeală îngrozitoare. Dar nu este, pentru că tu eşti
pentru Dumnezeu cea mai preţioasă bijuterie din lume. Şi El este cel mai iscusit
tăietor în pietre scumpe din univers.
Într-o zi tu trebuie să fii una din bijuteriile care vor împodobi coroana
Împăratului. Aşa cum stai acum în mâna Lui, El ştie foarte bine ce trebuie să facă
cu tine. Nici măcar unei singure lovituri nu i se va permite să cadă asupra sufletului
tău temător fără voia dragostei lui Dumnezeu. Şi poţi fi sigur că din adâncul
experienţei, vei vedea binecuvântări negrăite, şi o bogăţie spirituală pe care nu ţi-ai
imaginat-o niciodată înainte. J.H.M.
Într-una din cărţile lui George MacDonald, unul din personaje face această
remarcă dureroasă: „Mă întreb de ce m-a făcut Dumnezeu. Nu văd nici un scop în
aceasta!“ Un alt personaj îi răspunde: „Poate nu vezi nici un scop acum, dar El nici
n-a terminat să te facă. Şi pe lângă aceasta, tu te împotriveşti procesului“.
Dacă oamenii ar crede că sunt încă în procesul creaţiei, dacă s-ar supune
Creatorului, lăsându-L să-i modeleze aşa cum modelează olarul lutul, şi dacă s-ar
preda pe ei înşişi acţiunii roţii Lui într-un act minunat şi deliberat, curând vor vedea
că sunt în stare să mulţumească pentru fiecare apăsare a mâinii Lui, chiar dacă este
dureroasă. Şi uneori ei trebuie nu doar să creadă, ci şi să aibă în vedere scopul lui
Dumnezeu: „Să ducă pe mulţi fii la slavă“ (Evrei 2:10).

Nici o singură lovitură nu poate lovi,

Dacă Dumnezeul dragostei nu găseşte potrivit.

18 Aprilie
El va lucra. (Psalmul 37:5)

Odată credeam că după ce m-am rugat, era responsabilitatea mea să fac tot ce-
mi stă în putinţă ca să primesc răspunsul. Însă Dumnezeu m-a învăţat o cale mai
bună şi mi-a arătat că efortul propriu întotdeauna împiedică lucrarea Lui. De
asemenea mi-a descoperit că atunci când mă rugam şi-mi puneam toată încrederea
în El pentru ceva, El pur şi simplu vroia ca eu să aştept într-o atitudine de laudă şi
să fac numai ce-mi spune El. A sta liniştit, fără să faci nimic decât să te încrezi în
Domnul, produce un sentiment de incertitudine, şi există deseori o mare ispită de a-
ţi lua lupta în propriile mâini.
Ştim cu toţii ce dificil este să salvezi un om de la înec când acesta încearcă să-
şi ajute salvatorul, şi este la fel de dificil pentru Domnul să ducă luptele noastre
pentru noi, când insistăm să le ducem noi. Nu că Dumnezeu nu ar vrea, dar nu
poate, pentru că intervenţia noastră împiedică lucrarea Lui. C.H.P.
Forţele spirituale nu pot lucra atâta vreme cât noi ne încredem în forţele
pământeşti.
Deseori nu reuşim să-I dăm lui Dumnezeu ocazia de a lucra, pentru că nu
realizăm că El are nevoie de timp pentru a ne răspunde la rugăciune. Dumnezeu are
nevoie de timp ca să coloreze un trandafir sau să facă să crească un stejar mare. Şi
Îi trebuie timp ca să facă pâine din lanurile de grâu. El alege pământul, apoi îl ară
şi-l afână. Îl însămânţează şi-l udă cu ploi şi rouă. Apoi aduce căldura dătătoare de
viaţă firicelului de iarbă, mai târziu creşte spicul şi bobul de grâu auriu, şi în sfârşit
dă pâine celor flămânzi.
Toate acestea iau timp. De aceea semănăm sămânţa, lucrăm pământul şi apoi
aşteptăm şi ne încredem în Dumnezeu până se împlineşte planul Său. Înţelegem
acest principiu când este vorba de cultivarea unui câmp, şi trebuie să învăţăm
aceeaşi lecţie în ce priveşte viaţa noastră de rugăciune. Dumnezeu are nevoie de
timp ca să ne răspundă la rugăciuni. J.H.M.
 19 Aprilie
Staţi pe loc, şi veţi vedea izbăvirea
pe care v-o va da Dom nul în ziua aceasta.
(Exod 14:13)

Acest verset conţine porunca lui Dumnezeu pentru mine ca şi credincios

pentru acele perioade în care mă confrunt cu situaţii cumplite şi dificultăţi
extraordinare. Ce trebuie să fac eu când nu mă pot retrage nici nu pot merge înainte
şi calea mea este blocată şi la dreapta şi la stânga?
Cuvântul Stăpânului pentru mine este: „Stai pe loc“. Şi cel mai bun lucru pe
care-l pot face în momentele acelea este să ascult numai de cuvântul Stăpânului
meu, pentru că alţii vor veni la mine cu sugestiile lor şi cu sfaturile lor rele.
Disperarea va veni, şoptind: „Renunţă – nu te împotrivi“. Dar chiar şi-n cele mai
grele timpuri, Dumnezeu mă va face să fiu vesel şi curajos, bucurându-mă în
dragostea şi credincioşia Lui.
Laşitatea va veni şi va spune: „Trebuie să te întorci la căile de acţiune ale
lumii. Este prea greu pentru tine să continui să trăieşti viaţa de creştin. Renunţă la
principiile tale“. Însă oricât de mult m-ar presa Satan să urmez calea lui, nu pot,
pentru că sunt un copil al lui Dumnezeu. Hotărârea divină a Domnului mi-a
poruncit să merg „din putere în putere“ (Psalmul 84:7). De aceea, aşa voi face, şi
nici moartea, nici iadul nu mă vor întoarce de pe calea mea. Şi dacă pentru o
perioadă El îmi spune să „stau pe loc“, voi admite aceasta ca un timp de reînnoire a
puterii mele pentru paşii mai mari din viitor.
Nerăbdarea va veni, ţipând: „Scoală-te, fă ceva! Să «stai pe loc» şi să aştepţi
este pură trândăvie“. De ce să mă gândesc că trebuie să fac ceva acum în loc să
privesc la Domnul? El nu numai că va face ceva – El va face totul.
Aroganţa va veni, mândrindu-se: „Dacă marea îţi blochează calea, aruncă-te în
ea şi aşteaptă un miracol“. Însă adevărata credinţă nu ascultă niciodată de aroganţă,
de nerăbdare, de laşitate sau de disperare, ci Îl aude numai pe Dumnezeu, spunând:
„Stai pe loc“. Şi atunci rămâne pe loc neclintită ca o stâncă.
„Stai pe loc“. Trebuie să iau postura unuia care stă pe loc, gata de acţiune,
aşteptând alte ordine şi aşteptând vesel şi răbdător glasul Conducătorului. Nu va
trece mult şi Dumnezeu îmi va spune, la fel de clar cum i-a spus şi lui Moise să
transmită copiilor lui Israel: „Să pornească înainte“ (Exod 14:15).
Charles H. Spurgeon

Taci! Ce-i cu această grijă neliniştită

 Pentru căile voastre încâlcite?
Dumnezeu le cunoaşte pe toate. El îţi dă viteză
Şi tot El îngăduie întârzieri.
Este bine pentru tine să mergi prin credinţă
Şi nu prin vedere.
Ia-o pe încredere încă puţin.
Curând vei descifra misterul corect
Din plinătatea strălucirii zâmbetului Său.

În perioade de nesiguranţă – aşteaptă. Dacă ai vreo îndoială – aşteaptă, nu te

sforţa să intri în acţiune. Dacă simţi vreo reţinere în duhul tău, nu porni împotriva ei
– aşteaptă până se eliberează calea.

20 Aprilie
„Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie,
ci prin Duhul Meu“, zice Dom nul oştirilor.
(Zaharia 4:6)

Odată, pe când mergeam pe drum pe un deal abrupt, am zărit un băiat pe o

bicicletă aproape de poale. El pedala în susul dealului împotriva vântului şi era
lesne de observat că urca din greu. Chiar în momentul când făcea cel mai mare
efort şi se chinuia să facă tot ce putea în ciuda durerii, un tramvai, care de
asemenea urca dealul, s-a apropiat de el. Mergea suficient de încet ca băiatul să se
poată agăţa de drugul din spate, şi sunt sigur că aţi ghicit care a fost rezultatul. A
urcat dealul fără nici un efort ca o pasăre care planează pe cer.
Atunci mi-a străfulgerat acest gând prin minte: „Eu sunt ca acel băiat pe
bicicletă în oboseala şi slăbiciunea mea. Pedalez în susul dealului împotriva a tot
felul de împotriviri şi sunt aproape epuizat de această trudă. Dar exact lângă mine,
este o mare putere disponibilă – puterea Domnului Isus. Tot ce trebuie să fac este
să intru în legătură cu El şi să menţin comuniunea cu El. Şi chiar dacă mă agăţ doar
cu un deget mic de credinţă, va fi suficient pentru ca puterea Lui să mă ajute să duc
la îndeplinire slujba care mă depăşeşte acum“.
Faptul că l-am urmărit pe acel băiat pe bicicletă, m-a ajutat să las deoparte
oboseala şi să recunosc acest mare adevăr. din The Life of Fuller Purpose

Abandonat
 Total abandonat Duhului Sfânt!
Căutând toată plinătatea Lui, oricât ar costa;
Tăind toate legăturile, mă arunc în adâncul
Marii Lui puteri – care poate salva şi păstra.

Total abandonat Duhului Sfânt!

O! Scufundarea, scufundarea, până când eul este pierdut!
Până când vasul golit zace zdrobit la picioarele Lui;
Aşteptând până când umplerea Lui va desăvârşi lucrarea.

Total abandonat voii lui Dumnezeu;

Necăutând altă cale decât zgomotul paşilor Stăpânului meu;
Lăsând trândăvia şi plăcerea, făcându-L pe El alegerea mea,
Aşteptând călăuzirea Lui, ascultând de glasul Lui.

Total abandonat! Nici o voie de-a mea;

Pentru timp şi eternitate, a Lui, şi numai a Lui;
Toate planurile şi scopurile mele au fost absorbite de voia Sa
plăcută,
Neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile în El.

Total abandonat! Este atât de plăcut să fii

Prins de funiile dragostei Lui, şi totuşi surprinzător de liber;
Liber de lanţurile păcatului, liber de îndoială şi frică,
Liber de orice nelinişte, povară, supărare sau grijă.
Total abandonat! O, plăcută e odihna,
Când zăbovesc, aşteptând, la picioarele Lui binecuvântate;
Aşteptând venirea Oaspetelui divin,
Care va curăţi perfect lăuntrul fiinţei mele.

Iată! El vine şi mă umple, scumpul Duh Sfânt!

Eu, în El, sunt satisfăcut! Eu, în El, sunt împlinit!
Şi lumina din sufletul meu nu se va mai stinge
Atâta timp cât ţin legământul – abandonat Lui!
Anonim
 21 Aprilie
El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu ...
deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi
î m p l i n e a s c ă . ( R o ma n i 4 : 2 0 - 2 1 )

Scripturile ne spun că Avraam, „fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat
la trupul său, care era îmbătrânit“ (v. 19). El nu s-a descurajat, pentru că nu se uita
la el, ci la atotputernicul Dumnezeu. „El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui
Dumnezeu“, ci a stat drept, fără să se aplece sub greutatea ameţitoare a
binecuvântării lui Dumnezeu. În loc să slăbească, credinţa lui s-a întărit şi mai
mult, emanând şi mai multă putere, în ciuda apariţiei mai multor dificultăţi.
Avraam L-a glorificat pe Dumnezeu pentru atotsuficienţa Sa şi era „deplin
încredinţat că El ce făgăduieşte poate să şi împlinească“.
Traducerea literală a acestui pasaj din greacă exprimă gândul în felul acesta:
Dumnezeu nu este doar capabil, ci cu prisosinţă capabil, cu bunătate şi cu
generozitate capabil, cu un surplus infinit de resurse, şi etern capabil să facă ceea ce
a promis.
El este Dumnezeul resurselor nelimitate – singura limită vine de la noi.
Cererile noastre, gândurile noastre şi rugăciunile noastre sunt prea puţine, iar
aşteptările noastre sunt prea mici. Dumnezeu încearcă să ne ridice viziunea la un
nivel mai înalt, ne cere să avem aşteptări mai mari şi prin aceasta ne aduce la o
apropiere mai mare. Vom continua noi să trăim într-un mod care dispreţuieşte voia
Lui şi tăgăduieşte Cuvântul Lui?
Nu există nici o limită la ceea ce putem cere şi aştepta de la gloriosul nostru El
Şaddai – Dumnezeul nostru atotputernic. Şi nu există nici o modalitate pentru noi
de a măsura binecuvântarea Lui, pentru că El „poate să facă nespus mai mult decât
cerem sau gândim noi“, „prin puterea care lucrează în noi“ (Efeseni 3:20).
A. B. Simpson
Calea de a găsi tezaurul binecuvântărilor lui Dumnezeu este să urci scara
promisiunilor Sale divine. Aceste promisiuni sunt cheia care deschide uşa către
bogăţiile de har şi de bunătate ale lui Dumnezeu.

22 Aprilie
E l ş t i e c e c a l e a m u rm a t . ( I o v 2 3 : 1 0 )
 O, credinciosule, ce glorioasă asigurare ne dă acest verset! Câtă încredere am,
deoarece calea pe care am urmat-o – această cale plină de încercări şi de lacrimi,
oricât de întortocheată, de ascunsă, sau de sinuoasă ar fi – El o ştie! Când cuptorul
este încălzit de şapte ori mai mult decât de obicei (vezi Daniel 3:19), ştiu că El îmi
luminează calea în continuare. Există un Îndrumător atotputernic care-mi cunoaşte
şi-mi îndreaptă paşii, chiar dacă ei mă duc la apele amare de la Mara sau la bucuria
şi înviorarea oazei de la Elim (vezi Exod 15:23, 27).
Calea este întunecată pentru egipteni, însă îşi are stâlpul de nor şi de foc pentru
Israelul lui Dumnezeu. Cuptorul poate fi aprins, dar eu pot să mă încred nu numai
în mâna care aprinde focul, ci pot avea şi siguranţa că focul nu va mistui ci doar va
curăţi. Şi când procesul de curăţire se va termina, nici un moment mai devreme sau
mai târziu, voi „ieşi curat ca aurul“ (Iov 23:10).
Când simt că Dumnezeu este foarte departe, El este adesea foarte aproape de
mine. „Când îmi este mâhnit duhul în mine, Tu îmi cunoşti cărarea“ (Psalmul
142:3). Cunoaştem cumva pe un altul care străluceşte mai tare decât cea mai
puternică lumină a soarelui, care ne întâmpină în camera noastră cu prima rază de
soare, care are o tandreţe infinită şi ne urmăreşte cu compasiune în toate zilele
noastre, şi care „ştie ce cale am urmat“?
Lumea, în timpuri de restrişte, vorbeşte de „providenţă“ cu o lipsă totală de
înţelegere. Ea Îl detronează pe Dumnezeu, care este viaţa, Suveranul care conduce
universul, pentru o neanimată, moartă abstracţie. Ceea ce ei numesc „providenţă“ ei
văd de fapt ca nişte întâmplări ale destinului, coborându-L pe Dumnezeu din
poziţia Sa de Jehova, înfăptuitorul nostru puternic şi personal.
Durerea ar fi îndepărtată din multe încercări pline de agonie dacă aş putea
vedea ce a văzut Iov în timpul grelei sale încercări, când toată speranţa
pământească zăcea distrusă la picioarele lui. El n-a mai văzut nimic decât mâna lui
Dumnezeu – mâna lui Dumnezeu în spatele săbiilor sabeenilor care i-au atacat
slujitorii şi turmele, şi-n spatele focului devastator; mâna lui Dumnezeu dând aripi
puternicelor vânturi deşertice, care i-au măturat copiii; şi mâna lui Dumnezeu în
liniştea cumplită din căminul său distrus.
Astfel, văzându-L pe Dumnezeu în toate, Iov a putut spune: „Domnul a dat şi
Domnul a luat – binecuvântat fie Numele Domnului!“ (Iov 1:21). Însă credinţa lui
şi-a atins culmea când acest odată-puternic prinţ al deşertului „a şezut pe cenuşă“
(Iov 2:8) şi încă a putut spune: „Chiar dacă mă va omorî, tot mă voi încrede în El“
(Iov 13:15, KJV). J. R. Macduff

23 Aprilie
 C â n d u m b l u î n m i j l o c u l s t r âm t o r ă r i i , T u m ă î n v i o r e z i .
(Psalmul 138:7)

Traducerea literală a acestui verset din limba ebraică este „înaintez în mijlocul
strâmtorării“. Ce cuvinte descriptive! Şi odată ce L-am chemat pe Dumnezeu în
timpul strâmtorării noastre, am revendicat promisiunea Lui de eliberare dar nu am
primit-o, şi am fost asupriţi în continuare de Vrăjmaş, până am ajuns chiar în toiul
luptei – sau „în mijlocul strâmtorării“ – alţii ne pot spune: „Nu mai supăra pe
Învăţătorul“ (Luca 8:49).
Când Marta a spus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu“
(Ioan 11:21), Domnul Isus a contrat lipsa ei de speranţă cu promisiunea Lui cea
mare: „Fratele tău va învia“ (Ioan 11:23). Şi când umblăm „în mijlocul
strâmtorării“ şi suntem tentaţi să gândim, ca şi Marta, că am trecut de punctul de a
fi salvaţi, Domnul nostru ne răspunde şi nouă cu o promisiune din Cuvântul Său:
„Când umblu în mijlocul strâmtorării, Tu mă înviorezi“.
Deşi răspunsul Lui pare să întârzie atât de mult şi noi continuăm să umblăm
„în mijlocul strâmtorării“, „mijlocul strâmtorării“ este locul unde El ne înviorează,
nu locul unde El ne părăseşte. Perioadele când continuăm să umblăm aparent într-o
stare de deznădejde totală sunt chiar perioadele când El „[Îşi] întinde mâna spre
mânia vrăjmaşilor [noştri]“ (Psalmul 138:7). El va duce strâmtorarea noastră la bun
sfârşit, făcând ca atacul Vrăjmaşului să înceteze şi să eşueze.
În lumina acestor lucruri, ce motiv am avea să disperăm? Aphra White

Ochiul furtunii

Nu-ţi fie teamă că vârtejul de vânt ar putea să te ia de aici,

Nici n-aştepta cu răsuflarea tăiată atacu-i furios,
Nici nu te da înapoi din faţa năpastei teribile a grindinei,
Ci treci prin margine până-n mijlocul vârtejului,
Căci acolo este un adăpost, însorit şi cald,
Şi Credinţa îşi vede Dumnezeul prin ochiul furtunii.

Apriga furtună cu rafale şi urlet sălbatic

Şi ameninţările răului pot să bată pe ţărm,
Valurile să fie cât munţii, câmpiile câmpuri de bătaie,
Şi pământul să fie scufundat într-un potop,
T otuşi , sufl etul ca re se bizuie pe Du mnez eu îşi cântă brav
psal mul ,
Căci inima furtunii este centrul liniştii.
 Să nu lăsăm speranţa să se stingă în negura nopţii,
Deşi ciclonul poate să ascundă pentru un timp lumina,
Pentru că-n spatele întunericului gros stelele strălucesc,
Şi lumina cerurilor lui Dumnezeu, dragostea Sa o va face a
ta,
Nu lăsa nici o întristare să-ţi întunece ochii, ci ridică-i în
sus
Către faţa Dumnezeului tău şi către albastrul cerului Său.

Furtuna este refugiul tău departe de pericol şi păcat,

Şi Dumnezeu Însuşi te bagă înăuntru pentru siguranţă;
Furtuna, cu El, se schimbă-ntr-o linişte adâncă,
Iar urletul vânturilor este sunetul unui psalm.
Fii bucuros şi senin când norii de furtună se formează;
Dumnezeu zâmbeşte copilului Său în ochiul furtunii.

24 Aprilie
Şi credinţa este … o puternică încredinţare
despre lucrurile care nu se văd. (Evrei 11:1)

Credinţa veritabilă îşi pune scrisoarea în cutia poştală şi îi dă drumul. Îndoiala,

însă, ţine plicul de un colţ şi apoi se întreabă de ce nu mai vine răspunsul. Sunt
nişte scrisori pe biroul meu pe care le-am scris acum câteva săptămâni, dar încă nu
le-am expediat pentru că nu sunt sigur de adresa sau de conţinutul lor. Aceste
scrisori nu mi-au fost de nici un folos nici mie nici altcuiva până-n acest moment.
Şi nu vor face niciodată nimic până nu le voi da drumul, încredinţându-le
serviciului poştal.
La fel este şi cu credinţa autentică. Îşi încredinţează situaţia în mâna lui
Dumnezeu, lăsându-L să lucreze. Psalmul 37:5 este o mare confirmare a acestui
lucru: „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra“.
El nu va lucra niciodată înainte să încredinţăm. Credinţa primeşte – ba mai mult, îşi
însuşeşte efectiv – darurile pe care Dumnezeu ni le oferă. Putem să credem în El, să
venim la El, să-I încredinţăm Lui, şi să ne odihnim în El, dar nu vom cunoaşte
niciodată deplin toate binecuvântările noastre până nu vom începe să primim de la
El şi să venim la El cu un duh statornic şi acaparator.
din Zilele cerului pe pământ
Dr. Payson, pe când era încă tânăr, a scris odată unei bătrâne mame care era
extrem de îngrijorată şi de împovărată de starea fiului ei. El i-a scris:

Te îngrijorezi prea mult pentru el. Odată ce te-ai rugat pentru

el, aşa cum ai şi făcut, şi l-ai încredinţat în mâna lui Dumnezeu, n-
ar trebui să te mai îngrijorezi. Porunca lui Dumnezeu: „Nu vă
îngrijoraţi de nimic“ (Filipeni 4:6) este nelimitată, şi la fel este şi
versetul: „Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre“ (1 Petru
5:7). Dacă într-adevăr am aruncat poverile noastre asupra altuia, ar
mai putea ele continua să ne apese? Dacă le cărăm cu noi de la
tronul de har, este evident că nu le-am lăsat acolo. În viaţa mea îmi
testez rugăciunile astfel: după ce încredinţez ceva în mâna lui
Dumnezeu, dacă pot pleca mai departe, aşa cum a plecat Ana, fără
nici o supărare, durere sau îngrijorare în inima mea, văd în aceasta o
dovadă că m-am rugat cu credinţă. Dar dacă mă rog şi apoi încă îmi
mai car povara, înseamnă că nu mi-am exercitat credinţa.

25 Aprilie
Maria Magdalena şi cealaltă Marie erau acolo
ş i ş e d e a u î n f a ţ a m o rm â n t u l u i . ( M a t e i 2 7 : 6 1 )

O, cât de greu este înţeles necazul! Suferinţa este ignorantă şi nici măcar n-o
interesează să înveţe. Când femeile întristate „şedeau în faţa mormântului“, au
văzut ele triumful următorilor 2000 de ani? Au văzut ele altceva în afară de faptul
că Hristos nu mai era?
Hristosul pe care tu şi eu Îl cunoaştem astăzi a venit din pierderea lor. De
atunci, nenumărate inimi îndurerate au cunoscut învierea în mijlocul necazului lor,
şi totuşi aceste femei întristate au urmărit începutul acestui rezultat şi n-au văzut
nimic. Ceea ce ele considerau ca fiind sfârşitul vieţii era de fapt pregătirea pentru
încoronare, fiindcă Hristos a rămas tăcut pentru ca să poată trăi din nou cu înzecită
putere.
 Dar ele n-au văzut aceasta. Ele au jelit, au plâns, au plecat şi apoi au venit din
nou la mormânt, conduse de inimile lor zdrobite. Şi încă era doar un mormânt –
neprofetic, mut, şi trist.
La fel este şi cu noi. Fiecare din noi şedem „în faţa mormântului“ în grădina
noastră şi iniţial spunem: „Această tragedie este ireparabilă. Nu văd nici un
beneficiu în ea şi nu voi accepta nici o mângâiere“. Şi totuşi, chiar în mijlocul celor
mai profunde şi mai rele adversităţi, Hristosul nostru deseori zace acolo, aşteptând
să fie înviat.
Salvatorul nostru este acolo unde pare să fie moartea noastră. La capătul
speranţei noastre găsim cel mai strălucit început al împlinirii. Acolo unde
întunericul pare să fie cel mai adânc, urmează să ia naştere cea mai strălucitoare
lumină. Şi odată ce experienţa s-a încheiat, vedem că grădina noastră urâţită de
mormânt.
Bucuriile noastre sunt mai mari când necazul este în mijlocul lor. Şi necazurile
noastre devin strălucitoare prin bucuriile pe care Dumnezeu le postează în jurul lor.
Se poate ca la început florile grădinii să nu fie favoritele noastre, dar vom învăţa că
ele sunt florile inimii. Florile sădite la mormânt, adânc în inima creştinului, sunt
dragostea, speranţa, credinţa, bucuria şi pacea.

Pe o cale a patimilor grele

A intrat Hristos în odihnă;
Şi să caut eu trandafiri aici,
Sau să cred că pământul e binecuvântat?
Cei mai albi crini cereşti înfloresc
Din cununa spinoasă a nenorocirii de pe pământ:
Cine-şi poate duce crucea aici cu umilinţă,
Va purta purpura împărătească acolo.

26 Aprilie
Privesc toate aceste lucruri ca o pierdere,
faţă de preţul nespus de mare
al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu.
(Filipeni 3:8)
 Lumina este întotdeauna preţioasă şi se formează prin consumul a ceea ce o
produce. O lumânare neaprinsă nu luminează, căci arderea trebuie să vină înaintea
luminii. Nici noi nu putem fi de folos altora dacă nu plătim un preţ. Arderea
sugerează suferinţă, şi noi încercăm să evităm durerea.
Avem tendinţa să simţim că facem cel mai mare bine din lume când suntem
puternici şi în formă pentru orice lucrare activă şi când inima şi mâinile noastre
sunt ocupate cu faptele bune ale slujirii. De aceea, când suntem puşi deoparte
pentru suferinţă, când suntem bolnavi, când suntem mistuiţi de durere, şi când toate
activităţile noastre au încetat, simţim că nu mai suntem de nici un folos şi că nu
realizăm nimic.
Şi totuşi, dacă vom fi răbdători şi supuşi, mai mult ca sigur că vom fi o mai
mare binecuvântare pentru lumea din jurul nostru în timpul suferinţei şi durerii
noastre decât eram când credeam că facem cea mai mare lucrare. Atunci ardem, şi
lumina noastră străluceşte datorită focului. din Gânduri de seară
Gloria de mâine este înrădăcinată în corvoada de azi.
Mulţi oameni doresc gloria fără cruce, şi lumina strălucitoare fără focul
arzător, dar crucificarea vine înaintea încoronării.

Aţi auzit povestea plantei de aloe,

Departe în climatul însorit?
După o creştere modestă de o sută de ani
Ajunge în sfârşit la timpul ei de înflorire;
Şi atunci un boboc minunat din coroana ei
Se sparge în o mie de flori;
Această regină a florilor, văzută în timpul înfloririi,
Este mândria umbrarelor tropicale,
Dar floarea pentru plantă este un sacrificiu,
Pentru că înfloreşte numai o dată, şi apoi moare.

Aţi mai auzit de planta de aloe,

Care creşte în climatul însorit,
Cum fiecare din miile ei de flori,
Când cade în perioada de înflorire,
Este ca o mică plantă care-şi împlântă rădăcinile
În locul unde cade pe pământ,
Şi îndată ce au căzut din corola muribundă,
Cresc repede şi minunat de jur împrejur?
Prin moarte, ea trăieşte de o mie de ori
În plantele tinere ce răsar din moartea celei bătrâne.
 Aţi auzit povestea pelicanului,
Gimel el Bahr-ul arabilor,
Care trăieşte în pustietăţile africane,
Unde sălăşluiesc păsările singuratice?
Aţi auzit cum îşi iubeşte puişorii,
Şi le poartă de grijă şi se trudeşte pentru binele lor,
Le aduce apă din munţii îndepărtaţi,
Şi pescuieşte în mări pentru hrana lor.
În foamete îi hrăneşte – ce poate născoci dragostea!
Cu sânge din pieptul ei – şi, hrănindu-i, moare.

Aţi auzit povestea aceasta – cea mai măreaţă dintre toate –

Povestea Celui Sfânt şi Adevărat,
El moare, dar viaţa Lui, în nenumărate suflete
Continuă să existe în lume într-o formă nouă;
Sămânţa Lui se răspândeşte şi umple Pământul,
Aşa cum stelele umplu cerurile de sus.
El ne-a învăţat să dăm dragostea de viaţă,
De dragul unei vieţi pline de dragoste.
Moartea Sa este viaţa noastră, pierderea Lui este câştigul
nostru;
Bucuria pentru lacrimi, pacea pentru durere.
selectat

27 Aprilie
Eu sunt Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii
vecilor! (Apocalipsa 1:18)

Flori! Crini de Paşti! Spuneţi-mi în această dimineaţă aceeaşi lecţie plăcută a

nemuririi pe care aţi spus-o atâtor suflete îndurerate de-a lungul anilor. Veche Carte
înţeleaptă! Lasă-mă să mai citesc o dată în paginile tale puternica încredinţare că „a
muri este un câştig“ (Filipeni 1:21). Poeţilor! Recitaţi pentru mine versurile voastre
care preamăresc evanghelia vieţii veşnice la fiecare rând. Cântăreţi! Izbucniţi încă o
dată în imnuri de bucurie – să mai aud o dată cântările mele preferate despre
înviere.
 Copaci, flori, şi păsări; şi mări, ceruri, şi vânturi – şoptiţi-o, faceţi-o să răsune
din nou, cântaţi-o, să se audă ecoul ei, să bată şi să răsune prin fiecare atom şi
particulă de pe Pământ, şi văzduhul să fie plin de ea. Să fie povestită şi repovestită
iarăşi şi iarăşi, până când speranţa ajunge să fie convingere, şi convingerea devine o
certitudine a cunoaşterii. Să fie vestită până când, ca şi Pavel, chiar şi când ne
înfruntăm moartea, vom înainta victorioşi, cu siguranţa credinţei noastre şi cu o
paşnică şi radiantă expresie pe feţele noastre.

O, bocitori posomorâţi, ce mergeţi zi de zi

Pe ale cimitirului alei de chiparos şi tisă,
Lăsaţi astăzi mormintele de jos spre care mergeţi,
Şi ridicaţi-vă ochii spre albastrul etern al lui Dumnezeu!

Nu este timp pentru amărăciune şi întristare;

Alegeţi crinii de Paşti, nu narcisele pale;
Lăsaţi-vă sufletele să se înfioare de mângâierea bucuriei,
Şi răspundeţi clinchetului dulce al clopoţeilor de Paşti.

Dacă Hristos ar fi încă în temniţa adâncă a mormântului,

Un prizonier al Vrăjmaşului de care ne temem;
Dacă El n-ar fi înviat din celula putrezirii,
C i n e a t u n c i ţ i - a r f i ş t e r s l a c r i mi l e t r i s t e c e l e v e r ş i ?

Dacă Hristos ar fi mort, ar trebui să plângem,

Dar El a înviat şi a biruit moartea;
Potoleşte deci suspinurile tale, măcar până mâine,
De Paşti acordă o vacanţă necazurilor tale.
May Riley Smith

Un cunoscut predicator era odată în biroul lui scriind o predică pentru Paşti,
când i-a trecut prin minte acest gând: „Domnul meu trăieşte!“ Plin de bucurie a
sărit pe podea şi repeta într-una: „Hristos este viu. Trupul Lui este cald, El nu este
marele «Eu eram», ci marele «Eu sunt»“.
Hristos nu este doar un fapt, ci un fapt viu. El este gloriosul adevăr din Ziua de
Paşti!
Datorită acestui adevăr, un crin pascal înfloreşte şi un înger stă la mormântul
fiecărui credincios. Noi credem într-un Domn înviat, aşa că nu vă uitaţi la trecut ca
să vă închinaţi doar la mormântul Lui. Uitaţi-vă în sus şi înăuntru ca să vă închinaţi
Hristosului cel viu. Pentru că El trăieşte, şi noi vom trăi.
Abbott Benjamin Vaughan
 28 Aprilie
Copiii lui Israel au strigat către Domnul,
şi Domnul le-a ridicat un izbăvitor, care i-a izbăvit:
pe Otniel, …fratele cel mai mic al lui Caleb.
Duhul Domnului a fost peste el. (Judecători 3:9-10)

Dumnezeu pregăteşte mereu eroi ai Săi, şi la momentul potrivit, îi pune pe

poziţie într-o clipă. El lucrează atât de repede, că lumea se întreabă de unde au
apărut.
Dragă prietene, lasă-L pe Duhul Sfânt să te pregătească, prin disciplina vieţii.
Şi când ultimele retuşuri au fost făcute sculpturii, va fi uşor pentru Dumnezeu să te
arate în locul potrivit.
Va veni ziua când, ca şi Otniel, vom judeca naţiunile şi vom conduce şi vom
împărăţi împreună cu Hristos pe Pământ în timpul Împărăţiei Lui de o mie de ani.
Dar înainte de acea zi glorioasă, trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne
pregătească, aşa cum l-a pregătit pe Otniel la Chiriat-Sefer (vezi Judecători 1:11-
13). Trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în mijlocul încercărilor noastre
prezente şi a micilor noastre victorii, a căror semnificaţie viitoare abia dacă ne-o
putem imagina. Şi totuşi, putem fi siguri că dacă Duhul Sfânt lucrează cu noi în
felul Său, Domnul cerului şi al pământului a pregătit pentru noi şi un tron. A. B.
Simpson

Puterea omenească şi măreţia omenească

Răsar nu din partea însorită a vieţii,
Eroii trebuie să fie mai mult decât o bucată de plută
Plutind pe o maree fără valuri.

Toate drumurile vieţii coboară câteodată în vale. Şi toţi trebuie să treacă prin
tunelul încercărilor înainte să poată călători pe şoseaua victoriei.

29 Aprilie
 Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi;
şi s-a rugat cu stăruinţă.
(Iacov 5:17)

Slavă Domnului că Ilie era „ca şi noi“! S-a aşezat sub un copac, plângându-se
lui Dumnezeu şi exprimându-şi necredinţa – aşa cum am făcut şi noi deseori. Şi
totuşi, nu aşa stăteau lucrurile când el era într-adevăr în comuniune cu Dumnezeu.
„Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi“, dar „s-a rugat cu stăruinţă“.
Sensul literal al acestei expresii în greacă este minunat: în loc de „cu stăruinţă“, se
spune „el s-a rugat în rugăciune“. Cu alte cuvinte, „s-a rugat în continuu“. Învăţăm
de aici că trebuie să ne rugăm neîncetat.
Urcă până-n vârful Muntelui Carmel şi priveşte acea măreaţă istorie despre
credinţă şi vedere. După ce Ilie a chemat foc din cer ca să-i învingă pe profeţii lui
Baal, era necesară ploaia pentru ca profeţia lui Dumnezeu să se împlinească. Şi
omul care a putut comanda foc din cer putea aduce şi ploaia folosind aceleaşi
metode. Ni se spune că „Ilie … plecându-se la pământ, s-a aşezat cu faţa între
genunchi“ (1 Împăraţi 18:42), împiedicând orice imagine sau sunet să ajungă la el.
El s-a aşezat într-o poziţie, sub roba sa, ca să nu vadă şi să n-audă ce se întâmplă.
Apoi Ilie a spus slujitorului său: „Suie-te şi uită-te înspre mare“ (1 Împăraţi
18:43). Când s-a întors, slujitorul i-a răspuns: „Nu este nimic!“ Ce scurt trebuie să
fi părut răspunsul lui! „Nimic!“ Vă puteţi imagina ce am fi făcut noi în această
situaţie? Am fi zis: „Exact cum mă aşteptam!“ şi apoi am fi încetat să ne mai
rugăm. Dar a renunţat Ilie? Nu. Ci de şase ori i-a spus slujitorului său: „Du-te
iarăşi“. Şi de fiecare dată slujitorul se întorcea şi-i spunea: „Nimic!“
Însă „a şaptea oară, slujitorul a zis: «Iată că se ridică un mic nor din mare, ca o
palmă de om»“ (1 Împăraţi 18:44). Ce descriere potrivită, căci o mână de om s-a
ridicat în rugăciune către Dumnezeu înainte să cadă ploaia. Şi ploaia a venit atât de
repede şi de furioasă încât Ilie l-a avertizat pe Ahab, zicând: „Înhamă, şi coboară,
ca să nu te oprească ploaia“.
Aceasta este o istorie despre credinţă şi vedere – o credinţă care se rupe de
toate în afară de Dumnezeu, şi o vedere care priveşte şi totuşi nu vede nimic. Da, în
ciuda rapoartelor lipsite de orice speranţă primite de la vedere, aceasta este o istorie
a credinţei care continuă „să se roage în rugăciune“.
Ştii cum să te rogi în felul acesta – cum să biruieşti în rugăciune? Lasă-ţi
vederea să-ţi aducă rapoarte oricât de descurajante, dar nu le acorda nici o atenţie.
Tatăl nostru ceresc trăieşte, şi chiar şi răspunsurile întârziate la rugăciunile noastre
fac parte din bunătatea Sa. Arthur Tappan Pierson
Fiecare din trei băieţi au dat odată o definiţie a credinţei care ilustrează
aspectul important al tenacităţii. Primul băiat a definit credinţa ca fiind „a pune
mâna pe Hristos“, al doilea ca fiind „a ne ţine strâns de El“, şi al treilea ca fiind „a
nu-I da drumul“.

30 Aprilie
Vacile urâte la vedere şi slabe la trup
au mâncat pe cele şapte vaci frumoase la vedere şi grase la trup
… Spicele slabe au înghiţit pe cele şapte spice grase şi pline.
(Geneza 41:4,7)

Acest vis ar trebui să fie un avertisment pentru fiecare dintre noi. Da, este
posibil ca cei mai buni ani ai vieţii noastre, cele mai frumoase experienţe de care
ne-am bucurat, cele mai mari victorii pe care le-am câştigat, şi cele mai bune
lucrări pe care le-am făcut să fie înghiţite de perioade de cădere, de înfrângere, de
dezonoare şi de inutilitate în împărăţia lui Dumnezeu. Unii oameni ale căror vieţi
au fost foarte promiţătoare şi pline de realizări au avut un astfel de sfârşit. Cu
siguranţă că este groaznic de imaginat, dar este adevărat. Totuşi nu este neapărat
nevoie să se întâmple.
Samuel Dickey Gordon spunea odată că singura măsură sigură împotriva unei
astfel de tragedii este să ai „o relaţie vie cu Dumnezeu zi de zi – sau chiar oră de
oră“. Experienţele mele binecuvântate, roditoare, şi victorioase de ieri n-au nici o
valoare pentru mine astăzi. De fapt, ele pot fi „înghiţite“ sau anulate de căderile de
astăzi, dacă nu le văd ca pe nişte stimulente care să mă propulseze înainte spre
experienţe mai bune şi mai bogate.
Menţinerea acestei „relaţii vii cu Dumnezeu“, prin rămânerea în Hristos, va fi
singurul lucru care va împiedica „vacile urâte la vedere şi slabe la trup“ şi „spicele
slabe“ să-mi mistuie viaţa. din Mesaje pentru vegherea de dimineaţă
MAI

1 Mai
Făgăduită … de Dum nezeu, care nu poate să
mintă. (Tit 1:2)

Credinţa nu face minuni printr-un act al voinţei tale, sau prin senzaţia sigură că
ceva se va întâmpla. Nu, ci recunoscând promisiunea lui Dumnezeu ca un fapt real,
crezând că este adevărată, bucurându-ne de cunoaşterea acestui adevăr şi apoi pur şi
simplu odihnindu-ne pentru că Dumnezeu a spus-o.
Credinţa schimbă promisiunea în profeţie. O promisiune este condiţionată de
colaborarea noastră, dar când ne exersăm credinţa autentică în ea, devine o profeţie.
Atunci putem merge înainte cu siguranţa că se va întâmpla, pentru că „Dumnezeu …
nu poate să mintă“. din Zilele cerului pe pământ
Aud deseori oameni rugându-se pentru mai multă credinţă, dar când îi ascult cu
atenţie şi ajung la esenţa rugăciunii lor, realizez că de fapt ei nu doresc deloc mai
multă credinţă. Ceea ce vor ei este ca credinţa lor să fie transformată în vedere.
Credinţa nu spune: „Văd că lucrul acesta este bun pentru mine; de aceea trebuie
să-l fi trimis Dumnezeu“. În schimb, credinţa declară: „Dumnezeu l-a trimis; de
aceea trebuie să fie bun pentru mine“.
Credinţa, când mergem prin întuneric cu Dumnezeu, Îl roagă doar să ne ţină
mai strâns de mână. Phillips Brooks

Păstorul nu-ţi cere

Să crezi în credinţa ta, ci doar să crezi în El;
Şi la aceasta Se referă când spune: „Veniţi la Mine“.
În lumină sau în întuneric caută să faci voia Lui,
Şi lasă-I lui Isus lucrarea credinţei liniştit.

2 Mai

Dom nul Şi-a aşezat

scaunul de domnie în ceruri,
ş i d om n i a L u i s t ă p â n e ş t e p e s t e t o t . ( P s a l m u l
103:19)

Mai demult, pe când ieşeam pe uşă într-o dimineaţă de primăvară, o pală de

vânt din est a trecut pe la colţ. Părea sfidător şi nemilos şi era furios şi uscat,
ridicând un nor de praf înaintea lui. Când am scos cheia din uşă, am început să spun
foarte nerăbdător: „Aş vrea ca vântul să se …“ Eram pe cale să spun schimbe, dar
gândul mi s-a oprit şi propoziţia a rămas neterminată.
În timp ce-mi continuam drumul, acest incident a devenit o parabolă pentru
mine. Mi-am imaginat un înger care-mi dă o cheie şi-mi spune: „Stăpânul meu îţi
trimite dragostea Lui şi m-a rugat să-ţi dau asta“. Mirându-mă, am întrebat: „Ce
este?“ „Este cheia vânturilor“, a spus îngerul şi apoi a dispărut.
Primul gând care mi-a venit în minte a fost: „Cu siguranţă aceasta îmi va aduce
bucurie“. Aşa că m-am grăbit să ajung sus pe dealuri la sursa vânturilor şi am stat în
mijlocul grotelor. Am proclamat: „Am să termin cu teribilul vânt de est - n-o să ne
mai necăjească niciodată!“ Am chemat acel vânt neprietenos la mine, am închis uşa
după el şi l-am auzit răsunând prin scobiturile grotelor. După ce am răsucit cheia,
închizându-l înăuntru plin de triumf, am spus: „Aşa, am terminat cu el“.
Apoi, privind în jurul meu, m-am întrebat: „Ce să pun în locul lui?“ M-am
gândit la căldurosul vânt de sud şi cât de plăcut trebuie să fie pentru mieii abia
născuţi, pentru noile flori şi plante de tot felul. Dar cum am introdus cheia în
broască, a început să-mi ardă mâna. Am strigat tare: „Ce fac? Cine ştie ce dezastru
pot cauza? De unde să ştiu eu ce vor şi ce au nevoie câmpiile? Zeci de mii de
probleme pot rezulta din această dorinţă prostească a mea!“
Dezorientat şi ruşinat, m-am uitat în sus şi L-am rugat pe Domnul să trimită
pe îngerul Său ca să ia cheia. Apoi am promis că nu voi mai cere această cheie
niciodată. Spre surprinderea mea, Domnul Însuşi a venit şi a stat lângă mine. El Şi-
a întins mâna ca să ia cheia, şi când I-am pus-o în palmă am văzut că I-a atins acea
sfântă cicatrice.
M-am umplut de remuşcări gândindu-mă cum am putut să mă plâng de ceva
creat de El, care poartă astfel de semne sacre ale dragostei Lui. Apoi, El a luat
cheia şi a atârnat-o de cureaua Sa. Am întrebat: „Tu ţii cheia vânturilor?“ „Da,
copilul Meu“, a răspuns El cu blândeţe. Şi în timp ce vorbea, am observat că la
cureaua Lui erau atârnate şi toate cheile vieţii mele. El a văzut privirea mea mirată
şi m-a întrebat: „Nu ştiai, copilul Meu drag, că domnia Mea „stăpâneşte peste tot“?
„Dacă domneşti peste toate“, am întrebat, „este bine să mă plâng de ceva?“
Atunci Şi-a pus cu tandreţe mâna peste mine, spunând: „Dragul Meu copil, unicul
tău bine vine dacă Mă iubeşti pe Mine, dacă te încrezi în Mine şi dacă Mă lauzi în
orice împrejurare“.
Mark Guy Pearse
 3 Mai
Atunci oricine va chema Num ele Dom nului
va fi m ântuit.
(Ioel 2:32)

Atunci de ce nu chem Numele Lui? De ce alerg la cutare sau la cutare, când

Dumnezeu este atât de aproape şi va auzi şi cea mai slabă chemare a mea? De ce
stau jos şi-mi trasez singur calea şi-mi fac planuri? De ce nu-mi încredinţez imediat
persoana şi povara mea în mâna Domnului?
Drept înainte este cea mai bună cale de alergat, aşa că de ce nu alerg drept
spre Dumnezeul cel viu? În schimb, caut în zadar eliberare oriunde în altă parte,
dar numai cu Dumnezeu o voi găsi. Cu El am promisiunea Lui măreaţă: „[eu voi]
fi mântuit“. Şi cu El nu mai am nevoie să întreb dacă să-L chem sau nu, fiindcă
„oricine“ îi cuprinde pe toţi. Mă include pe mine şi înseamnă oricine şi toţi care
cheamă Numele Lui. De aceea voi crede în acest verset şi voi chema imediat pe
gloriosul meu Domn care a făcut aşa o promisiune mare.
Situaţia mea este urgentă, şi nu văd cum voi fi scăpa. Şi totuşi asta nu este
treaba mea, căci Cel care a făcut promisiunea va găsi o cale să o ţină. Partea mea
este pur şi simplu să ascult de poruncile Lui, nu să-I dirijez căile. Eu sunt slujitorul
Lui, nu sfătuitorul Lui. Eu Îl chem şi El mă salvează. Charles H. Spurgeon

4 Mai
El face rana, şi tot El o leagă;
El răneşte, şi mâna Lui tămăduieşte.
(Iov 5:18)

Slujba marilor necazuri

 În timp ce ne plimbam pe lângă dealurile care au fost atât de violent zguduite de
un mare cutremur, realizam că după perioadele de distrugere urmează perioade de
linişte deplină. Într-adevăr, lacuri cu apă limpede şi liniştită se întind în valea de sub
stâncile căzute ale acelor dealuri, în timp ce nuferii îşi reflectă frumuseţea spre cer.
Trestiile de pe malul râurilor şoptesc în vânt, iar satul renaşte din nou, uitând de
mormintele trecutului. Iar clopotniţa bisericii, încă veselă după trecerea furtunii,
proclamă o rugăciune reînnoită pentru protecţie din partea Celui care ţine colţurile
Pământului în mâinile Lui şi dă putere dealurilor. John Ruskin

Dumnezeu a arat într-o zi cu un

cutremur,
Şi-a tras brazdele Lui adânci!
Şesurile au sărit în sus de-a valma,
Toate dealurile au săltat!

Dar acesta e secretul munţilor,

Ascuns de mult în sânul lor;
„Pacea lui Dumnezeu e veşnică“,
Sunt cuvintele de vis ale odihnei lor.

El i-a făcut refugii ale frumuseţii,

Căminul ales pentru harul Său;
El Îşi împrăştie dimineţile peste ei,
Apusurile Lui le luminează feţele.

Vânturile Lui le aduc mesaje -

Vestea furtunii puternice de la mare;
Ei o cântă de-a lungul văilor
În cântarea de dragoste a ploii.

Ei sunt creşa tinerelor râuri,

Cuibul norului Său zburător,
Ferma speciilor noi-născute,
Măreţi, liberi şi semeţi.

Oamenii din oraşele obosite

Urcă la altarele lor şi se roagă;
Dumnezeu îi înviorează din nou în
lăuntru,
În timpul plimbării Sale zilnice.
 Şi iată, am prins secretul lor!
Frumuseţea mai adâncă decât toate!
Această credinţă - acele momente grele
ale vieţii,
Când ai parte de necazuri iritante,

Sunt când Dumnezeu Îşi ară munţii;

Însă acei munţi vor fi
Izvorul Lui de har şi prospeţime,
Şi pacea Lui eternă pentru mine.
Wi l l i a m C . G a r n e t t

5 Mai
În clipa când au început
cântările şi laudele,
D o m n u l a p u s o p â n d ă îm p o t r i v a …
celor … care veniseră împotriva lui Iuda.
Şi au fost bătuţi.
(2 Cronici 20: 22)

O, dacă ne-am îngrijora mai puţin de problemele noastre şi am cânta şi am

lăuda mai mult! Sunt mii de lucruri care ne încătuşează şi care ar putea fi schimbate
în instrumente muzicale, dacă doar am şti cum s-o facem. Gândiţi-vă la acei oameni
care cugetă, meditează şi se gândesc la treburile vieţii, şi care studiază în continuu
misterioasele lucrări interioare ale providenţei lui Dumnezeu, întrebându-se de ce
suportă atâtea poveri şi sunt înfruntaţi şi bătuţi pe orice câmp de luptă. Cât de
diferite ar fi vieţile lor, şi cât de fericite, dacă ar înceta să se concentreze asupra lor
înşişi şi asupra fiinţei lor interioare, şi ar începe în schimb să-şi înalţe zilnic
experienţele către Dumnezeu, lăudându-L pentru ele.
Este mai uşor să scăpaţi de îngrijorări cântând decât gândindu-vă la ele. De ce
n-aţi cânta dimineaţa? Gândiţi-vă la păsări - ele sunt primele care cântă în fiecare zi,
şi au mai puţine griji decât orice creatură. Şi nu uitaţi să cântaţi seara, aşa cum fac
prihorii după ce şi-au terminat lucrul zilnic. Odată ce au făcut ultimul lor zbor din zi
şi au adunat ultima bucăţică de hrană, caută un vârf de copac de unde cântă o cântare
de laudă.
 O, dacă am putea să cântăm dimineaţa şi seara, înălţând cântare după cântare
într-o continuă laudă pe tot parcursul zilei! selectat

Nu lăsa cântarea să plece din viaţa ta

Chiar dacă uneori va curge
Pe un ton minor; se va uni din nou
Cu tonul major pe care-l şti.

Chiar dacă se ridică umbre ca să acopere

cerul vieţii,
Şi ascund pentru un timp soarele,
Curând se vor ridica şi vor descoperi
crăpătura,
Dacă laşi melodia să cânte.

Nu lăsa cântarea să plece din viaţa ta

Chiar dacă vocea şi-a pierdut trilul,
Chiar dacă nota tremurătoare ţi se
stinge-n gât,
Las-o să cânte liniştit în duhul tău.

Nu lăsa cântarea să plece din viaţa ta

Las-o să sune în sufletul tău cât timp
eşti aici;
Şi când vei pleca de aici, te va urma
acolo,
Şi va trăi în continuare în altă lume.

6 Mai
Prietenia Dom nului este
pentru cei ce se tem de El.
(Psalmul 25:14)

Există anumite taine ale providenţei lui Dumnezeu pe care El îngăduie copiilor
Săi să le afle. De fapt, deseori, cel puţin la suprafaţă, planurile Lui cu ei par să fie
severe şi ascunse. Totuşi credinţa priveşte mai profund şi spune: „Aceasta este taina
lui Dumnezeu. Tu priveşti numai în afară, dar eu privesc mai profund şi văd sensul
ascuns“.
Adu-ţi aminte că diamantele se găsesc în stare brută, şi adevărata lor valoare nu
se poate vedea. Şi când a fost ridicat cortul întâlnirii în pustiu, nu avea nimic în afară
care să-ţi atragă privirile. De fapt, învelitoarea de afară făcută din piei groase de viţel
de mare nu spunea nimic despre lucrurile preţioase dinăuntru.
Dragă prietene, Dumnezeu poate să-ţi trimită daruri valoroase într-un ambalaj
neatrăgător. Dar nu te îngrijora din cauza ambalajului, pentru că poţi avea toată
siguranţa că înăuntru El a ascuns comori de dragoste, bunătate şi înţelepciune. Dacă
vom primi pur şi simplu ce ne trimite El şi avem încredere în El pentru
binecuvântările dinăuntru, vom afla semnificaţia tainelor providenţei Lui, chiar şi în
vremuri de întuneric. A. B. Simpson

Până nu va tăcea fiecare război de ţesut,

Şi nu vor înceta să zboare firele
încrucişate,
Dumnezeu nu va derula modelul
Şi nu va explica motivul pentru care
Firele negre sunt la fel de necesare
În mâna iscusită a Ţesătorului,
Ca şi firele de aur şi argint
Pentru modelul pe care El l-a gândit.

Un om care-L are pe Hristos ca Domn este stăpânul oricărei situaţii. Eşti presat
de împrejurări? Nu le da la o parte, pentru că ele sunt mâinile Olarului. Şi vei învăţa
să le stăpâneşti nu oprind desfăşurarea lor, ci îndurând disciplina lor. Situaţiile nu
numai că te modelează într-un vas frumos, de cinste, dar te şi aprovizionează cu
resurse de mare valoare.

7 Mai
Isus le-a spus o pildă, ca să le arate
că trebuie să se roage necurmat,
şi să nu se lase.
(Luca 18:1)
 Eşecul în stăruinţă este una din cele mai frecvente probleme în rugăciune şi
mijlocire. Începem să ne rugăm pentru ceva, înălţând cererile noastre timp de o zi, o
săptămână, sau chiar o lună, dar apoi, dacă nu primim un răspuns clar, repede ne
dăm bătuţi şi încetăm să ne mai rugăm pentru lucrul respectiv.
Aceasta este o greşeală cu consecinţe îngrozitoare şi este pur şi simplu o cursă
în care începem multe lucruri, dar nu le vedem niciodată terminate. Aceasta duce la
ruină în toate domeniile vieţii. Oamenii care se obişnuiesc să înceapă ceva fără să
termine vreodată, îşi formează obiceiul de a eşua. Şi cei care încep să se roage pentru
ceva fără să persevereze până ajung la un rezultat bun îşi formează acelaşi obicei în
rugăciune. Renunţarea este acceptarea eşecului şi a înfrângerii. Înfrângerea duce
apoi la descurajare şi îndoieli cu privire la puterea rugăciunii, ceea ce poate fi fatal
pentru succesul vieţii de rugăciune a unui om.
Oamenii întreabă adesea: „Cât de mult trebuie să mă rog? N-ar trebui să revin
la momentul în care am încetat să mă mai rog şi să las problema în mâna lui
Dumnezeu?“ Singurul răspuns este acesta: Roagă-te până când ţi se împlineşte
rugăciunea sau până când eşti deplin încredinţat în inima ta că se va împlini. Doar
când una din aceste două condiţii va fi îndeplinită este sigur să te opreşti din
stăruinţa în rugăciune, pentru că rugăciunea nu este doar chemarea lui Dumnezeu,
ci este şi o luptă cu Satan. Şi deoarece Dumnezeu foloseşte mijlocirea noastră ca o
armă puternică a biruinţei în luptă, El singur trebuie să decidă când este sigur să
încetezi să te mai rogi. De aceea noi nu îndrăznim să încetăm să ne rugăm până nu
a venit răspunsul sau până nu primim încredinţarea că va veni.
În primul rând, ne oprim pentru că vedem efectiv răspunsul. În al doilea rând,
ne oprim pentru că credem, şi credinţa din inimile noastre este tot atât de demnă de
încredere ca vederea ochilor noştri, pentru că este „credinţa din partea lui
Dumnezeu“ (Efeseni 6:23) şi „credincioşia lui Dumnezeu“ (Romani 3:3) pe care o
avem în noi.
Dacă trăim o viaţă de rugăciune, vom ajunge să experimentăm şi să
recunoaştem din ce în ce mai mult această încredinţare dată de Dumnezeu. Vom şti
când să ne odihnim în ea liniştiţi şi când să continuăm să ne rugăm până când vom
primi răspunsul Lui.
din Practicarea Rugăciunii
Aşteaptă promisiunea lui Dumnezeu până când El te întâlneşte acolo, pentru
că El Se întoarce întotdeauna pe calea promisiunilor Lui. selectat
 8 Mai
Um b l â n d s l o b o z i î n m i j l o c u l f o c u l u i .
(Daniel 3:25)

Când Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au fost aruncaţi în cuptor, focul nu i-a

împiedicat să se mişte, pentru că au fost văzuţi „umblând slobozi“. De fapt, focul
era una din străzile pe care ei călătoreau spre destinaţia lor. Mângâierea pe care o
avem din adevărul revelat al lui Hristos nu este că el ne învaţă eliberarea din necaz,
ci că el ne învaţă libertatea în necaz.
O, dragă Doamne, când întunericul mă înfăşoară, învaţă-mă că pur şi simplu
trec printr-un tunel. Atunci îmi va fi de ajuns să ştiu că într-o zi totul va fi bine.
Mi s-a spus că într-o zi voi sta pe vârful Muntelui Măslinilor şi voi experimen-
ta gloria măreaţă a învierii. Dar, Tată ceresc, vreau mai mult - vreau să mă conducă
la ea Calvarul. Vreau să ştiu că umbrele de întuneric sunt umbrele de pe drum -
drumul care duce la casa Ta cerească. Învaţă-mă că motivul pentru care trebuie să
urc dealul este pentru că acolo sus este casa Ta! Ştiind aceasta, nu voi fi rănit de
necaz, dacă voi umbla în mijlocul focului. George Matheson

„Drumul e prea greu“, am spus;

„Tot traseul e doar urcuş;
Nu e nici o floare, în schimb sunt spini;
Şi cerul deasupra e gri“.
Dar Cineva m-a luat de mână la intrarea
întunecoasă,
Şi ce plăcut e drumul când îl parcurg cu
El.

„Crucea e prea grozavă“, am strigat -

„Mai mult decât poate duce spatele,
E atât de aspră şi de grea şi de lată,
Şi nu-i nimeni pe aproape căruia să-i
pese“.
Dar Cineva S-a plecat uşor şi mi-a atins
mâna:

9 Mai
 A v r a am s t ă t e a t o t î n a i n t e a D o m n u l u i .
(Geneza 18:22)

În acest capitol, Avraam a mijlocit înaintea lui Dumnezeu pentru vieţile altora.
Un prieten al lui Dumnezeu nu poate face altceva. Dar poate că tu vezi nivelul de
credinţă al lui Avraam şi prietenia lui cu Dumnezeu ca ceva mult peste
posibilităţile tale. Nu te descuraja, orice ar fi, pentru că Avraam a crescut în
credinţă nu în salturi uriaşe, ci pas cu pas. Şi noi putem face la fel.
Omul a cărui credinţă a fost sever încercată, dar totuşi a trecut prin bătălie
victorios, este omul peste care vor veni încercări mai grele. Cele mai scumpe
bijuterii sunt cele tăiate şi şlefuite cu cea mai mare îndemânare, şi cele mai
preţioase metale sunt trecute prin cele mai fierbinţi focuri. Poţi fi sigur că Avraam
n-ar fi fost niciodată chemat Tatăl credinţei dacă n-ar fi fost încercat la maximum.
Citeşte Geneza 22. În versetul 2, Dumnezeu i-a spus lui Avraam: „Ia pe fiul
tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac, … şi adu-l ardere de tot“. Îl
vedem apoi urcând pe Muntele Moria cu inima grea şi dorind fierbinte, dar
supunându-se smerit. A urcat cu Isaac, obiectul dragostei lui mari, care urma să fie
sacrificat la porunca lui Dumnezeu - Acela pe care Avraam Îl iubea şi Îi slujea cu
credincioşie!
Ce lecţie ar trebui să fie aceasta pentru noi când contestăm metodele pe care le
foloseşte Dumnezeu în vieţile noastre! Mustraţi toate interpretările care încearcă să
arunce îndoiala asupra acestei scene ameţitoare, pentru că acesta este un exemplu
practic pentru toate vârstele! Îngerii priveau şi ei cu teamă respectuoasă. Nu va
rămâne credinţa lui Avraam pentru totdeauna ca o putere şi ca un ajutor pentru toţi
oamenii lui Dumnezeu? Nu va fi încercarea lui o mărturie a faptului că întotdeauna
credinţa neclintită va dovedi credincioşia lui Dumnezeu?
Răspunsul este un „Da“ răsunător! Şi odată ce credinţa lui Avraam a trecut
victorioasă prin cel mai mare test al ei, Îngerul Domnului - Domnul Isus, Yehovah,
şi Cel în care „făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele … sunt «da» … [şi]
«Amin»“ (2 Cor. 1:20) - i-a vorbit şi i-a spus: „ştiu acum că te temi de Dumnezeu“
(Geneza 22:12). Domnul i-a spus, de fapt: „Pentru că ai avut încredere în Mine în
această grea încercare, voi avea încredere în tine, şi vei fi pentru totdeauna
«prietenul Meu» (Isaia 41:8)“. Domnul i-a promis lui Avraam: „Te voi
binecuvânta foarte mult … Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în
sămânţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!“ (Geneza 22:17,18).
Este adevărat, şi întotdeauna va fi, că „cei ce se
bizuiesc pe credinţă, sunt binecuvântaţi împreună cu
Avraam cel credincios“ (Galateni 3:9). selectat
Să fii prieten cu Dumnezeu nu este puţin lucru.
 10 Mai
O! dacă n-aş fi încredinţat că voi vedea
bunătatea Domnului … Nădăjduieşte în
Domnul! Fii tare, îmbărbătează-ţi inima.
(Psalmul 27:13-14)

Nu dispera!

O, cât de mare este ispita de a cădea în disperare câteodată! Sufletul nostru

devine deprimat şi descurajat, şi credinţa ni se clatină sub încercările şi testele
severe care vin în viaţa noastră, mai ales în perioadele de pierderi grele şi suferinţă.
Ajungem până acolo că spunem: „Nu mai pot să suport. Aproape că am ajuns la
disperare în aceste situaţii îngăduite de Dumnezeu. El îmi spune să nu disper, dar
ce aş putea să fac dacă am ajuns în acest punct?“
Ce ai făcut în trecut când te-ai simţit slăbit fizic? Nu puteai face nimic. Te-ai
oprit din a mai face ceva. În slăbiciunea ta, te-ai bizuit pe cineva drag şi puternic.
Te-ai bizuit complet pe altcineva şi te-ai odihnit, liniştindu-te şi încrezându-te în
puterea altuia.
La fel este şi când eşti tentat să disperi în necazuri spirituale. Când eşti gata să
cazi în disperare, mesajul lui Dumnezeu nu este: „Întăreşte-te şi îmbărbătează-te“
(Iosua 1:6), pentru că El ştie că eşti stors de putere şi curaj. În loc de aceasta, El îţi
spune dulce: „Opreşte-te, şi să ştii că Eu sunt Dumnezeu“ (vezi Psalmul 46:10).
Hudson Taylor era atât de slăbit şi de sfârşit în ultimele luni ale vieţii încât a
spus unui prieten: „Sunt atât de slăbit că nu mai pot să scriu. Nu pot să citesc
Biblia. Nu pot nici măcar să mă rog. Tot ce pot să fac este să stau liniştit în braţele
lui Dumnezeu ca un copil mic, încrezându-mă în El“. Acest minunat om al lui
Dumnezeu, care avusese o mare putere spirituală, a ajuns la un punct al suferinţei
fizice şi al slăbiciunii în care tot ce ar mai fi putut face era să stea liniştit şi să se
încreadă.
Asta-i tot ce vrea Dumnezeu de la tine ca şi copil al Său iubit. Când eşti slăbit
din cauza văpăilor aprige ale nenorocirii, nu încerca să „fii tare“. Ci doar
„Opreşte-te, şi să ştii că [El este] Dumnezeu“. Şi să ştii că El te va susţine şi te va
trece prin foc.
Dumnezeu Îşi păstrează cele mai bune medicamente
pentru perioadele noastre de cea mai adâncă disperare.

Fii tare, îmbărbătează-ţi inima. Psalmul 27:14

 Fii tare, El nu te-a părăsit
Niciodată până acum,
Şi va pleca El şi te va lăsa
Să te afunzi acum?
Nu, El a spus că te va ascunde
Sub aripile Sale;
Şi acolo, într-o dulce siguranţă,
Vei putea apoi să cânţi.
selectat

11 Mai
Am trecut prin foc şi prin apă:
dar Tu ne-ai scos şi ne-ai dat belşug.
(Psalmul 66:12)

Poate părea paradoxal, dar singura persoană care are odihnă a câştigat-o prin
conflict. Această pace, născută din conflict, nu este ca liniştea de rău augur de
dinaintea furtunii, ci ca seninătatea şi liniştea de după furtună, cu prospeţimea şi
aerul ei purificat.
Omul care pare a fi binecuvântat, dar care n-a fost atins de necaz, cu siguranţă
nu este un om puternic şi în pace. Calităţile acestui om n-au fost testate niciodată,
şi nu ştie cum s-ar descurca nici măcar într-un eşec uşor. Cel mai de încredere
navigator cu siguranţă nu este unul care n-a înfruntat niciodată o furtună. Poate fi
bun când e vreme bună pe mare, dar când se stârneşte o furtună, nu ţi-ai dori un
navigator experimentat care să preia controlul? Nu ţi-ai dori să ai la cârmă pe
cineva care a mai înfruntat furtuni şi care cunoaşte puterea carenei şi a velaturii
vasului, şi cum trebuie folosită ancora pentru a se prinde cât mai bine de stâncile
de pe fundul oceanului?
O, cum se prăbuşeşte totul când vine pentru prima dată nenorocirea peste noi!
Mlădiţele agăţătoare ale speranţelor noastre sunt rupte repede, lăsându-ne cu inima
copleşită şi prosternată, ca un vrej pe care vântul furtunii l-a smuls de pe gratii. Dar
după ce a trecut primul şoc şi putem privi în sus şi spunem: „Este Domnul“ (Ioan
21:7), credinţa începe să ne ridice încă o dată speranţele năruite şi să le strângă la
un loc în siguranţă la picioarele lui Dumnezeu. Şi rezultatul final este încredere,
siguranţă şi pace. selectat
 Vânturile potrivnice suflau asupra vieţii
mele;
Bărcuţa mea era bătută de furtună;
Planurile mele erau năruite - inima,
neliniştită,
Ş i t o a t ă s p e r a n ţ a m e a p ă r e a p i e r du t ă .
Atunci El „S-a sculat“ - un singur cuvânt
de pace.

12 Mai
Toate lucrurile sunt cu putinţă
celui ce crede!
(Marcu 9:23)

Cuvântul „toate“ menţionat aici nu se împlineşte întotdeauna doar cerând,

pentru că Dumnezeu caută mereu să te înveţe calea credinţei. Instruirea ta pentru o
viaţă de credinţă necesită multe domenii de educaţie, care includ încercarea
credinţei, disciplina credinţei, răbdarea credinţei şi curajul credinţei. Deseori
trebuie să treci prin multe etape înainte să ajungi în sfârşit la rezultatul credinţei -
adică, la biruinţa credinţei.
Fibra morală autentică se dezvoltă îndurând disciplina credinţei. Când I-ai
cerut ceva lui Dumnezeu, şi răspunsul n-a venit încă, ce trebuie să faci? Continuă
să crezi în Cuvântul Lui! Nu te abate de la el indiferent ce vezi sau ce simţi. Şi
dacă vei rămâne ferm pe poziţie, puterea şi experienţa ta vor creşte, se vor întări şi
se vor adânci. Când rămâi neclintit din poziţia credinţei tale, chiar dacă se
întrezăresc presupuse contradicţii faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, tu vei fi mai
puternic pe toate fronturile.
Deseori Dumnezeu va întârzia în mod intenţionat să-ţi dea răspunsul, dar de
fapt întârzierea este şi ea un răspuns la rugăciunea ta ca şi împlinirea care va veni.
El a lucrat în felul acesta în vieţile celor mai mari caractere biblice. Avraam, Moise
şi Ilie nu erau mari la început, dar au devenit mari prin disciplina credinţei lor.
Numai prin această disciplină au fost ei pregătiţi pentru lucrarea la care i-a chemat
Dumnezeu.
 Gândeşte-te, de exemplu, la Iosif, pe care Domnul îl pregătea pentru tronul
Egiptului. Psalmul 105:19 spune: „l-a încercat Cuvântul Domnului“. Nu viaţa de
închisoare cu paturi incomode şi hrană săracă „l-au încercat“, ci „Cuvântul
Domnului“. Cuvintele rostite de Dumnezeu în inima lui în primii lui ani cu privire
la înaltul său loc de onoare faţă de fraţii săi erau tot timpul înaintea lui. El a rămas
singur în închisoare, în ciuda nevinovăţiei lui, privind cum alţii abia încarceraţi
erau eliberaţi. Dar el şi-a amintit cuvintele lui Dumnezeu chiar şi când fiecare pas
al carierei sale ce trebuia să se împlinească părea din ce în ce mai imposibil.
Acelea au fost timpurile care i-au încercat sufletul, dar ele erau şi timpuri de
creştere şi dezvoltare spirituală. Apoi, când cuvântul eliberării lui din închisoare în
sfârşit a sosit, el era gata şi complet echipat pentru delicata misiune de a se ocupa
de răutăcioşii lui fraţi. Şi era în stare s-o facă cu o dragoste şi o răbdare pe care
numai Dumnezeu Însuşi le întrecea.
Nici o urmă de persecuţie nu te va încerca atâta timp cât ai experienţe ca
acestea - cele în care ţi se cere să-L aştepţi pe Dumnezeu. Odată ce El a rostit
promisiunea de a lucra, este într-adevăr foarte greu să aştepţi când vezi că zilele
trec fără să se împlinească nimic. Însă această disciplină a credinţei este cea care te
va aduce la o cunoaştere a lui Dumnezeu care altfel ar fi imposibilă.

13 Mai
C ă c i n u ş t i m c u m t r e b u i e s ă n e r u g ăm .
(Romani 8:26)

De multe ori răspunsurile la rugăciunile noastre sunt cele care produc multe
dificultăţi în viaţa creştină. Ne rugăm pentru răbdare, şi Tatăl nostru trimite oameni
solicitanţi în calea noastră pentru a ne testa la limită, „căci … necazul aduce
răbdare“ (Romani 5:3). Ne rugăm pentru un duh supus, şi Dumnezeu trimite din
nou suferinţă, ca să învăţăm să fim ascultători în acelaşi fel în care Hristos „a
învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit“ (Evrei 5:8).
Ne rugăm să fim altruişti, şi Dumnezeu ne dă ocazii să facem sacrificii punând
pe primul loc nevoile altora şi punându-ne viaţa la dispoziţia altor credincioşi. Ne
rugăm pentru putere şi smerenie, şi „un sol al Satanei“ (2 Cor. 12:7) vine să ne
chinuiască până cădem la pământ cerând să ne fie luat.
Ne rugăm Domnului, cum s-au rugat apostolii Lui, zicând: „Măreşte-ne
credinţa!“ (Luca 17:5). Atunci banii noştri parcă fac aripi şi zboară; copiii noştri se
îmbolnăvesc grav; un angajat devine neglijent, încet şi risipitor; sau alte încercări
noi se abat asupra noastră, solicitând mai multă credinţă decât am experimentat
înainte.
Ne rugăm pentru o viaţă ca a lui Hristos care să arate smerenia unui miel.
Atunci ni se cere să facem o lucrare umilă, sau suntem acuzaţi pe nedrept, fără a ni
se da ocazia să ne explicăm, pentru că El „când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis
gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie“ (Isaia 53:7).
Ne rugăm pentru blândeţe şi imediat înfruntăm o furtună de ispite de a fi aspri
şi irascibili. Ne rugăm pentru linişte, şi deodată fiecare nerv ne este stresat la
maximum cu o tensiune imensă pentru a învăţa că atunci când El ne trimite pacea
Sa, nimeni nu ne-o poate tulbura.
Ne rugăm pentru dragoste faţă de alţii, şi Dumnezeu ne trimite o suferinţă
deosebită, aducând în calea noastră oameni greu de iubit şi care spun lucruri care
ne calcă pe nervi şi ne sfâşie inima. El face aceasta pentru că „dragostea este
îndelung răbdătoare, este plină de bunătate … nu se poartă necuviincios, ... nu se
mânie … acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu
va pieri niciodată“ (1 Cor. 13:4-5, 7-8).
Da, ne rugăm să fim ca Domnul Isus, şi răspunsul lui Dumnezeu este: „Iată,
te-am pus în cuptor“ (Isaia 48:10); „Îţi va suferi inima şi-ţi vor fi mâinile destul de
tari?“ (Ezechiel 22:14); „Puteţi voi să beţi paharul?“ (Matei 20:22).
Drumul spre pace şi victorie este să acceptăm orice situaţie şi orice încercare
ca venind direct din mâna Tatălui nostru iubitor; să trăim „împreună [cu El] în
locurile cereşti“ (Efeseni 2:6), deasupra norilor, în prezenţa tronului Său; şi să
privim în jos din glorie la împrejurările noastre ca fiind rânduite de Domnul cu
dragoste. selectat

M-am rugat pentru putere, şi apoi am

pierdut pentru un timp
Orice simţ al apropierii, umane şi
divine;
Dragostea pe care mă bazam s-a stins şi
mi-a zdrobit inima,
Mâinile de care mă ţineam s-au desprins
de ale mele;
Dar pe când mă clătinam, slăbit,
tremurând şi singur,
Braţele veşnice le-au susţinut pe ale
mele.
M-am rugat pentru lumină; soarele a
dispărut după nori,
Luna s-a întunecat de ceaţa îndoielii,
Stelele cerului au fost înnegurate de
temeri pământeşti,
Şi flacăra slabă a candelei mele s-a
stins;
Dar cum stăteam în umbră, învăluit în
noapte,
Faţa lui Hristos a transformat tot
întunericul în lumină.

M-am rugat pentru pace, şi-am visat

liniştea odihnitoare,
Un somn fără dureri, o pauză liniştită;
Deasupra capului meu cerul era înnegrit
de furtună,
Şi asaltul furios al vrăjmaşilor mei
creştea şi mai mult;
Dar când bătălia se dezlănţuia, şi
vânturile sălbatice suflau,
Am auzit glasul Lui şi-am cunoscut pacea
perfectă.

Îţi mulţumesc,Doamne, că Tu ai fost prea

înţelept ca să iei în seamă
Rugăciunile mele slabe şi să răspunzi
cum credeam eu,
De când aceste daruri scumpe bunătatea
Ta le-a oferit
Mi-au adus mai mult decât tot ce am
cerut sau gândit;
Dătător de bunuri, aşa răspunde-mi la
fiecare cerere,
În felul Tău de a da, mult mai bun decât
al meu.
Annie Johnson Flint
 14 Mai
Chiar în ziua aceea,
[Avraam a făcut] după porunca
pe care i-o dăduse Dum nezeu.
(Geneza 17:23)

Ascultarea imediată este singura formă de ascultare, ascultarea întârziată este

neascultare. De fiecare dată când Dumnezeu ne cheamă să facem ceva, El Se oferă
să facă un legământ cu noi. Partea noastră este să ascultăm, şi apoi El Îşi va face
partea şi ne va trimite o binecuvântare specială.
Singurul mod de a fi ascultător este să asculţi imediat - „chiar în ziua aceea“,
cum a făcut Avraam. Ştiu că de multe ori amânăm să facem ceea ce trebuie să
facem, şi mai târziu ne străduim s-o facem cât de bine putem. Cu siguranţă aceasta
este mai bine decât să n-o facem deloc. Atunci, însă, în cel mai bun caz este doar o
încercare schiloadă, desfigurată şi parţială de a ajunge la ascultare. Ascultarea
amânată nu ne va aduce niciodată binecuvântarea deplină pe care Dumnezeu
intenţiona să ne-o dea sau ceea ce ar fi adus dacă am fi ascultat cât mai devreme
posibil.
Ce păcat că ne furăm singuri, şi-L furăm şi pe Dumnezeu şi pe alţii, cu
întârzierile noastre! Adu-ţi aminte, „chiar în ziua aceea“ este felul Genezei de a
spune: „Fă-o acum!“ din Mesaje pentru vegherea de dimineaţă
Martin Luther spunea odată: „Un adevărat credincios va crucifica sau va
omorî întrebarea «De ce?». El va asculta pur şi simplu fără să pună întrebări“. Şi eu
refuz să fiu unul din acei oameni despre care Domnul a zis: „Dacă nu vedeţi semne
şi minuni, cu nici un chip nu credeţi!“ (Ioan 4:48). Voi asculta fără să pun
întrebări.

Ai noştri să nu replice,
Ai noştri să nu caute motive,
Ai noştri doar să facă şi să moară.

Ascultarea este rodul credinţei; răbdarea este floarea timpurie din pomul
credinţei. Christina Rossetti
 15 Mai

Nu putem vedea lumina soarelui

care străluceşte în dosul norilor.
(Iov 37:21)

O mare parte din frumuseţea lumii se datorează norilor. Neschimbatul albastru

al unui cer frumos şi însorit nu se compară totuşi cu gloria norilor schimbători. Şi
pământul ar deveni un pustiu dacă ei nu ne-ar sluji.
Viaţa omului îşi are şi ea norii ei. Ei ne dau umbră, ne înviorează, dar uneori
ne acoperă cu întunericul nopţii. Dar niciodată nu este un nor fără „strălucirea lui“.
Dumnezeu ne-a spus: „Am aşezat curcubeul Meu în nori“ (Geneza 9:13, KJV).
Dacă am putea vedea norii de sus - în toată gloria lor cu aspect de valuri, scăldaţi
în reflexiile luminii, şi maiestuoşi ca Alpii - ne-am minuna de strălucirea lor
magnifică.
Îi vedem numai de jos, deci cine ne va descrie „strălucirea“ care le scaldă
înălţimile, pătrunde în văile lor, şi se reflectă din fiecare pisc al întinderii lor? Nu
cumva fiecare strop de ploaie din ei soarbe însuşiri dătătoare de sănătate, care mai
târziu vor cădea pe pământ?
O, drag copil al lui Dumnezeu! Dacă ai putea să vezi de sus durerile şi
necazurile tale în loc să le vezi de pe pământ. Dacă le-ai privi de sus, din locul unde
eşti aşezat „în locurile cereşti, în Hristos Isus“ (Ef. 2:6), ai cunoaşte frumuseţea
curcubeului de culori pe care ele o reflectă spre oştirile cereşti. Ai vedea de
asemenea „strălucirea“ feţei lui Hristos şi-n final ai fi bucuros să vezi cum aceşti
nori îşi aruncă umbrele adânci peste pantele muntoase ale vieţii tale.
Adu-ţi aminte că norii se mişcă întotdeauna înaintea
vântului purificator al lui Dumnezeu. selectat

Nu pot şti de ce dintr-odată furtuna

Trebuie să se dezlănţuie atât de aprig în
jurul meu în furia ei;
Dar ştiu aceasta - Dumnezeu veghează
asupra căii mele,
Şi pot să mă încred.
Eu nu pot trage la o parte vălul nevăzut
Care ascunde viitorul necunoscut de
ochii mei,
Nici nu ştiu dacă mă aşteaptă întunericul
sau lumina;
Dar pot să mă încred.
 Nu am putere să privesc dincolo de timp,
Ca să văd încă de aici ţara de dincolo de
râu;
Dar ştiu aceasta - voi fi pentru totdeauna
al lui Dumnezeu;
Aşa că pot să mă încred.

16 Mai
Daniele, nu te teme de nimic!
Căci cuvintele tale au fost ascultate
din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima
ca să înţelegi, şi să te sm ereşti
înaintea Dum nezeului tău,
şi tocmai din pricina cuvintelor tale
vin eu acum!
Dar căpetenia împărăţiei Persiei
m i - a s t a t îm p o t r i v ă
douăzeci şi una de zile“
(Daniel 10:12-13)

Acest pasaj este o învăţătură minunată despre rugăciune şi ne arată ce obstacol

direct poate fi Satan în vieţile noastre. Daniel a postit şi s-a rugat timp de 21 de zile
dificile. Atât cât reiese din textul biblic, dificultatea n-a venit din cauză că Daniel
nu era un om bun, nici pentru că rugăciunea lui nu era corectă, ci din cauza unui
atac special din partea lui Satan.
Domnul Şi-a trimis mesagerul angelic să-i spună lui Daniel că rugăciunea lui a
fost ascultată din momentul în care a început să se roage, dar îngerul bun a fost
împiedicat de un înger rău, care l-a întâmpinat pe drum şi s-a luptat cu el. Acest
conflict a avut loc în ceruri, însă Daniel a avut un conflict asemănător aici pe
pământ pe când agoniza în rugăciune.
„Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva
căpeteniilor, împotriva domniilor, … împotriva duhurilor răutăţii care sunt în
locurile cereşti“ (Efeseni 6:12). Atacul lui Satan şi lupta care a urmat au întârziat
răspunsul trei săptămâni pline. Daniel era aproape înfrânt, şi Satan ar fi fost
bucuros să-l omoare, dar Dumnezeu n-ar fi îngăduit să vină asupra lui Daniel mai
mult decât ar fi putut duce (vezi 1 Corinteni 10:13).
Multe rugăciuni ale credincioşilor sunt împiedicate de Satan. Totuşi, nu
trebuie să te înfricoşezi când vezi că rugăciunile tale fără răspuns se îngrămădesc,
pentru că în curând ele vor răzbate ca un fluviu. Când se va întâmpla aceasta, nu
doar că răspunsurile tale vor curge, dar ele vor fi acompaniate şi de noi
binecuvântări. dintr-o predică
Iadul lucrează cel mai tare asupra sfinţilor lui Dumnezeu. Cele mai valoroase
suflete vor fi încercate la cea mai mare presiune şi la cea mai înaltă temperatură,
dar cerul nu-i va părăsi.
William L. Watkinson

17 Mai
Peste patruzeci de ani,
i s-a arătat un înger [lui Moise]
în pustia muntelui … Dom nul i-a zis:
„Acum , du-te, te voi trimite în Egipt“.
(Fapte 7:30,33-34)

Deseori Domnul ne cheamă deoparte de la lucrul nostru pentru o perioadă şi

ne cere să stăm liniştiţi şi să învăţăm înainte de a ieşi din nou la lucru. Şi orele
petrecute în aşteptare nu sunt un timp pierdut.
Odată un cavaler antic a realizat, în timp ce fugea din faţa vrăjmaşilor lui, că o
potcoavă a calului său trebuia înlocuită. Prudent ar fi fost să-şi continue cursa fără
întârziere. Totuşi, înalta înţelepciune i-a şoptit să se oprească pentru câteva minute
la potcovarul de pe drum. Deşi auzea galopând copitele cailor vrăjmaşilor lui care
se apropiau, a aşteptat până când a fost schimbată potcoava calului înainte de a-şi
continua escapada. Când au apărut vrăjmaşii, la numai 100 de yarzi depărtare, a
sărit în şa şi a zburat cu iuţeala vântului. Atunci şi-a dat seama că oprirea i-a grăbit
de fapt escapada.
De multe ori Dumnezeu ne va cere să aşteptăm înainte de a porni, pentru a ne
reface total forţele după ultima noastră misiune înainte de a intra în următoarea
etapă a călătoriei şi a lucrării noastre. din Zile cerului pe pământ

Aşteptând! Da, aşteptând cu răbdare!

 Până când următorii paşi vor fi clari;
Să aud, cu urechea inimii,
Glasul care mă va chema.

Aşteptând! Da, aşteptând plin de

speranţă!
Cu speranţa care nu se stinge;
Stăpânul S-a angajat să mă călăuzească,
Şi ochii mei sunt aţintiţi spre El.

Aşteptând! Aşteptând în perspectivă!

Poate astăzi este ziua când
Stăpânul va deschide repede
Poarta viitorului meu drum.

Aşteptând! Da, aşteptând! Tot aşteptând!

Ştiu, chiar dacă am aşteptat mult,
Că, în timp ce El Îşi urmăreşte scopul,
Aşteptarea Lui nu poate fi greşită.

Aşteptând! Da, aşteptând! Tot aşteptând!

Stăpânul nu va întârzia:
Căci El ştie că eu aştept
Ca El să deschidă poarta.
J.Danson Smith

18 Mai
Am fost apăsaţi peste măsură de mult,
… a ş a c ă n i c i n u m a i t r ă g e am n ă d e j d e
de viaţă…pentru ca să ne punem încrederea
nu în noi înşine,
ci în Dum nezeu care înviază morţii.
(2 Corinteni 1:8-9)
 Apăsat peste măsură; da, apăsat până în
pânzele albe;
Apăsat foarte intens, peste puterile mele;
Apăsat în trupul meu şi apăsat în sufletul
meu,
Apăsat în mintea mea până când talazuri
negre se rostogolesc.
Apăsare din partea vrăjmaşilor şi
apăsare din partea prietenilor.
Apăsare peste apăsare, până când viaţa
aproape se sfârşeşte.

Apăsat pentru a nu cunoaşte alt ajutor

afară de Dumnezeu;
Apăsat pentru a iubi toiagul Lui şi
nuiaua Lui.
Apăsat în libertatea în care nimic nu se
ţine de mine;
Apăsat în trăirea vieţii mele pentru
Domnul,
Apăsat în trăirea vieţii lui Hristos din
belşug.

Apăsarea momentelor dificile ne face să preţuim viaţa. De fiecare dată când

viaţa noastră este cruţată şi ne este dată înapoi după o încercare, este ca un nou
început. Mai bine i-am înţelege valoarea şi astfel să ne străduim să facem mai mult
pentru Dumnezeu şi pentru binele oamenilor. Şi apăsarea pe care o îndurăm ne
ajută să înţelegem mai bine încercările altora, înzestrându-ne cu aptitudinea de a-i
ajuta şi de a-i mângâia.
Unii oameni au o părere superficială despre ei. Cu acest caracter superficial, ei
se leagă foarte uşor de o teorie sau de o promisiune, manifestându-şi apoi fără nici
o reţinere neîncrederea lor faţă de cei care dau înapoi în încercare. Însă un om care
a trecut prin mari suferinţe nu va face aşa niciodată. El este foarte delicat şi blând,
şi înţelege ce înseamnă cu adevărat suferinţa. La aceasta se referea Pavel când
spunea: „În noi lucrează moartea“ (2 Corinteni 4:12).
Încercările şi timpurile grele sunt necesare pentru a ne împinge înainte. Ele
lucrează la fel ca focul din cala unui vapor cu aburi puternic care produce energia
ce pune-n mişcare pistoanele, porneşte motorul şi propulsează marele vas pe mare,
chiar când înfruntă vântul şi valurile. A.B. Simpson
 19 Mai
Nu sfârşise el încă de vorbit, şi-a ieşit,
cu vadra pe um ăr, Rebeca.
Atunci om ul a plecat capul
şi s-a aruncat cu faţa la pământ
înaintea Domnului, zicând:
„Binecuvântat să fie Domnul …
care n-a părăsit îndurarea
şi credincioşia Lui“.
(Geneza 24:15,26-27)

Orice rugăciune evlavioasă este ascultată chiar înainte de a fi terminată - „Nu

sfârşise el încă de vorbit …“. Aceasta pentru că Hristos ne-a asigurat în Cuvântul
Său: „Orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da“ (Ioan 16:23). Când
ceri prin credinţă şi-n Numele lui Hristos - adică, în unitate cu El şi cu voia Lui -
„vi se va da“ (Ioan 15:7).
Atât timp cât Cuvântul lui Dumnezeu nu poate să cadă, ori de câte ori
îndeplinim aceste simple condiţii, răspunsul la rugăciunea noastră a fost deja dat şi
împlinit în cer în timpul rugăciunii, chiar dacă nu se va arăta pe pământ decât mult
mai târziu. De aceea este înţelept să închei fiecare rugăciune cu laudă şi mulţumire
la adresa lui Dumnezeu pentru răspunsul pe care deja l-a dat.
„Binecuvântat să fie Domnul, … care n-a părăsit îndurarea şi credincioşia
Lui“ (vezi Daniel 9:20-27, 10:12) din Mesaje pentru vegherea de dimineaţă
Când ne încredem în Dumnezeu pentru o binecuvântare, trebuie să avem o
atitudine de credinţă şi să începem să acţionăm şi să ne rugăm ca şi cum
binecuvântarea ar fi deja a noastră. Să-I răspundem lui Dumnezeu ca şi cum El ne-
a îndeplinit cererea. Această atitudine de încredere înseamnă să ne bizuim pe El
pentru ceea ce am cerut şi să luăm ca atare faptul că El ne-a dat ce am cerut şi va
continua să ne dea.
Când oamenii se căsătoresc, au imediat o nouă perspectivă de viaţă şi încep să
se comporte ca atare. Aşa ar trebui să fie şi când Îl primim pe Hristos ca Salvator al
nostru, ca Sanctificator al nostru, ca Vindecător al nostru, sau ca Eliberator al
nostru. El Se aşteaptă ca noi să avem o nouă perspectivă, în care să-L
recunoaştem pe El în capacitatea şi rolul pentru care ne-am încrezut în El, şi în care
să-L lăsăm să fie pentru noi tot ce I-am cerut prin credinţă. selectat
 Lucrul pe care-l cer când Dumnezeu mă
îndeamnă să mă rog,
Începe în acelaşi mod în care va apare în
viaţa mea.

20 Mai
Nu voi bea paharul
pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?
(Ioan 18:11)

Dumnezeu este de o mie de ori mai meticulos cu noi decât chiar şi un artist cu
tabloul său. Trasându-ne cu pensula durerii, şi cu împrejurări de diferite culori, ne
pictează în cea mai înaltă şi cea mai bună imagine vizualizată de El, numai dacă
vom primi amarele Lui daruri de smirnă într-o atitudine spirituală potrivită.
Însă când este îndepărtat de la noi paharul durerilor şi lecţiile din el sunt
suprimate sau trec neobservate, facem mai mult rău sufletului nostru decât am
putea repara vreodată. Nici o inimă omenească nu-şi poate imagina dragostea
incomparabilă pe care Dumnezeu o exprimă în darul Său de smirnă. Cu toate
acestea, acest mare dar pe care sufletul nostru ar trebui să-l primească este lăsat să
treacă pe lângă noi din cauza indiferenţei noastre indolente, şi până la urmă nu ne
alegem cu nimic.
Apoi, cu inima pustie venim şi ne plângem, zicând: „O, Doamne, mă simt atât
de arid, şi este atât de mult întuneric înăuntrul meu!“ Sfatul meu pentru tine, copil
drag, este să-ţi deschizi inima pentru durere şi suferinţă, şi aceasta îţi va aduce mai
mult bine decât să fii plin de emoţie şi sinceritate. Tauler

Vaietul chinului omului a ajuns până la

Dumnezeu,
„Doamne, alungă durerea:
Umbra ce întunecă lumea pe care ai
creat-o,
Lanţul strâns, care sugrumă
Care strangulează inima, povara care
apasă
Pe aripile ce vor să-şi ia zborul,
 Doamne, alungă durerea din lumea pe
care ai creat-o,
Ca să Te iubească mai mult“.
Atunci Domnul a răspuns la plângerea
lumii Sale:
„Să alung durerea,
Şi cu ea puterea sufletului de a îndura,
Întărit prin încordare?
Să alung mila, care leagă inimă de inimă,
Şi marele sacrificiu?
Aţi pierde voi pe toţi eroii voştri care se
înalţă din focul
Înţelepciunii înspre cer?
Să alung dragostea care răscumpără cu
un preţ
Şi zâmbeşte în faţa pierderii?
Puteţi voi înlătura din viaţa voastră ceea
ce se înalţă la Mine
Hristosul pe crucea Sa?“

21 Mai
Mă gândesc la cântările mele noaptea.
(Psalmul 77:6)

Am citit undeva de o pasăre care nu vrea niciodată să cânte cântecul pe care

doreşte stăpânul ei să-l audă câtă vreme colivia ei este în plină lumină. Poate învăţa
o notă de aici sau o măsură de acolo, dar niciodată un cântec întreg, până nu-i este
acoperită colivia şi nu dispare lumina soarelui.
Mulţi oameni se comportă la fel, nu învaţă niciodată să cânte până nu cad
umbrele întunericului. Să ne amintim mereu că legendara privighetoare cântă cu
spinul înfipt în pieptul ei; şi a fost într-o noapte în Betleem când s-a auzit cântecul
îngerilor; şi „la miezul nopţii s-a auzit o strigare: «Iată Mirele, ieşiţi-i în
întâmpinare!»“ (Matei 25:6).
În adevăr, este de-a dreptul îndoielnic ca sufletul unui om să poată cunoaşte cu
adevărat dragostea lui Dumnezeu în toată bogăţia ei şi mângâierea ei, şi
desăvârşirea ei care satisface pe deplin până nu se întunecă cerul şi devine
ameninţător. Lumina răsare din întuneric, şi dimineaţa se naşte din sânul nopţii.
James Creelman călătorea odată prin Balcani în căutarea lui Natalia, regina
exilată a Serbiei. În una din scrisorile sale, descria călătoria astfel:

În timpul acelei memorabile călătorii, am aflat că rezerva de ulei de

trandafiri a lumii este în Munţii Balcani. Lucrul care mi-a atras cel mai mult
atenţia a fost că trandafirii trebuia strânşi în timpul celor mai întunecate ore
ale nopţii, culegătorii începeau la ora unu şi terminau la ora două noaptea.
Iniţial această practică mi s-a părut a fi o superstiţie sau o tradiţie, dar
cercetând mai îndeaproape, am aflat că cercetările ştiinţifice actuale au
demonstrat că 40% din parfumul trandafirilor dispare la lumina zilei.

