Scrisori de dragoste între Mihai Eminescu și Veronica Micle

Deși lui Eminescu i-a apărut în timpul scurtei și zbuciumatei sale vieți un singur
volum de versuri, intitulat modest ”Poesii” (1883), el a rămas în posteritate drept cel mai
mare poet pe care l-a dat pământul românesc, un scriitor și-un gânditor cu-o forță a gândirii
neobișnuită și cu o frumusețe a expresiei unică în literatura noastră. Poate alți scriitori au
publicat mai mult în timpul vieții; totuși ei au căzut în uitare.
Este normal ca viața și opera unui mare scriitor să suscite interesul criticilor literari.
Destinul biografic al lui Eminescu este important pentru că el luminează personalitatea sa și
procesul creației sale literare. Mari critici literari, precum Titu Maiorescu, Tudor Vianu,
George Călinescu, Eugen Lovinescu, Eugen Simion, Constantin Noica, Perpessicius, au
abordat în monografii și studii critice viața și opera lui Eminescu. Cu toate acestea a rămas
mereu ceva inaccesibil, inefabil, imposibil de exprimat în discursul critic, fenomen care se
întâmplă cu toți marii creatori.
Fondul tradițional de scrisori este alcătuit din 65 de epistole și la acestea se adaugă
un volum de corespondență inedită între Eminescu și Micle, alcătuit din 108 scrisori (93 ale
lui și 15 ale ei). Aceste scrisori au fost publicate în anul 2000, la editura Polirom din Iași. Ele
au fost păstrate în familia Veronicăi, într-o arhivă.
Dacă în primele scrisori (majoritatea trimise de Veronica) este vizibil atașamentul,
implicarea emoțională a Veronicăi, care părea mult mai îndrăgostită de Eminescu decât el de
ea, al doilea volum al corespondenței răstoarnă această imagine. Eminescu pare mult mai
participativ și trecând, ca toți îndrăgostiții lumii, prin registrul bogat al suferințelor,
îndoielilor, trăiririlor sufletești, de la bucurie la durere și chiar la desnădejde, de la vibrația
afectivă la tonul de o rece politețe, expresie a desnădejdii sau a însingurării poetului.

Natalia Gălățan
 Numai spiritele mari pot da dovadă de modestie în raporturile cu ceilalți.
Poetul dă impresia că nu se află la înălțimea persoanei iubite. Această senzație este dată de
faptul că poetul se simte blazat, pare a fi lipsit de ideal, a nu mai crede în nimic și prin
urmare a nu mai iubi nimic. Suferințele prin care a trecut în viață îl împiedică să mai vadă
latura frumoasă a lucrurilor și pare înclinat mereu să vadă numai ”partea umbrei”. Acest
lucru se întâmplă pentru că poetul nu-și găsește locul într-o lume care pare incapabilă să
perceapă adevăratele valori (...), ceea ce duce la o dezamăgire internă din partea poetului,
care se simte ”moralicește deșălat”. Poetul este recunoascător pentru iubirea ce-i este
oferită, dar este conștient că nu-i poate răspunde în același mod: ”Nu iubesc nimic pentru că
nu cred în nimic și prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu nu am privirea
ce înfrumusețează lumea, ci aceea care vede numai răul, numai defectele, numai partea
umbrei. Sătul de viață fără a fi trăit vreodată, neavând un interes adevărat pntru nimic în
lume, nici pentru mine însumi, șira spinării e ruptă la mine, sunt moralicește deșălat. Și Dta
mă iubești încă, și Dta nu vezi că sunt imposibil, că-ți arunci simțirea unui om care nu e-n
stare nici de a-ți fi recunoscător măcar?”, și completează, cu amărăciune: ”Va fi poate ca
(pentru n. red.) orice organism o jertfă a instinctelor sale fiziologice, împreunate c-o idee
fixă.”
În continuare, poetul afirmă un mare adevăr: ”cel ce nu e-n stare a se iubi pe sine, nu
e-n stare a iubi pe nimenea.” Pentru a iubi creația, trebuie să vezi în ea chipul divinității, în
primul rând, pe tine însuți. Poetul se simte însă incapabil să lupte cu neînțelegerea din jurul
său, cu lipsa de sens pe care o simte în inima lui. De aceea, el regretă că i-a cauzat, poate,
durere ființei dragi și rămâne împăcat cu situația sa, dincolo de suferințele și patimile
omenești: ” Trăind în cercul vostru strâmt, / Norocul vă petrece... / Ci eu în lumea mea mă
simt / Nemuritor și rece.”

Mihai Eminescu

”Iubind în taină, am păstrat tăcere... / Gândind că astfel o să-ți placă ție / Căci în priviri
citeam o veșnicie / De-ucigătoare visuri de plăcere.” (Mihai Eminescu, ”Iubind în taină”)

Natalia Gălățan
Natalia Gălățan
Natalia Gălățan
 Un chip suav de înger…

Steluță roșie

-nvelită în mătase, luminând

cu cele cinci colțuri, în zăpada afânată

aduce-o lacrimă arzând

-n zăpada rece, argintată

un chip suav de înger

venit din alte lumi

-și deschide-aripile solemn

și grav

peste întinderea de-omături plină

pictată de-un impresionist

zugrav.

Natalia Gălățan
…..

Memento mori

Din adâncuri turburate

Vânturile, valurile

Vin să spele, roși de apă, țărmurile

Malurile….

o voce urcă din adânc

și mă-mpresoară… de bucurie bete

valuri se sparg, în dulce cânt

astâmpărându-mi a mea sete.

De-acolo

Tu-mi vorbești, lin susurând

și te ascult n-tăcere.

îmi mângâi, cu vocea apei murmurând

a mea tristă durere.

……

zâmbind, cu ochii printre lacrimi

mă predau Trăirii

în lumea asta tulburată

de frumusețea Firii.

Natalia Gălățan
 În adâncuri…

În adâncuri valurile

Vin să spele roși de apă, țărmurile

Malurile

Ca al meu din urmă cânt

Se sparg negre de roci și de pământ.

Ce bucurie e-n azur

Când gândul meu cel sur, cel pur

Vine să-noate în înalt

Acolo unde norii n-salt

Se sparg în valuri crețe, albe

și adâncimea infinită-i

soarbe.

………….

În adâncuri valurile

Vin să spele roși de apă, țărmurile

Malurile

Ca al meu din urmă cânt

Se sparg negre de roci și de pământ.

Natalia Gălățan
Senin văzduhul

Senin văzduhul, calme cirezile agreste

Ce se-oglindesc în colțul lunii

De argint

De un albastru rece, stelele sclipesc

Purtate de un imperceptibil vânt

Celest

În spațiu

prin cenușe marcasite…

(Natalia Gălățan)

Natalia Gălățan