RĂZBOIUL CULTURAL DIN

EUROPA ȘI UMBRA LUI HITLER

*George Scarlat

2018-01-15

La 73 de ani de la încheierea celui de-a doilea război mondial şi la peste 60 de ani de la

fondarea Comunităţii Economice Europene, precursoarea actualei UE, tema celui de-al
doilea război mondial rămâne constantă, şi uneori răbufneşte la suprafaţă în Europa.
Adesea tema războiului este utilizată ca argument în dezbateri politice fără nicio
legătură cu marea conflagraţie mondială.

Dincolo de interesul firesc pentru morală, adevăr istoric sau comemorarea victimelor,
aceste răbufniri recurente ale naraţiunilor despre cel de-al al doilea război mondial
reprezintă de fapt episoade ale unui război cultural fără sfârşit. Miza o constituie
superioritatea morală. Cine are superioritatea morală are şi superioritate culturală. Şi
cine deţine superioritatea culturală deţine şi „soft power” . Iar „soft power” este o
componentă a puterii reale a unei naţiuni, în egală măsură cu celelalte componente,
adică puterea economică sau cea militară. „Soft power”, puterea de atracţie pe care o
naţiune o exercită asupra altora, admiraţia sau respectul pe care alte naţiuni o poartă
pentru naţiunea în cauză, puterea acestei naţiuni de a-şi proiecta peste hotare modelele
culturale şi propriile viziuni „despre lume şi viaţă”, este la fel de importantă ca deţinerea
unei puternice flote maritime, de exemplu.

Dacă vorbim de un „război”, fie el şi cultural, atunci vorbim şi de „combatanţi”, iar aceştia
sunt angrenaţi într-o acerbă competiţie între naţiuni. Se spune că în UE nu există, sau
cel puţin nu ar trebui să existe competiţie între naţiuni. Fireşte că asemenea situaţie ar fi
ideală, numai că ar trebui să recunoaştem că mai avem un drum lung de parcurs până
acolo.
Învestirea noului guvern austriac resuscitează dezbaterea despre nazism şi
vinovăţie

Manifestaţie împotriva FPO, considerat partid succesor al naziştilor de către

contestatarii săi. Pe pancarte scrie „FPO Raus” (FPO afară) sau „Nazi raus”
(naziştii afară)

Partidul Libertăţii din Austria este un partid ce se pronunţă împotriva migraţiei şi a ceea
ce numeşte „islamizarea Europei”. FPO a avut de-a lungul timpului şi accente
eurosceptice, de exemplu opunându-se la vremea renunţării introducerii monedei euro,
respectiv renunţării la moneda naţională, schilingul. Intrarea în coaliţia de guvernare de a
Viena a Partidului Libertăţii – FPO, împreună cu conservatorii din OVP, Partidului
Popular Austriac, a reaprins dezbaterile despre război şi acuzaţiile de nazism la adresa
FPO. Pe 29 decembrie 2016 mai multe personalităţi printre care Bernard Kouchner,
fostul ministru de Externe al Franţei şi fondator al „Medecins sans frontieres” şi Serge
Klarfeld, celebrul vânător de nazişti, au semnat o scrisoare deschisă prin care au cerut
UE boicotarea preşedinţiei semestriale a Austriei din 2018, ca urmare a prezenţei în
Guvernul de la Viena a FPO. Aceştia (FPO, n.n.) sunt „moştenitorii naziştilor”, au afirmat
semnatarii scrisorii deschise publicate în „Le Monde”.

Pe străzile oraşelor din Austria au avut loc demonstraţii de masă, dintre care ultima
sâmbătă, 13 ianuarie 2017, împotriva prezenţei FPO în guvernul de la Viena. Conform
relatărilor presei de a acest miting, „multe lozinci făceau referire la istoria ţării, 80 de ani
de la Anschluss, anexarea Austriei de către Germania nazistă in martie 1938 si
instalarea unui regim autoritar fascist. „Vă rog, nu încă”, proclama o pancartă, în timp ce
un banner avertiza că „cei care îi tolerează pe Kurz (Sebastian Kurz, liderul conservator
n.n.) și Strache (Sebastian Strache, liderul FPO n.n.) ar fi aplaudat în 1938”.