Şi este un fapt real şi incontestabil al vieţii şi culturii umane că şi caracterul

unui om se întăreşte cel mai mult în timpul celor mai negre zile.
Malcolm J. McLeod

22 Mai
Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului,
încrede-te în El, şi El va lucra.
(Psalmul 37:5)

Sensul literal al acestui verset este: „Rostogoleşte-ţi calea pe urmele lui

Yehova şi încrede-te în El, şi El lucrează“. Ne atrage atenţia intervenţia imediată a
lui Dumnezeu odată ce încredinţăm, sau „rostogolim“ poverile de orice fel din
mâinile noastre în ale Lui. Fie că povara noastră este un necaz, o dificultate, o
nevoie trupească, sau cu privire la mântuirea cuiva drag, „El lucrează“.
Când lucrează El? „El lucrează“ acum. Noi ne purtăm ca şi cum Dumnezeu nu
a acceptat imediat încrederea noastră în El şi ca urmare întârzie împlinirea a ceea
ce I-am cerut să facă. Nu înţelegem că „El lucrează“ în timp ce încredinţăm. „El
lucrează“ acum! Lăudaţi-L pentru acest fapt real.
Speranţa că El va lucra este ceea ce-L împuterniceşte pe Duhul Sfânt să
împlinească ceea ce am „rostogolit“ asupra Lui. În momentul acela nu mai este în
mâna noastră, şi nu trebuie să mai încercăm s-o facem noi. „El lucrează!“
Debarasează-te de povară şi nu încerca s-o iei din nou. Ce uşurare este să ştii că
într-adevăr El este la lucru în dificultatea prin care trecem!
 Şi când cineva îţi spune: „Dar nu văd nici un
rezultat“, nu-i da atenţie.
„El lucrează“ dacă am „rostogolit“ poverile noastre asupra Lui şi „dacă ne
uităm ţintă … la Isus“ (Evrei 12:2) ca El să rezolve lucrurile. Credinţa noastră
poate fi încercată, dar „El lucrează“. Cuvântul Său este adevărul! V.H.F.

Eu strig către Dumnezeu, către Cel Preaînalt, către Dumnezeu care

lucrează pentru mine.
Psalmul 57:2

O traducere frumoasă mai veche a acestui verset spune: „El va împlini cauza
ce-o ţin în mână“. Lucrul acesta mi se pare foarte real în ziua de azi. Lucrul acesta
„pe care-l ţin în mâna mea“ - lucrarea mea de azi, acest concept pe care nu-l pot
stăpâni, această sarcină în care mi-am supraestimat abilităţile - aceasta este ce pot
„striga“ după El să facă „pentru mine“, cu siguranţa liniştită că El o va face. „Cei
neprihăniţi şi înţelepţi, şi faptele lor, sunt în mâna lui Dumnezeu“ (Ecl. 9:1).
Frances Ridley Havergal
Domnul va urmări promisiunile legământului Său. Orice apucă şi ţine în mâna
Sa va împlini. De aceea îndurările Sale trecute sunt garanţii pentru cele viitoare, şi
motive întemeiate de a continua să strigăm către El.
Charles H. Spurgeon

23 Mai
Zadarnică le era toată iscusinţa.
Atunci, în strâmtorarea lor,
au strigat către Donm ul,
şi El i-a izbăvit din necazurile lor.
(Psalmul 107:27-28)

Eşti cumva la capătul iscusinţei,

Creştin cu fruntea încreţită?
Te gândeşti la ce este înaintea ta,
Şi la tot ce înduri acum?
Simţi că toată lumea e împotriva ta,
 Şi eşti singur în mijlocul bătăliei?
Adu-ţi aminte - la capătul iscusinţei
Este locul unde se arată puterea lui
Dumnezeu.

Eşti cumva la capătul iscusinţei,

Orbit de o durere epuizantă,
Simţind că n-o poţi îndura,
Că nu poţi suporta tensiunea,
Zdrobit de suferinţa continuă,
Năucit, şi uluit, şi amorţit?
Adu-ţi aminte - la capătul iscusinţei
Este locul unde-I place lui Isus să vină.

Eşti cumva la capătul iscusinţei?

Lucrarea ta se întinde înaintea ta,
Toate zac începute şi neterminate,
A p ă s â n d u - ţ i i n i ma ş i m i n t e a ,
Tânjeşti după puterea de a le face,
Întinzând mâini tremurânde?
Adu-ţi aminte - la capătul iscusinţei
Stă Cel ce ne poartă povara.

Eşti cumva la capătul iscusinţei?

Atunci eşti chiar în locul
Unde se află minunatele resurse
Ale Celui care nu te părăseşte:
Fără îndoială că pe o cale mai luminoasă
Paşii tăi vor ajunge-n curând,
Dar numai la capătul iscusinţei
Se arată „Dumnezeul care poate“.
A n t o i n e t t e Wi l s o n

Nu te descuraja - ar putea fi ultima cheie de pe inel care deschide uşa.

Stansifer
 24 Mai
S a r a a r ăm a s î n s ă r c i n a t ă
ş i a n ă s c u t l u i A v r a am
un fiu la bătrâneţe, la vrem ea hotărâtă,
despre care-i vorbise Dum nezeu.
(Geneza 21:2)

„Dar sfaturile Domnului dăinuiesc pe vecie, şi planurile inimii Lui, din neam
în neam“ (Psalmul 33:11). Dar trebuie să fim pregătiţi să aşteptăm cronometrajul
lui Dumnezeu. Cronometrajul Său este precis, pentru că El face toate lucrurile
„exact la timpul“ hotărât de El. Nu este pentru noi să cunoaştem cronometrajul
Său, şi de fapt nici nu-l putem cunoaşte - trebuie doar să-l aşteptăm.
Dacă Dumnezeu i-ar fi spus lui Avraam când era încă în Haran că are să
aştepte 30 de ani până va ţine în braţe copilul promis, curajul l-ar fi părăsit. Aşa că
Dumnezeu, ca un act al dragostei Sale îndurătoare, a ascuns de Avraam numărul
anilor istovitori cât trebuia să aştepte. Numai când s-a apropiat sorocul, cu doar
câteva luni înainte, Dumnezeu Şi-a revelat promisiunea: „La anul pe vremea
aceasta … Sara va avea un fiu“ (Geneza 18:14). „Vremea aceasta“ a venit în
sfârşit, şi curând râsul zglobiu care a umplut casa patriarhului a făcut cuplul
înaintat în vârstă să uite aşteptarea lungă şi grea.
Aşa că îmbărbătează-te, copile drag, când Dumnezeu îţi cere să aştepţi. Cel pe
care-L aştepţi nu te va dezamăgi. El nu va întârzia nici 5 minute peste „vremea
aceea“. Şi-n curând „întristarea voastră se va preface în bucurie“ (Ioan 16:20).
O, ce fericit e sufletul pe care Dumnezeu îl face să râdă! Atunci necazul şi
plânsul fug pentru totdeauna, cum fuge întunericul de zorii zilei. selectat
Ca pasageri, nu este pentru noi să umblăm cu hărţile maritime şi cu compasul.
Trebuie să-L lăsăm pe abilul Căpitan să-Şi facă singur lucrarea.
Robert Hall

Unele lucruri nu pot fi împlinite într-o zi. Chiar Dumnezeu nu face un

apus glorios într-o clipă. Timp de câteva zile El adună ceaţa cu care va
construi superbele Lui palate pe cerul de vest.

Dimineţi glorioase - dar când? Ah, cine

va spune?
Muntele cel mai râpos va deveni câmpie,
Şi pământul arid va fi saturat de ploaie.
 Toate porţile de aramă vor fi sfărâmate;
barele de fier,
Transformate, formează o scară spre
stele.
Locurile accidentate vor fi netezite, şi
toate căile întortocheate îndreptate,
Pentru cel care poate aştepta cu răbdare.
Aceste lucruri vor avea loc în ziua
hotărâtă de Dumnezeu:
Poate nu va fi mâine - dar va fi.

25 Mai
Rabd totul pentru cei aleşi,
pentru ca şi ei să capete mântuirea
care este în Hristos Isus,
împreună cu slava veşnică.
(2 Timotei 2:10)

O, dacă ar fi ştiut Iov, în timp ce şedea în cenuşă, frământându-şi inima

gândindu-se la providenţa lui Dumnezeu, că milioane de oameni de-a lungul
istoriei vor privi înapoi la încercările lui! Ar fi prins curaj având în vedere faptul că
experienţa lui va fi un ajutor pentru mulţi oameni din lume.
Nimeni nu trăieşte pentru el însuşi, şi povestea lui Iov este ca povestea ta şi a
mea, doar că a lui a fost scrisă pentru ca toţi să o vadă. Nenorocirile cu care s-a
confruntat Iov şi încercările cu care s-a luptat sunt lucrurile pentru care el este
amintit, şi fără ele probabil că n-am fi citit niciodată despre el în Cuvântul lui
Dumnezeu.
Nu ştim niciodată ce încercări ne aşteaptă în următoarele zile. Poate că nu
suntem în stare să vedem lumina în timpul luptelor noastre, dar putem crede că
acele zile, ca şi în viaţa lui Iov, vor fi cele mai importante zile pe care am fost
chemaţi să le trăim.
Robert Collyer
Cine n-a învăţat că cele mai triste zile din viaţă sunt de fapt cele mai bune? În
zilele când faţa ne e plină de zâmbete şi săltăm uşor pe păşunea moale împodobită
de Dumnezeu cu flori de primăvară, capacitatea inimii noastre este adesea risipită.
 Sufletul care este tot timpul vesel şi bucuros pierde lucrurile cele mai adânci
ale vieţii. Sigur că această viaţă îşi are răsplata ei şi e pe deplin satisfăcută, dar
adâncimea satisfacţiei ei este foarte mică. Inima lui este mică, şi natura lui, care
poate experimenta cele mai mari înălţimi şi cele mai mari adâncimi, rămâne
nedezvoltată. Şi fitilul vieţii lui arde repede până la capăt, fără să cunoască
vreodată bogăţia profundei bucurii.
Adu-ţi aminte că Domnul Isus a spus: „Ferice de cei ce plâng“ (Matei 5:4).
Stelele strălucesc cel mai tare în timpul nopţilor lungi şi negre ale iernii. Şi florile
sălbatice de genţiană îşi arată frumuseţea pe înălţimile înzăpezite şi îngheţate şi
aproape inaccesibile ale munţilor.
Se pare că Dumnezeu foloseşte presiunea durerii pentru a stoarce împlinirea
promisiunilor Sale şi astfel din teascul Lui iese cel mai dulce suc. Numai cei care
au cunoscut durerea pot să aprecieze pe deplin marea blândeţe a „omului durerii“
(Isaia 53:3). selectat
Poate că ai parte de puţină vreme frumoasă, dar lungile perioade de întuneric
gros au fost plănuite pentru tine cu multă înţelepciune, probabil pentru că o
întindere lungă a unei vremi de vară te-ar fi transformat într-un pământ arid sau
într-un pustiu sterp. Domnul tău ştie cel mai bine, iar norii şi soarele aşteaptă
porunca Lui. selectat
Când i s-a spus: „E o zi gri“, un bătrân cârpaci
scoţian a replicat odată: „Da, dar nu vezi peticul acela
albastru?“

26 Mai
Ţâşneşte, fântână! Cântaţi în cinstea ei!
(Num eri 21:17)

A fost o cântare ciudată şi o fântână ciudată. Copiii lui Israel au călătorit prin
nisipurile arzătoare ale deşertului, şi aveau mare nevoie de apă, dar nu era nici
urmă de aşa ceva. Atunci Dumnezeu i-a vorbit lui Moise şi i-a spus: „Strânge
poporul, şi le voi da apă“ (v. 16).
Atunci poporul s-a strâns laolaltă cu toiegele lor. Şi când au început să sape
adânc în nisipul arzător, ei cântau: „Ţâşneşte, fântână! Cântaţi în cinstea ei!“
Curând s-a auzit un susur, şi dintr-odată a ţâşnit apa, umplând fântâna şi curgând
pe pământ. Când au săpat fântâna în deşert, ei au făcut o derivaţie şuvoiului de apă
care curgea pe dedesubt şi care fusese ascuns o lungă perioadă de timp.
 Ce tablou superb! Şi el ne descrie râul binecuvântărilor care curge prin vieţile
noastre. O, dacă am vrea să răspundem cu credinţă şi cu laudă, am avea nevoile
împlinite chiar şi în cel mai arid deşert.
Încă o dată, cum au ajuns copiii lui Israel la apa acelei fântâni? Prin laudă. În
timp ce stăteau pe nisipul arzător şi săpau fântâna cu toiagul promisiunii, ei cântau
o cântare de laudă a credinţei.
Prin lauda noastră „în pustie vor ţâşni ape, şi în pustietate pâraie“ (Isaia 35:6),
în timp ce plângerile vor aduce numai judecată. Chiar şi rugăciunea prin ea însăşi
poate să nu reuşească să ajungă la fântâna binecuvântărilor.
Nimic nu-I place mai mult Domnului ca lauda. Nu este dovadă mai mare de
credinţă ca virtutea mulţumirii autentice. Îl lauzi pe Dumnezeu destul? Îi
mulţumeşti tu pentru nenumăratele binecuvântări pe care ţi le-a dat? Îl lauzi tu cu
îndrăzneală chiar şi pentru încercările din viaţa ta, care de fapt sunt binecuvântări
deghizate? Şi ai învăţat să-L lauzi dinainte pentru răspunsurile care urmează să
vină? selectat

Aştepţi eliberarea!
O, suflete, aştepţi de mult!
Crede că eliberarea ta
Te aşteaptă în cântare!

Nu te plânge până când eliberarea

Îţi va scoate picioarele din lanţuri:
Cu cântări de fericită eliberare
Te înconjoară acum Dumnezeu.

27 Mai
Aduceţi-i aici la Mine.
(Matei 14:18)

Te găseşti cumva în acest moment înconjurat de nevoi, şi aproape copleşit de

greutăţi, de încercări, şi de urgenţe? Fiecare din acestea este calea lui Dumnezeu de
a pregăti vase care să fie umplute cu Duhul Sfânt. Dacă vei înţelege corect
semnificaţia lor, vei vedea în ele ocazii de a primi noi binecuvântări şi izbăviri pe
care nu le poţi primi în alt fel.
 Domnul îţi spune: „Aduceţi-i aici la Mine“. Ţine bine vasele înaintea Lui, în
credinţă şi în rugăciune. Stai liniştit înaintea Lui, şi opreşte-te din lucrul tău
neobosit până Se apucă El de lucru. Nu face nimic din ceea ce nu ţi-a poruncit El
să faci. Dă-I timp lui Dumnezeu să lucreze şi cu siguranţă va lucra. Şi atunci
încercările care ameninţau să te doboare cu descurajare şi dezastru vor deveni
oportunitatea lui Dumnezeu de a-Şi descoperi harul şi gloria în viaţa ta, pe căi pe
care nu le-ai cunoscut niciodată înainte.

„Aduceţi [nevoile voastre] aici la Mine“.

A. B. Simpson

Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după

bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos.
Filipeni 4:19

Ce sursă - „Dumnezeu“! Ce rezerve - „bogăţia Sa, în slavă“! Ce cale -

„Hristos Isus“! Este privilegiul tău ceresc să încredinţezi „toate nevoile tale“
„bogăţiei Sale, în slavă“, şi să uiţi de „nevoile tale“ în prezenţa „bogăţiei Sale“. În
marea Sa dragoste, El a deschis larg înaintea ta toată bogăţia Sa. Intră şi cere-I cu o
credinţă simplă, copilărească, şi nu va mai trebui să depinzi de nimic niciodată.
C.H.M.

28 Mai
„Nu Te voi lăsa să pleci
până nu mă vei binecuvânta“.…
Şi l-a binecuvântat acolo.
(Geneza 32:26, 29)

Iacov a câştigat victoria şi binecuvântarea aici nu prin luptă, ci prin alipire.

Şoldul îi era scrântit şi nu se mai putea lupta, dar nu-i dădea drumul. Incapabil să
lupte mai departe, şi-a încolăcit braţele în jurul gâtului adversarului său misterios,
lăsându-se cu toată puterea asupra lui, până când în sfârşit a câştigat.
Nici noi nu vom câştiga biruinţa în rugăciune până nu vom înceta să ne
luptăm. Trebuie să renunţăm la voinţa noastră şi să ne aruncăm braţele în jurul
gâtului Tatălui nostru cu o credinţă tenace.
 Ce ar putea slaba noastră putere omenească să ia cu forţa din mâna
atotputerniciei? Avem noi puterea să luăm binecuvântări de la Dumnezeu cu forţa?
Violenţa voinţei noastre puternice nu-L va convinge niciodată. Ceea ce câştigă
binecuvântări şi victorii este puterea credinţei tenace.
Nu presând şi insistând asupra voinţei noastre ajungem la victorie. Aceasta
este câştigată când smerenia şi încrederea se unesc, spunând: „Facă-se nu voia
mea, ci a Ta (Luca 22:42).
Suntem puternici cu Dumnezeu numai în măsura în
care eul este învins şi este mort. Binecuvântările nu vin
prin luptă, ci prin alipirea de El în credinţă.
J. R. Miller
Un incident din viaţa de rugăciune a lui Charles H. Usher ilustrează cum
„rugăciunea care luptă“ este de fapt o piedică în calea rugăciunii care învinge. El a
împărtăşit această povestire: „Băieţelul meu, Frank, era foarte bolnav, şi doctorii
aveau puţine speranţe în privinţa recuperării lui. Am folosit toată cunoştinţa mea în
materie de rugăciune în folosul lui, dar starea lui continua să se înrăutăţească.
Aceasta a durat câteva săptămâni.
Într-o zi, pe când stăteam lângă patul lui şi-l vegheam, am realizat că nu va
mai trăi mult fără o întoarcere rapidă spre bine. I-am spus Domnului: «O,
Dumnezeule, am petrecut atâta timp în rugăciune pentru fiul meu, şi încă nu-i este
mai bine. Acum Ţi-l las Ţie şi eu mă voi ruga pentru alţii. Dacă este voia Ta să-l
iei, aleg voia Ta - Ţi-l predau Ţie cu totul».
Am chemat-o înăuntru pe iubita mea soţie şi i-am spus ce am făcut. A vărsat
câteva lacrimi, dar l-a încredinţat şi ea Domnului. Două zile mai târziu ne-a vizitat
un om al lui Dumnezeu. El era foarte interesat de fiul nostru Frank şi se rugase
deseori pentru el. El ne-a spus: «Dumnezeu mi-a dat credinţă să cred că fiul tău se
va însănătoşi. Voi aveţi încredinţarea aceasta?»
Am răspuns: «L-am încredinţat lui Dumnezeu, dar acum mă voi duce din nou
la El cu privire la fiul meu». Am făcut întocmai şi în timp ce mă rugam am
descoperit că aveam încredinţarea că se va însănătoşi. Din momentul acela a
început să-i fie mai bine. Atunci am realizat că «lupta» rugăciunilor mele a
împiedicat răspunsul lui Dumnezeu, şi dacă aş fi continuat să mă lupt, nevrând să-l
predau lui Dumnezeu, probabil că n-ar mai fi fost astăzi aici“.
O, drag copil al lui Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să-ţi răspundă la
rugăciuni, trebuie să fii pregătit să calci „pe urmele credinţei aceleia pe care o avea
tatăl nostru Avraam“ (Romani 4:12), chiar şi pe muntele jertfirii.
 29 Mai
V-am numit prieteni.
(Ioan 15:15)

Cu ani în urmă era un bătrân profesor german a cărui viaţă frumoasă era o
minune pentru studenţii săi. Unii dintre ei s-au hotărât să afle secretul ei, aşa că
într-o noapte au trimis pe cineva să se ascundă în biroul în care profesorul îşi
petrecea serile.
Era destul de târziu când în sfârşit a venit profesorul. Era foarte obosit, dar a
stat jos şi a petrecut o oră cu Biblia sa. Apoi şi-a plecat capul într-o tăcută
rugăciune, şi la sfârşit, închizând Cartea cărţilor, a spus: „Ei bine, Doamne Isuse,
încă mai avem aceeaşi veche comuniune“.
„Să-L cunosc pe El“ (Filipeni 3:10) este cel mai mare câştig al vieţii. Fiecare
creştin trebuie să caute cu orice preţ „să aibă aceeaşi veche comuniune“ cu El.
Realitatea cunoaşterii Domnului Isus este un rezultat al rugăciunii ascunse şi
al studiului personal al Bibliei care este devoţional şi consecvent. Hristos devine
mai real pentru cei care persistă în cultivarea prezenţei Lui.

Vorbeşte-I, căci El te ascultă,

Şi Duh cu duh se vor întâlni!
Mai aproape este El decât respiraţia,
Mai aproape decât mâinile şi picioarele.
Maltbie D. Babcock

30 Mai
Şi nimeni nu putea să înveţe cântarea,
afară de cei o sută patruzeci
şi patru de mii,
care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ.
(Apocalipsa 14:3)

Anumite cântări nu pot fi învăţate decât în vale. Nici o şcoală de muzică nu le

poate învăţa, pentru că nici o teorie nu le poate face să fie cântate perfect. Melodia
lor vine din inimă. Sunt cântări reţinute prin experienţe personale, revelând
greutăţile lor prin umbrele trecutului şi urcând spre culmi pe aripile zilei de ieri. În
acest verset, Ioan ne spune că până şi în cer va fi o cântare care va fi cântată numai
de cei care „fuseseră răscumpăraţi de pe pământ“. Este fără îndoială o cântare de
triumf - un imn al victoriei pentru Hristos, care ne-a eliberat. Însă simţul triumfului
şi al eliberării se va naşte din memoria lanţurilor noastre trecute.
Nici un înger, nici chiar un arhanghel, nu va fi în stare să cânte această cântare
atât de frumos ca noi. Pentru a face aceasta ar trebui să treacă prin încercările prin
care am trecut noi, şi acest lucru ei nu-l pot face. Numai copiii Crucii vor fi în stare
să înveţe cântarea.
De aceea, dragă suflete, în această viaţă tu primeşti o lecţie de muzică de la
Tatăl tău. Tu eşti antrenat să cânţi într-un cor pe care nu-l poţi vedea încă, şi vor fi
părţi din refren pe care numai tu le poţi cânta. Vor fi note prea joase pentru îngeri,
şi unele note foarte înalte, care depăşesc gama şi pe care numai un înger le poate
atinge. Dar ţine minte că notele cele mai joase îţi aparţin ţie şi vor fi atinse numai
de tine.
Tatăl tău te pregăteşte pentru o parte pe care îngerii n-o pot cânta, şi
conservatorul Lui este şcoala durerilor. Unii au spus că El trimite necazul ca să te
încerce, însă aici nu este cazul. El trimite necazul ca să te educe, dându-ţi astfel
instruirea potrivită pentru corul Său ceresc.
În cea mai întunecoasă noapte El îţi compune cântarea. În vale El îţi
„încălzeşte“ vocea. În mijlocul norilor furtunoşi îţi măreşte volumul. În mijlocul
ploilor îţi îndulceşte melodia. În frig El dă expresie notelor tale. Şi când treci
uneori de la speranţă la frică, El desăvârşeşte mesajul versurilor tale.
O, suflet scump, nu-ţi dispreţui şcoala durerii. Ea îţi dă o parte unică din
cântarea cerească.
George Matheson

Te învăluie miezul nopţii?

Sunt umbrele negre şi lungi?
Roagă-L să vină lângă tine,
Şi El îţi va da o cântare nouă şi dulce.

Ţi-o va dărui şi o va cânta împreună cu

tine;
Şi când slăbiciunea te va încetini,
El va prelua cadenţa stricată,
Şi o va uni cu a Sa.

Şi mulţi cântăreţi ai cerului

Dintre acei fii ai luminii,
 Vor spune despre muzica Lui minunată,
„Am învăţat-o în noapte“.

Şi multe imnuri minunate,

Care umplu casa Tatălui,
Au fost rostite prima oară printre
lacrimi,
În umbra unei camere întunecoase.

31 Mai
Vei intra în mormânt la bătrâneţe,
ca snopul strâns la vrem ea lui.
(Iov 5:26)

Un om care a scris odată despre salvarea vaselor maritime vechi a afirmat că

ceea ce îmbunătăţeşte calitatea unui vas nu este doar vârsta lemnului folosit la
construirea vasului. Tensionarea şi contorsionarea vasului de către mare, reacţiile
chimice care se produc datorită apei de santină, şi diferitele mărfuri au de
asemenea un efect.
Acum câţiva ani, au fost expuse într-un magazin elegant de mobilă de pe
Broadway în centrul New York-ului câteva scânduri şi plăci de lemn tăiate dintr-o
grindă de stejar de la o corabie veche de optzeci de ani. Ele atrăgeau atenţia
datorită coloritului lor elegant şi datorită frumuseţii fibrei. La fel de frapante erau
unele grinzi din mahon luate de la o corabie care navigase pe mări cu şaizeci de ani
în urmă. Anii de călătorie contractaseră porii lemnului şi-i închiseseră culorile, aşa
că erau la fel de magnifice şi de strălucitoare ca ale unui vas antic chinezesc. De
atunci lemnul a fost folosit la fabricarea unui birou care este aşezat într-un loc de
onoare în camera de zi a unei bogate familii din New York.
Este de asemenea o mare diferenţă între calitatea oamenilor în vârstă care au
avut o viaţă nepăsătoare, dedată plăcerilor şi nefolositoare şi calitatea celor care au
navigat pe mări furtunoase, purtând încărcătură şi poveri ca slujitori ai lui
Dumnezeu, şi ajutându-i pe alţii. Aceştia din urmă, nu numai că au infiltrate în
vieţile lor stresul şi încordarea vieţii, dar şi aroma dulce a încărcăturii lor a fost
absorbită în porii fiecărei fibre a caracterului lor. Louis Albert Banks
 Când soarele în sfârşit coboară la orizont în amurg, dovada lucrării lui rămâne
un timp. Cerul continuă să strălucească o oră întreagă după plecarea lui.
În acelaşi fel, când viaţa unui om bun sau de valoare ajunge la asfinţitul ei,
cerul acestei lumi este luminat mult timp după ce omul nu mai poate fi văzut. Un
astfel de om nu moare din această lume, pentru că după ce pleacă, lasă în urma lui
mult din el însuşi - şi fiind mort, el încă vorbeşte. Henry Ward Beecher
Când Victor Hugo avea mai mult de optzeci de ani, el şi-a exprimat credinţa
în acest fel minunat: „În sufletul meu simt prezenţa vieţii mele viitoare. Sunt ca o
pădure care a fost tăiată de mai multe ori, şi totuşi noii lăstari au mai multă viaţă ca
niciodată. Mă înalţ mereu spre cer, şi soarele străluceşte deasupra capului meu.
Pământul îmi dă sevă din belşug, iar cerul îmi luminează calea spre lumi
necunoscute.
Oamenii spun că sufletul nu este altceva decât efectul puterilor noastre
trupeşti la lucru. Dacă lucrul acesta ar fi adevărat, atunci de ce sufletul meu devine
tot mai minunat în timp ce trupul meu începe să cadă? Poate că iarna îmi umple
capul, dar o primăvară eternă răsare din inima mea. La această oră târzie a vieţii
mele, inspir parfumul de liliac, violete şi trandafiri la fel ca la douăzeci de ani. Şi
cu cât mă apropii mai mult de sfârşitul călătoriei mele, cu atât aud mai clar
simfoniile nemuritoare ale lumilor eterne care mă invită să vin. Aceasta inspiră o
teamă respectuoasă, şi totuşi este de o simplitate profundă“.
 1 Iunie
El îi zicea: „Iată odihna; lăsaţi pe cel ostenit să se odihnească;
iată locul de odihnă!“ Dar ei n-au vrut să asculte.
(Isaia 28:12)

De ce te îngrijorezi? La ce-ţi foloseşte îngrijorarea? Eşti la bordul unui vas atât de

mare că n-ai fi în stare să cârmuieşti nici dacă ai fi pus la cârmă de către Căpitan. N-ai fi
în stare nici măcar să aranjezi pânzele, şi totuşi te îngrijorezi ca şi cum tu ai fi căpitanul
sau cârmaciul vasului. Stai liniştit, dragă suflete – Dumnezeu este Stăpânul!
Crezi că toată tulburarea şi agitaţia acestei vieţi este o dovadă că Dumnezeu Şi-a
părăsit tronul? Nicidecum! Armăsarii Săi magnifici aleargă înainte cu furie, şi carele Sale
de biruinţă sunt însăşi furtunile. Dar caii au frâie, şi Dumnezeu este Cel care ţine hăţurile,
conducând carele de biruinţă după bunul Său plac!
Dumnezeul nostru Iehova încă mai este Stăpânul! Crede lucrul acesta şi vei avea
pace. „Nu vă temeţi!“ (Matei 14:27) Charles H. Spurgeon

În noaptea aceasta, suflete al meu, stai liniştit şi dormi;

Furtunile vuiesc peste adâncul lui Dumnezeu –
Peste adâncul lui Dumnezeu, nu al tău; stai liniştit şi dormi.

În noaptea aceasta, suflete al meu, stai liniştit şi dormi;

Mâinile lui Dumnezeu vor potoli năvala Ispititorului –
Mâinile lui Dumnezeu, nu ale tale; stai liniştit şi dormi.

În noaptea aceasta, suflete al meu, stai liniştit şi dormi;

Dragostea lui Dumnezeu este tare când se furişează orele nopţii –
Dragostea lui Dumnezeu, nu a ta; stai liniştit şi dormi.

În noaptea aceasta, suflete al meu, stai liniştit şi dormi;

Cerul lui Dumnezeu va mângâia pe cei ce plâng –
Cerul lui Dumnezeu, nu al tău; stai liniştit şi dormi.

Te implor să nu cazi în disperare. Este o ispită periculoasă, pentru că Adversarul

nostru a rafinat-o până a ajuns foarte subtilă. Disperarea strânge şi usucă inima, făcând-o
insensibilă la binecuvântările şi harul lui Dumnezeu. Totodată ea te face să exagerezi
adversităţile vieţii şi te face să crezi că poverile tale sunt prea grele pentru a le purta.
Totuşi, planurile lui Dumnezeu pentru tine, şi căile prin care Îşi duce la îndeplinire
planurile, sunt infinit de înţelepte.
Madame Guyon
 2 Iunie
Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi,
[Avraam] a crezut … n-a fost slab în credinţă.
(Romani 4:18-19)

N-am să uit niciodată răspunsul pe care i l-a dat odată acel mare om al credinţei,
George Mueller, unui domn care l-a întrebat care este cea mai bună cale de a avea o
credinţă puternică: „Singura cale de a cunoaşte credinţa puternică este să înduri încercări
mari. Eu am învăţat credinţa rămânând neclintit în mijlocul testărilor severe“.
Ce adevărat este lucrul acesta! Trebuie să te încrezi când orice altceva cade.
Dragă suflete, probabil realizezi cu greu valoarea situaţiei tale prezente. Dacă înduri
mari necazuri chiar acum, eşti la izvorul celei mai puternice credinţe. Dumnezeu te va
învăţa în timpul acestor ore de întuneric să ai cea mai puternică legătură cu tronul Său pe
care ai fi putut-o cunoaşte vreodată, doar dacă vrei să te supui.
„Nu te teme, crede numai!“ (Marcu 5:36). Dar dacă te temi vreodată, priveşte pur şi
simplu în sus şi spune: „Ori de câte ori mă tem, eu mă încred în Tine“ (Ps. 56:3). Apoi vei
fi în stare să-I mulţumeşti lui Dumnezeu pentru şcoala necazului care a devenit pentru tine
şcoala credinţei. A. B. Simpson

Marea credinţă trebuie mai întâi să îndure mari încercări.

Cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu vin prin mari dureri. Putem găsi ceva de
valoare în domeniul spiritual sau natural care să fi apărut fără multă trudă şi lacrimi? A
fost vreodată vreo reformă mare, vreo descoperire benefică pentru umanitate, sau vreo
trezire spirituală fără silinţa şi vărsarea sângelui acelora ale căror suferinţe erau de fapt
durerile naşterii ei? Pentru ca templul lui Dumnezeu să fie construit, David a trebuit să
treacă prin nenorociri mari. Şi pentru ca evanghelia harului să fie eliberată de tradiţia
evreiască, viaţa lui Pavel a trebuit să fie o lungă agonie.

Întăreşte-te, tu, care eşti ostenit, împovărat, aplecat

Sub crucea ta;
Adu-ţi aminte că cel mai mare câştig al tău poate veni
Prin cea mai mare pierdere.
Viaţa ta este mai nobilă pentru un sacrificiu,
Şi mai divină.
Acri de flori sunt strivite pentru a face un strop
De parfum fin.

Datorită furtunilor care biciuiesc valurile oceanelor,

Apele de acolo
Se menţin mai pure decât dacă cerul de deasupra
 Ar fi fost mereu senin.
Cel mai frumos steag de pe cer nu flutură
În timpul căldurii de amiază;
Curcubeul apare după norii negri,
Şi după furtună.

3 Iunie
Să trecem în partea cealaltă.
(Marcu 4:35)

Chiar dacă urmăm porunca lui Hristos, nu trebuie să ne aşteptăm să scăpăm de

furtună. În acest pasaj din Scriptură, ucenicii ascultau de porunca Lui, şi totuşi au dat
peste o furtună foarte violentă şi au fost în mare pericol să se înece. În strâmtorarea lor, au
strigat după ajutorul lui Hristos.
Hristos poate să întârzie să vină la noi în timpul necazului nostru, dar este doar
pentru a încerca şi a întări credinţa noastră. Scopul Său este şi ca rugăciunile noastre să fie
mai puternice, dorinţa noastră de eliberare să fie mai mare, şi când în sfârşit vine
eliberarea, noi s-o apreciem mai deplin.
Mustrându-i cu blândeţe pe ucenicii Săi, Hristos i-a întrebat: „Pentru ce sunteţi aşa
de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?“ (Marcu 4:40). De fapt, El vroia să spună: „De ce n-aţi
înfruntat furtuna victorioşi şi n-aţi strigat către vântul care vuia şi către valurile care se
rostogoleau: «Nu ne puteţi face nici un rău, pentru că Hristos, puternicul Salvator, este la
bord»?“
Bineînţeles că este mult mai uşor să te încrezi în Dumnezeu când soarele străluceşte
decât să te încrezi în El când se dezlănţuie furtuna în jurul tău. Totuşi, nu vom cunoaşte
niciodată adevăratul nivel al credinţei noastre până nu este testată într-o furtună puternică,
şi de aceea Salvatorul nostru este la bord.
Dacă vei fi vreodată întărit „în Domnul şi în puterea tăriei Lui“ (Efeseni 6:10), tăria
ta se va naşte în timpul unei furtuni. selectat

Cu Hristos în corabia mea,

Zâmbesc furtunii.

Hristos a spus: „Să trecem în partea cealaltă“ – nu „în mijlocul lacului ca să ne

înecăm“. Daniel Crawford

4 Iunie
 Şi Domnul a pus marea în mişcare printr-un vânt dinspre răsărit,
care a suflat cu putere toată noaptea. (Exod 14:21)

În acest verset, este un mesaj mângâietor care ne arată cum lucrează Dumnezeu în
timpul întunericului. Adevărata lucrare a lui Dumnezeu pentru copiii lui Israel nu s-a
înfăptuit când s-au trezit ei în dimineaţa aceea ca să afle că puteau traversa Marea Roşie,
ci a avut loc „toată noaptea“.
Poate că se face o mare lucrare în viaţa ta când lucrurile par foarte întunecate. Poate
nu vezi încă nici o dovadă, dar Dumnezeu este la lucru. Dumnezeu a fost la lucru „toată
noaptea“ aceea tot atât de mult cât a fost şi a doua zi, când israeliţii au văzut în sfârşit
dovada. A doua zi s-a descoperit pur şi simplu ceea ce Dumnezeu făcuse în timpul nopţii.
Citeşti aceste rânduri dintr-un loc în viaţa ta în care totul pare întunecat? Ai credinţă
să vezi, dar încă nu vezi? Îţi lipseşte biruinţa continuă în creşterea ta spirituală? S-a dus
părtăşia ta zilnică, liniştită, şi nu mai este nimic în jur decât întuneric?
„Domnul a pus marea în mişcare printr-un vânt dinspre răsărit, care a suflat cu
putere toată noaptea“. Nu uita – a suflat „toată noaptea“. Dumnezeu lucrează în timpul
nopţii până apare lumina dimineţii. Poate nu vezi aceasta încă, dar în noaptea vieţii tale,
dacă te încrezi în El, El lucrează. C. H. P.

„Toată noaptea“ Domnul a lucrat,

A lucrat în rafalele furtunii,
A lucrat cu curentul umflat,
Care se năpustea şi curgea liber şi repede.

„Toată noaptea“ copiii lui Dumnezeu au aşteptat –

Cu inimile poate în agonie –
Cu vrăjmaşul în spatele lor,
Şi faţă-n faţă cu marea crudă.

„Toată noaptea“ întunericul li s-a părut mai negru

Decât l-au văzut vreodată înainte,
Deşi lumina prezenţei lui Dumnezeu
Era lângă ei, şi-i adăpostea.

„Toată noaptea“ acea veghe obositoare

A trecut; în sfârşit s-a crăpat de ziuă,
Şi au văzut că Dumnezeu a lucrat
„Toată noaptea“ ca să croiască o cale.

„Toată noaptea“, o, copil al durerii,

Nu poţi să opreşti durerea copleşitoare?
Să ştii că Dumnezeul tău în noaptea cea mai neagră
Lucrează la fel ca-n timpul zilei.
L. S. P.
 5 Iunie
Cere un semn de la Domnul Dumnezeul tău;
cere-l, fie în locurile de jos, fie în locurile de sus.
(Isaia 7:11)
Fă cererea ta din inimă, o, inima mea,
Dumnezeul tău poate să facă mult mai mult
Decât poţi tu să ceri;
Încredinţeaz-o în mâna Divinităţii,
Scoate din magazia Lui plină de dragoste.
Încrede-te în El în orice lucru;
Începe de astăzi,
Şi descoperă bucuria care vine
Când Isus Îşi are calea Sa!
selectat

Trebuie să continuăm să ne rugăm şi să nădăjduim în Domnul (Isaia 8:17), până

vom auzi sunetul ploii Lui puternice. Nu există nici un motiv pentru care n-ar trebui să
cerem lucruri mari. Fără îndoială că le vom primi dacă le cerem cu credinţă, având curajul
să nădăjduim în El cu perseverenţă răbdătoare şi între timp făcând acele lucruri care sunt
în puterea noastră să le facem.
Nu este în puterea noastră să creăm vântul sau să-i schimbăm direcţia, dar putem
ridica pânzele noastre ca să-l prindem când vine. Noi nu creăm electricitatea, totuşi putem
s-o captăm cu un cablu care o va conduce, lăsând-o să lucreze. Noi nu putem controla
Duhul lui Dumnezeu, dar putem să ne aşezăm înaintea Domnului din ascultare faţă de
ceea ce El ne-a chemat să facem, şi vom ajunge sub influenţa şi puterea răsuflării Lui
minunate. selectat
Nu pot fi făcute astăzi aceleaşi mari minuni care au fost făcute cu mulţi ani în urmă?
Unde este Dumnezeul lui Ilie? El aşteaptă ca Ilie cel de astăzi să-L cheme.
Cei mai mari sfinţi ai Vechiului sau Noului Testament care au trăit vreodată se aflau
la un nivel nu foarte înalt pentru noi ca să-l atingem. Aceeaşi forţă spirituală care le-a stat
la dispoziţie, şi aceeaşi energie care i-a făcut să devină eroii noştri spirituali ne stau la
dispoziţie şi nouă. Dacă manifestăm aceeaşi credinţă, aceeaşi nădejde şi aceeaşi dragoste
pe care le-au manifestat ei, vom face minuni la fel de mari ca ale lor. O simplă rugăciune
rostită cu gura noastră va fi suficient de puternică să cheme din cer roua harului lui
Dumnezeu sau focul care topeşte al Duhului Său, aşa cum cuvintele care au ieşit din gura
lui Ilie au chemat literalmente ploaia şi focul. Tot ce se cere este să rosteşti cuvintele cu
aceeaşi siguranţă deplină a credinţei cu care le-a rostit el. Dr. Goulburn, Dean of Norwich
 6 Iunie
Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită.
(Matei 26:41)

Dragă prietene, nu te expune niciodată pericolelor lumii fără să te fi rugat mai întâi.
Există întotdeauna ispita de a-ţi scurta timpul de rugăciune. După o zi grea de muncă,
când îngenunchezi noaptea ca să te rogi cu ochii obosiţi, nu folosi somnolenţa ta ca o
scuză de a te culca devreme. Apoi, când se face dimineaţă şi vezi că ai dormit prea mult,
rezistă ispitei de a sări peste momentul devoţional de dimineaţă sau de a-l parcurge în
grabă.
Încă o dată, nu ţi-ai făcut timp „să veghezi şi să te rogi“. Vigilenţa ta a fost
sacrificată, şi cred cu tărie că vei avea o pagubă ireparabilă. Nu te-ai rugat, şi ca urmare
vei avea de suferit.
Ispitele aşteaptă să te înfrunte, şi tu nu eşti pregătit să le ţii piept. În sufletul tău ai un
sentiment de vinovăţie, şi se pare că te-ai distanţat de Dumnezeu. Desigur că nu este nici
o coincidenţă faptul că nu reuşeşti să-ţi îndeplineşti responsabilităţile în acele zile când ai
lăsat oboseala ta să interfereze cu viaţa ta de rugăciune.
Când cedezi în faţa lenei, momentele de rugăciune pierdute nu mai pot fi răscumpă-
rate niciodată. Putem învăţa din experienţă, dar vom pierde prospeţimea bogată şi puterea
care ni s-ar fi dat în timpul acelor momente.
Frederick William Robertson
Domnul Isus, Fiul atotputernic al lui Dumnezeu, considera necesar să Se scoale în
fiecare dimineaţă înaintea zorilor pentru a-Şi vărsa inima înaintea Tatălui Său în
rugăciune. N-ar trebui noi să ne simţim şi mai obligaţi să ne rugăm Lui care ne dă orice
„bun şi orice dar desăvârşit“ (Iacov 1:17) şi care ne-a promis că ne va da orice avem
nevoie?
Nu cunoaştem tot ce a câştigat Domnul Isus din timpul Său de rugăciune, dar ştim
aceasta – o viaţă fără rugăciune este o viaţă fără putere. Poate fi o viaţă plină de multe
activităţi şi multă vâlvă, dar foarte departe de Cel care Se ruga lui Dumnezeu zi şi noapte.
selectat

7 Iunie
Unde este Dumnezeu, Făcătorul meu,
care ne insuflă cântări de veselie noaptea?
(Iov 35:10)

Ai avut vreodată insomnii, sucindu-te şi învârtindu-te şi aşteptând pur şi simplu cea

dintâi licărire a zorilor? Când se întâmplă aceasta, de ce nu-L rogi pe Duhul Sfânt să-ţi
îndrepte gândurile spre Dumnezeu, Creatorul tău; şi crede că El poate să umple acele
nopţi singuratice şi mohorâte cu cântări?
Ai cumva o noapte de pierdere grea? Dacă te concentrezi asupra lui Dumnezeu, deseori
aceasta Îl face să Se apropie de inima ta îndurerată, asigurându-te că El are nevoie de cel
care a murit. Domnul te va asigura că El a chemat duhul înflăcărat şi plin de entuziasm al
persoanei iubite care a plecat pentru a fi cu mulţimea invizibilă, dar eliberată, vie şi
radioasă. Şi pe măsură ce gândul acesta intră în mintea ta, şi afli că persoana iubită este
angajată într-o mare misiune cerească, o cântare începe în inima ta.
Ai cumva o noapte de descurajare sau eşec, fie real fie imaginar? Te simţi ca şi cum
nimeni nu te înţelege, şi prietenii tăi te-au dat deoparte? Fii tare: Făcătorul tău „Se va
apropia de [tine]“ (Iacov 4:8) şi îţi va da o cântare – o cântare a speranţei, care va fi în
armonie cu muzica rezonantă şi puternică a providenţei Sale. Fii gata să cânţi cântarea pe
care ţi-o dă Făcătorul tău. selectat

Ce vom face? Vom sta jos leneşi şi vom zice

Că a venit noaptea, că nu mai este ziuă?
Totuşi, când amurgul serii trece,
Cerul se umple de stele, invizibile ziua.

Rezistenţa unei corăbii este demonstrată deplin numai când înfruntă un uragan, şi
puterea evangheliei poate fi arătată deplin numai când un creştin este supus unor încercări
grele. Trebuie să înţelegem că, pentru ca Dumnezeu să dea „cântări de veselie noaptea“,
El trebuie mai întâi să facă noapte.
Nathaniel William Taylor

8 Iunie
Oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea;
şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră.
(1 Ioan 5:4)

Dacă un om îngăduie, poate găsi ceva la fiecare cotitură a drumului care să-l
jefuiască de biruinţa lui şi de pacea minţii lui. Satan este departe de a se retrage din munca
lui de a încerca să-i înşele şi să-i distrugă pe copiii lui Dumnezeu. La fiecare bornă
kilometrică din viaţa ta, este înţelept să verifici temperatura experienţei tale ca să-ţi dai pe
deplin seama de condiţiile din jur.
Dacă vei face aceasta şi-ţi vei manifesta cu fermitate credinţa la momentul potrivit,
vei putea uneori să smulgi efectiv biruinţa din gura înfrângerii.
Credinţa poate schimba orice situaţie, oricât ar fi de neagră sau de dificilă. Dacă-ţi
înalţi inima spre Dumnezeu într-un moment de credinţă autentică în El, poţi schimba
repede împrejurările în care te afli.
 Dumnezeu este încă pe tronul Său, şi El poate schimba înfrângerea în biruinţă într-o
fracţiune de secundă, dacă ne încredem în El.

Dumnezeu este puternic! El poate elibera;

Credinţa poate fi biruitoare în orice încercare;
Frica şi îngrijorarea şi păcatul şi necazul pot fi înfrânte
Prin credinţa noastră în puterea colosală, victorioasă a lui Dumnezeu.

Aveţi credinţă în Dumnezeu, soarele va străluci,

Chiar dacă astăzi sunt nori negri;
Inima Lui a plănuit calea ta şi a mea,
Aveţi credinţă în Dumnezeu, aveţi credinţă întotdeauna.

Când ai credinţă, nu trebuie să te retragi niciodată. Poţi să-l opreşti pe Vrăjmaş ori de
câte ori îl întâlneşti. Marshal Ferdinand Foch

9 Iunie
Încrede-te în Domnul şi fă binele;
locuieşte în ţară şi umblă în credincioşie.
(Psalmul 37:3)

Am întâlnit odată o femeie săracă ce-şi câştiga existenţa muncind din greu ca
menajeră, dar era o creştină veselă şi biruitoare. O altă creştină, o doamnă, care era foarte
ursuză, i-a spus într-o zi: „Nancy, înţeleg că eşti fericită astăzi, dar cred că perspectivele
tale de viitor te vor domoli. Să presupunem, de exemplu, că te îmbolnăveşti şi nu mai poţi
munci. Sau să presupunem că actualii tăi patroni se mută de aici, şi nu găseşti de lucru în
altă parte. Sau să presupunem …“
„Încetează!“ strigă Nancy. „Eu nu «presupun» niciodată nimic. «Domnul este
Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic» (Ps. 23:1). Şi apropo“, a adăugat ea către
prietena ei posomorâtă, „toate aceste «presupuneri» te fac să te simţi atât de mizerabil.
Mai bine renunţă la ele şi pur şi simplu încrede-te în Domnul“.
Următorul text biblic este cel care va înlătura orice «presupunere» din viaţa unui
credincios dacă este primit şi împlinit practic printr-o credinţă de copil: „Mulţumiţi-vă cu
ce aveţi, căci El Însuşi a zis: «Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi».
Aşa că putem zice plini de încredere: «Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-
ar putea face omul?»“ (Evrei 13:5-6).
Hannah Whitall Smith

Un şuvoi de necazuri mi-a tăiat calea;

E întunecat şi adânc şi lat.
Amară oră are viitorul
 Când traversez apele lui umflate.
Dar eu zâmbesc şi cânt şi spun:
„Voi nădăjdui şi mă voi încrede întotdeauna;
Voi îndura necazul care va veni mâine,
Dar nu voi împrumuta nici unul astăzi“.

Podul de mâine este foarte periculos;

Nu îndrăznesc să-l trec acum.
Pot să-i văd bârnele mişcându-se încoace şi încolo,
Şi arcurile lui clătinându-se şi îndoindu-se.
O, inimă, trebuie să nădăjduieşti întotdeauna;
Trebuie să cânţi şi să te încrezi şi să spui:
„Voi îndura necazul care va veni mâine,
Dar nu voi împrumuta nici unul astăzi“.

Vulturul care se înalţă la mari înălţimi nu-şi face griji cum o să treacă un râu.
selectat

10 Iunie
Ştim că toate lucrurile lucrează împreună
spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume,
spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.
(Romani 8:28)

Ce revendicare extraordinară face Pavel în acest verset! El nu spune: „Ştim că unele

lucruri“, „cele mai multe lucruri“ sau chiar „lucrurile îmbucurătoare“, ci „TOATE lucrurile“.
Această promisiune se întinde de la cele mai mici detalii ale vieţii până la cele mai
importante, şi de la cele mai umilitoare treburi zilnice până la cele mai mari lucrări de har
ale lui Dumnezeu făcute în timpul unei crize.
Pavel spune aceasta la timpul prezent: „lucrează“. Nu spune: „au lucrat“ sau „vor lucra“. Este
o acţiune continuă.
Ştim de asemenea din Scriptură că „judecăţile [lui Dumnezeu] sunt ca Adâncul cel
mare“ (Ps. 36 :6) ; chiar în momentul acesta îngerii din ceruri, când urmăresc cu aripile
strânse desfăşurarea marelui plan al lui Dumnezeu, proclamă fără îndoială: „Domnul este
drept în toate căile Lui, şi milos în toate faptele Lui“ (Ps. 145:17).
Atunci când Dumnezeu orchestrează „toate lucrurile … spre binele“, iese o combinaţie
frumoasă. El are nevoie de multe culori diferite, care luate individual pot părea foarte
şterse, ca să fie ţesute în modelul armonios.
Tonuri, note, şi chiar disonanţe separate sunt necesare pentru a compune imnuri
melodioase; o maşinărie necesită multe roţi, multe piese şi conexiuni separate. O piesă de
la o maşină poate fi nefolositoare, sau o notă dintr-un imn poate să nu fie considerată
niciodată frumoasă, dar luate împreună, combinate şi completate, ele duc la un echilibru
şi la o armonie perfectă.
Putem învăţa o lecţie de credinţă din aceasta: „Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei
pricepe după aceea“ (Ioan 13:7). J. R. Macduff
În o mie de încercări, nu sunt doar cinci sute din ele care lucrează „spre binele“ celui
credincios, ci nouă sute nouăzeci şi nouă, plus una. George Mueller

Dumnezeu a schimbat răul în bine (Gen. 50:20)

„Dumnezeu a schimbat răul în bine“ – o, binecuvântată siguranţă,

Ce cade ca strălucirea soarelui pe întreaga cale a vieţii,
Şi atinge cu aurul cerului norii negri de furtună ai pământului,
Aducând pace şi mângâiere proaspătă zi de zi.

Nu la întâmplare mâinile fraţilor necredincioşi

L-au vândut pe Iosif rob într-o ţară străină;
Şi n-a fost întâmplător că, după ani de suferinţă,
A fost adus ca să stea înaintea tronului lui faraon.

Un Ochi atoate-văzător a văzut nevoia miilor,

Şi a plănuit s-o împlinească prin acel singur suflet;
Şi prin zilele istovitoare de întemniţare
A lucrat pentru împlinirea scopului măreţ şi glorios.

Şi cum sfârşitul era ascuns de cel captiv,

Fierul a intrat chiar în sufletul lui;
Ochii lui puteau vedea doar calea prezentă de necaz,
Dar privirea lui nu se putea odihni încă asupra întregului.

Credinţa n-a slăbit în acele zile lungi şi întunecate de aşteptare,

Încrederea lui în Dumnezeu a fost reînsufleţită în cele din urmă,
A sosit ceasul când Dumnezeu l-a făcut pe slujitorul Său
Să-i mângâie pe mulţi, şi toate suferinţele lui au trecut.

„Nu voi, ci Dumnezeu este Cel care m-a adus până aici“,
A mărturisit triumfătoare credinţa mai târziu;
„Dumnezeu a schimbat răul în bine“, nici un alt motiv
Nu putea uni divergenţa lor cu cântarea lui de laudă.

„Dumnezeu schimbă răul în bine“ pentru tine, dragul meu,

Dumnezeul lui Iosif este acelaşi şi astăzi;
Dragostea Lui îngăduie suferinţe ciudate şi amare,
Mâna Lui te călăuzeşte pe o cale necunoscută.
 Domnul tău, care vede sfârşitul de la început,
Are pentru tine intenţii de dragoste nespusă.
Deci pune-ţi mâna într-a Lui şi urmează-L fără teamă,
Până vei vedea cu ochii tăi bogăţiile harului Său.

Acolo, când vei sta neclintit în Casa Gloriei,

Şi toată calea vieţii tale va fi deschisă sub privirea ta,
Ochii tăi vor VEDEA mâna în care te încrezi acum,
Şi vei preamări dragostea Lui zile nesfârşite.
Freda Hanbury Allen

11 Iunie
Robul Domnului trebuie … să fie blând.
(2 Timotei 2:24)

Când Dumnezeu ne cucereşte în sfârşit şi ne schimbă natura nesupusă, pătrundem

adânc în Duhul Domnului Isus. Şi atunci, ca niciodată, vedem extraordinara blândeţe a
Duhului Său la lucru în lumea aceasta întunecată şi necerească. Însă darurile „roadei
Duhului“ (Galateni 5:22) nu ies automat în evidenţă în vieţile noastre. Dacă nu avem
suficient discernământ să le recunoaştem valabilitatea pentru noi, să le dorim, şi apoi să le
hrănim în gândurile noastre, nu se vor întipări niciodată în natura sau în comportamentul
nostru. Fiecare pas înainte în creşterea noastră spirituală prin harul lui Dumnezeu trebuie
să fie precedat de recunoaşterea lipsei unui atribut divin şi apoi de manifestarea hotărârii
de a ne ruga pentru obţinerea lui.
În orice caz, foarte puţini creştini vor să îndure suferinţa prin care se obţine blândeţea
desăvârşită. Trebuie să murim faţă de noi înşine înainte să devenim blânzi, şi răstignirea
noastră implică suferinţă. Înseamnă să experimentezi adevărata zdrobire şi omorâre a
eului, care vor fi folosite pentru a mâhni inima şi pentru a supune mintea.
În zilele noastre mulţi oameni încearcă să-şi folosească facultăţile mintale şi
gândirea logică pentru a obţine sfinţirea, însă aceasta nu este decât o fabricaţie religioasă.
Ei cred că dacă doar mintal se pun pe ei înşişi pe altar şi cred că altarul le oferă darul
sfinţirii, atunci în mod logic pot trage concluzia că sunt pe deplin sfinţiţi. Apoi merg
fericiţi pe calea lor, exprimându-şi superficiala lor trăncăneală teologică despre lucrurile
„adânci“ ale lui Dumnezeu.
Însă corzile inimii naturii lor vechi nu au fost zdrobite, şi caracterul lor îndărătnic, pe
care l-au moştenit de la Adam, nu a fost sfărâmat. Sufletul lor nu s-a înfiorat de suspinele
însingurate care se revărsau în Ghetsimani. Fără nici o cicatrice de la moartea lor pe
Calvar, ei nu vor arăta nimic din viaţa dulce, uşoară, blândă, plină de odihnă, victorii,
belşug şi triumf, care se revarsă ca o dimineaţă de primăvară dintr-un mormânt gol. G. D.
W.
 Şi un mare har era peste toţi. Fapte 4:33

12 Iunie
În El aţi fost îmbogăţiţi în toate privinţele.
(1 Corinteni 1:5)

Ai văzut vreodată oameni care printr-o nenorocire au fost mânaţi spre momente
minunate de rugăciune? Şi ai observat că odată ce nenorocirea a fost de mult uitată, le-a
rămas o blândeţe spirituală care le-a încălzit sufletele?
Aceasta îmi aminteşte de o mare furtună pe care am văzut-o odată într-o primăvară
târzie – o furtună în care întunericul a acoperit cerul, cu excepţia câtorva locuri unde
fulgerul despica violent norii cu puterea lui tunătoare. Vântul bătea şi ploaia cădea, ca şi
cum cerul şi-ar fi deschis zăgazurile.
Ce dezastru a fost! Furtuna a dezrădăcinat chiar şi cei mai puternici stejari, şi nici o
pânză de păianjen n-a scăpat de vânt, cu toate că erau bine ascunse de orice privire. Dar
curând, după ce fulgerul a trecut, tunetul a încetat şi s-a aşternut liniştea, şi ploaia s-a
oprit; un vânt din vest a început să adie cu dulcea şi blânda lui suflare, alungând departe
norii negri. Şi am văzut furtuna care se retrăgea, aruncându-şi un şal de curcubee peste
umerii ei frumoşi şi în jurul gâtului strălucitor. S-a uitat înapoi la mine, mi-a zâmbit, şi
apoi s-a făcut nevăzută.
Timp de mai multe săptămâni după furtună, câmpurile şi-au ridicat mâinile pline de
flori minunate şi parfumate, înspre cer. Şi tot timpul verii iarba a fost mai verde, râurile au
fost pline de apă, şi copacii, datorită frunzişului lor luxuriant, dădeau o umbră mult mai
odihnitoare.
Şi toate acestea – pentru că a venit furtuna. Toate acestea – chiar dacă restul
pământului a uitat de mult de furtună, de curcubeele ei şi de ploaia ei.
Theodore Parker
Poate că Dumnezeu nu ne-a pregătit o călătorie uşoară spre Ţara Promisă, dar El ne
va da una sigură. Horatius Bonar
Printr-o furtună au fost descoperite minele de aur din India. N-am văzut noi furtuni
care i-au ajutat pe oameni să descopere minele nepreţuite ale dragostei lui Dumnezeu în
Hristos?

Plouă, micuţă floare?

Bucură-te de ploaie;
Prea mult soare te-ar ofili;
El va străluci din nou.
Norii sunt foarte negri, e adevărat;
Dar în spatele lor străluceşte albastrul cerului.

Eşti istovită, inimă fragilă?

 Bucură-te de suferinţă:
În necaz cresc cele mai minunate virtuţi,
Ca florile când plouă.
Dumnezeu veghează, şi tu vei avea soare,
După ce norii îşi vor sfârşi lucrarea lor perfectă.
Lucy Larcom

13 Iunie
Vă dau pacea Mea.
(Ioan 14:27)

Doi pictori au fost odată solicitaţi să picteze fiecare un tablou ilustrând ideea lor
personală despre odihnă. Primul a ales pentru scena lui un lac liniştit şi singuratic, ascuns
undeva departe în inima munţilor. Al doilea, folosind mişcări bruşte şi ample ale pensulei
pe pânza sa, a pictat o cascadă urlătoare. Sub cascadă creştea un mesteacăn fragil, aplecat
peste spumă. Pe ramurile lui, aproape ud de la stropii cascadei, stătea un prihor în cuibul
lui.
Prima pictură era pur şi simplu un tablou al stagnării şi inactivităţii. A doua pictură,
însă, evoca odihna.
În aparenţă, Hristos a îndurat una din cele mai agitate vieţi trăite vreodată. Furtuni şi
tulburare, tulburare şi furtuni – valuri după valuri s-au spart peste El până când trupul Său
istovit a fost pus în mormânt. Însă viaţa Lui interioară a fost lină ca o mare de sticlă, şi
plină mereu de o linişte adâncă.
Oricine putea să meargă la El oricând şi să găsească odihnă. Chiar şi când copoii
umani lătrau la El pe străzile Ierusalimului, El S-a întors spre ucenicii Săi, lăsându-le o
ultimă moştenire: „Pacea Mea“.
Odihna nu este un sentiment sfânt care vine peste noi în biserică. Este o stare de
linişte care izvorăşte dintr-o inimă adânc şi puternic înrădăcinată în Dumnezeu.
Henry Drummond

Vă dau pacea Mea în timp de adâncă suferinţă;

Ea vă împarte liniştea şi încrederea şi mângâierea Mea.

Vă dau pacea Mea când rugăciunea pare pierdută, neauzită;

Să ştiţi că promisiunile Mele sunt veşnice în Cuvântul Meu.

Vă dau pacea Mea când sunteţi singuri, părăsiţi –

Privighetoarea cântă cel mai dulce cântec noaptea.

Vă dau pacea Mea când pierdeţi totul,

 Calea către glorie duce drept la cruce.

Vă dau pacea mea când vrăjmaşii vă învinuiesc,

Părtăşia voastră e dulce când treceţi prin ruşine cruntă.

Vă dau pacea Mea în agonie şi sudoare,

Căci fruntea Mea a fost udată cu picături de sânge.

Vă dau pacea Mea când cel mai bun prieten vă trădează –

Pacea care se cufundă în dragoste, şi se roagă pentru ei.

Vă dau pacea Mea când nu mai este decât moarte pentru tine –
Crucea este poarta prin care ajungi la Mine.
L.S.P.

14 Iunie
Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta.
(Luca 22:32)

Dragă creştine, aminteşte-ţi să ai mare grijă de credinţa ta, deoarece credinţa este
singura cale de a obţine binecuvântările lui Dumnezeu. Singură rugăciunea nu poate
aduce răspunsuri de la tronul Său, pentru că numai rugăciunea stăruitoare a unuia care
crede duce la răspunsuri.
Credinţa este calea de comunicaţie între cer şi pământ. Şi tocmai pe această cale a
credinţei mesajele pline de dragoste ale lui Dumnezeu circulă aşa de repede, încât chiar
înainte să cerem ceva, El răspunde. Şi în timp ce noi vorbim încă, „ne ascultă“ (1 Ioan
5:14). Deci când legătura credinţei se rupe, cum vom obţine promisiunile Lui?
Sunt în pericol? Pot să obţin ajutor, exprimându-mi credinţa. Sunt bătut de Vrăjmaş?
Sufletul meu va găsi adăpost, bizuindu-se pe credinţa în Dumnezeu. Dar fără credinţă, Îl
chem în zadar, căci credinţa este singurul drum între sufletul meu şi cer. Dacă drumul e
blocat, cum pot comunica cu marele Împărat?
Credinţa mă leagă de Dumnezeul cel Sfânt şi mă îmbracă cu puterea lui Yehova.
Credinţa mă asigură că fiecare din atributele Lui va fi folosit în apărarea mea, ajutându-
mă să înfrunt oştile iadului. Mă face să mărşăluiesc triumfător peste grumazurile
vrăjmaşilor mei. Deci, fără credinţă, cum pot primi ceva de la Domnul?
De aceea, o, creştine, veghează asupra credinţei tale. „Toate lucrurile sunt cu putinţă
celui ce crede“ (Marcu 9:23). Charles H. Spurgeon
Noi ca oameni ne mândrim atât de mult că suntem aşa de practici încât vrem ceva
mai sigur decât credinţa. Însă Pavel a spus: „Moştenitori sunt cei ce se fac prin
CREDINŢĂ, … pentru ca făgăduinţa să fie CHEZĂŞUITĂ“ (Romani 4:16).
 Daniel Crawford
Credinţa onorează pe Dumnezeu, şi Dumnezeu onorează credinţa.

15 Iunie
Dumnezeu m-a făcut roditor în ţara întristării mele.
(Geneza 41:52)

Un poet stă la fereastră, privind o ploaie torenţială de vară. Este o răpăială violentă,
care bate şi loveşte pământul. Dar poetul, cu ochii minţii, vede mai mult decât o simplă
ploaie torenţială. Vede cum plouă cu mii şi mii de flori minunate, care în curând vor răsări
din pământul proaspăt udat şi-l vor umple cu frumuseţea şi parfumul lor fără egal. Şi el
cântă aşa:

Nu plouă cu apă pentru mine – plouă cu narcise galbene;

În fiecare strop care cade văd flori sălbatice pe dealuri.
Un nor cenuşiu înghite ziua şi acoperă oraşul;
Nu plouă cu apă pentru mine – plouă cu trandafiri.

Poate că treci printr-o încercare ca şi copil al lui Dumnezeu, şi Îi spui: „O,

Dumnezeule, plouă foarte tare peste mine în noaptea asta, şi acest test pare peste puterea
mea de a îndura. Dezamăgirile mă copleşesc, luând cu ele şi zădărnicind complet
planurile alese de mine. Inima mea tremurândă este mâhnită şi se chirceşte de frică din
cauza intensităţii suferinţei mele. Cu siguranţă ploile necazului bat peste sufletul meu“.
Dragă prietene, te înşeli. Dumnezeu nu plouă cu apă peste tine – El plouă cu
binecuvântări. Dacă ai vrea numai să crezi Cuvântul Tatălui tău, ai realiza că sub ploaia
care cade răsar flori spirituale. Şi ele sunt mult mai frumoase şi mai parfumate decât cele
care au crescut vreodată înainte în viaţa ta fără furtuni şi fără suferinţă.
Poţi să vezi ploaia, dar poţi tu să vezi şi florile? Suferi când treci prin aceste teste,
dar să ştii că Dumnezeu vede flori minunate de credinţă răsărind în viaţa ta chiar sub
aceste încercări. Tu încerci să scapi de durere, însă Dumnezeu vede cum ia naştere în
sufletul tău gingaşa compasiune pentru alţii care suferă. Inima ta se înfioară de durerea
necazului tău greu, dar Dumnezeu vede cum necazul te întăreşte şi-ţi îmbogăţeşte viaţa.
Nu, prietene, nu plouă cu nenorociri peste tine. Plouă cu sensibilitate, cu dragoste, cu
compasiune, cu răbdare, şi cu o mie de alte flori şi roade ale binecuvântatului Duh Sfânt.
Şi ele aduc vieţii tale o bogăţie spirituală pe care toată prosperitatea şi facilităţile acestei
lumi n-o pot produce niciodată în omul tău dinăuntru. J.M.M.
 Cântări prin furtună

O harpă stătea în văzduhul calm şi liniştit,

În care ploi torenţiale de soare scăldau mii de flori parfumate;
Un călător încovoiat de povara grijilor
Se lupta de dimineaţă până la amurgul umbrelor serii
Să zdrăngăne sunete plăcute din corzile necântătoare;
Pelerinul se luptă în zadar cu fiecare coardă care nu răspunde,
Până când tunetul furtunii cântă,
Şi, mişcându-se prin furtună, degetele Domnului
Dau viaţă unui cântec minunat;
Şi deşi vânturile care bat împlinesc faptele lor soldăţeşti,
Sunetul trompetei lor face o muzică minunată
În timp ce glasul convingător al lui Dumnezeu cântă dragostea prin
furtună.

16 Iunie
De la El îmi vine nădejdea.
(Psalmul 62:5)

Cât de des neglijăm să căutăm răspunsurile la ceea ce am cerut, lucru care arată lipsă
de stăruinţă în cererile noastre. Un fermier nu este niciodată mulţumit până nu-şi strânge
recolta. Un trăgător de elită se uită dacă glonţul lui a nimerit sau nu ţinta; şi un doctor
urmăreşte efectul medicamentului pe care l-a prescris. Ar trebui un creştin să fie mai
neglijent cu privire la efectul lucrării lui în rugăciune?
Fiecare rugăciune a creştinului, indiferent dacă este pentru binecuvântări temporale
sau spirituale, va primi un răspuns complet dacă îndeplineşte anumite cerinţe biblice.
Trebuie făcută cu credinţă şi în acord cu voia lui Dumnezeu. Trebuie să se bazeze pe
promisiunea lui Dumnezeu, să fie făcută în Numele Domnului Isus Hristos şi sub
influenţa Duhului Sfânt.
Dumnezeu răspunde întotdeauna intenţiilor generale din rugăciunile poporului Său.
Şi aceasta nu numai pentru a-Şi revela gloria, ci şi pentru a-i asigura creştinului
bunăstarea spirituală şi eternă. Deoarece vedem în Scriptură că Domnul Isus Hristos n-a
respins niciodată nici măcar un singur solicitant care a venit la El, putem avea încredere
că nici o rugăciune făcută în Numele Lui nu va fi în zadar.
Răspunsul la rugăciunea noastră poate veni fără ca noi să-i putem discerne
apropierea. O sămânţă care este îngropată în pământ în timpul iernii, deşi ascunsă şi
aparent moartă şi pierdută, prinde totuşi rădăcini pentru primăvara de mai târziu şi pentru
recoltă. Bickersteth
 Răspunsurile întârziate la rugăciune nu sunt doar încercări ale credinţei; ele ne dau
ocazia de a-L onora pe Dumnezeu prin încrederea noastră neclintită în El chiar şi atunci
când trebuie să înfruntăm refuzul aparent al rugăciunii noastre.
Charles H. Spurgeon

17 Iunie
Şi venea un vuiet care pornea de deasupra cerului întins
peste capetele lor; iar când se opreau îşi lăsau aripile în jos.
(Ezechiel 1:25)

Care este semnificaţia acestor cuvinte: „iar când se opreau îşi lăsau aripile în jos“?
Oamenii întreabă deseori: „Cum pot auzi glasul Domnului?“ Acesta este secretul: aceste
„făpturi vii“ (v.5) au auzit glasul când s-au oprit şi şi-au lăsat aripile în jos.
Toţi am văzut o pasăre bătând din aripi în timp ce stă pe loc. Dar în acest verset ni se
spune că „venea un vuiet … când se opreau şi-şi lăsau aripile în jos“.
Stai vreodată, sau chiar îngenunchezi, înaintea Domnului şi totuşi eşti conştient de o
tulburare în duhul tău? Dacă da, înseamnă că nu eşti cu adevărat liniştit în prezenţa Lui.
Cineva drag mi-a vorbit chiar despre acest lucru acum câteva zile. „M-am rugat pentru un
anumit lucru“, a spus ea, „dar n-am aşteptat să vină răspunsul“. Nu s-a liniştit îndeajuns ca să-
L audă pe Dumnezeu vorbind, dar în schimb a plecat urmându-şi propriul punct de
vedere. Rezultatul s-a dovedit dezastruos, şi a fost nevoită să se întoarcă înapoi pe acelaşi
drum.
O, ce multă energie risipim! Ce mult timp pierdem când refuzăm să lăsăm aripile
duhului nostru în jos şi să stăm tăcuţi înaintea Lui! Imaginaţi-vă calmul, liniştea şi pacea
care vor veni în timp ce aşteptăm în prezenţa Sa până ce-L auzim!
Atunci, şi numai atunci, putem şi noi să alergăm şi să ne întoarcem, „ca fulgerul“
(v.14), îndreptându-ne „încotro vrea Duhul“ (v.20).

Fii liniştit! Măcar acum fii liniştit!

Ceva ce sufletul tău n-a auzit niciodată,
Ceva necunoscut oricărui cântec de pasăre,
Ceva neştiut de vreun vânt, ori val, ori stea,
Un mesaj din ţara îndepărtată a Tatălui,
Ce va face să tresară sufletul plin de dor după dulcea bucurie,
Şi care vine la tine numai când eşti liniştit.

Fii liniştit! Măcar acum fii liniştit!

O dulce şi preablândă prezenţă vine;
Sandalele-I albe păşesc fără zgomot.
Este Mângâietorul trimis de Isus
Să-ţi explice ce înseamnă cuvintele ce le-a spus.
 El umple duhul binevoitor, care-L aşteaptă.
Dacă vrei să auzi mesajul Său,
Dragă suflete, fii liniştit!

18 Iunie
Întăriţi-vă dar mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi;
croiţi cărări drepte cu picioarele voastre,
pentru ca cel ce şchiopătează să nu se abată din cale,
ci mai degrabă să fie vindecat.
(Evrei 12:12-13)

Acest verset este un cuvânt de încurajare de la Dumnezeu pentru noi pentru a ne întări
mâinile credinţei şi genunchii rugăciunii. Prea adesea credinţa noastră oboseşte, slăbeşte
şi devine nepăsătoare, iar rugăciunile noastre îşi pierd puterea şi eficacitatea.
Ilustraţia Domnului de aici ne constrânge puţin. El ne atrage atenţia că atunci când
suntem atât de descurajaţi şi de înfricoşaţi încât până şi un mic obstacol ne descurajează şi
ne sperie, suntem tentaţi să-l ocolim. Mai degrabă am lua-o pe o cale mai uşoară decât să
înfruntăm obstacolul. Poate că este o suferinţă fizică pe care Dumnezeu este gata s-o
vindece, dar necesită un efort din partea noastră. Tentaţia este să găsim ajutor la altcineva
sau să ocolim obstacolul pe altă cale.
Tindem să găsim multe căi de a ocoli situaţiile critice în loc să trecem prin ele.
Deseori ne confruntăm cu ceva care ne înfricoşează sau ne depăşeşte şi căutăm să evităm
problema cu scuza: „Nu sunt întru totul pregătit pentru asta acum“. Poate necesită un
sacrificiu, sau poate cere ascultarea noastră într-un anumit domeniu. Poate trebuie să
înfruntăm un Ierihon, sau ne lipseşte curajul de a ajuta pe cineva şi de a ne ruga cu cineva
pentru problemele pe care le are. Poate că avem o rugăciune care-şi aşteaptă împlinirea
sau poate o problemă de sănătate parţial rezolvată, şi continuăm să ne învârtim în jurul ei.
Dumnezeu spune: „Întăriţi-vă dar mâinile obosite“. Mergi drept prin torent, şi
priveşte! Apele se vor despărţi, Marea Roşie se va despica, Iordanul se va împărţi, şi
Domnul te va conduce spre victorie.
Nu îngădui picioarelor tale să „se abată din cale“, ci lasă-ţi trupul „să fie vindecat“,
şi credinţa ta, întărită. Mergi drept înainte, nu lăsa nici un Ierihon necotropit în urma ta, şi
nici un loc în care Satan să se poată lăuda că te-a copleşit. Aceasta este o lecţie preţioasă
şi extrem de practică. Cât de des ne găsim în astfel de situaţii!
Poate că aici te afli şi tu astăzi. A. B. Simpson
Nu da nici cea mai mică atenţie descurajării. Înaintează, despicând valurile, ca un
vapor cu aburi, care merge înainte orice ar fi, înfruntând mări furtunoase sau liniştite, şi
când plouă şi când e soare. Adu-ţi aminte că scopul este să transporţi încărcătura şi s-o
aduci în port. Maltbie D. Babcock
 19 Iunie
Grâul se bate.
(Isaia 28:28)

Mulţi dintre noi nu putem fi folosiţi ca hrană pentru cei flămânzi din lume, pentru că
mai întâi trebuie să fim zdrobiţi în mâinile lui Hristos. „Grâul se bate“, şi fiind o
binecuvântare a Lui deseori necesită necazuri de partea noastră. Totuşi nici chiar necazul
nu este un preţ prea mare de plătit pentru privilegiul de a atinge alte vieţi cu
binecuvântările lui Hristos. Lucrurile cele mai preţuite de noi astăzi au ajuns la noi prin
lacrimi şi durere. J. R. Miller
Dumnezeu m-a făcut ca pâinea pentru cei aleşi de El, şi dacă este necesar să fiu
„sfărâmat“ între dinţii leilor pentru a-i hrăni pe copiii Lui, atunci binecuvântat să fie
Numele Domnului. Ignatius

Pentru a lumina puternic, vieţile noastre trebuie mai întâi să treacă prin
foc. Cu alte cuvinte, încetăm să-i binecuvântăm pe alţii când încetăm să mai
sângerăm.

Sărăcia, strâmtorarea, şi nenorocirea au propulsat pe mulţi spre o viaţă de

eroism moral şi măreţie spirituală. Dificultăţile ne provoacă energia şi
perseverenţa, dar aduc la viaţă cele mai puternice calităţi ale sufletului nostru.
Greutăţile sunt cele care fac să funcţioneze vechiul ceas al bunicului. Şi mulţi
marinari s-au confruntat cu vânturi puternice şi potrivnice, dar le-au folosit
pentru a-i ajuta să ajungă în port. Dumnezeu a ales împotrivirea pe post de
catalizator pentru credinţa şi pentru slujirea noastră sfântă.
Cele mai proeminente figuri din Scriptură au fost treierate, zdrobite, şi
măcinate pentru pâinea celor flămânzi. Pentru că a stat în capul seriei, îndurând
întristarea, dar rămânând ascultător, pe diploma lui Avraam stau scrise acum
aceste cuvinte: „Tatăl Credinţei“.
Iacov, ca şi grâul, a suferit severe treierări şi măcinări. Iosif a fost bătut şi
zdrobit, şi a fost nevoit să îndure intrigile din casa lui Potifar şi închisoarea
Egiptului înainte să ajungă pe tronul său.
David, vânat ca un animal de pradă prin munţi, a fost zdrobit, obosit de
atâtea drumuri şi istovit, şi prin aceasta măcinat pentru pâinea unei împărăţii.
Pavel n-ar fi putut ajunge niciodată pâine pentru casa Cezarului dacă n-ar fi
îndurat zdrobirea prin biciuire şi lapidare. El a fost măcinat într-o făină fină
pentru familia regală romană.
Lupta vine înaintea victoriei. Dacă Dumnezeu a ales încercări speciale
pentru tine ca să le înduri, să fii sigur că a păstrat un loc foarte special în
inima Lui doar pentru tine. Un suflet bine zdrobit este un suflet ales.
 20 iunie
Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice:
„Iată drumul, mergeţi pe el!“ când veţi voi
să vă mai abateţi la dreapta sau la stânga.
(Isaia 30:21)

Când avem îndoieli sau înfruntăm dificultăţi, când alţii propun căi de acţiune
contradictorii, când prudenţa dictează o cale, iar credinţa alta, trebuie să fim liniştiţi.
Trebuie să reducem la tăcere orice persoană intrusă, să ne calmăm în liniştea sfântă a
prezenţei lui Dumnezeu, să studiem Cuvântul Său ca ghid, şi cu adevărată smerenie să ne
concentrăm atenţia asupra Lui. Trebuie să ne lăsăm firea în lumina pură emanată de faţa
Sa, cu dorinţa vie de a cunoaşte numai ceea ce Dumnezeu, Domnul nostru, va decide
pentru noi. Curând El va revela prin consiliul Său secret un sens clar şi sigur al direcţiei
Sale.
Este neînţelept pentru un proaspăt credincios să depindă numai de această abordare.
El ar trebui să aştepte ca şi împrejurările să-i confirme ceea ce i-a descoperit Dumnezeu.
Însă creştinii care au trecut prin multe experienţe în umblarea lor cu El cunosc marea
valoare a părtăşiei tainice cu Domnul ca fiind un mijloc prin care putem discerne voia Sa.
Nu ştii sigur în ce direcţie trebuie s-o apuci? Întreabă-L pe Dumnezeu şi primeşte
călăuzire fie de la lumina zâmbetului Său, fie de la norul refuzului Său. Trebuie să fii
singur cu El, acolo unde luminile şi întunecimile acestei lumi nu pot pătrunde şi unde
opiniile altora nu pot ajunge la tine. Trebuie de asemenea să ai curajul de a aştepta în
linişte, chiar când toată lumea din jurul tău insistă să iei o decizie sau să acţionezi imediat.
Dacă vei face aceste lucruri, voia lui Dumnezeu va fi clară pentru tine. Şi-L vei cunoaşte
mai mult, pătrunzând mai adânc în fiinţa Lui şi în inima Lui plină de dragoste. Toate
acestea vor fi un dar copleşitor pentru tine. Va fi o experienţă cerească, un privilegiu etern
şi preţios, şi o bogată răsplată pentru orele lungi de aşteptare. David

„STAI LINIŞTIT“, suflete al meu, căci aşa porunceşte Domnul tău:

Chiar când calea ta pare blocată, las-o-n mâinile Lui înţelepte;
Braţul Său puternic despică valul.
„Stai liniştit“, suflete al meu, „stai liniştit“ şi vei vedea
Cum poate Dumnezeu să facă „imposibilul“ pentru tine,
Căci printr-o mare eliberare salvează El.

Nu te impacienta, ci stai în linişte,

Chiar când eşti înconjurat din toate părţile,
Într-un fel pe care duhul tău nu-l poate înţelege.
Dumnezeu nu-ţi poate elibera calea, până nu te linişteşti,
Ca El să poată lucra în tine voia Sa binecuvântată,
Şi inima şi voinţa ta întreagă să se plece înaintea Lui.
 „FII LINIŞTIT“, suflete al meu, căci numai când eşti liniştit,
Poate Dumnezeu să ţi Se descopere; până când
Prin tine, dragostea, lumina şi viaţa Lui pot curge libere;
În linişte Dumnezeu poate lucra prin tine şi poate atinge
Sufletele din jurul tău. Apoi, prin tine, le poate învăţa
Lecţiile Sale, şi-Şi poate arăta puterea în slăbiciune.

„FII LINIŞTIT“– un pas mai apăsat în credinţă şi odihnă.

„Fii liniştit şi cunoaşte“ Tatăl tău cunoaşte cel mai bine
Calea pe care să-Şi îndrume copilul spre acea ţară minunată,
O ţară „însorită“, unde curg ape liniştite;
Unde sufletele pline de dor sunt satisfăcute, şi „cunosc
Pe Dumnezeul lor“, şi-I cântă laudă pentru tot ce-a plănuit.
selectat

21 Iunie
S-a auzit că este în casă. (Marcu 2:1)

Coralii adulţi nevertebraţi, cunoscuţi ca polipi, lucrează sub apă construind recife de
corali. Ei fac aceasta fără să-şi imagineze vreodată măcar că ei construiesc fundaţia unei
noi insule, care într-o zi va susţine plante şi animale şi va fi un cămin în care copiii lui
Dumnezeu se vor naşte şi vor fi echipaţi pentru gloria eternă ca „împreună moştenitori cu
Hristos“ (Romani 8:17).
Preaiubitule, dacă locul tău în armata lui Dumnezeu este ascuns şi retras, nu
bombăni şi nu te plânge. Şi nu căuta să fugi de voia Lui şi de circumstanţele în care El te-
a pus. Adu-ţi aminte că fără polipi recifele de corali n-ar putea fi construite niciodată, şi
că Dumnezeu cheamă nişte oameni să fie polipi spirituali. El este în căutarea celor care
vor să slujească în locuri ascunse de ochii celorlalţi, însă în văzul cerului, şi care sunt
susţinuţi de Duhul Sfânt.
Va veni o zi când Domnul Isus va acorda răsplătirile Sale. În ziua aceea unii oameni
se vor întreba cum ai ajuns tu să meriţi o răsplată anume, din moment ce n-au auzit
niciodată de tine. Dar adu-ţi aminte că El nu greşeşte niciodată. selectat

Chiar acolo unde stai în mijlocul conflictului,

Acolo este locul tău.
Chiar acolo unde crezi că n-ai nimic de făcut,
Nu-ţi ascunde faţa.
Dumnezeu te-a pus acolo pentru un scop,
Oricare ar fi el;
 Gândeşte-te că El te-a ales pentru el;
Lucrează credincios.
Pune-ţi armura! Fii credincios
Când munceşti sau când te odihneşti!
Orice ar fi, nu te îndoi niciodată
Că cea mai bună cale e a lui Dumnezeu.
Pe timp de luptă sau de veghere,
Rămâi neclintit, rămâi în adevăr;
Aceasta este lucrarea pe care Stăpânul tău
Ţi-o dă de făcut.
selectat

Eliberaţi de pericol, putem lăsa în urmă o mare adunare de credincioşi, o experienţă

inspirată pe vârf de munte, sau o părtăşie folositoare cu „cei neprihăniţi, făcuţi
desăvârşiţi“ (Evrei 12:23), ca să ne întoarcem la modestul şi simplul nostru Emaus, la
casa înspăimântătoare a colosenilor, sau chiar la câmpul de misiune din îndepărtata
Macedonie. Putem face aceasta deplin asiguraţi că oriunde ne-a pus Dumnezeu, şi în
fiecare detaliu al vieţii noastre de zi cu zi, El a rânduit ţara pe care trebuie s-o stăpânim
până la hotarele ei şi a rânduit victoria pe care trebuie s-o câştigăm. Northcote Deck

22 Iunie
Dragostea acoperă toate greşelile. (Proverbe 10:12)
Urmăriţi dragostea.
(1 Corinteni 14:1 [vezi şi 1 Corinteni 13:7-13])

Când eşti frământat, împărtăşeşte-ţi problemele doar cu Dumnezeu. Am citit de

curând despre o experienţă personală a unui scump copil al lui Dumnezeu. M-a
impresionat atât de mult că aş vrea să v-o relatez şi vouă aici.
„La miezul nopţii nu puteam să dorm deloc“, scria ea. „Valuri de crudă nedreptate
treceau peste mine, şi acoperământul dragostei părea că a fost înlăturat din inima mea fără
să-mi dau seama. În mare agonie am strigat către Dumnezeu să-mi dea putere să mă
supun îndemnului Său: «Dragostea acoperă toate greşelile».
Imediat Duhul Său a început să lucreze în mine puterea care în cele din urmă a adus
uitarea. Mintal, am săpat un mormânt, aruncând în mod deliberat pământul afară până
când s-a făcut o groapă foarte adâncă. Cu durere, am coborât greşeala care mă rănise în
mormânt şi-am aruncat repede pământul peste ea. Apoi am acoperit cu grijă groapa cu
gazon, am plantat pe el trandafiri albi frumoşi şi flori de nu-mă-uita, după care mi-am
văzut repede de drum.
 Dintr-odată un somn liniştit a venit peste mine. Şi rana care părea mortală a fost
vindecată fără să lase vreo cicatrice. Dragostea lui Dumnezeu a acoperit atât de bine totul
că astăzi nici nu-mi mai amintesc ce mi-a cauzat suferinţa“.

A fost o cicatrice pe acel povârniş de munte,

Tăiată acolo unde odată furtuna crudă a călcat;
O stearpă şi pustie prăpastie, care se întindea larg
Peste gazonul moale şi verde.

Dar anii au trecut mai departe pe sub pinii purpurii,

Şi au acoperit din nou cicatricea cu iarbă şi muşchi,
Şi au lăsat-o acum cu flori şi viţă, mai frumoasă
Decât fusese înainte.

A fost odată o rană într-o inimă bună,

Din care dulceaţa vieţii părea că se scurge şi moare;
Şi încrederea dragostei s-a schimbat în durere amară,
În timp ce anii trişti treceau încet.

Dar pe când treceau, nevăzut un înger s-a furişat

Şi a lăsat un balsam vindecător pe rană,
Până când dragostea a crescut mai pură în inima vindecată,
Şi pacea s-a întors din nou.

23 Iunie
Petru a coborât din corabie şi a început să umble pe ape
ca să meargă la Isus. Dar, când a văzut că vântul era tare,
s-a temut; şi fiindcă începea să se afunde, a strigat:
„Doamne, scapă-mă!“ (Matei 14:29-30)

John Bunyan a spus că Petru a avut într-adevăr puţină credinţă, chiar şi-n mijlocul
îndoielilor lui. Cu toate că a strigat de frică, a strigat după ce a coborât din barcă şi a mers
ca să ajungă la Domnul Isus.
În acest pasaj din Scriptură, vedem că privirea lui Petru era de fapt o piedică. Odată
ce a păşit afară din barcă, valurile nu mai erau treaba lui. Preocuparea lui ar fi trebuit să
fie numai cărarea de lumină care strălucea prin întuneric de la Hristos Însuşi. Chiar şi
strălucirea unei împărăţii de zece ori mai strălucitoare decât cea a Egiptului antic n-ar fi
trebuit să distragă atenţia lui Petru.
Când Domnul te cheamă să vii pe ape, păşeşte afară cu credinţă şi bucurie. Şi nu-ţi
lua niciodată privirea de la El nici o clipă. Nu vei învinge măsurând valurile, nici nu te vei
întări măsurând vântul. Dacă încerci să studiezi pericolul aceasta îţi poate cauza de fapt
căderea înaintea lui. Dacă te opreşti la dificultăţi, valurile se vor sparge peste capul tău.
„Ridică-[ţi] ochii spre munţi“ (Ps. 121:1) şi mergi înainte. Nu există altă cale.

Ţi-e frică să te avânţi mai departe?

Credinţa te lasă să înoţi!
El nu te va lăsa niciodată;
Doar prin încredere vei cunoaşte
Părtăşia cu El.

24 Iunie
Vrea cineva … să-Mi poruncească … pentru lucrarea mâinilor Mele? (Isaia
45:11)

Domnul Isus a abordat acest subiect cu Dumnezeu când a spus: „Tată, vreau ca acolo
unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu“ (Ioan 17:24). Iosua
l-a folosit în timpul marii lui victorii, când şi-a ridicat suliţa spre soarele care apunea şi a
strigat cu glas tare: „Opreşte-te, soare“ (Iosua 10:12). Ilie a făcut uz de el când a oprit
ploaia din cer şi a pornit-o din nou după trei ani şi jumătate. Martin Luther l-a urmat când,
îngenunchind lângă colegul său muribund, Philipp Melanchthon, a interzis morţii să-şi ia
victima.
Este o relaţie minunată în care Dumnezeu ne îndeamnă să intrăm. Cu siguranţă
suntem familiarizaţi cu pasaje din Scriptură ca cel care urmează după versetul de mai sus:
„Eu cu mâinile Mele am întins cerurile şi am aşezat toată oştirea lor“ (Isaia 45:12). Dar a
şti că Dumnezeu ne îndeamnă să-I poruncim să intervină, ne dezvăluie o schimbare
surprinzătoare în relaţia noastră obişnuită!
Ce diferenţă între această atitudine şi ezitarea şi nesiguranţa rugăciunilor noastre
lipsite de credinţă, cu care ne-am obişnuit atât de mult! Repetarea constantă a rugăciunilor
noastre le-a făcut să-şi piardă puterea de pătrundere.
Gândeşte-te cât de des Domnul Isus, în timpul misiunii Sale pământeşti, i-a pus pe
alţii în postura de a-I porunci. „Când au ieşit din Ierihon“, Domnul Isus S-a oprit şi a
răspuns celor doi orbi care L-au chemat. „Ce vreţi să vă fac?“ (Matei 20:29,32). Era ca şi
cum El ar fi zis: „Puteţi să-Mi porunciţi“.
Am putea uita vreodată cum i-a dat Domnul Isus cheia resurselor Sale unei grecoaice
de obârşie siro-feniciană datorită răspunsului pe care I l-a dat? De fapt, El i-a spus să ia
tot ce are nevoie (vezi Marcu 7:24-30).
Ce minte omenească poate realiza pe deplin întreaga semnificaţie a poziţiei înalte la
care Dumnezeu, în dragostea Sa, îi ridică pe copilaşii Lui? El pare să spună: „Toate
resursele Mele sunt la dispoziţia ta“. „Orice veţi cere în Numele Meu, voi face“ (Ioan 14:13).
F. B. Meyer
Spune muntelui acestuia: „Du-te,
Aruncă-te în mare“;
Şi nu te îndoi în inima ta
Că aşa se va întâmpla.
Aşa va fi, nu te îndoi de Cuvântul Lui,
Somează-ţi muntele prin Domnul!

