Lupul şi veveriţa

de Lev Tolstoi

Sărind în joacă de pe o creangă pe alta, veveriţa căzu drept pe spinarea unui lup
adormit. Lupul sări în picioare şi vru s-o mănânce. Veveriţa se rugă:
– Lasă-mă, lupule, să plec.
Lupul îi spuse:
– Bine, am să te las, dar numai cu condiţia să-mi spui de ce voi, veveriţele,
sunteţi atât de vesele. În timp ce pe mine mă încolţeşte necontenit urâtul, de câte
ori mă uit la voi, vă văd zburând şi zbenguindu-vă prin crengile de sus ale
copacilor.
Veveriţa îi răspunde:
– Mai întăi lasă-mă să mă urc în copac, iar de acolo ţi-oi spune, căci aici mi-i frică
de tine.
Lupul o lăsă, iar veveriţa se căţără în copac şi de acolo îi spuse:
– Urâtul te încolţeşte fiindcă eşti rău. Răutatea îţi mistuie inima. Pe când noi
suntem vesele fiindcă suntem bune şi rău nu facem nimănui.
 Pisoiul
de Lev Tolstoi

Vasea şi Katia erau fraţi şi aveau o pisică. Primăvara, pisica s-a pierdut.
Copiii au căutat-o peste tot, dar n-au putut-o găsi.
Odată se jucau lângă hambar, şi au auzit, de undeva de sus, un mieunat
subţire. Vasea s-a urcat pe scară, în podul hambarului, iar Katia sta jos şi întreba
mereu:
– Ai găsit-o? A-i găsit-o?
O bucată de vreme Vasea nu i-a răspuns. În sfârşit, i-a strigat:
– Am găsit-o! E pisica noastră… şi are pisoi. Sunt aşa de frumoşi! Vino încoace
repede!
Katia a alergat în casă, a făcut rost de lapte şi i-a dus pisicii. Erau cinci
pisoi. După ce au mai crescut puţin şi au început să se mişte din colţul lor, copiii
şi-au ales un pisoi cenuşiu cu lăbuţe albe, şi l-au luat acasă. Pe ceilalţi pisoi
mama i-a dăruit, iar pe acesta l-a lăsat copiilor. Copiii îl hrăneau, se jucau cu el,
şi-l culcau în pat cu dânşii.
Într-un rând au ieşit să se joace în drum şi au luat pisoiul cu ei.
Vântul spulbera paiele de pe drum şi pisoiul se juca cu firele de paie, iar copiii
făceau haz privindu-l. Mai apoi, au găsit pe marginea drumul măcriş, s-au apucat
să-l culeagă şi-au uitat de pisoi.
Deodată au auzit pe cineva strigând tare: „Înapoi, înapoi!” şi au văzut un
vânător venind în goana calului. Înaintea lui, doi câini alergau să apuce pisoiul.
Prostuţ cum era, pisoiul, în loc să fugă, s-a lăsat la pământ, şi-a încovoiat
spinarea şi privea ţintă către ei.
Katia s-a speriat de câini, a început să ţipe şi a fugit. Vasea s-a repezit într-
un suflet spre pisoi şi a ajuns lângă el odată cu câinii. Cînd cîinii erau cât pe ce
să înşface pisoiul, Vasea s-a trântit cu burta peste el şi l-a acoperit.
Tocmai atunci s-a apropiat şi vânătorul şi a alungat câinii, iar Vasea a dus
pisoiul acasă şi de atunci nu l-a mai luat la câmp.
 Vulturul
de Lev Tolstoi

Un vultur şi-a clădit cuibul în vârful unui arbore înalt, departe, departe. Aici
şi-a scos puii.
Într-un rând, vulturul se întorcea în zbor spre cuib, cu un peşte mare în
gheare. Jos, la rădăcina copacului, lucrau mai mulţi oameni. Cum au văzut
peştele, au înconjurat copacul şi au prins a striga şi a arunca în vultur cu pietre.
Vulturul a scăpat peştele din gheare, iar oamenii l-au ridicat de jos şi au plecat.
Pasărea s-a aşezat pe marginea cuibului, iar puişorii au ridicat capetele şi
au început să piuie: îi cereau de mâncare. Vulturul era ostenit şi nu putea zbura
din nou până la mare; s-a vârât în cuib, şi-a întins aripile peste vulturaşi, i-a
mângâiat şi le-a netezit penele, rugându-i parcă să mai aştepte puţin. Însă cu cât
îi mângâia mai mult, cu atât ei ţipau mai tare. Atunci, vulturul a zburat de lângă ei
şi s-a aşezat pe creanga cea mai de sus a copacului. Vulturaşii au început să
ţipe şi să piuie şi mai jalnic.
Scoţând şi el un strigăt puternic, vulturul şi-a întins aripile cu greu şi şi-a
luat zborul către mare. S-a întors târziu, seara; zbura încet şi aproape de
pământ. În gheare ţinea iar un peşte mare. Când a ajuns lângă copac, s-a uitat în
jur dacă nu sunt iar oameni în preajmă şi, strângându-şi repede aripile s-a aşezat
pe marginea cuibului. Vulturaşii au ridicat capetele, şi-au căscat ciocurile, iar
vulturul a sfâşiat peştele şi i-a hrănit pe rând.
Furnica și porumbița

de Lev Tolstoi

O furnică însetase şi intrând într-o apă mare ca să bea, o

luă repeziciunea apei şi o ducea în jos, fiind aproape să se înece.

O porumbiţă, văzând-o că se îneacă, aruncă o ramură de copac lângă ea,

de care furnica agăţându-se, îndată a fost scoasă la mal şi astfel porumbiţa a
scăpat-o.
De atunci ele se întovărăşiră. Şi nu după multă vreme se întâmplă că
un păsărar întinse pe jos nişte laţuri, risipind pe deasupra lor mei ca să
amăgească pe porumbiţă şi s-o prindă. Dar furnica, văzând pe păsărarul acela,
merse drept la dânsul şi-l pişcă de picior aşa de tare, că de usturime sări în sus
ţipând; iar porumbiţa atunci se sperie şi, zburând, scăpă de primejdie.
 Şoarecele, cocoşul şi motanul
de Lev Tolstoi

Un şoricel se duse să se plimbe. Umblă ce umblă el prin ogradă şi se

întoarse la mama.
- Am văzut, mamă, două animale. Unul tare fioros, celălalt tare blând.
Mama îl întrebă:
- Ia spune, cum arătau acele fiare?
Şoricelul răspunse:
- Cea fioroasă umbla de colo până colo prin ogradă, avea picioarele negre,
moşul roşu, ochii bulbucaţi, clonţul ca un cârlig. Când am trecut pe lângă ea, a
deschis clonţul, a ridicat un picior şi a prins a răcni atât de tare, că nu ştiam unde
să mă ascund.
- Acesta-i cocoşul, grăi bătrâna mamă. El nu face rău nimănui, să nu te temi de
dânsul. Da cealaltă fiară, cum arăta?
- Cealaltă stătea tolănită pe-o parte şi se încălzea la soare. Avea gâtul alb şi
pufos, lăbuţele cenuşii, netede, îşi spăla cu limba blăniţa de pe piept şi dădea
uşurel din coadă când se uita la mine.
Bătrâna mamă spuse:
- Prostuţule, prostuţule. Păi ăsta-i chiar motanul!