1938: Mulţimi de sute de mii de austrieci în delir l-au ovaţionat pe Hitler la intrarea
sa în Viena, după anexarea Austriei la Reichul german

Bannerul menţionat în relatarea de presă respectivă făcea trimitere la primirea triumfală

pe care i-au făcut-o lui Hitler sute de mii de austrieci la intrarea acestuia în Viena, în
1938, când Austria a fost anexată de către Germania, devenind astfel parte integrantă a
Reichului nazist. Este adevărat că o parte dintre austrieci s-au opus „Anschlussului”,
denumirea germană a anexării Austriei, dar cei mai mulţi (circa 60% după un sondaj din
epocă) au fost entuziaşti. Pe vremea aceea nu exista identitatea austriacă, locuitorii
Austriei socotindu-se germani. În timpul războiului, austriecii au servit în Wermacht la fel
ca oricare alţi germani. Adolf Hitler era austriac şi a reuşit să dobândească cetăţenia
Germaniei abia în anul 1932. Alături de Hitler, mai mulţi austrieci au fost nazişti de
seamă, printre care Alois Brunner, adjunctul lui Adolf Eichman, Ernst Kaltenbrunner,
şeful RSHA, (siguranţa Reichului) sau Otto Skorzeny, legendarul ofiţer de paraşutişti
care l-a eliberat pe Mussolini din captivitate la ordinul lui Hitler. Unul dintre faimoşii
austrieci acuzaţi de nazism a fost Kurt Waldheim, fost secretar general ONU şi fost
preşedinte al Austriei. Kurt Waldheim a fost membru al organizaţiei de studenţi al
Partidului Naţional-Socialist şi apoi s-a înrolat în Wehrmacht şi în timpul războiului a
luptat pe frontul de Răsărit, iar apoi în Grecia şi Iugoslavia, ca ofiţer de informaţii militare,
cu gradul de locotenent-major.

Austria a reuşit să se poziţioneze după război ca o ţară ocupată de Germania, nicidecum

ca o învinsă, în calitatea de parte integrantă a Reichului german. Trebuie spus însă că în
această privinţă Austria nu a făcut decât să se supună deciziilor aliaţilor învingători.
Aceştia doreau ca după război să separe Austria de Germania, cu scopul de a slăbi
puterea Germanie şi din acest motiv, în „Declaraţia de la Moscova” din 1943, aliaţii au
afirmat că după război Austria îşi va recăpăta independenţa şi că Austria a fost prima
victimă a agresiunii naziste, prin anexarea a la Reichul german în 1938. În anul 1955 s-a
semnat Tratatul de Stat cu Austria care a consfinţit sfârşitul ocupaţiei militare a aliaţilor,
precum şi statutul de neutralitate al ţării.
Scenă din filmul „Sunetul muzicii” (1965)

Cultura populară, filmele artistice, reprezintă un important instrument în cadrul războiului

cultural. În acest sens, în SUA şi în întreaga lume, Austria şi-a consolidat imaginea de
victimă a nazismului după succesul filmului „The sound of music” din 1965, sau „Sunetul
muzicii” în versiune românească, o producţie hollywoodiană cu Julie Andrews şi
Christopher Plummer în rolurile principale. Filmul a avut un imens succes de casă,
situându-se pe locul 5 într-un top al filmelor din toate timpurile după box-office, cu
încasări de 2,36 miliarde dolari la cursul din 2014. Spre comparaţie, pe primele patru
locuri sunt 1. „Pe aripile vântului” (1939) – 3,44 mrd dolari 2. „Avatar” (2009) – 3,02 mrd
dolari, 3. „Războiul Stelelor” (1977) – 2,82 mrd dolari şi 4. „Titanic” (1997) – 2,51 mrd
dolari. „Sunetul muzicii” a primit cinci Premii Oscar, printre care pentru cel mai bun film şi
cel mai bun regizor, precum şi două „Globuri de Aur”. Pe scurt, eroul principal, căpitanul
austriac de marină în rezervă Von Trapp, un antinazist convins, se însoară cu
guvernanta celor şapte copii ai săi. După anexarea Austriei la Reichul nazist Von Trapp
primeşte ordin de recrutare în marina germană. Ca antinazist convins, se opune
recrutării în marina lui Hitler şi reuşeşte o spectaculoasă evadare împreună cu
numeroasa sa familie. Distribuţia în Europa a filmului a fost sprijinită de un concern
austriac.
Transformarea Austriei în victimă şi negarea legăturilor etnice cu Germania a avut însă şi
un preţ în plan identitar. De unde, înainte de cel de-al doilea război mondial, practic toţi
austriecii se considerau germani, deja de la sfârşitul anilor 1980, doar 6% dintre austrieci
se mai considerau germani. În această privinţă FPO a avut o atitudine oscilantă, de la
susţinerea pan-germanismului, la identitatea şi patriotismul austriac.