Revendică-ţi dreptul la răscumpărare,

Cumpărat cu sânge scump;
Trinitatea s-a unit
Ca să-l facă real şi bun.
Aşa va fi, supune-te Cuvântului,
Somează-ţi muntele prin Domnul!

Eul, boala, necazul, păcatul,

Domnul le-a purtat în ziua aceea
În Preaiubitul Său,
Şi tu eşti eliberat de acum.
S-a făcut, odihneşte-te în Cuvântul Lui,
Somează-ţi muntele prin Domnul!

Înconjoară zidul vrăjmaşului

Cu o rugăciune tăcută, apoi înalţă –
Înainte să-i cadă meterezele –
Strigătul de laudă al victoriei.
Aşa va fi, credinţa se odihneşte în siguranţă,
Somează-ţi muntele prin Domnul!

Masivele porţi de aramă,

Barele de fier cedează,
Ca să-i lase pe credincioşi să treacă,
Învingători în orice domeniu.
Aşa va fi, vrăjmaşii au fost respinşi,
Somează-ţi muntele prin Domnul!

Ia deci credinţa lui Dumnezeu,

Eliberează-te de întinarea îndoielii;
Toiagul care face minuni
Aruncă toată raţiunea afară.
Aşa va fi, bizuie-te pe Cuvânt,
Somează-ţi muntele prin Domnul!
 selectat

25 Iunie
Domnul a zis lui Moise: „…Spune copiilor lui Israel
să pornească înainte. Tu, ridică-ţi toiagul,
întinde-ţi mâna spre mare“.
(Exod 14:15-16)

Drag copil al lui Dumnezeu, imaginează-ţi acel marş triumfal! Imaginează-ţi copiii
extaziaţi pe care părinţii încercau mereu să-i potolească şi să-i oprească din explozia lor
de întrebări. Gândeşte-te cum trebuie să fi trăit femeile emoţia aceea nestăpânită când s-au
văzut salvate dintr-odată de o soartă mai rea decât moartea. Imaginează-ţi cât de ruşinaţi
şi de mustraţi trebuie să se fi simţit bărbaţii de lângă ele pentru că nu s-au încrezut în
Dumnezeu şi s-au plâns de Moise. Şi când vizualizezi zidurile măreţe de apă ale Mării
Roşii, despărţite de mâna întinsă a Celui Veşnic ca răspuns la credinţa unui singur om,
afli ce va face Dumnezeu pentru ai Săi.
Nu te înspăimânta niciodată de vreo consecinţă care rezultă din supunerea absolută
faţă de porunca Lui. Nu te teme niciodată de apele furioase care-ţi stau înainte şi care prin
mândrul lor dispreţ îţi împiedică progresul. Dumnezeu este mai mare decât urletul apelor
înfuriate şi decât valurile puternice ale mării. „Domnul stătea pe scaunul Lui de domnie
când cu potopul, şi Domnul împărăţeşte în veci pe scaunul Lui de domnie“ (Psalmul
29:10). O furtună nu este altceva decât tivul mantiei Sale, semnul venirii Lui şi dovada
prezenţei Lui.
Îndrăzneşte să te încrezi în El! Îndrăzneşte să-L urmezi! Apoi descoperă că forţele
care-ţi blocau progresul şi-ţi ameninţau viaţa devin la porunca Lui chiar materialele pe
care le foloseşte pentru a construi calea libertăţii tale. F. B. Meyer

Ai ajuns la Marea Roşie a vieţii tale,

Unde, în ciuda a tot ce poţi face,
Nu există nici o ieşire, nici-o cale de întoarcere,
Nu există nici o altă cale decât prin ea?
Atunci aşteaptă-L pe Domnul cu o încredere senină
Până când noaptea fricii tale se va duce;
El va trimite vântul, va îngrămădi şuvoaiele,
Când va spune sufletului tău: „Porneşte înainte“.

Şi mâna Lui te va conduce tot drumul – până la capăt –

Înainte ca zidurile de apă să se rostogolească,
N i c i u n v r ăj m a ş n u t e p o at e a j u n ge , n i c i u n v a l n u t e p o at e a t i n ge ,
 Nici cea mai furioasă mare nu te poate îneca;
Talazurile agitate pot să-şi înalţe crestele,
Spuma lor se poate sparge la picioarele tale,
Dar tu vei păşi pe fundul mării ca pe pământ uscat
Pe calea pe care o va croi Domnul tău.

La straja dimineţii, sub norul înălţat,

Nu-L vei vedea decât pe Domnul singur,
Când te va conduce mai departe din locul mării
Spre o ţară pe care n-ai cunoscut-o;
Şi temerile tale vor trece cum au trecut şi vrăjmaşii tăi,
Nu-ţi va mai fi niciodată frică;
Vei cânta laudele Lui într-un loc mai bun,
Un loc pregătit de însăşi mâna Sa.
Annie Johnson Flint

26 Iunie
Şi ce are a face dacă unii n-au crezut?
Necredinţa lor va nimici ea credincioşia lui Dumnezeu?
(Romani 3:3)

Bănuiesc că sursa fiecărui pic de necaz din viaţa mea poate fi urmarea simplei
necredinţe. Dacă am credinţă cu adevărat, trecutul este iertat în totalitate, prezentul este
umplut cu putere şi viitorul este strălucit şi plin de speranţă, cum aş putea fi altfel decât
complet fericit?
Da, viitorul este strălucit datorită credincioşiei lui Dumnezeu. Adevărul Său statornic
nu se schimbă după starea mea sufletească, şi El nu şovăie niciodată când mă împiedic şi
cad peste o promisiune de-a Lui prin necredinţa mea. Credincioşia Lui rămâne neclintită
şi proeminentă ca piscurile de mărgăritar ale munţilor care despică norii eternităţii. Şi
poalele munţilor Lui sunt înrădăcinate la o adâncime fără fund pe stânca lui Dumnezeu.
Mont Blanc nu dispare, devenind o imagine trecătoare sau o pâclă ciudată, numai
pentru că un căţărător ameţeşte când urcă pe versanţii lui. James Smetham
Este de mirare că noi nu primim binecuvântarea lui Dumnezeu după ce ne-am
poticnit de promisiunea Lui prin necredinţă? Eu nu spun că credinţa merită un răspuns sau
că putem lucra pentru a o câştiga. Dar Însuşi Dumnezeu a făcut din credinţă o condiţie a
primirii, şi Dătătorul are dreptul suveran de a alege propriile condiţii pentru darurile Sale.
Samuel Hart
 Necredinţa întreabă în continuu: „Cum este posibil aceasta?“ E întotdeauna plină de
„cum-uri“, însă credinţa are nevoie doar de un singur mare răspuns chiar şi pentru zece
mii de „cum-uri“. Acel răspuns este – DUMNEZEU! C. H. M.
Nimeni nu poate împlini atât de mult într-un timp atât de scurt ca atunci când se roagă. Şi
următorul gând cu siguranţă se potriveşte foarte bine cu tot ce ne-a învăţat Domnul Isus
Hristos despre rugăciune. Dacă UN SINGUR CREDINCIOS CU CREDINŢĂ DEPLINĂ
se ridică, istoria lumii va fi schimbată.
Vrei să fii TU acel unul singur care să se ridice, supunându-te suveranităţii şi
călăuzirii lui Dumnezeu Tatăl nostru? A. E. McAdam
Rugăciunea fără credinţă degenerează repede într-o rutină fără rost sau într-o
ipocrizie fără inimă. Însă rugăciunea făcută cu credinţă aduce omnipotenţa lui Dumnezeu
ca suport al cererilor noastre. Este mai bine să nu ne rugăm până când întreaga noastră
fiinţă nu participă la aceasta şi nu înţelege puterea rugăciunii. Când o rugăciune veritabilă
este chiar şoptită, pământul şi cerul, trecutul şi viitorul, spun: „Amin!“
Acesta este modelul de rugăciune folosit de Hristos. P. C. M.

Nimic nu rămâne în afara razei de acţiune a rugăciunii decât lucrurile care sunt în
afara voii lui Dumnezeu.

27 Iunie
Dumnezeul tău te-a făcut puternic.
Întăreşte, Dumnezeule, ce ai făcut pentru noi în Templul Tău. (Psalmul
68:28)

Domnul îmi dă tăria de bază a caracterului care mă înzestrează cu energia necesară şi

cu abilitatea de a decide cum să-mi trăiesc viaţa. El mă întăreşte „în putere, prin Duhul
Lui, în omul dinăuntru“ (Efeseni 3:16). Şi puterea pe care o dă El e durabilă, căci El este
o sursă de putere pe care eu n-o pot epuiza.
„Puterea ta să ţină cât zilele tale“ (Deuteronom 33:25) – puterea voinţei mele, a
dragostei mele, a discernământului meu, a idealurilor mele şi a realizărilor mele va ţine
toată viaţa mea.
„Domnul este tăria mea“ (Exod 15:2) ca să merg mai departe. El îmi dă putere să
merg pe calea lungă, dreaptă şi netedă, chiar şi când drumul monoton nu are întoarceri sau
cotituri care să-ţi ofere surprize plăcute şi când duhul meu este deprimat de teribila
corvoadă.
„Domnul este tăria mea“ pentru a urca. El este puterea mea ca să urc cărarea dreaptă
şi îngustă pe Muntele de Dificultăţi, aşa cum a urcat creştinul din Călătoria Creştinului, şi
să nu-mi fie frică.
 „Domnul este tăria mea“ ca să cobor. Deseori, când părăsesc revigorantele înălţimi,
unde vântul şi lumina soarelui m-au înconjurat, şi încep să cobor către valea mai închisă,
cu căldură umedă şi sufocantă, inima mea se simte sfârşită. De fapt, recent, am auzit pe
cineva spunând, referitor la creşterea propriei fragilităţi fizice: „Cel mai mult mă oboseşte
când cobor!“
„Domnul este tăria mea“ ca să stau liniştit. Şi ce greu este de împlinit aceasta! De
multe ori le spun altora când sunt obligat să stau liniştit: „Dacă aş putea măcar să fac
ceva!“ Mă simt ca o mamă care stă lângă copilul ei bolnav şi nu are putere să-l vindece.
Ce încercare grea! Însă a nu face nimic decât să stai liniştit şi să aştepţi necesită o putere
teribilă.
„Domnul este tăria mea!“ „Destoinicia noastră vine de la Dumnezeu“ (2
Corinteni 3:5). din Acoperit cu argint

28 Iunie
M-am uitat, şi iată că o uşă era deschisă în cer.
(Apocalipsa 4:1)

Să ne amintim că Ioan a scris aceste cuvinte când era încă pe insula Patmos. Era
acolo „din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Isus Hristos“
(Apocalipsa 1:9). Fusese exilat pe această insulă, care era o închisoare izolată, stâncoasă
şi neospitalieră. Şi totuşi, aici, în circumstanţe dificile – separat de toţi cei dragi ai lui din
Efes, exclus de la închinarea cu biserica, şi condamnat la tovărăşia cu alţi captivi
neplăcuţi – i-a fost dată această viziune ca un privilegiu special. Era ca un prizonier care a
văzut „o uşă deschisă în cer“.
Să ne amintim de asemenea de Iacov, care s-a culcat în deşert după ce a părăsit casa
tatălui său. „Şi a visat o scară rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea până la cer. … Şi
Domnul stătea deasupra ei“ (Geneza 28:12-13).
Uşile cerului au fost deschise nu numai pentru aceşti doi oameni, ci şi pentru mulţi
alţii. Şi după părerea lumii, circumstanţele lor erau cu totul nepotrivite pentru a primi
asemenea revelaţii. Totuşi, cât de des n-am văzut „o uşă deschisă în cer“ pentru cei care
sunt prizonieri sau captivi, pentru cei care suferă de o boală cronică sau pentru cei care
sunt legaţi cu lanţurile de fier ale durerii de un pat de suferinţă, pentru cei care pribegesc
pe pământ izolaţi în singurătate şi pentru cei care sunt ţinuţi departe de casa Domnului din
cauza responsabilităţilor casei şi ale familiei.
Dar există condiţii pentru a vedea uşa deschisă. Trebuie să ştim ce înseamnă să fii
„în Duhul“ (Apocalipsa 1:10). Trebuie să fim „cu inima curată“ (Matei 5:8) şi ascultători
prin credinţă. Trebuie să dorim să privim „toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul
nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus“ (Filipeni 3:8). Şi apoi, odată ce Dumnezeu
este totul pentru noi, astfel încât „în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa“ (Fapte 17:28), uşa
cerului va fi deschisă şi înaintea noastră. din Comentarii Devoţionale Zilnice
 Dumnezeu are munţii Lui pustii şi goi,
Unde ne cheamă să ne odihnim un timp;
Stânci unde să respirăm un aer mai curat,
Piscuri singuratice care prind primul zâmbet al zilei.

Dumnezeu are deşerturile Lui întinse şi arse de soare –

O pustietate – o mare de nisip,
Unde lasă să cadă cortina cerului,
Întinsă de mâna Sa atotputernică.

29 Iunie
Apoi am mai văzut în ea pe uriaşi. (Numeri 13:33)

Da, spionii israeliţi au văzut uriaşi, dar Iosua şi Caleb L-au văzut pe Dumnezeu! Cei
care se îndoiesc spun şi astăzi: „Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci
este mai tare decât noi“ (v. 31). Însă cei care cred spun: „Haidem să ne suim şi să punem
mâna pe ţară, căci vom fi biruitori!“ (v. 30).
Uriaşii reprezintă marile dificultăţi, şi ele ne pândesc peste tot. Ele sunt în familiile
noastre, în bisericile noastre, în viaţa noastră socială şi chiar în inimile noastre. Trebuie să
le învingem, altminteri ele ne vor devora, aşa cum israeliţii din vechime, temându-se de
canaaniţi, au spus: „Ţara pe care am străbătut-o, ca s-o iscodim, este o ţară care mănâncă
pe locuitorii ei; toţi aceia pe care i-am văzut acolo sunt oameni de statură înaltă“ (v. 32).
Să ne manifestăm credinţa ca Iosua şi Caleb, care au spus: „Nu vă temeţi … căci îi vom
mânca“ (Numeri 14:9). De fapt, ei le-au spus celorlalţi: „Vom fi mai puternici prin
înfrângerea lor decât dacă n-ar fi fost nici un uriaş de învins“.
De fapt, dacă nu avem o credinţă biruitoare, vom fi înghiţiţi – mistuiţi de uriaşii care
ne taie calea. „Însă fiindcă avem acelaşi duh de credinţă“ (2 Corinteni 4:13) pe care Iosua
şi Caleb l-au avut, să privim la Dumnezeu, şi El va avea grijă de dificultăţile prin care
trecem. selectat
Întâlnim uriaşi numai când Îl slujim pe Dumnezeu şi-L urmăm. Când Israel mergea
înainte, atunci au apărut şi uriaşii, când s-au întors înapoi în deşert, n-au găsit nici unul.
Mulţi oameni cred că puterea lui Dumnezeu în viaţa unui om îl va păzi de orice fel
de încercări şi conflicte. Însă, puterea lui Dumnezeu aduce de fapt conflicte şi lupte. Ai
putea crede că Pavel, în timpul marii lui călătorii misionare spre Roma, ar fi trebuit să fie
scutit prin suveranitatea lui Dumnezeu de puterea furtunilor violente şi de vrăjmaşii lui.
Totuşi tocmai opusul a fost adevărat. A îndurat o luptă lungă şi dificilă cu evreii care-l
persecutau. A înfruntat vânturi puternice, şerpi veninoşi şi toate puterile pământului şi ale
iadului. Şi-n final, abia a scăpat de înec, înotând spre ţărmul Maltei, după ce un naufragiu
aproape că-l trimisese într-un mormânt marin.
 Sună aceasta ca un Dumnezeu cu o putere infinită? Da, este exact ca El. Şi de aceea
ne-a spus Pavel că odată ce L-a primit pe Domnul Isus Hristos ca viaţă a lui în trupul lui,
un conflict puternic a apărut imediat. De fapt, conflictul n-a încetat niciodată. Presiunea
asupra lui Pavel a persistat, dar din acest conflict a ieşit întotdeauna biruitor prin puterea
Domnului Isus Hristos.
Pavel a descris aceasta cu însufleţire: „Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la
strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsiţi; trântiţi jos,
dar nu omorâţi. Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus,
pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru“ (2 Corinteni 4:8-10).
Ce luptă nesfârşită şi aprigă ne-a relatat! Este aproape imposibil să exprimi în
engleză impactul limbajului original. Pavel ne dă cinci imagini diferite succesive. În
prima, ne arată vrăjmaşi care-l înconjoară din toate părţile şi-l presează, dar nu-l distrug,
pentru că „poliţia“ cerească îl protejează şi i-a croit o cale suficient de largă ca să scape.
Semnificaţia literală este: „Suntem presaţi din toate părţile, dar nu învinşi“.
A doua imagine reprezintă pe cineva a cărui cale este complet blocată sau stânjenită
de vrăjmaşi. Însă el a perseverat, pentru că este destul de multă lumină ca el să vadă
următorul pas. Pavel a spus: „în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi“, sau aşa cum este
într-o traducere literală: „Fără un drum, dar nu fără o cale de scăpare“.
Al treilea tablou, „prigoniţi, dar nu părăsiţi“, este cel al vrăjmaşilor care îl urmăresc
cu înverşunare în timp ce Apărătorul divin este aproape. El este urmărit, dar nu lăsat
singur.
Al patrulea este şi mai viu şi mai dramatic. Vrăjmaşul l-a ajuns din urmă, l-a lovit şi
l-a pus la pământ. Dar aceasta nu este o lovitură fatală – el este capabil să se ridice din
nou. El a fost „trântit jos, dar nu omorât“, sau „doborât, dar nu învins“.
În a cincea şi ultima imagine, Pavel merge cu gândul mai departe, arătându-ne un
tablou ca pare a fi unul al morţii însăşi: „Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru,
omorârea Domnului Isus“. Totuşi el nu moare, pentru că „viaţa lui Isus“ îi vine în ajutor,
şi el trăieşte prin viaţa lui Hristos până se va împlini lucrarea vieţii sale.
Motivul pentru care atât de mulţi oameni nu reuşesc să experimenteze acest principiu
divin este acela că ei se aşteaptă să-l primească în totalitate fără nici o luptă. Când vine
conflictul şi se aud strigăte de luptă, ei se descurajează şi se predau. Dumnezeu nu are
nimic preţios care să fie uşor de câştigat, pentru că nu există bunuri ieftine în magazinul
ceresc. Preţul răscumpărării noastre a fost tot ce avea Dumnezeu să dea, şi tot ce e de preţ
este scump. Vremurile şi locurile dificile sunt şcolile noastre de credinţă şi caracter. Dacă
va fi să ne ridicăm vreodată mai presus de puterea omenească obişnuită şi să
experimentăm puterea vieţii lui Hristos în trupurile noastre muritoare, aceasta se va face
prin procesul conflictului care ar putea fi numit foarte bine „laboratorul durerilor“ noii
vieţi. Este ca povestea lui Moise, care a văzut „că rugul era tot un foc, şi rugul nu se
mistuia deloc“ (Exod 3:2); deşi demonii lui Satan s-au străduit să stingă flacăra care ardea
în viaţa lui Moise, aruncând în continuu apă peste planurile lui, n-au putut, pentru că
îngerii lui Dumnezeu erau întotdeauna vigilenţi, turnând ulei pe flacără ca s-o facă să ardă
şi mai strălucitor.
 1 Iulie
Cuvintele mele … se vor împlini la vremea lor. (Luca 1:20)
Lucrurile care au fost spuse din partea Domnului se vor împlini! (Luca
1:45)

Domnul va împlini cu siguranţă acele lucruri

Pe care o inimă iubitoare a aşteptat îndelung să le vadă;
Acele cuvinte de care ea se agaţă se vor împlini,
Pentru că Dumnezeul ei a promis cu credincioşie;
Şi, cunoscându-L, ea nu se poate îndoi de Cuvântul Lui;
El spune şi se face. Domnul atotputernic!

Domnul va împlini cu siguranţă acele lucruri,

O, inimă împovărată, odihneşte-te mereu în purtarea Lui de grijă;
În linişte sub aripile Lui ocrotitoare
Aşteaptă răspunsul la rugăciunea ta fierbinte.
Şi când ţi-ai „aruncat îngrijorările“ şi inima-ţi cântă,
Domnul va împlini cu siguranţă acele lucruri.

Domnul va împlini cu siguranţă acele lucruri,

O, inimă obosită, crede şi aşteaptă şi roagă-te;
Plin de pace, dangătul clopotelor de seară încă mai sună,
Deşi norul şi ploaia şi furtuna au umplut ziua.
Credinţa străpunge ceaţa îndoielii care împiedică
Uneori noaptea ce trebuie să vină, şi găseşte stelele.

Domnul va împlini cu siguranţă acele lucruri,

O, inimă încrezătoare, Domnul ţie ţi-a spus;
Lasă Credinţa şi Speranţa să răsară şi să-şi înalţe aripile,
Să se ridice în zbor spre norii aurii ai răsăritului;
Porţile zorilor trandafirii se deschid larg,
Descoperind bucurii pe care întunericul nopţii le-a ascuns.
Bessie Porter

Matthew Henry a spus: „Putem să ne bizuim pe Dumnezeu pentru împlinirea

promisiunii Lui, chiar şi atunci când toate drumurile care duc la ea sunt închise. Pentru că
„în adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da“; de aceea şi
„Amin“ [aşa să fie], pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu“ (2
Corinteni 1:20).
 2 Iulie
Când vei umbla, pasul nu-ţi va fi stânjenit;
şi când vei alerga, nu te vei poticni. (Proverbe 4:12)

Domnul construieşte un pod al credinţei numai sub picioarele unui călător

credincios. El nu construieşte niciodată podul cu câţiva paşi mai înainte, pentru că atunci
n-ar mai fi un pod al credinţei. „Noi umblăm prin credinţă, nu prin vedere“ (2 Corinteni
5:7).
Cu ani în urmă se foloseau uneori porţi automate pe drumurile de ţară. Ele blocau în
siguranţă drumul dacă se apropia vreun vehicol, iar dacă un călător se oprea înainte să
ajungă la poartă, aceasta nu se deschidea. Dacă însă călătorul conducea direct spre ea,
greutatea vehicolului apăsa arcurile de sub drum, şi poarta se deschidea ca să-l lase să
treacă. Vehicolul trebuia să meargă în continuu înainte, altfel poarta rămânea închisă.
Aceasta ilustrează calea de a trece de orice barieră care blochează drumul slujirii lui
Dumnezeu. Fie că bariera este un râu, un munte, sau o poartă, tot ce trebuie să facă un
copil al Domnului Isus este să se îndrepte direct înspre ea. Dacă este un râu, va seca pe
măsură ce se apropie de el, atât timp cât el îşi face drum înainte. Dacă este un munte, va fi
mutat şi aruncat în mare (Marcu 11:23), cu condiţia ca el să se apropie de el cu o credinţă
neclintită.
Este vreo barieră mare care blochează chiar acum calea slujirii tale? Atunci
îndreaptă-te drept spre ea, în Numele Domnului, şi nu va mai fi acolo.
Henry Clay Trumbull
Noi stăm şi plângem în zadar, în timp ce glasul Celui Atotputernic ne spune să nu
încetăm să mergem înainte şi în sus. Hai să înaintăm cu îndrăzneală, chiar dacă este
întuneric şi abia putem vedea pădurea din faţa noastră, sau dacă drumul nostru ne duce
printr-o trecătoare, unde din orice poziţie avantajoasă nu putem dibui decât câţiva paşi
înainte.
Mergeţi înainte! Şi dacă este necesar, la fel ca israeliţii din vechime vom găsi un
stâlp de nori şi de foc care să ne călăuzească pe drumul nostru prin pustiu. Dumnezeu ne
va asigura ghizi şi hanuri de-a lungul drumului, şi vom descoperi hrană, îmbrăcăminte şi
prieteni la fiecare etapă a călătoriei noastre. Şi aşa cum Samuel Rutherford, marele
slujitor scoţian, afirma odată atât de simplu: „Orice s-ar întâmpla, cel mai rău lucru va fi
doar un călător obosit care primeşte o urare fericită şi cerească de bun venit acasă“.

Merg pe drumul care urcă, căci el

se ţine după soare,
Urc prin păşunile nopţii unde
curg râurile strălucitoare:
Dacă te-ai fi gândit să mă cauţi în
vechiul şi întunecatul meu sălaş,
Ai fi găsit acest bilet pe uşă,
„E pe Drumul care urcă“.
 3 Iulie
Cel ce ară pentru semănătură, ară oare necontenit?
(Isaia 28:24)

Într-o zi de vară timpurie mă plimbam pe o pajişte superbă. Iarba era atât de

mătăsoasă, de deasă şi de frumoasă ca un covor oriental imens şi verde. La un capăt al
pajiştii stătea un copac bătrân şi frumos care servea ca sanctuar pentru nenumărate păsări
sălbatice, ale căror cântece vesele păreau să umple aerul proaspăt şi dulce. Am văzut două
vaci care stăteau la umbră, exprimând un măreţ tablou al mulţumirii. Şi pe drum în jos,
atrăgătoarele păpădii îşi combinau auriul cu purpuriul regesc al violetelor sălbatice. M-am
sprijinit de gard mult timp, ospătându-mi ochii înfometaţi şi gândindu-mă în sufletul meu
că Dumnezeu n-a făcut niciodată un loc mai frumos decât această pajişte superbă.
A doua zi am trecut din nou pe drumul acela, şi spre marea mea dezamăgire, mâna
distrugătorului fusese acolo. Un fermier cu un tractor mare, care acum staţiona pe pajişte,
a pricinuit într-o singură zi o devastare teribilă. În loc să văd iarba mătăsoasă şi verde,
acum vedeam doar pământul urât, gol şi maroniu. S-au dus păpădiile şi frumoasele
violete. Şi în locul multitudinii de păsări cântătoare, acum erau doar câteva, care scurmau
pământul cu stăruinţă pentru a găsi viermi. În deznădejdea mea, am spus: „Cum poate
cineva să distrugă ceva atât de frumos?“
Dar apoi, dintr-odată mi s-au deschis ochii, ca de o mână nevăzută, şi am avut o
viziune. Viziunea era a unui lan de grâu copt gata pentru seceriş. Vedeam parcă imensele
spice foarte încărcate în soarele toamnei şi aproape că auzeam muzica vântului când
trecea prin mustăţile spicelor aurii. Şi fără să-mi dau seama, pământul cel gol s-a îmbrăcat
într-o splendoare pe care n-o avusese în ziua precedentă.
O, dacă măcar am putea prinde mereu viziunea secerişului bogat când vine Mai-
Marele Fermierilor, aşa cum face deseori, ca să are prin sufletele noastre – dezrădăcinând
şi răsturnând ceea ce credeam noi că este cel mai frumos şi lăsând numai ce este gol şi
neplăcut înaintea ochilor noştri în agonie.
selectat
De ce să fiu înfricoşat şi surprins de plugul Domnului, care trage brazde adânci în
sufletul meu? Ştiu că El nu este un fermier oarecare sau iraţional – scopul Său este să
producă o recoltă. Samuel Rutherford

4 Iulie
 Căci este o profeţie, a cărei vreme este hotărâtă …
Dacă zăboveşte, aşteapt-o, căci va veni şi se va împlini negreşit. (Habacuc
2:3)

În captivanta broşură Colţul Aşteptării, unul dintre personaje, Adam Slowman, a fost
condus în tezaurul Domnului. Printre multele minuni care i-au fost arătate s-a numărat şi
„Camera Binecuvântării Întârziate“, unde Dumnezeu păstra răspunsurile la anumite
rugăciuni până când considera că este înţelept să le trimită.
Celor care se roagă aşteptând un răspuns, le ia foarte mult timp să înţeleagă că
întârzierile răspunsurilor nu sunt refuzuri. De fapt, în „Camera Binecuvântării
Întârziate“, se află taine adânci ale dragostei şi ale înţelepciunii pe care nu ni le-am
imaginat vreodată! Noi vrem să culegem binecuvântările din pom când sunt încă verzi,
dar Dumnezeu vrea să aşteptăm până se coc.
„Totuşi Domnul aşteaptă să Se milostivească de voi … ferice de toţi cei ce
nădăjduiesc în El!“ (Isaia 30:18). Domnul veghează asupra noastră în orice situaţie
dificilă, şi El nu va îngădui nici o singură încercare peste puterile noastre. El va folosi
focul Său purificator pentru a arde toate impurităţile noastre şi apoi va veni glorios în
ajutorul nostru. Nu-L supăraţi, îndoindu-vă de dragostea Sa. Ci mai degrabă, ridicaţi-vă
ochii spre cer şi începeţi să-L lăudaţi chiar acum pentru eliberarea care vine spre voi. Şi
atunci veţi fi din belşug răsplătiţi pentru întârzierea care v-a încercat credinţa.
O, tu, puţin-credinciosule,
Dumnezeu nu te-a părăsit încă!
Când totul pare întunecat şi sumbru,
Tu uiţi atât de repede –
Uiţi că El te-a condus,
Şi cu blândeţe ţi-a degajat calea;
A vărsat strălucirea soarelui Său peste nori,
Şi noaptea ta a transformat-o în zi.
Şi dacă te-a ajutat până aici,
El nu te va lăsa acum;
Cât de rănită trebuie să fie inima Lui iubitoare,
Când vede sprânceana ta îngrijorată!
O! Nu te mai îndoi,
Încredinţează-I Lui calea ta,
Celui în care te-ai încrezut în trecut,
Şi care este acelaşi şi astăzi.
selectat
 5 Iulie
De aceea iată, o voi ademeni şi o voi duce în pustie …
Acolo, îi voi da iarăşi viile. (Osea 2:14-15)

Deşertul este cu siguranţă un loc ciudat pentru vii! Poate fi adevărat că bogăţiile
vieţii de care avem nevoie se pot găsi în deşert – un loc care simbolizează singurătatea, şi
prin care cu greu ne putem găsi calea? Şi nu este numai acest adevăr, ci versetul 15
continuă şi zice: „şi valea Acor i-o voi preface într-o uşă de nădejde, şi acolo va cânta ca
în vremea tinereţii ei“. „Acor“ înseamnă „frământat“, însă valea Acor este numită „o uşă
de nădejde“.
Da, Dumnezeu ştie că avem nevoie de o experienţă în deşert. El ştie precis unde şi
cum să producă acele calităţi durabile în fiinţele noastre. Cea care a fost idolatră, care a
fost răzvrătită, care a uitat de Dumnezeu şi a spus cu toată încăpăţânarea: „Voi alerga
după ibovnicii mei“ (Osea 2:5), îşi va găsi calea blocată de Dumnezeu. „Va alerga după
ibovnicii ei, dar nu-i va ajunge; îi va căuta, dar nu-i va găsi“ (Osea 2:7). Şi când se va
simţi complet deznădăjduită şi abandonată, Dumnezeu va zice: „Iată, o voi ademeni şi o
voi duce în pustie, şi-i voi vorbi pe placul inimii ei“.
Ce Dumnezeu iubitor avem! din Firimituri
Noi nu ştim niciodată unde a ascuns Dumnezeu izvoarele Sale. Noi vedem o piatră
mare şi n-avem nici cea mai vagă idee că ea acoperă sursa unui izvor. Vedem un loc
stâncos şi nu ne imaginăm că ascunde o fântână. Dumnezeu mă conduce în locuri vitrege
şi dificile, şi numai acolo realizez că sunt în sălaşul izvoarelor eterne. selectat

6 Iulie
Nu ştim ce să facem, dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine!
(2 Cronici 20:12)

Un israelit numit Uza şi-a pierdut viaţa pentru că „a întins mâna spre chivotul lui
Dumnezeu şi l-a apucat“ (2 Samuel 6:6). El a pus mâinile pe el cu cele mai bune intenţii –
ca să-l susţină, „pentru că erau să-l răstoarne boii“ (2 Samuel 6:6) – dar cu toate acestea,
el şi-a depăşit limitele atingând lucrarea Domnului, şi „Dumnezeu l-a lovit pe loc“ (2 Samuel
6:7). A trăi o viaţă de credinţă presupune deseori să lăsăm lucrurile să meargă singure.
Dacă am încredinţat ceva lui Dumnezeu, trebuie să ne luăm mâinile de pe acel lucru.
El îl poate păzi mai bine decât putem noi, şi El nu are nevoie de ajutorul nostru. „Taci
înaintea Domnului şi nădăjduieşte în El. Nu te mânia pe cel ce izbuteşte în umbletele lui,
pe omul care îşi vede împlinirea planurilor lui rele“ (Ps. 37:7).
Lucrurile din viaţa noastră pot să pară că nu merg bine, dar Dumnezeu cunoaşte
împrejurările noastre mai bine decât noi. Şi El va lucra la momentul perfect, dacă avem
încredere deplină în El că va lucra în felul Său şi la timpul Său. Deseori nimic nu este mai
evlavios ca lipsa noastră de acţiune, sau nimic nu este mai dăunător ca lucrul nostru
neobosit, pentru că Dumnezeu a promis să lucreze după voia Sa suverană. A. B. Simpson

Fiind nedumerit, spun:

„Doamne, fă-o Tu bine!
Noaptea este ca ziua pentru Tine,
Întunericul ca lumina.
Mi-e frică să ating
Lucruri care implică atât de mult;
Mâna mea tremurândă poate dărâma,
Mâna mea neîndemânatică poate strica;
A Ta nu poate face nici o greşeală“.

Fiind cuprins de îndoieli, spun:

„Doamne, fă-mă să înţeleg;
Care este calea adevărată şi sigură?
Care va fi câştigul?
Eu nu sunt înţelept ca să ştiu,
Nici nu sunt sigur pe picioarele mele ca să merg;
Ce este atât de clar pentru Tine,
Doamne, fă clar şi pentru mine!“

Este o mare mângâiere să arunci situaţiile dificile şi nedumeririle vieţii în mâna lui
Dumnezeu şi să le laşi acolo.

7 Iulie
M-a făcut o săgeată ascuţită. (Isaia 49:2)

Plaja Pietricica, de pe coasta Californiei, a devenit foarte renumită pentru pietricelele

frumoase care se găsesc acolo. Valurile albe furioase mugesc mereu, tunând şi lovindu-se
de stâncile de pe ţărm. Aceste pietre sunt prinse în capcana braţelor valurilor necruţătoare.
Ele sunt azvârlite, rostogolite, frecate unele de altele, şi sfărâmate de marginile ascuţite
ale stâncilor. Zi şi noapte, acest proces de măcinare continuă implacabil. Şi care este
rezultatul?
Turiştii din toată lumea se strâng acolo ca să adune frumoasele pietre rotunde. Ei le
expun în cabinete şi le folosesc pentru a-şi decora casele. Dar puţin mai departe pe coastă,
imediat după vârful stâncii, este un golfuleţ liniştit. Protejat de largul oceanului, la
adăpost de furtuni, şi întotdeauna în bătaia soarelui, nisipurile sunt acoperite cu o mulţime
de pietricele niciodată căutate de călători.
Deci, de ce aceste pietre au rămas neatinse în toţi aceşti ani? Pur şi simplu pentru că
au scăpat de toată hărţuiala şi de tot procesul de măcinare al valurilor. Liniştea şi pacea le-
au lăsat aşa cum au fost întotdeauna – zgrunţuroase, neşlefuite şi lipsite de frumuseţe –
pentru că cizelarea este rezultatul dificultăţilor.
Întrucât Dumnezeu ştie ce nişă trebuie să umplem, hai să ne încredem în El ca să
ne dea forma potrivită ei. Şi întrucât El ştie ce lucrare avem de făcut, hai să ne încredem
în El ca să ne macine în aşa fel încât să fim pregătiţi aşa cum trebuie.

O, lovituri care loviţi! O, dureri care străpungeţi

Această inimă slabă a mea!
Ce sunteţi voi decât uneltele Stăpânului
Care dau chip unei lucrări divine?

Aproape toate bijuteriile lui Dumnezeu sunt lacrimi cristalizate.

8 Iulie
Ei zboară ca vulturii. (Isaia 40:31)

Există o fabulă despre felul în care păsările au căpătat aripi la început. Povestea
spune că iniţial ele au fost făcute fără aripi. Apoi Dumnezeu a făcut aripile, le-a aşezat jos
înaintea păsărilor fără aripi şi le-a spus: „Luaţi aceste poveri şi căraţi-le“.
Păsările aveau glasuri plăcute cu care cântau şi pene minunate care scânteiau în
soare, dar nu puteau să zboare prin aer. Când li s-a cerut să ridice poverile care stăteau
întinse la picioarele lor, la început au ezitat. Totuşi curând s-au supus, au ridicat aripile cu
ciocul lor şi le-au pus pe umerii lor ca să le care.
Pentru puţin timp povara li s-a părut grea şi dificil de purtat, dar curând, continuând
să care povara şi să strângă aripile la piept, aripile s-au ataşat de corpul lor mic. Au
descoperit repede cum să le folosească şi s-au ridicat cu aripile lor sus în văzduh.
Greutăţile au devenit aripi.
Aceasta este o parabolă pentru noi. Noi suntem păsările fără aripi, şi îndatoririle şi
sarcinile noastre sunt aripile pe care Dumnezeu le foloseşte ca să ne înalţe şi să ne poarte
spre cer. Ne uităm la poverile şi greutăţile noastre, şi încercăm să fugim de ele, dar dacă le
vom căra şi le vom lega de inima noastră, ele vor deveni aripi. Şi pe ele vom putea apoi să
ne înălţăm şi să zburăm spre Dumnezeu.
Nu este nici o povară atât de grea încât să nu devină o binecuvântare pentru noi
atunci când ne înălţăm bucuroşi cu dragoste în inima noastră. Dumnezeu intenţionează ca
sarcinile noastre să fie ajutorul nostru; a refuza să-ţi apleci umerii ca să cari o povară
înseamnă să pierzi o nouă oportunitate de a creşte. J. R. Miller
Indiferent cât de copleşitoare ar fi, orice povară pe care Dumnezeu a pus-o cu
dragoste cu însăşi mâna Sa pe umerii noştri este o binecuvântare.
 Frederick William Faber

9 Iulie
Te-am lămurit în cuptorul urgiei. (Isaia 48:10)

Nu vine Cuvântul lui Dumnezeu la noi ca o ploaie uşoară, înlăturând furia flăcărilor?
Nu este el ca o armură rezistentă la foc, împotriva căreia căldura n-are nici o putere?
Atunci lasă urgiile să vină, căci Dumnezeu m-a lămurit. Sărăcie, poţi intra pe uşa mea,
căci Dumnezeu este deja în casa mea şi El m-a lămurit. Boală, poţi să pătrunzi în viaţa
mea, căci am un leac gata pregătit – Dumnezeu m-a lămurit. Orice s-ar întâmpla în
valea plângerii, ştiu că Dumnezeu m-a lămurit.
Dragă creştine, nu te teme, căci Domnul Isus este cu tine. În toate încercările tale
grele, prezenţa Sa este atât mângâierea cât şi siguranţa ta. El nu-i va părăsi niciodată pe
cei pe care i-a ales pentru Sine. „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine“ (Gen. 26:24) este
cuvântul promisiunii Sale sigure pentru aleşii Săi care experimentează „cuptorul urgiei“.
Charles H. Spurgeon

Căldura cuptorului durerii din mine mă face să tremur,

Dumnezeu suflă în foc cu suflarea Lui;
Şi toată inima mi se înfioară de suferinţă
Şi tremură de dogoarea focului;
Şi totuşi eu şoptesc: „Cum vrea Dumnezeu!“
Şi în focul cel mai fierbinte rămân liniştit.

El vine şi pune inima mea, bine încălzită,

Pe nicovala tare, pregătit astfel
S-o bată ca să-i dea forma chipului Său minunat
Cu ciocanul Lui mare, lovitură după lovitură;
Şi totuşi eu şoptesc: „Cum vrea Dumnezeu!“
Şi la cele mai grele lovituri ale Lui rămân liniştit.

El ia inima mea înmuiată şi o bate;

Scânteiele zboară la fiecare lovitură;
El o întoarce şi pe o parte şi pe alta şi o încălzeşte,
Şi o lasă să se răcească, şi o face să strălucească;
Şi totuşi eu şoptesc: „Cum vrea Dumnezeu!“
Şi în mâna Lui puternică rămân liniştit.
De ce m-aş plânge? Pentru că atunci
Necazul va fi simţit şi mai mult;
Sfârşitul poate veni, şi va veni mâine,
 Când Dumnezeu Şi-a făcut lucrarea în mine;
Aşa că spun cu încredere: „Cum vrea Dumnezeu!“
Şi, încrezându-mă până la capăt, rămân liniştit.
Julius Sturm

Povara suferinţei pare să fie piatră de mormânt atârnată de gâtul nostru. Însă în
realitate este pur şi simplu greutatea care trebuie să-l tragă în jos pe scufundător când
caută perle. Julius Richter

10 Iulie
L-am strigat, dar nu mi-a răspuns.
(Cântarea cântărilor 5:6)

Odată ce Domnul ne-a dat o credinţă mare, se ştie că El o încearcă cu întârzieri

lungi. El a îngăduit ca glasul slujitorilor Lui să răsune în urechile lor, ca şi cum
rugăciunile lor s-ar fi întors dinspre un cer dispreţuitor. Credincioşii au bătut la poarta
cerului, dar ea a rămas nemişcată, ca şi cum balamalele ei ar fi ruginit. Şi la fel ca
Ieremia, ei au strigat: „Te-ai învăluit într-un nor, ca să nu străbată la Tine rugăciunea
noastră“ (Plângeri 3:44).
Adevăraţii sfinţi ai lui Dumnezeu au îndurat perioade lungi de aşteptare răbdătoare
fără nici un răspuns, nu pentru că rugăciunile lor au fost spuse fără intensitate, nici pentru
că Dumnezeu nu a acceptat cererile lor. Au fost nevoiţi să aştepte pentru că aşa I-a plăcut
Celui care este suveran şi care dă „după plăcerea Lui“ (Filip. 2:13). Şi dacă Lui Îi face
plăcere să ne exerseze răbdarea, nu poate El să facă ce vrea cu ce-i al Lui?
Nici o rugăciune nu se pierde, şi nici o rugăciune nu este rostită în zadar. Nu există
rugăciune care să nu primească răspuns sau care să nu fie înregistrată de Dumnezeu, şi
unele lucruri pe care le vedem ca refuzuri sunt pur şi simplu întârzieri. Horatius Bonar
Hristos amână uneori ajutorul Său ca să ne încerce credinţa şi să învioreze
rugăciunile noastre. Corabia noastră poate fi azvârlită de valuri în timp ce El continuă să
doarmă, dar El Se va trezi înainte ca ea să se scufunde. El doarme, dar niciodată mai mult
decât trebuie, pentru că El nu întârzie niciodată.
Alexander Maclaren

Fii liniştit, suflet trist! Nu înălţa nici un strigăt mânios,

Ci aşterne pustiul inimii tale goale
În faţa cercetării atente a Ochiului atotvăzător;
Aşteaptă! Şi prin neagra nelinişte şi profunda disperare,
Dumnezeu va coborî în mila Sa, şi va umple locul
Uscat şi mort cu lumină, şi cu viaţă, şi cu aer de primăvară.
John Campbell Shairp
 11 Iulie
Dar după câtăva vreme pârâul a secat,
căci nu căzuse ploaie în ţară.
(1 Împăraţi 17:7)

Săptămână după săptămână, cu un duh ferm şi statornic, Ilie a urmărit pârâul cum s-a
făcut din ce în ce mai mic şi în final a secat. Ispitit deseori să se poticnească în necredinţă,
a refuzat totuşi să lase circumstanţele lui să se interpună între el şi Dumnezeu. Necredinţa
se uită la Dumnezeu prin circumstanţe, aşa cum vedem deseori soarele estompat de nori
sau fum. Dar credinţa Îl pune pe Dumnezeu între ea şi circumstanţele ei, şi se uită la ele
prin El.
Pârâul lui Ilie a scăzut până a ajuns doar cât un firicel argintiu, care forma băltoace
la baza stâncilor mari. Apoi băltoacele s-au evaporat, păsările au zburat şi animalele
sălbatice de pe câmpuri şi din păduri n-au mai venit să bea apă, pentru că pârâul secase
complet. Şi numai atunci, la duhul răbdător şi credincios al lui Ilie, a venit cuvântul
Domnului şi a spus: „Du-te la Sarepta“ (v. 9).
Cei mai mulţi dintre noi am fi devenit neliniştiţi şi obosiţi, şi ne-am fi făcut alte
planuri cu mult înainte să ne vorbească Dumnezeu. Cântatul nostru ar fi încetat de îndată
ce pârâul ar fi curs mai puţin melodios prin albia lui stâncoasă. Ne-am fi atârnat harfele în
sălciile din apropiere şi am fi început să ne plimbăm de colo-colo pe iarba uscată,
îngrijorându-ne de situaţia noastră grea. Şi probabil, cu mult înainte ca pârâul să sece
efectiv, am fi născocit un plan, L-am fi rugat pe Dumnezeu să-l binecuvânteze şi am fi
plecat în altă parte.
Dumnezeu ne va scoate deseori din încurcăturile pe care noi le creăm, pentru că
„îndurarea Lui ţine în veac“ (1 Cronici 16:34). Totuşi, dacă am fi fost răbdători şi am fi
aşteptat să vedem desfăşurarea planului Său, nu ne-am fi trezit niciodată într-o încurcătură
atât de imposibilă şi fără nici o ieşire. De asemenea n-ar fi trebuit niciodată să ne
întoarcem şi să mergem înapoi pe acelaşi drum, cu atâţia paşi irosiţi şi atât de multe
lacrimi de ruşine.
„Nădăjduieşte în Domnul!“ (Ps. 27:14). Aşteaptă-L cu răbdare! F. B. Meyer

12 Iulie
 Dar El ştie ce cale am urmat;
şi, dacă m-ar încerca, aş ieşi curat ca aurul.
(Iov 23:10)

Credinţa creşte în timpul furtunilor. Acestea sunt doar cinci cuvinte mici, dar ce
semnificaţie importantă au pentru cineva care a îndurat furtuni ameninţătoare!
Credinţa este acea abilitate dată de Dumnezeu care, atunci când este exercitată,
aduce nevăzutul în plină lumină. Se ocupă cu supranaturalul şi face imposibilul posibil. Şi
da, creşte în timpul furtunilor – adică, ea creşte în timpul perturbaţiilor din atmosfera
spirituală. Furtunile sunt cauzate de conflictele dintre elementele fizice, şi furtunile din
lumea spirituală sunt conflictele cu elementele supranaturale, ostile. Şi tocmai în această
atmosferă de conflict credinţa îşi găseşte terenul cel mai fertil şi creşte cel mai repede spre
maturitate.
Copacii cei mai rezistenţi nu se găsesc în adăpostul des al pădurii, ci în zonele
deschise, unde vânturile din orice direcţie trec peste ei. Vânturile puternice îi îndoaie şi îi
răsucesc până capătă o statură gigantică. Aceştia sunt copacii pe care îi caută fabricanţii
de unelte, ca să facă mânere pentru uneltele lor, pentru că lemnul lor este foarte rezistent.
La fel este şi în lumea spirituală. Adu-ţi aminte, când vezi un om de o înaltă statură
spirituală, că drumul pe care trebuie să mergi ca să umbli cu el nu este un drum pe care
străluceşte tot timpul soarele şi înfloresc întotdeauna florile de câmp. În schimb, calea
este o potecă abruptă, stâncoasă şi îngustă, pe care vânturile iadului vor încerca să te
doboare la pământ, şi pe care stâncile ascuţite te vor tăia, spinii îţi vor zgâria faţa, şi şerpii
veninoşi se vor târî şi vor sâsâi peste tot în jurul tău.
Calea credinţei este o cale de necaz şi bucurie, de suferinţă şi mângâiere
vindecătoare, de lacrimi şi zâmbete, de încercări şi biruinţe, de conflicte şi triumfări, şi de
asemenea, de strâmtorări, pericole, bătăi, persecuţii, neînţelegeri, tulburări şi nevoi. Şi
totuşi, „în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit“
(Rom. 8:37).
Da, „în toate aceste lucruri“ – chiar şi în timpul furtunilor, când vânturile bat cel mai
tare – „noi suntem mai mult decât biruitori“. Poţi fi tentat să fugi de încercarea grea a unei
furtuni puternice de testare, dar mergi drept spre ea! Dumnezeu este acolo să te
întâlnească în mijlocul fiecărei încercări. Şi El îţi va şopti tainele Sale, care te vor scoate
din încercare cu o faţă radioasă şi cu o credinţă atât de invincibilă încât toţi demonii iadului
nu vor fi în stare s-o clatine.
E. A. Kilbourne

13 Iulie
Dumnezeu … cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi.
(Romani 4:17)
 Ce vrea să spună acest verset? Este exact motivul pentru care Avraam „nădăjduind
împotriva oricărei nădejdi, a crezut“ (v. 18). Faptul că Avraam urma să devină tatăl unui
copil la vârsta lui înaintată părea absurd şi absolut imposibil, şi totuşi Dumnezeu l-a numit
„tatăl multor neamuri“ (Gen. 17:4) cu mult înainte să existe vreun semn de împlinire. Şi
Avraam a crezut că va fi tată, pentru că aşa i-a spus Dumnezeu. Aceasta este adevărata
credinţă – a crede şi a mărturisi ce a spus Dumnezeu, a păşi pe ceea ce pare să fie aer şi a
găsi o stâncă tare sub picioarele tale.
Deci mărturiseşte cu îndrăzneală ce spune Dumnezeu că ai, şi El va împlini ceea ce
crezi. Trebuie, însă, să manifeşti o credinţă autentică şi să te încrezi în El cu întreaga ta
fiinţă. din Firimituri
Trebuie să dorim să trăim prin credinţă, nu să sperăm sau să dorim să trăim altfel.
Trebuie să dorim ca orice lumină din jurul nostru să fie stinsă, ca orice stea din ceruri să
fie ascunsă, şi să trăim neavând nimic în jurul nostru decât întuneric şi primejdii. Da,
trebuie să dorim toate acestea, dacă Dumnezeu va lăsa în sufletul nostru doar o rază
interioară din lumina pură şi strălucitoare pe care a aprins-o credinţa. Thomas C. Upham
A sosit clipa când trebuie să sari de pe stinghia neîncrederii tale, lăsând în urmă
cuibul presupusei siguranţe şi punându-ţi încrederea în aripile credinţei. Trebuie să fii ca o
pasăre tânără care începe să testeze aerul cu aripile ei neîncercate. La început s-ar putea să
simţi că vei cădea la pământ. Puiul de pasăre s-ar putea să simtă la fel, dar nu va cădea,
pentru că aripile lui îl susţin. Totuşi, chiar dacă aripile lui nu reuşesc să-l susţină, unul din
părinţii lui va trece repede sub el, salvându-l pe aripile lui puternice.
Dumnezeu te va salva în acelaşi fel. Pur şi simplu încrede-te în El, pentru că
„dreapta [Lui te] sprijineşte“ (Ps. 18:35). Te vezi întrebându-te: „Dar va trebui să păşesc
în gol?“ După cât se pare, tocmai aceasta i se cere păsării să facă, însă noi ştim că aerul este
acolo şi că aerul nu este chiar atât de imaterial cum pare. Şi tu ştii că promisiunile lui
Dumnezeu sunt acolo, şi că ele nu sunt nefondate deloc. Încă mai răspunzi: „Dar pare atât de
improbabil ca sărmanul meu suflet neajutorat să fie susţinut de o asemenea putere“. A
spus Dumnezeu că va fi? „Vrei să spui că firea mea ispitită şi slabă va fi biruitoare în
luptă?“ A spus Dumnezeu că va fi? „Vrei să spui că inima mea timidă şi îngrijorată va
găsi pacea?“ A spus Dumnezeu că da?
Dacă Dumnezeu a spus aşa, cu siguranţă că nu vrei să sugerezi că a minţit! Dacă a
spus, oare nu va împlini? Dacă ţi-a dat cuvântul Său – cuvântul Lui de promisiune sigură
– nu-l pune la îndoială, ci încrede-te în el fără discuţie. Ai promisiunea Lui, şi de fapt ai
mai mult – Îl ai pe Acela care rosteşte cuvintele cu toată convingerea.
„Da, vă spun“ (Luca 12:5). Încredeţi-vă în El! J. B. Figgis

14 Iulie
 Legaţi cu funii vita pentru jertfă
şi aduceţi-o până la coarnele altarului!
(Psalmul 118:27)

Te simţi chemat de altarul de jertfă? De ce nu-L rogi pe Dumnezeu să te lege de el,

ca să nu fii niciodată tentat să te îndepărtezi de o viaţă de consacrare, de dedicare pentru
El? Sunt momente când viaţa este plină de promisiuni şi de lumină, şi noi alegem crucea;
însă în alte momente, când cerul este gri, fugim de ea. Deci este un lucru înţelept să fii
legat de altar.
Drag şi binecuvântat Duh Sfânt, vrei Tu să ne legi de cruce şi să ne umpli cu aşa o
dragoste de ea încât să n-o mai abandonăm niciodată? Te rugăm, leagă-ne cu funia
stacojie a răscumpărării Tale, cu funia aurie a dragostei Tale şi cu funia argintie a
speranţei în a doua venire a lui Hristos. Noi cerem aceasta ca să nu ne depărtăm de crucea
de jertfă, sau să dorim să fim altceva decât părtaşi smeriţi cu Domnul nostru la durerea şi
suferinţa Lui.
„Coarnele altarului“ te invită. Vrei să vii? Doreşti să trăieşti în permanenţă o viaţă de
predare totală, dăruindu-te deplin Domnului? selectat
Am auzit odată o istorie despre un om care participa la o adunare de trezire la cort şi
încerca să se dea pe sine însuşi lui Dumnezeu. În fiecare seară la altar, el se dedica
Domnului. Dar când pleca în fiecare seară, diavolul venea la el şi-l convingea că întrucât
nu se simţea schimbat, nu era cu adevărat răscumpărat.
Tot mereu el era înfrânt de Adversar. În cele din urmă într-o seară a venit la întâlnire
cărând după el un topor şi un par mare de lemn. După ce s-a dedicat încă odată, a bătut
parul în pământ în locul unde îngenunchease ca să se roage. Pe când părăsea cortul,
diavolul a venit la el ca de obicei, încercând să-l facă să creadă că angajamentul lui faţă de
Dumnezeu nu era autentic. El s-a întors repede spre par, arătând cu degetul spre el, şi a
spus: „Diavole, vezi parul acesta? Acesta este martorul meu că Dumnezeu m-a primit
pentru totdeauna“.
Imediat diavolul l-a lăsat, şi de atunci n-a mai avut niciodată îndoieli.
din Susurul blând
Preaiubitule, dacă eşti tentat să te îndoieşti de finalitatea mântuirii tale, bate un par în
pământ şi el să fie martorul tău înaintea lui Dumnezeu, şi chiar înaintea diavolului, că tu
ai rezolvat această problemă pentru totdeauna.

Bâjbâi în căutarea unei binecuvântări,

Şi niciodată nu ajungi la ea?
Ascultă un cuvânt de înţelepciune,
Şi vei reuşi.

Te lupţi pentru mântuire

Prin rugăciunea ta fierbinte?
Pune capăt luptei, încrede-te doar, şi –
Vei reuşi.
 Pare că întârzie răspunsul
La rugăciunea ta importantă?
Schimbă ruga în laudă, şi –
Vei reuşi.

Nu vei cunoaşte niciodată plinătatea Lui

Până nu vei îndrăzni cu tot curajul
Să te dedici în totul Lui, şi –
Vei reuşi.
Cântările Duhului

15 Iulie
Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii este credinţa noastră.
(1 Ioan 5:4)
E uşor să-L iubeşti când cerul e senin,
Când adie vântul verii şi parfumul trandafirilor e aproape;
Nu e nevoie de prea mult efort ca să asculţi de voia Sa nepreţuită
Când ea trece prin văi pardosite cu flori, sau peste
dealuri sărutate de soare.

Când cade ploaia, sau ceaţa stă suspendată în aer,

C â n d d ru m u l e s t e î n t u n e c o s ş i ac c i d e n t at , ş i v â n t u l n u m a i e p l ă c u t ,
Când zorii trandafirii s-au aşezat în ţara umbrelor cenuşii,
Atunci ne este greu să ne încredem în El, şi suntem mai greoi la
ascultare.

E uşor să te încrezi în El când au sosit păsările cântătoare,

Şi cântecele lor de laudă răsună în inima şi în casa noastră;
Dar tocmai când ne lipseşte muzica, şi zilele sunt triste şi posomorâte,
A t u n c i av e m n e v o i e d e c re d i n ţ a c a r e bi r u i e o ri c e î n d o i a l ă ş i t e a m ă .

Şi Domnul nostru binecuvântat ne-o va da; El ne va da ce ne lipseşte;

Să cerem crezând cu credinţă – să ne bizuim pe promisiunile Lui;
E l v a f i p u r u r i C o n d u c ăt o r u l n os t r u , f i e c a l e a n e t e d ă s a u p i e t r o a s ă ,
Şi Se va dovedi suficient pentru nevoile de fiecare zi.

A te încrede chiar când ai impresia că ai fost părăsit; a te ruga când ai impresia că

cuvintele tale pătrund doar într-un spaţiu vast în care nimeni nu aude şi nici un glas nu
răspunde; a crede că dragostea lui Dumnezeu este desăvârşită şi că El cunoaşte
împrejurările în care eşti, chiar când lumea ta pare să scârţâie ca şi cum ar merge pe
drumul ei, fără să-i pese de viaţă sau să se mişte vreun pic ca răspuns la cererile tale; a
dori doar ceea ce mâna lui Dumnezeu a hotărât pentru tine; a aştepta cu răbdare în timp ce
aparent mori de foame, temându-te doar să nu-ţi pierzi credinţa – aceasta „câştigă
biruinţa asupra lumii“; aceasta este în adevăr credinţa autentică. George MacDonald

16 Iulie
Pentru că ai făcut lucrul acesta, şi n-ai cruţat pe fiul tău,
pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult
şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi anume:
ca stelele cerului … pentru că ai ascultat de porunca Mea!
(Geneza 22:16-18)

Din vremea lui Avraam, oamenii au învăţat că atunci când ascultă de glasul lui
Dumnezeu şi Îi dau Lui tot ce au mai scump, El le înmulţeşte de mii de ori. Avraam a
renunţat la singurul şi unicul său fiu la porunca Domnului, şi făcând aceasta, toate
dorinţele şi visurile lui cu privire la viaţa lui Isaac, precum şi speranţa lui cu privire la o
moştenire importantă, au dispărut. Dar Dumnezeu l-a înapoiat pe Isaac tatălui său, şi
familia lui Avraam s-a înmulţit foarte mult, „ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul
mării“ (v.17). Şi prin descendenţii lui, „când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis
pe Fiul Său“ (Gal. 4:4).
Exact aşa Se ocupă Dumnezeu de fiecare copil al Său când noi ne sacrificăm cu
adevărat. Dăm tot ce avem şi acceptăm sărăcia – şi apoi El trimite bogăţie. Părăsim o zonă
înfloritoare a lucrării la porunca Lui – şi apoi El ne dă una mai bună decât am visat
vreodată. Dăm toate speranţele noastre scumpe şi murim faţă de noi înşine – şi apoi El ne
trimite bucurie debordantă şi viaţa Lui, ca s-o avem din belşug (vezi Ioan 10:10).
Cel mai minunat dar dintre toate este Însuşi Domnul Isus Hristos, şi noi nu vom înţelege
niciodată pe deplin enormitatea sacrificiului Său. Avraam, ca tată pământesc al familiei
lui Hristos, trebuia să înceapă cu predarea lui însuşi şi a singurului său fiu, aşa cum Tatăl
nostru ceresc L-a sacrificat pe singurul Său Fiu, Isus. N-am fi putut niciodată să ajungem
să ne bucurăm de privilegiile şi de bucuriile membrilor familiei lui Dumnezeu pe o altă
cale.
Charles Gallaudet Trumbull
Noi uneori părem să uităm că ceea ce ia Dumnezeu de la noi, ia cu foc, şi că singurul drum
care duce la o viaţă de înviere şi de ascensiune puternică ne conduce mai întâi la
Ghetsimani, la cruce şi la mormânt.
Suflet drag, crezi că experienţa lui Avraam a fost unică şi izolată? Este doar un
exemplu şi un model al felului în care Dumnezeu Se ocupă de cei ce sunt pregătiţi să
asculte de El cu orice preţ. „Fiindcă a aşteptat cu răbdare, [Avraam] a dobândit
făgăduinţa“ (Evrei 6:15), şi la fel şi tu. Momentul celui mai mare sacrificiu al tău va fi
totodată momentul precis al celei mai mari şi mai miraculoase binecuvântări. Râul lui
Dumnezeu, care nu seacă niciodată, se va revărsa peste malurile lui, aducându-ţi un
belşug de bogăţie şi har.
Într-adevăr, nu există nimic ce Dumnezeu nu va face pentru cei care vor îndrăzni să
păşească prin credinţă pe ceea ce pare a fi doar o ceaţă. Când ei fac primul lor pas, găsesc
sub picioarele lor o stâncă. F. B. Meyer

17 Iulie
Eu privesc liniştit din locuinţa Mea. (Isaia 18:4)

În acest pasaj, Asiria se ridică împotriva Etiopiei, al cărei popor este descris ca fiind
„tare şi puternic“ (v.2). Când armata înaintează, Dumnezeu nu face nici un efort ca să-i
oprească, şi ai impresia că vor fi lăsaţi să facă ce vor. Domnul priveşte din „locuinţa“ Sa
în timp ce soarele continuă să strălucească peste ei, însă „înainte de seceriş“ (v.5) toată
armata aceea mândră este înfrântă la fel de uşor cum este tăiată o mlădiţă din viţă.
Nu este aceasta o frumoasă imagine a lui Dumnezeu – care priveşte liniştit? Însă
liniştea Lui nu trebuie confundată cu un asentiment sau un consimţământ pasiv. El
aşteaptă pur şi simplu momentul potrivit şi Se va ridica la momentul cel mai oportun,
exact când planurile celor răi sunt pe punctul de a reuşi, ca să-i copleşească pe vrăjmaşi
cu dezastru. Şi când vedem răul din lumea aceasta, când privim succesul aparent al
răufăcătorilor, şi când suferim opresiunile celor care ne urăsc, să ne amintim acele
minunate cuvinte ale lui Dumnezeu – „Eu privesc liniştit“.
Da, Dumnezeu are un alt punct de vedere, şi în spatele cuvintelor Lui este
înţelepciune. De ce i-a urmărit Domnul Isus pe ucenicii Săi trăgând la vâsle în noaptea
aceea furtunoasă? De ce, fără să-L vadă ceilalţi, a urmărit cursul evenimentelor
îngrozitoare desfăşurate la Betania, când Lazăr a trecut încet prin stadiile bolii lui
terminale, a murit şi a fost în final înmormântat într-un mormânt stâncos? Domnul Isus
aştepta pur şi simplu momentul potrivit când putea să intervină cel mai eficient.
Este Domnul liniştit cu tine? Cu toate acestea, El este atent şi încă vede totul. El Şi-a
pus degetul pe pulsul tău şi este extrem de sensibil chiar şi la cea mai mică schimbare. Şi
El va veni să te salveze la momentul potrivit.
din Comentarii devoţionale zilnice
Orice ne-ar cere Domnul şi oricât de încet poate părea că lucrează, putem fi absolut
siguri că El nu va fi niciodată un Mântuitor confuz sau înfricoşător.

O, suflet neliniştit, sub nuia,

Tatăl tău vorbeşte, fii liniştit, fii liniştit;
Învaţă să fii liniştit în Dumnezeu,
Şi lasă-L să te modeleze după voia Sa.
 O, suflet rugător, fii liniştit, fii liniştit,
El nu-Şi poate călca Cuvântul promis;
Cufundă-te în voia Sa binecuvântată,
Şi nădăjduieşte în Domnul cu răbdare.

O, suflet ce aşteaptă, fii liniştit, fii tare,

Şi chiar dacă El întârzie, încrede-te şi aşteaptă;
Nu te îndoi, El nu va aştepta prea mult,
Nu te teme, El nu va veni prea târziu.

18 Iulie
Domnul Îşi întinde privirile peste tot pământul,
ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui.
(2 Cronici 16:9)

Dumnezeu caută bărbaţi şi femei ale căror inimi sunt îndreptate spre El şi care se vor
încrede mereu în El orice ar dori El să facă cu vieţile lor. Dumnezeu este gata şi doreşte să
lucreze cu mai multă putere ca altă dată prin poporul Său, şi ceasul secolelor bate ora 11.
Lumea priveşte şi aşteaptă să vadă ce poate face Dumnezeu într-o viaţă dedicată Lui.
Şi nu numai lumea aşteaptă, ci Dumnezeu Însuşi aşteaptă să vadă cine va fi cel mai
devotat om care a trăit vreodată: dornic să fie nimic, pentru ca Hristos să poată fi totul;
acceptând în totalitate scopurile lui Dumnezeu ca fiind ale lui; primind smerenia, credinţa,
dragostea şi puterea lui Hristos, dar neîmpiedicând niciodată planul lui Dumnezeu, ci
lăsându-L întotdeauna să-Şi continue lucrarea Sa minunată. C. H. P.
Nu există nici o limită la ceea ce Dumnezeu poate să facă prin tine, cu
condiţia ca să nu cauţi gloria ta personală.
George Mueller, la mai mult de 90 de ani, când s-a adresat unor slujitori şi altor
lucrători creştini, a spus: „Eu m-am întors la Dumnezeu în noiembrie 1825, dar n-am
ajuns să-mi predau toată inima decât după patru ani, în iulie 1829. Atunci am realizat că
dragostea mea faţă de bani, renume, poziţie, putere şi plăceri lumeşti s-a dus. Dumnezeu,
şi numai El, a devenit totul meu în toate. În El am găsit tot ce aveam nevoie, şi nu-mi mai
doream nimic altceva. Prin harul lui Dumnezeu, înţelegerea suficienţei Lui a rămas până
în ziua aceasta, făcând din mine un om foarte fericit. Aceasta m-a făcut să mă intereseze
numai lucrurile lui Dumnezeu. Şi astfel, dragi credincioşi, vă întreb cu toată dragostea, v-
aţi predat toată inima lui Dumnezeu, sau este ceva în viaţa voastră la care refuzaţi să
renunţaţi, în ciuda chemării lui Dumnezeu?
Înainte de momentul în care mi-am predat viaţa, citeam puţin din Scripturi, dar
preferam alte cărţi. Dar din momentul acela, adevărul pe care El mi l-a revelat despre Sine
Însuşi a devenit o binecuvântare inexprimabilă. Acum pot să spun cu onestitate din
adâncul inimii că Dumnezeu este o Fiinţă infinit de minunată.
 Vă rog, să nu fiţi mulţumiţi niciodată până nu veţi putea spune şi voi din lăuntrul
sufletului vostru: «Dumnezeu este o Fiinţă infinit de minunată!»“ selectat
Rugăciunea mea astăzi este ca Dumnezeu să mă facă un creştin extraordinar.
George Whitefield

19 Iulie
Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?
(Ioan 18:11)

Să „bea paharul“ a fost un lucru mai mare decât potolirea mărilor sau învierea
morţilor. Profeţii şi apostolii puteau să facă minuni uimitoare, dar ei n-au făcut
întotdeauna voia lui Dumnezeu şi au suferit în consecinţă. A face voia lui Dumnezeu şi a
experimenta suferinţa este cea mai înaltă formă de credinţă şi cea mai glorioasă realizare
creştină.
Să vezi cele mai înalte aspiraţii ale tale de om tânăr zdrobite pentru totdeauna; să
porţi zilnic poveri care sunt întotdeauna grele, fără să vezi vreodată uşurarea; să te trezeşti
epuizat de sărăcie în timp ce doreşti doar să faci bine altora şi să oferi o viaţă plăcută celor
dragi; să fii încătuşat de o neputinţă fizică incurabilă; să fii complet singur, despărţit de
toţi cei pe care îi iubeşti, să înfrunţi trauma vieţii singur; însă în toate acestea, să fii totuşi
în stare să spui în timpul unei şcoli disciplinare atât de grele: „Nu voi bea paharul pe care
mi l-a dat Tatăl să-l beau?“ – aceasta este credinţa la înălţimea ei maximă, şi succesul
spiritual la punctul culminant.
Marea credinţă nu se vede atât de mult în lucrare cât în suferinţă.
Charles Parkhurst
Ca să avem un Dumnezeu înţelegător, trebuie să avem un Mântuitor care a suferit,
pentru că adevărata compasiune vine din înţelegerea durerii altuia, trecând prin aceeaşi
durere. De aceea nu-i putem ajuta pe alţii care suferă fără să plătim noi înşine un preţ,
pentru că necazurile sunt preţul pe care îl plătim ca să putem să-i înţelegem pe alţii. Cei
care doresc să-i ajute pe alţii trebuie mai întâi să sufere. Dacă vrem să-i salvăm pe alţii,
trebuie să dorim să înfruntăm crucea; să experimentezi cea mai mare fericire din viaţă
slujind altora este imposibil fără să bei paharul pe care l-a băut Domnul Isus şi fără să te
supui botezului pe care l-a îndurat El.
Cei mai mângâietori psalmi ai lui David au fost storşi din viaţa lui prin suferinţă, şi
dacă lui Pavel nu i s-ar fi dat „un ţepuş în carne“ (2 Cor. 12:7), am fi pierdut mult din
bătăile inimii lui pline de tandreţe care răsună prin atât de multe epistole ale sale.
Dacă te-ai predat lui Hristos, împrejurările tale actuale care par să apese atât de tare
împotriva ta sunt unealta perfectă în mâna Tatălui cu care îţi sculptează forma pentru
eternitate. Aşa că încrede-te în El şi nu împinge niciodată de la tine instrumentul pe care
El îl foloseşte, altfel vei pierde rezultatul lucrării Lui în viaţa ta.
 Ciudată şi dificilă într-adevăr
Ni se pare,
Dar binecuvântarea care ne trebuie
E în spatele ei.

Şcoala suferinţei dă absolvenţi excepţionali.

20 Iulie
Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, – pe Isus,
Fiul lui Dumnezeu – să rămânem tari în mărturisirea noastră.
Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului,
ca să căpătăm îndurare şi să găsim har,
pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.
(Evrei 4:14,16)

Marele nostru Ajutor în rugăciune este Domnul Isus Hristos. El este Avocatul
nostru, care pledează mereu cauza noastră înaintea Tatălui. El este „Marele nostru Preot“,
a cărui slujbă principală este de secole mijlocirea şi rugăciunea în favoarea noastră. El
este Acela care primeşte cererile noastre imperfecte din mâna noastră, le curăţeşte de
defectele lor, corectează greşelile lor, şi apoi cere răspunsul la ele din partea Tatălui Său.
Şi El face aceasta numai în baza valorii şi neprihănirii Sale datorită suficienţei ispăşirii pe
care a făcut-o.
Credinciosule, îţi lipseşte puterea în rugăciune? Priveşte la Hristos, căci
binecuvântatul tău Avocat a cerut deja răspunsul tău. Şi dacă tu te vei da bătut în luptă
tocmai când se apropie momentul victoriei, Îl vei întrista şi-L vei dezamăgi. El a intrat
deja în „Locul Preasfânt“ (Ex. 26:33) pentru tine, având numele tău pe palmele Sale.
Mesagerul este acum pe drum ca să-ţi aducă binecuvântarea, şi Duhul Sfânt aşteaptă pur
şi simplu actul tău de credinţă, ca să poată şopti în inima ta ecoul răspunsului de la tronul
lui Dumnezeu, „S-a făcut“. A. B. Simpson
Duhul Sfânt este Cel care lucrează ca să facă rugăciunile noastre acceptabile, dar noi
uităm deseori acest adevăr. El iluminează mintea noastră ca să putem vedea clar dorinţele
noastre, apoi înmoaie inima noastră ca să le putem simţi, şi în final trezeşte şi îndreaptă
aceste dorinţe spre lucrurile lui Dumnezeu. El ne dă o viziune clară a puterii şi
înţelepciunii lui Dumnezeu, ne dă har „la vreme de nevoie“, şi ne întăreşte încrederea în
adevărul Său ca să nu şovăim niciodată.
Rugăciunea este un lucru minunat, şi fiecare persoană a Trinităţii este implicată în
orice rugăciune acceptabilă. J. Angell James
 21 Iulie
Nu voi mai vorbi decât de data aceasta.
Aş vrea numai să mai fac o încercare cu lâna.
(Judecători 6:39)

Există trei nivele de credinţă în experienţa creştină. Primul este să credem numai
când vedem un semn sau când avem o emoţie puternică. Ca şi Ghedeon, pipăim lâna şi
suntem dispuşi să ne încredem în Dumnezeu numai dacă este udă. Aceasta poate fi o
credinţă autentică, dar este imperfectă. Ea priveşte în continuu la sentimente sau la alte
semne, în loc să privească la Cuvântul lui Dumnezeu. Noi facem un pas mare spre
maturitate când ne încredem în Dumnezeu fără să ne bazăm pe sentimentele noastre. Este
o binecuvântare mai mare când credem fără să experimentăm vreo emoţie.
În timp ce primul nivel de credinţă crede când emoţiile noastre sunt favorabile, al
doilea nivel crede când orice sentiment este absent. Şi al treilea nivel le întrece pe
celelalte două, pentru că este credinţa care-L crede pe Dumnezeu şi Cuvântul Lui când
circumstanţele, emoţiile, aparenţele, oamenii şi raţiunea omenească toate par să susţină
contrariul. Pavel a exercitat acest nivel de credinţă când a spus: „Soarele şi stelele nu s-au
văzut mai multe zile, şi furtuna era aşa de puternică încât la urmă pierdusem orice nădejde
de scăpare“ (Fapte 27:20), apoi, cu toate acestea, a continuat şi a spus: „De aceea,
oamenilor, liniştiţi-vă, căci am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a
spus“ (Fapte 27:25).
Fie ca Dumnezeu să ne dea această credinţă prin care să ne încredem deplin în
Cuvântul Său, chiar şi atunci când toate celelalte semne arată în direcţie contrară. C. H. P.

Când este timpul să credem?

Este când totul e calm,
Când flutură victorioasă ramura de palmier,
Şi viaţa este un psalm vesel
De bucurie şi laudă?
Nu! Căci timpul să credem
Este când valurile sunt mari,
Când norii de furtună umplu cerul,
Şi rugăciunea este un strigăt prelung:
„O, ajută şi salvează!“

Când este timpul să credem?

Este când prietenii sunt adevăraţi?
Este când traiul uşor ne face curte,
Şi în tot ce spunem şi facem
Avem numai laudă?
Nu! Căci timpul să credem
Este când suntem singuri,
 Şi păsările verii au zburat,
Şi orice sprijin s-a dus,
Toate în afară de Dumnezeu.

Când este timpul să credem?

Este într-o zi viitoare,
Când ai încercat drumul tău,
Şi ai învăţat să te încrezi şi să te rogi
Prin nenorociri amare?
Nu! Căci timpul să credem
Este acum, în nevoile din momentul acesta,
Biată trestie frântă şi strivită!
Biet suflet frământat, grăbeşte-te
Să te încrezi în Dumnezeul tău.

Când este timpul să credem?

Este când speranţele sunt mari,
Când strălucirea soarelui aureşte cerul,
Şi bucuria şi extazul
Umplu toată inima?
Nu! Căci timpul să credem
Este când bucuria noastră a fugit,
Când necazul ne face să plecăm capul,
Şi totul este rece şi mort,
Totul în afară de Dumnezeu.
selectat

22 Iulie
Totuşi Domnul aşteaptă să Se milostivească de voi,…
Ferice de toţi cei ce nădăjduiesc în El!
(Isaia 30:18)

Noi trebuie nu numai să înţelegem importanţa aşteptării Dumnezeului nostru, ci

totodată să realizăm ceva şi mai minunat – Domnul ne aşteaptă. Şi chiar gândul că El ne
aşteaptă ne va da o motivaţie şi o inspiraţie înnoită de a-L aştepta. Ne va da de asemenea
o încredere inexprimabilă că aşteptarea noastră nu va fi niciodată în zadar. De aceea, în
spiritul aşteptării lui Dumnezeu, să căutăm chiar acum să descoperim exact ce înseamnă.
Domnul are un scop glorios şi inimaginabil pentru fiecare copil al Său. „Dacă este
aşa“, întrebi tu, „de ce continuă El să aştepte tot mai mult ca să ofere harul Său şi să-mi
dea ajutorul pe care îl caut, după ce am venit şi L-am aşteptat?“ El face aşa pentru că este
un grădinar înţelept care „aşteaptă roada scumpă a pământului, şi o aşteaptă cu răbdare,
până primeşte ploaie timpurie şi târzie“ (Iacov 5:7). Dumnezeu ştie că nu poate strânge
roadele până nu se coc, şi ştie precis când suntem gata din punct de vedere spiritual să
primim binecuvântări pentru folosul nostru şi pentru gloria Lui. Şi aşteptarea în
strălucirea soarelui dragostei Lui este ceea ce va coace sufletul nostru pentru
binecuvântările Lui. De asemenea, aşteptarea sub norii încercărilor este la fel de
importantă, pentru că ei vor produce în cele din urmă ploi îmbelşugate de binecuvântări.
Fii sigur că dacă Dumnezeu aşteaptă mai mult decât dorim noi, este pur şi simplu ca
să facă binecuvântările de două ori mai preţioase. Adu-ţi aminte că El a aşteptat patru mii
de ani, „dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său“ (Gal. 4:4).
Timpul nostru este în mâinile Lui, şi El va face dreptate repede celor pe care i-a ales,
venind iute în ajutorul nostru fără să întârzie nici măcar o oră. Andrew Murray

23 Iulie
Cântaţi … Domnului, mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate
lucrurile.
(Efeseni 5:19-20)

Indiferent de unde vine răul cu care te confrunţi, dacă eşti în Dumnezeu şi deci
înconjurat complet de El, trebuie să realizezi că a trecut mai întâi prin El înainte să ajungă
la tine. Pentru aceasta, poţi să-I mulţumeşti pentru tot ce apare în calea ta. Asta nu
înseamnă să-I mulţumeşti pentru păcatul care însoţeşte răul, ci să aduci mulţumiri pentru
ceea ce El va face din el şi prin el. Dumnezeu poate să facă din viaţa noastră o viaţă de
mulţumire şi laudă permanentă, pentru ca apoi să facă din toate o binecuvântare.
Odată am văzut un om care desena nişte buline negre pe o bucată de hârtie. Câţiva
dintre noi s-au uitat la ea dar n-au văzut nimic decât o înşiruire neregulată de buline. Apoi
el a mai desenat câteva linii, a introdus câteva pauze, şi a adăugat o cheie sol la început.
Dintr-odată ne-am dat seama că bulinele erau note muzicale, şi când am început să le
pronunţăm, cântam:

Lăudaţi pe Dumnezeu de unde curg toate binecuvântările,

Lăudaţi-L toate făpturile de aici de jos.

Fiecare dintre noi avem multe buline sau pete negre în viaţa noastră, şi nu putem
înţelege de ce sunt acolo sau de ce Dumnezeu le-a îngăduit. Dar când Îl lăsăm să intre în viaţa
noastră şi să aranjeze bulinele aşa cum trebuie, să deseneze liniile pe care le doreşte El, şi
să pună pauzele în locurile potrivite ca să ne separe de anumite lucruri, atunci din bulinele
şi petele negre El va compune o armonie glorioasă.
Deci să nu-L împiedicăm în lucrarea Lui glorioasă! C. H. P.

Am fi ştiut noi că acordurile majore sunt dulci,

 Dacă n-ar fi existat nici o cheie minoră?
Ar fi fost lucrarea pictorului frumoasă în ochii noştri,
Fără umbre pe pământ sau pe mare?
Am fi cunoscut noi sensul fericirii,
Am fi văzut noi că ziua e luminoasă,
Dacă n-am fi ştiut niciodată ce înseamnă întristarea,
Şi dacă n-am fi privit niciodată întunericul nopţii?

Mulţi oameni datorează măreţia vieţii lor dificultăţilor uriaşe prin care au trecut.
Charles H. Spurgeon
Când un organist apasă pe clapele negre ale unei orgi mari, notele sunt la fel de
frumoase ca atunci când apasă pe cele albe. Totuşi, pentru a demonstra deplin
posibilităţile instrumentului, el trebuie să apese pe toate. selectat

24 Iulie
Atunci ei au crezut în cuvintele Lui şi au cântat laudele Lui.
Dar au uitat curând lucrările Lui
şi n-au aşteptat împlinirea planurilor Lui.
Ci i-a apucat pofta în pustie şi au ispitit pe Dumnezeu în pustietate.
El le-a dat ce cereau; dar a trimis o molimă printre ei.
(Psalmul 106:12-15)

În Evrei 11:27, citim că Moise „a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este
nevăzut“. Însă în pasajul de mai sus, exact opusul era valabil pentru copiii lui Israel. Ei
rămâneau neclintiţi numai când împrejurările lor erau favorabile, pentru că erau
influenţaţi în primul rând de orice făcea apel la simţurile lor, în loc să se încreadă în
Dumnezeul invizibil şi etern.
Chiar şi astăzi avem oameni care trăiesc o viaţă creştină inconsecventă pentru că au
devenit preocupaţi cu lucruri exterioare. De aceea ei se concentrează asupra împrejurărilor
lor în loc să se concentreze asupra lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu doreşte ca noi să creştem
în capacitatea noastră de a-L vedea în orice lucru şi să realizăm importanţa împrejurărilor
aparent nesemnificative dacă sunt folosite pentru transmiterea unui mesaj de la El.
Citim despre copiii lui Israel: „Atunci ei au crezut în cuvintele Lui“. Ei n-au crezut decât după
ce au văzut – după ce L-au văzut lucrând, „atunci au crezut“. Ei s-au îndoit de Dumnezeu
fără şovăire, când au ajuns la Marea Roşie, dar când El le-a deschis calea şi i-a trecut
dincolo şi au văzut pe faraon şi armata lui înecaţi – „atunci au crezut“. Israeliţii au
continuat să trăiască acest fel de existenţă cu suişuri şi coborâşuri, pentru că credinţa lor
era dependentă de împrejurările lor. Şi cu siguranţă nu acesta este felul de credinţă pe care
doreşte Dumnezeu s-o avem.
Lumea zice să nu crezi până nu vezi, dar Dumnezeu doreşte să credem ca să vedem.
Psalmistul a spus: „O, dacă n-aş fi încredinţat că voi vedea bunătatea Domnului pe
pământul celor vii!“ (Ps. 27:13).
Tu Îl crezi pe Dumnezeu numai când împrejurările îţi sunt favorabile, sau crezi
oricare ar fi împrejurările? C. H. P.
Credinţa înseamnă să credem ceea ce nu vedem, şi răsplata pentru acest fel de
credinţă este să vedem ceea ce credem. Sfântul Augustin

25 Iulie
Ce fac Eu, tu nu pricepi acum, dar vei pricepe după aceea.
(Ioan 13:7)

În viaţa aceasta, noi avem o viziune incompletă a metodelor lui Dumnezeu, văzând
planul Lui terminat doar pe jumătate şi insuficient dezvoltat. Dar dacă stăm în magnificul
Templu al eternităţii, vom avea o perspectivă corectă şi vom vedea că toate se potrivesc
atât de frumos!
Imaginează-ţi că mergi în munţii Libanului în timpul domniei marelui împărat al lui
Israel, Solomon. Poţi să vezi cedrul acela măreţ? El este mândria tuturor celorlalţi copaci
şi s-a luptat mulţi ani cu vânturile reci din nord! Soarelui verii i-a plăcut să zâmbească
peste el, în timp ce noaptea făcea ca pe frunzele lui catifelate să strălucească picăturile de
rouă. Păsările şi-au făcut cuiburi în ramurile lui, şi călătorii obosiţi şi păstorii rătăciţi se
odihneau la umbra lui, adăpostindu-se de căldura amiezii sau de furtunile puternice. Şi
deodată realizăm că acest bătrân locuitor al pădurii a fost sortit să cadă victimă securii
pădurarului!
Privim cum securea îşi face prima crestătură în trunchiul noduros al cedrului. Atunci
vedem ramurile lui groase şi nobile cojite de crengile lor în timp ce copacul cade
prăbuşindu-se la pământ. Strigăm împotriva distrugerii violente a acestui „Copac al lui
Dumnezeu“, după cum se ştie lămurit, şi ne exprimăm supărarea din cauza dărâmării
acestui stâlp semeţ din templul natural al pădurii. Suntem tentaţi să exclamăm odată cu
profetul Zaharia: „Vaită-te, chiparosule, căci cedrul a căzut…!“ (Zah. 11:2), ca şi cum
am invoca compasiunea fiecărei plante mai puţin semeţe şi am invita lucrurile
neînsufleţite să sufere împreună cu noi.
N-ar trebui să ne grăbim să ne plângem, ci ar trebui să urmărim giganticul copac
când lucrătorii lui „Hiram, împăratul Tirului“ (2 Cronici 2:3) îl coboară de pe munte. De
acolo ar trebui să-l urmărim cum este transportat pe plute pe apele albastre ale
Mediteranei. Şi în sfârşit, ar trebui să-l privim când este aşezat ca o grindă glorioasă şi
lustruită în Templul lui Dumnezeu. Când contempli destinaţia lui finală, şi-l vezi în Sfânta
Sfintelor ca o bijuterie în diadema Împăratului atotputernic, poţi să mai plângi că această
„bijuterie a coroanei din Liban“ a fost tăiată, a fost luată din pădure şi aşezată într-un loc
atât de nobil? Cedrul a stat odată maiestuos în sanctuarul naturii, dar „slava acestei Case
din urmă va fi mai mare decât a celei dintâi“ (Hagai 2:9).
Atât de mulţi oameni sunt ca aceşti cedrii din vechime! Securile lui Dumnezeu
pentru încercări i-au jupuit de tot, şi totuşi noi nu putem vedea nici un motiv pentru aceste
împrejurări atât de aspre şi de dificile. Dar Dumnezeu are un scop şi un plan nobil în
minte: să-i aşeze ca stâlpi veşnici şi ca grinzi în Sionul Lui ceresc. Şi El le spune: „Vei fi
o cunună strălucitoare în mâna Domnului, o legătură împărătească în mâna Dumnezeului
tău“ (Isaia 62:3). J. R. Macduff

Eu nu-i cer crucii mele să înţeleagă,

Să vadă drumul meu –
Mai bine să simt mâna Ta în întuneric,
Şi să Te urmez.

26 Iulie
Căci noi, prin Duhul, aşteptăm prin credinţă nădejdea neprihănirii.
(Galateni 5:5)

Sunt momente când totul pare foarte întunecat pentru mine – atât de întunecat că
trebuie să aştept înainte să pot spera. A aştepta cu speranţă este foarte greu, dar adevărata
răbdare este exprimată când trebuie să aşteptăm chiar speranţa. Când nu vedem nici un
semn de succes, dar totuşi refuzăm să disperăm, când nu vedem nimic decât întunericul
nopţii prin fereastra noastră, dar ţinem totuşi obloanele deschise pentru că stelele pot
apărea pe cer, şi când avem un gol în inimă, dar totuşi nu îngăduim să fie umplut decât cu
tot ce are mai bun Dumnezeu pentru noi – acesta este cel mai minunat fel de răbdare din
univers. Este istoria lui Iov în mijlocul furtunii, a lui Avraam în drum spre Moria, a lui
Moise în deşertul Madianului, şi a Fiului Omului în grădina Ghetsimani. Şi nu există
răbdare mai puternică decât aceea care rabdă pentru că Îl vede „pe Cel ce este nevăzut“
(Evrei 11:27). Este acel fel de răbdare care aşteaptă speranţa.
Dragă Doamne, Tu ai făcut aşteptarea frumoasă şi răbdarea divină. Tu ne-ai învăţat
că voia Ta trebuie acceptată, pur şi simplu pentru că este voia Ta. Tu ne-ai descoperit că
un om poate să nu vadă nimic decât necaz în paharul lui, şi totuşi să dorească să-l bea
datorită convingerii că ochii Tăi văd mai departe decât ai lui.
Tată, dă-mi puterea Ta divină – puterea din Ghetsimani. Dă-mi putere să aştept
speranţa – să privesc pe fereastră când nu e nici o stea. Chiar şi când bucuria mea s-a dus,
dă-mi putere să stau în picioare biruitor în cea mai neagră noapte şi să spun: „Pentru Tatăl
meu ceresc, soarele străluceşte“.
Voi atinge culmea puterii odată ce voi fi învăţat să aştept speranţa.
 George Matheson
Luptă-te să fii unul din acei puţini oameni care umblă pe acest pământ realizând
permanent – în fiecare dimineaţă, amiază şi noapte – că necunoscutul pe care oamenii îl
numesc cer este chiar în spatele acelor lucruri care se văd.

