Luncaș Natalia [TEMA 1: CINE SUNT EU?

Cine sunt eu?

Eu. Luncaș Natalia, 21 de ani. Ei și? Cine sunt eu? Sunt doar un punct minuscul în
lumea asta ce încearcă să se facă simțit și auzit. Îmi place când mi se spune că sunt sociabilă,
prietenoasă, petrecăreață, inteligentă, vorbăreață etc. Dar este oare așa? De ce mi se spune că
sunt sociabilă dacă eu nu știu să mențin prieteniile de lungă durată? Mă plictisesc ori îmi dau
seama că nu am nimic în comun cu acei oameni pe care îi consideram amici. Sau de ce
prietenoasă dacă deseori refuz să vorbesc cu cineva dacă nu-mi place? Și, lista continuă. Dar
oare sunt sigură că știu ce am pe listă? Să mă gândesc mai bine: Care este culoarea mea
preferată? Nu știu. Cred că îmi plac toate. Care este mâncarea mea preferată? Știu sigur că
urăsc carnea de vită și de iepuraș. În rest, mă descurc cu toată. Sunt eu nervoasă? Dacă mă
gândesc bine, tot nu știu să răspund pentru că am unele momente în care sunt cea mai calmă
persoană din lume și altele în care nu suport chiar și ciripitul păsărelelor. Sunt eu oare
talentată? La ce? Până și acest eseu mi-a fost cel mai greu să îl scriu și anume pentru că m-am
blocat când ne-ați dat tema: Cine sunt eu? Știam că mi-e greu să răspund.

Da. Teoria am învățat-o: Eul1 reflectă percepțiile subiective ale individului. Aceste
percepții nu coincid mereu cu măsurile obiective necesare. Prin urmare, conceptul de sine
poate sau nu să corespundă eului real ș.a.m.d. De acord cu toată teoria. Probabil eu fac parte
din categoria eurilor lipicioși: mă identific cu mai multe stări sufletești. Totuși, practica bate
teoria. Să vedem dacă pot găsi ceva care mă reprezintă. Din punct de vedere fizic: gen
feminin, brunetă, ochi căprui, 56 kg, 1. 68 m înălțime, buze cărnoase, bla bla bla... Sunt oare
unică? De multe ori mi se spune că semăn la mimica feței și felul de a mă exprima cu
Andreea Marin, la aspectul buzelor cu Angelina Jolie sau la forma feței cu Natalie Portman.
Răspunsul la întrebarea mea: nu, nu sunt unică. Acum referitor la identitatea socială din care
fac parte: româncă născută în stânga Prutului și studentă în dreapta râului. Am familie mare și
cu nepoți mulți. Este oare asta relevant? Poate nu. Doar sunt mulți ca și mine. Să trecem la o
altă categorie de trăsături: identitatea personală. Aici ar fi potrivit să vorbesc despre
abilitățile mele de a spune povești copiilor, de a nu fi niciodată în pană de idei; sau despre
interesele mele: dragostea, călătoriile și politica. A analiza identitatea personală mi se pare
cel mai dificil. Să facem, totuși, o încercare.

Mie chiar îmi place că nu sunt unică. Spre asta și tind. Nu aș vrea să fiu unică prin
greșelile mele, ci să devin la fel ca cei care au reușite în viață, reușite de altruism care mă

1
Boncu, Ștefan, Acuratețe și distorsiune în auto-cunoaștere

1
 Luncaș Natalia [TEMA 1: CINE SUNT EU?]

reprezintă și pe mine. Mai sus am scris: româncă născută în stânga Prutului și studentă în
dreapta râului. Sunt mândră că vin din neam de români. În Republica Moldova este o mare
problemă cu definirea identității naționale. Ei iată că pe asta eu mi-o cunosc bine. Acasă nu
ar fi atât de mare problema dacă unii nu s-ar lăsa prostiți de „moldovenism”. Lupta împotriva
acestor concepții bolnave deja nu mai este atât de acerbă. Azi, locuitorii din stânga Prutului
sunt obosiți, încât nu îi mai interesează cine este vecinul: român, rus sau moldovean. Eu, însă,
mai am puteri și voi lupta să îi scot din transă, să le amintesc că noi nu suntem urmașii lui
Lenin, așa cum ni se insuflă, ci „urmașii urmașilor lui Ștefan cel Mare”. Urăsc politica, dar nu
pot să fiu indiferentă când văd cum alții îi devin sclavi. Politica face din om – păpușă, iar tata
m-a învățat mereu: A fi domn e o-ntâmplare. A fi om e un lucru mare! De ce să nu încerc
barem eu să fiu OM, dacă toți ceilalți tind spre a deveni DOMNI? Și ar mai fi ceva: studentă
în România. Era un vis pentru mine să studiez aici. Să aud în jurul meu doar limba română
vorbită „sănătos”, și nu „bolnav”. Nu mă intimidau cei care zâmbeau ironic atunci când
foloseam câte un arhaism sau puneam un accent pe o altă silabă. Îmi plăcea să îi înfrunt și,
totodată, să învăț. La Iași am învățat că poți lega prietenii care nu se bazează doar pe o istorie
personală comună. Povesteam entuziasmată celor de acasă despre noii mei colegi. Îmi creștea
inima în piept de bucurie când observam pe chipurile amicilor de acasă o urmă de invidie la
pronunția unui nume românesc. Oficial, intrarea mea în România se produsese în momentul
când am putut articula: „Am prieteni români. Prieteni foarte buni.” Acum, dacă mai urc
într-un microbuz cu traseul Iași-Chișinău și stau pe un scaun strâmb și unsuros 4-5 ore, o fac
doar pentru acei oameni dragi sufletului pe care i-am lăsat acasă. Privesc cu îndurerare
bucățica de pământ românesc poreclit Republica Moldova, dar sunt mândră că nu încerc să
fug de el. Altfel, ce mă va mai reprezenta? El îmi spune că nu sunt doar Luncaș Natalia, 21
de ani, ci mai sunt și româncă. Știu sigur că sunt sociabilă, altminteri nu aș avea atât de mulți
prieteni în toate părțile lumii. Alta e partea cu menținerea legăturilor. Poate că pornim pe alte
drumuri, căi ce nu se interesectează și astfel se produce ruptura, dar nu e tragic. E firesc! Mai
știu și încă ceva: am un ideal și lupt pentru el, iar cel mai important e că acest ideal îmi este
integrat în eul fundamental, încât nu am momente în care să spun: azi parcă n-am fost eu, azi
am luptat pentru limba română, dar nu fac asta de obicei. Nu, eu știu cine sunt și ce mă
reprezintă.

Nu atât de importantă este culoarea sau mâncarea preferată pentru a-mi cunoaște
propriul Eu, ci ceea ce se află după ele, în adâncul sufletului: dragostea ce o port pentru tot ce
mă-nconjoară. EU știu cine sunt.