Păcatul originar a FPO: Naziştii fondatori ai partidului

FPO este un partid legal înregistrat şi care acţionează în cadru constituţional al

Republicii Austria. Scorul record obţinut la alegeri, de 26%, nu se datorează doar retoricii
sale împotriva migraţiei sau „islamofobiei”, conform clişeelor din presa internaţională.
Numeroşi austrieci au votat FPO că pentru că acesta este în mod declarat un partid
antisistem. În Austria „Sistemul” nu este deloc o abstracţiune, ci reprezintă împărţirea
puterii şi privilegiilor în societate de sus până jos, timp de decenii, între popularii din OVP
şi social-democraţi, totul în numele „consensului” naţional. Această stare de lucruri din
societatea austriacă este considerată sufocantă de mulţi austrieci dornici de ascensiune
socială și economică, sau ale căror vederi liberale sunt în contradicție cu ceea ce ei
consideră că ar fi „sistemul de castă” din Austria. De altfel, în UE contestarea la adresa
intrării în guvern a FPO a fost foarte timidă, dacă nu chiar absentă la nivel oficial,
comparativ cu boicotul diplomatic la care a fost supusă Austria în Europa după alegerile
din 1999, care au dus, de asemenea, la formarea în anul 2000 a unei coaliţii OVP-FPO.
Din cauza boicotului repectiv Jorg Haider, liderul de atunci al FPO, a renunţat la postul
de cancelar şi, în cele din urmă, FPO a părăsit guvernarea.

Însă problema FPO nu este atât prezentul, cât trecutul, pentru că partidul a fost fondat
de foşti nazişti, fapt ce reprezintă principalul argument al contestatarilor săi, în special
din zona ONG-urilor care organizează manifestaţiile de stradă şi protestele împotriva
FPO.
Anton Reinhaller (stânga), fondatorul „Partidului Libertăţii”, aflat în prezent la
putere în Austria

Primul preşedinte al FPO (1956-1958) a fost Anton Reinthaller, un nazist din vechea
gardă, de dinainte de venirea la putere a lui Hitler, fiind membru al NSDAP încă din anul
1928. Reinthaller a servit în SS cu gradul onorific de general-maior şi a fost subsecretar
de stat în Guvernului Reichului nazist, la Ministerul Agriculturii. Printre prietenii şi
protectorii lui Reinthaller se numărau nazişti importanţi, ca Rudolph Hess, adjunctul lui
Hitler (până la fuga sa în Anglia) sau generalul SS Ernst Kaltenbrunner, şeful RSHA,
condamnat la moarte în cadrul procesului de la Nurenberg. Următorul preşedinte al
FPO după Reinthaller a fost Friedrich Peter (1958-1978), membru al partidului nazist,
veteran pe fronturile de Est şi de Vest, unde a servit în Waffen SS cu gradul de
locotenent-major. Peter a fost suspectat de crime de război, pentru că brigada sa SS a
fost detaşată la „Einsatzgruppe C”, care s-a ocupat cu exterminarea a sute de mii de
evrei pe frontul de răsărit, însă el a negat că ar fi avut vreun amestec.

Jorg Haider la Urlichsberg, Austria, pe 1 octombrie 2000, comemorând veteranii

austrieci din Waffen SS

Unul dintre cei mai cunoscuţi preşedinţi ai FPO pe plan internaţional a fost Jorg Haider
(1986-2000), care a şi reuşit să-şi aducă partidul în coaliţia de guvernare în anul 2000,
stârnind oprobiul Uniunii Europene. Haider era fiul a doi nazişti convinşi. Robert, tatăl
său, era nazist încă din 1929, apoi membru în batalioanele de asalt S.A. şi veteran de pe
fronturile de Est şi de Vest în cadrul Wermacht, iar mama sa, Dorotheea, era cadru de
conducere în organizaţia nazistă „Liga tinerelor germane”.
Actualul preşedinte al FPO şi în acelaşi timp vicecancelar al Austriei, Heinz Christian
Strache, născut în 1969, a fost arestat de poliţia germană în urmă cu trei decenii pentru
că a participat la un protest cu torţe al unei organizaţii naziste ce se revendica de
la „Hitler Jugend”/Tineretul Hitlerist, organizaţia de tineret a NSDAP, partidul lui Hitler.
Strache afirmă însă că respinge extremismul şi califică implicarea sa din tinereţe într-o
organizaţie neo-nazistă drept o „naivitate” pe care o regretă.