27 Iulie
Puneţi-Mă la încercare … şi veţi vedea
dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor
şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare.
(Maleahi 3:10)

Iată ce spune Dumnezeu în acest verset: „Copilul Meu iubit, Eu mai am zăgazuri în
ceruri, şi ele sunt încă în stare de funcţionare. Încuietorile se deschid la fel de uşor ca
înainte, şi balamalele n-au ruginit. De fapt, Eu mai degrabă le-aş deschide larg ca să
revărs binecuvântările, decât să le ţin închise. Le-am deschis pentru Moise, şi marea s-a
despicat. Le-am deschis pentru Iosua, şi râul Iordan s-a oprit. Le-am deschis pentru
Ghedeon, şi armatele vrăjmaşului au fugit. Şi le voi deschide pentru tine – dacă doar Mă
vei lăsa.
„În partea dinspre Mine a zăgazurilor, cerul este aceeaşi vistierie bogată ca
întotdeauna. Fântânile şi râurile încă se revarsă, şi camerele comorilor încă mai gem de
daruri. Nevoia nu este de partea Mea, ci de a ta. Aştept să Mă pui la încercare. Dar mai
întâi trebuie să îndeplineşti condiţia pe care am pus-o: «Aduceţi la casa vistieriei toate
zeciuielile» (Maleahi 3:10), şi prin aceasta dă-Mi ocazia să acţionez“. selectat
Nu voi uita niciodată parafrazarea concisă a mamei mele la Maleahi 3:10. Textul
biblic începe cu cuvintele: „Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile“ şi se termină
cu: „şi voi turna peste voi belşug de binecuvântare“. Dar parafrazarea mamei mele era
aceasta: „Dă tot ce cere El şi ia tot ce promite“.
Samuel Dickey Gordon
Capacitatea lui Dumnezeu de a înfăptui este mult mai presus de rugăciunile noastre –
chiar de rugăciunile noastre cele mai îndrăzneţe! Mă gândeam recent la câteva din cererile
pe care I le-am făcut de nenumărate ori în rugăciunile mele. Şi ce am cerut? Am cerut o
cupă plină, când El are oceanul întreg! Am cerut o simplă rază de lumină, când El deţine
soarele! Cea mai bună cerere a mea nu este deloc la înălţimea capacităţii Tatălui meu de a
da, care este mult mai presus de tot ce am putea noi cere vreodată. John Henry Jowett

Toate râurile harului Tău le cer,

Scrie numele meu pe toate promisiunile Tale. (vezi Ef. 1:8-19)
 28 Iulie
Domnul umblă în furtună şi în vârtej.
(Naum 1:3)

Îmi amintesc când eram tânăr că mergeam la şcoală în vecinătatea Muntelui

Fericirilor. Într-o zi stăteam pe coasta muntelui şi priveam o furtună care trecea prin vale.
Cerul era întunecat şi tunetul începuse să zguduie pământul. Părea că întreaga privelişte
plină de viaţă fusese complet schimbată, şi frumuseţea ei dispăruse pentru totdeauna. Dar
furtuna a trecut repede şi curând a ieşit din vale.
Dacă aş fi stat în acelaşi loc în ziua următoare şi aş fi spus: „Unde este furtuna aceea
puternică şi tot întunericul ei teribil?“ iarba ar fi spus: „O parte din ea este în mine“.
Frumoasa margaretă ar fi spus: „O parte din ea este în mine“. Şi toate celelalte flori, şi
fructe, şi tot ce creşte din pământ ar fi spus: „O parte din furtună a produs strălucire în
mine“.
L-ai rugat vreodată pe Domnul să te facă asemenea Lui? Ai dorit vreodată roada
Duhului şi te-ai rugat pentru bunătate, blândeţe şi dragoste? Dacă da, atunci să nu te temi
niciodată de furtunile violente care bat poate chiar acum în viaţa ta. Furtunile aduc
binecuvântări, şi mai târziu vei culege roade bogate.
Henry Ward Beecher
Florile trăiesc prin lacrimile care cad
De pe faţa tristă a cerului;
Şi viaţa n-ar avea bucurii deloc,
Dacă n-ar exista ochi înlăcrimaţi.
Iubeşte necazul, pentru că suferinţa va aduce
Răsplata ei în anii următori;
Curcubeul! Iată ce lucru minunat
A făcut Dumnezeu din lacrimi.
Henry S. Sutton

29 Iulie
Ai ajuns tu până la cămările …
pe care le păstrez pentru vremurile de strâmtorare?
(Iov 38:22-23)

Încercările noastre sunt mari oportunităţi, dar mult prea des noi le vedem pur şi
simplu ca nişte mari obstacole. Dacă am recunoaşte în fiecare situaţie dificilă ceva ales de
Dumnezeu ca să ne dovedească dragostea Lui pentru noi, fiecare obstacol ar deveni atunci
un loc de adăpost şi de odihnă, şi o demonstraţie faţă de alţii a puterii Lui inexprimabile.
Dacă am căuta semnele lucrării Lui glorioase, atunci fiecare nor ar deveni în adevăr un
curcubeu, şi fiecare trecătoare prin munţii de dificultăţi va deveni o cale de ascensiune, de
transformare şi de glorificare.
Dacă ne-am uita la trecutul nostru, mulţi dintre noi am realiza că momentele în care
am îndurat cel mai mare stres şi am simţit că toate căile noastre sunt blocate au fost
momentele în care Tatăl nostru ceresc a ales să facă cele mai bune lucruri pentru noi şi să
ne dea cele mai mari binecuvântări ale Sale.
Cele mai frumoase bijuterii ale lui Dumnezeu sunt deseori distribuite în pachete
grosolane de către oameni foarte dificili, dar în pachet vom găsi comorile palatului
Împăratului şi dragostea Mirelui. A. B. Simpson
Trebuie să ne încredem în Domnul când mergem prin întuneric, şi să-L onorăm cu o
încredere neclintită chiar şi în mijlocul situaţiilor dificile. Răsplata pentru acest fel de
credinţă va fi ca a vulturului care lasă să-i cadă penele, pentru că i s-a spus că le va primi
– un simţământ reînnoit de tinereţe şi putere.
J. R. Macduff

Dacă am putea vedea dincolo de astăzi

Aşa cum vede Dumnezeu;
Dacă toţi norii s-ar îndepărta rostogolindu-se,
Şi umbrele ar fugi;
Nu ne-am necăji de necazurile prezente.
Fiecare necaz l-am uita curând,
Pentru că multe bucurii ne aşteaptă totuşi
Pe tine şi pe mine.

Dacă am putea cunoaşte dincolo de astăzi

Aşa cum cunoaşte Dumnezeu,
De ce cele mai scumpe comori se duc
Şi trebuie să curgă lacrimi;
Şi de ce întunericul duce la lumină,
De ce cărările întunecoase devin curând luminoase;
Într-o zi greşelile vieţii vor fi îndreptate,
Pentru că aşa ne spune credinţa.

„Dacă am putea vedea, dacă am putea cunoaşte“,

Spunem adesea,
Dar Dumnezeu în dragostea Lui aruncă un văl
Pe calea noastră;
Şi nu putem vedea ce este înainte,
Şi astfel ne-agăţăm mai mult de El,
El ne conduce până se sfârşeşte această viaţă;
Încrede-te şi ascultă.
 30 Iulie
Şi oricine va da de băut numai un pahar cu apă rece …
adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata.
(Matei 10:42)

Ce să fac? Cred că voi trece prin această lume doar o dată. De aceea orice lucrare bună,
orice bunătate, sau orice slujire pe care pot s-o ofer unui om sau unui animal, am s-o ofer
acum. N-am să neglijez şi n-am să întârzii să fac aceasta, pentru că nu voi mai trece pe acest
drum. o veche zicătoare a unui Quaker (membru al comunităţii „Societatea Prietenilor“,
înfiinţată în 1650 de George Fox)

Nu lucrul pe care-l faci, dragule,

Ci lucrul pe care-l laşi nefăcut,
Acela îţi dă dureri amare de inimă
La apusul soarelui;
Cuvântul bun pe care nu l-ai spus,
Scrisoarea pe care nu ai scris-o,
Floarea pe care puteai s-o trimiţi, dragule,
Sunt umbrele care te bântuie noaptea.

Piatra pe care puteai s-o ridici

Din calea fratelui tău,
Sfatul sincer, din inimă
Pe care, fiind prea grăbit, nu l-ai spus;
Atingerea tandră a mâinii, dragule,
Tonul blând şi fermecător,
Pentru care n-ai avut timp sau la care nu te-ai gândit,
Cu destulele tale probleme.

Aceste mici acte de bunătate,

Care-ţi ies atât de uşor din minte,
Aceste şanse de a fi îngeri,
Pe care şi muritorii le găsesc –
Ele vin în nopţile liniştite,
Să înlăture suferinţa,
Când speranţa este palidă şi slabă,
Şi o uscăciune a oprit credinţa.

Pentru că viaţa este prea scurtă, dragule.

Şi necazul este prea mare,
Ca să lăsăm compasiunea noastră înceată
Să întârzie până e prea târziu.
 Şi nu lucrul pe care-l faci, dragule,
Ci lucrul pe care-l laşi nefăcut,
Acela îţi dă dureri amare de inimă
La apusul soarelui.
Adelaide Proctor

Dă ceea ce ai, pentru că nu şti niciodată – pentru altcineva ar putea fi mai bine decât
ai îndrăzni să gândeşti. Henry Wadsworth Longfellow

31 Iulie
I-a povăţuit cu mâini pricepute. (Psalmul 78:72)

Când nu eşti sigur încotro s-o iei, supune toată judecata ta Duhului lui Dumnezeu,
rugându-L să închidă toate uşile în afară de cea bună. Dar între timp mergi înainte şi
consideră absenţa unei indicaţii directe de la Dumnezeu ca o confirmare a voii Lui că eşti
pe calea Lui. Şi în timp ce-ţi continui drumul, vei vedea că El a mers înaintea ta, încuind
uşile pe care altfel ai fi fost tentat să intri. Şi totuşi, poţi să fii sigur că undeva dincolo de
uşile încuiate este una pe care El a lăsat-o descuiată. Şi când o vei deschide şi vei intra pe
ea, te vei trezi faţă-n faţă cu un cot al râului de oportunităţi – unul mai lat şi mai adânc
decât tot ce ţi-ai putut închipui vreodată, chiar şi în cele mai îndrăzneţe vise ale tale. Aşa
că întinde pânzele şi mergi pe el, pentru că se varsă în mare.
Dumnezeu ne conduce deseori prin împrejurările noastre. La un moment dat, drumul
nostru poate fi complet blocat, dar apoi dintr-odată are loc un incident aparent banal, care
nu înseamnă nimic pentru alţii, dar care vorbeşte foarte mult ochilor ageri ai credinţei. Şi
uneori aceste evenimente se repetă în diverse feluri ca răspuns la rugăciunile noastre. Cu
siguranţă ele nu sunt roade întâmplătoare ale hazardului, ci sunt rezultatul lucrării lui
Dumnezeu care ne deschide calea pe care trebuie să umblăm, dirijând împrejurările
noastre. Şi ele încep să se înmulţească pe măsură ce înaintăm spre ţinta noastră, aşa cum
luminile unui oraş par să crească pe măsură ce înaintăm cu viteză spre el, atunci când
călătorim noaptea.
F. B. Meyer
Dacă mergi la Dumnezeu pentru călăuzire, El te va călăuzi. Dar nu te aştepta să te
consoleze arătându-ţi lista planurilor Lui cu tine, când tu nu te-ai încrezut sau te-ai
încrezut doar pe jumătate în El. Ce va face El, dacă te vei încrede în El şi vei merge vesel
înainte când El îţi arată drumul? Te va călăuzi tot mai departe.
Horace Bushnell

Când barca mea fragilă pluteşte pe marea bătută de furtună,

Valuri mari izbesc în ea, când suflă vântul de nord;
Adânc în întuneric stau ascunse stânci şi recifuri ameninţătoare;
Dar toate acestea, şi mai multe, Pilotul meu le ştie.
Uneori când cade întunericul, şi orice lumină a dispărut,
Mă întreb spre ce port se îndreaptă barca mea fragilă;
Deşi noaptea poate fi lungă, şi toate orele mele fără odihnă,
Ţinta mea îndepărtată, sunt sigur, Pilotul meu o ştie.
Thomas Curtis Clark
 Drag copil al lui Dumnezeu, poate că suferi acum, dar n-ai să cazi dacă vei îndrăzni
să crezi, să stai neclintit şi să refuzi să fii învins. dintr-un tractat

30 Iunie
Am auzit un glas care şoptea încetişor. (Iov 4:16)

Acum vreo douăzeci de ani un prieten mi-a dat o carte intitulată Pace adevărată.
Avea un mesaj vechi medieval şi acest gând important – că Dumnezeu aştepta în adâncul
fiinţei mele să-mi vorbească dacă aş fi suficient de liniştit ca să aud glasul Lui.
Am considerat că acesta nu ar fi un lucru greu de făcut, aşa că am încercat să fiu
liniştit. Nici n-am început bine să fac astfel, că un întreg infern părea să se fi dezlănţuit.
Dintr-odată am auzit o mie de voci şi sunete din afară şi dinăuntru, până când n-am mai
putut auzi nimic decât aceste zgomote incredibile. Unele erau propriile mele cuvinte,
propriile mele întrebări şi chiar propriile mele rugăciuni, în timp ce altele erau ispite ale
vrăjmaşului şi vocile zarvei lumii.
În orice direcţie mă întorceam, eram împins, tras şi confruntat cu o nelinişte
indescriptibilă şi cu zgomote copleşitoare. Păream constrâns să ascult unele din ele şi să
răspund într-un fel. Dar Dumnezeu a spus: „Opreşte-te, şi să ştii că Eu sunt Dumnezeu“
(Psalmul 46:10). Apoi mintea mi-a fost inundată de îngrijorări cu privire la
responsabilităţile şi planurile mele de mâine, şi Dumnezeu a spus din nou: „Opreşte-te“.
Când am ascultat şi încet-încet am învăţat să mă supun, mi-am închis urechile la
orice alt sunet. Curând am descoperit că odată ce toate celelalte voci au încetat, sau odată
ce eu am încetat să le mai ascult, „un susur blând“ (1 Împăraţi 19:12) a început să
vorbească în adâncul fiinţei mele. Şi mi-a vorbit cu o inexprimabilă blândeţe, putere şi
mângâiere.
Acest „susur blând“ a devenit pentru mine glasul rugăciunii, al înţelepciunii şi al
slujirii. Nu a mai trebuit să lucrez din greu ca să gândesc, ca să mă rog, sau ca să mă
încred, pentru că „susurul blând“ al Duhului Sfânt din inima mea era rugăciunea lui
Dumnezeu în locurile tainice ale sufletului meu. Era răspunsul Lui la toate întrebările
mele, şi viaţa şi puterea Lui pentru sufletul şi trupul meu. Glasul Lui a devenit esenţa
tuturor cunoştinţelor mele, a rugăciunii şi a binecuvântărilor, căci era Însuşi Dumnezeul
cel viu, viaţa mea şi totul meu.
Acesta este exact modul în care duhul nostru se adapă din viaţa Domnului nostru
înviat. Şi apoi suntem împuterniciţi să înfruntăm conflictele şi responsabilităţile vieţii, ca
o floare care a absorbit răcoroasele şi înviorătoarele picături de rouă în întunericul nopţii.
Însă aşa cum roua nu cade niciodată într-o noapte furtunoasă, tot aşa roua harului Său nu
acoperă niciodată un suflet neliniştit.
A. B. Simpson
 1 August
Daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi. (Romani
6:13)

Într-o noapte m-am dus să ascult o predică despre consacrare. Nimic special nu m-a
atins din mesaj, dar când predicatorul a îngenuncheat ca să se roage, a spus: „O, Doamne,
Tu ştii că putem avea încredere în Omul care Şi-a dat viaţa pentru noi“. Acesta a fost
mesajul meu. După ce m-am ridicat de pe genunchi şi mergeam în jos pe stradă ca să
prind trenul, am meditat adânc la tot ce ar fi putut însemna consacrarea aceea pentru viaţa
mea. Mă temeam, gândindu-mă la preţul pe care trebuia să-l plătesc, şi deodată, în ciuda
zgomotului provocat de traficul străzii, mi-a venit acest mesaj: „Poţi avea încredere în
Omul care Şi-a dat viaţa pentru tine“. M-am urcat în tren, şi-n timp ce călătoream spre
casă, m-am gândit la toate schimbările, sacrificiile şi dezamăgirile pe care consacrarea le-
ar fi putut aduce în viaţa mea – şi eram încă înfricoşat.
Când am ajuns acasă, m-am dus direct în camera mea, am căzut în genunchi şi am
văzut toată viaţa mea derulându-se în faţa ochilor mei. Eram creştin, un slujitor în biserică
şi un supraveghetor la şcoala duminicală, dar nu mi-am predat niciodată complet viaţa lui
Dumnezeu printr-un act hotărât de voinţă. Dar când m-am gândit la planurile mele
„preţioase“ care puteau fi zădărnicite, la speranţele mele iubite pe care ar fi trebuit să le
părăsesc, şi la profesia mea aleasă pe care s-ar putea să fiu nevoit s-o abandonez – m-am
temut.
Nu m-am gândit deloc la lucrurile mult mai bune pe care le avea Dumnezeu pentru
mine, aşa că sufletul meu fugea de El. Şi atunci, pentru ultima oară, cu o forţă rapidă a
puterii de convingere a fiinţei mele lăuntrice, acel mesaj cercetător a venit din nou:
„Copilul Meu, poţi avea încredere în Omul care Şi-a dat viaţa pentru tine. Dacă nu poţi
avea încredere în El, atunci în cine să ai încredere?“ În sfârşit acest mesaj m-a liniştit,
căci dintr-o străfulgerare am realizat că Omul care m-a iubit atât de mult încât Şi-a dat
viaţa pentru mine putea fi de absolută încredere pentru tot ce priveşte viaţa pe care a
salvat-o.
Dragă prietene, poţi avea încredere în Omul care Şi-a dat viaţa pentru tine. Poţi avea
încredere în El ca să-ţi zădărnicească fiecare plan care trebuie oprit şi să le împlinească pe
cele care sunt spre gloria Sa măreaţă şi spre binele tău suprem. Poţi avea încredere în El
să te călăuzească pe cea mai bună cale din lumea aceasta pentru tine. J. H. M.

Aşa cum sunt, dragostea Ta necunoscută,

A rupt fiecare barieră,
Ca să fiu acum al Tău, da, NUMAI al Tău,
O, Miel al lui Dumnezeu, vin!

Viaţa nu este o epavă ce trebuie salvată din lume, ci o investiţie ce

trebuie folosită în lume.
 2 August
Voi preface toţi munţii mei în drumuri.
(Isaia 49:11)

Dumnezeu va face ca obstacolele noastre să servească scopurilor Lui. Toţi avem

munţi în vieţile noastre, şi de multe ori aceştia sunt oameni sau lucruri care ameninţă să
blocheze progresul vieţii noastre spirituale. Obstacolele pot fi neadevăruri spuse despre
noi; o ocupaţie dificilă; „un ţepuş în carne“ (2 Corinteni 12:7); sau crucea noastră zilnică.
Şi deseori ne rugăm pentru îndepărtarea lor, căci tindem să gândim că numai dacă acestea
ar fi îndepărtate, am trăi o viaţă mai tandră, mai curată şi mai sfântă.
„O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima…!“ (Luca 24:25). Acestea sunt tocmai
condiţiile necesare succesului, şi au fost puse în vieţile noastre ca mijloace de producere a
darurilor şi a calităţilor pentru care ne-am rugat atât de mult timp. Ani de zile ne rugăm
pentru răbdare, şi când ceva începe să ne încerce peste puterile noastre, fugim de lucrul
acela. Încercăm să-l evităm, îl vedem ca pe un obstacol de netrecut în calea scopului dorit,
şi credem că dacă ar fi îndepărtat, am experimenta imediat eliberarea şi victoria.
Nu este adevărat! Am vedea doar sfârşitul ispitei de a fi nerăbdători. Asta nu este
răbdare! Singura cale prin care se poate ajunge la adevărata răbdare este tocmai prin
îndurarea acestor încercări care par atât de insuportabile în ziua de azi.
Nu mai fugi, ci supune-te! Cere prin credinţă să fii părtaş răbdării Domnului Isus şi
înfruntă-ţi încercările prin El. Nu este nimic în viaţa ta care să te întristeze sau să te
preocupe astfel încât să nu poţi să te supui celui mai înalt scop. Adu-ţi aminte că ele sunt
munţii lui Dumnezeu. El îi pune acolo pentru un scop, şi ştim că El Îşi va ţine întotdeauna
promisiunea.
„Dumnezeu îi ştie drumul, El îi cunoaşte locuinţa. Căci El vede până la marginile
pământului, zăreşte totul sub ceruri“ (Iov 28:23-24). Deci când ajungem la poalele
munţilor, vom găsi calea. din Hristos în Isaia, de F. B. Meyer
Scopul încercărilor noastre nu este doar de a ne testa valoarea, ci şi de a o creşte, la
fel cum stejarul semeţ este testat prin furtuni şi, în acelaşi timp, întărit prin ele.

3 August
Fiţi oameni, întăriţi-vă!
(1 Corinteni 16:13)

Nu te ruga niciodată pentru o viaţă mai uşoară – roagă-te să fii mai puternic! Nu te
ruga niciodată pentru lucrări pe măsura puterilor tale – roagă-te pentru putere pe măsura
lucrărilor tale. Şi atunci a-ţi face treaba nu va fi un miracol – tu vei fi un miracol.
Phillips Brooks
 Trebuie să ne amintim că Hristos n-o să ne conducă spre măreţie printr-o viaţă
uşoară şi comodă. O viaţă uşoară nu ne ridică, ci ne trage-n jos. Cerul este întotdeauna
deasupra noastră, şi noi trebuie să privim în continuu spre el.
Unii oameni evită întotdeauna lucrurile care costă, sau lucrurile care necesită dăruire
de sine, cumpătare şi sacrificiu de sine. Însă numai munca grea şi dificultăţile ne conduc
în final spre glorie, căci gloria nu se poate găsi păşind pe cărarea acoperită cu muşchi,
aşternută pentru noi prin livadă. Ci se găseşte trimiţându-ne să ne pavăm singuri calea cu
propriile noastre mâini.
Eşti tu gata să te sacrifici ca să atingi piscurile glorioase pe care Dumnezeu le-a
pregătit pentru tine? selectat

Întăreşte-te!
Nu suntem aici să ne jucăm, să visăm, să hoinărim;
Avem de muncit din greu, avem de ridicat greutăţi.
Nu evita lupta; înfrunt-o.
Este darul lui Dumnezeu.

Întăreşte-te!
Nu mai spune că zilele sunt rele – Cine-i de vină?
Nu-ţi încrucişa mâinile, ca la înfrângere – Ruşine!
Ridică-te în picioare, vorbeşte, cu tot curajul,
În Numele lui Dumnezeu.

Întăreşte-te!
Nu contează cât de mult s-a întărit răul,
Cât de aprigă e lupta, cât de lungă e ziua,
Nu-ţi pierde curajul, luptă-n continuare!
Mâine vine cântarea.
Maltbie D. Babcock

4 August
Şi Isus a ridicat ochii în sus, şi a zis:
„Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat“.
(Ioan 11:41)

Întâmplările din acest pasaj par stranii şi neobişnuite. Lazăr era încă în mormânt,
însă rugăciunea de mulţumire a Domnului Isus a precedat miracolul învierii lui din morţi.
Se pare că mulţumirea ar trebui înălţată după ce marea minune a fost împlinită şi Lazăr a
fost readus la viaţă. Dar Domnul Isus a mulţumit pentru ceea ce urma să primească.
Recunoştinţa Lui s-a arătat înainte să sosească binecuvântarea, într-o expresie a siguranţei
că într-adevăr era pe drum. Imnul victoriei a fost cântat înainte să se fi dat bătălia.
Semănătorul fredona cântecul recoltei – a fost mulţumire înaintea minunii!
Cine s-ar gândi vreodată să cânte imnul victoriei când armata abia iese pe câmpul de
bătaie? Şi unde auzim vreodată un cântec de recunoştinţă şi mulţumire pentru un răspuns
care încă n-a fost primit?
Însă în acest pasaj din Scriptură, nu este nimic straniu, forţat, sau iraţional în
secvenţa laudei înainte de minune a Stăpânului. Lauda este de fapt cea mai vitală
pregătire pentru facerea minunilor. Minunile se fac prin puterea spirituală, şi puterea
noastră spirituală este întotdeauna proporţională cu credinţa noastră.
John Henry Jowett

Lauda schimbă lucrurile

Nimic nu-I face mai mare plăcere lui Dumnezeu decât lauda ca parte a vieţii noastre
de rugăciune, şi nimic nu binecuvântează mai mult pe cineva care se roagă ca lauda pe
care o oferă. Am primit odată o mare binecuvântare din aceasta când eram în China.
Tocmai primisem nişte veşti rele de acasă, şi umbre adânci de întuneric păreau să-mi
acopere sufletul. M-am rugat, dar întunericul a rămas. M-am forţat să îndur, dar
umbrele s-au adâncit şi mai mult. Apoi deodată într-o zi, când am intrat în casa unui
misionar aflată într-o staţiune din interiorul ţării, am văzut aceste cuvinte pe perete:
„Încearcă să mulţumeşti“. Şi aşa am făcut, şi într-o clipă orice umbră a dispărut şi nu s-a
mai întors niciodată. Da, psalmistul avea dreptate: „Frumos este să lăudăm pe Domnul“
(Psalmul 92:1). Henry W. Frost

5 August
Harul Meu îţi este de ajuns.
(2 Corinteni 12:9)

„Dumnezeu a găsit cu cale“ (1 Corinteni 1:21) să ia pe cel mai tânăr copil al meu din
această lume, în împrejurări care mi-au provocat încercări severe şi durere. Şi pe când mă
întorceam acasă de la cimitirul bisericii, după ce tocmai depusesem trupul micuţului meu
în mormânt, am simţit un imbold de a vorbi oamenilor mei despre semnificaţia
încercărilor.
Am găsit că versetul „Harul Meu îţi este de ajuns“ era textul lecţiei de la şcoala
duminicală de săptămâna viitoare, aşa că l-am ales ca mesaj al Stăpânului meu pentru
congregaţie, şi ca mesaj al Lui pentru mine. Însă pe când încercam să scriu predica, am
descoperit cu toată sinceritatea că nu puteam spune că aceste cuvinte erau adevărate în
viaţa mea. Aşa că am îngenuncheat şi am cerut Domnului să facă harul Său suficient
pentru mine. Pe când pledam în acest sens, am deschis ochii şi am văzut exact acest verset
înrămat, atârnând pe perete. Mama mi-l dăruise cu câteva zile în urmă, pe când eram încă
în staţiunea de vacanţă unde copilul nostru a fost luat de la noi. Am rugat pe cineva să-l
atârne pe perete acasă în timpul absenţei mele, dar încă nu-i remarcasem cuvintele. Acum
când m-am uitat şi mi-am şters ochii, cuvintele mi-au întâlnit privirea: „Harul Meu îţi este
de ajuns“.
Cuvântul „este“ era colorat în verde fosforescent, în timp ce cuvintele „Meu“ şi „îţi“
erau colorate altfel. Într-o clipă, un mesaj a strălucit direct în sufletul meu, venind ca o
mustrare pentru că m-am rugat astfel: „Doamne, fă ca harul Tău să fie suficient pentru
mine“. Răspunsul Lui a fost un glas aproape audibil care spunea: „Cum îndrăzneşti să ceri
ceva care există? Nu pot să fac harul Meu mai suficient decât l-am făcut deja. Ridică-te şi
crede, şi vei vedea că este într-adevăr în viaţa ta“.
Domnul o spune în modul cel mai simplu: „Harul Meu îţi este [nu îţi va fi sau ţi-ar
putea fi] de ajuns“. Cuvintele „Meu“, „este“ şi „îţi“ au fost din acel moment gravate
pentru totdeauna în inima mea. Şi plin de mulţumire, m-am străduit să trăiesc potrivit cu
acest adevăr din acea zi şi până în acest moment.
Lecţia profundă pe care am primit-o prin această experienţă, şi pe care caut s-o
transmit şi altora, este aceasta: Nu schimba niciodată faptele împlinite ale lui Dumnezeu
în speranţe sau rugăciuni, ci pur şi simplu acceptă-le ca realităţi, şi le vei găsi pline de
putere îndată ce vei crede în ele. H. W. Webb Peploe

El sporeşte harul când poverile cresc,

El trimite mai multă putere când muncile se măresc;
La necazuri mai multe, adaugă îndurările Lui,
La încercări mai multe, înmulţeşte pacea Lui.

Când ni se epuizează stocul de rezistenţă,

Când ne pierdem puterea înainte de jumătatea zilei,
Când ajungem la capătul resurselor noastre acumulate,
Dăruirea deplină a Tatălui nostru abia începe.

Dragostea Lui e nelimitată, harul Lui e nemăsurat,

Puterea Lui nu are hotare cunoscute de om;
Căci din infinitele Lui bogăţii în Isus
El dăruieşte şi dăruieşte şi dăruieşte din nou.
Annie Johnson Flint

6 August
Scoală-te, crivăţule! Vino, vântule de miazăzi!
Suflaţi peste grădina mea, ca să picure mirosurile din ea.
(Cântarea cântărilor 4:16)
 Să examinăm puţin semnificaţia acestei rugăciuni. Este înrădăcinată în faptul că aşa
cum miresmele plăcute pot sta ascunse într-o plantă aromată, anumite daruri pot sta
nefolosite sau necultivate în inima unui creştin. Multe seminţe de practicare a credinţei
pot fi plantate, dar de la unele aerul nu este niciodată umplut de aroma unor dorinţe sfinte
sau a unor fapte evlavioase. Aceleaşi vânturi suflă şi peste scaiete şi peste planta aromată,
dar numai una dintre ele emană un parfum bogat.
Câteodată Dumnezeu lasă să sufle vânturi aprige de încercări peste copiii Săi pentru
a le dezvolta darurile. Aşa cum o torţă arde şi mai tare când e vânturată încoace şi-ncolo,
şi aşa cum ienupărul miroase cel mai frumos când este aruncat în foc, tot aşa cele mai
mari calităţi ale unui creştin răsar deseori sub vânturile puternice ale suferinţei şi ale
împotrivirii. Inimile lovite emană de multe ori parfumul pe care Dumnezeu adoră să-l
miroasă.

Am avut o cutiuţă, o cutiuţă preţioasă

A dragostei omeneşti – parfumul meu de mare preţ;
O ţineam închisă în străfundul inimii mele
Şi nu prea-i ridicam capacul, ca nu cumva să se risipească
Parfumul ei în aer. Într-o zi un straniu
Şi adânc necaz a venit cu o greutate zdrobitoare şi s-a abătut
Asupra nepreţuitei mele comori, dulce şi rară,
Şi a spart cutiuţa în bucăţi. Întreaga mea inimă
S-a tulburat de spaimă şi durere la această pierdere,
Dar pe când plângeam, iată o minune
A harului divin. Dragostea mea omenească a fost schimbată
În cea cerească, şi revărsată în râuri tămăduitoare
În alte inimi zdrobite, în timp ce încet şi clar
Un glas deasupra mea îmi şoptea: „Copilul Meu,
Cu mângâierea cu care eşti mângâiat,
De acum înainte, mergi şi mângâie pe alţii,
Şi vei cunoaşte binecuvântata părtăşie cu Mine,
A Cărui inimă zdrobită de dragoste a vindecat lumea“.

7 August
După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi;
toţi s-au umplut de Duhul Sfânt,
şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală.
Apostolii mărturiseau cu multă putere
 despre învierea Domnului Isus.
(Fapte 4:31,33)

Christmas Evans, un predicator galez de pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi

începutul secolului al XIX-lea, a scris odată următoarea însemnare în jurnalul său.
„Într-o după-amiază de duminică mergeam pe cal la o întâlnire. Deodată, pe când
mergeam pe un drum foarte singuratic, m-am simţit condamnat că am o inimă rece. Am
descălecat, mi-am priponit calul de un copac, şi am găsit un loc retras. Apoi, plimbându-
mă încoace şi-ncolo în agonie, mi-am revăzut toată viaţa. Am aşteptat înaintea lui
Dumnezeu zdrobit şi mâhnit trei ore. În cele din urmă, am simţit dulcea Lui dragoste
iertătoare venind peste mine, şi am primit o proaspătă umplere cu Duhul Său cel Sfânt.
Pe când apunea soarele, m-am întors la drum, mi-am găsit calul şi am călărit mai
departe la întâlnire. În următoarea zi am predicat cu o nouă putere unei mari mulţimi
adunate pe un deal şi s-a produs o trezire care în cele din urmă s-a răspândit printre toţi
galezii“.
Aceasta explică marea întrebare a celor născuţi din nou – parola bisericii primordiale
– „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?“ (Fapte 19:2).

O, viaţa plină de Duhul; este şi a ta, este şi a ta?

Este tot sufletul tău plin de Duhul divin?
Ca şi copil al Împăratului, a coborât El peste tine?
Împărăţeşte El în sufletul tău, astfel încât toţi oamenii să vadă
Binecuvântata imagine a scumpului Salvator reflectată în tine?

A măturat El sufletul tău ca valurile mării?

Se odihneşte Duhul lui Dumnezeu zilnic peste tine?
Îţi îndulceşte El viaţa, te păzeşte de griji?
Te călăuzeşte şi te binecuvântează El ca răspuns la rugăciune?
Este bucuria ta să fii condus de Domnul pretutindeni?

Este El lângă tine ceas de ceas, stă El la dreapta ta?

Te îmbracă El cu putere, a venit El ca să rămână?
Te învaţă El să ştii că toate lucrurile pot fi făcute
Prin harul şi puterea Celui Crucificat?
Îţi mărturiseşte El despre Fiul glorificat?
Te-a purificat El cu foc de sus?
Are El întâietate în gândurile tale, are El toată dragostea ta?
Este slujba Lui alegerea ta, şi jertfa ta, plăcută?
Este a face voia Sa băutura şi mâncarea ta?
Alergi tu la chemarea Sa cu picioare pline de bucurie şi de râvnă?

Te-a eliberat El de eul tău şi de toată lăcomia ta?

Te grăbeşti tu să-l mângâi pe fratele tău în nevoie?
Ca ostaş al lui Hristos, durează puterea ta?
 Este nădejdea ta în Domnul veşnică şi sigură?
Eşti tu răbdător şi blând, eşti tu iubitor şi curat?

O, viaţa plină de Duhul poate fi a ta, poate fi a ta,

Gloria Şechinei poate străluci veşnic în sufletul tău;
Ţie ţi s-a dat să trăieşti cu toate furtunile potolite,
Ţie ţi s-a dat să fii umplut cu binecuvântatul Duh Sfânt al lui
Dumnezeu;
Ţie ţi s-a dat, da, ţie, pentru că aşa a vrut Domnul tău.

8 August
Dumnezeule, Tu eşti Împăratul meu:
Porunceşte izbăvirea lui Iacov!
(Psalmul 44:4)

Nu există nici un vrăjmaş al creşterii tale în har, sau al lucrării tale creştine, care să
nu fi fost inclus în biruinţa Mântuitorului tău. Adu-ţi aminte că „Domnul a zis lui Iosua:
«Nu te teme de ei, pentru că … îi voi da bătuţi pe toţi înaintea [ta]»“ (Iosua 11:6).
Aminteşte-ţi de asemenea că dacă te împotriveşti vrăjmaşului „el va fugi de la [tine]“
(Iacov 4:7). Şi adu-ţi aminte ce a spus Iosua poporului: „Nu vă temeţi şi nu vă
înspăimântaţi, ci întăriţi-vă şi îmbărbătaţi-vă“ (Iosua 10:25). Domnul este cu voi, „bărbaţi
voinici“ (Iosua 1:14), şi sunteţi puternici pentru că sunteţi una cu Cel Atotputernic. Deci,
revendicaţi victoria!
De fiecare dată când vrăjmaşii tăi năvălesc asupra ta, revendică-ţi victoria! Când
inima şi trupul tău te lasă, priveşte-n sus şi revendică-ţi VICTORIA! Fii sigur că-ţi
revendici partea ta din victoria pe care Domnul Isus a câştigat-o, pentru că a câştigat-o nu
numai pentru El Însuşi, ci şi pentru noi toţi. Aminteşte-ţi că tu erai în El când a câştigat-o
– aşa că, revendică-ţi victoria!
Socoteşte victoria lui Hristos ca fiind a ta şi adună prada de război. Nici uriaşii,
„copiii lui Anac“ (Numeri 13:33), nici cetăţile fortificate nu trebuie să te intimideze sau să
te înfrângă. Tu faci parte din armata cuceritoare. Revendică-ţi partea din victoria
Salvatorului. din Iosua, de F. B. Meyer
Noi suntem copii ai Împăratului. De aceea, care din aceste lucruri Îl onorează cel mai
mult pe Suveranul nostru divin: să nu ne revendicăm drepturile sau chiar să ne îndoim că
ne revin, sau să ne susţinem privilegiile ca şi copii ai Familiei Regale şi să ne cerem
drepturile care însoţesc moştenirea noastră?

9 August
 Ferice de cei ce-şi pun tăria în Tine …
Când străbat aceştia Valea Plângerii,
o prefac într-un loc plin de izvoare.
(Psalmul 84:5-6)

Mângâierea nu ni se dă când suntem fără griji şi plini de bucurie. Trebuie să

străbatem adâncimile emoţiilor ca să experimentăm mângâierea – unul din cele mai
preţioase daruri ale lui Dumnezeu. Şi apoi trebuie să fim pregătiţi să conlucrăm cu El.
Când umbrele nopţii – de care avem nevoie – se adună peste grădina sufletelor
noastre, când frunzele se închid şi florile nu mai reflectă lumina soarelui în petalele lor
strânse, şi când noi experimentăm cel mai gros întuneric, trebuie să ne amintim că nu vom
fi niciodată în lipsă şi că picăturile de mângâiere din roua cerească vor cădea numai după
apusul soarelui.

Am fost prin valea plângerii,

Valea necazului şi a durerii;
Dar „Dumnezeul oricărei mângâieri“ a fost cu mine,
Gata să mă încurajeze şi să mă susţină.

Aşa cum pământul are nevoie de nori şi de soare,

Sufletul nostru are nevoie şi de necaz şi de bucurie;
Aşa că deseori El ne pune în cuptor,
Ca să distrugă zgura din aur.

Când ne conduce prin valea necazurilor,

Urmărim mâna Lui atotputernică;
Pentru că încercările şi necazurile pe care El ni le trimite,
Fac parte din lecţiile Lui în har.

Deseori fugim de curăţire şi de tăiere,

Uitând că Grădinarul ştie
Că cu cât e mai adâncă tăierea şi curăţirea,
Cu atât va creşte mai bogat ciorchinele.

El ştie bine că suferinţa e necesară;

El are în vedere un plan înţelept,
Şi în valea întunecoasă El şopteşte:
„Curând vei înţelege ce am făcut“.

Când călătorim prin valea umbrită a vieţii,

Ţâşnesc mereu izvoare proaspete din dragostea Lui;
Şi învăţăm că necazurile şi pierderile noastre,
Sunt binecuvântări care iniţial par nenorociri.
 Aşa că Îl vom urma oriunde ne va duce,
Fie cărarea întunecată sau luminoasă;
Pentru că am văzut că Dumnezeul nostru ne poate da mângâiere;
Dumnezeul nostru ne poate da cântări în noapte.

10 August
Deci, când a auzit că Lazăr este bolnav,
a mai zăbovit două zile în locul în care era.
(Ioan 11:6)

Această istorie miraculoasă începe cu următoarea declaraţie: „Isus iubea pe Marta, şi

pe sora ei, şi pe Lazăr“ (v. 5). Este ca şi cum Dumnezeu ne-ar învăţa că în centrul şi la
temelia tuturor lucrărilor Lui cu noi, indiferent cât de întunecate şi de misterioase ar fi
acestea, trebuie să îndrăznim să credem şi să afirmăm cu tărie că stă dragostea Lui
infinită, nemeritată şi neschimbată. Şi totuşi dragostea îngăduie să apară şi durerea.
Maria şi Marta nu s-au îndoit nici o clipă că Domnul Isus va înlătura repede orice
obstacol ca să-l salveze pe fratele lor de la moarte, şi totuşi, „când a auzit că Lazăr este
bolnav, a mai zăbovit două zile în locul în care era“.
Ce cuvânt uimitor: „şi totuşi“! Domnul Isus s-a abţinut să meargă nu pentru că nu-i
iubea, ci pentru că îi iubea. Numai dragostea Lui a fost cea care l-a oprit să alerge imediat
spre casa lor iubită, dar copleşită de durere. Orice altceva mai puţin decât dragostea
infinită ar fi alergat de îndată ca să uşureze acele inimi preaiubite şi necăjite, în efortul de
a pune capăt durerii lor, de a avea binecuvântarea ştergerii şi opririi lacrimilor lor, şi de a
face ca necazul şi durerea lor să fugă. Numai puterea dragostei divine putea să reţină
spontaneitatea inimii sensibile a Mântuitorului până când îngerul durerii îşi va fi sfârşit
lucrarea.
Cine poate estima cât de mult datorăm noi suferinţei şi durerii? Dacă n-ar fi ele, am
avea o capacitate foarte mică pentru multe din marile virtuţi ale vieţii creştine. Unde ar fi
credinţa noastră, dacă n-ar fi încercările care s-o testeze; sau răbdarea, fără nimic de
îndurat sau de experimentat şi fără necazurile care s-o dezvolte? selectat

Iubit! atunci drumul nu va fi întunecat;

Pentru că Cel pe care Îl cunoaştem este mereu aproape,
Dovedind atât de clar inimilor noastre
Că suntem iubiţi.

Iubiţi, când cerul nostru e înnorat

Şi zilele de necaz ne apasă dureros;
Totuşi ne vom încrede în El tot mai mult,
Pentru că suntem iubiţi.
 Timpul, care afectează toate lucrurile de jos,
Nu poate schimba niciodată dragostea pe care ne-o arată El;
Inima lui Hristos se va revărsa cu dragoste,
Şi noi suntem iubiţi.

11 August
Căci chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da nici un rod, rodul
măslinului va lipsi, şi câmpiile nu vor da hrană,
oile vor pieri din staule, şi nu vor mai fi boi în grajduri,
eu tot mă voi bucura în Domnul,
mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!
(Habacuc 3:17-18)

Te rog să observi ce situaţie dezastruoasă este descrisă în acest pasaj şi să notezi ce

plină de curaj este credinţa exprimată aici. Este ca şi cum scriitorul ar spune de fapt:
„Chiar dacă sunt forţat să trec prin această condiţie extremă de a nu şti unde să găsesc
ceva de mâncare şi deşi casa mea este goală şi câmpurile mele nu dau nici un rod şi văd
evidenţa ciumei divine acolo unde am văzut odată roadele belşugului lui Dumnezeu, «eu
tot mă voi bucura în Domnul»“.
Cred că aceste cuvinte sunt vrednice să fie scrise pentru totdeauna în piatră cu un
diamant. O, prin harul lui Dumnezeu, fie ca ele să fie adânc săpate pe tăbliţa inimii
noastre! Deşi versetul de mai sus este foarte concis, el implică sau exprimă următoarele
gânduri ale scriitorului: că în timpul necazului lui va fugi la Dumnezeu, că-şi va păstra
stăpânirea de sine spirituală în cele mai grele împrejurări; şi că în mijlocul tuturor acestora
el se va desfăta cu o sfântă bucurie în Dumnezeu şi va avea o fericită nădejde în El.
Încredere eroică! Credinţă glorioasă! Dragoste de neînvins! Philip Doddridge

Aseară am auzit un prihor cântând în ploaie,

Şi răpăitul stropilor de ploaie dădeau un refren dulce,
Făcând şi mai plăcută muzica acelei păsări.

Aşa că, m-am gândit, când vine necazul, aşa cum vine el,
De ce m-aş opri din cântat? Chiar dincolo de deal
S-ar putea ca soarele să scalde încă lumea verde.

Cel care înfruntă necazul cu o inimă veselă

Face povara mai uşoară. Dacă va cădea o lacrimă,
Şi mai dulce va fi cadenţa cântării pe care o auzim.

Ţi-am învăţat lecţia, pasăre cu aripi pătate,

 Ascultând cântecul tău cu tonul lui de primăvară –
Când norii de furtună întunecă totul, este TIMPUL să cânt.
Eben Eugene Rexford

12 August
El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe.
(2 Petru 1:4)

Când un constructor de nave face un vapor, face aceasta numai ca să-l ţină pe
eşafodaj? Nu, el îl construieşte ca să navigheze pe mări şi oceane şi să înfrunte furtunile.
De fapt, dacă el nu ţine seama de vânturile puternice şi de uragane în timp ce-l
construieşte, este un constructor nepriceput.
În acelaşi fel, când Dumnezeu te-a făcut credincios, El a vrut să te testeze. Şi când ţi-
a dat promisiuni şi ţi-a cerut să crezi în ele, El a făcut promisiuni pentru vremuri de
furtună şi pentru valuri mari. Crezi că unele din promisiunile Sale sunt contrafăcute, aşa
cum o vestă de salvare care arată bine în magazin nu ţi-e de nici un folos în mare?
Am văzut cu toţii săbii care sunt frumoase, dar nu sunt bune pentru război, sau
pantofi făcuţi ca obiecte decorative, dar în care nu poţi umbla. Însă pantofii lui Dumnezeu
sunt făcuţi din fier şi alamă, şi putem umbla tot drumul până la cer în ei, fără ca ei să se
uzeze vreodată. Şi putem înota de o mie de ori în Atlantic cu vesta Lui de salvare, fără
teama că ne vom scufunda. Cuvântul promisiunii Lui este făcut să fie încercat şi testat.
Nimic nu-I displace mai mult Domnului Hristos decât să-i vadă pe cei din poporul
Său că-L mărturisesc public şi apoi nu se folosesc de El. Lui Îi place să ne folosim de El,
pentru că binecuvântările legământului Său nu sunt menite doar să ne uităm la ele, ci să ni
le însuşim. Domnul nostru Isus ne-a fost dat ca să ne fie de folos acum. Te foloseşti tu de
El aşa cum trebuie?
Preaiubitule, mă rog ca tu să nu tratezi promisiunile lui Dumnezeu ca ceva de expus
la muzeu, ci mai degrabă să le foloseşti în fiecare zi ca un izvor de mângâiere. Şi când
treci printr-o vreme de nevoie, încrede-te în Domnul.
Charles H. Spurgeon
Mergi în adâncul promisiunii lui Dumnezeu
Şi cere orice voieşti;
Binecuvântarea lui Dumnezeu nu-ţi va lipsi,
Cuvântul Lui El îl va împlini cu siguranţă.

Cum ar putea Dumnezeu să spună nu la ceva ce a promis?

13 August
 Când se umplu norii de ploaie, o varsă pe pământ.
(Eclesiastul 11:3)

Dacă credem mesajul acestui verset, atunci de ce ne înspăimântă norii care întunecă
cerul nostru? Este adevărat că pentru o vreme norii negri ascund soarele, dar el nu s-a
stins şi în curând va străluci din nou. Între timp norii aceia sunt plini cu ploaie, şi cu cât
sunt mai negri, cu atât e mai probabil că vor aduce ploi îmbelşugate.
Cum am putea avea ploaie fără nori? Necazurile noastre ne-au adus întotdeauna
binecuvântări, şi întotdeauna ne vor aduce, pentru că ele sunt carele negre ale harului
luminos şi glorios al lui Dumnezeu. Nu după mult timp norii se vor goli, şi fiecare lăstar
va fi mai fericit datorită ploilor. Dumnezeul nostru ne poate uda cu întristare, dar apoi El
ne va înviora cu îndurarea Lui. Scrisorile de dragoste ale Domnului nostru vin la noi
adesea în plicuri negre. Cărucioarele Lui pot hurui zgomotos pe cer, dar ele sunt pline de
binefaceri. Şi nuiaua Lui face flori plăcute şi fructe hrănitoare. Deci să nu ne facem griji
din pricina norilor. Ci mai degrabă să cântăm pentru că florile de mai ne sunt aduse prin
norii şi ploile de aprilie.
O, Doamne, „norii sunt praful picioarelor [Tale]“! (Naum 1:3). Ajută-ne să ne
amintim cât de aproape eşti Tu de noi în timpul zilelor întunecate şi înnorate! Dragostea
Te priveşte şi se bucură. Credinţa vede norii golindu-se şi făcând dealurile din toate
părţile să salte de bucurie. Charles H. Spurgeon

Ceea ce pare atât de întunecat vederii tale slabe

Poate fi o umbră, văzută bine
Ce face o strălucire să lumineze de două ori mai mult.

Fulgerul care a lovit copacul tău – ca să nu te mai

Adăpostească – lasă întinderea albastră a cerului
Să strălucească acolo unde n-a strălucit niciodată.

Strigătul smuls din durerea duhului tău

Poate să răsune pe o câmpie îndepărtată,
Şi să aducă pe un rătăcit din nou acasă.

Întinderea albastră a cerului este mult mai mare decât norii întunecoşi.

14 August
N-ai avea nici o putere asupra Mea,
dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus.
(Ioan 19:11)
 Nimic care nu face parte din voia lui Dumnezeu nu este îngăduit să vină în viaţa
cuiva care crede şi ascultă de El. Acest adevăr ar trebui să fie suficient ca să facă din viaţa
noastră o viaţă de mulţumire şi bucurie neîncetată, pentru că voia lui Dumnezeu este
lucrul cel mai plin de speranţă, cel mai plăcut şi cel mai glorios din lume. Este lucrarea
continuă a atotputerniciei Lui pentru binele nostru, pe care n-o poate împiedica nimic,
dacă rămânem dedicaţi şi în credinţă.
Cineva care trecea prin apa adâncă a necazului scria unui prieten:

Nu este glorios să ştii că indiferent cât de nedrept poate fi un lucru, chiar

dacă pare să fi venit de la Satan însuşi, când ajunge la noi este deja voia lui
Dumnezeu pentru noi şi în ultimă instanţă aceasta va lucra spre binele nostru?

„De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc
pe Dumnezeu“ (Romani 8:28). Gândiţi-vă la ce a spus Domnul Hristos chiar când era
trădat: „Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?“ (Ioan 18:11).
Vom trăi vieţi fascinante dacă trăim în centrul voii lui Dumnezeu. Toate atacurile pe
care Satan le aruncă asupra noastră prin păcatele altora nu numai că n-au putere să ne
facă rău, dar sunt transformate în binecuvântări pe parcursul drumului. Hannah Whitall
Smith

Eu stau în centrul cercului

Voii lui Dumnezeu:
Acolo nu pot veni cauze secundare,
Toate trebuie să vină din mâna Lui dragă.
Totul e bine! Pentru că Tatăl meu
Este Cel care mi-a plănuit viaţa.

Trebuie să trec prin valurile necazului?

Atunci ştiu că va fi foarte bine;
Deşi nu pot să spun motivul,
Pot să mă-ncred, şi astfel sunt binecuvântat.
Dumnezeu este dragoste, şi Dumnezeu este credincios.
Aşa că mă odihnesc într-o pace perfectă.

Cu umbră şi cu soare,
Cu bucurie şi cu durere,
Doamne, mă-ncred în Tine! Amândouă sunt necesare,
Ca să deprindă pe fiecare copil încăpăţânat al Tău,
Că pierderea pământească, dacă o vom cunoaşte,
Deseori înseamnă câştigul nostru ceresc.
I. G. W.
 15 August
În Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri.
(Fapte 14:22)

Cele mai bune lucruri din viaţă sunt rezultatul rănilor pe care le-ai primit. Grâul
trebuie să fie zdrobit înainte să devină pâine, şi tămâia trebuie să fie arsă în foc înainte să-
şi emane parfumul. Pământul trebuie să fie brăzdat cu un plug ascuţit înainte să poată
primi sămânţa. Şi o inimă zdrobită este ceea ce-I place lui Dumnezeu.
Da, cele mai dulci bucurii ale vieţii sunt roadele necazului. Natura umană se pare că
trebuie să sufere ca să faci din ea o binecuvântare pentru lume.

Lângă uşa căsuţei mele creşte

Cea mai minunată, cea mai gingaşă floare care înfloreşte,
Un trandafir sălbatic.

În dimineaţa plină de rouă sau când se apropie amurgul,

Cel mai rar parfum curge din el,
Din acest ciudat trandafir sălbatic.

Dar când stropii de ploaie cad asupra lui,

Ah, atunci, emanaţiile lui sunt şi mai plăcute,
La picioarele mele.
Deseori cu o gingăşie plină de iubire,
Îi presez uşor frunzele moi şi verzi,
Cu o dulce mângâiere.

Un parfum încă şi mai minunat curge

Când degetele mele se apropie mai mult
Şi strivesc trandafirul.

Dragă Doamne, aşa să fie viaţa mea:

Parfumul ei să curgă tot mai dulce,
Când bat vânturi puternice.

Şi de va fi voia Ta binecuvântată
Să umpli sufletul meu cu o durere zdrobitoare,
Apasă şi mai tare.

Şi-n timp ce curge parfumu-i muribund

Voi şopti cu glasul stins: „El iubeşte şi cunoaşte
Trandafirul Lui zdrobit“.
 Dacă aspiri să fii un om al mângâierii, dacă vrei să împărtăşeşti darul preoţesc al
compasiunii, dacă doreşti să treci dincolo de a dărui o mângâiere banală unei inimi
ispitite, şi dacă tânjeşti să treci prin schimbările zilnice ale vieţii cu acel tact care nu
produce niciodată durere, atunci trebuie să fii pregătit să plăteşti preţul pentru o educaţie
scumpă – pentru că la fel ca Domnul Hristos, tu trebuie să suferi. Frederick William
Robertson

16 August
Îmi pusesem nădejdea în Domnul.
(Psalmul 40:1)

A aştepta este mult mai greu decât a umbla, pentru că aşteptarea necesită răbdare, şi
răbdarea este o virtute rară. Noi ne bucurăm să ştim că Dumnezeu construieşte garduri în
jurul poporului Său, când privim gardul sub aspectul protecţiei. Dar când îl vedem
crescând tot mai înalt până când nu mai putem să vedem peste el, ne întrebăm dacă vom
mai ieşi vreodată din mica noastră sferă de influenţă şi slujire, în care ne simţim închişi.
Uneori ne este greu să înţelegem de ce nu avem un domeniu mai larg de slujire, şi devine
dificil pentru noi „să luminăm colţul“ în care ne aflăm. Dar Dumnezeu are un scop în
toate întârzierile Lui. „Domnul întăreşte paşii omului, când Îi place calea lui“ (Psalmul
37:23).
Lângă acest verset, pe marginea Bibliei lui, George Mueller a făcut această
observaţie: „Şi opririle de asemenea“. Este o tristă greşeală ca cineva să treacă de
gardurile lui Dumnezeu. Este un principiu vital al călăuzirii Domnului ca un creştin să nu
plece niciodată din locul în care este sigur că l-a aşezat Dumnezeu, până nu se mişcă
„stâlpul de nor“ (Exod 13:21). din Vremurile Şcolii Duminicale
Odată ce am învăţat să aşteptăm îndrumarea Domnului în toate, vom cunoaşte
puterea care găseşte punctul ei cel mai înalt într-o umblare lină şi constantă. Mulţi dintre
noi nu avem această putere pe care o dorim atât de mult, dar Dumnezeu dă putere deplină
pentru orice lucrare pe care ne cheamă s-o facem. Aşteptarea – să rămâi credincios
cârmuirii Lui – acesta este secretul puterii. Şi orice lucru care nu se potriveşte cu
ascultarea de El este o pierdere de timp şi de energie. Veghează şi aşteaptă călăuzirea Lui.
Samuel Dickey Gordon
Trebuie viaţa considerată un eşec de cineva constrâns să stea pe loc, forţat la
inactivitate şi obligat să urmărească valurile mari şi tumultoase ale vieţii de pe ţărm? Nu –
victoria se câştigă atunci stând pe loc şi aşteptând în tăcere. Însă lucrul acesta este de o
mie de ori mai greu de făcut decât în trecut, când alergai cu capul înainte în treburile
vieţii. E nevoie de mult mai mult curaj să stai şi să aştepţi şi totuşi să nu te descurajezi sau
să-ţi pierzi speranţa, să te supui voii lui Dumnezeu, să renunţi la oportunităţile de a lucra
şi să laşi onorurile pentru alţii, şi să fii tăcut, încrezător, şi bucuros în timp ce mulţimea
ocupată îşi continuă fericită drumul.
 Cea mai minunată viaţă este: „să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul“
(Efeseni 6:13). J. R. Miller

17 August
Am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus.
(Fapte 27:25)

Cu un număr de ani în urmă am fost în America cu căpitanul unui vapor cu aburi

care era un creştin foarte devotat. După ce ne-am îndepărtat de coasta Terra-Nova, mi-a
spus: „Ultima oară când am fost cu vaporul aici, adică acum cinci săptămâni, s-a
întâmplat ceva care a revoluţionat întreaga mea viaţă creştină. Eram pe punte de douăzeci
şi patru de ore în cap când George Mueller din Bristol, Anglia, care era un pasager la
bord, a venit la mine şi mi-a spus: «Căpitane, sunt nevoit să-ţi spun că trebuie să fiu în
Quebec sâmbătă după-amiază». «Imposibil!», am răspuns eu. «Foarte bine», a răspuns
Mueller, «dacă vaporul tău nu mă poate duce, Dumnezeu va găsi o altă cale, pentru că eu
n-am pierdut nici un angajament în cincizeci şi şapte de ani. Hai să coborâm în camera
hărţilor ca să ne rugăm».
M-am uitat la acest om al lui Dumnezeu şi m-am gândit în sinea mea: «Din ce azil
de nebuni a scăpat?» Nu întâlnisem niciodată un om ca acesta. «Domnule Mueller», am
spus, «realizaţi cât de densă este ceaţa?» «Nu», a replicat el. «Ochii mei nu se uită la
ceaţa densă, ci la Dumnezeul cel viu, care controlează toate împrejurările din viaţa
mea».
Atunci el a îngenuncheat şi a rostit una din cele mai simple rugăciuni pe care le-am
auzit vreodată. După ce a terminat, am început să mă rog, dar el mi-a pus mâna pe umăr şi
mi-a spus să nu mă rog. El a spus: «Mai întâi că tu nu crezi că Dumnezeu va răspunde, şi
al doilea, EU CRED CĂ A RĂSPUNS. Ca urmare, nu mai este nevoie să te rogi pentru
asta».
În timp ce mă uitam la el, a spus: «Căpitane, Îl cunosc pe Domnul meu de cincizeci
şi şapte de ani, şi n-a existat nici o singură zi în care să nu reuşesc să obţin o audienţă la
Împăratul. Ridică-te, căpitane, şi deschide uşa, şi vei vedea că ceaţa a dispărut». M-am
ridicat, şi într-adevăr ceaţa dispăruse. Şi sâmbătă după-amiază George Mueller era în
Quebec la adunarea lui“. selectat

Dacă dragostea noastră ar fi mai simplă,

L-am crede pe Dumnezeu pe Cuvânt;
Şi viaţa noastră ar fi numai soare,
În bunătatea Domnului nostru.

18 August
 Aşa a călăuzit Domnul singur pe poporul Său.
(Deuteronom 32:12)

Muntele era abrupt, dar încurajaţi pe drum

De o plăcută conversaţie, urcam gândindu-ne
Că aşa va fi până vom ajunge pe înălţimi;
Dar deodată o trecătoare îngustă şi întortocheată
A apărut, şi atunci Stăpânul a spus: „Copilul Meu,
Aici vei merge cel mai sigur numai cu Mine“.

Am tremurat, însă încrederea profundă din inima mea a răspuns:

„Aşa să fie, Doamne“. El a luat mâna mea slabă
În a Lui, acceptând astfel dorinţa mea de a-I încredinţa Lui
Totul, şi de a găsi totul în El.
Un moment lung şi întunecat,
Şi n-am mai văzut nici un prieten, decât pe Isus singur.

Dar o! cu atâta tandreţe m-a condus El mai departe

Şi în sus, şi mi-a vorbit cu aşa cuvinte de îmbărbătare,
Cu aşa şoapte tainice ale dragostei Lui minunate,
Încât curând I-am spus tot necazul şi frica mea,
Şi m-am sprijinit cu încredere de braţul Său puternic.
Şi atunci am văzut paşii mei grăbindu-se,
Şi o lumină de nespus a luminat
Drumul denivelat, o lumină cum nu poate fi văzută
Decât în apropiata companie a lui Dumnezeu.

Încă puţin, şi ne vom întâlni din nou

Cu cei dragi care au plecat; dar în mijlocul bucuriei frenetice
A salutărilor, aşa cum nu putem cunoaşte aici,
Şi a cântecelor vesele, şi a îmbrăţişărilor cereşti,
Şi a amintirilor dragi care revin
Din viaţa acum trecută, cred că o amintire
Mai dragă şi mai sfântă decât toate celelalte, se va ivi,
Şi noi care ne-am adunat pe străzile de aur,
Vom simţi deseori nevoia să vorbim cu o iubire plină de recunoştinţă
De acea zi întunecată când Isus ne-a chemat să urcăm
O pantă abruptă şi îngustă, sprijinindu-ne numai pe El.

Nu este nici un munte semeţ fără o vale adâncă, şi nu există naştere fără dureri.
Daniel Crawford

19 August
 Ca nişte întristaţi, şi totdeauna suntem veseli.
(2 Corinteni 6:10)

Întristarea era frumoasă, dar frumuseţea ei era frumuseţea lunii când străluceşte
printre ramurile stufoase ale copacilor din pădure. Lumina ei blândă a făcut mici ochiuri
de ape argintii ici şi colo pe muşchiul verde şi moale de pe pământul pădurii. Şi când
întristarea a cântat, cântecul ei era ca şi chemările joase şi dulci ale privighetorii, şi în
ochii ei era privirea care nu aşteaptă a cuiva care a încetat să mai caute bucuria viitoare.
Ea putea să plângă într-o compasiune tandră cu cei ce plâng, dar să se bucure cu cei ce se
bucură era un lucru necunoscut pentru ea.
Bucuria era şi ea frumoasă, dar frumuseţea ei era frumuseţea radiantă a unei dimineţi
de vară. Ochii ei păstrau încă râsul fericit al copilăriei, şi părul ei strălucea de sărutările
soarelui. Când cânta, glasul ei se înălţa ca glasul unei ciocârlii, şi paşii ei erau ca marşul
unui învingător care n-a cunoscut niciodată înfrângerea. Ea putea să se bucure cu oricine
se bucura, dar să plângă cu cei ce plâng era un lucru necunoscut pentru ea.
Întristarea a spus cu mare dor: „Noi nu vom putea niciodată să fim unite, ca să fim
una“. „Nu, niciodată“, a răspuns Bucuria, cu ochii umezi în timp ce vorbea, „deoarece
cărarea mea trece prin pajiştile luminate de soare, cei mai frumoşi trandafiri înfloresc
când sosesc eu, şi păsările cântătoare aşteaptă venirea mea ca să cânte cele mai vesele
melodii ale lor“.
„Da, şi cărarea mea“, a spus Întristarea, întorcându-se încet, „trece prin pădurea
întunecoasă, şi florile lunii, care se deschid numai noaptea, vor umple braţele mele. Însă
cel mai dulce dintre toate cântecele pământeşti – cântecul de dragoste al nopţii – va fi al
meu. Aşa că rămâi cu bine, dragă Bucurie, rămâi cu bine“.
Însă chiar când vorbea Întristarea, ea şi Bucuria au devenit conştiente că cineva
stătea lângă ele. În ciuda luminii slabe, au simţit o Prezenţă regească, şi deodată o mare şi
sfântă teamă le-a copleşit. Atunci s-au lăsat pe genunchii lor înaintea Lui.
„Eu Îl văd ca Rege al Bucuriei“, a şoptit Întristarea, „pentru că pe capul Lui sunt
multe cununi, şi semnele cuielor din mâinile şi picioarele Lui sunt cicatricile unei mari
victorii. Şi înaintea Lui toată întristarea mea se topeşte într-o dragoste şi într-o bucurie
nepieritoare. Acum mă dăruiesc Lui pentru totdeauna“.
„Nu, Întristare“, a spus Bucuria încet, „pentru că eu Îl văd ca Rege al Întristării, şi
cununa de pe capul Lui este o cunună de spini, şi semnele cuielor din mâinile şi picioarele
Lui sunt cicatricile unei agonii teribile. Şi eu mă dăruiesc Lui pentru totdeauna, pentru că
întristarea cu El trebuie să fie mai dulce decât orice bucurie pe care am cunoscut-o
vreodată“.
„Atunci suntem una în El“, au strigat ele cu bucurie, „pentru că nimeni în afară de El
nu ar putea uni Bucuria şi Întristarea“. Deci au mers mână-n mână în lume, urmându-L pe
El prin furtuni şi soare, prin frigul aspru al iernii şi prin bucuria şi căldura verii, şi ca să
fie „ca nişte întristaţi, şi totdeauna suntem veseli“.

Şi-a pus Întristarea mâna pe umărul tău,

Şi umblă cu tine în tăcere pe drumul vieţii,
 În timp ce Bucuria, compania ta minunată de altădată, s-a răcit,
Şi e tot mai departe de tine zi de zi?
Nu fugi de compania Întristării,
Ea este mesagerul lui Dumnezeu pentru tine;
Şi Îi vei mulţumi în măreţul Său mâine –
Căci ceea ce nu şti acum, vei vedea atunci;
Ea este îngerul lui Dumnezeu, înveşmântat în vălurile nopţii,
Cu care „vom umbla prin credinţă“ şi „nu prin vedere“.
[2 Corinteni 5:7]

20 August
Iacov însă a rămas singur. Atunci un om s-a luptat cu el
până în revărsatul zorilor.
(Geneza 32:24)

În acest pasaj, Dumnezeu Se luptă cu Iacov mai mult decât se luptă Iacov cu
Dumnezeu. „Omul“ la care se face referire aici este Fiul Omului – Îngerul Legământului.
Era Dumnezeu în formă umană, care exercita presiuni asupra lui Iacov ca să stoarcă din el
vechea lui viaţă. Şi în revărsatul zorilor Dumnezeu a învins, pentru că „i s-a scrântit
încheietura coapsei lui Iacov“ (v. 25). Când Iacov „a căzut“ din vechea lui viaţă, a căzut
în braţele lui Dumnezeu, agăţându-se de El, dar în acelaşi timp luptându-se până a primit
binecuvântarea. Binecuvântarea lui a fost o nouă viaţă, aşa că s-a ridicat de la viaţa
pământească la cea cerească, de la uman la divin, şi de la natural la supranatural. Începând
cu acea dimineaţă, el era un om slab şi zdrobit din punct de vedere omenesc, dar
Dumnezeu era acolo. Şi glasul ceresc al Domnului a proclamat: „Numele tău nu va mai fi
Iacov, ci te vei chema Israel (Cel ce luptă cu Dumnezeu); căci ai luptat cu Dumnezeu şi
cu oameni, şi ai fost biruitor“ (v. 28).
Preaiubitule, aceasta ar trebui să fie o scenă tipică în viaţa oricărui om care a fost
transformat. Dacă Dumnezeu ne-a chemat la cele mai înalte şi mai bune lucruri ale Sale,
fiecare din noi vom avea un moment de criză, când toate resursele noastre vor cădea şi
când ne confruntăm fie cu ruina fie cu ceva mai bun decât am visat vreodată. Dar înainte
să putem primi binecuvântarea, trebuie să ne bazăm pe ajutorul infinit al lui Dumnezeu.
Trebuie să vrem să-i dăm drumul, predându-ne Lui complet, şi punând capăt înţelepciunii,
puterii şi neprihănirii noastre. Trebuie să fim „răstigniţi împreună cu Hristos“ (Gal. 2:20)
şi totuşi să trăim prin El. Dumnezeu ştie cum să ne conducă spre punctul de criză, şi ştie
cum să ne treacă prin ea.
Te conduce Dumnezeu în felul acesta? Este aceasta semnificaţia încercării tale
misterioase, a împrejurărilor tale dificile, a situaţiei tale imposibile, sau a acelui loc de
încercare peste care parcă nu poţi să treci fără El? Dar ai tu suficient din El ca să câştigi
victoria?
 Atunci întoarce-te la Dumnezeul la Iacov! Aruncă-te cu toată neputinţa ta la
picioarele Lui. Mori în braţele Lui pline de dragoste faţă de puterea şi înţelepciunea ta, şi
ridică-te ca şi Iacov prin puterea şi suficienţa Lui. Nu există nici o ieşire din situaţia ta
dificilă şi îngustă decât pe sus. Trebuie să câştigi eliberarea, ridicându-te mai sus, intrând
într-o nouă experienţă cu Dumnezeu. Şi fie ca aceasta să te introducă în tot ceea ce
înseamnă revelaţia „Puternicului lui Iacov“ (Isaia 60:16)! Nu există nici o cale de ieşire în
afară de Dumnezeu.

La picioarele Tale cad,

Mă dăruiesc Ţie în TOTUL,
SĂ SUFĂR, SĂ TRĂIESC SAU SĂ MOR
Pentru Domnul meu cel răstignit.

21 August
El m-a scos la loc larg, şi m-a scăpat, pentru că mă iubeşte.
(Psalmul 18:19)

Ce este acest „loc larg“? Ce ar putea fi decât Dumnezeu Însuşi – Fiinţa infinită prin
care toate celelalte fiinţe îşi găsesc sursa şi sfârşitul vieţii lor? Dumnezeu este într-adevăr
un „loc larg“. Şi David a fost dus acolo prin umilinţă, degradare şi un simţ al nevredniciei.
Madame Guyon

V-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. Exod 19:4

Temându-mă să mă lansez pe valul „deplinei predări“,

L-am întrebat pe Domnul încotro vor duce apele ei
Mica mea barcă: „Spre mări furtunoase, mă tem?“
„Spre Mine“, a spus El.

Stăteam plângând lângă un mormânt deschis,

În amărăciunea sufletului meu am strigat la Dumnezeu:
„Unde duce această cale a durerii pe care păşesc?“
„Spre Mine“, a spus El.

Luptând pentru suflete, am iubit lucrarea foarte mult;

Apoi au venit dezamăgirile; nu puteam să spun
De ce, până când El a spus: „Eu sunt totul pentru tine;
La Mine te chem“.
 Urmărindu-i pe eroii mei – pe aceia pe care îi iubesc cel mai mult
I-am văzut căzând; n-au putut face faţă testului,
Chiar prin aceasta Domnul, printre lacrimi nu puţine,
La El m-a adus.

La El? Nici o limbă pământească nu poate spune

Fericirea pe care o am, de când locuiesc în inima Lui;
Lucrurile care mă fermecau odată nu mai înseamnă nimic;
La El am fost adus.
selectat

22 August
Ceilalţi să se aşeze unii pe scânduri, iar alţii pe frânturi de corabie, şi aşa
s-a făcut că au ajuns toţi teferi la uscat.
(Fapte 27:44)
Povestea miraculoasă a călătoriei lui Pavel la Roma, cu încercările şi biruinţele ei,
este un exemplu minunat de lumină şi întuneric în călătoria credinţei unei vieţi umane. Şi
cea mai remarcabilă parte a călătoriei o reprezintă locurile dificile şi strâmte care se
împletesc cu extraordinara providenţă şi intervenţie a lui Dumnezeu.
Există o concepţie greşită foarte răspândită care susţine că umblarea în credinţă a
creştinului este presărată cu flori şi că atunci când intervine Dumnezeu în vieţile
oamenilor Săi, El face aceasta într-un fel atât de minunat ca să ne ridice întotdeauna şi să
ne scoată din împrejurările noastre dificile. În realitate, însă, experienţa reală este exact
inversă. Şi mesajul Bibliei este unul în care alternează încercările cu biruinţele în viaţa
unui „nor aşa de mare de martori“ (Evrei 12:1), a fiecăruia de la Abel până la ultimul
martir.
Pavel, mai mult decât oricine altcineva, este un exemplu de cât de mult poate să
sufere un copil de Dumnezeu fără să fie înfrânt sau zdrobit în duh. Din cauza mărturiei lui
pe care a dat-o în Damasc, a fost urmărit de persecutori ca să fie omorât şi a fost forţat să
fugă ca să-şi scape viaţa. Totuşi nu vedem nici un car ceresc, în mijlocul fulgerelor de foc,
care să coboare şi să-l salveze pe sfântul apostol din mâna vrăjmaşilor săi. Dumnezeu însă
a lucrat o cale simplă de scăpare pentru Pavel: „Într-o noapte, ucenicii l-au luat şi l-au
coborât prin zid, dându-l jos într-o coşniţă“ (Fapte 9:25). Da, a fost într-o coşniţă de haine
vechi, ca un maldăr de lenjerie murdară sau de articole de băcănie. Slujitorul Domnului
Isus Hristos a fost coborât de la o fereastră prin zidul Damascului, şi într-un mod umil a
scăpat de ura duşmanilor săi.
Mai târziu îl găsim stând luni de zile în temniţe singuratice, vorbind despre
„vegheri“ şi „posturi“ (2 Cor. 6:5), despre prietenii care l-au părăsit şi despre bătăile
brutale şi umilitoare. Şi chiar după ce Dumnezeu i-a promis că-l va elibera, îl vedem
părăsit zile întregi, aruncat încoace şi încolo de valurile unei mări furtunoase şi silit să
protejeze un navigator trădător. Şi în sfârşit, când vine eliberarea lui, nu vine printr-o
corabie cerească navighând din ceruri ca să salveze acest ilustru prizonier. Şi de asemenea
nu este nici un înger care să vină umblând pe ape şi să potolească marea înfuriată. Nu este
nici un semn supranatural al măreţiei eminente, pentru că un om trebuie să apuce o bucată
de catarg ca să supravieţuiască, altul un lemn plutitor, altul un mic fragment din corabia
avariată, şi altul este nevoit să înoate ca să-şi scape viaţa.
În această povestire, găsim modelul lui Dumnezeu şi pentru vieţile noastre. Ea se
doreşte a fi o veste bună pentru cei care trăiesc în această lume cotidiană în împrejurări
obişnuite şi care se confruntă cu mii de situaţii obişnuite, care trebuie să fie rezolvate prin
mijloace cu totul obişnuite.
Promisiunile lui Dumnezeu şi providenţa Lui nu ne ridică din lumea bunului simţ şi
a încercărilor de fiecare zi, pentru că tocmai prin aceste lucruri este desăvârşită credinţa
noastră. Şi tocmai în această lume Îi place lui Dumnezeu să împletească firele aurii ale
dragostei Sale cu firele răsucite şi întortocheate ale experienţelor noastre comune de
fiecare zi. din Locuri grele pe calea credinţei

23 August
Prin credinţă Avraam … a ascultat şi a plecat
fără să ştie unde se duce.
(Evrei 11:8)

Aceasta este credinţa fără vedere. A vedea nu este credinţă, ci raţiune. Odată, când
traversam Atlanticul cu vaporul, am observat exact acest principiu al credinţei. N-am
văzut nici o cale marcată pe apă, nu puteam să văd nici măcar ţărmul. Totuşi, în fiecare zi,
marcam înaintarea noastră pe o hartă ca şi cum am fi urmărit o linie uriaşă trasată cu creta
pe apă. Şi când am văzut pământul pe partea cealaltă a Atlanticului, ştiam exact unde
eram, ca şi cum am fi fost capabili să-l vedem de la trei mii de mile distanţă.
Cum a fost întocmit traseul nostru cu atâta precizie? În fiecare zi, căpitanul nostru îşi
lua instrumentele, privea spre cer, şi determina traseul după soare. El naviga folosind
luminile cereşti, nu pe cele pământeşti.
Credinţa autentică de asemenea priveşte în sus şi navighează, folosindu-L pe măreţul
Fiu al lui Dumnezeu. Nu călătoreşte niciodată uitându-se la linia ţărmului, la farurile
pământeşti, sau la trecătorile de pe drum. Şi paşii credinţei ne conduc deseori la
incertitudine totală sau chiar în întuneric şi dezastru, dar Domnul va deschide calea şi de
multe ori face cele mai întunecate ore de la miezul nopţii la fel de strălucitoare ca zorii
zilei.
Hai să mergem înainte astăzi, fără să ştim sau să vedem, ci încrezându-ne.
din Zilele cerului pe Pământ

Foarte mulţi dintre noi vrem să vedem drumul nostru printr-o nouă sforţare înainte
ca măcar să fi pornit. Imaginează-ţi ce ar fi dacă am putea să ne vedem drumul de la
început până la sfârşit. Cum ne-am mai dezvolta darurile spirituale? Credinţa, nădejdea şi
dragostea nu pot fi culese din pom, ca merele coapte. Adu-ţi aminte că după cuvintele:
„La început“ (Geneza 1:1) vine cuvântul „Dumnezeu“. Este primul nostru pas în credinţă
care întoarce cheia în broasca uşii puterii Lui. Este adevărat că Dumnezeu îi ajută pe cei
care se ajută singuri, dar El îi ajută şi pe cei neajutoraţi. Deci indiferent de împrejurările
tale, tu poţi să depinzi de El oricând.

A nădăjdui în Dumnezeu ne aduce la capătul călătoriei noastre mult mai repede

decât picioarele noastre.

Multe oportunităţi se pierd când noi stăm şi ne gândim după ce El a spus: „Mergi!“

24 August
Am de toate şi sunt în belşug.
(Filipeni 4:18)

În una din cărţile mele despre grădinărit este un capitol cu un titlu foarte interesant:
„Flori care cresc la umbră“. Se ocupă cu acele zone ale unei grădini care nu prind
niciodată lumina directă a soarelui, şi enumeră felurile de flori care nu numai că se
dezvoltă în colţurile întunecoase, dar efectiv le place acolo şi înfloresc acolo.
Există asemănări aici cu lumea spirituală. Sunt creştini care par să înflorească atunci
când împrejurările lor materiale devin foarte aspre şi severe. Ei cresc în întuneric şi în
umbră. Dacă lucrul acesta nu ar fi adevărat, cum am putea explica unele din experienţele
apostolului Pavel?
Când a scris versetul de mai sus, el era prizonier la Roma. Misiunea principală a
vieţii lui părea să fi fost distrusă. Dar tocmai în acest întuneric persistent au început florile
să-şi arate feţele în strălucirea unei glorii fascinante. Pavel poate că le-a mai văzut şi
înainte, crescând de-a lungul drumului deschis, dar cu siguranţă niciodată în această
putere şi frumuseţe incomparabilă în care se arătau acum. Şi cuvintele promisiunilor şi-au
deschis comorile pentru el într-un fel pe care nu-l mai experimentase niciodată înainte.
Printre acele comori erau lucruri aşa de minunate cum ar fi harul, dragostea, bucuria
şi pacea lui Hristos, şi se pare că ele aveau nevoie de întuneric ca să scoată la iveală taina
lor şi gloria lor interioară. Temniţa întunecoasă şi sordidă devenise căminul adevărului
revelat al lui Dumnezeu, şi Pavel a început să realizeze ca niciodată înainte dimensiunea
şi bogăţia moştenirii lui spirituale.
N-am cunoscut noi toţi bărbaţi şi femei care au început să-şi poarte puterea şi
speranţele ca pe o haină regală de îndată ce au fost nevoiţi să îndure o perioadă de
întuneric şi singurătate? Oameni ca aceştia pot fi puşi în închisoare de către lume, dar
comoara lor va fi închisă împreună cu ei, pentru că adevărata comoară nu poate fi închisă
în afara vieţii lor. Condiţia lor materială poate arăta ca un pustiu, dar „pustia şi ţara fără
apă se vor bucura; pustietatea se va veseli şi va înflori ca trandafirul“ (Isaia 35:1). John
Henry Jowett
 Fiecare floare, chiar cea mai frumoasă, are umbra ei dedesubtul ei când
stă în lumina soarelui.

Unde este multă lumină, este şi multă umbră.

25 August
Înainte de venirea credinţei, noi eram sub pază …,
închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită.
(Galateni 3:23)

Dumnezeu, în vremurile trecute, a făcut ca oamenii să fie ţinuţi sub paza legii Lui,
astfel încât să înveţe calea cu mult mai excelentă a credinţei. Pentru că tocmai prin lege ei
puteau să vadă standardul sfinţeniei lui Dumnezeu şi prin aceasta să realizeze totala lor
neputinţă. Apoi ei vor învăţa bucuroşi calea credinţei Lui.
Dumnezeu încă ne mai face să fim „închişi pentru credinţa care trebuie să fie“
învăţată. Natura noastră, împrejurările, încercările şi dezamăgirile, toate au rolul de a ne
ţine supuşi şi „închişi“ până când vom vedea că singura cale de ieşire este calea credinţei
Lui. Moise a încercat să elibereze pe poporul său folosind efortul propriu, influenţa lui
personală, şi chiar violenţa. Aşa că Dumnezeu l-a „închis“ pentru patruzeci de ani în
pustiu înainte ca el să fie pregătit pentru lucrarea Sa.
Pavel şi Sila au fost chemaţi de Dumnezeu să predice Evanghelia în Europa. În Filipi
„le-au dat multe lovituri, i-au aruncat în temniţă, şi … temnicerul … le-a băgat picioarele
în butuci“ (Fapte 16:23-24). Au fost „închişi“ pentru credinţă. Ei s-au încrezut în
Dumnezeu şi Îi cântau cântări de laudă în cele mai întunecate ceasuri ale lor, şi Dumnezeu
le-a adus eliberarea şi salvarea.
Apostolul Ioan a fost şi el „închis“ pentru credinţă, când a fost exilat în Insula
Patmos. Şi dacă n-ar fi fost trimis niciodată acolo, n-ar fi văzut niciodată acele viziuni
glorioase ale lui Dumnezeu.
Dragă cititorule, eşti cumva în vreun necaz teribil? Ai experimentat o dezamăgire,
sau o durere mare, sau o pierdere inexprimabilă? Eşti într-o situaţie dificilă? Bucură-te!
Ai fost „închis“ pentru credinţă. Acceptă problemele tale aşa cum se cuvine şi
încredinţează-le lui Dumnezeu. Laudă-L, pentru că „toate lucrurile lucrează împreună
spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu“ (Rom. 8:28) şi pentru că El face „asemenea
lucruri pentru cei ce se încred în El“ (Isaia 64:4). Dumnezeu îţi va trimite binecuvântări şi
ajutor, şi îţi va descoperi adevăruri cu care nu te-ai fi întâlnit niciodată altfel. Şi mulţi alţii
vor primi şi ei descoperiri şi binecuvântări pentru că tu ai fost „închis“ ca să înveţi calea
credinţei. C. H. P.

Lucrurile mari se fac când omul şi munţii se întâlnesc,

Nu se fac plimbându-te pe stradă.
 26 August
Nu este în mine.
(Iov 28:14)

Mi-amintesc că am spus într-o vară: „Ceea ce-mi trebuie de fapt este o excursie la
ocean“. Aşa că m-am dus la plajă, dar oceanul părea să spună: „Nu este în mine!“
Oceanul n-a făcut pentru mine ceea ce credeam că va face. Atunci am spus: „Poate că
munţii îmi vor da odihna de care am nevoie“. M-am dus în munţi, şi când m-am trezit în
prima dimineaţă, am privit magnificul munte pe care am tânjit atât de mult să-l văd. Dar
priveliştea nu m-a satisfăcut, şi muntele a spus: „Nu este în mine!“
Ceea ce-mi trebuia de fapt era adâncul ocean al dragostei lui Dumnezeu şi munţii
înalţi ai adevărului Lui în mine. Înţelepciunea Lui avea adâncimi şi înălţimi pe care nici
oceanul nici munţii nu le puteau cuprinde şi care nu puteau fi comparate cu bijuteriile, cu
aurul sau cu pietrele preţioase. Hristos este înţelepciunea şi El este nevoia noastră cea
mai profundă. Neliniştea noastră interioară poate fi potolită numai de revelaţia prieteniei
şi a dragostei Lui eterne faţă de noi. Margaret Bottome

Inima mea este acolo!

Unde, pe culmi eterne, locuieşte Preaiubitul meu
Printre crini şi narcise galbene;
Îmbrăcat în strălucirea Tronului Mare şi Alb,
Înveselit de zâmbetul Celui ce stă pe tron,
Cu gloria ce-mpodobeşte tot părul Său bogat
Şi-I face chipul nemuritor şi mai frumos –
ACOLO ESTE COMOARA MEA şi inima mea este acolo.

Inima mea este acolo!

Cu Cel care a făcut viaţa pe pământ atât de minunată,
Atât de bună s-o trăieşti, şi totuşi să mori după planul Său;
Atât de blând, atât de măreţ, atât de bun şi atât de viteaz,
Mereu gata să ierte, atât de puternic să salveze.
Duhul Său pur, minunat face cerurile mai frumoase,
Şi acolo se înalţă rugăciunea mea plină de dor –
ACOLO ESTE COMOARA MEA şi inima mea este acolo.
Poemul favorit al regretatului Charles E. Cowman

Nu poţi să te aştepţi niciodată să ţii un vultur în pădure. Poţi să aduni cele mai
frumoase păsări în jurul lui, să faci un cuib pentru el pe cel mai înalt pin, şi să chemi alte
păsări să-i aducă cele mai alese delicatese, el le va refuza pe toate. Îşi va întinde aripile
mândre şi, cu ochii aţintiţi spre o stâncă alpină, se va ridica în zbor spre palatele lui
ancestrale din stâncă, unde furtunile şi căderile de apă îşi cântă muzica lor naturală.
Sufletul nostru doreşte fierbinte să se înalţe în zbor ca un vultur şi va găsi odihnă
numai pe Stânca Veacurilor. Palatele lui ancestrale sunt palatele cerului, făcute din stânca
atributelor lui Dumnezeu. Şi durata zborului său maiestuos este eternitatea! „Doamne, TU
ai fost locul nostru de adăpost din neam în neam“ (Psalmul 90:1). J. R. Macduff

„Casa mea e Dumnezeu Însuşi“; Hristos m-a dus acolo.

M-am aşezat în braţele Lui puternice;
El m-a ridicat şi, la adăpost de orice pericol,
M-a purtat „pe unde n-a călcat nici un picior decât al Lui“,
În cel mai sfânt Cămin cu Dumnezeu,
Şi m-a făcut să locuiesc în El, bucurându-mă acolo.
O, Loc Sfânt! O, Cămin divin şi minunat!
Şi noi, cei mici ai lui Dumnezeu, rămânem acolo.

„Casa mea e Dumnezeu Însuşi“; n-a fost aşa de la început!

Am mers pe un drum lung, lung, noapte şi zi,
Şi am căutat să găsesc în mine însumi o cale.
Nimic din ce am făcut sau am simţit nu m-a putut aduce aproape.
Eforturile mele au eşuat, şi eram plin de teamă,
Şi atunci am aflat că Hristos era singura cale,
Că trebuie să vin la El şi să rămân în El,
Şi Dumnezeu mi-a spus aşa.

Şi acum „Casa mea e Dumnezeu“, şi m-am adăpostit acolo,

Dumnezeu face faţă încercărilor din viaţa mea pământească,
Dumnezeu mă înconjoară şi mă apără de furtuni şi de lupte,
Dumnezeu ia povara grijilor mele zilnice.
O, Loc Minunat! O, Cămin divin şi minunat!
Şi eu, cel mic al lui Dumnezeu, sunt ascuns în siguranţă acolo.
Doamne, acum că eu locuiesc în Tine şi Tu în mine,
Fă-mă mort faţă de tot ce e străin de Tine;
Ca atunci când mă odihnesc în Căminul meu nespus de minunat,
Sufletul meu să vadă întotdeauna şi numai
Pe Dumnezeul meu în orice lucru şi în orice loc;
Casa mea e Dumnezeu.
autor necunoscut
 27 August
El l-a luat la o parte din norod.
(Marcu 7:33)

Pavel a făcut faţă nu numai testelor care au venit când era activ în slujba lui pentru
Hristos, ci şi testelor singurătăţii în timpul captivităţii. Noi putem să fim în stare să facem
faţă tensiunii celei mai intense munci, chiar dacă este cuplată cu o severă suferinţă, şi
totuşi să ne prăbuşim complet dacă suntem puşi deoparte de la orice activitate sau lucrare
creştină. Lucrul acesta ar fi adevărat mai ales dacă am fi forţaţi să îndurăm un regim de
carceră într-o celulă de închisoare.
Chiar şi cea mai maiestuoasă pasăre, care se înalţă în zbor mai sus decât toate celelalte şi
suportă cele mai lungi zboruri, s-ar cufunda în disperare dacă ar fi pusă într-o colivie, unde ar
fi forţată să lovească neputincioasă cu aripile în zăbrelele închisorii ei. Ai văzut vreodată un
vultur magnific forţat să lâncezească într-o colivie mică? Cu capul plecat şi aripile lăsate, e un
tablou trist al durerii inactivităţii.
Să-l vezi pe Pavel în închisoare înseamnă să vezi o altă faţă a vieţii. Ai observat cum
s-a purtat? Părea că se uită peste vârful zidului închisorii lui şi peste capetele vrăjmaşilor
lui. Uită-te chiar cum şi-a semnat numele pe epistolele lui – nu ca prizonier al lui Festus,
nici al cezarului, şi nici ca o victimă a Sanhedrinului, ci ca un „întemniţat pentru Domnul“
(Efeseni 4:1). În toate acestea, el a văzut numai mâna lui Dumnezeu la lucru. Pentru el,
închisoarea a devenit un palat, cu coridoarele lui răsunând de strigăte triumfătoare de
laudă şi bucurie.
Forţat de lucrarea misionară pe care a iubit-o atât de mult, Pavel şi-a construit un nou
amvon – o nouă platformă a mărturiei. Şi din locul robiei lui au apărut unele din cele mai
încurajatoare şi mai folositoare predici despre libertatea creştină. Ce mesaje preţioase de
lumină au ieşit din umbrele întunecate ale captivităţii lui.
Gândeşte-te de asemenea la acea listă lungă de sfinţi care au călcat pe urmele lui
Pavel şi au fost întemniţaţi pentru credinţa lor. Timp de doisprezece ani lungi, glasul lui
John Bunyan a fost redus la tăcere într-o închisoare engleză din Bedford. Totuşi, acolo a
scris el cea mai mare operă a vieţii lui, Călătoria creştinului – citită de mai mulţi oameni
decât orice altă carte cu excepţia Bibliei. El a spus odată: „Eram acasă în închisoare, şi
marea mea bucurie m-a făcut să stau şi să scriu şi să scriu“. Şi întunericul lungii lui
captivităţi a devenit un vis minunat care să lumineze calea a milioane de călători osteniţi.
Doamna Guyon, o sfântă de origine franceză blândă şi plină de viaţă, a îndurat o
perioadă foarte lungă de timp în spatele zidurilor închisorii. Şi precum sunetele unor
păsări închise în colivie ale căror cântece sunt mai frumoase ca rezultat al încarcerării lor,
muzica sufletului ei a călătorit departe de zidurile temniţei ei, înlăturând tristeţea din
multe inimi descurajate.
O, ce mângâiere cerească a făcut Dumnezeu să curgă din locurile singurătăţii!
S. C. Rees
Luat la o parte de Isus,
Să simt atingerea mâinii Sale;
 Să mă odihnesc o vreme la umbra
Stâncii într-o ţară obositoare.

Luat la o parte de Isus,

În singurătatea mohorâtă şi tristă,
Unde nici o altă mângâiere nu poate ajunge la mine,
Decât glasul Lui atât de drag inimii mele.

Luat la o parte de Isus,

Ca să fiu singur doar cu El,
Ca să aud tonurile dragostei Lui minunate
În mijlocul tăcerii şi a umbrelor întunecate.

Luat la o parte de Isus,

Voi rezista în locurile pustii,
Când voi auzi cum n-am mai auzit niciodată,
Şi Îl voi vedea „faţă către faţă“?

28 August
Acolo l-a pus la încercare.
(Exod 15:25)

Am vizitat odată camera de testare a unui laminor mare de oţel. Eram înconjurat de
instrumente şi echipamente care testau piesele de oţel la limită şi măsurau limita lor de
rezistenţă. Unele piese au fost răsucite până s-au rupt, şi atunci au fost etichetate cu
nivelul de presiune la care puteau rezista. Unele au fost întinse până la limita lor de
rezistenţă, cu nivelul lor de putere de asemenea notat. Altele au fost comprimate până la
limita lor de compresiune şi măsurate. Datorită testării, directorul laminorului ştia exact
ce presiune şi ce tensiune putea suporta fiecare piesă de oţel dacă era folosită la contruirea
unei nave, a unei clădiri sau a unui pod.
De multe ori aşa se întâmplă şi cu copiii lui Dumnezeu. El nu vrea să fim ca nişte
vaze fragile de sticlă sau de porţelan. El vrea să fim ca aceste piese rezistente de oţel,
capabili să suportăm presiunea de răsucire şi de compresiune la maximum fără să ne
prăbuşim.
Dumnezeu nu vrea să fim ca plantele de seră, care sunt adăpostite de vremea aspră,
ci ca stejarii bătuţi de furtună; nu ca dunele de nisip care sunt mânate încolo şi încoace de
orice rafală de vânt, ci ca munţii de granit care înfruntă furtunile cele mai puternice. Însă
pentru a realiza aceasta, El trebuie să ne ia în camera Lui de testare prin suferinţă. Şi mulţi
dintre noi n-au nevoie de nici un alt argument decât experienţele noastre pentru a dovedi
că suferinţa este într-adevăr camera lui Dumnezeu de testare a credinţei. J. H. M.
 Este foarte uşor pentru noi să vorbim şi să teoretizăm despre credinţă, dar Dumnezeu
deseori ne pune în creuzetul necazurilor ca să testeze puritatea aurului nostru şi să separe
zgura de metal. Ce fericiţi suntem dacă uraganele care bat asupra mării agitate a vieţii
noastre au efectul de a-L face pe Domnul Isus mai preţios pentru noi! Este mai bine să
supravieţuieşti furtunii cu Hristos decât să navighezi pe ape liniştite fără El. J. R. Macduff
Şi dacă Dumnezeu nu reuşeşte să maturizeze viaţa ta fără suferinţă?

29 August
Ducându-Şi crucea.
(Ioan 19:17)

„Crucea schimbată“ este un poem care vorbeşte despre o femeie obosită care credea
că crucea pe care trebuie ea s-o poarte este cu siguranţă mai grea decât crucile altor
oameni, aşa că vroia să poată alege crucea altui om. Când s-a dus să se culce, a visat că a
fost dusă într-un loc unde erau multe cruci diferite din care putea să aleagă. Erau de
diferite forme şi mărimi, dar cea mai frumoasă dintre ele era acoperită cu aur şi pietre
scumpe. „Pe aceasta aş putea s-o port cu uşurinţă“, a spus ea. Aşa că a ridicat-o, dar trupul
ei slăbit s-a clătinat sub greutatea crucii. Pietrele scumpe şi aurul erau frumoase, însă erau
mult prea grele pentru ea ca să le care.
Următoarea cruce pe care a observat-o era foarte frumoasă, cu flori frumoase
împletite în jurul formei ei sculptate. Cu siguranţă aceasta era pentru ea. A ridicat-o, dar
dedesubtul florilor erau nişte spini mari care i-au sfredelit şi i-au rupt pielea.
În sfârşit a ajuns la o cruce simplă fără pietre scumpe, fără sculpturi, şi doar cu
câteva cuvinte de dragoste înscrise pe ea. Când a ridicat-o, s-a dovedit a fi mai bună decât
toate celelalte, şi cel mai uşor de cărat. Şi când s-a uitat la ea, a observat că era scăldată
într-o lumină care cădea din cer. Atunci a recunoscut-o că era vechea ei cruce. A găsit-o
încă o dată, şi era cea mai bună dintre toate, şi cea mai uşoară pentru ea.
Vezi, Dumnezeu ştie cel mai bine ce cruce trebuie să porţi, şi noi nu ştim niciodată
cât de grea poate fi crucea altcuiva. Invidiem pe cineva care este bogat, cu o cruce de aur
împodobită cu pietre scumpe, dar nu ştim cât de grea este. Ne uităm la cineva a cărui viaţă
pare atât de uşoară şi care poartă o cruce acoperită cu flori. Dar dacă am putea efectiv să
încercăm toate crucile care credem noi că sunt mai uşoare decât a noastră, n-am găsi
niciodată una mai bună şi mai potrivită pentru noi decât a noastră. din Licăriri prin
ferestrele vieţii

Dacă tu, cu nerăbdare, renunţi la crucea ta,

N-o vei mai găsi din nou în lumea aceasta;
Nici în alta, căci aici şi numai aici
Îţi este dat să suferi pentru Dumnezeu.
În lumea cealaltă o să poţi mai desăvârşit
 Să-L iubeşti şi să-I slujeşti, să-L lauzi,
Să te apropii tot mai mult de El cu plăcere.
Dar atunci noi nu vom mai fi chemaţi
Să suferim, care este menirea noastră aici.
Nu poţi să suferi, deci, o oră sau două?
Dacă El te-ar chema astăzi de la crucea ta,
Spunând: „S-a isprăvit – acea cruce grea a ta
De care te-ai rugat să fii eliberat“,
Nu crezi că un sentiment de regret
Te-ar copleşi? Ai spune:
„Aşa curând? Lasă-mă să mă întorc şi să mai sufăr o vreme
Cu mai multă răbdare. Încă nu L-am lăudat pe Dumnezeu“.
Deci oricând va veni, acea chemare pe care toţi o aşteptăm,
Ne va părea curând, prea curând. Să luăm aminte în viaţă
Că Dumnezeu poate fi glorificat în noi acum.
Predica lui Ugo Bassi într-un spital

30 August
Cei ce coborâseră pe mare în corăbii,
şi făceau negoţ pe apele cele mari,
aceia au văzut lucrările Domnului
şi minunile Lui în mijlocul adâncului.
(Psalmul 107:23-24)

Omul care nu a învăţat că orice vânt care bate poate fi folosit pentru a ne călăuzi spre
cer cu siguranţă nu stăpâneşte arta navigării şi este doar un novice. De fapt, singurul lucru
care nu ajută pe nimeni este liniştea de moarte. Orice vânt, fie el de la nord, de la sud, de
la est sau de la vest ne poate ajuta să ajungem în portul binecuvântat. Deci caută doar
aceasta: să stai bine pe mare – şi atunci să nu te temi de vânturile puternice. Rugăciunea
noastră să fie ca cea a unui englez bătrân: „O, Doamne, du-ne spre apele adânci ale mării,
pentru că suntem atât de aproape de ţărm încât chiar şi o mică briză de la cel rău ar putea
sfărâma corabia noastră de stânci. Din nou, Doamne, du-ne spre apele adânci ale mării,
acolo unde va fi suficient loc să câştigăm o victorie glorioasă“. Mark Guy Pearse
Adu-ţi aminte că credinţa noastră este întotdeauna la înălţimea ei maximă când
suntem în mijlocul încercării, şi încrederea în carne nu va suporta niciodată testarea.
Credinţa pe vreme frumoasă nu este deloc credinţă. Charles H. Spurgeon

31 August
 Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.
(Ioan 20:29)

Ce important este pentru Dumnezeu să ne îndrepte mereu spre lucrurile care nu se

văd, pentru că suntem atât de uşor prinşi în cursă de lucrurile pe care le putem vedea!
Dacă Petru avea de gând să umble pe apă, trebuia să umble, dar dacă avea de gând să
înoate până la Domnul Isus, trebuia să înoate. Nu putea să le facă pe amândouă. Dacă o
pasăre are de gând să zboare, trebuie să stea departe de garduri şi de copaci, încrezându-se
în forţa aripilor sale. Şi dacă încearcă să stea la mică distanţă de pământ, nu va zbura
niciodată foarte bine.
Dumnezeu a trebuit să-l aducă pe Avraam la capătul puterilor lui şi să-i arate că nu
poate face nimic cu trupul lui. El a trebuit să-şi considere trupul „aproape mort“ (Evrei
11:12) şi apoi să se încreadă în Dumnezeu ca să facă toată lucrarea. Când şi-a luat ochii
de la el însuşi şi s-a încrezut numai în Dumnezeu, a devenit „deplin încredinţat că
Dumnezeu ce făgăduieşte poate să şi împlinească“ (Rom. 4:21).
Aceasta ne învaţă Dumnezeu, şi El trebuie să ţină rezultatele care ne încurajează
departe de noi, până învăţăm să ne încredem în El fără ele. Atunci Lui Îi place să facă la
fel de real pentru noi Cuvântul Lui în actualitate precum este în credinţa noastră. A. B.
Simpson

Nu cer ca El să-mi demonstreze că

Cuvântul Lui e adevărat,
Şi că înainte să pot crede
El trebuie să mă lase să văd.
Îmi e deajuns să ştiu
Că e adevărat pentru că El spune că este;
Mă voi baza pe Cuvântul Lui neschimbător
Şi mă voi încrede până voi putea să înţeleg.
E. M. Winter
 1 Septembrie
I a t ă , î ţ i v o i îm p o d o b i p i e t r e l e s c u m p e c u a n t i m o n i u .
(Isaia 54:11)

Pietrele din zid au spus: „Noi am venit din munţii îndepărtaţi - din coasta
stâncilor colţuroase. Focul şi apa au lucrat asupra noastră timp de veacuri, dar n-au
produs decât nişte crăpături. Însă mâinile omeneşti ca ale voastre ne-au transformat
în cămine în care copiii rasei voastre nemuritoare se nasc, suferă, se bucură, găsesc
odihnă şi adăpost, şi învaţă lecţiile pe care Creatorul nostru şi al vostru ni le predă.
Dar ca să ajungem să fim folosite pentru acest scop, am îndurat mult. Dinamita ne-
a sfâşiat inima, şi târnăcoapele ne-au spart în bucăţi. Deseori când zăceam
deformate şi sparte în carieră, totul părea să fie fără formă sau sens. Dar treptat am
fost tăiate în blocuri, şi unele dintre noi am fost cioplite cu instrumente mai ascuţite
până am căpătat o muchie fină. Acum suntem desăvârşite, suntem în locurile
noastre potrivite şi suntem de folos.
Voi, însă, sunteţi încă în cariera voastră. Voi nu sunteţi desăvârşiţi, şi din
această cauză, aşa cum a fost odată cazul cu noi, sunt multe lucruri pe care voi nu le
înţelegeţi. Dar voi sunteţi destinaţi pentru o clădire mai înaltă, şi într-o zi veţi fi
aşezaţi în ea de mâini îngereşti, devenind pietre vii într-un templu ceresc“.

Î n a e r u l n e mi ş c a t mu z i c a n u s e a u d e ;
Î n m a r m u r a b r u t ă s e a s c u n d e o f r u mu s e ţ e n e v ă z u t ă ;
C a s ă i a s ă m u z i c ă ş i f r u mu s e ţ e e n e v o i e
De atingerea me ş t e r u l u i , de dalta ascuţită a
sculptorului.

M a r e l e M e ş t e r , n e a t i n g e c u m â i n i l e L u i î n d e mâ n a t i c e ;
N u l ă s a ţ i mu z i c a d i n n o i s ă mo a r ă !
Marele Sculptor, ciopleşte-ne şi şlefuieşte-ne; nu lăsa
Să rămână, ascuns şi pierdut, chipul Tău în noi!

2 Septembrie
Vouă vi s-a dat harul …să şi pătimiţi pentru El.
(Filipeni 1:29)
 Dumnezeu are o şcoală costisitoare, pentru că multe din lecţiile Lui se învaţă
printre lacrimi. Richard Baxter, un predicator puritan din secolul al XVII-lea, a
spus odată: „O, Dumnezeule, Îţi mulţumesc pentru disciplina pe care am îndurat-o
în acest trup timp de cincizeci şi opt de ani“. Şi cu siguranţă el nu este singurul om
care a schimbat necazul în biruinţă.
În curând şcoala Tatălui nostru ceresc se va închide pentru noi, pentru că
sfârşitul trimestrului şcolar este cu fiecare zi mai aproape. Fie ca noi să nu fugim
niciodată de o lecţie grea sau de nuiaua disciplinei. Mai bogată va fi cununa
noastră, şi mai plăcut va fi cerul, dacă răbdăm cu bucurie până la sfârşit. Atunci
vom ajunge la glorie. Theodore L. Cuyler
Cel mai fin porţelan din lume este ars în cuptor cel puţin de trei ori, şi unele de
mai multe ori. Porţelanul de Dresda este întotdeauna ars de trei ori. De ce este forţat
să îndure o căldură atât de intensă? N-ar trebui să fie de ajuns o dată sau de două
ori? Nu, trebuie să arzi porţelanul de trei ori pentru ca auriul, purpuriul şi celelalte
culori să fie mai strălucitoare, mai frumoase şi permanent ataşate.
Noi suntem modelaţi după acelaşi principiu. Încercările omeneşti ale vieţii se
aprind în noi de multe ori, şi prin harul lui Dumnezeu, se formează în noi culori
frumoase, făcute să strălucească pentru totdeauna. Cortland Myers

Cele mai frumoase flori de pe pământ nu cresc pe câmpii

însorite,
Ci acolo unde o mare ridicare de teren a rupt în două
Pământul zâmbitor.
După ce bat vânturile devastatoare,
Şi cade lava topită, focul şi cenuşa,
Glasul blând şi liniştit al lui Dumnez eu su flă vinde care peste
tot .
Din pietrele crăpate şi din prăpăstiile adânci îmbrăcate în
ferigă,
Curg ape vii ca din inimile care plâng,
Acolo în dulcea geană de lumină cad picăturile de rouă
Şi îngerii au grijă de plantele lui Dumnezeu când se lasă
noaptea,
Şi Preaiubitul trecând pe acolo
Va aduna crinii în zori de zi.
J. H. D.

3 Septembrie
 A văzut pe ucenici că se necăjesc cu vâslirea.
(Marcu 6:48)

Necăjindu-ne şi luptându-ne nu împlinim lucrarea pe care ne-a dat-o

Dumnezeu de făcut. Numai Dumnezeu Însuşi, care lucrează întotdeauna fără stres
şi fără încordare şi care niciodată nu Se surmenează, poate face lucrarea pe care o
dă copiilor Lui. Când ne încredem liniştiţi în El ca s-o facem, lucrarea va fi
completă şi va fi bine făcută. Şi felul în care putem să-L lăsăm pe El să-Şi facă
lucrarea prin noi este să rămânem atât de deplin în Hristos prin credinţă încât El să
ne umple până la refuz.
Un om care a aflat acest secret a spus odată: „Am venit la Domnul Isus şi am
băut, şi cred că nu-mi va mai fi sete niciodată. Motto-ul vieţii mele a devenit: «Nu
te surmena, ci revarsă-te» şi a schimbat deja în întregime viaţa mea“.
Nu este nici un efort istovitor într-o viaţă din belşug, şi aceasta este irezistibil
de liniştită. Este viaţa normală de omnipotenţă şi necurmată împlinire în care
Hristos ne invită pe fiecare din noi să intrăm - astăzi şi întotdeauna.
din Vremurile şcolii duminicale

Odihneşte-te, suflete al meu, o, taină binecuvântată,

A v i e ţ i i a d e v ă r a t e c a r e Î l g l o r i f i c ă p e D o mn u l :
N u î n t o t d e a u n a s u f l e t u l c e l ma i o c u p a t Î l s l u j e ş t e c e l ma i
bine,
Ci acela care se odihneşte pe Cuvântul Lui vrednic de
încredere.
O d i h n e ş t e - t e , n u - ţ i l ă s a i n i ma s ă s e t u l b u r e ,
Pentru că valurile foarte mici strică imaginea frumoasă
A gloriei cereşti pe care lacul liniştit o reflectă -
Ş i a s t f e l t u p o r ţ i i ma g i n e a p e c a r e E l o a r e .

Odihneşte-te, suflete al meu, căci odihna este de folos;

I n i mi i l i n i ş t i t e D u mn e z e u î i f a c e c u n o s c u t t a i n e l e S a l e ;
Astfel vei învăţa să aştepţi, şi să veghezi, şi să munceşti,
Întărit ca să suporţi, întrucât Hristos locuieşte în tine.
Căci ce este slujirea decât viaţa lui Isus,
Trăită într-un vas făcut din lutul fragil al pământului,
Care iubeşte şi dăruieşte şi se deschide pentru alţii,
O jertfă vie de la zi la zi.

Odihneşte-te, ca să fii un răspuns

 P e n t r u c e i c a r e î n t r e a b ă : „C i n e e s t e D u mn e z e u ş i u n d e
este?“
P e n t r u c ă D u mn e z e u e s t e o d i h n ă , ş i u n d e l o c u i e ş t e E l e s t e
linişte,
Şi cei ce locuiesc în El, au parte de odihna Lui.
Şi ce ar putea satisface marea nelinişte din jurul tău,
D e c â t p a c e a p r o f u n d ă a l u i D u m n e z e u c a r e I - a u mp l u t
i n i ma ?
P e n t r u c ă u n G l a s v i u î n c ă ma i c h e a mă p e c e i t r u d i ţ i
La Cel care a spus: „Veniţi la Mine şi Eu vă voi da
o d i h n ă “.
Freda Hanbury Allen
În liniştea învierii este puterea învierii.

4 Septembrie
Când vor suna lung din cornul de berbec, şi când veţi auzi
sunetul trâmbiţei, tot poporul să scoată mari strigăte.
Atunci zidul cetăţii se va prăbuşi, şi poporul să se suie,
fiecare drept înainte.(Iosua 6:5)

Strigătele mari ale credinţei neclintite sunt exact opusul cârtelilor credinţei
şovăitoare şi a plângerilor inimilor descurajate. Dintre toate „tainele Domnului“
(Psalmul 25:14, KJV), nu cred că există vreuna mai preţioasă decât taina acestor
strigăte mari ale credinţei. „Domnul a zis lui Iosua: «Iată, am dat în mâinile tale
Ierihonul şi pe împăratul lui, pe vitejii lui ostaşi»“ (Iosua 6:2, KJV). El n-a zis:
„Voi da“, ci „am dat“. Victoria aparţinea deja copiilor lui Israel, şi acum ei erau
chemaţi să intre în posesia ei. Dar marea întrebare care rămânea era cum. Părea
imposibil, dar Domnul avea un plan.
Nimeni n-ar fi crezut în mod normal că un strigăt ar putea face să cadă zidurile
unei cetăţi. Însă secretul victoriei lor stătea tocmai în acel strigăt, pentru că era
strigătul credinţei. Şi era o credinţă care îndrăznea să revendice o victorie promisă
numai pe baza autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu, chiar dacă nu era nici un semn
fizic de împlinire. Dumnezeu a împlinit promisiunea Lui ca răspuns la credinţa lor,
pentru că atunci când au strigat, El a făcut să cadă zidurile.
Dumnezeu declarase: „Am dat în mâinile tale Ierihonul“, şi credinţa a crezut
că lucrul acesta este adevărat. Şi multe secole mai târziu Duhul Sfânt a înregistrat
acest triumf al credinţei în epistola către evrei în felul următor: „Prin credinţă au
căzut zidurile Ierihonului, după ce au fost ocolite şapte zile“ (Evrei 11:30).
Hannah Whitall Smith

C r e d i n ţ a n u p o a t e a j u n g e n i c i o d a t ă l a î mp l i n i r e a e i ,
P â n ă n u î n ă l ţ ă m c â n t a r e a d e m u l ţ u mi r e a v i c t o r i e i :
În glorioasa cetate a mântuirii,
D u mn e z e u n e - a s p u s c ă t o a t e p o r ţ i l e s u n t l a u d ă .

5 Septembrie
Ferice de toţi cei ce nădăjduiesc în El!
(Isaia 30:18)

Deseori auzim despre aşteptarea lui Dumnezeu, care de fapt înseamnă că El

aşteaptă până suntem noi gata. Există şi o altă latură însă. Când noi Îl aşteptăm pe
Dumnezeu, noi aşteptăm până este El gata.
Unii oameni spun, şi foarte mulţi cred, că îndată ce am îndeplinit toate
condiţiile Lui, Dumnezeu va răspunde rugăciunii noastre. Ei ne învaţă că El trăieşte
într-un etern acum, că la El nu există nici trecut nici viitor, şi că dacă putem împlini
tot ce cere El ca să ascultăm de voia Lui, imediat nevoile noastre vor fi satisfăcute,
dorinţele noastre împlinite şi rugăciunile noastre ascultate.
Cu toate că este mult adevăr în această opinie, ea exprimă numai o latură a
adevărului. Dumnezeu trăieşte într-adevăr într-un etern acum, însă El Îşi duce la
îndeplinire planurile Sale în timp. O cerere prezentată lui Dumnezeu este ca o
sămânţă aruncată pe pământ. Forţe mai presus de controlul nostru trebuie să lucreze
asupra ei până la realizarea concretă a răspunsului.
din Susurul blând şi liniştit

Am dorit să merg pe un drum uşor,

Şi să las în urmă rutina plictisitoare de acasă,
 Gândindu - mă să slu jesc Du mn ez eului me u în alte c â mpu ri de
lu cru;
D a r I s u s a s p u s : „ T i mp u l M e u n - a s o s i t î n c ă “ .

A m d o r i t s ă s e m ă n s ă mâ n ţ a î n a l t p ă m â n t ,
Să fiu dezlegat din legături în lucrare, şi liber,
S ă m ă a l ă t u r a l t o r l u c r ă t o r i î n mu n c a l o r ;
D a r I s u s a s p u s : „N u e s t e a c e a s t a a l e g e r e a M e a p e n t r u
tine“.

Am dorit să las pustiul, şi să fiu condus

Să lucrez acolo unde sufletele erau cufundate în păcat şi
ruşine,
Ca să-i pot câştiga; dar Stăpânul a spus:
„ E u n u t e - a m c h e ma t , v e s t e ş t e a i c i N u m e l e m e u “ .

A m d o r i t s ă d u c b ă t ă l i i l e Î mp ă r a t u l u i m e u ,
S ă î n a l ţ s t e a g u r i l e L u i î n t o i u l c e l e i ma i g r e l e l u p t e ;
D a r m a r e l e m e u C ă p i t a n m- a p u s s ă a ş t e p t ş i s ă c â n t
Cântările biruinţelor Lui în viaţa mea liniştită.

Am dorit să las sfera grea şi dificilă,

Unde trebuia să stau şi să aştept singur,
C a s ă s i mt c ă a m l â n g ă mi n e u n a j u t o r u ma n ,
Dar Isus m-a pus să păzesc o poartă părăsită.

Am dorit să las munca obişnuită de fiecare zi,

U n d e n i me n i n u p ă r e a s ă m ă î n ţ e l e a g ă s a u s ă - i p e s e ;
Dar Isus a spus: „Am ales pentru tine acest teren,
Ca tu să creşti pentru Mine flori rare“.

Ş i a c u m n u m a i d o r e s c n i mi c d e c â t s ă f a c
Acasă, sau departe, voia Lui binecuvântată,
S ă l u c r e z c u mu l ţ i s a u c u p u ţ i n i ;
Ş i a s t f e l , „a l e g â n d s ă n u a l e g “, i n i ma m e a va fi
liniştită.
Şi Răbdarea vroia să aştepte.

selectat
din Călătoria Creştinului
 6 Septembrie
Tu rămâi. (Evrei 1:11)

Sunt aşa de mulţi oameni care stau singuri lângă şemineul lor! Ei stau lângă un
alt scaun, odată ocupat, şi nu-şi pot reţine lacrimile care curg. Ei stau singuri atât de
mult, dar este Cineva care este nevăzut şi foarte aproape de ei. Dar dintr-un motiv
oarecare, ei nu-şi dau seama de prezenţa Lui. A realiza aceasta este o binecuvântare,
însă este foarte rară. Depinde de dispoziţia lor, de sentimentele lor, de condiţia lor
fizică şi de vreme. Ploaia sau ceaţa deasă de afară, insomnia sau durerea intensă,
par să afecteze dispoziţia lor şi să le tulbure vederea, astfel încât ei nu realizează
prezenţa Lui.
Există, însă, ceva chiar mai bun decât a realiza, şi chiar mai binecuvântat. Este
complet independent de aceste alte condiţii şi este ceva care va rămâne cu voi. Este
aceasta: să recunoşti acea prezenţă nevăzută, care este atât de minunată, de
liniştitoare, de calmantă şi de caldă. Deci recunoaşte prezenţa Stăpânului. El este
aici, aproape de tine, şi prezenţa Lui este reală. Recunoaşterea te va ajuta de
asemenea să realizezi, dar ea nu depinde niciodată de aceasta.
Da, este infinit mai mult - adevărul este o prezenţă, nu un lucru, nu un fapt, sau
o afirmaţie. Cineva este prezent, şi El este un Prieten inimos şi este Domnul cel
atotputernic. Acesta este un adevăr plin de bucurie pentru inimile care plâng de
pretutindeni, indiferent de motivul lacrimilor şi oricare ar fi râul pe malul căruia
este plantată salcia lor plângătoare. Samuel Dickey Gordon

Când din viaţa mea au dispărut bucuriile de altădată,

Ş i c o mo r i l e , c a r e e r a u a l e m e l e o d a t ă , n u l e m a i p o t
revendica,
A c e s t a d e v ă r î m i h r ă n e ş t e i n i ma î n s e t a t ă ş i î n f o me t a t ă :
D o a mn e , T U R Ă M Â I A I C I ! T U e ş t i me r e u a c e l a ş i !

Când râurile seacă, acele râuri de bucurie înviorătoare -

Prietenii atât de binecuvântate, de rodnice, de libere;
Când cerul sărutat de soare face loc norilor deprimanţi,
D o a mn e , T U R Ă M Â I A I C I ! T U e ş t i î n c ă î n i n i ma m e a .
 Când puterea te lasă, şi picioarele, acum obosite şi sleite,
N u m a i p o t m e r g e î n mi s i u n i l e f e r i c i t e ,
De ce să oftez, sau să las să mi se întunece zilele?
D o a mn e , T U R Ă M Â I A I C I ! M i - a i p u t e a d a m a i m u l t ?

A s t f e l î n z i l e l e v i e ţ i i me l e - o r i c i n e s a u o r i c e m i - a r l i p s i ,
P ri eteni , pri eten ii , bucu rii , într -o mă s ur ă ma i mi c ă sau
ma i ma r e ,
C ântă ril e vor fi a le me le , ni ci o înt rista re nu t rebu ie s ă mă
a salt ez e,
D o a mn e , T U R Ă M Â I A I C I ! T U e ş t i î n c ă î n i n i ma m e a .
J. Danson Smith

7 Septembrie
Dum nezeu este adăpostul şi sprijinul nostru,
un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi.
(Psalmul 46:1)

„De ce nu m-a ajutat Dumnezeu mai devreme?“ Aceasta este o întrebare care se pune
deseori, dar nu este voia Lui să acţioneze după programul nostru. El doreşte să te
schimbe prin necazul acesta şi să te facă să înveţi o lecţie din asta. El a promis: „voi
fi cu el în strâmtorare, îl voi izbăvi şi-l voi proslăvi“ (Psalmul 91:15). El va fi cu tine în
strâmtorare toată ziua şi toată noaptea. După aceea, El te va scoate din ea, dar nu
înainte ca tu să încetezi să mai fi neliniştit şi îngrijorat din cauza ei şi să devii calm
şi liniştit. Atunci El va spune: „Ajunge“.
Dumnezeu foloseşte necazul ca să-i înveţe pe copiii Săi lecţii preţioase.
Dificultăţile sunt făcute să ne educe, şi când lucrarea lor bună s-a împlinit, vom
primi o răsplată glorioasă prin ele. Există o bucurie dulce şi o valoare reală în
dificultăţi, pentru că El le priveşte nu ca dificultăţi, ci ca oportunităţi. selectat

N u î n t o t d e a u n a s c o ş i D I N v r e mu r i l e n o a s t r e d e n e c a z ,
Ş i d i n l u p t e l e a p r i g e ş i c u mp l i t e ,
Ci ÎN - mai adânc ÎN - pentru odihna noastră sigură,
Locul păcii noastre, în El.
 Annie Johnson Flint

Odată am auzit următoarea afirmaţie de la un bătrân simplu, şi n-am uitat-o

niciodată: „Când Dumnezeu te încearcă, este timpul potrivit să-L încerci, punând la
încercare promisiunile Sale şi apoi cerând de la El exact ceea ce încercările tale au
făcut necesar“.
Există două căi de a ieşi dintr-o încercare. Una este pur şi simplu să încerci să
scapi de încercare, şi apoi să fii mulţumitor când s-a terminat. Cealaltă este să
recunoşti încercarea ca fiind o provocare de la Dumnezeu ca să ceri o
binecuvântare mai mare decât ai experimentat vreodată înainte, şi s-o accepţi cu
plăcere ca o oportunitate de a primi o măsură mai mare din harul divin al lui
Dumnezeu.
În felul acesta, chiar şi Adversarul devine un ajutor pentru noi, şi toate
lucrurile care par să fie împotriva noastră ajung să ne ajute pe drum. Cu siguranţă,
aceasta vor să spună cuvintele: „În toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori,
prin Acela care ne-a iubit“ (Romani 8:37). A. B. Simpson

8 Septembrie
M - a i s c o s l a l o c l a r g , c â n d a m f o s t l a s t r âm t o a r e .
( P s a l m u l 4 : 1 , K J V)

Acest verset este una din cele mai mari mărturii scrise vreodată cu privire la
eficienţa lucrării lui Dumnezeu în favoarea noastră în timpuri de criză. Este
exprimarea mulţumirii că a fost scăpat nu de suferinţă, ci mai degrabă prin
suferinţă. Afirmând că: „M-ai scos la loc larg, când am fost la strâmtoare“,
psalmistul spune că necazurile vieţii au fost ele însele sursa acestei scoateri la loc
larg a vieţii lui.
N-am experimentat noi aceasta de o mie de ori şi am văzut că este adevărat?
Cineva a spus odată despre Iosif că atunci când era în închisoare, „fiarele i-au intrat
în suflet“. Şi tăria fierului este exact ce avea el nevoie, pentru că mai devreme
experimentase numai strălucirea aurului. El se bucurase de visele tinereţii, şi
visarea întăreşte într-adevăr inima. Cine varsă lacrimi mari pentru o simplă poveste
de dragoste nu va fi de prea mare ajutor într-o criză adevărată, pentru că
adevăratele necazuri vor fi prea mari pentru el. Toţi avem nevoie de fier în viaţă ca
să ne scoatem caracterul la loc larg. Aurul este doar o viziune trecătoare, în timp ce
fierul este adevărata experienţă de viaţă. Lanţul care este legătura obişnuită care ne
uneşte cu alţii trebuie să fie unul de fier. Atingerea obişnuită a umanităţii care dă
oamenilor adevărata asemănare nu este bucuria, ci necazul - aurul este parţial doar
pentru câţiva, dar fierul este universal.
Dragă suflete, dacă vrei ca adevărata ta compasiune pentru alţii să crească,
trebuie să doreşti ca viaţa ta să fie restrânsă până la un anumit grad de suferinţă.
Închisoarea pentru Iosif a fost chiar drumul spre tronul său, şi ar fi fost incapabil să
ridice povara de fier a fraţilor săi dacă n-ar fi experimentat fierul în propria lui
viaţă. Viaţa ta va fi extinsă în funcţie de cât fier ai îndurat, pentru că în umbrele
vieţii tale vei găsi adevărata împlinire a viselor tale de glorie. Aşa că nu te plânge
de umbrele întunericului - în realitate, ele sunt mai bune decât ar putea să fie
vreodată visele tale. Să nu spui că întunericul închisorii te-a încătuşat, pentru că
aceste cătuşe ale tale sunt aripi - aripi cu care zbori spre inima şi sufletul umanităţii.
Şi poarta închisorii tale este poarta spre inima universului. Dumnezeu te-a scos la
loc larg prin suportarea lanţului necazurilor. George Matheson
Dacă Iosif n-ar fi fost niciodată prizonier în Egipt, n-ar fi fost niciodată
guvernatorul Egiptului. Lanţul de fier cu care i-au legat picioarele, i-a adus lanţul
de aur de la gâtul său. selectat

9 Septembrie
O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ
mult:
a răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc.
(Matei 13:5)

Pământul nu era adânc! Din contextul învăţăturii acestei parabole, se pare că

noi trebuie să facem ceva cu privire la adâncimea pământului. Sămânţa roditoare a
căzut în „pământ bun“ (v.8), sau în inimi bune şi oneste. Presupun că oamenii
superficiali sunt cei care „n-au pământ mult“ - cei care n-au nici un scop real în
viaţă şi sunt uşor influenţaţi de o chemare tandră, de o predică bună, sau de o
simplă melodie. Şi la început par că vor ajunge la ceva pentru Dumnezeu, dar
pentru că ei „n-au pământ mult“, n-au nici un scop profund sau autentic, şi nici o
dorinţă arzătoare de a cunoaşte voia Lui ca să-l împlinească. De aceea trebuie să
avem grijă să păstrăm pământul din inima noastră.
 Când unui soldat roman i-a spus călăuza lui că dacă va insista să facă o
anumită călătorie, s-ar putea să-i fie fatal, el a răspuns: „Trebuie neapărat să merg -
nu trebuie neapărat să trăiesc“. Aceasta era cu adevărat o convingere profundă, şi
numai când suntem convinşi în felul acesta vieţile noastre vor ajunge la ceva. Dar o
viaţă superficială trăieşte după impulsurile, impresiile, intuiţiile, instinctele şi în
mod deosebit după împrejurările ei. Cei care au însă un caracter profund, privesc
dincolo de toate aceste lucruri şi merg neclintiţi înainte, pentru că văd viitorul, în
care necazul, aparenta înfrângere şi căderea vor fi inversate. Ei navighează drept
prin norii de furtună spre lumina strălucitoare a soarelui, care întotdeauna îi
aşteaptă de partea cealaltă.
Odată ce Dumnezeu ne-a adâncit, El ne poate da cele mai adânci adevăruri ale
Sale, cele mai profunde taine ale Sale, şi ne va încredinţa o putere mai mare.
Doamne, condu-ne spre adâncimile vieţii Tale şi scapă-ne de o existenţă
superficială!

Spre câmpuri mai vaste ale viziunii sfinte;

S p r e î n ă l ţ i mi m a i mă r e ţ e a l e c r e d i n ţ e i ş i d r a g o s t e i ;
Înainte şi în sus, înţelegând deplin
T o a t e l u c r u r i l e p e n t r u c a r e E l t e c h e a mă d e s u s .

A. B. Simpson

10 Septembrie
DOMNUL va sfârşi ce a început pentru mine.
(Psalmul 138:8)

Există un mister divin în suferinţă, un mister care are o putere uimitoare şi

supranaturală şi care n-a fost niciodată pe deplin înţeles de raţiunea umană. Nimeni
nu a realizat vreodată un nivel profund de spiritualitate sau de sfinţenie fără să
experimenteze multă suferinţă. Când un om care suferă ajunge la un punct în care
poate fi calm şi fericit, zâmbind în interiorul lui în faţa suferinţei prin care trece, şi
nu-L mai roagă pe Dumnezeu să-l scape de ea, atunci suferinţa şi-a împlinit
misiunea binecuvântată, răbdarea şi-a făcut „desăvârşit lucrarea“ (Iacov 1:4), şi
durerea crucificării a început să se transforme într-o cunună.
 Prin această experienţă a suferinţei depline Duhul Sfânt lucrează multe lucruri
miraculoase în adâncul sufletului nostru. În această stare, întreaga noastră fiinţă stă
perfect liniştită sub mâna lui Dumnezeu; toată puterea şi abilitatea minţii, voinţa şi
inima sunt în sfârşit supuse; liniştea eternităţii ne linişteşte întreg sufletul; şi în
sfârşit, gura devine tăcută, având doar câteva cuvinte de spus, şi nu mai strigă
cuvintele pe care Domnul Hristos le-a rostit pe cruce: „Dumnezeule! Dumnezeule!
Pentru ce M-ai părăsit?“ (Psalmul 22:1).
În acest punct omul nu-şi mai imaginează castele în cer, şi nu mai urmăreşte
idei nebune, şi raţiunea lui devine calmă şi relaxată, cu toate alegerile înlăturate,
pentru că singura alegere acum a devenit planul lui Dumnezeu. De asemenea,
sentimentele lui sunt înţărcate de la alţi oameni şi alte lucruri, pierzându-şi
sensibilitatea, astfel încât nimic nu-l poate răni, nu-l poate ofensa, nu-l poate opri şi
nu-i poate sta în drum. Acum el poate să lase împrejurările să fie aşa cum sunt, şi să
continue să-L caute numai pe Dumnezeu şi voia Lui, cu acea calmă asigurare că El
face totul în univers, fie bine fie rău, în trecut sau în prezent, ca să lucreze „spre
binele celor ce iubesc pe Dumnezeu“ (Rom. 8:28).
O, binecuvântările supunerii absolute faţă de Hristos! Ce binecuvântare este să
ne pierdem puterea, înţelepciunea, planurile şi dorinţele şi să fim acolo unde fiecare
uncie din fiinţa noastră devine ca o mare liniştită a Galileii sub picioarele
atotputernice ale Domnului Isus! din Hrana sufletului
Lucrul cel mai important este să suferi fără să te descurajezi.
François Fenelon

I n i ma c a r e s l u j e ş t e , ş i i u b e ş t e , ş i r ă m â n e c r e d i n c i o a s ă ,
A u d e p r e t u t i n d e n i mi ş c a r e a a r i p i l o r î n g e r e ş t i .

11 Septembrie
Şi astfel, fiindcă [Avraam] a aşteptat cu răbdare,
a dobândit făgăduinţa.
(Evrei 6:15)

Avraam a fost încercat o perioadă foarte lungă de timp, dar a fost răsplătit din
belşug. Domnul l-a încercat întârziind împlinirea promisiunii Sale. Satan l-a
încercat prin ispită, şi oamenii l-au încercat prin invidia, neîncrederea şi
împotrivirea lor faţă de el. Sara l-a încercat prin temperamentul ei neliniştit. Totuşi
el a îndurat cu răbdare, fără să pună întrebări cu privire la veridicitatea şi puterea
lui Dumnezeu şi fără să se îndoiască de credincioşia şi dragostea lui Dumnezeu. În
schimb, Avraam s-a supus suveranităţii divine şi înţelepciunii infinite a lui
Dumnezeu. Şi el a tăcut de-a lungul multor întârzieri, dorind să aştepte timpul
Domnului. După ce a îndurat cu răbdare, a obţinut împlinirea promisiunii.
Preaiubitule, promisiunile lui Dumnezeu nu vor rămâne niciodată neîmplinite,
şi cei care aşteaptă cu răbdare nu vor fi niciodată dezamăgiţi, căci credinţa
adevărată duce la realizare. Viaţa lui Avraam condamnă spiritul de grabă, mustră
pe cei care se plâng, laudă pe cei răbdători şi încurajează supunerea tăcută faţă de
voia şi calea lui Dumnezeu.
Adu-ţi aminte că Avraam a fost încercat, dar a aşteptat cu răbdare, şi în cele
din urmă a primit ce i-a fost promis, şi a fost mulţumit. Dacă îi vei urma exemplul,
vei avea parte de aceeaşi binecuvântare. selectat

12 Septembrie
Cine este aceea, care se suie din pustie, rezemată de iubitul ei?
(Cântarea Cântărilor 8:5)

Odată am învăţat o lecţie importantă la o adunare de rugăciune la o biserică

din sud. Când s-a rugat un om, el I-a cerut Domnului diverse binecuvântări, aşa
cum şi tu şi eu facem, şi apoi I-a mulţumit Domnului pentru multe binecuvântări
deja primite, aşa cum şi tu şi eu facem. Dar el şi-a încheiat rugăciunea cu această
cerere neobişnuită: „Şi Doamne, susţine-ne! Da, susţine-ne în toate părţile slabe!“
Tu ai „părţi slabe“? Rugăciunea acestui om smerit le-a zugrăvit într-un fel nou
şi totodată ni L-a prezentat pe Marele Susţinător într-o nouă lumină. El L-a văzut
pe Dumnezeu ca umblând totdeauna alături de creştin, gata să întindă braţul Său
puternic ca să-l sprijine pe cel slab în „toate părţile lui slabe“.

Copilul dragostei Mele, reazemă-te bine,

Şi lasă-Mă să simt presiunea grijilor tale;
Ştiu povara ta, copile. Eu am creat-o;
Am cântărit-o în mâna Mea; n-am făcut nici o parte
Din greutatea ei doar pentru puterea ta,
P e n t r u c ă d e ş i E u a m i mp u s - o , a m s p u s :
„Voi fi aproape, şi când ea se va rezema de Mine,
 Această povară va fi a Mea, nu a ei;
Aşa că-l voi ţine pe copilul Meu înconjurat de braţele
D r a g o s t e i M e l e “ . P u n e - o j o s a i c i , n u t e t e me
S - o a ş e z i p e u n u mă r c a r e ţ i n e
D o mn i a p e s t e l u m i . Ş i v i n o m a i a p r o a p e :
N u e ş t i d e s t u l d e a p r o a p e . V r e a u s ă p r i me s c g r i j i l e t a l e ;
C a s ă - l s i mt p e c o p i l u l M e u p l e c â n d u - s e p e p i e p t u l M e u .
Mă iubeşti, ştiu. Aşa că nu te îndoi;
Ci pentru că Mă iubeşti, reazemă-te bine.

13 Septembrie
Dis-de-dimineaţă … suie-te … să stai acolo înaintea Mea,
pe vârful muntelui.
(Exod 34:2)

Dimineaţa este timpul la care am stabilit că mă întâlnesc cu Domnul.

„Dimineaţa“ - chiar cuvântul în sine este ca un ciorchine de struguri delicioşi, buni
de zdrobit în vin sfinţit pe care să-l beau. Dimineaţă! Acesta este momentul când
Dumnezeu vrea să fiu plin de putere şi speranţă ca să pot să încep urcuşul meu
zilnic nu în slăbiciune, ci în putere. Azi-noapte am îngropat oboseala zilei de ieri, şi
azi-dimineaţă am luat o nouă porţie de energie. Binecuvântată este ziua când
dimineaţa este sfinţită - pusă deoparte pentru Dumnezeu! Plină de succes este ziua
când prima victorie este câştigată în rugăciune! Sfântă este ziua când zorile mă
găsesc pe vârful muntelui cu Dumnezeu!
Dragă Tată, vin să mă întâlnesc cu Tine. Nimic de pe câmpia banală, de
fiecare zi a vieţii nu mă va ţine departe de înălţimile Tale sfinte. La chemarea Ta eu
vin, aşa că am siguranţa că mă vei întâmpina. Fiecare dimineaţă începută atât de
bine pe munte mă va face puternic şi plin de bucurie tot restul zilei!
Joseph Parker

L i n i ş t i t , l i n i ş t i t c u T i n e , c â n d r ă s a r e d i mi n e a ţ a p u r p u r i e ,
Când păsările se trezesc, şi umbrele fug;
M a i f r u mo a s ă d e c â t d i mi n e a ţ a , m a i mi n u n a t ă c a l u mi n a z i l e i ,
Se iveşte în zori dulcea conştienţă că sunt cu Tine.
 S i n g u r c u T i n e , î n mi j l o c u l u mb r e l o r î n v ă l u i t e î n c e a ţ ă ,
În liniştea solemnă a naturii noi-născute;
Singur cu Tine în senină adorare,
Î n t ă c e r e a p i c ă t u r i l o r d e r o u ă ş i - n p r o s p e ţ i me a z o r i l o r .

Aşa cum într-un răsărit de soare peste un ocean fără valuri,

S e o d i h n e ş t e i ma g i n e a l u c e a f ă r u l u i d e d i mi n e a ţ ă ,
Tot aşa în această linişte, Tu distingi doar
C h i p u l T ă u î n a p e l e i n i mi i m e l e .
C â n d s u f l e t u l s e c u f u n d ă , c o p l e ş i t d e o b o s e a l ă , î n s o mn ,
Ochii lui ce se închid privesc în sus la Tine în
rugăciune;
Dulce e odihna sub aripile Tale ocrotitoare,
Dar mai dulce este să mă trezesc şi să Te găsesc acolo.
Harriet Beecher Stowe

Mama mea şi-a făcut un obicei de fiecare zi, imediat după micul dejun, să
petreacă o oră în camera ei, citind Biblia, meditând asupra ei şi rugându-se
Domnului. Ora aceea era ca o fântână binecuvântată din care ea îşi trăgea puterea şi
prospeţimea care o pregăteau pentru îndeplinirea tuturor sarcinilor ei. De asemenea
o făceau în stare să-şi păstreze pacea autentică în ciuda încercărilor şi a
meschinăriilor normale care acompaniază atât de des viaţa în vecinătatea multor
oameni.
Când mă gândesc la viaţa ei şi la tot ce a trebuit să îndure, văd victoria
absolută a harului lui Dumnezeu în femeia creştină ideală. Era o fiinţă atât de
minunată pe care niciodată n-am văzut-o pierzându-şi cumpătul sau spunând un
cuvânt la mânie. Niciodată n-am auzit-o luând parte la bârfă deşartă sau făcând o
remarcă defăimătoare despre o altă persoană. De fapt, niciodată n-am văzut în ea
nici cea mai mică urmă de emoţie nepotrivită pentru cineva care a băut dintr-un
„râu cu apa vieţii“ (Apoc. 22:1) şi care a mâncat din „Pâinea vie, care a coborât din
cer“ (Ioan 6:51). Frederick William Farrar
Dă-I lui Dumnezeu floarea proaspătă a zilei. Nu-L lăsa niciodată să aştepte
până i se ofilesc petalele.

14 Septembrie
 Dacă voieşte cineva să vină după Mine,
să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.
(Marcu 8:34)

Crucea pe care Domnul meu mă cheamă s-o port poate lua multe forme
diferite. S-ar putea să trebuiască să fiu mulţumit cu îndatoririle pământeşti într-o
zonă limitată de slujire, când eu cred că abilităţile mele sunt potrivite pentru o
lucrare mult mai mare. S-ar putea să mi se ceară să cultiv mereu acelaşi câmp an
după an, deşi el nu dă nici un fel de recoltă. S-ar putea ca Dumnezeu să-mi ceară să
nutresc gânduri bune şi pline de dragoste faţă de persoana care mi-a făcut rău şi să-i
vorbesc cu blândeţe, să-i iau partea când alţii i se opun, şi să-i acord compasiune şi
mângâiere. S-ar putea să trebuiască să mărturisesc deschis despre Stăpânul nostru
înaintea acelora care nu vor să li se amintească de El sau de cererile Lui. Şi s-ar
putea să fiu chemat să umblu prin această lume cu o faţă radioasă şi zâmbitoare în
timp ce inima mea este zdrobită.
Da, sunt multe cruci, şi fiecare din ele este grea şi dureroasă. Şi e puţin
probabil ca eu să caut vreuna din ele de unul singur. Totuşi niciodată Domnul Isus
nu este atât de aproape de mine ca atunci când îmi ridic crucea, o pun supus pe
umăr şi o primesc cu un duh răbdător şi fără să mă plâng.
El Se apropie de mine ca să-mi maturizeze înţelepciunea, să-mi adâncească
pacea, să-mi mărească curajul şi să-mi suplimenteze puterea. Toate acestea El le
face pentru ca prin experienţa care este atât de dureroasă şi de chinuitoare pentru
mine să fiu de un mai mare ajutor pentru alţii. Şi atunci mă voi face ecoul acestor
cuvinte rostite de unul din presbiterienii scoţieni ai secolului al XVII-lea, închis
pentru credinţa lui de către John Graham de Claverhouse - „Am crescut sub
povară“. Alexander Smellie

Foloseşte crucea ce o porţi ca un toiag care să te ajute pe

drum, nu ca o piatră de poticnire care să te facă să cazi.

Poţi să-i duci pe alţii de la tristeţe la bucurie,

Dacă-ţi porţi crucea cu un zâmbet.

15 Septembrie
 Scoală-te, crivăţule! Vino, vântule de miazăzi!
S u f l a ţ i p e s t e g r ă d i n a me a , c a s ă p i c u r e m i r o s u r i l e d i n e a !
(Cântarea cântărilor 4:16)

Unele din mirodeniile şi plantele menţionate în versetul 14 din capitolul de

mai sus sunt foarte descriptive şi simbolice. Sucul de aloe are un gust amărui, dar
este calmant când se aplică pe piele, ceea ce ne spune despre dulceaţa lucrurilor
amare, dulcele amărui, având o aplicaţie importantă pe care numai cei care au
experimentat-o o vor înţelege. Smirna este simbolul morţii, fiind folosită pentru
îmbălsămarea mortului. Ea reprezintă dulceaţa care vine în inimă după ce aceasta a
murit faţă de voinţa proprie, faţă de mândrie şi faţă de păcat.
Ce farmec inexprimabil pare să înconjoare pe unii creştini, doar pentru că ei
poartă în înfăţişarea lor curată şi în duhul lor blând urma crucii! Este dovada sfântă
a faptului că ai murit faţă de ceva care odată era mândru şi puternic, dar acum este
pentru totdeauna predat la picioarele Domnului Isus. Şi este de asemenea farmecul
ceresc al unui duh zdrobit şi al unei inimi pline de căinţă, este muzica frumoasă
care se înalţă dintr-o cheie minoră, şi dulceaţa adusă rodului copt de atingerea
gerului.
În sfârşit, tămâia era un parfum care se înălţa numai după ce era atins de foc.
Tămâia arzând se transforma în nori de un miros plăcut care se înălţau din mijlocul
focului. Aceasta simbolizează inima unui om a cărei dulceaţă a luat naştere prin
flăcările suferinţei până când partea sfântă, cea mai dinăuntru a sufletului este
umplută cu nori de laudă şi rugăciune.
Preaiubiţilor, dau vieţile noastre miresme şi parfumuri - plăcutele miresme ale
inimii? din Viaţa plină de dragoste a Domnului nostru

O fabulă persană spune: Într-o zi

Un călător a găsit o bucată de lut
Atât de plină de parfum plăcut
Î n c â t mi r e a s m a e i a u mp l u t t o a t ă c a me r a .
„Ce eşti tu?“ a întrebat el repede,
„Eşti tu o nestemată din Samarkand,
S a u n a r d p u r a s c u n s î n a c e a s t ă f o r mă s i mp l ă ,
S a u a l t ă m a r f ă s c u mp ă ? “
„ N u , n u s u n t d e c â t o b u c a t ă d e l u t “.

„Atunci de unde acest parfum minunat - spune!“

„Prietene, dacă vrei să-ţi dezvălui secretul,
Am locuit cu trandafirul“.
F r u mo a s ă p a r a b o l ă ! Ş i c e i c e i u b e s c
 Să locuiască cu trandafirul din Saron

16 Septembrie
Ascunde-te lângă pârâul Cherit.
( 1 Î mp ă r a ţ i 1 7 : 3 )

Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să înveţe valoarea părţii ascunse a vieţii. Omul
care urmează să slujească într-o poziţie înaltă înaintea altora trebuie totodată să ia o
poziţie smerită înaintea Dumnezeului său. Să nu fim surprinşi dacă Dumnezeu ne
spune câteodată: „Copile drag, ai avut destul din acest pas grăbit, din această
agitaţie şi publicitate. Acum vreau să mergi şi să te ascunzi - „ascunde-te lângă
pârâul Cherit“ de boală, de necazuri, sau într-un loc de solitudine totală, din care
mulţimile au plecat“. Şi fericit este omul care poate să-I răspundă Domnului: „Voia
Ta este şi a mea. De aceea alerg să mă ascund în Tine. «Aş vrea să locuiesc pe
vecie în cortul Tău: să alerg la adăpostul aripilor Tale» (Psalmul 61:4)“.
Orice suflet neprihănit care doreşte să exercite o mare influenţă asupra altora,
trebuie mai întâi să-şi câştige puterea dintr-un „pârâu Cherit“ ascuns. Dobândirea
puterii spirituale este imposibilă dacă nu ne ascundem de alţii şi de noi înşine lângă
un pârâu adânc din care putem sorbi puterea eternului Dumnezeu. Fie ca vieţile
noastre să fie asemenea vegetaţiei seculare care a absorbit puterea din strălucirea
soarelui şi acum dă înapoi energie după ce a devenit cărbune.
Lancelot Andrews, un episcop al bisericii engleze şi unul din traducătorii
Bibliei King James din 1611, a experimentat „pârâul lui Cherit“, în care petrecea
cinci ore în fiecare zi în rugăciune şi devoţiune faţă de Dumnezeu. John Welsh, un
contemporan al lui Andrews, şi un presbiterian care a fost închis pentru credinţa lui
de către James al VI-lea al Scoţiei, avea şi el „pârâul“ lui. El considera ziua irosită
dacă nu petrecea opt până la zece ore singur în comuniune cu Dumnezeu. „Pârâul“
lui David Brainerd erau pădurile Americii de Nord pe când slujea ca misionar
pionier printre indienii americani în secolul al XVIII-lea. Şi Christmas Evans, un
predicator de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, a
avut lungile şi singuraticele lui călătorii pe dealurile Ţării Galilor.
Privind înapoi la epoca binecuvântată din care începem să datăm secolele,
vedem că sunt multe „pârâuri“ remarcabile. Insula Patmos, singurătatea închisorilor
romane, deşertul Arabiei, şi dealurile şi văile Palestinei sunt toate la fel de
memorabile ca acelea experimentate de oamenii care au format lumea noastră
modernă.
Domnul nostru Însuşi a trăit lângă „pârâul Său Cherit“ în Nazaret, în pustiul Iudeii,
în mijlocul măslinilor din Betania, şi în singurătatea cetăţii din Gadara. Deci nici
unul dintre noi nu este scutit de o experienţă a „pârâului“, în care sunetul vocilor
umane este înlocuit de apele tăcerii care curg din tronul lui Dumnezeu, şi în care
gustăm dulceaţa şi sorbim puterea unei vieţi „ascunse cu Hristos în Dumnezeu“
(Coloseni 3:3). din Ilie, de F. B. Meyer

17 Septembrie
Domnul este acesta, să facă ce va crede.
(1 Samuel 3:18)

Dacă Îl văd pe Dumnezeu în toate, El va calma şi va colora tot ce văd! Poate

că împrejurările care cauzează necazurile mele nu vor fi înlăturate şi situaţia mea va
rămâne aceeaşi, dar dacă Hristos este adus în necazul şi întunericul meu ca Domn şi
Stăpân al meu, El mă va „înconjura cu cântări de izbăvire“ (Psalmul 32:7). Să-L
văd pe El şi să fiu sigur că înţelepciunea şi puterea Lui nu mă părăseşte niciodată şi
că dragostea Lui nu se schimbă niciodată, să ştiu că cele mai dureroase lucruri pe
care El le îngăduie în viaţa mea sunt pentru cel mai profund câştig spiritual al meu,
înseamnă să fii în stare să spui în mijlocul lipsurilor, a necazurilor, a durerilor şi a
pierderilor: „Domnul a dat şi Domnul a luat, - binecuvântat fie Numele Domnului!“
(Iov 1:21).
A-L vedea pe Dumnezeu în toate este singurul lucru care mă va face iubitor şi
răbdător cu oamenii care mă necăjesc şi mă supără. Apoi voi vedea pe alţii ca
instrumente pe care Dumnezeu le foloseşte ca să împlinească pentru mine planul
Său înţelept şi plin de dragoste, şi chiar mă voi vedea pe mine mulţumindu-le în
sinea mea pentru că au devenit o binecuvântare pentru mine. Nimic în afară de
vederea lui Dumnezeu nu va reuşi să pună capăt în mod deplin tuturor plângerilor
şi gândurilor de răzvrătire. Hannah Whitall Smith

„Dă-mi o idee nouă“, am spus,

În timp ce mă gândeam în pat fără somn;
„O idee nouă care va aduce pe pământ
Un balsam pentru sufletele de o valoare inestimabilă;
Care va da oamenilor gânduri despre lucrurile de sus,
Şi îi va învăţa cum să slujească şi să iubească,
Care va alunga orice gând egoist,
 Şi-i va scăpa pe oameni de păcatele cu care se luptă“.

Gândul nou a venit, vă voi spune cum:

S-a întâmplat când am căzut pe genunchi,
Şi L-am căutat pe ACELA care ştie foarte bine
Cum să alunge necazurile mele.
SĂ-L VEZI PE DUMNEZEU ÎN TOATE LUCRURILE, mari sau mici,
Şi să-L lauzi orice s-ar întâmpla,
În viaţă sau în moarte, în durere şi în nenorocire,
Să-L vezi pe Dumnezeu, şi să-ţi învingi vrăjmaşii.

L-am văzut în lumina dimineţii,

EL a făcut ziua să strălucească clară şi luminoasă;

18 Septembrie
Când nu este nici o descoperire dumnezeiască,
poporul este fără frâu.
(Proverbe 29:18)

Este vital să-L aştepţi pe Dumnezeu dacă vrei să-L vezi şi să primeşti o viziune
de la El. Şi perioada de timp petrecută înaintea Lui este de asemenea critică, pentru că
inimile noastre sunt ca filmul unui fotograf - cu cât este expus mai mult, cu atât este
mai adânc impresionat. Pentru ca viziunea lui Dumnezeu să fie imprimată pe inima
noastră, trebuie să stăm în linişte la picioarele Lui destul de mult timp. Adu-ţi aminte
că suprafaţa tulburată a unui lac nu poate reflecta o imagine.
Da, viaţa noastră trebuie să fie liniştită şi plină de pace dacă vrem să-L vedem
pe Dumnezeu. Şi viziunea pe care o vom vedea de la El are puterea să afecteze
vieţile noastre în acelaşi fel în care un minunat apus de soare aduce pace unei inimi
tulburate. Vederea lui Dumnezeu transformă întotdeauna viaţa umană.
Iacov „a trecut vadul Iabocului“ (Geneza 32:22), L-a văzut pe Dumnezeu şi a
devenit Israel. Vederea unei viziuni a lui Dumnezeu l-a transformat pe Ghedeon
dintr-un laş într-un luptător curajos. Şi Toma, după ce L-a văzut pe Domnul
Hristos, a fost schimbat dintr-un om neîncrezător care-L urma pe Domnul într-un
ucenic loial, devotat.
 Oamenii din timpurile Bibliei au avut de asemenea viziuni ale lui Dumnezeu.
William Carey, un misionar pionier englez din secolul al XVIII-lea care este
considerat de unii părintele misiunii moderne, L-a văzut pe Dumnezeu şi a lăsat
scaunul cizmarului ca să plece în India. David Livingstone L-a văzut pe Dumnezeu
şi a lăsat totul în urmă în Anglia ca să devină misionar şi explorator, urmându-L pe
Domnul prin cele mai dese jungle ale Africii în secolul al XIX-lea. Şi sunt efectiv
mii de oameni care au avut viziuni ale lui Dumnezeu şi astăzi Îi slujesc în cele mai
îndepărtate părţi ale pământului, căutând evanghelizarea oportună a celor pierduţi.
Dr. Pardington
Este foarte neobişnuit să existe linişte deplină într-un suflet, pentru că
Dumnezeu aproape în permanenţă ne şopteşte ceva. Şi ori de câte ori sunetele lumii
descresc în sufletul nostru, auzim ce ne şopteşte Dumnezeu. Da, El continuă să ne
şoptească, dar deseori nu-L auzim din cauza zgomotului şi a distracţiilor provocate
de paşii grăbiţi ai vieţii noastre. Frederick William Faber

Vorbeşte, Doamne, în această linişte,

Căci eu Te aştept;
L i n i ş t e ş t e - mi i n i m a c a s ă a s c u l t e
În nădejde.

Vorbeşte, o, Stăpâne binecuvântat,

În această oră liniştită;
Lasă-mă să-Ţi văd faţa, Doamne,
S ă s i mt a t i n g e r e a p u t e r i i T a l e .

Căci cuvintele pe care le spui Tu,

„Sunt viaţă“, în adevăr;
Pâine vie din cer,
H r ă n e ş t e a c u m d u h u l me u !

Vorbeşte, căci robul Tău ascultă!

N u t ă c e a , D o a mn e ;
S u f l e t u l me u p e T i n e T e a ş t e a p t ă
Pentru cuvântul Tău dătător de viaţă!

19 Septembrie
 Tatăl Meu este vierul.
(Ioan 15:1)

Este o mângâiere să te gândeşti că necazul, în oricare formă ar veni la noi, este

un mesager ceresc care ne aduce ceva de la Dumnezeu. Pe din afară poate părea
dureros sau chiar distructiv, dar înăuntru lucrarea lui spirituală aduce binecuvântări.
Multe din cele mai bogate binecuvântări pe care le-am moştenit sunt rodul
necazurilor şi al suferinţelor. Să nu uităm niciodată că răscumpărarea, cea mai
mare binecuvântare a lumii, este rodul celei mai mari suferinţe din lume. Şi ori de
câte ori vine un timp de curăţire profundă şi cuţitul taie adânc şi durerea este mare,
ce mângâiere inexprimabilă este să ştii că: „Tatăl Meu este vierul“.
John Vincent, un episcop metodist de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului al XX-lea şi un lider al mişcării şcolilor duminicale în America,
a povestit odată că era într-o seră mare unde ciorchinii de struguri delicioşi atârnau
de fiecare parte. Proprietarul serei i-a spus: „Când noul viticultor a venit aici, a spus
că nu va lucra via dacă nu o poate tăia complet până la tulpină. I-am dat voie să
facă aşa, şi n-am avut nici un strugure timp de doi ani, dar acum iată rezultatul“.
Există o simbolistică foarte bogată în această relatare despre procesul de
curăţire, când este aplicat la viaţa creştină. Curăţirea pare să fie distrugerea viei, iar
viticultorul îţi face impresia că a tăiat tot. Totuşi el vede viitorul şi ştie că rezultatul
final va fi îmbogăţirea vieţii viei, şi o mai mare abundenţă de fructe.
Sunt multe binecuvântări pe care nu le vom primi niciodată dacă nu suntem
gata să plătim preţul durerii, căci cărarea suferinţei este singura cale de a ajunge la
ele. J. R. Miller

Am mers o milă cu Plăcerea,

Ea a sporovăit tot drumul;
D a r n u m - a l ă s a t c u n i mi c m a i î n ţ e l e p t
După tot ce a avut de spus.

Am mers o milă cu Nenorocirea,

Şi ea n-a spus nici un cuvânt;
Dar o, câte lucruri am învăţat de la ea
Când nenorocirea mergea cu mine.
 20 Septembrie
Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui
Dumnezeu?
(Ioan 11:40)

Maria şi Marta nu puteau să înţeleagă ce făcea Domnul lor. Fiecare din ele Îi
spusese: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!“ (v. 21,32). Şi în
spatele cuvintelor lor parcă citim adevăratele lor gânduri: „Doamne, noi nu înţelegem
de ce ai zăbovit atât de mult să vii sau cum ai putut să-l laşi pe omul pe care îl iubeşti
atât de mult să moară. Nu înţelegem cum ai putut să îngădui ca atâta durere şi suferinţă
să devasteze vieţile noastre, când prezenţa Ta ar fi putut opri totul. De ce n-ai venit?
Acum e prea târziu, pentru că Lazăr e mort de patru zile!“ Dar Domnul Isus avea un
singur mare adevăr ca răspuns la toate acestea. El a spus, în esenţă: „Poate că nu
înţelegeţi, dar Eu vă spun că, dacă veţi crede, veţi vedea“.
Avraam nu putea înţelege de ce Dumnezeu i-a cerut să-l jertfească pe fiul său,
dar el s-a încrezut în Dumnezeu. Deci el a văzut gloria Domnului când fiul pe care
îl iubea i-a fost dat înapoi. Moise nu putea să înţeleagă de ce Dumnezeu i-a cerut să
stea patruzeci de ani în pustiu, dar şi el s-a încrezut în Dumnezeu. Şi a văzut când
Dumnezeu l-a chemat să scoată Israelul din robia egipteană.
Iosif nu putea să înţeleagă cruzimea fraţilor săi faţă de el, falsa mărturie a unei
femei perfide, sau anii lungi de întemniţare nedreaptă, dar el s-a încrezut în
Dumnezeu şi în final a văzut gloria Lui în toate. Şi tatăl lui Iosif, Iacov, nu putea
înţelege cum a putut providenţa stranie a lui Dumnezeu să îngăduie ca Iosif să fie
luat de la el. Totuşi, mai târziu, el a văzut gloria Domnului când a privit faţa fiului
său, care devenise guvernatorul unui mare împărat şi omul folosit pentru salvarea
vieţii lui şi a vieţii unei întregi naţiuni.
Poate că este şi în viaţa ta ceva care te face să-L întrebi pe Dumnezeu. Te
trezeşti spunând: „Nu înţeleg de ce Dumnezeu a îngăduit ca cel pe care îl iubesc să
fie luat. Nu înţeleg de ce a permis nenorocirii să mă lovească. Nu înţeleg de ce
Domnul m-a condus pe aceste cărări sucite. Nu înţeleg de ce planurile mele, care
păreau atât de bune, m-au dezamăgit atât de mult. Nu înţeleg de ce binecuvântările
de care am disperată nevoie întârzie atât de mult să vină“.
Dragă prietene, tu nu trebuie să înţelegi toate căile prin care lucrează
Dumnezeu cu tine. El nu Se aşteaptă ca tu să le înţelegi. Tu nu te aştepţi ca copiii
tăi să înţeleagă tot ce faci - tu pur şi simplu vrei ca ei să aibă încredere în tine. Şi
într-o zi şi tu vei vedea gloria lui Dumnezeu în lucrurile pe care nu le înţelegi.
J. H. M.
 Dacă am putea să întredeschidem porţile vieţii,
Şi să stăm înăuntru, şi să vedem tot ce lucrează
D u mn e z e u ,
Am putea interpreta toate aceste îndoieli şi lupte,
Ş i p e n t r u f i e c a r e mi s t e r a m p u t e a g ă s i o c h e i e .

D a r n u a s t ă z i . D e c i f i i mu l ţ u mi t ă , d r a g ă i n i m ă ;
Planurile lui Dumnezeu se desfac precum crinii puri şi
albi.
N o i n u t r e b u i e s ă r u p e m f r u n z e l e c a r e a c o p e r ă c o mp l e t
floarea -
T i mp u l v a d e s c o p e r i î n t r - o z i f l o r i l e d e a u r .

Şi dacă, prin trudă cu răbdare, vom ajunge în ţara

În care picioarele obosite, cu sandalele desfăcute, se
pot odihni,
C â n d v o m c u n o a ş t e ş i v o m î n ţ e l e g e l i mp e d e t o t u l ,
C r e d c ă v o m s p u n e : „ D u mn e z e u a ş t i u t c e l ma i b i n e “ .

21 Septembrie
Privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul
n e s p u s d e ma r e a l c u n o a ş t e r i i l u i H r i s t o s I s u s , D o mn u l m e u .
(Filipeni 3:8)

Sezonul toamnei în care intrăm acum este un sezon al holdelor coapte pentru
seceriş, al cântecelor vesele ale acelora care strâng recoltele, şi a grânelor adunate
şi depozitate în siguranţă. Aşa că permite-mi să-ţi atrag atenţia asupra predicii
ogoarelor. Acesta este mesajul lor solemn: „Tu trebuie să mori ca să trăieşti.
Trebuie să refuzi să iei în consideraţie comfortul şi bunăstarea ta. Trebuie să fii
răstignit, nu numai faţă de dorinţele şi obiceiurile tale care sunt evident păcătoase,
ci şi faţă de mulţi alţii care pot părea nevinovaţi şi drepţi. Dacă doreşti să-i salvezi
pe alţii, nu te poţi salva pe tine însuţi, şi dacă doreşti să porţi mai mult rod, trebuie
să fii îngropat în întuneric şi în singurătate“.
 Curajul mă părăseşte când ascult. Dar când cuvintele sunt din partea Domnului
Isus, îmi amintesc că este marele meu privilegiu să intru în „părtăşia suferinţelor
Lui“ (Filipeni 3:10) şi deci sunt într-o companie minunată. Îmi amintesc de
asemenea că toată suferinţa este menită să mă facă un vas destoinic şi folositor
pentru El. Şi vreau să-mi aduc aminte că drumul Lui de calvar a înflorit şi a dat rod
îmbelşugat, şi aşa va înflori şi al meu.
Durerea duce la plinătate, şi moartea la viaţă - aceasta este legea
împărăţiei!
din În ora liniştită
Numim noi moarte când un boboc se deschide într-o floare? selectat

Căutarea, urmarea, păstrarea, lupta,

Sigur El le binecuvântează?
Sfinţii, apostolii, profeţii, martirii,
Răspund: „Da“.

22 Septembrie
Satan v-a cerut să vă cearnă ca grâul.
Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa
ta.
(Luca 22:31-32)

Credinţa noastră este centrul ţintei spre care ţinteşte Dumnezeu când ne
testează, şi dacă vreun dar scapă netestat, cu siguranţă acesta nu va fi credinţa
noastră. Nu este nimic care să străpungă credinţa până în măduva ei - ca să vadă
dacă este sau nu credinţa celor nemuritori - ca aruncarea săgeţii sentimentului că
eşti părăsit. Şi numai credinţa autentică va scăpa nevătămată din mijlocul bătăliei
după ce a fost dezbrăcată de armura bucuriei ei pământeşti şi după ce a îndurat
împrejurările potrivnice pe care le-a îngăduit mâna puternică a lui Dumnezeu.
Credinţa trebuie să fie încercată, şi sensul sentimentului că eşti părăsit este
cuptorul încălzit „de şapte ori mai mult … de cum se cădea să-l încălzească“
(Daniel 3:19) în care poate fi aruncată. Binecuvântat este omul care îndură o
încercare atât de grea! Charles H. Spurgeon
Pavel a spus: „Am păzit credinţa“ (2 Timotei 4:7), dar capul lui a fost luat! Ei i
l-au tăiat, dar n-au putut să se atingă de credinţa lui. Acest mare apostol al
neamurilor s-a bucurat de trei lucruri: el s-a „luptat lupta cea bună“, a „isprăvit
alergarea“, şi a „păzit credinţa“. Deci care era valoarea tuturor celorlalte lucruri?
Apostolul Pavel a câştigat cursa şi a obţinut marele premiu - el n-a câştigat numai
admiraţia celor de pe pământ de astăzi, ci şi admiraţia cerului. Atunci de ce nu
trăim ca şi cum merită să pierdem „toate … ca să [câştigăm] pe Hristos“ (Filipeni
3:8)? De ce nu suntem fideli adevărului cum a fost Pavel? Pentru că matematica
noastră este diferită - el socotea altfel decât noi. Ceea ce noi socotim câştig, el
socotea pierdere. Dacă dorim ca în final să purtăm aceeaşi cunună, trebuie să avem
credinţa lui şi s-o trăim.

23 Septembrie
C i n e c r e d e î n M i n e , d i n i n i ma l u i v o r c u r g e r â u r i d e a p ă v i e ,
cum zice Scriptura“.
(Ioan 7:38)

Unii dintre noi suntem tulburaţi, întrebându-ne de ce Duhul Sfânt nu ne umple.

Problema este că noi primim din belşug, dar nu dăm la alţii. Dacă vei da
binecuvântarea pe care ai primit-o, planificându-ţi viaţa pentru mai multă slujire şi
pentru a fi o binecuvântare pentru cei din jurul tău, atunci vei vedea repede că
Duhul Sfânt este cu tine. El îţi va da binecuvântări pentru slujire, dându-ţi tot ce-ţi
poate încredinţa ca să dai mai departe la alţii.
Nici o muzică nu este atât de cerească cum este cea făcută de o harfă eoliană.
Este un frumos eveniment al naturii, dar el are o paralelă spirituală. Harfa nu este
nimic altceva decât o cutie de lemn cu corzi aranjate în armonie, aşteptând să fie
atinse de degetele nevăzute ale vântului rătăcitor. În timp ce răsuflarea cerului
alunecă peste corzi, notele care sunt aproape divine plutesc prin aer, ca şi cum un
cor de îngeri ar trece pe acolo şi ar atinge corzile.
În acelaşi fel, este posibil să ne ţinem inimile deschise pentru atingerea
Duhului Sfânt care poate cânta pe ele după cum alege, în timp ce noi aşteptăm în
linişte pe calea slujirii Lui. din Zilele cerului pe pământ
Când apostolii „s-au umplut de Duh Sfânt“ (Fapte 2:4), ei n-au închiriat
camera de sus şi au stat acolo ca să ţină adunări despre sfinţenie. Ei au mers
pretutindeni, predicând evanghelia. Will Huff

„ D a c ă mi - a m m â n c a t s i n g u r p â i n e a “ ,
Spunea patriarhul cu dispreţ;
 Ce ar fi crezut el despre Biserica în care se vede
P ă g â n i s mu l - u r i a ş ă , s i n g u r a t i c ă ,
F ă r ă D u mn e z e u , f ă r ă H r i s t o s , c u s u f l e t u l n e h r ă n i t ,
Î n t i mp c e d u r e r e a B i s e r i c i i e s t e b e l ş u g u l d e p â i n e ,
Pe care ea îl mănâncă singură?

„ F ă r ă p l a t ă a ţ i p r i mi t , f ă r ă p l a t ă s ă d a ţ i “,
Spune Cel care ne-a dat totul.
Cum va putea sufletul din noi să mai trăiască
Surd la chemarea celor flămânzi,
Pentru care sângele Domnului a fost vărsat,
Şi trupul Lui a fost frânt ca să le dea lor pâinea,
Dacă noi ne mâncăm singuri pâinea?
Arhiepiscopul William Alexander
Unde este fratele tău Abel? Geneza 4:9

24 Septembrie
Ajunşi lângă Misia, se pregăteau să intre în Bitinia;
dar Duhul lui Isus nu le-a dat voie.
(Fapte 16:7)

Ce lucru ciudat pentru Domnul să le interzică, pentru că ei mergeau în Bitinia

ca să facă lucrarea lui Hristos! Şi uşa era închisă înaintea lor de Duhul lui Hristos.
Au fost timpuri când şi eu am experimentat acelaşi lucru. Uneori am fost
întrerupt de la ceea ce părea a fi o lucrare foarte prosperă. Şi câteodată, a venit
împotrivirea şi m-a forţat să dau înapoi, sau a venit boala şi m-a forţat să mă
odihnesc într-un loc izolat.
În acele timpuri, era dificil pentru mine să-mi las lucrarea neterminată, când eu
credeam că era o slujbă făcută prin puterea Duhului Său. Dar în final îmi aminteam
că Duhul nu cere numai o slujbă de lucrare, ci şi o slujbă de aşteptare. Am ajuns
să înţeleg că în împărăţia lui Hristos nu sunt numai momente de acţiune, ci şi
momente de reţinere de la acţiune. Şi de asemenea am ajuns să învăţ că un loc de
izolare este deseori cel mai folositor loc dintre toate în această lume diversă.
Recolta lui este mult mai bogată decât sezoanele în care grâul şi vinul sunt cel mai
din belşug. Deci am învăţat să-I mulţumesc binecuvântatului Duh Sfânt că multe
frumoase Bitinii a trebuit să fie părăsite fără o vizită din partea mea.
Dragă Duhule Sfânt, dorinţa mea este să fiu condus de Tine. Cu toate acestea,
oportunităţile mele de a fi folositor par să mă dezamăgească, pentru că astăzi uşa
pare deschisă spre o viaţă de slujire pentru Tine, dar mâine se închide înaintea mea
tocmai când vreau să intru. Învaţă-mă să văd o altă uşă chiar în mijlocul inactivităţii
acelui moment. Ajută-mă să găsesc, chiar în zona slujirii în care Tu ai închis o uşă,
o nouă intrare în slujba Ta. Inspiră-mă cu cunoştinţa că un om poate uneori să fie
chemat să slujească nefăcând nimic, stând liniştit şi aşteptând. Şi când îmi aduc
aminte de puterea „susurului [Tău] blând“ (1 Împăraţi 19:12), nu mă voi plânge că
uneori Duhul nu-mi îngăduie să merg. George Matheson

C â n d n u p o t s ă - n ţ e l e g î n d e mn u l T a t ă l u i me u ,
Ce pare să nu fie decât o soartă rea şi crudă,
Încă aud acel susur blând şoptind mereu,
D u mn e z e u l u c r e a z ă , D u m n e z e u e c r e d i n c i o s , A Ş T E A P T Ă
NUMAI.

25 Septembrie
Pentru ce trebuie să umblu plin de întristare?
(Psalmul 42:9)

Dragul meu credincios, poţi tu să răspunzi la întrebarea de mai sus? Poţi tu

găsi vreun motiv pentru care eşti atât de des întristat în loc să fii bucuros? De ce
îngădui minţii tale să se ocupe cu gândurile negre? Cine ţi-a spus că noaptea nu se
va face niciodată zi? Cine ţi-a spus că iarna nemulţumirii tale va continua de la ger
la ger şi de la zăpadă, gheaţă şi grindină la şi mai multă zăpadă şi mai puternice
furtuni ale disperării?
Nu ştii că ziua apare după noapte, ploile înlocuiesc seceta, şi primăvara şi vara
vin după iarnă? Deci, nădăjduieşte! Nădăjduieşte întotdeauna, pentru că Dumnezeu
nu te va părăsi! Charles H. Spurgeon

E l a f o s t m a i b u n p e n t r u mi n e d e c â t t o a t e s p e r a n ţ e l e m e l e ;
El a fost mai bun decât toate temerile mele;
El a făcut un pod din lucrările mele distruse,
 Ş i u n c u r c u b e u d i n l a c r i mi l e m e l e .
Valurile furtunoase care au marcat cărarea mea pe ocean,
L - a u p u r t a t p e D o mn u l m e u p e c r e a s t a l o r ;
C â n d t r ă i e s c z i l e l e m a r ş u l u i me u p r i n p u s t i e ,
Pot să mă bizui pe dragostea Lui pentru odihnă.

E l m i - a g o l i t mâ i n i l e d e c o mo r i l e a g o n i s i t e ,
Ş i mi - a d e s c o p e r i t l e g ă mâ n t u l d r a g o s t e i L u i ,
N - a e x i s t a t n i c i o r a n ă î n i n i ma m e a b o l n a v ă ,
P e c a r e b a l s a mu l r ă s u f l ă r i i L u i s ă n - o f i v i n d e c a t .
O , a d e v ă r a t ă ş i c u mă s u r ă a f o s t d i s c i p l i n a L u i d u r e r o a s ă ,
Cu înţelepciune, care ne-a învăţat şi ne-a încercat,
Până când sufletul pe care El l-a căutat s-a încrezut în El,
Ş i î n n i mi c a l t c e v a d e p e p ă m â n t .

El mi-a arătat cărările pe care nu le puteam vedea,

P r i n c ă i p e c a r e n u l e c u n o ş t e a m;
Cele întortocheate erau drepte, şi cele denivelate erau netede
C â n d Î l u r m a m n u ma i p e D o mn u l s i n g u r .
Î l l a u d ş i a c u m p e n t r u p a l mi e r i i p l ă c u ţ i ,
Ş i i z v o a r e l e d e p e d r u mu l d e ş e r t u l u i ,
P e n t r u s t â l p u l l u m i n o s d e f o c d i n t i mp u l n o p ţ i i ,
Ş i p e n t r u a d ă p o s t u l o f e r i t d e n o r î n t i mp u l z i l e i .

N i c i o d a t ă n u î n d r ă g i m m a i m u l t o p r o mi s i u n e a d r a g o s t e i
Ca în cea mai întunecată zi din viaţa noastră;
Î n ţ e l e g d i n t r e c u t c ă v i i t o r u l me u v a f i
C u mu l t m a i b u n d e c â t t o a t e t e m e r i l e m e l e .
Ca vasul de aur al manei din pustie,
P ă s t r a t î mp r e u n ă c u t o i a g u l î n f l o r i t ,
Î n t o a t ă s i g u r a n ţ a î n c h i v o t , c u l e g e a D o mn u l u i ,
Aşa este legământul purtării de grijă al Dumnezeului
meu.

26 Septembrie
U mb l ă m p r i n c r e d i n ţ ă , n u p r i n v e d e r e .
 (2 Corinteni 5:7)

Ca şi credincioşi, noi „umblăm prin credinţă, nu prin vedere“ - Dumnezeu nu

doreşte ca noi să trăim după sentimentele noastre. Sinele nostru poate dori să trăim
după sentimente, şi Satan poate dori aceasta, dar Dumnezeu doreşte să ţinem seama
de fapte, nu de sentimente. El doreşte să ţinem seama de faptele lui Hristos şi de
lucrarea Lui împlinită în chip desăvârşit pentru noi. Şi odată ce ţinem seama de
aceste fapte preţioase, şi le credem pur şi simplu pentru că Dumnezeu spune că
acestea sunt faptele, El va avea grijă de sentimentele noastre.
Însă Dumnezeu nu ne dă niciodată sentimente ca să ne facă sau să ne
încurajeze să ne încredem în El, şi El nu ni le dă niciodată ca să ne arate că ne-am
încrezut deja deplin în El. Dumnezeu ne dă sentimente numai când vede că ne
încredem în El fără să ţinem cont de sentimentele noastre, sprijinindu-ne numai pe
Cuvântul Său şi pe credincioşia Lui faţă de promisiunea Lui. Şi aceste sentimente
care pot veni numai de la El vor fi date la timpul şi în măsura în care dragostea Lui
consideră că este cel mai bine pentru fiecare împrejurare individuală în parte.
De aceea trebuie să alegem între a ţine seama de sentimentele noastre şi a ţine
seama de faptele lui Dumnezeu. Sentimentele noastre la fel de nesigure şi de
schimbătoare ca marea sau ca nisipul mişcător. Faptele lui Dumnezeu, însă, sunt la
fel de sigure ca însăşi Stânca veacurilor - „Isus Hristos … acelaşi ieri şi azi şi în
veci“ (Evrei 13:8).

C â n d î n t u n e r i c u l î n v ă l u i e f a ţ a L u i mi n u n a t ă
M ă s p r i j i n p e h a r u l L u i n e s c h i mb ă t o r ;
În fiecare furtună puternică dezlănţuită,
Ancora mea e înfiptă dincolo de văl.

27 Septembrie
A m g ă s i t u n p r e ţ d e r ă s c u mp ă r a r e p e n t r u e l .
(Iov 33:24)

Vindecarea divină este de fapt viaţa divină. Este stăpânirea lui Hristos asupra
trupului - sau viaţa lui Hristos în trupul uman. Este unirea trupurilor noastre ca părţi
ale trupului Său, arătând viaţa Lui care curge prin trupurile noastre. Este la fel de
real ca trupul Lui înviat şi glorificat. Şi este la fel de admisibil ca faptul că El a
înviat dintre cei morţi, este o persoană vie cu un trup real, şi şade astăzi ca un suflet
înţelegător la dreapta lui Dumnezeu.
Acelaşi Hristos, cu toate atributele Lui şi cu puterea Lui cea mare, ne aparţine
nouă. Noi suntem mădulare ale trupului Său. Carnea Lui şi oasele Lui, şi dacă vom
crede lucrul acesta şi-l vom primi, vom putea de fapt să ne tragem viaţa chiar din
viaţa Fiului lui Dumnezeu.
Dragă Dumnezeule, ajută-mă să cunosc şi să trăiesc acest verset: „Trupul …
este pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup“ (1 Corinteni 6:13). A.B. Simpson
„Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta“
(Ţefania 3:17). Acesta a fost versetul care a adus adevărul vindecării divine pentru
mintea mea şi pentru trupul meu uzat mai mult decât acum douăzeci de ani. Acum este
o uşă mai larg deschisă decât a fost vreodată şi este poarta prin care Hristosul cel viu
intră cu fiecare moment în trupul meu răscumpărat. El intră ca să mă umple, să mă
energizeze şi să mă vitalizeze cu prezenţa şi puterea personalităţii Lui, transformând
întreaga mea fiinţă într-un „cer nou şi un pământ nou“ (Apoc. 21:1).
Un alt verset spune: „Domnul Dumnezeul tău“ (Luca 10:27). Dacă Domnul
este Dumnezeul meu, atunci tot ce este în Dumnezeul atotputernic este al meu.
Totul locuieşte în mine în măsura în care eu doresc şi pot să mă apropii de El şi de
tot ce-I aparţine Lui. „Dumnezeul cel mare, cel puternic, al cărui Nume este
Domnul oştirilor“ (Ieremia 32:18), este într-adevăr atotputernicul Dumnezeu şi este
Dumnezeul meu interior. Aşa cum soarele este centrul sistemului nostru solar, El
este în centrul meu, trăind ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. El este marele generator de
putere din centrul fiinţei mele întreite, lucrând în centrul fiinţei mele fizice, inclusiv
în creierul meu şi în alte părţi ale sistemului meu nervos.
Timp de douăzeci şi unu de ani acest adevăr nu numai că a fost o realitate vie
pentru mine, dar a devenit mai profund şi mai bogat. Acum, la vârsta de şaptezeci
de ani, sunt în toate privinţele un om mult mai tânăr şi mai puternic decât am fost la
treizeci de ani. Astăzi trăiesc folosind puterea lui Dumnezeu, împlinind deplin de
două ori mai mult mintal şi fizic decât am împlinit vreodată în trecut, însă doar cu
jumătate din efort. Viaţa mea fizică, sufletească şi spirituală este ca o fântână
arteziană - totdeauna plină şi dând pe deasupra. A vorbi, a învăţa pe alţii şi a
călători ziua sau noaptea prin schimbări bruşte şi violente de vreme sau de climat
nu este pentru mine un efort mai mare decât este pentru roţile unui motor să se
învârtă când presiunea aburilor este în plină forţă sau decât este pentru un robinet
să lase apa să curgă prin el.

T r u p u l , s u f l e t u l ş i d u h u l me u a s t f e l r ă s c u mp ă r a t e ,
S f i n ţ i t e ş i v i n d e c a t e l e d a u , o , D o a mn e , Ţ i e ,
O jertfă dedicată care să fie a Ta pentru totdeauna.
Pentru ca toate puterile mele cu toată tăria lor
 S ă s e u n e a s c ă n u ma i s p r e g l o r i a T a - A l e l u i a !
Henry Wilson

28 Septembrie
Pace în Mine. (Ioan 16:33)

Este o mare diferenţă între plăcere şi binecuvântare. Pavel a experimentat

întemniţarea, durerea, sacrificiul, şi suferinţa până la limitele lor, totuşi prin toate
acestea a fost binecuvântat. Toată fericirea a devenit reală în inima şi în viaţa lui, în
mijlocul împrejurărilor lui dificile.
Paganini, marele violonist italian, a păşit odată pe scenă şi a descoperit că era
ceva în neregulă cu vioara lui, tocmai când audienţa încetase cu aplauzele. S-a uitat
la instrument pentru o clipă şi dintr-odată şi-a dat seama că nu era vioara lui cea
mai bună şi cea mai valoroasă. De fapt, vioara nu era a lui deloc. Momentan a
simţit că paralizează, dar s-a întors repede spre audienţă, spunându-le că s-a făcut o
greşeală şi că nu avea vioara lui cu el. A păşit înapoi în spatele cortinei, gândindu-
se că trebuie s-o fi lăsat în spatele scenei, dar a descoperit că cineva o furase pe a
lui şi o lăsase pe cea inferioară în locul ei.
După ce a rămas un moment în spatele cortinei, Paganini a păşit din nou pe
scenă ca să vorbească audienţei. El a spus: „Doamnelor şi domnilor, acum vă voi
demonstra că muzica nu ţine de instrument, ci de suflet“. Apoi a cântat ca niciodată
înainte, şi frumoasa muzică a curs din acel instrument inferior până când audienţa a
fost atât de încântată încât aplauzele lor entuziaste aproape că au ridicat tavanul
sălii de concerte. El le-a arătat într-adevăr că muzica nu ţinea de instrumentul lui, ci
de sufletul lui!
Dragul meu credincios testat şi încercat, este misiunea ta să umbli pe scena
acestei lumi ca să arăţi tuturor celor din cer şi de pe pământ că muzica vieţii nu stă
în împrejurările tale sau în lucrurile exterioare, ci în sufletul tău.

D a c ă p a c e a e s t e î n i n i ma t a ,
Cea mai sălbatică furtună de iarnă este plină de o frumuseţe
solemnă,
Î n t u n e r i c u l n o p ţ i i s e î mp r ă ş t i e , d a r î ţ i a r a t ă c a l e a
datoriei,
Fiecare creatură vie spune o poveste nouă şi veselă,
Chiar şi copacii şi pietrele, toate prind o rază de glorie,
 D a c ă p a c e a e s t e î n i n i ma t a .
Charles Francis Richardson

29 Septembrie
Eu alerg la rugăciune.
(Psalmul 109:4)

Mult prea des suntem într-o „sfântă“ grabă în timpul nostru devoţional. Cât
timp petrecem efectiv în fiecare zi în devoţiune liniştită? Poate fi uşor măsurat în
minute? Poţi să te gândeşti măcar la un singur om de o înaltă statură spirituală care
nu a petrecut mult din timpul său în rugăciune? A arătat vreodată cineva mult spirit
de rugăciune fără să fi dedicat o mare parte din timp rugăciunii?
George Whitefield, predicatorul englez care a fost un mare conducător din
secolul al XVIII-lea al mişcării de trezire din America cunoscută sub numele de
Marea Trezire, a spus odată: „Am petrecut zile şi săptămâni întregi stând prosternat
la pământ, angajat în rugăciune tăcută sau vorbită“. Şi cuvintele altui om, a cărui
viaţă a confirmat afirmaţia lui, au fost acestea: „Cazi pe genunchi şi creşte acolo“.
S-a spus că nici o lucrare mare din literatură sau ştiinţă n-a fost produsă
vreodată de cineva care n-a iubit solitudinea. Este de asemenea un principiu
fundamental al credinţei că nici o creştere importantă în sfinţenie n-a fost vreodată
realizată de cineva care nu şi-a făcut în mod regulat timp, şi pentru perioade lungi,
să fie singur cu Dumnezeu. din Ora liniştită

„ V i n o , v i n o “ , E l t e c h e a mă , „ O , s u f l e t a p ă s a t ş i i s t o v i t ,
Vino la umbra odihnei Mele în pustiu;
Vino să umbli cu Mine departe de discordanţele zgomotoase
ale vieţii,
Ş i p a c e a v a r e s p i r a c a o mu z i c ă î n p i e p t u l t ă u “ .

30 Septembrie
L-a păzit … ca vulturul care îşi scutură cuibul,
zboară deasupra puilor, îşi întinde aripile, îi ia,
 ş i - i p o a r t ă p e p e n e l e l u i . A ş a a c ă l ă u z i t D o mn u l s i n g u r
pe poporul Său, şi nu era nici un dumnezeu străin cu El.
(Deuteronom 32:10-12)

Dumnezeul nostru atotputernic este ca un părinte căruia Îi face plăcere să-Şi

conducă cu grijă copiii plăpânzi până la marginea unei prăpăstii şi apoi să-i
împingă de pe stâncă pur şi simplu în aer. El face aceasta pentru ca ei să poată afla
că au deja o putere de zbor de care încă nu-şi dau seama şi pe care o pot adăuga
pentru totdeauna la plăcerea şi confortul vieţii lor. Totuşi dacă, în încercarea lor de
a zbura, sunt expuşi unui pericol extraordinar, El este pregătit să coboare sub ei şi
să-i poarte spre cer pe aripile Lui puternice. Când Dumnezeu aduce pe unul din
copiii Lui într-o poziţie de neegalată dificultate, ei pot întotdeauna să se bizuie pe
El ca să-i salveze. din Cântecul de biruinţă

Când Dumnezeu pune o povară asupra ta, El Îşi pune braţele sub tine.