Trebuie adăugat şi că FPO recunoaşte Ierusalim drept capitala Statului Israel, iar
Strache a călătorit în Israel în anul 2010 alături de alţi reprezentanţi ai unor partide de
dreapta europene, care au adoptat acolo „Declaraţia de la Ierusalim”, prin care recunosc
dreptul Israelului la existenţă şi la apărarea împotriva terorismului. În decembrie 2010, la
invitaţia FPO, a sosit a Viena ministrul adjunct al Apărării din Israel, Ayoob Kara,
reprezentant al Partidului Likud, al premierului Netanyahu. Criticat în Kneseth,
parlamentul israelian, pentru că s-a întâlnit cu „neo-naziştii”, Kara i-a acuzat pe critici de
populism şi a spus că FPO a fost singurul partid care a apărat Israel în cazul incidentului
israeliano-turc „Flotila Gaza”, în timp ce socialiştii au îndemnat la un boicot general al
Israel.

Minimalizarea responsabilităţii Ungariei privind Holocaustul şi reabilitarea lui

Horthy

Controversele privind implicarea Ungariei în cel de-al doilea război mondial s-au
intensificat odată cu venirea la putere a lui Viktor Orban. Cu scopul mobilizării
naţionaliste a populaţiei în jurul FIDESZ, premierul Viktor Orban a început o campanie de
reabilitare a regimului Mikos Horthy aflat a putere în timpul războiului, dar şi a unor
intelectuali şi scriitori acuzaţi de antisemitism. Ungaria a fost unul dintre cei mai vechi
aliaţi ai lui Hitler. Cu sprijinul Germaniei naziste Ungaria a participat la dezmembrarea
Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi României, de la care a anexat importante teritorii şi a
participat apoi cu efective însemnate la războiul antisovietic, trupele Ungariei ajungând
până la Cotul Donului. De asemenea, Ungaria are şi o responsabilitate în privinţa
Holocaustului, pentru că circa 600.000 de evrei unguri, dintre care 166.000 din
Transilvania de Nord, anexată la Ungaria ca urmare a Dictatului de la Viena, au sfârşit în
lagărele de concentrare naziste.

Punctul de vedere al Ungariei este că acela că nu este responsabilă pentru Holocaust,

din cauză că deportarea evreilor de pe teritoriul său şi exterminarea acestora au fost
făcute de către germani. Adevărul este că evreii au fost adunaţi de la casele lor şi urcaţi
în trenurile cu destinaţia Auschwitz de către jandarmii unguri, dar şi în această privinţă
ungurii au o explicaţie, anume că Ungaria a fost ocupată de Germania care a instalat la
putere a Budapesta un guvern nazist marionetă.
În prezent, Ungaria se poziţionează şi ea ca o ţară ocupată în timpul războiului, ca o
victimă a Germaniei. Regimul Viktor Orban a reabilitat imaginea regentului Ungariei,
Miklos Horthy, şeful statului din perioada războiului. Horthy nu ar fi fost aliatul lui Hitler şi
nici nu a avut vreo responsabilitate în Holocaust, care s-ar fi petrecut împotriva voinţei
sale, singurii vinovaţi fiind germanii.

Premierul Viktor Orban la festivitatea de dezvelire a bustului lui Miklos Horthy,

conducătorul Ungariei din timpul războiului

Orban a expediat problema responsabilităţii Ungariei privind cel de-al doilea război
mondial prin adoptarea Constituţiei din 2011. În preambulul constituţiei se spune că
Ungaria şi-a pierdut independenţa pe 19 martie 1944 (când a fost ocupată de Germania),
ceea ce a stârnit protestele organizaţiilor evreieşti, care au apreciat că astfel se
urmăreşte înlăturarea responsabilităţii Ungariei pentru deportarea evreilor.
Monumentul din Budapesta care a stârnit indignarea organizaţiilor evreieşti şi
protestele opoziţiei liberale

Monumentele au un rol bine determinat în cadrul războiului cultural şi sunt menite să

transmită propria interpretare a istoriei şi propriile valori ale celor care le-au ridicat. În
acest sens, în iulie 2014 regimul Viktor Orban a dispus ridicarea în Budapesta a unui
monument ce comemorează victimele ocupaţiei germane. Vulturul, care are inscripţionat
pe o aripă anul 1944, al ocupaţiei germane, reprezintă Germania nazistă, iar Arhanghelul
Mihail simbolizează „inocenta” Ungarie. Demersul a provocat protestele organizaţiilor
evreieşti din Ungaria şi din toată lumea, precum şi manifestaţii de stradă ale opoziţiei
liberale. Contestatarii monumentului spun că astfel se urmăreşte inocentizarea Ungariei
şi pasarea responsabilităţii pentru Holocaust exclusiv pe seama Germaniei.