A fost odată o plăntuţă care era mică şi a cărei creştere era oprită, pentru că
trăia sub umbra unui stejar uriaş. Plăntuţa aprecia umbra care o acoperea şi se
bucura foarte mult de odihna liniştită pe care nobilul ei prieten i-o oferea. Totuşi
exista o binecuvântare mai mare pregătită pentru această plăntuţă.
Într-o zi un pădurar a intrat în pădure cu o secure ascuţită şi a doborât stejarul
uriaş. Plăntuţa a început să plângă, strigând: „Adăpostul meu a fost luat. Acum
orice vânt puternic va bate peste mine, şi orice furtună va căuta să mă smulgă din
rădăcini!“
Îngerul păzitor al plăntuţei a răspuns: „Nu! Acum soarele va străluci şi ploile
vor cădea peste tine mai abundente ca înainte. Acum forma ta pipernicită va răsări
în toată splendoarea, şi florile tale, care n-ar fi putut creşte niciodată până la deplina
perfecţiune în umbră, vor râde în strălucirea soarelui. Şi oamenii uimiţi vor spune:
«Uite cum a crescut planta aceea! Ce glorios de frumoasă a devenit prin
îndepărtarea aceluia care era umbra ei şi plăcerea ei!»“
Dragul meu credincios, înţelegi tu că Dumnezeu poate să-ţi ia confortul şi
privilegiile ca să facă din tine un creştin mai puternic? Vezi tu de ce Domnul Îşi
instruieşte întotdeauna soldaţii nu lăsându-i să stea întinşi pe paturile comodităţii, ci
chemându-i la marşuri şi servicii dificile? El îi face să treacă prin ape, să traverseze
înot râuri, să escaladeze munţi stâncoşi, şi să facă multe marşuri lungi, cărând în
spate raniţe grele de necaz. Aşa Îşi formează El soldaţii - nu îmbrăcându-i în
uniforme frumoase ca să umble ţanţoşi la porţile cazărmilor sau să apară ca nişte
gentlemeni chipeşi pentru cei care se plimbă prin parc. Nu, Dumnezeu ştie că
soldaţii pot fi formaţi numai în bătălie şi nu se dezvoltă în timpuri de pace. Putem
să creştem materia primă din care sunt făcuţi soldaţii, dar ca să-i transformăm în
adevăraţi luptători este nevoie de educaţia căpătată prin mirosul prafului de puşcă şi
prin lupta în mijlocul gloanţelor care zboară şi a bombelor care explodează, nu prin
trăirea în vremuri plăcute şi paşnice.
Deci, dragul meu creştin, ar putea explica aceasta situaţia ta? Îţi descoperă
Domnul darurile şi le face să crească? Dezvoltă El în tine calităţile unui soldat
împingându-te în focul bătăliei? N-ar trebui atunci să foloseşti toate darurile şi
armele pe care El ţi le-a dat ca să devii un învingător? Charles H. Spurgeon
OCTOMBRIE

1 Octombrie

E s t e s p r e b i n e l e me u c ă m - a i s m e r i t .
(Psalmul 119:71)

Este un eveniment remarcabil al naturii că cele mai splendide culori de plante

se găsesc pe cei mai înalţi munţi, în locurile cele mai expuse la intemperii. Cei mai
minunaţi licheni şi muşchi, precum şi cele mai frumoase flori sălbatice, abundă sus
pe piscurile bătute de vânt şi devastate de furtună.
Una din cele mai minunate game de culori vii pe care am văzut-o vreodată a
fost mai sus de marele Saint Bernard Hospice (Hanul Sfântului Bernard) lângă
vârful de zece mii de picioare al Muntelui Cenis din Alpii francezi. Toată faţa unei
stânci masive era acoperită cu licheni de un galben viu uimitor, care străluceau în
lumina soarelui ca un zid auriu care protejează un castel încântător. În mijlocul
singurătăţii şi aridităţii acelei mari altitudini şi expuşi celor mai puternice vânturi
ale cerului, aceşti licheni etalau o culoare glorioasă pe care niciodată n-au avut-o la
adăpost în vale.
Când scriu aceste cuvinte, am două exemplare din acelaşi tip de licheni
înaintea mea. Unul este din această zonă Saint Bernard, şi celălalt este de pe zidul
unui castel scoţian, care este înconjurat de platani. Diferenţa dintre formele şi
coloritul lor este de-a dreptul izbitoare. Cel crescut în mijlocul furtunilor puternice
de pe piscul muntelui are o culoare galbenă minunată ca a unei primule, este lucios
şi are o formă bine definită. Dar cel cultivat în mijlocul aerului cald şi al ploilor
blânde din valea joasă are o culoare ştearsă, ruginie, nu este lucios şi are o formă
indistinctă şi spartă.
Nu este la fel cu un creştin care este necăjit, bătut de furtună şi lipsit de
confort? Atât timp cât furtunile şi dificultăţile îngăduite de providenţa lui
Dumnezeu nu bat asupra unui credincios iar şi iar, caracterul lui apare cu pete şi cu
defecte. Însă încercările alungă efectiv norii şi umbrele, desăvârşesc forma
caracterului său, şi dau strălucire şi binecuvântare vieţii lui.

Î n mi j l o c u l l i s t e i m e l e d e b i n e c u v â n t ă r i i n f i n i t e
Stă aceasta cel mai în faţă, pentru care inima mea a sângerat;
P e n t r u t o a t e T e b i n e c u v â n t e z , d a r c e l ma i mu l t p e n t r u c e l e
grele.
Hugh Macmillan
 2 Octombrie

El i-a luat cu Sine, şi S-a dus la o parte.

(Luca 9:10)

Ca să creştem în har, trebuie să petrecem o bună bucată de timp în singurătate

liniştită. Contactul cu alţii în societate nu face sufletul să crească cel mai viguros.
De fapt, o oră liniştită de rugăciune deseori va da rezultate mai bune decât multe
zile petrecute în compania altora. În deşert roua este cea mai proaspătă şi aerul este
cel mai pur. Andrew Bonar

Vino cu Mine la o parte şi odihneşte-te puţin,

Ş t i u c ă e ş t i o b o s i t d e s t r e s ş i d e a g l o me r a ţ i e ,
Ş t e r g e - ţ i d e p e f r u n t e s u d o a r e a ş i p r a f u l mu n c i i ,
Şi întăreşte-te din nou în puterea Mea liniştită.

V i n o a c u m d e o p a r t e d e t o t c e i u b e ş t e l u me a ,
P e n t r u p ă r t ă ş i a p e c a r e l u me a n - a c u n o s c u t - o n i c i o d a t ă ,
N u ma i c u M i n e , ş i c u T a t ă l M e u a i c i ,
Cu Mine şi cu Tatăl Meu, nu singur.

Vino, spune-Mi tot ce ai spus şi ai făcut,

B i r u i n ţ e l e ş i e ş e c u r i l e t a l e , s p e r a n ţ e l e ş i t e me r i l e .
Ş t i u c u m s e c u c e r e s c ş i s e c â ş t i g ă i n i mi l e î mp i e t r i t e ;
C ele ma i al ese cununi al e Mel e sunt întotde auna uda te cu
l ac ri mi .

Vino acum şi odihneşte-te; călătoria este prea lungă,

Şi tu vei leşina lângă drum şi vei cădea;
Pâinea vieţii este aici pentru tine s-o mănânci,
Şi vinul dragostei este aici pentru tine ca să-l bei.

A p o i î n t o a r c e - t e d i n p ă r t ă ş i a c u D o mn u l t ă u ,
Ş i l u c r e a z ă p â n ă n u s e s t i n g e l u mi n a z i l e i î n s p r e s e a r ă :
Nu sunt pierdute acele scurte ceasuri în care afli
 M a i mu l t e d e s p r e S t ă p â n u l t ă u ş i d e s p r e o d i h n a L u i d i n
ceruri.

3 Octombrie

Ş i d u p ă c u t r e m u r u l d e p ă mâ n t , a v e n i t u n f o c …
Şi după foc, a venit un susur blând şi subţire.
( 1 Î mp ă r a ţ i 1 9 : 1 2 )

O femeie care a făcut un progres rapid în înţelegerea Domnului a fost întrebată

odată care este secretul creşterii ei aparent uşoare. Răspunsul ei scurt a fost: „Fiţi
atenţi la piedici“.
Motivul pentru care mulţi dintre noi nu-L cunoaştem şi nu-L înţelegem pe
Dumnezeu mai bine este că nu luăm seama la blândele Lui „piedici“ - delicatele Lui
restricţii şi constrângeri. Glasul Lui este „un susur blând şi subţire“. Un susur subţire
abia poate fi auzit, aşa că trebuie simţit ca o presiune slabă şi constantă pe inimă şi pe
minte, ca atingerea unei brize de dimineaţă care trece uşor peste suflet. Şi când este
observat cu atenţie, creşte liniştit tot mai clar în urechea interioară a inimii.
Glasul lui Dumnezeu se îndreaptă spre urechea dragostei, şi adevărata dragoste
doreşte ca şi cea mai slabă şoaptă să fie auzită. Şi totuşi vine o vreme când
dragostea Lui încetează să mai vorbească, când noi nu-I răspundem sau nu credem
mesajul Lui. „Dumnezeu este dragoste“ (1 Ioan 4:8), şi dacă vrei să-L cunoşti pe El
şi glasul Lui, trebuie să asculţi mereu de atingerile Lui blânde.
Deci când eşti pe cale să spui ceva într-o conversaţie cu alţii, şi simţi o
interdicţie blândă din partea susurului Său liniştit, ia seama la interdicţie şi abţine-
te să vorbeşti. Şi când eşti pe cale să dai curs unei acţiuni care pare perfect clară şi
dreaptă, şi totuşi simţi în duhul tău că ţi se sugerează o altă cale cu forţa unei
convingeri tăcute, ia seama la acea convingere. Urmează celălalt curs, chiar dacă
schimbarea planurilor pare a fi o nebunie absolută din perspectiva înţelepciunii
umane.
De asemenea învaţă să nădăjduieşti în Dumnezeu până când El îţi va descoperi
voia Sa. Dă-I voie să creeze toate planurile din inima şi mintea ta, şi apoi lasă-L să
le împlinească. Să nu ai o înţelepciune a ta proprie, pentru că deseori ceea ce face
El va părea că este în contradicţie cu planul pe care ţi l-a dat. Dumnezeu va părea
că lucrează împotriva Lui Însuşi, deci pur şi simplu ascultă-L, supune-te şi încrede-
te în El, chiar când pare a fi cea mai mare absurditate să faci aşa. În sfârşit, „ştim că
toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu“ (Rom.
8:28), dar de multe ori, în etapele iniţiale ale împlinirii planurilor Lui:

Î n l u me a L u i E l e s t e mu l ţ u mi t
Să joace o partidă pierdută dinainte.

De aceea dacă doreşti să cunoşti glasul lui Dumnezeu, să nu te gândeşti

niciodată la consecinţele finale sau la posibilele rezultate. Ascultă de El chiar când
îţi cere să mergi în timp ce tu vezi numai întuneric, pentru că El Însuşi va fi o
lumină glorioasă în interiorul tău. Atunci va apărea îndată în inima ta o cunoaştere
de Dumnezeu şi o părtăşie cu El, care vor fi suficient de copleşitoare în ele însele
ca să vă ţină pe tine şi pe El împreună, chiar şi în cele mai severe încercări şi sub
cele mai puternice presiuni ale vieţii. din Calea credinţei

4 Octombrie

Î n c e i d i n u r mă a n i a i s ă i , I o v a p r i mi t d e l a D o m n u l
ma i m u l t e b i n e c u v â n t ă r i d e c â t p r i mi s e î n c e i d i n t â i .
(Iov 42:12)

Iov şi-a găsit moştenirea prin necazul pe care l-a experimentat. El a fost
încercat pentru ca evlavia lui să poată fi confirmată şi validată. În acelaşi fel,
necazurile mele au drept scop să-mi formeze caracterul şi să mă îmbrace în daruri
pe care nu le-am avut înainte de dificultăţile mele, pentru că cel mai copt rod al
meu creşte pe cel mai aspru zid. Ajung la un loc de glorie numai prin umilinţa,
lacrimile şi moartea mea, aşa cum necazurile lui Iov l-au lăsat cu o viziune mai
înaltă despre Dumnezeu şi cu gânduri mai smerite despre el însuşi. La sfârşit el a
strigat: „Acum ochiul meu Te-a văzut“ (v.5).
Dacă experimentez prezenţa lui Dumnezeu în măreţia Sa când trec prin dureri
şi pierderi, astfel încât să mă plec înaintea Lui şi să mă rog: „Facă-se voia Ta“
(Matei 6:10), atunci am câştigat mult într-adevăr. Dumnezeu i-a dat lui Iov sclipiri
din gloria lui viitoare, pentru că în acele zile şi nopţi dificile şi istovitoare, i s-a
permis să penetreze vălul lui Dumnezeu şi a putut spune cu onestitate: „Ştiu că
Răscumpărătorul meu este viu“ (Iov 19:25). Aşa că în adevăr: „În cei din urmă ani
ai săi, Iov a primit de la Domnul mai multe binecuvântări decât primise în cei
dintâi“. din În ora liniştită
 Necazul nu vine niciodată la cineva dacă nu aduce o bucată de
aur în mâna lui.

Adversitatea aparentă va deveni în cele din urmă un avantaj pentru aceia dintre
noi care fac ce este drept, dacă dorim să continuăm să-I slujim şi să-L aşteptăm cu
răbdare. Gândeşte-te la marile suflete victorioase din trecut care au lucrat cu
credinţă neclintită şi care au fost invincibile şi curajoase! Sunt multe binecuvântări
pe care nu le vom obţine niciodată dacă nu vrem să acceptăm şi să răbdăm
suferinţa. Sunt anumite bucurii care nu pot ajunge la noi decât prin necaz. Sunt
revelaţii ale adevărului divin al lui Dumnezeu pe care le vom primi numai când
luminile pământului au fost stinse. Şi sunt recolte care vor creşte numai odată ce
plugul şi-a făcut lucrarea. selectat
Din suferinţă au ieşit cele mai puternice suflete cunoscute vreodată; cea
mai mare manifestare de caracter din lume se vede în aceia care îşi arată
cicatricele necazurilor; martirii veacurilor şi-au purtat hainele încununării
care au strălucit în foc, şi totuşi prin lacrimile şi necazurile lor au văzut porţile
cerului. Chapin

Voi cunoaşte după licărirea şi strălucirea

Lanţului de aur pe care îl porţi,
D u p ă p u t e r e a l i n i ş t i t ă a i n i mi i t a l e d e a i u b i ,
Din focul pe care a trebuit să-l suporţi.
Bate, inimă curată, pentru totdeauna;
Străluceşte, lanţ puternic de aur;
Şi binecuvântează focul curăţitor
Şi cuptorul durerii vii!
Adelaide Proctor

5 Octombrie

D a r d u p ă c â t ă v a v r e me p â r â u l a s e c a t .
( 1 Î mp ă r a ţ i 1 7 : 7 )

Educarea credinţei noastre este incompletă dacă avem încă de învăţat că

providenţa lui Dumnezeu lucrează prin pierderi, că există o slujire pentru noi prin
lipsa şi pierderea lucrurilor, şi că El dă darul de a nu avea nimic. De fapt,
instabilităţile materiale ale vieţii fac ca vieţile noastre să fie stabile din punct de
vedere spiritual.
Izvorul care scădea al pârâului Cherit, unde Ilie stătea adâncit în gânduri, este un
adevărat tablou al vieţii fiecăruia din noi. „Dar după câtăva vreme pârâul a secat“ -
aceasta este istoria zilelor noastre de ieri, şi o profeţie a zilelor noastre de mâine.
Într-un fel sau altul, toţi trebuie să învăţăm diferenţa dintre a te încrede în dar
şi a te încrede în Dăruitor. Darul poate dura o vreme, dar Dăruitorul este numai
dragostea eternă.
Pârâul Cherit a fost o problemă dificilă pentru Ilie până a ajuns la Sarepta, şi
deodată totul a devenit clar ca lumina zilei pentru el. Poruncile grele ale lui
Dumnezeu nu sunt niciodată pentru noi ultimele Lui cuvinte, pentru că vaietul,
pierderea şi lacrimile vieţii aparţin interludiului, nu finalului.
Dacă Domnul l-ar fi condus pe Ilie direct la Sarepta, el ar fi pierdut ceva care
l-ar fi ajutat să devină un profet mai înţelept şi un om mai bun - trăirea prin credinţă
la Cherit. Şi ori de câte ori pârâul nostru pământesc sau orice altă resursă exterioară
seacă, acest lucru a fost îngăduit ca să învăţăm că speranţa şi ajutorul nostru sunt în
Dumnezeu, care a făcut cerurile şi pământul. F.B. Meyer

Poate că şi tu ai tăbărât lângă astfel de ape dulci,

Şi ţi-ai stins cu bucurie setea sufletului tău istovit şi uscat;
C a s ă v e z i , c u t i m p u l , c ă p â r â i a ş u l t ă u s e s c h i mb ă
Din ce a fost la început.

I ni mi c ar e au fost ve sel e, şi liniştit e , şi bine cuvân tat e, şi

înt ărit e;
Iubiri care s-au dăruit fără rezerve;
Bu cur ii, scu mp e bu curii - au dispă rut , p e mă su ră c e a t recut
ti mp ul ,
În întuneric.

D a c ă d e c i , o , s u f l e t e , i z v o r u l p e c a r e i n i ma t a l - a î n d r ă g i t
Te-a părăsit acum - nu-ţi mai potoleşte setea -
Dacă şuvoaiele lui care te înviorau odată s-au dus,
Lasă-L pe EL să-ţi cucerească inima.

El nu te va pă ră si, nic i nu v a r âde de tine , nic i nu te va

de za mă gi;
M â n g â i e r e a ş i g r i j a L u i n u s e s c h i mb ă c u t r e c e r e a a n i l o r ;
C u u n u n t d e l e mn d e b u c u r i e E l s i g u r t e v a u n g e ,
Ş i î ţ i v a ş t e r g e l a c r i mi l e .
 J. Danson Smith

6 Octombrie

N-a deschis gura deloc.

(Isaia 53:7)

Ce har ni se cere când suntem înţeleşi greşit, şi totuşi ne purtăm corect, sau
când suntem judecaţi cu asprime, dar primim aceasta cu sfântă blândeţe! Nimic nu
testează mai bine caracterul nostru de creştin decât atunci când se spune ceva rău
despre noi. Acest tip de test al zdrobirii este ceea ce arată dacă suntem aur solid sau
doar metal placat cu aur. Dacă măcar am putea vedea binecuvântările care sunt
ascunse în încercările noastre, am spune ca David, când l-a blestemat Şimei:
„Lăsaţi-l să blesteme… Poate că Domnul se va uita la necazul meu, şi-mi va face
bine în locul blestemelor de azi“ (2 Samuel 16:11-12).
Unii creştini se întorc uşor de la măreţia chemării vieţii lor, urmărindu-şi în
schimb motivele de nemulţumire şi vrăjmaşii. În cele din urmă îşi transformă
vieţile într-un mic vârtej de ostilităţi. Aceasta îmi aminteşte de încercarea mea de a
mă ocupa de cuibul unei viespi. Poate că eşti în stare să împrăştii viespile, dar vei fi
probabil înţepat îngrozitor şi nu vei primi nimic pentru durerea ta, pentru că mierea
lor n-are valoare.
Fie ca Dumnezeu să ne dăruiască mai mult din Duhul lui Hristos, care: „când
era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; ci Se supunea dreptului Judecător“ (1
Petru 2:23). „Uitaţi-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor
o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi
să cădeţi de oboseală în sufletele voastre“ (Evrei 12:3).
A.B. Simpson

P e n t r u t i n e E l a m e r s p e d r u mu l c a l v a r u l u i ,
E l a f o s t a s p r u b ă t u t , a v â n d c a p u l p l e c a t î n u mi l i n ţ ă .
El a cunoscut cele mai adânci suferinţe, dureri şi întristări,
El a cunoscut îndelunga răbdare fără nici o uşurare,
El a luat toată amărăciunea din cupa adâncă a morţii,
El nu a păstrat nici o picătură de sânge, ci şi le-a dat pe
toate.
D a , p e n t r u t i n e ş i p e n t r u mi n e , E l a c â ş t i g a t b ă t ă l i a
 C a s ă n e d u c ă l a g l o r i e , p e t ă r â mu r i d e l u mi n ă .
L. S. P.

7 Octombrie

C i n e d i n t r e v o i s e t e me d e D o m n u l , s ă a s c u l t e g l a s u l R o b u l u i
Său!
C i n e u m b l ă î n î n t u n e r i c ş i n - a r e l u mi n ă , s ă s e î n c r e a d ă
în Numele Domnului şi să se bizuie pe Dumnezeul lui!
(Isaia 50:10)

Ce trebuie să facă un credincios în vremuri de întuneric - un întuneric de

nedumeriri şi confuzie - un întuneric nu al inimii, ci al minţii? Aceste vremuri de
întuneric vin la un ucenic credincios care umblă supus în voia lui Dumnezeu. Ele
vin ca nişte perioade în care el nu ştie ce să facă sau pe care drum s-o apuce. Cerul
lui se acoperă cu nori, şi lumina clară a cerului nu mai străluceşte pe cărarea lui, aşa
încât el se simte ca şi cum ar bâjbâi după drumul lui prin întuneric complet.
Dragul meu credincios, te descrie aceasta pe tine? Ce ar trebui să faci în
vremuri de întuneric? Ascultă Cuvântul lui Dumnezeu: „Cine umblă în
întuneric…să se încreadă în Numele Domnului şi să se bizuie pe Dumnezeul lui!“
De fapt, primul lucru pe care trebuie să-l facă e nimic. Acesta este un lucru dificil
de făcut pentru natura noastră umană umilă. Este o zicătoare: „Când eşti zăpăcit, nu
te grăbi“. Cu alte cuvinte, „Când eşti confuz şi nu şti ce să faci, nu fă nimic“. Când
te găseşti într-o ceaţă spirituală, nu alerga înainte, ci încetineşte pasul vieţii tale. Şi
dacă este necesar, ţine corabia vieţii tale ancorată sau legată la doc.
Este bine să te încrezi pur şi simplu în Dumnezeu, pentru că atunci când ne
încredem, El poate lucra. Îngrijorarea, însă, Îl împiedică să facă ceva pentru noi. Dacă
întunericul care ne acoperă produce spaimă în inimile noastre şi alergăm încoace şi-
ncolo, căutând în van să găsim o cale de ieşire din încercarea întunecată în care ne-a
aşezat providenţa lui Dumnezeu, atunci Domnul nu poate lucra pentru noi.
Numai pacea lui Dumnezeu va linişti minţile noastre şi va da odihnă inimilor
noastre. Trebuie să punem mâna noastră în a Lui ca un copil mic şi să-L lăsăm să
ne conducă în lumina strălucitoare a soarelui iubirii Sale. El cunoaşte calea de
ieşire din pădurea deasă şi întunecoasă, aşa că ne putem urca în braţele Lui,
încrezându-ne în El că ne va salva, arătându-ne cel mai scurt şi cel mai sigur drum.
Dr. Pardington
 Să ne aducem aminte că niciodată nu suntem fără pilot - chiar când nu ştim pe
ce drum să apucăm.

P e r s i s t ă , i n i ma m e a , î n c r e d i n ţ a t a -
N u ma i c e i n e c l i n t i ţ i c â ş t i g ă c u n u n a ;
Cel care, atunci când vânturile furtunoase întorc corabia,
Se desparte de ancora lui, se va scufunda;
Dar cel pe care îl susţine Isus prin toate,
Va ră mâ n e în pic ioa re , chi ar d acă ce rul şi p ă mântul s -a r
p răbuşi .
Persistă! Va veni un sfârşit al necazurilor;
Speranţa se va înălţa biruitoare din ţărână;
Furtuna prevesteşte vara de mâine;
Crucea arată spre paradis;
T a t ă l d o mn e ş t e ! D e c i o r i c e î n d o i a l ă s ă î n c e t e z e ;
P e r s i s t ă , i n i ma m e a . P e r s i s t ă , r a b d ă p â n ă l a c a p ă t .

8 Octombrie

N u v ă î n g r i j o r a ţ i d e n i mi c .
(Filipeni 4:6)

Destul de mulţi creştini trăiesc într-o stare teribilă de îngrijorare, fiind mereu
neliniştiţi de problemele vieţii. Secretul trăirii într-o pace perfectă în mijlocul
ritmului febril al vieţii zilnice este un secret ce merită din plin să fie cunoscut. Ce
bine a făcut vreodată îngrijorarea? N-a făcut niciodată pe nimeni mai puternic, n-a
ajutat pe nimeni să facă voia lui Dumnezeu, nici n-a oferit nimănui o cale de
scăpare din neliniştea şi confuzia lui. Îngrijorarea doar distruge eficacitatea unei
vieţi care altfel ar putea fi folositoare şi frumoasă. A fi neliniştit şi plin de griji şi
îngrijorări este absolut interzis de Domnul nostru, care a spus: „Nu vă îngrijoraţi
dar, zicând: «Ce vom mânca?» sau: «Ce vom bea?» sau: «Cu ce ne vom
îmbrăca?»“ (Matei 6:31). El nu vrea să spună că nu trebuie să fim prevăzători sau
că viaţa noastră nu trebuie să aibă niciodată un plan sau un model al ei. El vrea să
spună pur şi simplu că nu trebuie să ne îngrijorăm de aceste lucruri.
Oamenii vor cunoaşte că trăieşti într-o stare constantă de îngrijorare după
adânciturile de pe faţa ta, după tonul vocii tale, după atitudinea ta negativă, şi după
lipsa de bucurie din duhul tău. Deci urcă pe înălţimile unei vieţi abandonate în
mâna lui Dumnezeu, şi perspectiva ta se va schimba până-ntr-atât încât vei privi în
jos pe norii de sub picioarele tale. Darlow Sargeant
Este un semn de slăbiciune să te îngrijorezi şi să te frămânţi mereu, îndoindu-
te de toate şi neavând încredere în nimeni. Se poate câştiga ceva prin asta? Nu ne
facem noi doar incapabili de acţiune, şi ne detaşăm mintea de abilitatea de a lua
decizii înţelepte? Pur şi simplu ne cufundăm în luptele noastre când am putea pluti
peste ele prin credinţă.
O, pentru harul de a fi liniştiţi! O, „opriţi-vă, şi să ştiţi că Eu [Yehova] sunt
Dumnezeu“ (Psalmul 46:10)! „Sfântul lui Israel“ (Psalmul 89:18) îi va apăra şi-i va
elibera pe ai Săi. Putem fi siguri că fiecare cuvânt al Său va rămâne în picioare
pentru totdeauna, chiar dacă munţii s-ar prăbuşi în mare. El merită încrederea
noastră totală. Deci vino, suflete al meu, întoarce-te la locul tău de odihnă, şi
odihneşte-te în dulcea îmbrăţişare a Domnului Isus. selectat

P a c e a v a u mp l e a d â n c u l s u f l e t u l u i t ă u
Când eşti liniştit!

9 Octombrie

T o t u ş i D o mn u l a ş t e a p t ă s ă S e mi l o s t i v e a s c ă d e v o i ,
şi Se va scula să vă dea îndurare.
(Isaia 30:18)

Cea mai verde iarbă se găseşte acolo unde cad cele mai multe ploi. Deci
presupun că ceaţa şi ploaia măruntă a Irlandei sunt cele care o fac să fie „Insula de
smarald“. Şi acolo unde găseşti ceaţa larg răspândită a necazurilor şi ploaia măruntă
a suferinţei, vei găsi întotdeauna inimi verzi ca smaraldul care sunt pline de
frunzişul frumos al mângâierii şi dragostei lui Dumnezeu.
Dragă creştine, să nu spui: „Unde sunt toate rândunelele? Toate s-au dus - au
murit“. Nu, nu au murit. Pur şi simplu au traversat în zbor marea albastră şi adâncă,
zburând spre un pământ îndepărtat; dar ele se vor întoarce din nou în curând.
Copil al lui Dumnezeu, să nu spui: „Toate florile au murit - iarna le-a omorât,
aşa că s-au dus“. Nu! Deşi iarna le-a acoperit cu o haină albă de nea, ele îşi vor
scoate iarăşi capetele şi vor fi vii foarte curând.
O, credinciosule, să nu spui că soarele a ars complet, doar pentru că l-a ascuns
un nor. Nu, el e încă acolo, plănuind o vară pentru tine; pentru că atunci când va
străluci din nou, va face ca acei nori să-şi picure ploile de aprilie, fiecare din ele o
mamă pentru o minunată floare de mai.
Mai presus de toate, ţine minte - când Dumnezeu Îşi ascunde faţa de tine, să nu
spui că te-a uitat. Pur şi simplu El aşteaptă puţin ca să te facă să-L iubeşti mai mult.
Şi odată ce va veni, te vei bucura cu inexprimabila „bucurie a Domnului“ (Neemia
8:10). Aşteptarea Lui îţi exersează darul de har şi-ţi testează credinţa. De aceea
continuă să aştepţi cu nădejde, pentru că deşi promisiunea poate să întârzie,
niciodată nu va veni prea târziu. Charles H. Spurgeon

O, fiecare an îşi are iarna lui,

Şi fiecare an îşi are ploaia lui -
Dar întotdeauna vine o zi
C â n d p ă s ă r i l e me r g d i n n o u s p r e n o r d .

C â n d f r u n z e n o i î n mu g u r e s c î n p ă d u r e ,
Şi iarba încolţeşte verde pe câmpii,
Şi lalelele se mândresc cu florile lor -
Şi păsările merg din nou spre nord.

O , f i e c a r e i n i mă î ş i a r e n e c a z u l e i ,
Ş i f i e c a r e i n i mă î ş i a r e d u r e r e a e i -
Dar întotdeauna vine o zi
C â n d p ă s ă r i l e me r g d i n n o u s p r e n o r d .
Este cel mai minunat lucru să-ţi aminteşti,
Dacă curajul începe să te lase,
Când zilele reci şi întunecate se sfârşesc -
Că păsările merg din nou spre nord.

10 Octombrie

N u t e mâ n i a .
(Psalmul 37:1)

Cred că acest verset este tot o poruncă divină ca şi „Să nu furi“ (Exod 20:15).
Dar ce înseamnă să te mânii? Un om odată a definit aceasta ca ceea ce face pe un
om să fie aspru la suprafaţă, făcându-l să se uzeze şi să se epuizeze pe el însuşi şi
pe alţii. Nu-i aşa că un om iritabil, iraţional şi critic nu numai că se consumă pe el
însuşi, dar totodată îi seacă şi îi obosesc şi pe alţii? Când ne îngrijorăm şi ne
mâniem, suntem o sursă permanentă de necaz. Acest psalm nu spune doar: „Nu te
mânia pe cei răi“, ci nu lasă loc mâniei de orice fel. Este foarte dureros, şi
Dumnezeu nu doreşte să ne rănim pe noi înşine sau pe alţii.
Orice doctor poate să-ţi spună că o izbucnire de mânie este mai dăunătoare
pentru sistemul tău nervos decât o febră şi că o predispoziţie pentru mânie continuă
nu contribuie la sănătatea trupului tău. Următorul pas care rezultă din mânie este să
fii irascibil, şi aceasta e tot una cu furia. Să punem deoparte aceasta odată pentru
totdeauna şi să ascultăm pur şi simplu de porunca „Nu te mânia“.
Margaret Bottome

Auzită din întâmplare într-o livadă

Spunea Prigoarea către Vrabie:

„Mi-ar place într-adevăr să ştiu
P e n t r u c e a c e s t e f i i n ţ e u ma n e n e l i n i ş t i t e
Se agită şi se îngrijorează atât“.

Spunea Vrabia către Prigoare:

„Prietene, eu cred că trebuie să fie
Din cauză că nu au un Tată ceresc
Ca Acela care are grijă de tine şi de mine“.
Elizabeth Cheney

11 Octombrie

… mu r i m , ş i i a t ă c ă t r ă i m.
(2 Corinteni 6:9)

Vara trecută am avut un pat de flori de ochiul-boului care aproape că a

acoperit grădina mea de la ţară. Ele au fost plantate târziu în sezon, dar ce frumoase
erau! În timp ce partea din afară a plantelor încă mai producea flori proaspete,
vârfurile deveniseră seminţe, şi când a venit un ger timpuriu, am văzut că
frumuseţea radiantă a florilor pălise. Tot ce am putut să spun în momentul acela a
fost: „Ei bine, cred că sezonul a fost prea greu pentru ele, şi ele au murit“. Aşa că
le-am urat un călduros rămas bun.
 După aceasta nu m-am mai bucurat să privesc la patul de flori, pentru că părea
să fie doar un cimitir al florilor. Şi totuşi, cu câteva săptămâni în urmă, unul din
grădinari mi-a atras atenţia asupra faptului că de-a lungul întregii grădini florile de
ochiul-boului răsăreau acum în mare număr. Se părea că fiecare plantă pe care eu
credeam că iarna o distrusese replantase cincizeci care să-i ia locul. Ce făcuse gerul
şi vântul năprasnic al iernii?
Ei au luat florile mele şi le-au distrus, aruncându-le la pământ. Ei au călcat
peste ele cu picioarele lor de zăpadă şi, odată terminată treaba lor, au spus: „Acesta
este sfârşitul vostru“. Şi totuşi primăvara, pentru fiecare floare distrusă au răsărit
cincizeci de martori care au spus: „Murim, şi iată că trăim“.
Aşa cum este în lumea plantelor, tot aşa este şi în împărăţia lui Dumnezeu.
Prin moarte a venit viaţa eternă. Prin răstignire şi mormânt a venit tronul şi palatul
eternului Dumnezeu. Printr-o înfrângere aparentă a venit victoria.
Deci nu te teme de suferinţă sau de înfrângere. Pentru că prin a fi „trântiţi jos,
dar nu omorâţi“ (2 Corinteni 4:9) şi prin a fi sfărâmaţi în bucăţi, şi aceste bucăţi
rupte în fărâme mici, devenim oameni tari. Şi trăinicia unui credincios produce
mulţi credincioşi.
Alţii pot fi absorbiţi de aparenţa lucrurilor şi merg după mersul lumii acesteia.
Pot să înflorească repede şi să găsească o prosperitate momentană, dar sfârşitul lor
să fie moartea eternă. Henry Ward Beecher

Evaluează-ţi viaţa după pierderi şi nu după câştiguri,

Nu după vinul băut, ci după vinul vărsat.
Pentru că puterea dragostei se găseşte în sacrificiul
dragostei,
Ş i c e l c a r e s u f e r ă c e l m a i mu l t a r e c e l m a i mu l t d e d a t .

12 Octombrie

Stăpânul lui Iosif…a luat pe Iosif şi l-a aruncat în temniţă…

D o mn u l e r a c u e l . Ş i D o mn u l î i d ă d e a i z b â n d ă î n t o t c e f ă c e a .
(Geneza 39:19-20,23)

Când Dumnezeu îngăduie să mergem la închisoare pentru că Îi slujim Lui,

acesta este aproape cel mai binecuvântat loc din lume în care am putea fi, pentru că
El merge cu noi. Iosif se pare că cunoştea acest adevăr. El nu s-a supărat, nu s-a
descurajat şi nu s-a răzvrătit, nici n-a căzut în auto-compătimire gândindu-se că
„totul era împotriva lui“. Dacă ar fi făcut aşa, mai marele temniţei n-ar fi avut
niciodată încredere în el.
Să ţinem şi noi minte că dacă permitem auto-compătimirii să se instaleze, nu
vom fi niciodată folosiţi de Dumnezeu din nou până când aceasta nu va fi total
îndepărtată. Iosif pur şi simplu a încredinţat totul în mâna Domnului cu o încredere
plină de bucurie, şi drept rezultat, mai marele temniţei a lăsat toate lucrurile în grija
lui Iosif.
Doamne Isuse, când uşa închisorii se va închide în urma mea, ajută-mă să mă
încred în Tine cu o bucurie desăvârşită şi debordantă. Dă lucrării Tale prin mine o
mare izbândă, şi chiar în închisoare fă-mă „cu adevărat liber“ (Ioan 8:36). selectat

S u n t o p a s ă r e mi c ă ,
Izolată de câmpurile văzduhului,
Şi stau în colivia mea şi cânt
Aceluia care m-a pus acolo;
M u l ţ u mi t s ă f i e p r i z o n i e r u l ,
P e n t r u c ă , D u mn e z e u l M e u , a c e a s t a Î ţ i f a c e Ţ i e p l ă c e r e .

C o l i v i a m e a m ă î n g r ă d e ş t e d e j u r î mp r e j u r ,
Nu pot să zbor liber,
Dar deşi aripile mele sunt legate strâns,
S u f l e t u l me u e s t e î n l i b e r t a t e ;
Pentru că pereţii închisorii nu pot controla
Zborul şi libertatea sufletului.

Am învăţat să iubesc întunericul necazului, pentru că acolo văd strălucirea

feţei lui Dumnezeu. Madame Guyon

13 Octombrie

N u v ă î n g r i j o r a ţ i d e n i mi c .
(Filipeni 4:6)

Îngrijorarea n-ar trebui să se găsească niciodată într-un credincios. În ciuda

mărimii, a dimensiunii şi a diversităţii încercărilor, suferinţelor şi dificultăţilor
noastre, îngrijorarea n-ar trebui să existe sub nici un motiv. Aceasta pentru că avem
un Tată în ceruri care este atotputernic, care Îşi iubeşte copiii aşa cum Îl iubeşte „pe
singurul Lui Fiu“ (Ioan 3:16), şi a cărui bucurie şi plăcere deplină este să-i ajute
permanent în orice situaţie. Ar trebui să luăm aminte la Cuvântul Său, care spune:
„Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa
lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri“.
„În orice lucru“ - nu doar când ne-a luat foc casa sau când partenerul nostru
de viaţă şi copiii noştri iubiţi sunt grav bolnavi, ci chiar şi în cele mai mici
probleme ale vieţii. Trebuie să aducem toate lucrurile la Dumnezeu - lucruri mici,
lucruri foarte mici, chiar şi lucrurile pe care lumea le numeşte banale. Da, trebuie să
aducem orice lucru, trăind întreaga zi într-o sfântă părtăşie cu Tatăl nostru ceresc şi
cu scumpul nostru Domn Isus. Ar trebui să ne dezvoltăm un fel de instinct spiritual,
care să ne facă să ne întoarcem imediat spre Dumnezeu când o grijă nu ne lasă să
dormim noaptea. În timpul acestor nopţi fără somn, ar trebui să vorbim cu El,
aducând diversele noastre probleme înaintea Lui, indiferent cât de mici ar fi.
Vorbeşte de asemenea cu Domnul despre orice încercare cu care te confrunţi sau
despre orice dificultate pe care o ai în familia ta sau în viaţa profesională.
„Prin rugăciuni şi cereri“ - cerând cu stăruinţă, perseverând şi răbdând, şi
aşteptând, aşteptând, aşteptându-L pe Dumnezeu.
„Cu mulţumiri“ - punând întotdeauna o bună temelie. Chiar dacă n-avem
posesiuni, există un lucru pentru care putem fi mulţumitori întotdeauna - că El ne-a
scăpat de iad. De asemenea putem să-I mulţumim că ne-a dat Cuvântul Său sfânt,
Duhul Său Sfânt, şi cel mai preţios dar dintre toate - pe Fiul Său. De aceea când
luăm în consideraţie toate acestea, avem foarte multe motive să-I mulţumim. Fie ca
acesta să fie ţelul nostru!
„Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi
gândurile în Hristos Isus“ (Filipeni 4:7). Aceasta este o binecuvântare atât de
minunată, de autentică şi de scumpă încât ca s-o cunoşti cu adevărat, trebuie s-o
experimentezi, pentru că ea „întrece orice pricepere“.
Să punem la inimă aceste adevăruri, umblând în ele instinctiv, astfel încât
rezultatul să fie vieţi care-L glorifică pe Dumnezeu mai mult decât înainte.
George Mueller, din O viaţă de încredere
Cercetează-ţi inima de câteva ori pe zi, şi dacă găseşti ceva care îţi tulbură
pacea, adu-ţi aminte să faci paşii potriviţi ca să restabileşti liniştea.
Francis de Sales

14 Octombrie
 Ş i i a t ă , u n î n g e r a l D o mn u l u i a s t a t l â n g ă e l p e n e a ş t e p t a t e ,
ş i o l u mi n ă a s t r ă l u c i t î n t e m n i ţ ă .
Îngerul a deşteptat pe Petru, lovindu-l în coastă,
şi i-a zis: „Scoală-te, iute!“
Lanţurile i-au căzut jos de pe mâini.
(Fapte 12:7)
P e l a mi e z u l n o p ţ i i , P a v e l ş i S i l a s e r u g a u
ş i c â n t a u c â n t ă r i d e l a u d ă l u i D u mn e z e u …
D e o d a t ă , s - a f ă c u t u n ma r e c u t r e mu r d e p ă mâ n t ,
aşa că s-au clătinat temeliile temniţei.
Îndată, s-au deschis toate uşile şi
s-au deslegat legăturile fiecăruia.
(Fapte 16:25-26)

Aşa lucrează Dumnezeu. În cel mai întunecat ceas al nostru, El vine spre noi
peste valuri, ca un înger care a venit în celula lui Petru când s-a ivit ziua execuţiei
lui Petru. Şi când a fost gata spânzurătoarea pentru execuţia lui Mardoheu,
insomnia împăratului a dus în cele din urmă la acţiunea lui în favoarea poporului
favorit al lui Dumnezeu. (vezi Estera 6)
Dragă suflete, s-ar putea să trebuiască să experimentezi tot ce poate fi mai rău
înainte să fii eliberat, dar vei fi eliberat! S-ar putea ca Dumnezeu să te facă să
aştepţi, dar El Îşi va aminti întotdeauna de promisiunea Lui şi va apare la timp ca să
împlinească Cuvântul Lui cel sfânt care nu poate fi desfiinţat. F.B. Meyer
Dumnezeu are o simplitate în felul în care Îşi împlineşte planurile, şi totuşi are
resurse potrivite pentru orice dificultate. Credincioşia Lui faţă de copiii Lui care se
încred în El este fermă, şi El este neclintit în urmărirea scopurilor Sale. În viaţa lui
Iosif, Îl vedem pe Dumnezeu lucrând printr-un om închis împreună cu Iosif, mai
târziu printr-un vis, şi în final prin ridicarea lui Iosif din închisoare la poziţia de
guvernator. Şi timpul petrecut de Iosif în închisoare i-a dat puterea şi fermitatea de
care avea nevoie ca guvernator.
Este întotdeauna mai sigur să te încrezi în metodele lui Dumnezeu şi să trăieşti
după ceasul Său. Samuel Dickey Gordon
Dumnezeu în providenţa Sa are o mie de chei cu care deschide o mie de uşi
diferite ca să-i salveze pe ai Săi, indiferent cât de disperată ar fi situaţia. Să ne
facem cu credincioşie partea noastră, care este pur şi simplu să suferim pentru El, şi
să punem partea lui Hristos asupra Lui şi s-o lăsăm acolo. George MacDonald
Dificultatea este de fapt atmosfera din preajma unui miracol, sau a unui
miracol în faza lui iniţială. Totuşi dacă este să fie un mare miracol, situaţia
înconjurătoare nu va fi doar o dificultate, ci o totală imposibilitate. Şi mâna
copilului Său care se agaţă cu putere de El face dintr-o situaţie disperată o plăcere
pentru Dumnezeu.

15 Octombrie

J e r t f e l e p l ă c u t e l u i D u mn e z e u s u n t u n d u h z d r o b i t :
D u m n e z e u l e , T u n u d i s p r e ţ u i e ş t i o i n i mă z d r o b i t ă ş i mâ h n i t ă .
(Psalmul 51:17)

Oamenii aceia pe care Dumnezeu îi foloseşte cel mai mult ca să-I aducă glorie
sunt cei complet zdrobiţi, pentru că jertfa pe care El o acceptă este „o inimă
zdrobită şi mâhnită“. Până nu a fost zdrobită puterea naturală a lui Iacov, atunci
când „i s-a scrântit încheietura coapsei“ (Geneza 32:25) la Peniel, el nu a ajuns la
punctul în care Dumnezeu putea să-l îmbrace cu putere spirituală. Şi până nu a lovit
Moise stânca de la Horeb, zdrobindu-i suprafaţa, nu a ţâşnit acea apă proaspătă din
ea ca să bea poporul. (vezi Exod 17:6)
Până când cei trei sute de soldaţi ai lui Ghedeon aleşi special nu „au spart
ulcioarele pe care le aveau în mână“ (Jud. 7:19), care simbolizau zdrobirea vieţilor
lor, nu a strălucit lumina ascunsă a făcliilor, aducând teroare în mijlocul vrăjmaşilor
lor. Odată o văduvă săracă a rupt sigiliul de pe singurul vas de untdelemn care i-a
mai rămas şi a început să toarne din el, şi Dumnezeu a înmulţit în chip miraculos
untdelemnul, pentru ca ea să-şi plătească datoriile şi să aibă din ce trăi. (vezi 2
Împăraţi 4:1-7)
Până nu şi-a riscat Estera viaţa şi s-a lăsat zdrobită sub legile stricte ale curţii
unui împărat păgân, ea nu a obţinut favoarea de a-şi salva poporul de la moarte.
(vezi Estera 4:16)
Odată Domnul Isus a luat „cinci pâini şi… le-a frânt“ (Luca 9:16) şi pâinea s-
a înmulţit şi a hrănit cinci mii de suflete. Chiar prin procesul frângerii pâinilor a
avut loc miracolul. Când Maria a spart frumosul ei „vas de alabastru cu mir foarte
scump“ (Matei 26:7), distrugând valoarea şi utilitatea lui viitoare, parfumul
minunat a umplut casa. Şi când Domnul Isus a lăsat ca trupul Lui preţios să fie
zdrobit de spini, de piroane şi de suliţă, viaţa Lui interioară s-a revărsat ca un ocean
de apă limpede ca cristalul pentru păcătoşii însetaţi ca să bea şi să trăiască.
Un frumos grăunte de grâu, până nu este îngropat şi zdrobit în pământ prin
MOARTE, miezul lui nu încolţeşte, producând sute de alte seminţe sau grăunţe. Şi
aşa a fost întotdeauna în istoria plantelor, a oamenilor şi a întregii vieţi spirituale -
Dumnezeu foloseşte LUCRURILE ZDROBITE.
Cei care au fost cuprinşi de puterea Duhului Sfânt şi sunt folosiţi pentru gloria
lui Dumnezeu sunt cei care au fost zdrobiţi în finanţele lor, zdrobiţi în voinţa lor
proprie, zdrobiţi în ambiţiile lor, zdrobiţi în idealurile lor înalte, zdrobiţi în reputaţia
pe care o au în lume, zdrobiţi în dorinţele lor, şi deseori zdrobiţi în sănătatea lor.
Da, El îi foloseşte pe cei care sunt dispreţuiţi de lume şi pe cei care par total
deznădăjduiţi şi neputincioşi, aşa cum a spus Isaia: „Ologii iau parte la [pradă]“
(Isaia 33:23).

O , z d r o b e ş t e - mi i n i ma ; d a r z d r o b e ş t e - o c a p e u n o g o r
C a r e e s t e a r a t ş i s f ă r â ma t p e n t r u a p r i mi g r ă u n ţ e l e d e
grâu;
O , z d r o b e ş t e - o c u m s u n t z d r o b i ţ i mu g u r i i s i g i l a ţ i d e f r u n z e
verzi,
Rupe-o, ca să se desfacă floarea aurie;
V r e a u s ă o f e r d r a g o s t e a me a m a r e l u i S t ă p â n a l D r a g o s t e i ,
Lasă parfumul să se înalţe, sparge alabastrul.

O , z d r o b e ş t e - mi i n i ma ; z d r o b e ş t e - o , D u m n e z e u l e b i r u i t o r ,
Ca izvorul etern al vieţii să se reverse peste tot;
O, să fie zdrobită ca atunci când trunchiurile legate,
Rupând lanţurile reci, îşi recâştigă libertatea;
Ş i c â n d d u mb r a v a s a c r ă a m i n ţ i i î n mu g u r e ş t e s p r e v i a ţ ă ,
U mp l e - m ă d e b u c u r i e , c a p ă s ă r i l e , c a r e c â n t ă s p e r a n ţ a l o r ş i
biruinţa Ta.
Thomas Toke Bunch

16 Octombrie

Să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară

aşa de lesne şi să alergăm cu stăruinţă
în alergarea care ne stă înainte.
(Evrei 12:1)
 Sunt anumite lucruri care nu sunt păcate în ele însele, dar care tind să ne tragă
în jos sau să ne distragă şi devin pietre de poticnire pentru creşterea noastră
spirituală. Una din cele mai rele dintre acestea este disperarea sau deznădejdea. O
inimă grea este într-adevăr o greutate care cu siguranţă ne va trage în jos în
sfinţenia şi utilitatea noastră.
Eşecul copiilor lui Israel de a intra în Ţara Promisă a început cu plângerile lor,
sau aşa cum o spune Cuvântul: „Toţi copiii lui Israel au cârtit“ (Num. 14:2). S-ar
putea să fi început cu o slabă dorinţă de a se plânge şi de a fi nemulţumit, dar ei au
lăsat-o să continue până a înflorit şi a rodit într-o totală răzvrătire şi ruină.
Nu trebuie să ne îngăduim niciodată libertatea de a ne îndoi de Dumnezeu sau
de dragostea şi credincioşia Lui eternă faţă de noi în toate. Putem hotărî să ne
împotrivim îndoielii cu toată voinţa noastră aşa cum facem împotriva oricărui alt
păcat. Apoi, dacă stăm neclintiţi, refuzând să ne îndoim, Duhul Sfânt va veni în
ajutorul nostru, dându-ne credinţa lui Dumnezeu şi încununându-ne cu victorie.
Este foarte uşor să cădem în obiceiul de a ne îndoi, îngrijorându-ne,
întrebându-ne dacă nu cumva ne-a părăsit Dumnezeu, şi gândindu-ne că după toate
prin câte am trecut, speranţele noastre vor sfârşi în neîmplinire. Dar hai să refuzăm
să fim descurajaţi şi nefericiţi! Hai „să privim ca o mare bucurie“ (Iacov 1:2), chiar
şi când nu simţim nici o fericire. Haideţi să ne bucurăm prin credinţă, printr-o
hotărâre fermă, şi socotind pur şi simplu că este adevărat, şi vom vedea că
Dumnezeu va face lucrul acesta real pentru noi. selectat
Diavolul are două şiretlicuri foarte abile. Primul este să ne ispitească să
devenim descurajaţi, pentru că atunci suntem înfrânţi şi de nici un folos altora, cel
puţin pentru o vreme. Celălalt este să ne ispitească să ne îndoim, prin aceasta
rupând legătura credinţei care ne uneşte cu Tatăl. Deci să fim atenţi! Să nu fim
înşelaţi în nici un fel. G. E. M.
Îmi place să-mi cultiv spiritul de fericire! El îmi acordează din nou sufletul şi
mi-l menţine într-o armonie atât de perfectă că Satan se teme s-o atingă. Corzile
sufletului meu devin atât de vibrante şi pline de energie cerească încât îşi ia
degetele diabolice de pe mine şi se duce în altă parte! Satan este întotdeauna
prudent să intervină la mine când inima mea este plină de fericirea şi bucuria
Duhului Sfânt.
Planul meu este pur şi simplu să-mi păzesc duhul de tristeţe aşa cum în mod
normal mă păzesc de Satan, dar din nefericire nu reuşesc întotdeauna. Ca şi
diavolul însuşi, tristeţea stă înaintea mea când sunt pe autostrada utilităţii. Şi stă
faţă-n faţă cu mine până când bietul meu suflet devine trist şi amărât! De fapt,
tristeţea decolorează totul în jurul meu şi produce o paralizie mentală. Nu mă mai
interesează nimic, planurile de viitor par acoperite de nori în întuneric, şi sufletul
meu îşi pierde toate aspiraţiile şi puterea!
 Un credincios în vârstă a spus odată: „Voioşia în credinţa noastră face ca orice
act de slujire să fie făcut cu plăcere, şi niciodată nu înaintăm atât de repede în
chemarea noastră spirituală ca atunci când suntem purtaţi pe aripile fericirii.
Tristeţea, însă, retează aceste aripi sau, folosind o altă analogie, face să cadă roţile
de la carul slujirii noastre. Carul nostru devine atunci asemenea carelor egiptenilor
la Marea Roşie, târându-se cu greu pe osie şi încetinind progresul nostru“.

17 Octombrie

Î n c e mă p r i v e ş t e , d e p a r t e d e mi n e g â n d u l s ă mă l a u d c u
altceva
d e c â t c u c r u c e a D o mn u l u i n o s t r u I s u s H r i s t o s ,
p r i n c a r e l u m e a e s t e r ă s t i g n i t ă f a ţ ă d e mi n e ,
şi eu faţă de lume.
(Galateni 6:14)

Ei erau oameni care trăiau pentru ei înşişi. Speranţele, promisiunile şi visele

lor încă îi stăpâneau, dar Domnul a început să le împlinească rugăciunile. Au cerut
o inimă plină de pocăinţă şi s-au predat pe ei înşişi cu bucuria de a plăti orice preţ
pentru ea, şi El le-a trimis necaz. Ei au cerut puritate, şi El le-a trimis pe neaşteptate
suferinţă. Ei au cerut blândeţe, şi El le-a zdrobit inimile. Ei au cerut să fie morţi faţă
de lume, şi El le-a omorât toate speranţele vieţii lor. Ei au cerut să fie făcuţi
asemenea Lui, aşa că El i-a pus în foc şi „va şedea, va topi şi va curăţi argintul“
(Mal. 3:3), până când ei vor putea să reflecte imaginea Lui. Ei au cerut să-i ajute să
poarte crucea Lui, şi totuşi când El le-a înmânat-o, ea le-a tăiat şi le-a zdrelit
mâinile.
Ei n-au înţeles pe deplin ce cereau, dar El i-a luat pe cuvânt şi le-a dat tot ce au
cerut. Ei nu erau siguri dacă să-L urmeze de la mare distanţă sau să se apropie de
El. O teamă şi o groază a pus stăpânire pe ei, ca Iacov la Betel când a visat „o scară
… al cărei vârf ajungea până la cer“ (Gen. 28:12), sau ca Elifaz „în clipa când
vedeniile de noapte frământă gândul“ (Iov 4:13), sau ca ucenicii când „plini de
frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh“ (Luca 24:37) şi nu realizau că era
Domnul Isus. Ucenicii erau aşa de plini de frică, încât ar fi vrut să-L roage fie să Se
depărteze de ei fie să-Şi ascundă gloria.
Au găsit că este mai uşor să asculţi decât să suferi, să lucrezi decât să te dai
bătut, şi să porţi crucea decât să atârni pe ea. Dar acum ei nu mai puteau să dea
înapoi, pentru că ajunseseră prea aproape de crucea nevăzută a vieţii spirituale, şi
virtuţile ei îi străpunseseră prea adânc. Şi Domnul împlinea această promisiune a
Lui pentru ei: „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi
oamenii“ (Ioan 12:32).
Acum în sfârşit a venit şi oportunitatea lor. Mai înainte ei doar auziseră despre
mister, dar acum l-au simţit. El Şi-a aţintit ochii plini de dragoste asupra lor, aşa
cum Şi-i aţintise asupra Mariei şi a lui Petru, aşa încât ei n-au putut decât să-L
urmeze. Şi puţin câte puţin, din când în când, cu scurte licăriri de lumină, misterul
crucii Lui a strălucit peste ei. Ei L-au văzut „înălţat de pe pământ“, şi au privit
gloria care radia din rănile suferinţei Lui sfinte. Pe când se uitau la El, s-au apropiat
de El şi au fost schimbaţi în asemănarea Lui. Numele Său a strălucit atunci prin ei,
pentru că El trăia în ei. Viaţa lor din momentul acela a fost o viaţă de inexprimabilă
părtăşie numai cu El sus. Ei erau bucuroşi să trăiască fără posesiunile pe care alţii
le aveau şi pe care ar fi putut şi ei să le aibă, ca să nu fie ca ceilalţi, ci să semene
mai mult cu El.
Aceasta este descrierea tuturor celor care de-a lungul veacurilor „urmează pe
Miel oriunde merge El“ (Apoc. 14:4). Dacă ar fi ales în mod egoist pentru ei înşişi,
sau dacă prietenii lor ar fi ales pentru ei, atunci ar fi făcut alte alegeri. Vieţile lor ar
fi strălucit mai mult aici pe pământ, dar mai puţin glorios în împărăţia Lui.
Moştenirea lor ar fi fost aceea a lui Lot, nu a lui Avraam. Şi dacă s-ar fi oprit pe
drum sau dacă Dumnezeu Şi-ar fi luat mâna de pe ei, lăsându-i să se rătăcească, ce
ar fi pierdut ei? Ce drepturi ar fi pierdut ei la învierea lor?
Şi totuşi Dumnezeu i-a întărit şi i-a protejat, chiar şi de ei înşişi. Deseori, în
îndurarea Lui i-a susţinut când erau în pericol să alunece şi să cadă. Şi chiar în viaţa
aceasta, ei ştiau că tot ce făcea El era bine făcut. Ştiau că era bine să suferi în viaţa
aceasta ca să împărăţeşti în cea viitoare; să rabzi crucea aici jos, ca să porţi cununa
acolo sus; şi să ştii că nu voia lor, ci voia Lui s-a făcut în ei şi prin ei.
Anonim

18 Octombrie
 S ă ş t i i h o t ă r â t c ă s ă mâ n ţ a t a v a f i s t r ă i n ă î n t r - o ţ a r ă ,
care nu va fi a ei; acolo va fi robită…timp de patru sute de
ani.
D a r … p e u r mă v a i e ş i d e a c o l o c u ma r i b o g ă ţ i i .
(Geneza 15:13-14)

Pot fi sigur că parte din binecuvântarea promisă a lui Dumnezeu pentru mine
este întârziere şi suferinţă. Întârzierea din timpul vieţii lui Avraam care părea să
pună promisiunea lui Dumnezeu foarte departe de împlinire a fost atunci urmată de
întârzierea aparent fără sfârşit experimentată de urmaşii lui Avraam. Dar a fost într-
adevăr doar o întârziere - promisiunea s-a împlinit, pentru că în cele din urmă ei au
ieşit „de acolo cu mari bogăţii“.
Dumnezeu mă va testa cu întârzieri, şi împreună cu întârzierile va veni
suferinţa. Şi totuşi prin toate acestea promisiunea lui Dumnezeu stă în picioare. Am
noul Lui legământ în Hristos, şi promisiunea Lui sfântă pentru orice binecuvântare
mai mică de care am nevoie. Întârzierile şi suferinţa fac parte de fapt din
binecuvântările promise, deci am să-L laud pentru ele astăzi. Am să fiu tare, o să-
mi îmbărbătez inima şi voi nădăjdui în Domnul! (vezi Psalmul 27:14).
Charles Gallaudet Trumbull

N-ai primit încă răspuns la rugăciunea pe care au rostit-o buzele

tale
Î n a g o n i a i n i mi i î n a c e ş t i a n i mu l ţ i ?
Începe credinţa să slăbească? Se duce speranţa?
Ş i c r e z i c ă t o a t e l a c r i mi l e t a l e c a d î n z a d a r ?
Să nu spui că Tatăl nu ţi-a auzit rugăciunea;
D o r i n ţ a t a s e v a î mp l i n i c â n d v a , u n d e v a .

N-ai primit încă răspuns? Nu, să nu spui că nu s-a aprobat;

P o a t e c ă l u c r a r e a t a n - a f o s t î n c ă î mp l i n i t ă î n î n t r e g i me .
Luc ra re a a început c ând ai rostit pen tru pri ma dată rugăc iunea
t a,
Ş i D u m n e z e u v a t e r mi n a c e a î n c e p u t .
Dacă vei menţine tămâia arzând acolo,
Vei vedea gloria Lui cândva, undeva.

N - a i p r i mi t î n c ă r ă s p u n s ? C r e d i n ţ a n u p o a t e r ă m â n e f ă r ă
răspuns,
Picioarele ei sunt bine înfipte în Stânca;
Î n mi j l o c u l c e l o r m a i v i o l e n t e f u r t u n i e a r ă m â n e n e î n f r i c a t ă ,
 Ş i n u s e c l a t i n ă n i c i î n a i n t e a ş o c u l u i c e l u i ma i p u t e r n i c
tunet.
E a ş t i e c ă O mn i p o t e n ţ a a a u z i t r u g ă c i u n e a e i ,
Ş i s t r i g ă : „S e v a f a c e “ - c â n d v a , u n d e v a .
Ophelia G. Browning

19 Octombrie

C h i v o t u l l e g ă mâ n t u l u i D o m n u l u i a p o r n i t î n a i n t e a l o r .
(Numeri 10:33)

Dumnezeu uneori ne influenţează printr-o simplă atingere sau printr-un

sentiment, dar noi nu ne luăm după sentimente. Dacă atingerea este de la El, atunci
El ne va da suficiente dovezi ca s-o confirme dincolo de cea mai mică îndoială.
Gândeşte-te la frumoasa poveste a lui Ieremia, când a simţit că Dumnezeu îl
îndeamnă să cumpere ogorul de la Anatot. El nu a acţionat după sentimentul lui
iniţial, ci a aşteptat ca Dumnezeu să-Şi împlinească deplin cuvintele faţă de el
înainte de a trece la acţiune. Apoi, odată ce vărul lui a venit la el, aducând dovada
exterioară a poruncii lui Dumnezeu prin faptul că i-a făcut o propunere de
cumpărare, el a răspuns şi a zis: „Am cunoscut că era cuvântul Domnului“ (Ieremia
32:8).
Ieremia a aşteptat până când Dumnezeu a confirmat sentimentul lui printr-un
act providenţial, şi apoi a lucrat având o viziune clară a faptelor, pe care Dumnezeu
putea de asemenea să le folosească ca să-i convingă şi pe alţii. Dumnezeu doreşte
să acţionăm numai după ce am primit gândul Lui cu privire la o anumită situaţie.
Nu trebuie să ignorăm glasul personal al Păstorului care ne vorbeşte, ci la fel ca
Pavel şi însoţitorii lui la Troa (vezi Fapte 16:6), trebuie să ascultăm şi totodată să
analizăm lucrarea Lui providenţială în împrejurările noastre, ca să aflăm tot gândul
Domnului. A. B. Simpson

Oriunde arată degetul lui Dumnezeu, mâna Lui va deschide un

drum.

Niciodată să nu spui în inima ta ce vei face sau ce nu vei face, ci să aştepţi

până când îţi descoperă Dumnezeu calea Sa pentru tine. Cât timp această cale este
ascunsă, e clar că nu este nevoie să acţionezi şi că El Însuşi este răspunzător pentru
toate consecinţele ţinerii tale pe loc exact acolo unde eşti. selectat
 Căci Dumnezeu pe căi necunoscute de noi,
Îi va conduce pe ai Săi.

20 Octombrie

Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere,

v ă v a p ă z i i n i mi l e ş i g â n d u r i l e î n H r i s t o s I s u s .
(Filipeni 4:7)

Există o parte a mării cunoscută ca „perna mării“. Ea se află sub suprafaţa care
este agitată de furtuni şi bătută de vânturi. Este la o adâncime atât de mare încât
este o parte a mării care nu se mişcă niciodată. Când fundul oceanului în aceste
locuri adânci este dragat de rămăşiţele plantelor şi animalelor, se descoperă dovada
că au rămas complet nemişcate timp de sute, dacă nu chiar mii, de ani.
Pacea lui Dumnezeu este un calm etern ca perna mării. Ea se află atât de adânc
în inima omului încât nici o dificultate sau tulburare exterioară n-o poate ajunge. Şi
oricine intră în prezenţa lui Dumnezeu devine părtaş al acestui calm netulburat şi de
netulburat. Arthur Tappan Pierson

Când vânturile vuiesc peste suprafaţa oceanului,

Ş i v a l u r i l e s e a r u n c ă s ă l b a t i c e c u u n mu g e t f u r i o s ,
Se spune că jos în adânc sub agitaţia sălbatică,
Acea linişte plină de pace domneşte veşnic.

J o s , j o s î n a d â n c , z g o mo t u l f u r t u n i l o r a mu ţ e ş t e ,
Ş i v a l u r i l e a r g i n t i i s u n t me r e u l i n i ş t i t e ,
Şi nici o furtună, oricât de furioasă sau de violentă,
Nu tulbură Sabatul acelei adâncimi a mării.

Deci pentru inima care cunoaşte dragostea Ta, o, Tată,

E x i s t ă u n t e mp l u v e ş n i c s f â n t ,
Şi toate vocile mânioase ale vieţii care necăjesc
Mor în liniştea tăcută de la uşa ei plină de pace.

D e p a r t e , d e p a r t e d e t o t , s t r i g ă t e l e d e l u p t ă a mu ţ e s c ,
 Şi gânduri pline de iubire apar mereu paşnice,
Şi nici o furtună, oricât de furioasă sau de violentă,
Nu tulbură sufletul care locuieşte, o, Doamne, în Tine.
Harriet Beecher Stowe

Pelerinul a fost dus într-o cameră mare de sus care privea spre răsărit. Şi
numele camerei era Pace. din Călătoria creştinului

21 Octombrie

Ş t i m, î n a d e v ă r , c ă , d a c ă s e d e s f a c e c a s a p ă mâ n t e a s c ă
a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer de la
Dumnezeu,
o casă, care nu este făcută de mână, ci este veşnică.
(2 Corinteni 5:1)

Proprietarul casei în care am locuit mulţi ani m-a anunţat că n-are de gând să
facă nimic ca s-o repare. El m-a sfătuit de asemenea să mă pregătesc să mă mut.
La început aceasta n-a fost o veste foarte bună. În multe privinţe zona era
foarte plăcută, şi chiar dacă starea casei era evident în declin, era totuşi o casă
foarte drăguţă. Însă o privire mai atentă mi-a arătat că şi un vânt uşor o putea
clătina şi mişca, şi fundaţia ei nu era suficient de sigură. De aceea am început să mă
pregătesc de mutare.
Pe când mă gândeam la mutare, e ciudat cât de repede s-a transferat interesul
meu spre viitoarea mea casă nouă într-o altă ţară. Am consultat hărţi şi am studiat
rapoarte despre locuitorii ei. Şi cineva care a venit de acolo în vizită mi-a spus că că
e frumoasă de nedescris şi că nu se poate spune în cuvinte ce a auzit acolo. El a
spus că pentru a face o investiţie acolo, a pierdut tot ce avea aici, şi totuşi se bucură
de ceea ce alţii numesc sacrificiu. Un alt om, a cărui dragoste pentru mine s-a
dovedit prin cel mai greu test posibil, acum locuieşte acolo. El mi-a trimis câţiva
ciorchini din cei mai delicioşi struguri pe care i-am mâncat vreodată, şi după ce i-
am gustat totul aici părea fără gust.
De câteva ori am mers la marginea râului care formează graniţa dintre aici şi
acolo şi am dorit fierbinte să fiu cu cei care cântă laude Împăratului din partea
cealaltă. Mulţi dintre prietenii mei s-au mutat dincolo de acest râu, dar înainte să
plece de aici au vorbit despre a-i urma pe ei mai târziu. Am văzut zâmbetul de pe
feţele lor când au dispărut din faţa ochilor mei. Aşa că de fiecare dată când sunt
rugat să fac o nouă investiţie aici, acum răspund: „Eu mă pregătesc să mă mut“.
selectat
Cuvintele Domnului Isus în ultimele Sale zile pe pământ exprimă viu dorinţa
Lui de a Se duce „la Tatăl“ (Ioan 16:28). Noi, ca popor al Său, avem de asemenea o
viziune a ceva ce este mult dincolo de dificultăţile şi dezamăgirile vieţii acesteia şi
călătorim spre împlinire, spre desăvârşire şi spre o viaţă îmbelşugată. Şi noi ne
ducem „la Tatăl“. O mare parte din noua noastră casă este încă neclară pentru noi,
dar două lucruri sunt sigure. „Casa Tatălui“ nostru (Ioan 14:2) este casa noastră. Şi
ea este în prezenţa Domnului. Ca şi credincioşi, ştim şi înţelegem că toţi suntem
călători şi nu avem o locuinţă permanentă în această lume. R. C. Gillie

P ă s ă r e l e l e s e î n c r e d î n D u mn e z e u , c ă c i e l e z b o a r ă c â n t â n d
D i n p ă d u r i l e n o r d i c e u n d e b a t v â n t u r i l e t o a mn e i ,
Străbătând cu credinţă voioasă cărarea lor nemarcată
Spre ţinuturile de cântec ale verii, îndepărtate şi
necunoscute.

Să mergem cântând deci, să nu mergem plângând:

Î n t r u c â t s u n t e m s i g u r i c ă z i l e l e n o a s t r e s u n t î n mâ n a
Lui,
D e c e s ă p l â n g e m , ş i s ă n e t e m e m , ş i s - o n u mi m m o a r t e ?
Este doar un zbor spre o Ţară a Verii.

22 Octombrie

M o i s e p ă ş t e a t u r ma s o c r u l u i s ă u I e t r o , p r e o t u l M a d i a n u l u i .
O d a t ă a mâ n a t t u r ma p â n ă d i n c o l o d e p u s t i e ,
ş i a a j u n s l a mu n t e l e l u i D u m n e z e u , l a H o r e b .
Î n g e r u l D o mn u l u i i S - a a r ă t a t î n t r - o f l a c ă r ă d e f o c ,
care ieşea din mijlocul unui rug.
(Exod 3:1-2)

Viziunea Îngerului Domnului a venit la Moise în timp ce era implicat în

munca lui de fiecare zi. Exact acesta este locul în care Îi place Domnului să dea
revelaţiile Sale. El caută un om care merge pe un drum obişnuit, şi „deodată
[străluceşte] o lumină din cer în jurul lui“ (Fapte 9:3). Şi „o scară rezemată de
pământ“ (Geneza 28:12) poate să ajungă din piaţă în cer, transformând o viaţă de
rob în una de har.
Preaiubite Tată, ajută-mă să Te aştept în timp ce călătoresc pe drumul obişnuit
al vieţii. Nu cer experienţe senzaţionale. Să ai părtăşie cu mine în munca şi slujirea
mea de fiecare zi, şi să fii însoţitorul meu când fac o călătorie obişnuită. Şi lasă
viaţa mea umilă să fie transformată de prezenţa Ta.
Unii creştini cred că ei trebuie să fie întotdeauna pe piscul bucuriei şi revelaţiei
extraordinare, dar nu aceasta este calea lui Dumnezeu. Acele vremuri de înaltă
spiritualitate şi minunată comunicare cu lumea nevăzută nu ne-au fost promise
nouă, ci o viaţă de zi cu zi în comuniune cu El ne-a fost promisă nouă. Şi aceasta ne
este de ajuns, pentru că El ne va da acele vremuri de excepţională revelaţie dacă
lucrul acesta este bun pentru noi.
Numai trei ucenici au fost lăsaţi să vadă Transfigurarea, şi tot aceştia trei au
experimentat şi întunericul din Ghetsimani. Nimeni nu poate rămâne pe muntele
favorii pentru totdeauna, pentru că sunt responsabilităţi în vale. Hristos Şi-a
împlinit lucrarea vieţii Lui nu în glorie, ci în vale, şi acolo a fost El cu adevărat şi în
mod deplin Mesia.
Valoarea viziunii şi gloria care o însoţeşte este darul ei de a ne echipa pentru
slujire şi răbdare. selectat

23 Octombrie

Din toate bunele cuvinte pe care le rostise prin robul Său

Moise,
n i c i u n u l n - a r ă ma s n e î mp l i n i t .
( 1 Î mp ă r a ţ i 8 : 5 6 )

Într-o zi vom înţelege că Dumnezeu are un motiv în spatele fiecărui nu pe care

ni-l dă în timpul vieţii noastre. Şi totuşi, chiar şi în viaţa aceasta, El întotdeauna ne
recompensează. Când oamenii lui Dumnezeu sunt îngrijoraţi şi preocupaţi că
rugăciunile lor nu sunt ascultate, cât de des nu L-am văzut pe El lucrând ca să le
răspundă într-un mod cu mult mai minunat! Prindem ocazional câte o licărire din
aceasta, dar revelaţia completă n-o vom vedea decât mai târziu.

D a c ă D u mn e z e u s p u n e d a l a r u g ă c i u n e a n o a s t r ă , d r a g ă i n i mă ,
Ş i l u mi n a s o a r e l u i e s t e a u r i e , c e r u l e s t e a l b a s t r u ,
Î n t i mp c e d r u mu l n e t e d n e c h e a m ă p e m i n e ş i p e t i n e ,
 Ş i c â n t e c u l p ă s ă r e l e l o r r ă s u n ă c â n d me r g e m p e d r u m ,
Când ne oprim să culegem florile de la picioarele noastre,
Când poposim să bem din izvoarele pe care le întâlnim,
Fericită, tot mai fericită, călătoria noastră va fi,
D a c ă D u mn e z e u s p u n e d a l a r u g ă c i u n e a n o a s t r ă , d r a g ă i n i mă .

D a c ă D u mn e z e u s p u n e n u l a r u g ă c i u n e a n o a s t r ă , d r a g ă i n i mă ,
Ş i n o r i i a t â r n ă g r e i ş i î n t u n e c a ţ i ş i s u mb r i ;
D a c ă p i e t r e l e c o l ţ u r o a s e î mp i e d i c ă ş i b l o c h e a z ă c a l e a ,
Î n t i mp c e v â n t u r i l e a p r i g e n e p ă t r u n d ş i n e î n ţ e a p ă c u f r i g ;
Totuşi, draga mea, este o casă la capătul călătoriei,
Ş i a c e s t e a s u n t î n c e r c ă r i l e p e c a r e T a t ă l l e t r i mi t e
Ca să ne strângă ca pe nişte oi în staulul Său ceresc,
D a c ă D u mn e z e u s p u n e n u l a r u g ă c i u n e a n o a s t r ă , d r a g ă i n i mă .

Dacă am avea credinţa de a nu ne grăbi să facem anumite lucruri, ci de a tăcea

înaintea Domnului şi a nădăjdui în El (Psalmul 37:7) - aşteptând explicaţia Lui
completă, care nu va fi descoperită decât la venirea din nou a Domnului Isus Hristos!
Când a luat Dumnezeu ceva de la un om fără să-i dea înapoi cu mult mai mult? Şi
totuşi ce am zice noi dacă El nu ne-ar da înapoi imediat ceea ce ne-a luat? Este ziua de
astăzi singura Lui zi de lucru? Are El planuri şi dincolo de această mică lume a
noastră? Poate El să lucreze şi dincolo de moartea noastră, sau uşa mormântului nu se
deschide spre nimic altceva decât spre întuneric infinit şi tăcere eternă?
Chiar dacă ne limităm gândirea numai la această viaţă, este adevărat că
Dumnezeu nu atinge niciodată inima cu o încercare dacă nu intenţionează să ne dea
un dar mai mare sau o binecuvântare plină de compasiune. Omul care ştie să
aştepte a crescut până la un nivel excepţional în harul lui Dumnezeu. selectat
Când gerurile sunt în vale,
Ş i p i s c u r i l e mu n ţ i l o r s u n t c ă r u n t e ,
Şi cele mai frumoase flori sunt degerate,
Ş i p o mi i î n f l o r i ţ i mo r ,
Un Tată iubitor ne şopteşte:
„ T o a t e a c e s t e a v i n d i n mâ n a M e a “ ;
Fericit eşti tu dacă te încrezi
Când nu poţi să-nţelegi.

Dacă, după ani de trudă,

Avuţia ta zboară
Şi rămâi cu mâinile goale,
Şi părul tău încărunţeşte,
 A d u - ţ i a mi n t e a t u n c i c ă T a t ă l t ă u
S t ă p â n e ş t e ma r e a ş i p ă m â n t u l ;
Fericit eşti tu dacă te încrezi
Când nu poţi să-nţelegi.
selectat

24 Octombrie

Iată, te fac o sanie ascuţită, nouă de tot, cu mulţi dinţi.

(Isaia 41:15)

Pe la începutul secolului al XX-lea, o bară de oţel valora cam 5 dolari. Însă

dacă era forjată în potcoave de cai, valora 10 dolari; dacă era transformată în ace,
valoarea ei era de 350 de dolari; dacă era folosită pentru fabricarea lamelor de
bricege mici, valoarea ei era de 32000 de dolari; dacă era transformată în arcuri
pentru ceasuri, valoarea ei creştea la 250000 de dolari. Ce lovituri a trebuit să
îndure bara de oţel ca să ajungă să valoreze atât de mult! Dar cu cât era mai mult
modelată, lovită cu ciocanul, trecută prin foc, bătută, presată şi şlefuită, cu atât
valoarea ei era mai mare.
Putem folosi această analogie ca să ne amintim să fim liniştiţi, tăcuţi şi
îndelung-răbdători, pentru că cei care suferă cel mai mult aceia rodesc cel mai mult.
Şi prin durere obţine Dumnezeu cel mai mult de la noi, pentru gloria Sa şi pentru
binecuvântarea altora. selectat

O, dă robului Tău răbdarea de a fi liniştit,

Şi de a suporta voia Ta;
Curajul de a risca totul pe braţul Tău
Care nu-i va face rău;
Înţelepciunea care niciodată nu mă va lăsa să mă abat
De la calea mea;
D r a g o s t e a c a r e a c u m m ă î n d u r e r e a z ă , d a r t o t u ş i ş t i e c e l ma i
bine
Când trebuie să mă odihnesc.

Viaţa noastră este foarte misterioasă. De fapt, ar fi cu totul inexplicabilă dacă

nu am crede că Dumnezeu ne pregăteşte pentru evenimente şi lucrări care stau
nevăzute dincolo de vălul lumii eterne - unde duhurile care sunt ca oţelul călit vor fi
chemate pentru o slujbă specială.
 Cu cât sunt mai ascuţite cuţitele Meşterului, cu atât este mai fină şi mai
frumoasă lucrarea Lui.

25 Octombrie

P â n ă a c u m n - a ţ i c e r u t n i mi c î n N u me l e me u :
cereţi, şi veţi căpăta,
pentru ca bucuria voastră să fie deplină.
(Ioan 16:24)

În timpul războiului civil din America, un om avea un fiu care s-a înrolat în
armata Uniunii. Tatăl era bancher, şi cu toate că şi-a dat consimţământul pentru fiul
său, parcă i se rupea inima să-l lase să plece.
Odată ce fiul său a plecat, a devenit foarte interesat de situaţia soldaţilor, şi ori
de câte ori vedea unul în uniformă, îl îndrăgea pe loc, gândindu-se la băiatul lui
drag. Deseori, neglijându-şi afacerile, îşi petrecea timpul şi-şi cheltuia banii având
grijă de soldaţii care se întorceau acasă invalizi. Prietenii lui s-au rugat de el să nu-
şi neglijeze afacerile în felul acesta, petrecând atât de mult timp şi irosind atâta
energie cu soldaţii. Aşa că s-a hotărât să renunţe la tot, ascultând de sfatul
prietenilor lui.
Însă, după ce a luat această decizie, un tânăr soldat de rând într-o uniformă
decolorată şi uzată a păşit în bancă. Puteai să-ţi dai seama uşor după rănile de pe
faţa şi mâinile lui că fusese într-un spital de campanie al armatei. Sărmanul tânăr se
scotocea în buzunar căutând ceva, când l-a văzut bancherul. Înţelegând uşor scopul
pentru care intrase acel tânăr în bancă, a spus soldatului: „Dragul meu, nu te pot
ajuta astăzi. Sunt extrem de ocupat. Va trebui să mergi la cartierul general al
armatei, unde ofiţerii vor avea grijă de tine“.
Bietul soldat rănit stătea încă acolo, părând să nu fi înţeles bine ce i s-a spus.
El a continuat să se scotocească prin buzunare şi în sfârşit a scos o bucată de hârtie
murdară. A întins pagina plină de noroi înaintea bancherului, care a citit
următoarele cuvinte scrise cu creionul:

Dragă tată,
Acesta este unul din prietenii mei, care a fost rănit în ultima bătălie şi vine la
tine direct de la spital. Te rog, primeşte-l ca pe mine însumi.
Charlie
 Toate hotărârile anterioare ale bancherului de a se ocupa numai de afacerile lui
în loc să se ocupe de soldaţi s-au volatilizat repede. L-a luat pe tânăr cu el în
magnifica lui casă şi i-a dat camera lui Charlie şi l-a pus la masă. L-a îngrijit până
când hrana, odihna şi dragostea i-au redat sănătatea, şi apoi l-a trimis înapoi la locul
lui de serviciu ca să-şi rişte din nou viaţa pentru steagul ţării. selectat
Vei vedea acum ce voi face. Exod 6:1

26 Octombrie

S-a suit pe munte să Se roage, singur la o parte.

Se înoptase, şi El era singur acolo.
(Matei 14:23)

Hristos Isus, în umanitatea Lui, simţea nevoia unei solitudini totale - nevoia de
a fi complet singur, singur cu El Însuşi. Fiecare dintre noi ştie cât de epuizantă
poate fi interacţiunea neîntreruptă cu alţii şi cum ne consumă ea energia. Ca om,
Domnul Isus ştia aceasta şi simţea nevoia să fie singur ca să-Şi refacă puterea.
Solitudinea era de asemenea importantă pentru El ca să realizeze deplin înalta Lui
chemare, slăbiciunea Lui umană şi dependenţa Lui totală de Tatăl Său.
Ca şi copii ai lui Dumnezeu, cu cât mai mult avem noi nevoie de momente de
totală solitudine - momente în care să ne ocupăm cu realităţile spirituale ale vieţii şi
să fim singuri cu Dumnezeu Tatăl. Dacă a fost vreodată cineva care se putea lipsi
de momentele speciale de solitudine şi părtăşie, acesta era Domnul nostru. Şi totuşi
nici El nu putea să-Şi menţină toată puterea şi tăria Lui pentru lucrarea Lui şi
părtăşia Lui cu Tatăl fără momentul Lui de linişte. Dumnezeu doreşte ca fiecare
slujitor al Său să înţeleagă şi să-şi însuşească această practică binecuvântată, ca
biserica Lui să ştie cum să-şi înveţe copiii să recunoască acest înalt şi sfânt
privilegiu, şi ca fiecare credincios să realizeze importanţa de a avea un timp
petrecut numai cu Dumnezeu singur.
O, gândul de a-L avea pe Dumnezeu în totul numai pentru mine şi să ştiu că
Dumnezeu mă are în totul numai pentru El! Andrew Murray
Lamartine, primul dintre poeţii francezi romantici şi un scriitor al secolului al
XIX-lea, într-una din cărţile sale a scris despre mama lui care avea un loc retras în
grădină unde petrecea o oră în fiecare zi. El povestea că nimeni n-a visat vreodată
să-i tulbure liniştea nici măcar o clipă din ora aceea. Pentru ea, acolo era grădina
sfântă a Domnului.
 Ce păcat de acei oameni care nu au o astfel de ţară Beula! (vezi Isaia 62:4).
Domnul Isus a spus: „Intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te“ (Matei 6:6), pentru
că numai într-o solitudine liniştită putem prinde adevărurile profunde şi misterioase
care curg din esenţa lucrurilor pe care Dumnezeu le îngăduie să intre în viaţa
noastră.

O meditaţie
Suflete al meu, caută să fii singur cu Hristos! Scriptura spune: „Când era
singur la o parte, lămurea ucenicilor Săi toate lucrurile“ (Marcu 4:34). Nu te mira
de adevărul acestui verset, pentru că poate fi adevărat şi în viaţa ta. Dacă doreşti să
ai înţelegere, atunci dă drumul mulţimii, aşa cum a făcut Domnul Isus. (vezi Matei
14:22) Lasă-i „să iasă afară, unul câte unul“ până când „Isus [rămâne] singur“ (Ioan
8:9) cu tine. Te-ai imaginat vreodată ca ultimul om care a rămas pe pământ, sau ca
singurul om rămas în întregul univers?
Dacă tu ai fi singurul om care a rămas în univers, singurul tău gând ar fi:
„Dumnezeu şi eu …! Dumnezeu şi eu …!“ Şi totuşi El este deja la fel de aproape
de tine ca în cazul acesta. El este la fel de aproape ca şi cum nici o inimă în afară de
a Lui şi a ta nu ar mai bate în acest spaţiu infinit.
O, suflete al meu, practică această solitudine! Dă drumul mulţimii! Practică
liniştea inimii tale! Practică măreţul cântec „Dumnezeu şi eu! Dumnezeu şi eu!“ Nu
lăsa pe nimeni să se interpună între tine şi îngerul tău luptător! Vei primi conştiinţa
păcatului dar şi iertarea, când Îl vei întâlni pe Domnul Isus singur!
George Matheson

27 Octombrie

Toate talazurile şi valurile Tale trec peste mine.

(Psalmul 42:7)

Sunt valurile LUI, chiar dacă se sparg peste noi,

Ascunzând faţa Lui în stropi înăbuşitori şi spumă;
Sau line şi sclipitoare, întind o cărare înaintea noastră,
Ş i s p r e l i ma n u l n o s t r u n e d u c î n s i g u r a n ţ ă a c a s ă .

Sunt valurile LUI, chiar dacă pentru mângâierea şi siguranţa

noastră
E l u mb l ă p e e l e , p o t o l i n d t o a t ă f r i c a n o a s t r ă ;
 Sau la strigătele noastre nu vine nici un ajutor, nici un
răspuns,
Ş i î n t ă c e r e a s i n g u r a t i c ă n u e s t e n i me n i p e - a p r o a p e .

Sunt valurile LUI, chiar dacă ne luptăm din greu

P r i n v a l u r i l e mâ n a t e d e f u r t u n a c a r e n u s e m a i o p r e ş t e ,
Î n t i mp c e u n a d â n c c h e a m ă u n a l t a d â n c c u z g o m o t ma r e ;
Sau la cuvântul Lui ele se liniştesc în pace.

Sunt valurile LUI, chiar dacă El le desparte,

Făcându-ne să mergem pe uscat acolo unde au curs
apele;
S a u l a s ă t a l a z u r i l e t u mu l t o a s e s ă s e r i d i c e î n j u r u l n o s t r u ,
A r u n c â n d u - s e n e s t â n j e n i t e p e s t e s i n g u r u l n o s t r u d r u m.

Sunt valurile LUI, şi El ne conduce prin ele;

A ş a n e - a p r o mi s , a ş a v a f a c e d r a g o s t e a L u i .
Păzindu-ne şi conducându-ne, călăuzindu-ne şi susţinându-
ne,
Până în portul Său sigur, El ne va ajuta să trecem cu bine
prin toate.
Annie Johnson Flint

Stai neclintit în locul în care Domnul tău drag te-a pus, şi fă tot ce poţi acolo.
Dumnezeu ne trimite încercări sau teste, şi pune viaţa înaintea noastră ca un
adversar faţă către faţă. Prin greutatea unui conflict serios El Se aşteaptă ca noi să
creştem puternici. Copacul plantat acolo unde vânturile puternice îi îndoaie
ramurile şi-i apleacă trunchiul, deseori aproape să fie rupt, este de obicei mai
puternic înrădăcinat decât un copac care creşte într-o vale ferită unde furtunile nu
aduc niciodată nici o solicitare şi nici o încordare.
Acelaşi lucru este adevărat şi în viaţa omului. Caracterul cel mai puternic şi cel
mai minunat creşte în condiţii vitrege. selectat

28 Octombrie

D a r D u mn e z e u , c a r e e s t e b o g a t î n î n d u r a r e ,
p e n t r u d r a g o s t e a c e a ma r e c u c a r e n e - a i u b i t ,
 mă c a r c ă e r a m mo r ţ i î n g r e ş e l i l e n o a s t r e ,
n e - a a d u s l a v i a ţ ă î mp r e u n ă c u H r i s t o s …
El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună
în locurile cereşti, în Hristos Isus.
(Efeseni 2:4-6)

Acesta este locul nostru legitim - „să şedem împreună în locurile cereşti, în
Hristos Isus“, însă să şedem liniştiţi. Dar ce puţini dintre noi experimentează
efectiv lucrul acesta! De fapt, cei mai mulţi dintre noi credem că este imposibil să
stai liniştit „în locurile cereşti“ în timp ce ne trăim viaţa de zi cu zi într-o lume atât
de agitată.
O, noi credem că ar fi posibil să vizităm aceste „locuri cereşti“ duminicile sau
când şi când în momentele de mare elocvenţă spirituală sau laudă, dar să fii efectiv
„aşezat“ acolo toată ziua, în fiecare zi, este cu totul altceva. Şi totuşi reiese clar din
Scripturi că aşa trebuie să fie nu numai duminicile, ci în fiecare zi din săptămână.
Un duh liniştit este de mare preţ când întreprinde activităţi în afară. Nimic nu
împiedică mai mult lucrarea forţelor spirituale nevăzute ale lui Dumnezeu, de care
depinde cu adevărat succesul nostru în toate, ca un duh neliniştit şi tulburat.
Există o putere imensă în linişte. Un mare credincios a spus odată: „Toate
lucrurile vin la cel care ştie să se încreadă şi să stea liniştit“. Acest fapt este bogat
în semnificaţii, şi o înţelegere reală a lui va schimba mult felul nostru de a lucra. În
loc să continuăm lupta noastră neobosită, am putea „să şedem“ în sufletul nostru
înaintea Domnului, lăsând forţele divine ale Duhului Său să lucreze în linişte
mijloacele de împlinire a scopurilor şi a aspiraţiilor noastre.
Tu poţi să nu vezi sau să nu simţi lucrările interioare ale puterii Lui tăcute, dar
fii sigur că ea este întotdeauna la lucru în cel mai înalt grad. Şi ea va lucra pentru
tine, dacă tu îţi vei linişti îndeajuns duhul ca să te laşi purtat de curentul puterii ei.
Hannah Whitall Smith

Există un loc de odihnă

În centrul forţei marelui ciclon,
O linişte la izvorul ei secret;
U n c o p i l a ş a r p u t e a d o r mi n e s t i n g h e r i t ,
F ă r ă s ă i s e z b â r l e a s c ă n i c i o b u c l ă f r u mo a s ă ,
În acel calm ciudat, central, din mijlocul vârtejului puternic.

Caută să înveţi să rămâi în pace şi în siguranţă în Dumnezeu în orice situaţie.

 29 Octombrie

El va şedea, va topi şi va curăţa argintul.

(Maleahi 3:3)

Tatăl nostru, care caută să-i desăvârşească pe sfinţii Săi în sfinţenie, ştie ce
valoare are focul cuptorului pentru rafinare. Metalurgul va avea cea mai mare grijă
de metalele cele mai preţioase. El supune metalul unui foc de înaltă temperatură,
pentru că numai focul cuptorului de rafinare poate topi metalul, poate curăţa zgura
şi permite metalului pur rămas să ia o formă nouă şi perfectă în matriţă.
Un bun meşter rafinor nu părăseşte niciodată creuzetul ci, aşa cum ne arată
versetul de mai sus, „va şedea“ lângă el astfel încât focul să nu devină nici măcar
cu un grad prea fierbinte şi să strice metalul. Şi îndată ce se ia şi ultima bucăţică de
zgură de pe suprafaţă şi el îşi vede chipul reflectat în metalul pur, el stinge focul.
Arthur Tappan Pierson
El şedea lângă un foc încălzit de şapte ori,
Î n t i mp c e p r i v e a mi n e r e u l p r e ţ i o s ,
Şi El S-a aplecat mai aproape cu o privire cercetătoare
Î n t i mp c e - l î n c ă l z e a d i n c e î n c e m a i mu l t .
E l ş t i a c ă a v e a u n mi n e r e u c a r e p u t e a r e z i s t a t e s t u l u i ,
Şi dorea ca cel mai fin aur
Să-l transforme într-o coroană pe care s-o poarte Împăratul,
Î mp o d o b i t ă c u p i e t r e s c u mp e d e o v a l o a r e i n e s t i m a b i l ă .
Aşa că a pus aurul nostru în focul care arde,
Deşi noi am fi cerut o amânare,
Ş i E l a u r m ă r i t z g u r a p e c a r e n o i n - o v ă z u s e m,
Şi ea s-a topit şi a dispărut.
Şi aurul devenea din ce în ce mai strălucitor,
D a r o c h i i n o ş t r i e r a u a t â t d e î n c e ţ o ş a ţ i d e l a c r i mi ,
Î n c â t a m v ă z u t n u ma i f o c u l - n u ş i mâ n a M e ş t e r u l u i ,
Şi ne-ntrebam cu teamă arzătoare.
Şi totuşi aurul nostru strălucea cu o strălucire tot mai mare,
Î n t i mp c e o g l i n d e a u n C h i p d e s u s ,
Care Se apleca peste foc, deşi nevăzut de noi,
Cu o privire de nespusă iubire.
A m p u t e a c r e d e c ă i n i mi i L u i i u b i t o a r e î i p l a c e
Să ne provoace o clipă de durere?
 N i c i d e c u m! C ă c i E l a v ă z u t p r i n c r u c e a p r e z e n t ă
Bucuria câştigului etern.
Aşa că a aşteptat acolo cu un ochi veghetor,
Cu o dragoste care este puternică şi sigură,
Ş i a u r u l L u i n - a s u f e r i t n i c i u n p i c d e c ă l d u r ă m a i mu l t
Decât era necesar ca să-l facă pur.

30 Octombrie

Să alergăm cu răbdare.
(Evrei 12:1, KJV)

A alerga „cu răbdare“ este un lucru foarte dificil de făcut. Însuşi cuvântul
„alergare“ sugerează absenţa răbdării, sau o nerăbdare de a ajunge la ţintă. Totuşi
deseori noi asociem răbdarea cu a sta culcat sau a sta pe loc. Ne gândim la ea ca la
un înger care păzeşte patul celor neputincioşi. Şi totuşi nu credem că răbdarea pe
care o poate avea un om neputincios este cel mai greu de atins.
Există un alt fel de răbdare care cred eu că este mai greu de obţinut - răbdarea
care aleargă. A sta culcat în timpul unei perioade de mâhnire adâncă, sau a fi liniştit
după o cădere financiară, cu siguranţă că implică o mare tărie, dar eu cunosc ceva
care sugerează şi mai multă tărie - puterea de a continua să lucrezi după o cădere,
puterea de a continua să alergi cu o inimă grea, şi puterea de a-ţi împlini îndatoririle
zilnice cu o durere adâncă în duhul tău. Aceasta este cristic!
Mulţi dintre noi am putea să ne ocupăm de durerea noastră fără lacrimi, numai
dacă ni s-ar permite să facem aşa în particular. Totuşi ceea ce este aşa de dificil este
că majoritatea dintre noi suntem chemaţi să ne manifestăm răbdarea nu în pat, ci în
plină stradă, ca să vadă toţi. Suntem chemaţi să ne îngropăm necazurile nu într-o
inactivitate odihnitoare, ci într-o slujire activă - la locul nostru de muncă, când
facem cumpărături, sau cu ocazia diferitelor evenimente sociale - contribuind la
bucuria altor oameni. Nici o altă modalitate de a ne îngropa necazurile nu este atât
de dificilă ca aceasta, pentru că este într-adevăr ceea ce se înţelege prin a alerga „cu
răbdare“.
Dragă Fiu al omului, acesta a fost felul Tău de răbdare. A fost şi aşteptare şi
alergare în acelaşi timp - aşteptând ţinta finală, fără ca între timp să lucreze mai
puţin. Te văd la Cana Galileii, transformând apa în vin ca să nu se strice bucuria
ospăţului de nuntă. Te văd în pustiu, hrănind mulţimile cu pâine, pur şi simplu
pentru a satisface o nevoie temporară. Totuşi în tot acest timp, Tu purtai o durere
adâncă - neîmpărtăşită sau grăită. Alţii pot să ceară un „curcubeu … în nor“ (Gen.
9:13), dar eu aş cere şi mai mult de la Tine. Fă-mă, în norul meu, un curcubeu care
aduce slujba bucuriei pentru alţii. Răbdarea mea va fi desăvârşită numai când va
lucra în via Ta. George Matheson

Când toate speranţele noastre s-au năruit,

C el ma i bine est e ca mâ ini le noa str e s ă s e ost ene ască în
con tinua re
Pentru alţii:
C ă c i p u t e r e a d e a î n d u r a s e g ă s e ş t e î n d a t o r i a î mp l i n i t ă ;
Şi cel mai bun este acela care într-adevăr învaţă să facă
D i n b u c u r i a a l t o r a u n l e a c p e n t r u d u r e r e a i n i mi i l u i .

31 Octombrie

Şi tot astfel şi Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră:

căci nu ştim cum trebuie să ne rugăm.
D a r Î n s u ş i D u h u l mi j l o c e ş t e p e n t r u n o i c u s u s p i n e n e g r ă i t e .
Ş i C e l c e c e r c e t e a z ă i n i mi l e , ş t i e c a r e e s t e n ă z u i n ţ a D u h u l u i ;
p e n t r u c ă E l m i j l o c e ş t e p e n t r u s f i n ţ i d u p ă v o i a l u i D u mn e z e u .
( R o ma n i 8 : 2 6 - 2 7 )

Acesta este un mister adânc al rugăciunii. Este o unealtă delicată, divină pe

care cuvintele n-o pot exprima şi teologia n-o poate explica, dar cel mai umil
credincios o cunoaşte, chiar dacă n-o poate înţelege.
O, poverile pe care le purtăm cu dragoste dar nu le putem înţelege! O,
inexprimabilele dorinţe arzătoare ale inimilor noastre după lucruri pe care nu le
putem pricepe! Totuşi ştim că ele sunt un ecou de la tronul lui Dumnezeu, şi o
şoaptă din inima Sa. Deseori ele sunt mai degrabă un suspin decât o cântare, şi mai
degrabă o povară decât o pană plutind în vânt. Dar ele sunt o povară binecuvântată,
şi un suspin al cărui ton reţinut este o laudă şi o bucurie negrăită. Sunt „suspine
negrăite“. Nu putem întotdeauna să le exprimăm noi înşine, şi deseori tot ce
înţelegem este că Dumnezeu Se roagă în noi pentru ceva care numai El înţelege şi
care are nevoie de atingerea Sa.
Aşa că putem pur şi simplu să vărsăm din preaplinul inimii noastre povara
duhului nostru şi necazul care pare să ne zdrobească. Putem şti că El aude, iubeşte,
înţelege, primeşte şi separă din rugăciunea noastră tot ce este eronat, imperfect sau
greşit. Şi apoi El prezintă ce a rămas, împreună cu tămâia Marelui nostru Preot
minunat, înaintea tronului Său din înălţime. Putem fi siguri că rugăciunea noastră
este auzită, acceptată şi ascultată în Numele Lui. A. B. Simpson
Nu este necesar să-I vorbeşti în continuu lui Dumnezeu, sau să auzi mereu
ceva din partea lui Dumnezeu, ca să ai comuniune sau părtăşie cu El, pentru că
există o părtăşie fără grai care este mai dulce decât cuvintele. Un copilaş poate să
şadă toată ziua lângă mama lui, absorbit complet de joaca lui, în timp ce mama lui
este ocupată cu munca ei, şi cu toate că amândoi sunt ocupaţi şi fiecare din ei spune
puţine cuvinte, ei sunt într-o părtăşie perfectă. Copilul ştie că mama lui este acolo,
şi ea ştie că el este bine.
În acelaşi fel, un credincios şi Mântuitorul lui pot continua să fie multe ore
într-o părtăşie tăcută a dragostei. Şi deşi credinciosul poate fi ocupat cu lucrurile
obişnuite ale vieţii, el poate fi conştient că fiecare detaliu din viaţa lui este atins de
caracterul prezenţei lui Dumnezeu, şi poate fi conştient de aprobarea şi binecuvân-
tarea Lui.
Atunci când suntem tulburaţi de poveri şi de dificultăţi prea complicate pentru
a fi puse în cuvinte şi prea încurcate pentru a fi exprimate sau pe deplin înţelese, ce
plăcut este să cădem în îmbrăţişarea braţelor Lui binecuvântate şi pur şi simplu să
ne plângem cu suspine necazul pe care nu-l putem rosti! selectat
 1 Noiembrie

C â n d n o r u l r ă mâ n e a … c o p i i i l u i I s r a e l … n u p o r n e a u .
(Numeri 9:19)

Acesta era testul fundamental al ascultării. Era relativ uşor să-şi strângă
corturile când norul pufos se ridica încet deasupra Cortului şi începea să plutească
maiestuos înaintea mulţimii copiilor lui Israel. Schimbarea în mod normal este
plăcută, şi oamenii erau entuziasmaţi şi interesaţi de traseu, de privelişte, şi de locul
următorului popas.
Dar să trebuiască să aştepţi era cu totul altă poveste. „Când norul rămânea“,
oricât era de neatrăgător şi de înăbuşitor locul, oricât era de chinuitor pentru carne
şi sânge, oricât era de plictisitor şi de monoton pentru cei nerăbdători, oricât era de
primejdioasă expunerea lor la pericol - nu exista nici o altă alternativă decât să
rămână în tabără.
Psalmistul spunea: „Îmi pusesem nădejdea în Domnul, şi El S-a plecat spre
mine, mi-a ascultat strigătele“ (Psalmul 40:1). Şi ceea ce a făcut Dumnezeu pentru
sfinţii din Vechiul Testament, va face şi pentru credincioşi de-a lungul veacurilor,
cu toate că deseori ne va face să aşteptăm. Trebuie oare să aşteptăm când suntem
faţă-n faţă cu un vrăjmaş ameninţător, înconjuraţi de primejdie şi frică, sau sub o
piatră care stă să cadă? N-ar fi acesta timpul să ne strângem corturile şi să plecăm?
N-am suferit deja până la punctul de colaps total? N-am putea schimba căldura
înăbuşitoare cu „păşuni verzi … [şi] ape de odihnă“ (Psalmul 23:2)?
Când Dumnezeu nu trimite nici un răspuns şi „norul rămâne“, trebuie să
aşteptăm. Şi totuşi noi putem face aceasta cu siguranţa deplină că Dumnezeu ne dă
mana, ne dă apă din stâncă, ne dă adăpost şi protecţie de vrăjmaşii noştri. El nu ne
ţine niciodată la postul nostru fără să ne asigure de prezenţa Sa sau fără să ne
trimită zilnic cele necesare.
Tinere, aşteaptă - nu te pripi atât de mult să faci o schimbare! Slujeşte, stai la
postul tău! Trebuie să aştepţi acolo unde eşti până când norul începe în mod clar să
se mişte. Aşteaptă ca Domnul să-ţi dea buna Sa plăcere! El nu va întârzia!
din Comentarii devoţionale zilnice

Un ceas de aşteptare!
Totuşi se pare că e atâta nevoie
S ă a j u n g î n a c e l e l o c u r i s u b l i me !
D o r e s c m u l t s ă a j u n g l a e l e - d a r d o r e s c mu l t m a i m u l t
S ă m ă î n c r e d î n t i mp u l S Ă U !

„Staţi liniştiţi, copiii Mei“ -

 Ş i t o t u ş i n e c r e d i n c i o ş i i mo r ,
E i p i e r î n t i mp c e e u s t a u !
D o r e s c m u l t s ă a j u n g l a e i - d a r d o r e s c mu l t m a i m u l t
Să mă încred în calea LUI!

Este bine să primeşti,

Este bine în adevăr să dai!
Şi totuşi este încă şi mai bine -
D e - a l a t u l , d e - a l u n g u l , j o s î n a d â n c i me , s u s î n î n ă l ţ i m e ,
Să te încrezi în voia LUI!
F.M.N.

2 Noiembrie

Petru era păzit în temniţă, şi Biserica nu înceta

să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el.
(Fapte 12:5)

Rugăciunea este legătura care ne leagă de Dumnezeu. Este podul care trece
peste orice abis şi ne poartă în siguranţă peste orice prăpastie a primejdiei sau a
nevoii.
Gândeşte-te la semnificaţia acestei istorisiri din primul secol al bisericii: Totul
părea să fie împotriva ei, pentru că Petru era în închisoare, iudeii păreau
învingători, Irod era încă suveranul suprem, şi arena martiriului aştepta
nerăbdătoare dimineaţa următoare ca să poată bea sângele apostolului. „Şi Biserica
nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el“. Şi care a fost rezultatul?
Închisoarea s-a deschis în mod miraculos, apostolul a fost eliberat, iudeii au rămas
încurcaţi, şi ca o manifestare a pedepsei lui Dumnezeu, crudul rege Irod „a murit
mâncat de viermi“. Şi mergând mai departe spre o victorie şi mai mare, „Cuvântul
lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult“ (v. 23-24).
Cunoaştem noi cu adevărat puterea armei noastre supranaturale care este
rugăciunea? Îndrăznim noi s-o folosim cu autoritatea unei credinţe care nu numai
că cere, dar şi comandă? Dumnezeu ne botează cu îndrăzneală sfântă şi cu
încredere divină, pentru că El nu caută oameni mari, ci oameni care să îndrăznească
să dovedească măreţia Dumnezeului lor! „Şi Biserica nu înceta să înalţe
rugăciuni“. A. B. Simpson
În rugăciunile tale, mai presus de orice, fereşte-te să-L limitezi pe Dumnezeu,
nu numai prin necredinţă, ci şi gândindu-te că ştii exact ce poate El să facă. Învaţă
să te aştepţi la ceva neaşteptat, mai presus de tot ce poţi tu cere sau gândi.
Deci ori de câte ori mijloceşti prin rugăciune, mai întâi taci şi închină-te lui
Dumnezeu în gloria Lui. Gândeşte-te la ce poate El să facă, cum Îşi găseşte El
plăcerea în Hristos Fiul Său, şi la poziţia ta în El - apoi aşteaptă-te la lucruri mari.
Andrew Murray
Rugăciunile noastre sunt oportunităţile lui Dumnezeu.
Treci printr-un necaz? Rugăciunea poate transforma timpul întristării tale într-
un timp de tărie şi plăcere. Eşti fericit? Rugăciunea poate adăuga un parfum ceresc
timpului tău de bucurie. Eşti în mare pericol din partea unui vrăjmaş din afară sau
dinăuntru? Rugăciunea poate plasa un înger lângă tine a cărui atingere ar putea
sfărâma o piatră de moară în fire de praf mai mici decât făina pe care ar măcina-o,
şi a cărui privire ar putea distruge o armată întreagă.
Ce va face rugăciunea pentru tine? Răspunsul meu este acesta: Tot ce poate
Dumnezeu să facă pentru tine. „Cere ce vrei să-ţi dau“ (2 Cronici 1:7).
Frederick William Farrar

Rugăciunea care luptă poate face minuni,

Poate aduce uşurare în strâmtorări îngrozitoare;
Rugăciunea poate croi un drum printre
Barele de fier şi prin porţile grele.

3 Noiembrie

Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea

bună.
(Isaia 40:9)

Jucăriile şi bagatelele sunt uşor de câştigat, dar cele mai valoroase lucruri
poartă cu ele şi un preţ ridicat. Cele mai înalte poziţii ale puterii sunt întotdeauna
cumpărate cu sânge, şi tu poţi atinge aceste culmi dacă ai suficient sânge ca să
plăteşti. Aceasta este condiţia pentru cucerirea înălţimilor sfinte oriunde. Istoria
adevăraţilor eroi este întotdeauna istoria sângelui jertfit. Cele mai mari valori şi cel
mai minunat caracter din viaţă nu sunt bătute la întâmplare pe calea noastră de
vânturi capricioase, căci sufletele mari experimentează necazuri mari.

M a r i l e a d e v ă r u r i s e c u mp ă r ă s c u m p , a d e v ă r u r i l e c o mu n e ,
C u m s u n t c e l e p e c a r e l e d ă m ş i l e p r i mi m d e l a o z i l a
alta,
V i n î n u mb l a r e a o b i ş n u i t ă a v i e ţ i i u ş o a r e ,
Bătute de vântul uşuratic de pe calea noastră.

Marile adevăruri se câştigă cu greu, nu se găsesc din

î n t â mp l a r e ,
Nici nu sunt purtate pe aripa unui vis de vară;
C i s u n t a p u c a t e î n ma r e a l u p t ă a s u f l e t u l u i n o s t r u ,
Care este lovit din greu de vânturi şi şuvoaie adverse.

D a r î n z i u a d e c o n f l i c t , d e t e a mă ş i d e n e c a z ,
C â n d mâ n a t a r e a l u i D u mn e z e u , î n t i n s ă c u p u t e r e ,
R ă s t o a r n ă s u b s o l u l i n i mi i n o a s t r e a mo r ţ i t e ,
Ş i a d u c e s ă m â n ţ a î n t e mn i ţ a t ă a a d e v ă r u l u i l a l u mi n ă .

Chinuiţi de duhul nostru tulburat, în ceasurile grele

De slăbiciune, solitudine şi durere,
Adevărul răsare ca recolta din ogorul bine arat,
Ş i s u f l e t u l n o s t r u s i mt e c ă n - a p l â n s î n z a d a r .

Capacitatea noastră de a-L cunoaşte pe Dumnezeu este lărgită când suntem

aduşi de El în împrejurări care ne fac să ne exersăm credinţa. Deci când dificultăţile
ne blochează calea, să-I mulţumim lui Dumnezeu că-Şi face timp să Se ocupe de
noi, şi apoi să ne bizuim tare pe El.

4 Noiembrie

Eram între prinşii de război de la râul Chebar,

s-au deschis cerurile şi am avut vedenii dumnezeieşti. …
Ş i a c o l o a v e n i t mâ n a D o m n u l u i p e s t e [ mi n e ] .
(Ezechiel 1:1,3)
 Nimic nu face Scriptura mai preţioasă pentru noi decât un timp de
„captivitate“. Vechii psalmi ai Cuvântului lui Dumnezeu au cântat pentru noi cu
compasiune pe malul râului nostru la Babel şi au răsunat iarăşi cu o nouă bucurie
când am văzut că Domnul ne eliberează din captivitate şi aduce „înapoi pe prinşii
noştri de război, ca pe nişte râuri în partea de miazăzi!“ (Psalmul 126:4).
Un om care a trecut prin mari greutăţi nu va putea fi uşor despărţit de Biblia
lui. O altă carte ar putea părea altora identică, dar pentru el nu este la fel. Pe
paginile vechi şi pătate de lacrimi ale Bibliei sale, a scris un jurnal al experienţelor
sale în cuvinte pe care numai ochii lui le pot vedea. Prin aceste pagini, el are timp şi
vine din nou la stâlpii casei lui Dumnezeu şi „la Elim, unde erau … finici“ (Ex.
15:27). Şi fiecare din aceşti stâlpi şi finici au devenit o amintire pentru el a unor
momente critice din viaţa lui.
Ca să avem un beneficiu din captivitatea noastră, trebuie să acceptăm situaţia
şi să fim hotărâţi să profităm de ea din plin. Îngrijorându-ne din cauza a ceea ce am
pierdut sau ne-a fost luat nu va îmbunătăţi situaţia, ci doar ne va împiedica să
ducem la desăvârşire ceea ce rămâne. Nu vom face decât să strângem şi mai tare
frânghia în jurul nostru dacă ne răzvrătim împotriva ei.
În acelaşi fel, un cal agitat care nu vrea să se supună liniştit frâului său nu face
decât să se stranguleze singur. Şi un animal iute care nu are astâmpăr în jugul lui nu
face decât să-şi rănească umerii. Fiecare va înţelege de asemenea analogia pe care
Laurence Sterne, un slujitor şi un autor al secolului al XVIII-lea, a aşternut-o pe
hârtie cu privire la un graur şi un canar. El a vorbit de diferenţa dintre un graur
neliniştit care şi-a rupt aripile luptând împotriva zăbrelelor coliviei sale şi strigând
în continuu: „Nu pot ieşi! Nu pot ieşi!“ şi un canar supus care stătea pe stinghia lui
şi cânta cântece care întreceau în frumuseţe chiar şi pe cele ale unei ciocârlii care se
înalţă liberă până la porţile cerurilor.
Nici o nenorocire nu ne va aduce vreodată numai rău, dacă o vom prelua
imediat într-o rugăciune fierbinte către Dumnezeu. Chiar şi când ne adăpostim sub
un pom în timpul unei averse de ploaie, putem în mod neaşteptat să găsim fructe pe
ramurile lui. Şi când alergăm la Dumnezeu, căutând adăpost la umbra aripilor Sale,
întotdeauna vom găsi mai mult în El decât am văzut sau am ştiut vreodată.
Aşadar, prin încercările şi suferinţele noastre Dumnezeu ne dă revelaţii
proaspete despre El Însuşi. Ca şi Iacov, trebuie să trecem „vadul Iabocului“ (Gen.
32:22) dacă vrem să ajungem vreodată la Peniel, unde el s-a luptat cu Domnul, a
fost binecuvântat de Domnul şi a putut spune: „Am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă,
şi totuşi am scăpat cu viaţă“ (Gen. 32:30).
Fă ca această poveste să fie şi a ta, dragă captivule, şi Dumnezeu îţi va da
„cântări de veselie noaptea“ (Iov 35:10) şi va „preface întunericul [tău] în zori“
(Amos 5:8). Nathaniel William Taylor
 Supunerea faţă de voia divină a lui Dumnezeu este cea mai moale pernă pe
care te poţi odihni.

A umplut camera, şi-a umplut viaţa mea,

Cu o glorie dintr-o sursă nevăzută;
M - a f ă c u t c a l m î n mi j l o c u l l u p t e i ,
Ş i î n t o i u l i e r n i i i n i ma m e a e r a v e r d e ,
Şi păsările promisiunii cântau în copaci
C â n d f u r t u n a s e d e z l ă n ţ u i a p e s t e p ă mâ n t ş i m a r e .

5 Noiembrie

Este oare ceva prea greu pentru Domnul?

(Geneza 18:14)

Aceasta este provocarea plină de dragoste a lui Dumnezeu pentru tine şi pentru
mine în fiecare zi. El vrea ca noi să ne gândim la cele mai adânci, cele mai înalte şi
cele mai scumpe dorinţe şi aşteptări ale inimilor noastre. El vrea ca noi să ne
gândim la acele lucruri care poate au fost dorinţe pentru noi înşine sau pentru
cineva drag, dar care au rămas atât de mult timp neîmplinite încât acum le vedem
pur şi simplu ca nişte dorinţe pierdute. Şi Dumnezeu ne îndeamnă să ne gândim
chiar la acel lucru pe care odată l-am văzut posibil, dar între timp ne-am pierdut
orice speranţă de a-l mai vedea împlinit în viaţa aceasta.
Lucrul acela, în măsura în care corespunde cu ceea ce ştim noi că este voia Lui
exprimată - cum a fost cu fiul pentru Avraam şi Sara - Dumnezeu intenţionează să-l
facă pentru noi. Da, dacă Îl vom lăsa, Dumnezeu va face lucrul acela, chiar dacă
ştim că este un lucru atât de imposibil încât pur şi simplu am râde dacă cineva prin
absurd ne-ar sugera vreodată că s-ar putea întâmpla.
„Este oare ceva prea greu pentru Domnul?“ Nu, nimic nu este prea greu când
credem în El atât cât să mergem înainte, făcând voia Sa şi lăsându-L să facă
imposibilul pentru noi. Chiar şi Avraam şi Sara ar fi putut împiedica planul lui
Dumnezeu dacă ar fi continuat să nu creadă.
Singurul lucru „prea greu pentru Domnul“ este neîncrederea noastră deliberată
şi continuă în dragostea şi puterea Sa, şi respingerea totală a planurilor Lui pentru
noi. Nimic nu este imposibil pentru Yehova de făcut pentru cei care se încred în El.
din Mesaje pentru Veghea de Dimineaţă
 6 Noiembrie

Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc.

(Apocalipsa 3:19)

Dumnezeu selectează pe cei mai buni şi pe cei mai remarcabili slujitori ai Săi
pentru cele mai straşnice şi cele mai deosebite necazuri, pentru că cei care au primit
cel mai mult har din partea Lui sunt capabili să îndure cele mai mari necazuri. De
fapt, un necaz nu loveşte niciodată un credincios din întâmplare, ci din ordinul
divin al lui Dumnezeu. El nu-Şi aruncă săgeţile la întâmplare, pentru că fiecare are
o misiune specială şi atinge numai inima pentru care a fost destinată. Nu numai
harul lui Dumnezeu, ci şi gloria Lui este revelată când un credincios poate să stea
în picioare şi să rabde în tăcere un necaz. Joseph Caryl

Dacă toate zilele mele ar fi senine, aş putea să spun:

„ Î n ţ a r a L u i m i n u n a t ă E l v a ş t e r g e t o a t e l a c r i mi l e “?

Dacă n-aş fi niciodată extenuat, aş putea păstra

A c e s t b i n e c u v â n t a t a d e v ă r : „ E l d ă s o mn p r e a i u b i ţ i l o r L u i “?

Dacă nici un mormânt n-ar fi al meu, aş putea considera

Viaţa eternă doar un vis nefondat.

I a r n a m e a , ş i l a c r i mi l e m e l e , ş i s l ă b i c i u n e a ,
Ş i c h i a r m o r m â n t u l me u , p o t f i c a l e a L u i s p r e f e r i c i r e .

E u l e n u me s c n e n o r o c i r i ; t o t u ş i a c e a s t a n u p o a t e f i c u
siguranţă
N i mi c a l t c e v a d e c â t d r a g o s t e a p e c a r e m i - o a r a t ă D o mn u l
meu!
selectat

Creştinii cu cea mai mare profunzime spirituală sunt în general cei

care au trecut prin cele mai intense şi mai profund chinuitoare focuri ale
sufletului. Dacă te-ai rugat să cunoşti mai mult despre Hristos, să nu fi
surprins dacă El te conduce prin deşert sau printr-un cuptor al durerii.

Dragă Doamne, să nu mă pedepseşti îndepărtând crucea de la mine. În schimb,

mângâie-mă conducându-mă în supunere faţă de voia Ta şi făcându-mă să iubesc
crucea. Dă-mi numai ce-Ţi foloseşte Ţie cel mai mult, şi poate fi folosit pentru a
descoperi cea mai mare din toate îndurările Tale: să aduci glorie Numelui Tău prin
mine, după voia Ta. rugăciunea unui captiv

7 Noiembrie

Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri

le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos.
(Filipeni 3:7)

Când George Matheson, predicatorul scoţian orb, a fost înmormântat, au

aşternut pe mormântul lui trandafiri roşii în amintirea vieţii lui de dragoste şi
sacrificiu. Şi Matheson, acest om care a fost onorat atât de frumos şi de
semnificativ, este acela care a scris următorul imn în 1882. A fost scris în cinci
minute, într-o perioadă pe care mai târziu a numit-o „cea mai severă suferinţă
mentală“, şi de atunci a devenit cunoscut în toată lumea.

O, Dragoste care nu vrei să mă laşi,

În Tine îmi odihnesc sufletul ostenit,
Îţi dau înapoi viaţa pe care o am,
C a - n a d â n c i mi l e o c e a n u l u i T ă u c u r s u l e i
Să fie mai plin, mai îmbelşugat.

O, Lumină care mergi mereu pe calea mea,

T o r ţ a m e a c a r e a b i a ma i p â l p â i e Ţ i - o d a u Ţ i e ,
I n i ma m e a î ş i r e f a c e r a z a î mp r u m u t a t ă ,
Ca-n strălucirea soarelui Tău ziua ei
S ă f i e m a i l u mi n o a s ă , m a i f r u mo a s ă .

O, Bucurie care mă cauţi în durere,

N u p o t s ă - mi î n c h i d i n i ma f a ţ ă d e T i n e ,
Merg pe urmele curcubeului prin ploaie,
Ş i s i mt c ă p r o mi s i u n e a n u e s t e - n z a d a r ,
C ă d i mi n e a ţ a v a f i f ă r ă l a c r i mi .

O, Cruce care-mi înalţi capul,

Nu îndrăznesc să cer să fiu ascuns de Tine,
Las moartă în praf gloria vieţii,
 Ş i d i n p ă mâ n t d e - a c o l o î n f l o r e ş t e r o ş i e
Viaţa care nu va avea sfârşit.

Există o legendă despre un artist care găsise secretul unui roşu minunat pe care
nici un alt artist nu-l putea imita. El n-a dezvăluit niciodată secretul culorii, dar
după moartea lui s-a descoperit o rană veche pe inima sa. Aceasta a destăinuit sursa
culorii fără pereche din picturile sale.
Morala legendei este că nici o mare realizare nu poate fi făcută, nici un ţel înalt
nu poate fi atins, şi nimic de mare valoare pentru lume nu poate fi împlinit, decât cu
preţul sângelui inimii.

8 Noiembrie

Isus a luat cu El pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov,

şi S-a suit pe munte să Se roage.
Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţişarea feţei,
ş i î mb r ă c ă mi n t e a I s - a f ă c u t a l b ă s t r ă l u c i t o a r e … .
Petru şi tovarăşii lui … au văzut slava lui Isus.
(Luca 9:28-29,32)
D a c ă a m c ă p ă t a t t r e c e r e î n a i n t e a T a , a r a t ă - mi c ă i l e T a l e .
(Exod 33:13)

Când Domnul Isus i-a luat pe aceşti trei ucenici sus pe munte singuri, El i-a
adus într-o strânsă comuniune cu El Însuşi. Ei „au văzut slava lui Isus“ şi au spus:
„Este bine să fim aici“ (Luca 9:32-33). Cerul nu este niciodată departe de cei care
zăbovesc pe un munte cu Domnul lor.
Cine dintre noi în anumite momente de meditaţie şi rugăciune nu a prins o
sclipire din porţile cerului? Cine nu a simţit în locul tainic al sfintei comuniuni un
val puternic de emoţie - un pic din gustul binecuvântatei bucurii ce va veni?
Învăţătorul a avut momente şi locuri speciale pentru o conversaţie liniştită cu
ucenicii Săi. Odată S-a întâlnit cu ei pe muntele Hermon, dar mai des pe pantele
sacre ale muntelui Măslinilor. Fiecare creştin ar trebui să aibă propriul său munte al
Măslinilor. Astăzi majoritatea dintre noi, mai ales aceia dintre noi care locuiesc în
oraşe, trăiesc sub un mare stres. De dimineaţă devreme şi până la ora de culcare
suntem expuşi vârtejului vieţii. În mijlocul acestei zarve, e mică oportunitatea
pentru o meditaţie liniştită, pentru Cuvântul lui Dumnezeu, pentru rugăciune, şi
pentru părtăşia de inimă!
 Chiar şi Daniel avea nevoie să aibă propriul munte al Măslinilor în camera lui
în mijlocul răcnetelor Babilonului idolatru. Petru a găsit un acoperiş în Iope, şi
Martin Luther a găsit o „cameră de sus“ în Wittenberg, un loc care încă mai este
considerat sacru.
Joseph Parker, un predicator englez congregaţionalist din secolul al XIX-lea, a
spus odată: „Dacă noi, ca biserică, nu ne întoarcem la viziuni spirituale, la crâmpeie
de cer, şi la cunoştinţa unei glorii şi a unei vieţi mai minunate, ne vom pierde
credinţa. Altarul nostru va deveni doar o piatră rece şi goală, niciodată
binecuvântată cu o vizită din cer“. Şi de aceasta are nevoie lumea de astăzi - de
oameni care L-au văzut pe Domnul lor. din Arta pierdută a meditaţiei
Apropie-te de El! Poate că El te va lua astăzi pe munte - în acelaşi loc unde l-a
luat pe Petru cu gafele lui, şi pe Iacov şi pe Ioan, „Fiii tunetului“ (Marcu 3:17), care
în repetate rânduri nu L-au înţeles deloc pe Învăţătorul lor şi misiunea Lui. Nu
există nici un motiv pentru care El să nu te ia, aşa că nu exclude această posibilitate
pentru tine, spunând: „O, aceste viziuni şi revelaţii minunate ale Domnului sunt
doar pentru anumiţi oameni!“ Ele pot fi şi pentru tine!
John Thomas McNeill

9 Noiembrie

I a r ă ş i v o r l o c u i l a u mb r a l u i , i a r ă ş i v o r d a v i a ţ ă g r â u l u i ,
vor înflori ca via.
(Osea 14:7)

Ziua s-a încheiat cu ploi torenţiale, şi plantele din grădina mea au fost doborâte
la pământ de furtuna cu grindină. M-am uitat la o plantă pe care o admirasem
anterior pentru frumuseţea ei şi pe care o îndrăgisem pentru parfumul ei delicat.
După ce a fost expusă furtunii nemiloase, florile ei s-au ofilit, toate petalele ei s-au
închis, şi părea că gloria ei s-a dus. M-am gândit în sinea mea: „Cred că va trebui să
aştept până anul viitor ca să văd din nou acele flori frumoase“.
Şi totuşi noaptea a trecut, soarele a strălucit din nou, şi dimineaţa a adus putere
plantei mele favorite. Lumina a privit la florile ei şi florile au privit la lumină. A
fost contact şi comuniune, şi puterea a trecut în flori. Ele şi-au ridicat capetele, şi-
au deschis petalele, şi-au recăpătat gloria şi păreau mai frumoase decât înainte. M-
am întrebat cum a avut loc aceasta - acele flori slabe venind în contact cu ceva mult
mai puternic, şi căpătând putere!
Nu pot să explic exact cum putem să primim puterea de a sluji şi de a răbda
prin comuniunea cu Dumnezeu, dar ştiu că acesta este un fapt. Eşti tu în pericol să
fii zdrobit de o încercare grea şi dificilă? Atunci caută comuniunea cu Hristos şi vei
primi tăria şi puterea de a fi victorios, pentru că Dumnezeu a promis: „Eu te
întăresc“ (Isaia 41:10).

Necazul zilei de ieri

Ploaia care a căzut ieri este rubinie pe trandafiri,

Argintie pe frunzele de plop, şi aurie pe trunchiul de
salcie;
Necazul care tocmai a căzut ieri este tăcerea care închide în
ea
M a r i l e d a r u r i d e h a r a l e l u i D u m n e z e u , ş i t i mp u l n u l e v a
tulbura niciodată.

Ploaia care a căzut ieri face toate dealurile să sclipească,

Ca mărgeanul pe dafin şi ca berilul pe iarbă;
Necazul care tocmai a căzut ieri a învăţat sufletul să asculte
Şoaptele eternităţii în toate vânturile care trec.

O, ini mă sl abă , bă tută d e fu rtună , ac east ă ploai e v a străluci

mâ i ne ,
Ca o flacără în căldăruşe şi ca giuvaerele pe spini,
C a c e r u l î n f l o r i l e d e n u - mă - u i t a ; d e ş i n e c a z u l a c u m e s t e
necaz,
T o t u ş i n e c a z u l v a f i f r u m u s e ţ e î n mi n u n a t a d i mi n e a ţ ă .
Katherine Lee Bates

10 Noiembrie

N ă d ă j d u i n d î mp o t r i v a o r i c ă r e i n ă d e j d i , [ A v r a a m ] a c r e z u t .
( R o ma n i 4 : 1 8 )

Credinţa lui Avraam părea să fie în deplin acord cu puterea şi credincioşia

constantă a lui Yehova. Privind la condiţiile exterioare în care se afla, el nu avea
nici un motiv să se aştepte la împlinirea promisiunii lui Dumnezeu. Şi totuşi el a
crezut cuvântul Domnului şi a aşteptat cu bucurie momentul când sămânţa lui avea
să fie la fel de numeroasă „ca stelele cerului“ (Gen. 26:4).
 Dragă suflete, ţie nu ţi s-a dat doar o singură promisiune, ca lui Avraam, ci o
mie de promisiuni. Şi ţie ţi s-a dat exemplul multor credincioşi ca model pentru
viaţa ta. De aceea este pur şi simplu în avantajul tău să te bizui cu toată încrederea
pe Cuvântul lui Dumnezeu. Şi cu toate că El poate să întârzie trimiterea ajutorului
Său, şi răul pe care îl experimentezi pare să devină din ce în ce mai rău, nu-ţi pierde
curajul. În schimb, fii tare şi bucură-te, pentru că de regulă Dumnezeu păşeşte
înainte ca să ne salveze când ne aşteptăm cel mai puţin, împlinind promisiunile Lui
cele mai glorioase într-un mod miraculos.
În general El aşteaptă să ne trimită ajutorul Său până în momentul în care
nevoia ajunge la maximum, astfel încât mâna Sa să fie văzută foarte clar în
izbăvirea noastră. El alege această metodă pentru ca noi să nu ne încredem în nimic
din ce vedem sau simţim, aşa cum suntem atât de înclinaţi să facem, ci să ne punem
încrederea numai în Cuvântul Său - pe care putem să ne bizuim întotdeauna,
indiferent de împrejurările noastre. C.H. Von Bogatzky
Adu-ţi aminte că timpul potrivit pentru credinţă să lucreze este când vederea
noastră începe să slăbească. Şi cu cât sunt mai mari dificultăţile, cu atât este mai
uşor pentru credinţă să lucreze, pentru că atâta timp cât putem vedea anumite
soluţii naturale la problemele noastre, nu vom avea credinţă. Credinţa nu lucrează
niciodată aşa de uşor ca atunci când perspectivele noastre naturale cad.
George Mueller

11 Noiembrie

V a f i c a o p l o a i e , c a r e c a d e p e u n p ă mâ n t c o s i t .
(Psalmul 72:6)

Amos ne spune despre „cositul împăratului“ (Amos 7:1). Împăratul nostru are
şi El multe coase şi le foloseşte mereu pentru a-Şi cosi pajiştile. Sunetul ca de
clopot al pietrei de ascuţit pe coasă prevesteşte tăierea a nenumărate fire de iarbă,
margarete şi alte flori. Şi pe cât erau de frumoase dimineaţa, în câteva ore ele vor
zăcea ofilite în şiruri lungi.
În viaţa umană, noi încercăm să avem o atitudine curajoasă în faţa coasei
durerii, a foarfecelor dezamăgirii, sau a secerii morţii. Şi aşa cum nu se poate
cultiva o pajişte ca o catifea fără cosiri repetate, nu se poate dezvolta o viaţă de
echilibru, de tandreţe şi de compasiune pentru alţii fără să îndurăm lucrarea
coaselor lui Dumnezeu.
 Gândeşte-te cât de des compară Cuvântul lui Dumnezeu oamenii cu iarba, şi
gloria lui Dumnezeu cu floarea ei. Dar când iarba este tăiată, când toate firele ei
fragile sângerează, şi când devastarea pare să domnească acolo unde odată
înfloreau florile, a sosit timpul potrivit pentru ploaia lui Dumnezeu să cadă ca o
ploaie delicată, foarte plăcută şi caldă.
Dragă suflete, Dumnezeu te-a cosit! În repetate rânduri Împăratul a venit la
tine cu coasa Lui ascuţită. Dar nu te speria de coasa Lui - pentru că sigur va fi
urmată de ploaia Lui. F.B. Meyer

C â n d p e s t e i n i ma t a v a l u r i a d â n c i d e n e c a z
Se sparg, ca de un ţărm uscat şi pustiu;
Când speranţa sclipeşte fără nici o strălucire pentru mâine,
Şi furtuna pare să măture totul în cale mereu;

C â n d c u p a o r i c ă r e i b u c u r i i p ă mâ n t e ş t i
Nu are gustul izvorului dătător de viaţă;
Şi speranţele înalte, ca şi cum ar râde de tristeţea noastră,
S e o f i l e s c ş i mo r c a - n t r - u n v i s a g i t a t ,

Cine va potoli mustrarea duhului ostenit?

C i n e v a u mp l e g o l u l d u r e r o s d i n ă u n t r u ?
Cine ne va şopti despre o pace trainică,
Şi va potoli fiecare val mare în linişte?

N u ma i C e l a c ă r u i i n i mă r ă n i t ă a f o s t z d r o b i t ă
Cu amărăciunea crucii şi a cununii de spini;
A c ă r u i d r a g o s t e s c u mp ă a r o s t i t f e r i c i t ă c u v i n t e l e b u c u r i e i ,
Cel care cu blândeţe Şi-a dat viaţa Lui pentru noi.
Vindecător binecuvântat, uşurează toate poverile noastre;
D ă - n e p a c e . P a c e a T a d u l c e , T e r u g ă m!
Ţ i n e - n e l â n g ă T i n e p â n ă v a s t r ă l u c i d i mi n e a ţ a ,
Ş i t o a t e n e g u r i l e ş i u mb r e l e v o r f u g i !

12 Noiembrie

E i e r a u o l a r i ş i l o c u i a u î n l i v e z i ş i î n î mp r e j m u i r i ;
locuiau acolo lângă împărat şi lucrau pentru el.
 (1 Cronici 4:23, KJV)

Putem locui „lângă împărat“ şi putem lucra pentru El oriunde şi peste tot.
Putem fi chemaţi să-I slujim în cele mai neobişnuite locuri şi în cele mai vitrege
condiţii. Poate fi undeva la ţară, departe de numeroasele activităţi ale Împăratului
din oraş. Sau poate fi „în livezi şi în împrejmuiri“ de tot felul - obstacolele care ne
înconjoară, blocându-ne calea. Poate vom fi unul dintre „olari“, cu mâinile pline de
tot felul de vase de lut, împlinindu-ne îndatoririle zilnice.
N-are importanţă! Împăratul care ne-a pus „acolo“ va veni şi va locui
împreună cu noi. Împrejmuirile, sau obstacolele, sunt bune pentru noi, altfel El le-
ar fi îndepărtat repede din cale. Şi nu se înţelege de la sine că orice pare să blocheze
calea noastră poate de asemenea să aibă grijă de protecţia noastră? Cât despre olărit
- este exact ce a considerat El potrivit să pună în mâinile noastre şi este ceea ce
lucrăm pentru El acum. Frances Ridley Havergal

Întoarce-te la parcela ta din grădină, iubito!

Întoarce-te până nu se lasă seara,
Şi leagă-ţi crinii şi lujerele de viţă,
Până te va chema Stăpânul.

D u - t e ş i f ă - ţ i g r ă d i n a c â t p o ţ i t u d e f r u mo a s ă ,
Nu vei lucra niciodată singur;
Poate cel care are parcela lângă a ta
O va vedea şi o va îngriji şi el pe a lui.

Apusurile de soare frumos colorate şi cerul înstelat, munţii maiestuoşi şi

mările sclipind în zare, şi câmpurile înmiresmate şi florile proaspăt tăiate nu sunt
nici pe jumătate atât de frumoase ca un suflet care-L slujeşte pe Domnul Isus din
dragoste, prin truda unei vieţi obişnuite, lipsite de poezie.
Frederick William Faber
Cele mai sfinţite suflete sunt deseori acelea care nu s-au distins niciodată ca
autori şi n-au permis niciodată ca o realizare mare a lor să devină subiect de
conversaţie în lume. Nu, de obicei ei sunt aceia care au dus o viaţă interioară
liniştită de sfinţenie, purtându-şi mireasma plăcută în chip nevăzut, ca un crin
proaspăt într-o vale izolată pe malul unui râu cristalin. Kenelm Digby

13 Noiembrie
 Eu l-am ales şi ştiu că are să poruncească fiilor lui.
(Geneza 18:19)

Dumnezeu alege oameni pe care poate conta. El ştia la ce să Se aştepte de la

Avraam şi a spus despre el: „Eu l-am ales şi ştiu că are să poruncească fiilor lui …
pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit“. Dumnezeu
ştia că Avraam „are să poruncească fiilor lui“. Noi putem conta pe Domnul, şi El
doreşte ca noi să fim tot atât de vrednici de încredere, tot atât de hotărâţi şi de
statornici. Aceasta este semnificaţia credinţei.
Dumnezeu caută oameni asupra cărora să poată pune greutatea întregii Sale
iubiri, a întregii Sale puteri şi a tuturor promisiunilor Sale sigure. Şi motoarele Lui
sunt suficient de puternice ca să tragă orice greutate pe care am ataşa-o de ele. Din
nefericire, cablul pe care îl legăm de motor este deseori prea slab ca să suporte
greutatea rugăciunilor noastre. De aceea Dumnezeu continuă să ne înveţe şi să ne
disciplineze în şcoala Sa pentru a avea stabilitate şi siguranţă în viaţa de credinţă.
Haideţi să ne învăţăm bine lecţiile şi apoi să rămânem fermi în credinţa noastră.
A.B. Simpson
Dumnezeu ştie că poţi să-ţi suporţi încercarea, altfel nu ţi-ar fi dat-o.
Încrederea Lui în tine explică încercările din viaţa ta, indiferent cât de severe ar fi.
Dumnezeu îţi cunoaşte puterea, şi o măsoară până la ultimul milimetru. Adu-ţi
aminte că nici o încercare care a fost dată vreodată cuiva nu a fost mai mare decât
puterea omului respectiv, prin Dumnezeu, pentru ca el s-o poată îndura.

14 Noiembrie

Adevărat, adevărat vă spun, că, dacă grăuntele de grâu

c a r e a c ă z u t p e p ă mâ n t n u mo a r e , r ă mâ n e s i n g u r ;
d a r d a c ă mo a r e , a d u c e m u l t ă r o a d ă .
(Ioan 12:24)

În Northampton, Massachusetts, se află vechiul cimitir în care este

înmormântat David Brainerd. Brainerd, un misionar american pionier, a murit în
1747 la vârsta de douăzeci şi nouă de ani după ce a suferit de tuberculoză.
Mormântul lui este lângă cel al lui Jerusha Edwards, fiica lui Jonathan Edwards, un
teolog puritan al vremii aceleia. Brainerd a iubit-o pe Jerusha şi ei erau logodiţi,
urmând să se căsătorească, dar el n-a trăit până la nuntă.
Imaginează-ţi ce speranţe, ce vise şi ce aşteptări pentru cauza lui Hristos au
fost îngropate în mormânt odată cu trupul chinuit al acelui tânăr misionar. La
momentul acela, n-a rămas nimic decât amintirile şi câteva duzini de indieni
convertiţi! Totuşi, Jonathan Edwards, acel bătrân sfânt puritan remarcabil, care
spera să-l numească pe Brainerd fiul său, a început să scrie istoria acelei scurte vieţi
într-o carte mică. Cartea a făcut aripi, a zburat peste ocean şi a aterizat pe biroul
unui student la Cambridge pe nume Henry Martyn.
Bietul Henry Martyn! În ciuda educaţiei lui strălucite, şi a marilor lui
oportunităţi, el - după ce a citit acea carte mică despre viaţa lui Brainerd - s-a jertfit
în zadar! În definitiv, ce a realizat el atunci când a pornit spre casă din India în
1812? Cu sănătatea distrusă, s-a târât cât mai spre nord până în oraşul Tokat, din
Turcia, lângă Marea Neagră. Acolo s-a culcat la umbra unei grămezi de brăţări
pentru tuburi, ca să-şi răcorească febra arzătoare, şi a murit acolo singur la vârsta
de treizeci şi unu de ani.
Care a fost scopul din spatele acestor „vieţi irosite“? De la mormântul
tânărului David Brainerd, şi de la mormântul singuratic al lui Henry Martyn
aproape de ţărmul Mării Negre, a apărut o armată puternică de misionari moderni.
Leonard Woolsey Bacon

Este vreun deşert, sau vreo mare nesfârşită,

U n d e T u , m ă r e ţ D u mn e z e u a l î n g e r i l o r , v r e i s ă m ă t r i mi ţ i ?
Vreun stejar pe care să-l despic,
Vreun pământ pe care să-l brăzdez,
Vreo mână din grăunţele Tale de grâu pe care să le iau
Şi să le împrăştii departe pe câmp,
Până când la rândul lor vor da fiecare
Suta lor
De grăunţe aurii
C a s ă - i h r ă n e a s c ă p e f e r i c i ţ i i c o p i i a i D u mn e z e u l u i me u ?
Arată-mi deşertul, Tată, sau marea;
E s t e p l a n u l T ă u ? M ă r e ţ D u mn e z e u , t r i mi t e - m ă !
Şi deşi trupul acesta stă întins acolo unde se sparg valurile
oceanului,
T a t ă , n u mă r ă - m ă p r i n t r e s u f l e t e l e c r e d i n c i o a s e .

15 Noiembrie

A m f o s t a p ă s a ţ i p e s t e mă s u r ă d e mu l t .
(2 Corinteni 1:8)
… p e n t r u c a p u t e r e a l u i H r i s t o s s ă r ă mâ n ă î n mi n e .
 (2 Corinteni 12:9)

Dumnezeu a îngăduit criza din viaţa lui Iacov de la Peniel ca să-l înconjoare
complet până când în sfârşit a ajuns la punctul în care a făcut un apel stăruitor şi
smerit la Dumnezeu Însuşi. În noaptea aceea, el s-a luptat cu Dumnezeu şi
literalmente a ajuns la locul în care putea să-L ţină ca niciodată înainte. Şi prin
lupta lui strânsă şi periculoasă, credinţa şi cunoaşterea de Dumnezeu a lui Iacov au
sporit, şi a luat naştere puterea lui de a trăi o viaţă nouă şi victorioasă.
Domnul a trebuit să-l forţeze pe David, prin disciplina multor ani lungi şi
dureroşi, să înveţe despre puterea cea mare şi credincioşia Dumnezeului său. În
acei ani grei, el de asemenea a crescut în cunoaşterea credinţei şi a evlaviei, care
erau principii indispensabile pentru glorioasa lui carieră de împărat al lui Israel.
Doar cele mai periculoase situaţii în care Pavel a fost pus în mod constant au
putut să-l înveţe, şi astfel şi biserica prin el, deplina semnificaţie a minunatei
promisiuni a lui Dumnezeu pe care el a învăţat s-o revendice: „Harul Meu îţi este
de ajuns“ (2 Cor. 12:9). Şi doar marile încercări şi primejdii prin care am trecut ne-
au putut conduce pe unii dintre noi să-L cunoaştem pe El aşa cum Îl cunoaştem, să
ne încredem în El aşa cum ne încredem, şi să obţinem de la El acea măsură mare
din harul Său atât de indispensabilă în momentele noastre de cea mai mare nevoie.
Dificultăţile şi obstacolele sunt provocările lui Dumnezeu pentru credinţa
noastră. Când ne confruntăm cu piedici care ne blochează calea şi slujirea, trebuie
să le recunoaştem ca nişte vase pentru credinţă şi apoi să le umplem cu plinătatea şi
atotsuficienţa Domnului Isus. Pe măsură ce înaintăm în credinţă, încrezându-ne
simplu şi deplin în El, putem fi încercaţi. Uneori poate trebuie să aşteptăm şi să ne
dăm seama că „răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea“ (Iacov 1:4). Dar în
cele din urmă vom găsi cu siguranţă „piatra răsturnată“ (Luca 24:2) şi pe Domnul
Însuşi aşteptând să ne dăruiască o dublă binecuvântare pentru timpul nostru de
încercare. A.B. Simpson

16 Noiembrie

Ei l-au biruit prin sângele Mielului…

ş i n u ş i - a u i u b i t v i a ţ a c h i a r p â n ă l a mo a r t e .
(Apocalipsa 12:11)

Când Iacov şi Ioan au venit la Hristos cu mama lor, cerându-I să le dea cel mai
bun loc în împărăţia Sa, El nu le-a refuzat cererea. El le-a spus că locul le-ar fi dat
dacă ei ar putea să facă lucrarea Lui, să bea paharul Lui, şi să fie botezaţi cu botezul
Lui. (vezi Marcu 10:38)
Suntem noi dornici să concurăm pentru ce are Dumnezeu mai bun, conştienţi
fiind că cele mai bune lucruri sunt întotdeauna obţinute pe cele mai dificile căi?
Trebuie să îndurăm munţii plini de prăpăstii, pădurile dese, şi carele de fier ale
Vrăjmaşului, întrucât condiţiile potrivnice sunt preţul încununării celor victorioşi.
Arcurile de triumf nu sunt făcute din flori de trandafir şi fire de mătase, ci din
lovituri grele şi cicatrici sângerânde. Condiţiile vitrege pe care le înduri în viaţa ta
astăzi ţi-au fost date de Stăpânul tău, cu scopul expres de a-ţi da posibilitatea să-ţi
câştigi cununa.
De aceea nu privi întotdeauna înainte spre zilele viitoare căutând o situaţie
ideală, o dificultate exotică, sau o urgenţă undeva departe în care să străluceşti.
Ridică-te astăzi să înfrunţi situaţiile în care te-a pus providenţa lui Dumnezeu.
Cununa ta de glorie este ascunsă în inima acestor lucruri - strâmtorările şi
încercările care apasă asupra ta chiar în ceasul, săptămâna şi luna aceasta din viaţa
ta. Şi totuşi cele mai dificile lucruri nu sunt cele văzute şi cunoscute de lume, ci
cele care sunt în adâncul sufletului tău, nevăzute şi necunoscute de nimeni decât de
Domnul Isus. Acesta este locul secret în care tu trăieşti o mică încercare despre care
nu vei îndrăzni niciodată să vorbeşti altcuiva şi care este mai dificil de suportat
pentru tine decât martirajul.
Preaiubitule, cununa ta este acolo. Fie ca Dumnezeu să te ajute să învingi şi s-
o porţi. selectat

Nu contează cum decurge bătălia,

Cât de lungă-i ziua;
N u t e p i e r d e ! L u p t ă ma i d e p a r t e !
Mâine vine cântarea.

17 Noiembrie

Auziţi ce zice judecătorul nedrept?

Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui,
c a r e s t r i g ă z i ş i n o a p t e c ă t r e E l , mă c a r c ă z ă b o v e ş t e f a ţ ă d e
ei?
Vă spun că le va face dreptate în curând.
(Luca 18:6-8)
 Noi nu putem comanda timpul lui Dumnezeu. Dacă nu reuşim să aprindem
focul din prima cu chibritul, trebuie să încercăm din nou. Dumnezeu aude
rugăciunea noastră, dar s-ar putea să nu răspundă chiar la momentul pe care ni l-
am fixat noi în minte. În schimb, El Se va descoperi inimilor noastre care-L caută,
deşi nu neapărat când şi unde ne aşteptăm noi. De aceea avem nevoie de
perseverenţă şi de o hotărâre neclintită în viaţa noastră de rugăciune.
Pe vremea cremenei, a amnarului şi a chibritelor cu sulf, oamenii trebuia să
încerce de mai multe ori să aprindă chibritul, poate chiar de foarte multe ori, până
reuşeau să obţină o scânteie ca să-şi aprindă focul, şi erau foarte mulţumiţi dacă în
cele din urmă reuşeau. N-ar trebui să exersăm acelaşi fel de perseverenţă şi de
speranţă şi cu privire la lucrurile cereşti? Când este vorba de credinţă, suntem mai
siguri de succes decât am fi putut fi vreodată cu cremenea şi amnarul, pentru că
avem promisiunile lui Dumnezeu ca temelie.
Deci, să nu disperăm niciodată. Timpul lui Dumnezeu pentru îndurare va veni
- de fapt, a venit deja, dacă timpul nostru pentru a crede a sosit. Cere cu credinţă
fără şovăire, dar nu înceta niciodată să vii cu cererea înaintea Împăratului doar
pentru că El a întârziat cu răspunsul. Loveşte chibritul din nou şi fă scânteile să
zboare. Şi fii sigur că ai pregătită iasca, pentru că în curând vei avea un foc.
Charles H. Spurgeon
Nu cred că există aşa ceva în istoria împărăţiei eterne a lui Dumnezeu ca o
rugăciune corectă, spusă în spiritul potrivit, să rămână fără răspuns la nesfârşit.
Theodore L. Cuyler

18 Noiembrie

Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire.

(Luca 7:23)

Uneori este foarte greu să nu te poticneşti de Domnul Isus

Hristos, pentru că poticnirea poate fi rezultatul circumstanţelor mele. Pot să mă
trezesc că sunt limitat la zone restrânse de slujire, sau sunt izolat de ceilalţi prin
boală sau prin luarea unei atitudini nepopulare, când eu sperasem la oportunităţi
mult mai largi. Şi totuşi Domnul ştie ce este cel mai bine pentru mine, şi tot ce mă
înconjoară este determinat de El. Oriunde mă pune El, El face aceasta ca să-mi
întărească credinţa şi puterea şi ca să mă atragă într-o comuniune mai strânsă cu El.
Şi chiar dacă sunt închis în temniţă, sufletul meu va prospera.
 Poticnirea care mă face să mă întorc de la Hristos poate fi emoţională. Pot fi
mereu confuz şi tulburat de chestiuni pe care nu le pot rezolva. Când m-am predat
pe mine însumi Lui, am sperat că cerul meu va fi întotdeauna senin, dar deseori el
este acoperit de nori şi ploaie. Dar trebuie să cred că atunci când dificultăţile
rămân, este ca să pot învăţa să mă încred total în El - să mă încred şi să nu mă tem.
Şi astfel prin luptele mele mentale şi emoţionale sunt antrenat să-i instruiesc pe alţii
care sunt aruncaţi încoace şi-ncolo de furtună.
Poticnirea care mă face să mă depărtez poate fi spirituală. Mi-am imaginat că
odată ce am ajuns în turma Lui, nu voi mai suferi niciodată din pricina vânturilor
înţepătoare ale ispitei. Şi totuşi este cel mai bine pentru mine aşa cum stau
lucrurile, pentru că atunci când rabd ispita harul Lui creşte, caracterul meu se
maturizează, şi cerul pare mai frumos la sfârşitul zilei.
Odată ce am să ajung la casa mea cerească, voi privi înapoi la întoarcerile şi
încercările de pe calea mea şi voi cânta laudele Celui care m-a călăuzit. Aşa că
orice ar veni în calea mea, voi primi cu bucurie voia Sa şi voi refuza să mă
poticnesc de Domnul meu iubit. Alexander Smellie

Ferice de cel a cărui credinţă nu se poticneşte,

C â n d p e s t e t o t p e d r u mu l s ă u
Puterea lui Dumnezeu lucrează eliberare
Pentru alţii zi de zi;

Deşi sufletul lui îşi pierde puterea în întunericul unei

închisori,
Până când însăşi viaţa i se consumă,
Totuşi poat e în că s ă s e în cr ead ă în d ragos tea şi p lanu l Tatălui
s ău,
Ş i s ă s e o d i h n e a s c ă î n a c e s t e a m u l ţ u mi t .

Ferice de acela, care prin ani lungi de suferinţă,

Şi nu printr-o muncă activă,
Ia parte prin rugăciune şi laudă la lucrarea altora,
Ş i a s t f e l „ î mp a r t e p r a d a “ .

F e r i c e d e t i n e , c o p i l a l l u i D u mn e z e u , c a r e s u f e r i ,
Şi nu poţi să înţelegi
Motivul durerii tale, dar totuşi vrei să laşi bucuros
Viaţa ta în mâinile Lui binecuvântate.

Da, ferice de tine a cărui credinţă nu se poticneşte

 De încercări inexplicabile,
De mistere nerezolvate, dincolo de orice înţelegere,
Până când scopul este atins.
Freda Hanbury Allen

19 Noiembrie

Ne-ai făcut să trecem prin multe necazuri şi nenorociri;

dar ne vei da iarăşi viaţa.
(Psalmul 71:20)

Dumnezeu te face „să treci prin multe necazuri“. Uneori, ca parte a procesului
tău de educare, trebuie să te duci „în adâncimile pământului“ (Psalmul 63:9), să
călătoreşti prin pasaje subterane, şi să stai întins printre cei morţi. Dar nici chiar
pentru o clipă legătura de părtăşie şi unitate dintre Dumnezeu şi tine nu este întinsă
până la punctul de rupere. Şi în cele din urmă, din adâncuri, El „[îţi va] da iarăşi
viaţa“. Indiferent cât de multe cotituri şi întorsături ar avea drumul, există
întotdeauna o porţiune netedă şi dreaptă. Chiar şi cea mai lungă zi are un apus de
soare, şi zăpada iernii poate ţine destul de mult, dar până la urmă se va topi.
Fii tare, „căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică“ (1 Cor.
15:58). El Se va întoarce din nou la tine şi te va mângâia. Şi când El va face
aceasta, inima ta care a uitat să mai cânte va izbucni în mulţumiri şi cântări de
bucurie, aşa cum cânta psalmistul: „Limba mea va lăuda îndurarea Ta“ (Psalmul
51:14). selectat

Deşi cade ploaia şi bate vântul,

Şi îngheţată şi rece e suflarea iernii;
Deşi cerul înnorat se mai înnorează încă,
Şi frunzele moarte spun că vara a trecut;
Faţa mea priveşte ţintă spre cerul furtunos,
I n i ma m e a e s t e l i n i ş t i t ă c a m a r e a v a r a ,
B u c u r o a s ă s ă p r i m e a s c ă c e - i d ă D u mn e z e u l m e u ,
Indiferent ce ar fi.
C â n d s i mt f r i g u l , p o t s ă s p u n : „E l î l t r i mi t e “ ,
Şi vânturile Lui suflă binecuvântare, ştiu sigur;
Căci n-am avut niciodată o nevoie pe care El să n-o
î mp l i n e a s c ă ;
Ş i i n i ma m e a b a t e f i e r b i n t e , c h i a r d a c ă s u f l ă v â n t u r i l e .
 20 Noiembrie

Ferice de cine va aştepta. (Daniel 12:12)

Aşteptarea poate părea un lucru uşor de făcut, dar este o disciplină pe care
soldatul creştin n-o învaţă decât după ani de instruire. Marşul şi instrucţia sunt mult
mai uşoare pentru luptătorii lui Dumnezeu decât statul pe loc, nemişcat.
Sunt momente de nehotărâre şi confuzie, când şi cel mai plin de râvnă om,
care doreşte din toată inima să-L slujească pe Domnul, nu ştie în ce direcţie s-o
apuce. Deci ce trebuie să faci când te găseşti în această situaţie? Trebuie să te laşi
copleşit de disperare? Trebuie să te întorci înapoi cu laşitate sau cu teamă sau să
alergi înainte cu ignoranţă?
Nu, trebuie pur şi simplu să aştepţi - dar să aştepţi în rugăciune. Cheamă-L pe
Dumnezeu şi adu-ţi cauza înaintea Lui, spunându-I despre dificultăţile tale şi
amintindu-I de promisiunea Lui de a te ajuta.
Aşteaptă în credinţă. Exprimă-ţi încrederea neclintită în El. Şi crede că chiar
dacă El te face să aştepţi până la miezul nopţii, va veni la momentul potrivit ca să
împlinească viziunea Lui pentru tine.
Aşteaptă cu răbdare, în tăcere. Să nu te plângi niciodată de ceea ce crezi tu că
ar fi cauza problemelor tale, cum au făcut copiii lui Israel împotriva Moise.
Acceptă-ţi situaţia exact aşa cum este şi apoi pur şi simplu pune-o cu toată inima ta
în mâna Dumnezeului legământului. Şi în timp ce renunţi la orice voinţă proprie,
spune-I: „Doamne, «facă-se nu voia mea, ci a Ta» (Luca 22:42). Eu nu ştiu ce să
fac, şi sunt în mare strâmtorare. Dar voi aştepta până vei despica apele înaintea mea
şi-i vei mâna înapoi pe vrăjmaşii mei. Voi aştepta chiar dacă mă vei ţine aici multe
zile, pentru că inima mea este îndreptată numai spre Tine, dragă Doamne. Şi duhul
meu Te va aştepta cu deplina încredere că Tu vei fi mereu bucuria mea şi mântuirea
mea, «căci Tu eşti un adăpost pentru mine, [şi] un turn tare împotriva vrăjmaşului»
(Psalmul 61:3)“. din Dimineaţă de dimineaţă

Aşteaptă, aşteaptă cu răbdare,

D u mn e z e u n u î n t â r z i e n i c i o d a t ă ;
P l a n u r i l e t a l e c a r e î n mu g u r e s c s u n t î n p o s e s i a T a t ă l u i t ă u ,
Ş i a ş t e a p t ă n u ma i ma r e a L u i d e s c o p e r i r e d i v i n ă .
Deci aşteaptă, aşteaptă,
Aşteaptă cu răbdare.
 Încrede-te, încrede-te plin de nădejde,
Că Dumnezeu va pune în ordine
Viaţa ta încurcată; şi în locul tainelor ei întunecate,
Va aduce voia Sa, cu toate revelaţiile ei strălucite.
Deci încrede-te, încrede-te,
Încrede-te plin de nădejde.

Odihneşte-te, odihneşte-te în pace,

Pe pieptul Salvatorului tău;
Ş o p t e ş t e - I l a u r e c h e a mb i ţ i i l e t a l e î n a l t e ş i s f i n t e ,
Şi El le va împlini într-o rodire binecuvântată.
Deci odihneşte-te, odihneşte-te,
Odihneşte-te în pace!
Mercy A. Gladwin

21 Noiembrie

Î n c r e d i n ţ e a z ă - ţ i s o a r t a î n m â n a D o mn u l u i .
(Psalmul 37:5)

Vorbeşte cu Dumnezeu despre tot ce te apasă şi apoi încredinţează totul în

mâinile Lui. Fă aceasta ca să fii eliberat de confuzie, de conflicte şi de griji care
umplu lumea de astăzi. De fapt, ori de câte ori te pregăteşti să faci ceva, trecând
printr-o încercare, sau urmărind pur şi simplu treburile tale normale, vorbeşte-I
Tatălui despre aceasta. Adu-I la cunoştinţă; da, chiar pune asupra Lui această
povară, şi vei fi lăsat în urma ta preocupările şi îngrijorările cu privire la acea
problemă. Începând din momentul acela, exersează sârguinţa tăcută şi plăcută în
munca ta, recunoscând dependenţa ta de El ca să rezolve problema pentru tine.
Încredinţează grijile tale şi pe tine însuţi împreună cu ele, ca o singură povară, în
mâna Dumnezeului tău. R. Leighton

Construieşte un mic gard al încrederii

În jurul zilei de astăzi;
U mp l e s p a ţ i u l c u l u c r a r e a i u b i r i i
Şi stai înăuntru.
Nu te uita printre ulucile protectoare
După ziua de mâine;
 D u mn e z e u t e v a a j u t a s ă s u p o r ţ i c e e a c e v i n e ,
Fie bucurie fie necaz.
Mary Butts

Vei găsi că este imposibil să-ţi încredinţezi „soarta în mâna Domnului“, dacă
soarta ta nu primeşte aprobarea Sa. Aceasta se poate face numai prin credinţă,
pentru că dacă există chiar şi cea mai mică îndoială în inima ta că drumul tău nu
este cel bun, credinţa va refuza să aibă ceva de a face cu el. De asemenea, această
încredinţare a soartei tale în mâna Lui trebuie să fie continuă, nu doar o singură
acţiune izolată. Şi indiferent cât de neaşteptată sau de extraordinară ar fi călăuzirea
Sa şi indiferent cât de aproape de muchia stâncii te-ar conduce El, nu smulge
niciodată hăţurile din mâinile Lui.
Vrei să supui toate căile tale lui Dumnezeu, lăsându-L pe El să le judece şi să
dea sentinţa? Nimic nu trebuie examinat mai îndeaproape de către un creştin ca
propriile lui păreri şi obiceiuri confirmate, pentru că suntem atât de înclinaţi să
considerăm aprobarea divină a lui Dumnezeu pentru ele ca fiind de la sine
înţeleasă. Şi de aceea unii creştini sunt atât de neliniştiţi şi plini de teamă.
Bineînţeles că ei nu au încredinţat cu adevărat calea lor în mâna Domnului şi nu au
lăsat-o în mâna Lui. Ei au dus-o la El, dar apoi au plecat iarăşi cu ea. selectat

22 Noiembrie

Credeţi că pot face lucrul acesta?

(Matei 9:28)

Dumnezeu Se ocupă cu lucruri imposibile. Nu este niciodată prea târziu pentru

El să facă aceasta, atât timp cât ceea ce este imposibil este adus la El cu credinţă
deplină de persoana a cărei viaţă şi împrejurări ar fi influenţate dacă Dumnezeu va
fi glorificat. Dacă am experimentat răzvrătirea, necredinţa, păcatul şi ruina în viaţa
noastră, nu este niciodată prea târziu pentru Dumnezeu să Se ocupe cu succes de
aceste lucruri tragice, dacă ele sunt aduse la El cu predare şi încredere deplină.
S-a spus deseori, şi pe bună dreptate, că creştinismul este singura religie care
poate să se ocupe de trecutul unei persoane. „Vă voi răsplăti astfel anii pe care i-au
mâncat lăcustele“ (Ioel 2:25) zice Domnul, şi putem să ne încredem în El că o va
face fără rezerve. El face aceasta nu pentru ceea ce suntem noi, ci pentru cine este
El. Dumnezeu iartă şi vindecă şi reface, pentru că El este „Dumnezeul oricărui har“
(1 Petru 5:10). Să-L lăudăm şi să ne încredem în El.
 din Vremurile Şcolii duminicale

N i mi c n u e s t e p r e a g r e u p e n t r u I s u s
Nici un om nu poate să lucreze ca El.

Avem un Dumnezeu care-Şi găseşte plăcerea în imposibilităţi şi care întreabă:

„Este ceva prea greu pentru Mine?“ (Ier. 32:27, KJV). Andrew Murray

23 Noiembrie

Ai făcut pe poporul Tău să treacă prin lucruri grele.

(Psalmul 60:3)

Am fost întotdeauna fericit că psalmistul I-a spus lui Dumnezeu că anumite

momente din viaţă sunt disperate sau dificile. Nu încape nici o îndoială asupra
acestui lucru, există lucruri grele în viaţă.
În vara aceasta cineva mi-a dat câteva flori frumoase roz, şi când le-am luat,
am întrebat: „Ce fel de flori sunt?“ Prietenul meu a răspuns: „Sunt flori de stâncă.
Ele cresc şi înfloresc numai pe stânci unde nu vezi deloc pământ“. Atunci m-am
gândit la florile lui Dumnezeu care cresc în momente de disperare şi în locuri
dificile, şi am simţit întrucâtva că El are o tandreţe deosebită pentru „florile Lui de
stâncă“, o tandreţe pe care nu o are pentru crinii şi trandafirii Lui.
Margaret Bottome
Încercările vieţii sunt trimise ca să ne facă, nu ca să ne distrugă. Problemele
financiare pot distruge afacerile unui om, dar îi formează caracterul. Şi o lovitură
directă dată omului de afară poate fi cea mai mare binecuvântare posibilă pentru
omul dinăuntru. Deci dacă Dumnezeu pune sau îngăduie ceva greu în viaţa noastră,
putem fi siguri că adevăratul pericol sau adevărata problemă va fi ceea ce vom
pierde dacă vom fugi sau ne vom răzvrăti împotriva acelui lucru.
Maltbie D. Babcock

Eroii sunt forjaţi pe nicovale fierbinţi cu durere,

Ş i c u r a j u l s u p e r b v i n e n u ma i p r i n t e s t a r e .
Unele caractere se maturizează şi unele caractere înfloresc
N u ma i p e s o l u l u d a t d e s â n g e , u n e l e s u f l e t e s e d o v e d e s c a f i
mari
N u ma i î n mo m e n t e î n t u n e c a t e d e m o a r t e s a u p i e i r e .
 Dumnezeu Îşi găseşte soldaţii cei mai buni pe muntele suferinţei.

24 Noiembrie

Opriţi-vă, şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu.

(Psalmul 46:10)

Există vreo notă în toată muzica lumii atât de puternică precum marea oprire?
Există vreun cuvânt în Psalmi mai elocvent decât cuvântul „Selah“, care înseamnă
oprire? Există ceva mai palpitant şi care să inspire mai multă frică decât liniştea
dinaintea izbucnirii furtunii, sau tăcerea ciudată care pare să cadă peste natură
înaintea unui fenomen supranatural sau a unei ridicări de teren dezastruoase? Şi
există ceva care poate să atingă inimile noastre la fel ca puterea liniştii?
Pentru inima care va înceta să se concentreze asupra ei însăşi, există „pacea lui
Dumnezeu, care întrece orice pricepere“ (Filip. 4:7); „seninătate şi încredere“ (Isaia
30:15), care este sursa oricărei puteri; „multă pace“ care face să „nu [i] se întâmple
nici o nenorocire“ (Psalmul 119:165); şi o odihnă profundă, pe care lumea nu poate
niciodată să ne-o dea, nici să ne-o ia. Adânc în centrul sufletului este o încăpere a
păcii unde locuieşte Dumnezeu şi unde, dacă vom intra în ea şi vom reduce la
tăcere toate celelalte sunete, vom putea auzi acel „susur blând“ al Său (1 Împăraţi
19:12).
Chiar şi la roata care se învârte cel mai repede, dacă priveşti în centrul ei,
acolo unde este axul, vei vedea că nu există nici un fel de mişcare. Şi chiar în cea
mai ocupată viaţă, există un loc în care poţi să locuieşti singur cu Dumnezeu într-o
linişte eternă.
Există o singură modalitate de a-L cunoaşte pe Dumnezeu: „Opriţi-vă, şi să
ştiţi“. „Domnul însă este în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea
Lui!“ (Habacuc 2:20). selectat

Preaiubite Tată, uneori am umblat sub un cer fără stele care lăsa să picure
întunericul ca ploaia torenţială. Eram disperaţi pentru că ne lipsea lumina soarelui,
a lunii şi a stelelor. Întunericul gros se arăta ameninţător deasupra noastră ca şi cum
ar fi vrut să rămână pentru totdeauna. Şi din beznă nu se auzea nici un glas liniştitor
care să vindece inimile noastre zdrobite. Am fi primit cu bucurie chiar şi o lovitură
sălbatică de tunet, dacă cel puţin ar fi spart tăcerea chinuitoare a acelei nopţi triste
şi deprimante.
 Şi totuşi şoapta blândă a iubirii Tale eterne a vorbit mult mai dulce sufletelor
noastre rănite şi sângerânde decât orice vânt care suflă peste o harpă de vânt.
„Susurul [Tău] blând“ a fost cel care ne-a vorbit. Noi ascultam şi Te-am auzit, şi
apoi ne-am uitat şi am văzut faţa Ta, care strălucea de lumina dragostei Tale. Şi
când am auzit glasul Tău şi am văzut faţa Ta, viaţa cea nouă s-a întors la noi, aşa
cum se întoarce viaţa la florile uscate care absorb ploaia de vară.

25 Noiembrie

„ I a s ă g e ţ i “ … . „ L o v e ş t e î n p ă mâ n t ! “ Ş i a l o v i t d e t r e i o r i ;
a p o i s - a o p r i t . O mu l l u i D u m n e z e u s - a mâ n i a t p e e l ş i a z i s :
„Trebuia să loveşti de cinci sau şase ori“.
( 2 Î mp ă r a ţ i 1 3 : 1 8 - 1 9 )

Cât de uimitor şi de puternic este mesajul acestor cuvinte! Ioas, împăratul lui
Israel, gândea că făcuse foarte bine când a lovit pământul „de trei ori şi apoi s-a
oprit“. Pentru el, aceasta părea să fie o faptă extraordinară a credinţei lui, dar
Domnul şi profetul Elisei erau profund dezamăgiţi, pentru că el se oprise la
jumătatea drumului.
Da, el a primit ceva; de fapt, a primit chiar foarte mult - exact ceea ce crezuse
c-o să primească de la Dumnezeu, în ultimă instanţă. Şi totuşi Ioas nu a primit tot
ceea ce Elisei vroia ca el să aibă sau ceea ce Domnul dorea să-i dea. El a pierdut
mult din semnificaţia promisiunii, şi din plinătatea binecuvântării. El a primit mai
mult decât ar fi putut vreun om să-i ofere, dar n-a primit tot ce avea mai bun
Dumnezeu pentru el.
Dragul meu credincios, ce serios este adevărul acestei istorisiri! Cât de
important este pentru noi să învăţăm să ne rugăm când trecem prin tot felul de
situaţii şi să ne cercetăm deplin inimile în lumina mesajului lui Dumnezeu pentru
noi! Altfel, nu vom beneficia niciodată de toată plinătatea promisiunii Sale sau de
toate posibilităţile pe care le oferă rugăciunea făcută cu credinţă. A. B. Simpson

A Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus
mai mult decât cerem sau gândim noi, a Lui să fie slava.
Efeseni 3:20-21

În nici un alt loc apostolul Pavel nu foloseşte aceste cuvinte aparent de prisos:
„nespus mai mult decât cerem“. Fiecare cuvânt este umplut cu dragostea infinită a
lui Dumnezeu şi cu puterea Lui de „a face“ pentru credincioşii Lui care se roagă. Şi
totuşi există următoarea limitare: „prin puterea care lucrează în noi“. El va face
pentru noi atât de mult cât Îi vom permite să facă în noi. Aceeaşi putere care ne-a
mântuit, care ne-a spălat cu sângele Său, care ne-a umplut cu puterea Duhului Său
cel Sfânt, şi ne-a protejat prin numeroase ispite va lucra pentru noi ca să înfrunte
orice urgenţă, orice criză, orice situaţie şi orice împotrivire. Alianţa

26 Noiembrie

C a l e b i - a z i s : „ C e v r e i ? “ E a a r ă s p u n s : „ F ă - mi u n d a r ,
c ă c i mi - a i d a t u n p ă mâ n t s e c e t o s ; d ă - mi ş i i z v o a r e d e a p ă “ .
Şi el i-a dat izvoarele de sus şi izvoarele de jos.
(Iosua 15:18-19)

Există şi „izvoarele de sus şi izvoarele de jos“ în viaţă, şi ele sunt izvoare, nu

ape stătătoare. Sunt bucuriile şi binecuvântările care curg din cer de sus, în timpul
verii celei mai fierbinţi şi prin cel mai pustiu deşert al suferinţelor şi al încercărilor.
Pământul care îi aparţinea lui Acsa era în Neghev sub soarele arzător şi era deseori
pârjolit de căldura toridă. Dar din munţi veneau izvoarele inepuizabile care
răcoreau, împrospătau şi fertilizau tot pământul.
Aceste izvoare curg prin locurile joase, prin locurile dificile, prin locurile
secetoase, prin locurile singuratice, şi chiar prin locurile obişnuite ale vieţii. Şi
oricare ar fi situaţia noastră, aceste izvoare se pot găsi întotdeauna. Avraam le-a
găsit în munţii Canaanului. Moise le-a găsit printre stâncile Madianului. David le-
a găsit în cenuşa Ţiclagului, când avutul lui fusese luat şi familia lui fusese dusă în
captivitate. Şi cu toate că „poporul vorbea să-l ucidă cu pietre … David s-a
îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul Dumnezeul lui“ (1 Samuel 30:6).
Isaia le-a găsit în zilele teribile când împăratul Sanherib al Asiriei a invadat
Iuda, când munţii păreau să fie aruncaţi în mijlocul mării. Şi totuşi credinţa lui
putea încă să cânte: „Este un râu ale cărui izvoare înveselesc cetatea lui Dumnezeu,
sfântul locaş al locuinţelor Celui Preaînalt. Dumnezeu este în mijlocul ei: ea nu se
clatină“ (Psalmul 46:4-5).
Martirii creştini le-au găsit în mijlocul flăcărilor, reformatorii bisericii în
mijlocul vrăjmaşilor lor şi a luptelor lor, şi noi putem să le găsim în fiecare zi a
anului dacă Îl avem pe Mângâietorul în inimile noastre şi dacă am învăţat să
spunem împreună cu David: „Toate izvoarele mele sunt în Tine“ (Psalmul 87:7).
 Cât de bogate şi cât de preţioase sunt aceste izvoare, şi cât de mult mai este
încă de luat în stăpânire din plinătatea lui Dumnezeu! A.B. Simpson

Am spus: „Deşertul este atât de mare!“

Am spus: „Deşertul este atât de gol!
C e i z v o a r e s u n t a c o l o c a s ă - mi a s t â mp e r e s e t e a ?
Unde mă voi ascunde de furtună?“

Am spus: „Deşertul este atât de singuratic!

Nici un glas blând, nici o faţă iubitoare
Care să lumineze nici cel mai mic loc“.
M - a m o p r i t p â n ă mi - a t r e c u t p l â n s u l !

Am auzit susurul unor izvoare ascunse;

Î n a i n t e a me a a u a p ă r u t p a l mi e r i v e r z i ş i f r u mo ş i ;
Păsările cântau; tot văzduhul
Era plin şi fremăta de aripile îngerilor!

Ş i C i n e v a a î n t r e b a t î n c e t : „D e c e , î n a d e v ă r ,
Te gândeşti cu îngrijorare la ceea ce îţi va aduce
Ziua de mâine? Nu vezi tu
Că Tatăl ştie ce ai nevoie?“
selectat

27 Noiembrie

N i c i u n c u v â n t d e l a D u mn e z e u n u e s t e l i p s i t d e p u t e r e .
(Luca 1:37)

Sus în văile acoperite de zăpadă ale Alpilor, Dumnezeu face una din minunile
Lui an după an. În ciuda extremelor de zile însorite şi nopţi geroase, o floare
înfloreşte fără cusur prin crusta de gheaţă de la marginea zăpezii. Cum reuşeşte
această floare mică, cunoscută ca planta degetăruţ, să facă o asemenea ispravă?
În timpul verii trecute mica plantă şi-a întins frunzele pe pământ ca să
absoarbă razele soarelui, şi a păstrat acea energie înmagazinată în rădăcinile ei tot
timpul iernii. Când a venit primăvara, viaţa a pus-o în mişcare chiar sub giulgiul ei
de nea, şi când planta a început să crească, a produs în mod surprinzător suficientă
căldură ca să topească o mică porţiune de zăpadă de forma unei calote deasupra
capului ei.
A crescut din ce în ce mai înaltă, şi pe măsură ce creştea, mica ei calotă de aer
a continuat să se ridice deasupra capului ei până când mugurul de floare s-a format
bine. În final învelişul de gheaţă al compartimentului cu aer s-a dat la o parte, şi
floarea s-a deschis în lumina soarelui. Textura cristalină a petalelor ei mov sclipea
ca zăpada însăşi, ca şi cum ar fi purtat încă semnele călătoriei pe care o îndurase.
Această floare fragilă face să răsune un ecou în inimile noastre pe care nici una
din florile minunate cuibărite în iarba caldă a pantelor mai joase nu l-ar fi putut
trezi vreodată. O, cât de mult ne place să vedem împlinindu-se imposibilul! Şi aşa
lucrează Dumnezeu.
De aceea să continuăm să perseverăm, căci chiar dacă am lua împrejurările
noastre şi am arunca tot întunericul îndoielii omeneşti asupra lor şi apoi am
îngrămădi repede împreună atât de multe dificultăţi câte am putea găsi împotriva
lucrării divine a lui Dumnezeu, niciodată n-am putea întrece binecuvântata Lui
putere de a face minuni. Să ne punem toată încrederea în El, pentru că El este
Dumnezeul imposibilului. selectat

28 Noiembrie

Tu umpli de veselie răsăritul şi apusul îndepărtat.

(Psalmul 65:8)

Te-ai trezit vreodată devreme, ai urcat pe un munte şi ai urmărit cum face

Dumnezeu o dimineaţă? Griul întunecat se dă la o parte când El împinge soarele
spre orizont, şi apoi nuanţele fiecărei culori încep să se amestece dând o lumină
perfectă când soarele întreg apare deodată pe cer. Ca rege al zilei, soarele se mişcă
maiestuos pe cer, inundând pământul şi toate văile adânci cu lumina lui glorioasă.
În momentul acela, poţi să auzi cântările corului ceresc care cântă despre măreţia
lui Dumnezeu şi despre gloria dimineţii.

În tăcerea sfântă a zorilor de zi

Aud un Glas -
„Eu sunt cu tine toată ziua,
Bucură-te! Bucură-te!“

Lumina clară şi pură a dimineţii m-a făcut să tânjesc după adevăr în inima
mea, singurul care ar putea să mă facă pur şi curat ca dimineaţa şi să-mi
armonizeze viaţa cu concertul minunat al naturii din jurul meu. Şi briza care sufla
dinspre răsărit m-a făcut să nădăjduiesc în Dumnezeu, care mi-a suflat în nări
suflare de viaţă. În felul acesta El m-a umplut complet cu suflarea Lui, cu gândirea
Lui şi cu Duhul Lui pentru ca eu să am doar gândurile Lui şi să trăiesc viaţa Lui. În
viaţa Lui mi-am găsit-o pe a mea, dar acum era glorificată etern.
Ce ne-am face noi, bieţii oameni, fără nopţile şi dimineţile Dumnezeului
nostru! George MacDonald

Î n p r i me l e c e a s u r i a l e d i mi n e ţ i i ,
Între noapte şi zi,
Când întunericul de pe pământ
Se destramă-n tăcere;

Atunci e plăcut să vorbeşti cu Isus

Fiind încă în dormitorul tău -
Căci ziua care vine şi îndatoririle
Vor să ştie voia Sa.

Atunci El va deschide calea înaintea ta,

D o b o r â n d mu n ţ i i ;
Făcând pustiurile să-nflorească,
D o mo l i n d c u r g e r e a n e c a z u r i l o r .

Vrei o viaţă de biruinţă,

D e v i c t o r i e p e t o t d r u mu l ?
Atunci pune-L pe Dumnezeu la începutul
Fiecărei zile care vine.

29 Noiembrie

D a r ma i p e u r m ă … ( E v r e i 1 2 : 1 1 )

Este o legendă care spune de un baron german care, la castelul său de pe Rin, a
întins sârme în aer de la un turn la altul pentru ca vântul să le trateze ca o harpă de
vânt şi prin aceasta să creeze muzică atunci când suflă peste ele. Şi totuşi când
briza uşoară s-a învârtit în jurul castelului, nu s-a produs nici un fel de muzică.
Într-o noapte, însă, s-a pornit o furtună puternică, şi muntele pe care era
castelul a fost bătut de furia vânturilor violente. Baronul s-a uitat afară pe uşă la
teroarea vântului, şi harfa de vânt umplea văzduhul cu melodiile care sunau chiar
mai tare decât zgomotul furtunii. A fost nevoie de o furtună puternică pentru a
produce muzica!
N-am cunoscut noi oameni ale căror vieţi n-au produs niciodată nici o muzică
plăcută în zilele lor de linişte şi prosperitate, dar care, atunci când vânturile
puternice au bătut asupra vieţii lor, ne-au uimit cu puterea şi frumuseţea muzicii
lor?

Plouă, ploaia
Bate în geam!
Toarnă neîncetat
Afară
Din cerul întunecat -
Mă-ntreb de ce!

Flori, flori,
Răsar după ploaie,
Î n f l o r i n d p r o a s p e t e ş i f r u mo a s e ,
Pretutindeni!
D u mn e z e u a e x p l i c a t a c u m
De ce a plouat!

Poţi să te bizui întotdeauna pe Dumnezeu că va face acel „mai pe urmă“ al

dificultăţilor de o mie de ori mai bogat şi mai bun decât prezentul, dacă le biruim
corect. „Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare …
dar mai pe urmă aduce … roada dătătoare de pace a neprihănirii“ (Evrei 12:11). Ce
recoltă!

30 Noiembrie

Ş i t u u mb l i d u p ă l u c r u r i ma r i ? N u u mb l a d u p ă e l e !
Căci iată, voi aduce nenorocirea peste orice făptură, zice
D o mn u l ,
dar ţie îţi voi da ca pradă de război viaţa ta,
în toate locurile unde vei merge.
( I e r e mi a 4 5 : 5 )
 Aceasta este o promisiune dată ţie pentru locurile dificile în care te-ai putea
afla - o promisiune de siguranţă şi de viaţă chiar în mijlocul presiunilor uriaşe. Şi
este o promisiune care se adaptează pentru a se conforma timpurilor când acestea
continuă să devină tot mai grele, pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul acestui veac
şi de perioada necazului.
Ce înseamnă când se spune că tu vei avea „ca pradă de război viaţa ta“?
Înseamnă că viaţa ta va fi smulsă din gura Vrăjmaşului, aşa cum David smulgea
mielul din gura leului. Nu înseamnă că tu vei fi cruţat de focul bătăliei şi de
confruntarea cu duşmanii tăi, ci înseamnă „Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor
mei“ (Psalmul 23:5), un adăpost împotriva furtunii, o fortăreaţă în mijlocul
vrăjmaşilor, şi o viaţă păstrată în faţa presiunii continue. Înseamnă mângâiere şi
speranţă de la Dumnezeu, aşa cum a primit Pavel când el şi prietenii săi „[au] fost
apăsaţi peste măsură de mult, mai presus de puterile [lor], aşa că nici nu mai
[trăgeau] nădejde de viaţă“ (2 Corinteni 1:8). Şi înseamnă ajutorul divin al
Domnului, aşa cum a fost când „ţepuşul în carne“ al lui Pavel (2 Corinteni 12:7) a
rămas, dar puterea lui Hristos a venit să se odihnească peste el, şi el a învăţat că
„harul [lui Dumnezeu] este de ajuns“ (2 Corinteni 12:9).
Fie ca Domnul să-ţi dea „ca pradă de război viaţa ta, în toate locurile unde vei
merge“ şi să te ajute astăzi să fii biruitor în dificultăţile tale.
din Zilele cerului pe pământ
Deseori ne rugăm să fim scăpaţi de necazuri, şi chiar ne încredem în
Dumnezeu că vom fi. Dar nu ne rugăm ca El să ne facă ceea ce trebuie să fim când
suntem în mijlocul necazurilor. Nici nu ne rugăm să fim în stare să trăim în ele,
oricât de mult ar dura, deplin conştienţi că suntem ţinuţi şi ocrotiţi de Domnul şi că
de aceea putem să rămânem în ele fără să suferim vreun rău.
Mântuitorul a îndurat un test deosebit de greu în pustiu în prezenţa lui Satan
timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, când natura Lui umană era slăbită de
nevoia de hrană şi odihnă. Cei trei tineri evrei au fost ţinuţi un timp în flăcările
cuptorului încălzit „de şapte ori mai mult … de cum se cădea să-l încălzească“
(Daniel 3:19). Cu toate că erau forţaţi să îndure ultima metodă de tortură a
tiranului, ei au rămas calmi şi liniştiţi în timp ce aşteptau să vină momentul salvării
lor. Şi după ce a supravieţuit o noapte întreagă stând în mijlocul leilor, „Daniel a
fost scos din groapă, şi nu s-a găsit nici o rană pe el, pentru că avusese încredere în
Dumnezeul său“ (Daniel 6:23).
Ei au putut să îndure în prezenţa vrăjmaşilor lor pentru că locuiau în prezenţa
Dumnezeului lor.
DECEMBRIE

1 Decembrie

R ă mâ n e d a r o o d i h n ă c a c e a d e S a b a t p e n t r u p o p o r u l l u i
Dumnezeu.
(Evrei 4:9)

Această odihnă include biruinţă: „Domnul le-a dat odihnă de jur împrejur …
nici unul din vrăjmaşii lor nu putuse să le stea împotrivă, şi Domnul i-a dat pe toţi
în mâinile lor“ (Iosua 21:44). „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă
biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos!“ (1 Corinteni 15:57).
Un credincios remarcabil a spus odată despre mama sa, care era o creştină
foarte îngrijorată şi neliniştită. Deseori vorbea cu ea ore în şir, încercând s-o
convingă de păcatul de a se îngrijora, dar fără nici un rezultat. Era ca femeia aceea
în vârstă care a spus odată că suferise foarte mult, mai ales din cauza necazurilor
care nu s-au întâmplat niciodată.
Dar într-o dimineaţă mama lui a venit la micul dejun cu un zâmbet care-i
împodobea faţa. El a întrebat-o ce se întâmplase, şi ea a început să-i povestească un
vis pe care-l avusese în noaptea aceea. În visul ei, ea mergea pe un drum mare
împreună cu o mare mulţime de oameni, care păreau toţi foarte obosiţi şi
împovăraţi. Toţi oamenii cărau nişte pachete mici şi negre, şi ea a observat că tot
mai multe pachete erau lăsate pe drum de numeroase creaturi cu o înfăţişare
dezgustătoare care păreau foarte demonice din fire. Când pachetele erau aruncate
jos, oamenii se aplecau să le ridice şi le cărau.
Ca toţi ceilalţi din visul ei, şi ea îşi căra povara inutilă, fiind trasă în jos de
pachetele diavolului. După un timp, a privit în sus şi a văzut un Om a cărui faţă era
iubitoare şi luminoasă în timp ce trecea prin mulţime, încurajându-i pe oameni. În cele
din urmă El a venit la ea, şi ea şi-a dat seama că era Mântuitorul ei. S-a uitat la El,
spunându-I cât de obosită era, şi El a zâmbit trist şi a spus: „Draga mea copilă, aceste
pachete pe care le cari nu sunt de la Mine, şi tu nu ai nevoie de ele. Ele sunt poverile
diavolului, şi ele îţi distrug viaţa. Tu trebuie să le arunci şi pur şi simplu să refuzi să le
atingi chiar şi cu unul din degetele tale. Atunci calea ţi se va părea uşoară, şi te vei
simţi ca şi cum Eu «[te]-am purtat pe aripi de vultur» (Exod 19:4)“.
Mântuitorul i-a atins mâna, şi pacea şi bucuria i-au umplut repede sufletul. În
timp ce se vedea pe ea în visul ei aruncându-şi poverile la pământ şi fiind gata să se
arunce la picioarele Lui cu o recunoştinţă plină de bucurie, s-a trezit deodată şi a
văzut că toate îngrijorările ei dispăruseră.
 Din ziua aceea şi până la sfârşitul vieţii ei, a fost cea mai veselă şi cea mai
fericită membră a familiei.

Ş i n o a p t e a v a f i p l i n ă d e mu z i c ă ,
Iar grijile care te copleşeau ziua,
Îşi vor strânge corturile ca arabii,
Şi vor pleca în tăcere.
Henry Wadsworth Longfellow

2 Decembrie

… să desăvârşească prin suferinţe. (Evrei 2:10)

Oţelul este produsul obţinut din fier plus foc. Solul este piatră plus căldură şi
zdrobirea gheţarilor. Pânza este in plus apa care-l spală, pieptănul care-l separă,
îmblăciul cu care se bate, şi suveica cu care se ţese. În acelaşi fel, dezvoltarea
caracterului uman cere un plus ataşat de el, pentru că marile caractere se formează nu
printr-o viaţă trăită în lux, ci prin suferinţă. Şi lumea nu uită oamenii de mare caracter.
Am auzit odată povestea unei mame care a adus un băiat handicapat cu spatele
cocoşat în casa ei ca să-i ţină companie fiului ei. Ea şi-a avertizat fiul să fie foarte
atent să nu facă nici o referire la diformitatea celuilalt băiat, întrucât aceasta era o
chestiune foarte sensibilă pentru el. Şi l-a încurajat să se joace cu noul său prieten
ca şi cum ar fi un copil normal. Dar după ce l-a ascultat pe fiul ei jucându-se cu el
timp de câteva minute, l-a auzit întrebându-l pe prietenul lui: „Ştii tu ce ai în
spate?“ Băiatul handicapat s-a simţit stânjenit, a ezitat un moment, dar înainte să
poată răspunde, prietenul lui a răspuns la întrebare în locul lui, spunând: „Este cutia
în care sunt ţinute aripile tale, şi într-o zi Dumnezeu o va deschide larg, şi tu vei
zbura ca să devii un înger“.
Într-o zi Dumnezeu va descoperi acest fapt fiecărui creştin: chiar lucrurile
împotriva cărora ei se răzvrătesc acum sunt instrumentele pe care le foloseşte El
pentru desăvârşirea caracterului lor şi pentru a-i transforma în ceva perfect, astfel
încât ei să poată fi folosiţi mai târziu ca pietre şlefuite în cerul Său viitor.
Cortland Myers
Suferinţa este un îngrăşământ minunat pentru rădăcinile caracterului. Marele
obiectiv al acestei vieţi este caracterul, pentru că este singurul lucru pe care îl
putem lua cu noi în eternitate. Şi scopul încercărilor noastre este să dobândim cât
mai mult posibil din cel mai înalt caracter. Austin Phelps
 Muntele viziunii nu se cucereşte pe nici un alt drum decât acela
acoperit cu spini.

3 Decembrie

„Eşti bine? Bărbatul tău şi copilul sunt bine?“

Ea a răspuns: „Bine“.

Fii tare, suflete al meu!

Cei dragi ai tăi merg
Î n mo r m â n t . D u m n e z e u e s t e a l t ă u , c h i a r ş i a t u n c i ;
Fii tare.

Fii tare, suflete al meu!

Moartea se arată la orizont.
I a s e a ma , a s c u l t ă - L p e D u mn e z e u l t ă u ! E l t e v a p u r t a p r i n
asta;
Fii tare.

Timp de şaizeci şi doi de ani şi cinci luni am avut-o pe soţia mea iubită, şi
acum, în al nouăzeci şi doilea an al vieţii mele, am rămas singur. Dar mă întorc spre
Domnul Isus care este mereu prezent, în timp ce mă plimb prin cameră, şi spun:
„Doamne Isuse, sunt singur. Şi totuşi nu sunt singur, pentru că Tu eşti cu mine şi
eşti Prietenul meu. Acum, Doamne, Te rog, mângâie-mă, întăreşte-mă şi dă
umilului Tău servitor tot ce vezi că am nevoie“.
N-ar trebui să fim niciodată mulţumiţi până nu ajungem să-L cunoaştem pe
Domnul Isus în felul acesta - până nu vom descoperi că El este Prietenul nostru
etern - în permanenţă, în toate situaţiile, şi mereu gata să Se dovedească a fi
Prietenul nostru. George Mueller

Necazurile nu ne pot vătăma când le amestecăm cu supunere.

Gheaţa de pe copaci va îndoi multe ramuri până la punctul de rupere. În mod

similar, văd o mare mulţime de oameni încovoiaţi şi striviţi de necazurile lor.
Totuşi, când şi când întâlnesc pe cineva care cântă în necaz, şi atunci Îi mulţumesc
lui Dumnezeu pentru situaţia mea, precum şi pentru a lui. Nu este cântec mai
frumos decât acela cântat în timpul nopţii. Poate vă mai amintiţi povestea unei
femei care, atunci când a murit singurul ei copil, a privit spre cer cu o faţă ca de
înger şi a spus: „Îţi dau bucurie, scumpul meu copil“. Acea propoziţie solitară,
simplă a rămas cu mine mulţi ani, dându-mi deseori energie şi mângâiere.
Henry Ward Beecher

Nic i chi ar p entru cei mo rţi nu -mi v oi închid e su fletul în

înt rista re;
M o a r t e a n u n e p o a t e d e s p ă r ţ i p e n t r u mu l t t i mp .
Căci nu este ca atunci când trandafirul care s-a căţărat pe
zidul grădinii mele
A înflorit pe partea cealaltă?
Moartea ascunde,
Dar nu desparte;
Tu eşti deci pe partea cealaltă a lui Hristos!
Tu eşti cu Hristos, şi Hristos este cu mine;
În Hristos suntem încă uniţi.

4 Decembrie

S-a suit pe munte să Se roage, singur la o parte.

(Matei 14:23)

Una din binecuvântările zilei de şabat în vechime era liniştea, odihna şi pacea
sfântă care veneau când aveau un moment de solitudine liniştită departe de lume.
Există o putere specială care ia naştere în solitudine. Ciorile călătoresc în cârduri, şi
lupii în haite, dar leul şi vulturul sunt de obicei singuri.
Puterea se găseşte nu în ocupaţii şi gălăgie, ci în linişte. Pentru ca un lac să
reflecte cerul pe suprafaţa lui, trebuie să fie liniştit. Domnul nostru a iubit oamenii
care se strângeau la el, dar sunt multe relatări în Scriptură când El a plecat de lângă
ei pentru o scurtă perioadă de timp. Ocazional, El Se retrăgea din mulţime şi
deseori Îşi petrecea serile singur pe munţi. Cea mai mare parte a lucrării Lui a fost
făcută în satele şi oraşele de pe ţărmul mării, dar El iubea mai mult munţii şi la
căderea nopţii în mod frecvent Se izola pe înălţimile lor pline de pace.
Singurul lucru de care avem nevoie astăzi mai mult decât orice altceva este să
petrecem timp singuri cu Domnul nostru, stând la picioarele Lui în sfânta intimitate
a prezenţei Lui binecuvântate. O, câtă nevoie avem să recuperăm arta pierdută a
meditaţiei! O, câtă nevoie avem de „locul secret“ (Psalmul 91:1) ca parte a stilului
nostru de viaţă! O, câtă nevoie avem de puterea care vine din aşteptarea lui
Dumnezeu! selectat

Este bine să trăieşti în valea plăcută,

Unde lucrarea lumii este făcută,
Unde secerătorii cântă pe ogoarele cu grâu,
Şi lucrează până la apusul soarelui.
D a r d i n c o l o d e p a j i ş t i v ă d mu n ţ i i
U n d e z g o mo t e l e t r a f i c u l u i î n c e t e a z ă ,
Ş i m e r g d u p ă u n G l a s c a r e m ă c h e a mă
D e p e v â r f u l mu n t e l u i p l i n d e p a c e .

D a , e s t e p l ă c u t s ă t r ă i e ş t i î n v a l e a c e a f r u mo a s ă ,
Şi să lucrezi până la apusul soarelui;
Dar duhul meu tânjeşte după aerul piscului
Când ziua şi lucrul ei s-au sfârşit.
C ă c i o P r e z e n ţ ă s u f l ă p e s t e mu n ţ i i t ă c u ţ i ,
Şi dulceaţa ei trăieşte încă;
A c e e a ş i l i n i ş t e a d â n c ă u mp l e t o t m u n t e l e ,
Când este suflată peste măslini.

Orice viaţă care doreşte să fie puternică trebuie să aibă Locul ei Preasfânt
(Exod 26:33) în care intră numai Dumnezeu.

5 Decembrie

Ş t i u , D o a mn e , c ă s o a r t a o mu l u i n u e s t e î n p u t e r e a l u i ;
n i c i n u s t ă î n p u t e r e a o mu l u i , c â n d u m b l ă ,
să-şi îndrepte paşii spre ţintă.
( I e r e mi a 1 0 : 2 3 )

P o v ă ţ u i e ş t e - mă p e c ă r a r e a c e a d r e a p t ă .
(Psalmul 27:11)
 Mulţi oameni vor să-I dea directive lui Dumnezeu în loc să se lase călăuziţi de
El. Ei vor să-I arate Lui calea în loc să-L urmeze supuşi acolo unde îi conduce El.
Madame Guyon

Am spus: „Lasă-mă să merg la câmp“;

D u mn e z e u a s p u s : „ N u , m e r g i l a o r a ş “;
A m s p u s : „ D a r n u s u n t f l o r i a c o l o “;
E l a s p u s : „ N u s u n t f l o r i , d a r e o c u n u n ă “.

Am spus: „Dar cerul este întunecat,

E n u m a i z g o mo t ş i a g i t a ţ i e “;
D a r E l p l â n g e a î n t i mp c e m ă t r i m i t e a î n a p o i ,
„ E m a i mu l t “ , a s p u s E l , „ e p ă c a t “ .

Am spus: „Dar aerul e greu,

Ş i c e a ţ a î n v ă l u i e s o a r e l e “;
E l a r ă s p u n s : „T o t u ş i s u f l e t e l e s u n t b o l n a v e ,
Ş i l u c r a r e a t a î n c ă n u s - a t e r m i n a t “.

A m s p u s : „ Î mi v a l i p s i l u mi n a ,
Ş i p r i e t e n i i s p u n c ă - m i v o r s i m ţ i l i p s a “;
El mi-a răspuns: „Alege în seara asta,
D a c ă s ă - ţ i s i mt E u l i p s a , s a u e i “ .

A m c e r u t s ă m i s e d e a t i mp ;
El a spus: „E greu să te decizi?
Nu va părea deloc greu în cer
S ă f i c ă l c a t p e u r me l e p a ş i l o r Î n d r u mă t o r u l u i t ă u “ .

A m a r u n c a t o p r i v i r e s p r e c â mp ,
A p o i mi - a m î n d r e p t a t f a ţ a s p r e o r a ş ;
E l a s p u s : „ C o p i l u l me u , t e p r e d a i ?
Vei lăsa tu florile pentru cunună?“
A t u n c i mâ n a m e a a m e r s î n a L u i ,
Ş i E l a v e n i t î n i n i ma m e a ;
Ş i a c u m m e r g î n t r - o l u mi n ă d i v i n ă ,
Pe calea la care mi-era frică să mă uit.
George MacDonald
 6 Decembrie

E u v i n c u r â n d . P ă s t r e a z ă c e a i , c a n i me n i s ă n u - ţ i i a c u n u n a .
(Apocalipsa 3:11)

George Mueller, un lider dintre fraţii din Plymouth, a făcut odată această
mărturisire: „În iulie 1829 Dumnezeu a binevoit să descopere inimii mele adevărul
cu privire la întoarcerea Domnului Isus şi să-mi arate că am făcut o mare greşeală
stând retras şi urmărind convertirea completă a omenirii. Acest lucru a avut
următorul efect asupra mea: În adâncul sufletului meu, am fost mişcat şi am simţit
compasiune pentru păcătoşii care piereau şi pentru o lume adormită de Vrăjmaşul
cel rău. Şi am început să mă gândesc: «N-ar trebui să fac tot ce pot pentru Domnul
Isus şi să încerc să trezesc biserica Lui adormită înainte de întoarcerea Sa?»“
S-ar putea să mai fie încă mulţi ani dificili de muncă grea înaintea noastră
înainte de împlinirea întoarcerii Lui profetice, dar semnele venirii Lui sunt foarte
încurajatoare astăzi. De fapt, n-aş fi deloc surprins dacă aş vedea îngerul
apocaliptic întinzându-şi aripile pentru ultimul său zbor triumfal astăzi înainte de
apusul soarelui. N-aş fi surprins nici dacă ştirile de mâine dimineaţă ne-ar înfiora
cu vestea că Hristos Domnul a sosit pe vârful Muntelui Măslinilor sau Muntelui
Calvarului ca să proclame stăpânirea Lui mondială.
O, biserici moarte, treziţi-vă! O, Hristos, coboară! Cap cu cicatrice, primeşte-
Ţi cununa! Mâini lovite, primiţi-vă sceptrul! Picioare rănite, primiţi-vă tronul!
„Căci a Ta este împărăţia“ (Matei 6:13). Thomas DeWitt Talmage

Poate va fi seara,
Când lucrul zilei s-a sfârşit,
Ş i a i t i mp s ă s t a i î n a mu r g ,
Şi să priveşti soarele cum coboară,
Î n t i mp c e l u n g a z i l u mi n o a s ă mo a r e î n c e t
Pe mare,
Şi orele devin liniştite şi sfinte
Cu gânduri despre Mine;
Când auzi copiii satului
Alergând pe stradă -
Printre paşii aceia care trec
Poate fi sunetul paşilor Mei.
De aceea îţi spun: Veghează!
L a l u mi n a l u c e a f ă r u l u i d e s e a r ă
 Când camera se întunecă tot mai mult
Ca norii din depărtare,
Vezi ca uşa ta să fie închisă şi încuiată
În casa ta,
Căci s-ar putea să fie seară
Când voi veni.

7 Decembrie

Nu veţi vedea vânt şi nu veţi vedea ploaie,

dar totuşi valea aceasta se va umple de apă,
ş i v e ţ i b e a , v o i , t u r me l e v o a s t r e ş i v i t e l e v o a s t r e .
D a r a c e a s t a e s t e p u ţ i n l u c r u î n a i n t e a D o mn u l u i .
E l v a d a p e M o a b î n mâ i n i l e v o a s t r e !
( 2 Î mp ă r a ţ i 3 : 1 7 - 1 8 )

Pentru raţiunea omenească, ceea ce promitea Dumnezeu părea pur şi simplu

imposibil, dar nimic nu este prea greu pentru El. Fără nici un sunet sau semn şi din
surse invizibile şi aparent imposibile, apa a curs toată noaptea, „şi dimineaţa, …
iată că a venit apa … şi s-a umplut ţara de apă. … şi când a strălucit soarele peste
ape … au văzut … apele roşii ca sângele“ (v. 20,22).
Necredinţa noastră doreşte întotdeauna un semn exterior, şi credinţa multor
oameni este de cele mai multe ori bazată pe senzaţionalism. Ei nu sunt convinşi de
autenticitatea promisiunilor lui Dumnezeu fără o manifestare vizibilă. Dar victoria
cea mai mare a credinţei unui om este să se oprească, şi să ştie că El este
Dumnezeu“ (vezi Psalmul 46:10).
Cea mai mare biruinţă a credinţei este să stai pe ţărmul impasibilei Mări Roşii
şi să-L auzi pe Stăpânul spunând: „Staţi pe loc, şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o
va da Domnul în ziua aceasta“ (Exod 14:13), şi „Să pornească înainte“ (Exod
14:15). Când vom păşi prin credinţă, fără nici un semn sau sunet, făcând primii
noştri paşi în apă, vom vedea apele despicându-se. Continuând să mărşăluim
înainte, vom vedea o cale deschisă chiar prin mijlocul mării.
Ori de câte ori am văzut lucrarea minunată a lui Dumnezeu în cazul unei
vindecări miraculoase sau a unei eliberări extraordinare prin providenţa Sa, lucrul
care m-a impresionat întotdeauna foarte mult a fost liniştea absolută în care s-a
făcut acea lucrare. Am fost de asemenea impresionat de absenţa oricărui lucru
senzaţional şi dramatic, şi de sentimentul inutilităţii mele totale în timp ce stăteam
în prezenţa acestui Dumnezeu atotputernic, realizând cât de uşor era totul pentru El
de făcut fără nici cel mai mic efort din partea Sa, şi fără nici un pic de ajutor din
partea mea.
Este rolul credinţei să nu se îndoiască, ci pur şi simplu să se supună. În
istorisirea de mai sus din Scriptură, oamenilor li s-a cerut: „Faceţi gropi în valea
aceasta, groapă lângă groapă!“ (2 Împăraţi 3:16). Oamenii s-au supus, şi atunci apa
a venit şi a curs în ele dintr-o sursă supranaturală până le-a umplut. Ce lecţie pentru
credinţa noastră!
Doreşti o binecuvântare spirituală? Atunci sapă gropile şi Dumnezeu le va
umple. Dar El va face aceasta în cele mai neaşteptate locuri şi în cele mai
neaşteptate moduri. Fie ca Domnul să ne dea acea credinţă care acţionează „prin
credinţă, nu prin vedere“ (2 Corinteni 5:7), şi fie ca noi să ne aşteptăm ca El să
lucreze deşi nu vedem nici vânt nici ploaie. A.B. Simpson

8 Decembrie

C a n i ş t e a l e ş i a i l u i D u mn e z e u … î mb r ă c a ţ i - v ă c u … b u n ă t a t e .
(Coloseni 3:12)

E o poveste veche despre un bătrân care purta mereu o cănuţă de ulei cu el

oriunde mergea, şi când intra pe o uşă care scârţâia, picura puţin ulei pe balamale.
Dacă întâlnea o poartă care se deschidea greu, ungea zăvorul. Şi aşa umbla prin
viaţă, ungând toate locurile dificile, făcând să fie mai uşor pentru toţi cei care
veneau după el. Oamenii îl considerau pe om excentric, ciudat şi nebun, dar el
mergea înainte cu credincioşie, umplându-şi deseori cănuţa cu ulei când era
aproape goală, şi ungând toate locurile dificile pe care le găsea.
În lumea aceasta, sunt multe vieţi care scârţâie şi scrâşnesc pe măsură ce-şi
desfăşoară munca lor zilnică. Adesea se pare că nimic nu merge bine în aceste vieţi
şi că au nevoie de o ungere cu „un untdelemn de bucurie“ (Psalmul 45:7), de
blândeţe, sau de chibzuinţă.
Porţi tu cu tine cana ta cu untdelemn? Eşti gata în fiecare dimineaţă cu
untdelemnul tău folositor? Dacă oferi untdelemnul tău omului care este cel mai
aproape de tine, acesta ar putea să ungă toată ziua pentru el. Untdelemnul tău de
bucurie va însemna mai mult decât crezi pentru cineva care este mâhnit. Sau
untdelemnul poate fi un cuvânt de încurajare pentru un om care este plin de
deznădejde. Să nu pregetăm niciodată să-l spunem, pentru că vieţile noastre pot să-
i atingă pe alţii numai o dată pe drumul vieţii, şi apoi căile noastre se pot despărţi şi
să nu se mai întâlnească niciodată.
Untdelemnul bunătăţii a ros marginile ascuţite şi dure ale multor vieţi
împietrite de păcat şi le-a făcut moi şi flexibile, gata să primească harul
răscumpărător al Mântuitorului. Un cuvânt bun este o rază strălucitoare de soare pe
o inimă întristată. De aceea dă altora strălucirea soarelui şi spune restul Domnului
Isus.

Noi nu putem cunoaşte durerea

Pe care oamenii o pot avea;
Noi nu putem vedea sufletele
Bântuite de furtuna necazurilor;
Dar dragostea poate străluci pe cale
Astăzi, mâine;
Hai să fim buni.
P e r o a t a d u r e r i i s u n t z d r o b i t e a t â t d e mu l t e v i e ţ i i s t o v i t e ,
Deci hai să le arătăm dragostea noastră cu cuvinte tandre.
Hai să fim buni.

Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. Romani 12:10

9 Decembrie

Întristările noastre uşoare de o clipă

l u c r e a z ă p e n t r u n o i t o t ma i mu l t o g r e u t a t e v e ş n i c ă d e s l a v ă .
(2 Corinteni 4:17)

Se pune deseori întrebarea: „De ce este viaţa umană impregnată în atât de mult
sânge şi udată cu atât de multe lacrimi?“ Răspunsul se găseşte în cuvântul
„lucrează“, pentru că „întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi“
ceva foarte preţios. Ele ne învaţă nu numai calea spre victorie ci, mai mult încă,
legea victoriei - există o răsplată pentru fiecare întristare, şi întristarea însăşi
produce răsplata. Este chiar adevărul exprimat în acest imn vechi şi drag, scris de
Sarah Adams în 1840:

Mai aproape, Dumnezeul meu, de Tine, mai aproape de Tine,

Chiar dac-ar fi să mă ridice o cruce.
 Uneori bucuria are nevoie de durere ca să-i dea naştere. Fanny Crosby a fost o
minunată compozitoare de imnuri americană care a trăit din 1820 până în 1915 şi
care a compus mai mult de două mii de imnuri. Şi totuşi ea n-ar fi putut niciodată
să scrie frumoasele cuvinte: „Îl voi vedea faţă către faţă“ dacă n-ar fi fost faptul că
ea n-a privit niciodată cu uimire câmpurile înverzite, apusurile de soare, şi nici
chiar licărirea din ochii mamei ei. Pierderea vederii ei a fost cea care a ajutat-o să
dobândească un discernământ şi o înţelegere spirituală remarcabile.
Este mângâietor să ştim că întristarea rămâne numai noaptea şi dimineaţa
pleacă. Şi o furtună este foarte scurtă în comparaţie cu o lungă zi de vară. Adu-ţi
aminte că „seara vine plânsul, iar dimineaţa veselia“ (Psalmul 30:5).
din Cântări în noapte

Este o pace care apare curând după necaz,

A n ă d e j d i i a b a n d o n a t e , n u a n ă d e j d i i î mp l i n i t e ;
O pace care nu se uită la ziua de mâine,
Ci la furtuna pe care cu calm a potolit-o.

O pace care nu trăieşte acum în prisos de bucurie,

Nici în viaţa fericită de dragoste şi siguranţă;
C i î n t ă r i a i n f a i l i b i l ă p e c a r e o a r e i n i ma ,
Î n c o n f l i c t e l e c â ş t i g a t e î n t i mp c e î n v a ţ ă s ă r a b d e .

O pace care există în jertfa despărţirii,

Într-o viaţă supusă, din voinţă şi pasiune liberă;
Nu este pacea la care ai meditat în Eden,
C i p a c e a c a r e a t r i u mf a t î n G h e t s i ma n i .

10 Decembrie

Dacă suntem în necaz, suntem pentru mângâierea

ş i mâ n t u i r e a v o a s t r ă ; d a c ă s u n t e m mâ n g â i a ţ i ,
s u n t e m p e n t r u mâ n g â i e r e a v o a s t r ă ,
care se arată prin faptul că răbdaţi aceleaşi suferinţe ca şi
noi.
Şi nădejdea noastră pentru voi este neclintită, pentru că ştim
că,
d a c ă a v e ţ i p a r t e d e s u f e r i n ţ e , a v e ţ i p a r t e ş i d e mâ n g â i e r e .
 (2 Corinteni 1:6-7)

Există oameni în cercul tău de prieteni la care mergi în mod natural când treci
prin încercări şi necazuri - oameni care întotdeauna par să spună exact cuvintele
potrivite şi care îţi dau tocmai sfatul pe care îl doreai atât de mult? Dacă da, poate
nu realizezi ce preţ mare au plătit ca să devină atât de pricepuţi la legarea rănilor
tale deschise şi la ştergerea lacrimilor tale. Şi totuşi dacă ar fi să cercetezi trecutul
lor, ai afla că au suferit mai mult decât marea majoritate a oamenilor.
Ei au urmărit firul de argint de care atârna lampa vieţii lor deşirându-se încet.
Au văzut vasul de aur al bucuriei spart la picioarele lor, şi conţinutul lui risipit. Au
experimentat valuri furioase, recolte veştejite, şi întuneric ziua în amiaza mare, dar
toate acestea au fost necesare ca să-i transforme în infirmiere, medici şi slujitori ai
altora.
Cutiile cu mirodenii din Orient pot fi o povară pentru vapor şi vin încet, dar
odată ce sosesc aerul se umple de mirosul lor plăcut. În acelaşi fel, suferinţa este
chinuitoare şi greu de suportat, dar imediat dedesubtul ei se ascunde disciplina,
cunoaşterea şi posibilităţi nelimitate. Fiecare din acestea nu doar ne întăresc şi ne
maturizează, dar totodată ne echipează ca să-i ajutăm pe alţii. Aşa că nu te îngrijora
şi nu strânge din dinţi, aşteptând pur şi simplu cu o hotărâre încăpăţânată să treacă
suferinţa. Mai degrabă, fii hotărât să obţii tot ce poţi din ea, atât pentru tine cât şi
pentru binele celor din jurul tău, după voia lui Dumnezeu. selectat

Odată am auzit o cântare dulce,

C a r e u m p l e a a e r u l d i mi n e ţ i i ,
Răsunând în desăvârşirea ei binecuvântată,
Ca o rugăciune tandră şi stăruitoare;
Şi am căutat să găsesc cântăreţul,
De unde lua naştere minunata cântare;
Şi am găsit o pasăre, grav rănită,
Străpunsă de un spin crud.

Am văzut un suflet întristat,

Î n t i mp c e - ş i s t r â n g e a a r i p i l e c u d u r e r e ,
Dăruind speranţă, şi bucurie şi fericire
C a r e s ă b i n e c u v â n t e z e o l u me î n l ă c r i ma t ă
Şi am ştiut că o viaţă plină de bunătate,
S-a născut din durere şi necaz,
Şi că un suflet lovit cânta,
C u i n i ma s t r ă p u n s ă d e u n s p i n .
 Ţi s-a spus de Cineva care te-a iubit,
De un Mântuitor răstignit,
Ţi s-a spus de cuiele care L-au pironit,
Şi de o suliţă care I-a străpuns coasta;
Ţi s-a spus de o biciuire crudă,
De un Mântuitor care a suferit batjocura,
Şi a murit pentru mântuirea ta,
Cu fruntea străpunsă de spini.

Tu „nu eşti mai presus de Învăţătorul tău“.

Vrei să cânţi un refren plăcut?
Şi harul Său va fi suficient,
Când inima ta va fi străpunsă de durere.
Vrei să trăieşti ca să-i binecuvântezi pe cei iubiţi de El,
Cu toate că viaţa ta este lovită şi sfâşiată,
Ca pasărea care cânta atât de dulce,
C u i n i ma s t r ă p u n s ă d e u n s p i n ?
selectat

11 Decembrie

B i n e c u v â n t a ţ i p e D o m n u l , t o ţ i r o b i i D o mn u l u i ,
care staţi noaptea în Casa Domnului! …
D o mn u l s ă t e b i n e c u v â n t e z e d i n S i o n ,
E l , c a r e a f ă c u t c e r u r i l e ş i p ă mâ n t u l !
(Psalmul 134:1,3)

Poate că vezi aceasta ca un moment ciudat pentru închinare - „staţi noaptea în

Casa Domnului“. În adevăr, să te închini noaptea, când durerile noastre sunt mai
profunde, este un lucru dificil. Şi totuşi în aceasta stă binecuvântarea, pentru că este
încercarea credinţei desăvârşite. Dacă doresc să cunosc adevărata profunzime a
dragostei prietenului meu, trebuie să văd cum reacţionează în timpul sezoanelor
reci ale vieţii mele. Şi la fel este şi cu dragostea divină.
E uşor pentru mine să mă închin vara în strălucirea soarelui, când melodiile
frumoase ale vieţii umplu văzduhul, şi roadele pline de sevă ale vieţii sunt încă în
pomi. Dar când cântecul păsărilor încetează şi roadele cad din pomi, va mai
continua inima mea să cânte? Voi mai rămâne în casa lui Dumnezeu noaptea? Îl voi
mai iubi eu doar pentru cine este El? Voi mai dori eu să veghez un ceas cu El în
Ghetsimani (vezi Marcu 14:37)? Îl voi ajuta eu să-Şi ducă crucea pe drumul
suferinţei la Calvar? Voi sta eu lângă El în clipele morţii Lui, cu Maria, mama Lui,
şi cu Ioan, ucenicul preaiubit? Aş fi eu în stare, împreună cu Iosif din Arimateea şi
cu Nicodim, să iau trupul mort al lui Hristos de pe cruce?
Dacă pot să fac aceste lucruri, atunci închinarea mea este completă şi
binecuvântarea mea glorioasă. Atunci în adevăr I-am arătat dragoste în timpul când
a fost umilit. Credinţa mea L-a văzut în starea Lui cea mai de jos, şi totuşi inima
mea a recunoscut măreţia Lui ascunsă în umilinţa Lui. Şi în sfârşit am ştiut cu
adevărat că nu doresc darul, ci pe Dătător. Da, când pot să rămân în casa Lui în
întunericul nopţii şi să mă închin Lui, L-am acceptat pe El numai pentru El Însuşi.
George Matheson

Ţ i n t a m e a e s t e D u mn e z e u Î n s u ş i , n u b u c u r i a , n i c i p a c e a ,
N i c i c h i a r b i n e c u v â n t a r e a , c i E l Î n s u ş i , D u mn e z e u l me u ;
Este partea Lui să mă conducă acolo, nu a mea, ci a Lui -
„ C u o r i c e p r e ţ , D o mn u l m e u d r a g , p e o r i c e d r u m ! “

A s t f e l c r e d i n ţ a s a r e î n a i n t e s p r e ţ i n t a e i î n D u mn e z e u ,
Ş i d r a g o s t e a s e p o a t e î n c r e d e î n D o mn u l e i c a s - o c o n d u c ă
acolo;
S u s ţ i n u t d e E l , s u f l e t u l me u Î l u r m e a z ă s t ă r u i t o r
P â n ă c â n d D o m n u l a î mp l i n i t c e a m a i a d â n c ă r u g ă c i u n e a
mea.

Nu contează dacă uneori calea este întunecoasă,

Nu contează dacă p r e ţ u l e s t e d e s e o r i ma r e ,
El cunoaşte calea pe care eu trebuie să ajung la ţintă,
D r u mu l c a r e d u c e la El este sigur şi drept.

Un lucru e sigur, nu pot să-I spun nu;

Un lucru fac, alerg spre Domnul meu;
D â n d u - I l u i D u m n e z e u g l o r i a me a a i c i , c â n d u mb l u ,
Ştiind că în cer mă aşteaptă Marea mea Răsplătire.

12 Decembrie

Eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură

şi clipa plecării mele este aproape.
 M - a m l u p t a t l u p t a c e a b u n ă , mi - a m i s p r ă v i t a l e r g a r e a ,
am păzit credinţa.
( 2 T i mo t e i 4 : 6 - 7 )

Aşa cum bătrânii soldaţi schimbă impresii despre cicatricele din bătăliile lor şi
despre istoriile lor de război când se strâng laolaltă, când vom sosi în casa noastră
cerească, vom vorbi despre bunătatea şi credincioşia lui Dumnezeu, care ne-a adus
pe cale prin fiecare încercare. Nu mi-ar place să stau cu mulţimea îmbrăcată în
haine pe care „şi le-au albit în sângele Mielului“ (Apocalipsa 7:14) şi să aud aceste
cuvinte: „«Aceştia vin din necazul cel mare» - toţi în afară de tine“.
Cum ţi-ar place să stai acolo şi să fii arătat cu degetul ca singurul sfânt care n-a
experimentat niciodată durerea? Niciodată! Te-ai simţi ca un străin în mijlocul unei
tovărăşii sfinte. De aceea să fim mulţumiţi să luăm parte la bătălie, pentru că în
curând vom purta cununa răsplătirii şi vom flutura ramura de palmier a laudei.
Charles H. Spurgeon
În timpul războiului civil din America, în bătălia de la muntele Lookout,
Tennessee, un medic militar a întrebat un soldat unde a fost rănit. Soldatul rănit a
răspuns: „Foarte aproape de vârful muntelui“. El nu se gândea la rana lui deschisă,
ci se gândea numai că el cucerise terenul din apropierea vârfului muntelui.
Să mergem şi noi înainte spre străduinţe mai înalte pentru Hristos, să nu ne
odihnim până nu vom putea striga de pe vârful muntelui: „M-am luptat lupta cea
bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa“.

Termină-ţi lucrarea, apoi odihneşte-te,

Până atunci nu te odihni deloc;
C ă c i o d i h n a p e n t r u t i n e c u D u mn e z e u
Este odihnă pentru totdeauna.

Dumnezeu va examina viaţa ta nu pentru medalii, diplome sau grade, ci

pentru cicatricele dobândite în bătălie.

Un cântăreţ medieval cânta odată despre eroul său:

Cu sabia lui credincioasă gata să dea ajutor;

Ornamente nu purta nici unul,
Ci doar crestăturile de pe lamă.

Ce medalie mai nobilă de onoare ar putea să caute un om evlavios decât

cicatricele slujirii, pierderile personale pentru cununa răsplătirii, dispreţul de dragul
lui Hristos, şi a te consuma în slujba Stăpânului!
 13 Decembrie

Îţi voi da vistierii ascunse, bogăţii îngropate.

(Isaia 45:3)

În faimoasele magazine de dantelă din Bruxel, există camere speciale pentru

fabricarea celor mai fine dantele din lume, cu cele mai delicate modele. Camerele
sunt ţinute complet în întuneric, cu excepţia luminii care cade direct pe modelul în
lucru, de la o fereastră foarte mică. Doar un singur om stă în fiecare cameră mică,
în care razele înguste de lumină cad pe firele pe care el le ţese, pentru că dantela
este întotdeauna mai frumos şi mai delicat ţesută când ţesătorul însuşi este în
întuneric, şi numai lucrul lui este în lumină.
Uneori întunericul din vieţile noastre este mai rău, pentru că nu putem nici
măcar să vedem pânza pe care o ţesem sau să înţelegem ce facem. De aceea noi nu
putem vedea nici o frumuseţe şi nici un eventual rezultat bun din experienţele
noastre. Şi totuşi dacă suntem credincioşi să ne croim drum înainte şi „dacă nu vom
cădea de oboseală“ (Gal. 6:9), într-o zi vom afla că cea mai splendidă lucrare a
vieţii noastre a fost făcută în acele zile când era cel mai întuneric.
Dacă ai impresia că trăieşti în întuneric adânc, pentru că Dumnezeu lucrează
pe căi ciudate şi misterioase, nu te teme. Mergi pur şi simplu înainte în credinţă şi
în dragoste, neîndoindu-te de El niciodată. El veghează şi va scoate ceva bun şi
frumos din toată durerea şi lacrimile tale. J.R. Miller

Suveicile scopului Său se mişcă

Să ducă planul Său la îndeplinire;
Nu căuta prea curând să dezaprobi
Lucrarea Lui, şi nu-i acorda încă
Motive întunecate, când, păşind tăcut,
Zăreşti un labirint închis;
Căci iată, cu fiecare fir mai negru
S e î mp l e t e ş t e u n f i r d e a u r .

Ţese cu bucurie,
Nu cu lacrimi,
El cunoaşte calea pe care mergi cu greu;
Ţese cu grijă,
Ţese cu rugăciune,
 D a r l a s ă f i r u l î n m â n a l u i D u mn e z e u .
din Jurnalul de casă canadian

14 Decembrie

Unul din ucenicii Lui I-a zis: „Doamne, învaţă-ne să ne

r u g ă m… “
El le-a zis: „Când vă rugaţi, să ziceţi: …vie Împărăţia Ta“.
(Luca 11:1-2)

Când unul din ucenici a spus: „Învaţă-ne să ne rugăm“, Domnul Şi-a ridicat
ochii spre orizontul îndepărtat al lumii Tatălui Său. El a unit scopul final al vieţii
eterne cu tot ce doreşte Dumnezeu să facă în viaţa umanităţii şi a împachetat totul
într-o rugăciune plină de putere care a urmat după aceste cuvinte: „Iată dar cum
trebuie să vă rugaţi“ (Matei 6:9). Şi ce contrast între rugăciunea Lui şi ce auzim
deseori astăzi!
Cum ne rugăm când urmăm dorinţele inimilor noastre? Spunem: „Doamne,
binecuvântează-mă pe mine, apoi familia mea, biserica mea, oraşul meu şi ţara
mea“. Începem cu cei mai apropiaţi şi apoi continuăm cu cei mai de departe,
rugându-ne în cele din urmă pentru extinderea împărăţiei lui Dumnezeu în toată
lumea.
Însă rugăciunea Învăţătorului nostru începe de unde terminăm noi. El ne-a
învăţat să ne rugăm mai întâi pentru lume şi apoi pentru nevoile noastre personale.
Numai după ce rugăciunea noastră a acoperit fiecare continent, fiecare insulă
îndepărtată a mării, fiecare om din ultimul trib ascuns, şi fiecare dorinţă şi scop al
lui Dumnezeu pentru lume suntem învăţaţi să cerem o bucăţică de pâine pentru noi
înşine.
Domnul Isus S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi şi nouă, plătind un preţ sfânt şi
scump pe cruce. După ce El S-a dăruit în totul, este prea mult pentru El să ne ceară
să facem acelaşi lucru? Nici un om nu va ajunge vreodată la ceva în împărăţia lui
Dumnezeu şi nici nu va experimenta vreodată ceva din puterea Sa, până nu va
învăţa această lecţie a rugăciunii - că interesul lui Hristos este legat îndeosebi de
viaţă şi că toate considerentele noastre personale, indiferent cât de importante sau
preţioase ar fi ele pentru noi, sunt secundare. Dr. Francis
Când Robert Moffat, exploratorul şi misionarul scoţian din secolul al XIX-lea
pentru Africa de sud, a fost odată rugat să scrie în albumul personal al unei tinere
doamne, el a scris aceste cuvinte:
 A l b u mu l m e u e s t e o i n i mă s ă l b a t i c ă ,
Î n c a r e f u r t u n i l e p u t e r n i c e a me n i n ţ ă ş i u mb r e l e s e o d i h n e s c ,
F ă r ă n i c i o r a z ă d e l u mi n ă ;
Să scriu Numele lui Isus acolo,
Şi să-i văd pe sălbatici plecându-se în rugăciune,
Ş i s ă a r ă t l u mi i m a i mu l t ă s t r ă l u c i r e ş i f r u mu s e ţ e ,
Aceasta este plăcerea sufletului meu.

„Împărăţia Lui nu va avea sfârşit“ (Luca 1:33), sau aşa cum spune o veche
versiune moraviană: „Împărăţia Lui nu va avea hotar“.
Lucrarea misionară n-ar trebui să fie niciodată o idee a bisericii care vine
prea târziu, pentru că este un gând anticipat al lui Hristos.
Henry Jackson Van Dyke

15 Decembrie

Încrede-te în El.
(Psalmul 37:5)

Cuvântul „încredere“ este inima credinţei şi este cuvântul Vechiului Testament

dat pentru stadiile de prunc sau tânăr în credinţă. Cuvântul „credinţă“ sugerează
mai mult un act de voinţă, în timp ce cuvântul „convingere“ sugerează un act al
minţii sau al intelectului, dar încrederea este limbajul inimii. Cuvintele „credinţă“ şi
„convingere“ se referă mai mult la un adevăr crezut sau la ceva ce te aştepţi să se
întâmple.
Încrederea implică mai mult decât aceasta, pentru că vede şi simte şi se bizuie
pe aceia care au o viaţă deplină şi o inimă curată plină de dragoste. De aceea,
haideţi să ne încredem în El, în toate întârzierile, în ciuda tuturor dificultăţilor, şi în
faţa tuturor respingerilor pe care le întâlnim în viaţă. Şi în ciuda sentimentelor
noastre şi a împotrivirii evidente, şi chiar când nu putem înţelege calea pe care
mergem sau situaţia în care suntem, să ne încredem totuşi în El; căci „El va lucra“.
Calea se va deschide, situaţia noastră se va schimba, şi rezultatul final va fi pace. În
cele din urmă norii se vor ridica şi lumina zilei eterne va străluci în sfârşit.

Încrede-te şi stai liniştit când totul în jurul tău

Îţi pune credinţa la grea încercare;
N u l ă s a n i c i o t e a mă ş i n i c i u n v r ă j m a ş s ă t e i n t i m i d e z e ,
 A ş t e a p t ă - L p e D u mn e z e u , î n c r e d e - t e ş i s t a i l i n i ş t i t .

Încrede-te şi stai liniştit cu inimă statornică,

Ca o păsărică în cuibul ei,
Care se ascunde sub penele Lui,
Strânge-ţi aripile, încrede-te şi stai liniştit.

16 Decembrie

Mai era acolo şi o proorociţă, Ana, … Ea nu se depărta de

T e mp l u ,
şi zi şi noapte slujea lui Dumnezeu cu post şi cu rugăciuni.
(Luca 2:36-37)

Nu-ncape îndoială că noi învăţăm să ne rugăm rugându-ne, şi că cu cât ne

rugăm mai mult, cu atât rugăciunile noastre vor fi mai bune. Oamenii care se roagă
din când în când nu vor putea niciodată să ajungă la acel fel de rugăciune descris în
Scripturi ca având „mare putere“ (Iacov 5:16).
Marea putere în rugăciune este la îndemâna noastră, dar trebuie să lucrăm
pentru a o obţine. Să nu ne imaginăm vreodată că Avraam ar fi putut să mijlocească
pentru Sodoma cu atâta succes, dacă n-ar fi avut o relaţie strânsă cu Dumnezeu în
anii precedenţi ai vieţii lui. Acea noapte întreagă de luptă a lui Iacov de la Peniel cu
siguranţă n-a fost prima întâlnire pe care a avut-o cu Dumnezeul său. Şi putem privi
chiar la cea mai frumoasă şi mai minunată rugăciune a Domnului nostru din Ioan
17, înainte de suferinţele şi moartea Sa, ca rod al numeroaselor Sale nopţi
devoţionale, şi a trezirii Lui deseori înaintea zorilor pentru a Se ruga.
Dacă un om crede că poate deveni puternic în rugăciune fără să se dedice
rugăciunii, trăieşte o mare iluzie. Rugăciunea lui Ilie, care a oprit ploaia din ceruri
şi mai târziu a deschis zăgazurile cerurilor, a fost doar un exemplu dintr-o serie
lungă de rugăciuni fierbinţi şi puternice ale lui adresate lui Dumnezeu. O, dacă şi
noi creştinii ne-am aminti că stăruinţa în rugăciune este necesară pentru ca
rugăciunea să fie eficientă şi victorioasă!
Marii mijlocitori, care sunt rareori menţionaţi în legătură cu eroii şi martirii
credinţei, au fost totuşi cei mai mari binefăcători ai bisericii. Faptul că ei au devenit
canale ale binecuvântărilor de îndurare către alţii a fost posibil numai datorită
rămânerii lor înaintea scaunului îndurării lui Dumnezeu.
 Adu-ţi aminte că trebuie să ne rugăm ca să ne rugăm şi trebuie să stăruim în
rugăciune pentru ca rugăciunile noastre să continue. Charles H. Spurgeon

17 Decembrie

Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin;

şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite
î n t r e g i , f ă r ă p r i h a n ă l a v e n i r e a D o mn u l u i n o s t r u I s u s H r i s t o s .
Cel ce v-a chemat este credincios şi va face lucrul acesta.
(1 Tesaloniceni 5:23-24)

Mulţi ani după ce am citit prima dată: „Urmăriţi … sfinţirea, fără care nimeni
nu va vedea pe Domnul“ (Evrei 12:14), am început să urmăresc acest adevăr şi să
încurajez pe toţi cei cu care vorbeam să facă la fel. Zece ani mai târziu Dumnezeu
mi-a dat o viziune mai clară decât avusesem înainte despre modalitatea de a obţine
sfinţenia - şi anume, prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu. Imediat am început să
împărtăşesc tuturor: „Noi suntem salvaţi de păcat şi sfinţiţi prin credinţă“. Am
mărturisit aceasta în particular, în public şi în scris, şi Dumnezeu a confirmat
aceasta printr-o mie de alţi martori. Am declarat acest adevăr neîncetat mai mult de
treizeci de ani, şi Dumnezeu a continuat să-mi aprobe lucrarea.
John Wesley în 1771
L-am cunoscut pe Domnul Isus, şi El era foarte preţios pentru mine, dar am
găsit ceva în adâncul meu care nu este plăcut, liniştit şi bun. Am făcut tot ce am
putut ca să-mi reprim aceste trăsături, dar ele erau încă acolo. În cele din urmă L-
am căutat pe Domnul Isus pentru ajutor, şi când I-am încredinţat Lui voinţa mea, El
a venit în inima mea şi a îndepărtat tot ce nu era plăcut, liniştit şi bun. Şi apoi El a
închis uşa. George Fox
Chiar în momentul acesta, inima mea nu are nici cea mai mică urmă de sete
după acceptarea mea de către Dumnezeu. Sunt singur cu El şi El îmi umple orice
gol. Nu am nici o dorinţă şi nici o voinţă, decât în El. El mi-a pus picioarele în
camera Sa mare. Şi sunt plină de o teamă respectuoasă şi mă minunez de felul cum
El a cucerit totul în mine, prin dragostea Sa. Lady Huntington
Deodată am simţit ca şi cum o mână - nu slabă, ci atotputernică, şi nu cu
mânie, ci cu dragoste - s-a aşezat pe fruntea mea. Însă nu am simţit-o atât de mult
în afară cât înăuntru. Părea să apese pe întreaga mea fiinţă şi să trimită prin mine o
energie sfântă, mistuitoare de păcat. Pe când se mişca în jos, inima mea la fel ca şi
capul meu era conştientă de prezenţa acestei energii curăţitoare de suflet. Sub
puterea ei am căzut la pământ, şi cuprins de bucuria şi uimirea acelui moment, am
strigat cu voce tare. Mâna aceea puternică a continuat să lucreze în afara şi
înăuntrul meu, şi oriunde se deplasa, părea să lase în urmă amprenta glorioasă a
chipului Mântuitorului. Şi pentru câteva minute, oceanul adânc al dragostei lui
Dumnezeu m-a înghiţit, în timp ce toate valurile şi talazurile lui cădeau peste mine.
Bishop Hamline
Unele păreri ale mele despre sfinţenie, aşa cum am scris odată, sunt după cum
urmează: Sfinţenia după mine are o natură dulce, calmă, plăcută, fermecătoare şi
senină, care aduce o bucurie inexprimabilă, curată, radioasă, paşnică şi copleşitoare
pentru suflet. Cu alte cuvinte, sfinţenia face sufletul ca un câmp sau ca o grădină a
lui Dumnezeu, cu tot felul de roade şi flori plăcute, şi fiecare din ele bucurându-se
netulburat de o linişte dulce şi de razele blânde şi înviorătoare ale soarelui.
Jonathan Edwards

Curentul irezistibil al dragostei mătură

Toate regiunile din străfunduri;
P ă s t r â n d g â n d u r i l e ş i d o r i n ţ e l e ş i s i mţ u r i l e
Acum, şi în orice clipă, curate:
Mântuire deplină! Mântuire deplină!
De vina şi puterea păcatului.

18 Decembrie

În toate aceste lucruri noi suntem

ma i m u l t d e c â t b i r u i t o r i , p r i n A c e l a c a r e n e - a i u b i t .
( R o ma n i 8 : 3 7 )

Evanghelia şi darul lui Dumnezeu sunt structurate atât de minunat încât chiar
vrăjmaşii şi forţele care sunt înşiruite să lupte împotriva noastră de fapt ajută la
pavarea drumului nostru către porţile cereşti şi în prezenţa lui Dumnezeu. Aceste
forţe pot fi folosite în acelaşi fel în care un vultur foloseşte vânturile puternice ale
unei furtuni ca să se înalţe spre cer. La început el stă perfect liniştit, sus pe o stâncă,
uitându-se cum se umple cerul de negură şi cum lovesc fulgerele în jurul lui. Şi
totuşi nu se mişcă niciodată până nu simte izbucnirea furtunii, şi atunci cu un ţipăt
pătrunzător el plonjează spre vânturi, folosindu-le ca să-l poarte tot mai sus.
Aceasta doreşte şi Dumnezeu de la fiecare din copiii Săi. El vrea să fim „mai
mult decât biruitori“, transformând norii furtunoşi în care ale victoriei. Este evident
că atunci când o armată devine mai mult decât biruitoare, îşi alungă vrăjmaşii de pe
câmpul de luptă şi le confiscă hrana şi proviziile. Acesta este exact sensul acestui
pasaj din Scriptură. Este multă pradă de luat!
Dragul meu credincios, după ce ai trecut prin teribila vale a suferinţei, ai plecat
tu cu pradă? Când ai fost lovit de un rău şi ai crezut că ai pierdut totul, te-ai
încrezut în Dumnezeu că vei ieşi din asta mai bogat decât erai înainte? A fi „mai
mult decât biruitor“ înseamnă să iei prada de la vrăjmaşi şi să ţi-o însuşeşti. Ceea ce
vrăjmaşii tăi au plănuit să folosească pentru a te învinge, poţi confisca spre folosul
tău.
Când Dr. Moon, din Brighton, Anglia, a fost lovit dintr-odată de orbire, a spus:
„Doamne, accept acest «talent» al orbirii pentru Tine. Ajută-mă să-l folosesc pentru
gloria Ta astfel încât când Te vei întoarce, să-l iei «înapoi cu dobândă» (Matei
25:27)“. Atunci Dumnezeu i-a dat posibilitatea să inventeze Alfabetul Moon pentru
orbi, prin care mii de oameni orbi au putut să citească Cuvântul lui Dumnezeu şi
astfel au ajuns la glorioasa cunoaştere mântuitoare a lui Hristos.
selectat
Dumnezeu nu a înlăturat „ţepuşul din carne“ al lui Pavel (2 Corinteni 12:7).
Domnul a făcut un lucru mult mai bun - El l-a învins şi l-a făcut slujitorul lui Pavel.
Slujba ţepuşurilor a fost deseori o slujbă mai mare pentru oameni decât slujba
tronurilor. selectat

19 Decembrie

A c e s t e l u c r u r i v i s e v o r î n t â mp l a c a s ă f i ţ i mă r t u r i e .
(Luca 21:13)

Viaţa este un urcuş abrupt, şi este întotdeauna încurajator să avem pe cineva

înaintea noastră care „să-şi aducă aminte“ de noi şi să ne invite cu bucurie să urcăm
mai sus. Noi urcăm toţi împreună, aşa că trebuie să ne ajutăm unul pe altul. Urcarea
muntelui vieţii este o treabă serioasă, dar glorioasă; e nevoie de putere şi de
perseverenţă ca să ajungi în vârf. Şi când vizibilitatea noastră devine mai bună pe
măsură ce câştigăm altitudine, şi când descoperim lucruri importante, trebuie „să ne
aducem aminte“ de încurajarea noastră pentru alţii.

D a c ă a i m e r s p u ţ i n î n a i n t e a m e a , c h e a mă - m ă -
A c e a s t a v a b u c u r a i n i ma m e a ş i v a a j u t a p i c i o a r e l e me l e p e
d r u mu l s t â n c o s ;
 Ş i d a c ă , p o a t e , l u mi n a C r e d i n ţ e i e s t e s l a b ă , p e n t r u c ă
u n t d e l e mn u l a s c ă z u t ,
C h e ma r e a t a m ă v a c ă l ă u z i c â n d v o i r ă mâ n e î n u r m ă , m e r g â n d
cu greu.

C h e a mă - m ă , ş i s p u n e - mi c ă E l a m e r s c u t i n e p r i n f u r t u n ă ;
C h e a mă - m ă , ş i s p u n e - mi c ă E l t e - a ţ i n u t c â n d c o p a c i i e r a u
s mu l ş i d i n r ă d ă c i n i ;
C ă , a t u n c i c â n d c e r u r i l e t u n a u ş i c u t r e mu r u l z g u d u i a mu n t e l e ,
El te-a sprijinit şi te-a ţinut acolo unde aerul de sus era
liniştit.

O , p r i e t e n e , c h e a mă - m ă , ş i s p u n e - mi p e n t r u c ă n u p o t s ă - ţ i
văd faţa;
Ei spun că străluceşte în triumf, şi că picioarele tale aleargă
repede în cursă;
D a r e c e a ţ ă î n t r e n o i ş i o c h i i me i s p i r i t u a l i s u n t î n t u n e c a ţ i ,
Şi nu pot să văd gloria, deşi tânjesc după un cuvânt din
partea Lui.

Dar dacă vei spune că El te-a auzit când rugăciunea ta nu era

decât un strigăt,
Şi dacă vei spune că El te-a văzut prin cerul nopţii întunecate
de păcat -
Dacă ai mers puţin înainte, o, prietene, cheamă-mă -
A c e a s t a v a b u c u r a i n i ma m e a ş i v a a j u t a p i c i o a r e l e me l e p e
d r u mu l s t â n c o s .
selectat

20 Decembrie

Nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine.

(Ioan 16:32)

Cu siguranţă nu mai este necesar să spunem că transformarea convingerii în

acţiune necesită un mare sacrificiu. Poate însemna renunţarea sau separarea noastră
de anumiţi oameni sau de anumite lucruri, rămânând cu un sentiment straniu de
deposedare şi de singurătate. De aceea omul care în cele din urmă se va înălţa ca un
vultur spre înălţimile zilei fără nori şi va trăi în lumina soarelui lui Dumnezeu
trebuie să se mulţumească să trăiască o viaţă de relativă singurătate.
Nu există păsări care să trăiască în atâta solitudine ca vulturii, pentru că ei nu
zboară niciodată în stoluri. Rareori pot fi văzuţi doi vulturi împreună. Şi o viaţă
care este dedicată lui Dumnezeu cunoaşte părtăşia divină, indiferent cât de multe
prietenii omeneşti au trebuit să fie pierdute pe drum.
Dumnezeu caută „oameni vulturi“, pentru că nimeni nu va ajunge vreodată la
împlinirea deplină a celor mai bune lucruri ale lui Dumnezeu în viaţa lui spirituală
fără să înveţe să umble singur cu El. Îl vedem pe Avraam singur „în ţara Canaan, în
timp ce Lot a locuit în cetăţile din câmpie … până la Sodoma“ (Gen. 13:12).
Moise, deşi educat în toată înţelepciunea Egiptului, a trebuit să petreacă patruzeci
de ani singur cu Dumnezeu în deşert. Şi Pavel, care era plin de toată cunoştinţa
grecilor şi care a stat „la picioarele lui Gamaliel“ (Fapte 22:3), i s-a cerut, după
întâlnirea cu Domnul Isus, să meargă imediat „în Arabia“ (Gal. 1:17) ca să înveţe
viaţa de deşert cu Dumnezeu.
Să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne izoleze, dar prin aceasta nu înţeleg izolarea
într-o mănăstire. Ci acea experienţă a izolării prin care Domnul creează o
independenţă a vieţii şi a credinţei astfel încât sufletul să nu mai depindă de
ajutorul, rugăciunile, credinţa şi grija permanentă a altora. Sprijinul şi inspiraţia de
la alţii sunt necesare, şi ele au locul lor în creşterea unui credincios, dar la un
moment dat ele pot să devină efectiv o piedică în calea credinţei şi a propăşirii unui
om.
Dumnezeu ştie cum să schimbe împrejurările noastre ca să ne izoleze. Şi odată
ce ne dăruim Lui şi El ne trece prin experienţa izolării, noi nu mai suntem
dependenţi de cei din jurul nostru, deşi continuăm să-i iubim la fel de mult ca
înainte. Atunci realizăm că El a făcut o lucrare nouă în noi şi că aripile sufletului
nostru au învăţat să se înalţe tot mai sus.
Trebuie să îndrăznim să fim singuri, în felul în care Iacov a trebuit să fie
singur pentru ca Îngerul lui Dumnezeu să-i şoptească la ureche: „Numele tău nu va
mai fi Iacov, ci te vei chema Israel“ (Gen. 32:28); în felul în care Daniel a trebuit să
fie lăsat singur ca să vadă viziunile cereşti; şi în felul în care Ioan a trebuit să fie
exilat pe insula Patmos ca să primească şi să înregistreze „descoperirea lui Isus
Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu“ (Apocalipsa 1:1).
El singur a „călcat în teasc“ (Isaia 63:3) pentru noi. De aceea, suntem noi
pregătiţi mai degrabă pentru un timp de „glorioasă izolare“ decât să-L părăsim pe
El?
 21 Decembrie

Ţara în care a mers, o voi da lui … pentru că

a u r ma t î n t o t u l c a l e a D o mn u l u i .
(Deuteronom 1:36)

Orice sarcină dificilă care apare pe cărarea ta - orice mai degrabă n-ai face,
care ar presupune cel mai mare efort, care ar provoca cea mai mare durere, şi care
ar fi cea mai mare luptă - aduce cu ea o binecuvântare. Şi a refuza să faci aceasta
indiferent de cât te-ar costa înseamnă să pierzi binecuvântarea.
Fiecare porţiune dificilă de drum pe care vezi urmele paşilor Învăţătorului şi
pe care El te cheamă să-L urmezi conduce indiscutabil la binecuvântări. Şi sunt
binecuvântări pe care nu le vei primi niciodată dacă nu mergi pe cărarea abruptă şi
spinoasă.
Fiecare câmp de bătaie pe care îl întâlneşti, unde ţi se cere să tragi spada şi să
te lupţi cu vrăjmaşul, are posibilitatea victoriei care se va dovedi că este o mare
binecuvântare pentru viaţa ta. Şi orice povară grea pe care eşti chemat să o ridici
ascunde în ea o taină miraculoasă a puterii. J.R. Miller

Nu pot s-o fac singur;

Valurile se ridică repede şi sus,
Şi ceaţa acoperă totul în jur,
L u mi n a s e d u c e î n s u s ;
Dar eu ştiu că noi doi
Vom câştiga la sfârşit,
I s u s ş i c u mi n e .

Fricos, îndărătnic şi slab,

M ă s c h i mb c u m s e s c h i mb ă c e r u l ;
Astăzi atât de plin de râvnă şi de Duh,
Mâine prea slab ca să mai încerc;
Dar El niciodată nu Se dă bătut,
Aşa că noi doi vom câştiga,
I s u s ş i c u mi n e .

N - a ş p u t e a s - o c o n d u c e u î n s u mi ,
Barca mea pe marea înfuriată a vieţii;
E s t e U n u l c a r e s t ă l â n g ă mi n e ,
C a r e t r a g e ş i c â r m e ş t e c u mi n e .
Şi eu ştiu că noi doi
 Vom intra cu bine în port,
I s u s ş i c u mi n e .

22 Decembrie

Şi iată că l-a apucat o groază şi un mare întuneric.

(Geneza 15:12)

În acest pasaj din Scriptură, soarele în sfârşit apusese, şi noaptea orientală şi-
a aruncat repede vălul ei greu peste întreaga scenă. Epuizat de conflictul mintal, şi
de efortul şi grijile zilei, Avraam a căzut într-un „somn adânc“ (v. 12). În timpul
somnului, sufletul lui a fost apăsat de „o groază şi un mare întuneric“, care păreau
să-l înăbuşe şi simţea ca un coşmar în inima lui.
Înţelegi tu oroarea acelui fel de întuneric? Ai trecut tu vreodată printr-o
supărare teribilă care părea să se împace foarte greu cu dragostea desăvârşită a lui
Dumnezeu - o supărare care vine şi se prăbuşeşte peste tine, smulge din sufletul tău
odihna lui liniştită în harul lui Dumnezeu, şi o aruncă într-o mare de întuneric care
nu este luminată nici măcar de o rază de speranţă? Ai avut vreo supărare provocată
de răutate, când alţii au tratat cu cruzime şi cu asprime inima ta încrezătoare, şi tu
chiar ai început să te întrebi dacă există într-adevăr un Dumnezeu sus care vede ce
se întâmplă şi totuşi îngăduie să continue? Dacă ai cunoscut acest fel de supărare,
atunci ştii ceva despre această „groază“ şi acest „mare întuneric“.
Viaţa umană este făcută din strălucire şi întuneric, umbre şi lumină solară, şi
nori întunecoşi urmaţi de raze strălucitoare de lumină. Şi totuşi prin toate acestea,
dreptatea divină a lui Dumnezeu împlineşte planul Său, afectând şi disciplinând
fiecare suflet în parte.
Dragă prietene, dacă eşti plin de teamă cu privire la această „groază şi mare
întuneric“ datorită felului cum lucrează Dumnezeu cu omenirea, învaţă să te încrezi
în înţelepciunea Lui infailibilă, pentru că este egală cu dreptatea Lui
neschimbătoare. Şi află că El care a îndurat „marele întuneric“ de pe Calvar şi
sentimentul de a fi părăsit pe cruce este gata să te însoţească „prin valea umbrei
morţii“ (Psalmul 23:4) până vei putea vedea soarele strălucind pe partea cealaltă.
Trebuie să ne dăm seama de „nădejdea … pe care o avem ca o ancoră a
sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul
Templului“ (Evrei 6:19). Şi trebuie să ştim că deşi nu se vede în Templul Său,
ancora noastră va fi bine înfiptă şi nu va ceda niciodată. Va rămâne neclintită până
în ziua când El Se va întoarce, şi atunci o vom urma şi noi în portul sigur garantat
pentru noi în Cuvântul neschimbat al lui Dumnezeu. F.B. Meyer
Ucenicii credeau că marea înfuriată i-a despărţit de Domnul Isus. De fapt, unii
dintre ei credeau chiar ceva şi mai rău - credeau că necazul cu care se confruntau
era un semn că El uitase de ei şi nu-I păsa de ei.
O, prietene drag, aşa se întâmplă când necazurile tale pot să-ţi provoace cea
mai mare pagubă. Diavolul vine şi-ţi şopteşte: „Dumnezeu te-a uitat“ sau
„Dumnezeu te-a părăsit“, şi inima ta necredincioasă strigă, aşa cum a strigat odată
Ghedeon: „Dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întâmplat toate aceste
lucruri?“ (Judecători 6:13). Dumnezeu a îngăduit să vină peste tine această
dificultate, ca să te aducă mai aproape de El. N-a venit ca să te despartă de Domnul
Isus, ci ca să te facă să te agăţi de El cu mai multă credinţă, cu mai multă fermitate
şi cu mai multă simplitate. F.S. Webster
Ar trebui să ne abandonăm pe noi înşine în mâna lui Dumnezeu mai deplin în
acele momente când ni se pare că El ne-a abandonat. Să ne bucurăm de lumina şi
mângâierea Lui când Îi face plăcere să ni le dea, dar să nu ne ataşăm de darurile
Lui. Să ne ataşăm în schimb de El, şi când El ne cufundă în noapte, unde se cere
credinţă pură, să continuăm să alergăm prin întunericul chinuitor.

O, credinţa care aduce biruinţa

Când înfrângerea pare să fie foarte aproape!
O, credinţa care aduce biruinţa
În bucuria răsunătoare a victoriei -
C r e d i n ţ a t r i u mf ă t o a r e , c a r e n u c u n o a ş t e î n f r â n g e r e a s a u
t e a ma .
Herbert Booth

23 Decembrie

Drumul pe care-l ai de făcut este prea lung pentru tine.

( 1 Î mp ă r a ţ i 1 9 : 7 )

Ce a făcut Dumnezeu cu Ilie, truditul Său slujitor? I-a îngăduit să doarmă şi

apoi i-a dat ceva bun de mâncare. Ilie făcuse o lucrare foarte mare şi în entuziasmul
lui alergase „înaintea [carului] lui Ahab până la intrarea în Izreel“ (1 Împăraţi
18:46). Dar alergarea fusese prea lungă pentru el şi îi măcinase puterea fizică,
făcându-l în cele din urmă să devină deprimat. Aşa cum alţii în această stare au
nevoie de somn şi doresc să li se aline durerile, nevoile fizice ale lui Ilie trebuia să
fie satisfăcute.
Sunt mulţi oameni minunaţi care sfârşesc acolo unde a sfârşit Ilie - „sub un
ienupăr“ (1 Împăraţi 19:4)! Când se întâmplă asta, cuvintele Stăpânului sunt foarte
liniştitoare: „Scoală-te şi mănâncă, fiindcă drumul pe care-l ai de făcut este prea
lung pentru tine“. Cu alte cuvinte: „Am de gând să te înviorez“.
Deci să nu confundăm niciodată oboseala fizică cu slăbiciunea spirituală.

Sunt prea obosit ca să mă-ncred şi prea obosit ca să mă rog,

Z i c e a m e u , c â n d p u t e r e a me a s u p r a s o l i c i t a t ă m- a p ă r ă s i t .
S i n g u r u l g â n d c o n ş t i e n t p e c a r e - l a v e a m î n mi n t e a m e a
Era, o, de-aş putea să las totul şi să mă odihnesc.

Crezi că mă va ierta Dumnezeu,

Dacă mă voi duce la culcare aşa cum se duce un bebeluş,
Fără să întreb dacă am voie,
Fără măcar să încerc să mă-ncred şi să mă rog?

Te va ierta Dumnezeu? Adu-ţi aminte, inimă dragă,

Când vorbirea pentru tine era o artă necunoscută,
A t ă g ă d u i t ma m a t a c ă t u a v e a i n e v o i e d e o d i h n ă ,
Sau a refuzat ea să-ţi pună capul pe pieptul ei?

Te-a lăsat ea să duci lipsă când nu puteai să ceri?

A dat ea copilului ei o sarcină prea mare?
Sau te-a legănat în braţele ei,
Ş i a p o i ţ i - a p ă z i t s o mn u l d e t u l b u r ă r i ?

O , c â t d e r e p e d e p o a t e d r a g o s t e a u n e i ma m e s ă v a d ă ,
Inconştientele dorinţe arzătoare ale prunciei.
Când ai ajuns prea obosit ca să te-ncrezi şi să te rogi,
Când forţa ta vitală suprasolicitată a cedat cu totul:

Atunci pur şi simplu lasă totul, şi odihneşte-te

P e p i e p t u l ma m e i , a ş a c u m o b i ş n u i a i s ă f a c i ,
El ştie totul - Domnul nostru drag ştie,
Aşa că mergi la culcare, aşa cum merge un bebeluş;

Fără măcar să întrebi dacă ai voie,

D u mn e z e u ş t i e c â n d c o p i l u l S ă u e s t e p r e a o b o s i t s ă s e r o a g e .
 El nu judecă numai după rugăciunile rostite,
El ştie când există dorinţe arzătoare de dragoste.

El ştie că tu te rogi, El ştie că tu te-ncrezi,

Ş i E l c u n o a ş t e , d e a s e m e n e a , l i mi t e l e s l a b e i ţ ă r â n i .
O , mi n u n a t a c o m p a s i u n e a l u i H r i s t o s ,
Pentru aleşii Săi la întâlnirea din noaptea aceea,

C â n d E l l e - a s p u s : „ D o r mi ţ i d e a c u m ş i o d i h n i ţ i - v ă ! “ ,
Î n t i mp c e a s u p r a L u i a p ă s a v i n a î n t r e g i i l u mi -
Ţi-ai încredinţat viaţa în mâna Lui ca s-o păzească,
Deci nu te teme să mergi la culcare.
Ella Conrad Cowherd

24 Decembrie

Î n t r - o s e a r ă , … I s a a c i e ş i s e s ă c u g e t e î n t a i n ă p e c â mp .
(Geneza 24:63)

Am fi credincioşi mai buni dacă am petrece mai mult timp singuri, şi am

realiza efectiv mai mult dacă am întreprinde mai puţin şi am petrece mai mult timp
în izolare, aşteptându-L în tăcere pe Dumnezeu. Lumea a devenit prea mult o parte
din noi, şi suferim de ideea că nu realizăm nimic dacă nu suntem tot timpul ocupaţi,
alergând încoace şi încolo. Nu mai credem în importanţa unui refugiu liniştit unde
să stăm în tăcere, în umbră. Ca şi poporul lui Dumnezeu, am devenit în totul prea
practici. Noi credem în a avea „toate fiarele noastre în foc“ şi că tot timpul pe care
îl petrecem departe de nicovală sau de foc este timp pierdut. Şi totuşi niciodată
timpul nostru nu este folosit mai profitabil ca atunci când îl punem deoparte pentru
o meditaţie liniştită, stând de vorbă cu Dumnezeu şi privind spre cer. Nu putem
avea niciodată prea multe momente libere în viaţă - ore puse deoparte în care
sufletul nostru este complet deschis şi gata să primească orice gând sau îndemn
ceresc pe care Dumnezeu doreşte să-l trimită pe calea noastră.
Cineva a spus odată: „Meditaţia este duminica minţii“. În aceste zile agitate, ar
trebui să-i dăm deseori minţii noastre o „duminică“, un timp în care nu va face nici
o lucrare, ci pur şi simplu va sta liniştită, va privi spre cer şi se va întinde înaintea
Domnului ca lâna lui Ghedeon, lăsându-se îmbibată de picăturile de rouă din cer.
Ar trebui să avem perioade de timp în care să nu facem nimic, să nu ne gândim la
nimic şi să nu plănuim nimic, ci pur şi simplu să stăm întinşi în poala verde a
naturii şi să ne odihnim puţin (vezi Marcu 6:31).
Timpul petrecut în acest fel nu este timp pierdut. Un pescar nu spune că pierde
timp când îşi repară năvoadele, nici grădinarul nu simte că-şi iroseşte timpul când
pentru câteva minute ascute lamele cositoarei. Şi oamenii care trăiesc la oraş astăzi
ar face bine să urmeze exemplul lui Isaac şi să viziteze cât de des posibil câmpurile
de la ţară, departe de forfota şi zarva oraşului. Când ajungi istovit de căldura şi
zgomotul oraşului, comuniunea cu natura este foarte înviorătoare şi va avea o
influenţă liniştitoare şi vindecătoare. Dacă mergi pe câmp, sau te plimbi pe malul
mării, sau hoinăreşti pe o pajişte presărată cu margarete, lucrul acesta te va curăţi
de impurităţile vieţii şi va face ca inima ta să bată cu o bucurie şi o speranţă nouă.

Micile griji care mă nelinişteau,

Le-am pierdut ieri,
Pe câmp cu Dumnezeu.

O poezie pentru seara de Crăciun:

Clopoţei prin zăpadă

O, Crăciun, Crăciunul fericit,

A venit din nou cu adevărat,
C u a mi n t i r i l e ş i u r ă r i l e l u i ,
Cu bucuria lui şi cu durerea lui!
A c o r d u r i mi n o r e s u n t î n c o l i n d e
Ş i o u mb r ă î n l u m i n ă ,
Şi o ramură de chiparos se înfăşoară
Pe colacul sfânt în această seară.
Şi liniştea nu e-ntreruptă niciodată
De râsul nechibzuit şi trivial,
C â n d a s c u l t ă m l a l u mi n a s t e l e l o r
„ C l o p o ţ e i i p r i n z ă p a d ă “.

O, Crăciun, Crăciun fericit,

N - a t r e c u t p r e a m u l t t i mp
De când şi alte voci se amestecau
Cu colindele şi cântările!
Dacă le-am putea auzi cântând,
A ş a c u m c â n t ă a c u m,
 Dacă am putea vedea strălucirea
Cununii de pe fruntea celor dragi,
N-ar fi nici un strigăt de acoperit,
N-ar curge nici o lacrimă ascunsă,
C â n d a s c u l t ă m l a l u mi n a s t e l e l o r
„ C l o p o ţ e i i p r i n z ă p a d ă “.

O, Crăciun, Crăciun fericit,

Aceasta nu mai poate fi;
Nu putem aduce înapoi zilele
N e u mb r i t e i n o a s t r e b u c u r i i ,
Dar tu, Crăciun, Crăciun fericit,
Dulce vestitor de voie bună,
Cu cântări sfinte de glorie
Aduci încă bucurie sfântă.
Căci pacea şi speranţa pot să lumineze,
Şi dragostea răbdătoare poate străluci,
C â n d a s c u l t ă m l a l u mi n a s t e l e l o r
„ C l o p o ţ e i i p r i n z ă p a d ă “.
Frances Ridley Havergal

25 Decembrie

„ Ş i - i v o r p u n e n u me l e E m a n u e l “ , c a r e , t ă l mă c i t , î n s e a mn ă :
„ D u mn e z e u e s t e c u n o i “ .
(Matei 1:23)

D o mn a l p ă c i i . ( I s a i a 9 : 6 )

Este un cântec în văzduh!

Este o stea pe cer!
E s t e r u g ă c i u n e a d i n i n i mă a u n e i m a m e ,
Şi plânsul slab al unui prunc!
Şi steaua îşi revarsă strălucirea,
Î n t i mp c e s p l e n d o a r e a c â n t ă ,
C ă c i i e s l e a d i n B e t l e e m l e a g ă n ă u n Î mp ă r a t .
 Cu câţiva ani în urmă s-a publicat o felicitare de Crăciun remarcabilă cu titlul
„Dacă Hristos n-ar fi venit“. Se baza pe cuvintele Mântuitorului nostru din Ioan
15:22: „Dacă n-aş fi venit“. Felicitarea arăta un slujitor al lui Dumnezeu care a
adormit în timpul studiului său în dimineaţa de Crăciun şi apoi a visat o lume în
care Domnul Isus nu venise niciodată.
În visul lui, s-a văzut plimbându-se prin casa lui, dar pe când se uita, n-a văzut
nici un ciorap atârnat de şemineu, nici un pom de Crăciun, nici un colac sfânt şi
nici un Hristos care să mângâie şi să bucure inimile sau care să ne mântuiască.
Apoi s-a plimbat afară pe stradă, dar nu era nici o biserică cu turnul ei îndreptat
spre cer. Şi când s-a întors şi a stat jos în biblioteca lui, şi-a dat seama că toate
cărţile despre Mântuitorul nostru dispăruseră.
Slujitorul a visat că a sunat clopoţelul de la uşă şi că un mesager l-a rugat să
viziteze pe mama unui prieten care era pe moarte. El a ajuns la casa ei, şi în timp ce
prietenul lui stătea şi plângea, el a spus: „Am ceva aici care te va mângâia“. Şi-a
deschis Biblia ca să caute o promisiune familiară, dar Biblia se termina cu Maleahi.
Nu era nici o evanghelie şi nici o promisiune a speranţei şi a mântuirii, şi tot ce a
putut face a fost să-şi plece capul şi să plângă împreună cu prietenul lui şi cu mama
lui într-o disperare amară.
Două zile mai târziu stătea lângă coşciugul ei şi conducea serviciul ei funerar,
dar nu era nici un mesaj de mângâiere, nici cuvintele despre o înviere glorioasă, şi
nici un gând despre o locuinţă care s-o aştepte în ceruri. Era doar „ţărână în ţărână,
şi cenuşă în cenuşă“, şi un lung, etern adio. În sfârşit şi-a dat seama că Hristos nu
venise, şi a izbucnit în lacrimi, plângând cu amar în visul lui chinuitor.
Apoi s-a trezit deodată cu o tresărire, şi un strigăt tare de bucurie şi de laudă a
ţâşnit de pe buzele lui când a auzit corul lui cântând aceste cuvinte în biserica lui
din apropiere:

O, veniţi, voi toţi cei credincioşi, plini de bucurie şi

victorioşi,
O, veniţi, veniţi la Betleem!
V e n i ţ i ş i p r i v i ţ i - L p e Î mp ă r a t u l î n g e r i l o r , c a r e S - a n ă s c u t ,
O , v e n i ţ i s ă - L a d o r ă m p e H r i s t o s D o mn u l !

Să ne veselim şi să ne bucurăm astăzi, căci El a venit. Şi să ne amintim de

proclamaţia îngerului: „Vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot
norodul: astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos,
Domnul“ (Luca 2:10-11).

El vine să facă să curgă binecuvântarea Lui,

P â n ă u n d e a j u n g e b l e s t e mu l .
 Fie ca inimile noastre să meargă afară la oamenii neconvertiţi din ţări străine
care nu au ziua binecuvântată de Crăciun. „Duceţi-vă de mâncaţi cărnuri grase şi
beţi băuturi dulci, şi TRIMITEŢI CÂTE O PARTE ŞI CELOR CARE N-AU
NIMIC PREGĂTIT, căci ziua aceasta este închinată Domnului nostru“ (Neemia
8:10).

26 Decembrie

Şedeţi aici până Mă voi duce acolo să Mă rog.

(Matei 26:36)

Este un lucru foarte dificil să fii ţinut în umbră în timpul unei crize. În grădina
Ghetsimani, opt din cei unsprezece ucenici care au mai rămas au fost lăsaţi în urmă
fără să aibă nimic de făcut. Când Domnul Isus a mers înainte ca să Se roage, Petru,
Iacov şi Ioan au mers cu El ca să stea de veghe, dar ceilalţi s-au aşezat jos şi au
aşteptat. Cred că cei lăsaţi în urmă trebuie să se fi plâns. Erau în grădină, dar asta
era tot, pentru că ei nu participaseră la cultivarea florilor ei. Era un timp furtunos de
criză şi mare stres, şi totuşi lor nu le era îngăduit să participe.
Tu şi eu am avut cu siguranţă această experienţă şi am simţit aceeaşi
dezamăgire. Poate că tu ai văzut că se iveşte o mare oportunitate pentru slujirea
creştină, şi unii oameni sunt trimişi imediat în lucrare, în timp ce alţii încă mai sunt
pregătiţi ca să meargă. Şi totuşi tu eşti forţat să nu faci nimic, ci doar să stai şi să
aştepţi. Sau poate că boala şi sărăcia au venit pe calea ta, sau poate că a trebuit să
înduri o dezonoare teribilă. Oricare ar fi situaţia ta, ai fost oprit de la slujire, şi
acum eşti supărat şi nu înţelegi de ce trebuie să fii exclus de la această parte a vieţii
creştine. Pare nedrept că ţi s-a îngăduit să intri în grădină, dar nu ai găsit nici o
potecă atribuită ţie odată ce ai intrat.
Stai liniştit, dragă suflete - lucrurile nu sunt ceea ce par! Tu nu eşti exclus de la
nici o parte a vieţii creştine. Crezi că grădina Domnului are locuri doar pentru cei
care umblă sau pentru cei care stau în picioare? Nu! Ea are un loc pus deoparte şi
pentru cei care sunt obligaţi să stea jos. Aşa cum există trei diateze pentru un verb -
activă, pasivă şi neutră - există trei diateze şi pentru verbul lui Hristos „a trăi“. Sunt
oameni activi, care merg direct la luptă, şi luptă până la apusul soarelui. Sunt
oameni pasivi, care stau în mijloc şi pur şi simplu raportează despre desfăşurarea
luptei. Totuşi sunt şi oameni neutri - cei care nu pot nici să lupte nici să fie
spectatori ai luptei, ci trebuie pur şi simplu să stea culcaţi şi să aştepte.
 Când vine această experienţă, nu te gândi că ai fost dat la o parte. Adu-ţi
aminte că Însuşi Hristos este cel care îţi spune: „Şezi aici“. Locul tău în grădină a
fost de asemenea pus deoparte. Dumnezeu l-a ales special pentru tine, şi nu este
doar un loc de aşteptare. Sunt unele vieţi pe care El le aduce în această lume nu
pentru a face o lucrare mare şi nici pentru a purta poveri mari. Slujba lor este doar
să fie - ei sunt verbe neutre, sau flori din grădină care nu au o misiune activă. Ei n-
au câştigat nici o victorie mare şi n-au fost niciodată onoraţi cu cele mai bune locuri
la o masă festivă - ei doar au ieşit din câmpul vizual al oamenilor ca Petru, Iacov şi
Ioan.
Cu toate acestea, Domnului Isus Îi face plăcere să Se uite la ei, pentru că prin
parfumul şi frumuseţea lor simplă, ei I-au adus bucurie. Şi tocmai existenţa lor şi
păstrarea frumuseţii lor în vale a înviorat inima Stăpânului. Aşa că nu trebuie să te
plângi dacă eşti una din aceste flori! selectat

27 Decembrie

L - a u p u s î n f i a r e . ( P s a l mu l 1 0 5 : 1 8 )

Fiarele necazurilor şi ale pierderilor, poverile purtate în tinereţe, şi lupta

sufletului împotriva păcatului, toate contribuie la dezvoltarea unei tenacităţi de fier
şi a unei puteri bine direcţionate, precum şi a răbdării şi a tăriei de caracter. Şi
aceste trăsături formează temelia indispensabilă şi structura unui caracter nobil.
Nu fugi niciodată de suferinţă, ci rabd-o în tăcere, cu răbdare şi cu supunere,
având siguranţa că aceasta este calea lui Dumnezeu de a turna picătură cu picătură
fier în viaţa ta spirituală. Lumea caută lideri de fier, armate de fier, tendoane de fier
şi muşchi de oţel. Dar Dumnezeu caută sfinţi de fier, şi întrucât nu există altă cale
de a da fier naturii morale a poporului Său decât lăsându-i să sufere, El îi lasă să
sufere.
Vezi cum se duc cei mai buni ani din viaţa ta în timp ce tu suferi de monotonie
forţată? Eşti supărat din cauza împotrivirii, din cauză că nu eşti înţeles şi din cauză
că eşti dispreţuit de ceilalţi? Suferinţele tale par la fel de dense ca subarboretul cu
care se confruntă cineva care străbate o junglă? Atunci fii tare! Timpul tău nu este
irosit, pentru că Dumnezeu pur şi simplu te pune la regimul Său de fier. Coroana ta
de fier a suferinţei precede coroana ta de aur a gloriei, şi fierul intră în sufletul tău
ca să-l facă tare şi curajos. F.B. Meyer

Dar tu nu te supăra dacă ţi-e calea aspră şi râpoasă,

 N i c i d a c ă d i mi n e a ţ a e r e c e ş i n e l i n i ş t i t ă , n i c i d a c ă a mi a z a e
fierbinte;
Şi să nu te abaţi nici la stânga nici la dreapta,
Ci mergi drept înainte, şi nu tremura la venirea nopţii,
P e n t r u c ă d r u mu l a c e s t a t e d u c e a c a s ă .

28 Decembrie

B u c u r a ţ i - v ă t o t d e a u n a î n D o mn u l ! I a r ă ş i z i c : B u c u r a ţ i - v ă !
(Filipeni 4:4)

Cântă un cântecel al încrederii,

O , i n i ma m e a !
Cântă-l doar pentru că trebuie,
A ş a c u m f r u n z e l e î n mu g u r e s c ;
Aşa cum florile îşi croiesc drum prin ţărână;
C â n t ă , i n i ma m e a , p e n t r u c ă t r e b u i e .

N u a ş t e p t a o mu l ţ i me n e r ă b d ă t o a r e -
Păsări peste păsări;
Este cântecul solitar
Cel care se aude.
Orice glas va începe să cânte în zori,
D a r t u f i i o p r i v i g h e t o a r e , i n i ma m e a !

Cântă peste zăpada iernii,

Străpunge norii;
Cântă când se lasă ceaţa -
Cântă clar şi tare;
D a r c â n t ă c e l m a i f r u mo s î n î n t u n e r i c ;
Şi cel ce nu doarme va auzi.

Şi când El te va auzi cântând, Se va pleca spre tine cu un zâmbet pe faţa Lui

binevoitoare. Şi în timp ce va asculta plin de bucurie, va spune: „Cântă, copilul
Meu drag. Eu te aud şi vin să te scap. Voi căra în locul tău acea povară. Aşa că
sprijină-te tare de Mine, şi drumul acesta va fi din ce în ce mai neted“.
 29 Decembrie

Haideţi … căci am văzut ţara, şi iată că era foarte bună.

C e ! S t a ţ i ş i n u z i c e ţ i n i mi c ? N u f i ţ i l e n e ş i ş i p o r n i ţ i
să puneţi stăpânire pe ţara aceasta. …
D u m n e z e u a d a t - o î n mâ i n i l e v o a s t r e ;
e s t e u n l o c u n d e n u l i p s e ş t e n i m i c d i n t o t c e e s t e p e p ă mâ n t .
(Judecători 18:9-10)

„Haideţi!“ Această poruncă ne arată că este ceva de făcut, ceva hotărât pentru
noi şi că nimic nu devine al nostru dacă nu-l luăm în stăpânire. „Fiii lui Iosif,
Manase şi Efraim, şi-au luat în stăpânire moştenirea“ (Iosua 16:4, KJV). „Casa lui
Iacov îşi va lua înapoi moşiile“ (Obadia 17). „Oamenii fără prihană moştenesc
fericirea“ (Proverbe 28:10).
Trebuie să avem o credinţă care-şi însuşeşte când este vorba de promisiunile
lui Dumnezeu şi ar trebui să facem din Cuvântul Său proprietatea noastră
personală. Un copil a fost întrebat odată ce este credinţa care-şi însuşeşte, şi el a
răspuns: „Aceasta înseamnă să iei un creion şi să subliniezi fiecare «pentru mine»,
«al meu» şi «mie» din Biblie“.
Ia orice cuvânt doreşti pe care l-a spus El şi spune: „Acest cuvânt este
cuvântul meu“. Pune degetul pe o promisiune şi spune: „Este a mea“. Cât din
Cuvântul lui Dumnezeu ai primit şi ţi-ai însuşit, şi despre cât din el ai putut să spui:
„Acesta s-a împlinit în viaţa mea“? Pe câte din promisiunile Lui ţi-ai scris numele
şi ai spus: „Aceasta s-a împlinit pentru mine“?
„Fiule, … tu întotdeauna eşti cu mine, şi tot ce am eu este al tău“ (Luca
15:31). Nu-ţi pierde moştenirea prin propria neglijenţă.
Când credinţa merge la piaţă, întotdeauna ia un coş.

30 Decembrie

Petru era păzit în temniţă, şi Biserica nu înceta

să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el.
(Fapte 12:5)

Petru era în închisoare, aşteptându-şi execuţia, şi biserica nu avea nici o putere

şi nici o influenţă umană care l-ar fi putut salva. Nu exista nici un ajutor pământesc
disponibil, ci ajutorul putea fi obţinut doar pe cale cerească. Aşa că biserica s-a
dedicat rugăciunii fierbinţi şi insistente. Şi Dumnezeu a trimis un înger, care „a
deşteptat pe Petru, lovindu-l în coastă“ (v.7). Apoi „au trecut de straja întâia şi a
doua, au ajuns la poarta de fier, care dă în cetate, şi ea li s-a deschis singură“ (v.10),
şi Petru a fost liber.
Poate există o „poartă de fier“ în viaţa ta, care îţi blochează calea. Ca o pasăre
închisă în colivie, deseori ai lovit în barele de fier, dar în loc să-ţi îmbunătăţeşti
situaţia, ai devenit şi mai obosit şi mai extenuat şi ţi-ai pricinuit şi mai multă durere de
inimă. Este un secret pe care trebuie să-l afli - secretul rugăciunii cu credinţă.
Apoi, când vei ajunge la poarta de fier, se va deschide aşa cum s-a deschis
pentru Petru: „singură“.
Câtă energie irosită şi ce dezamăgire dureroasă va fi evitată odată ce vei învăţa
să te rogi aşa cum s-a rugat biserica primară în „camera de sus“ (Fapte 1:13)!
Dificultăţile insurmontabile vor dispare şi împrejurările potrivnice vor deveni
favorabile odată ce vei învăţa să te rogi - nu cu credinţa ta, ci cu credinţa lui
Dumnezeu. Mulţi din cei dragi ai tăi au fost legaţi de Satan şi întemniţaţi de el ani
de zile, şi ei aşteaptă pur şi simplu să se deschidă porţile. Ei vor fi eliberaţi în
Hristos când tu te vei ruga lui Dumnezeu fierbinte şi insistent, cu credinţă. C.H.P.
Situaţiile urgente necesită rugăciuni intense. Când omul însuşi devine o
rugăciune nimic nu poate rezista atingerii ei. Ilie s-a plecat spre pământ pe muntele
Carmel cu faţa între genunchi, şi el a devenit rugăciunea.
Rugăciunea rostită nu este întotdeauna necesară, pentru că rugăciunea poate fi
deseori prea intensă pentru a fi exprimată în cuvinte. În cazul lui Ilie, întreaga lui
fiinţă era în contact cu Dumnezeu şi era mobilizată împreună cu El împotriva
forţelor răului. Şi vrăjmaşii cei răi ai lui Ilie nu se puteau împotrivi acestui fel de
rugăciune în formă umană - un lucru de care este mare nevoie astăzi.
din Timpul genunchilor plecaţi
„Suspine negrăite“ (Rom. 8:26), aşa sunt deseori rugăciunile pe care
Dumnezeu nu le poate refuza. Charles H. Spurgeon

31 Decembrie

Până aici Domnul ne-a ajutat.

( 1 S a mu e l 7 : 1 2 )

Cuvintele „până aici“ sunt ca o mână care arată în direcţia trecutului. „Trecuse
destulă vreme … Trecuseră douăzeci de ani“ (v.2), dar chiar dacă ar fi trecut
şaptezeci de ani, „până aici Domnul ne-a ajutat“! Fie în sărăcie, bogăţie, boală sau
sănătate, fie acasă sau în ţări străine, fie pe uscat, pe mare sau în aer, şi fie în
onoare, dezonoare, greutăţi, bucurie, încercări, biruinţe, rugăciuni sau ispite - „până
aici Domnul ne-a ajutat“!
Ne place întotdeauna să privim la un drum lung străjuit de copaci frumoşi.
Copacii sunt o privelişte plăcută şi par să formeze un templu din plante, cu stâlpi
puternici din lemn şi arcade de frunze. În acelaşi fel în care priveşti la un drum
frumos ca acesta, de ce nu priveşti înapoi la drumul anilor vieţii tale? Uită-te la
ramurile mari şi verzi ale îndurării lui Dumnezeu de deasupra capului şi la stâlpii
puternici ai bunătăţii şi ai credincioşiei Lui care ţi-au adus multă bucurie. Vezi
păsări cântând pe ramuri? Dacă te uiţi mai de aproape, cu siguranţă vei vedea
multe, pentru că ele cântă despre îndurarea lui Dumnezeu primită „până aici“.
Aceste cuvinte arată şi spre înainte. Cel care ajunge într-un anumit punct şi
scrie cuvintele „până aici“ realizează că n-a ajuns încă la capătul drumului şi că mai
are de parcurs o distanţă. Mai sunt încă încercări, bucurii, ispite, bătălii, înfrângeri,
biruinţe, rugăciuni, răspunsuri, trudă şi putere care urmează să vină. Acestea sunt
apoi urmate de boală, bătrâneţe şi moarte.
Deci, se termină viaţa după moarte? Nu! Trebuie să mai vină acestea: învierea
în asemănarea Domnului Isus; tronuri, harfe, şi cântarea psalmilor; a fi „îmbrăcat
… în haine albe“ (Apocalipsa 3:5), a vedea faţa Domnului Isus şi a fi în părtăşie cu
sfinţii; şi a experimenta gloria lui Dumnezeu, plinătatea eternităţii şi bucuria
infinită. Aşa că, dragul meu credincios, „fii tare, îmbărbătează-ţi inima“ (Psalmul
27:14), şi cu mulţumire şi încredere înalţă-ţi glasul în laudă, pentru că:

D o mn u l c a r e „ p â n ă a i c i “ t e - a a j u t a t
Te va ajuta tot restul călătoriei tale.

Când cuvintele „până aici“ sunt citite în lumina cerului, ce perspective

glorioase şi miraculoase descoperă ele privirilor noastre pline de recunoştinţă!
Charles H. Spurgeon
Păstorii din Alpi au un obicei frumos la sfârşitul zilei; ei îşi cântă unul altuia
un rămas bun de seară. Aerul este atât de curat încât cântările se pot auzi la distanţe
foarte mari. Când soarele începe să apună, ei îşi adună turmele şi încep să le
conducă pe cărări de munte în timp ce ei cântă: „«Până aici Domnul ne-a ajutat».
Să lăudăm Numele Său!“
În final, după obiceiul lor frumos, ei îşi cântă unul altuia un rămas bun amabil
şi prietenos: „Noapte bună! Noapte bună!“ Cuvintele încep apoi să răsune în ecou
de pe o coastă a muntelui pe alta, repercutându-se plăcut şi uşor până când sunetele
se pierd în depărtare.
Hai să ne chemăm şi noi unul pe altul prin întuneric până când noaptea devine
însufleţită de sunetul multor glasuri, încurajându-i pe călătorii obosiţi ai lui
Dumnezeu. Şi fie ca ecourile să se transforme într-o furtună de aleluia care va
izbucni în valuri tunătoare în jurul tronului Său de safir. Atunci, la ivirea zorilor, ne
vom trezi pe ţărmul „mării de sticlă“ (Apocalipsa 4:6), strigând împreună cu oştile
răscumpărate ale cerului: „A Celui ce şade pe scaunul de domnie şi a Mielului să
fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!“ (Apoc. 5:13).

Cu acest cântec al meu prin veacurile fără sfârşit,

I s u s m- a c o n d u s t o t d r u mu l .

ŞI AU ZIS A DOUA OARĂ: „ALELUIA!“

Apocalipsa 19:3