Controversele despre război afectează relaţia dintre Germania şi Polonia

 Republica Federală Germania a luat foarte în serios responsabilităţile germane privind
declanşarea celui de-al doilea război mondial şi Holocaustul, încă de la înfiinţarea sa în
1949 şi până în prezent. Germania a plătit despăgubiri de război, dar şi compensaţii
pentru evreii sau romii deportaţi în lagărele de concentrare naziste. S-a adoptat legislaţia
pentru denazificare şi pentru combaterea nazismului şi antisemitismului, iar aceste legi
sunt implementate cu fermitate de către justiţia germană. În Germania nimeni nu
glumeşte cu aşa ceva.

Termenul german „Vergangenheitsbewältigung” înseamnă în traducere aproximativă

românească „lupta pentru a depăşi trecutul” şi în Germania este folosit pentru a
desemna ansamblul de activităţi, idei, dezbateri publice, măsuri legale şi administrative,
opere literare etc. ce pun în discuţie ruşinea legată de trecutul nazist şi complicitatea la
crimele de război. „Vergangenheitsbewältigung” a început să facă parte din identitatea
naţională şi culturală din Republica Federală Germania şi a intrat inclusiv în literatură
prin operele unor scriitori ca Gunther Grass şi Siegfried Lenz.

În Germania complexul vinovăţiei pentru perioada nazistă a ajuns chiar până la

manifestări deviante. Teroriştii de extremă stânga din banda „Baader-Meinhof” sau
„Facţiunea Armata Roşie”, ale căror atentate au însângerat Germania de la sfârşitul
anilor 1960 şi începutul anilor 1990 au avut ca principală motivaţie declarată ura şi
revolta faţă de părinţii lor care au fost nazişti. Complexul german al vinovăţiei stă şi la
baza „Willkommen kultur”, cultura de bun-venit, adică acceptarea în Germania a peste
un milion de refugiaţi şi imigranţi din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord în anul 2015.

O controversă despre responsabilitatea Holocaustului, iscată de la un serial de

televiziune, a deteriorat însă relaţia bilaterală dintre Germania şi Polonia. Postul german
de televiziune ZDF a lansat în Germania şi Austria în anul 2013 şi ulterior în alte state,
printre care SUA şi Marea Britanie, serialul „Unsere Mutter, Unsere Vater” – Mamele
noastre, taţii noştri, despre destinul a cinci tineri berlinezi, băieţi şi fete, în timpul celui
de-al doilea război mondial. Miniserialul de trei episoade a avut un buget imens pentru o
asemenea producţie, de 14 milioane euro şi un rating în Germania peste orice aşteptări,
cu şapte milioane telespectatori, episodul final având un procent de 20,5 market share în
rândul telespectatorilor cu vârste cuprinse între 14-59 ani, considerat foarte mare pentru
ZDF.
 Scenă din serialul german „Mamele noastre, taţii noştri”. Un fermier îi întreabă pe
partizanii polonezi: „Aveţi evrei printre voi?”. Un partizan cu brasarda alb-roşie,
culorile naţionale ale Poloniei, îl asigură: „Nu, îi înecăm pe evrei ca pe pisoi”.

Polonezii au considerat că serialul îi descrie ca fiind antisemiţi, implicaţi în atrocităţile

Holocaustului. Unul dintre personajele din film, luptător în „Armata Krajowa”, rezistenţa
poloneză, spunea: „Îi înecăm pe evrei ca pe pisoi”. Ca reacţie, un veteran polonez din
„Armata Krajowa” a dat în judecată la un tribunal din Cracovia pe Nico Hoffman,
producătorul serialului. Ambasadorul polonez la Berlin, Jerzy Margański, a scris o
scrisoare deschisă către ZDF în care a afirmat că serialul este „grotesc, tendenţios”, iar
ambasadorul Poloniei la Washington, Ryszard Schnepf, s-a adresat companiei Music
Box, care a difuzat serialul în SUA şi Marea Britanie cu titlul „Generation War”. La
Londra, cetăţenii polonezi au manifestat în faţa sediului BBC, protestând împotriva
intenţiei anunţate de BBC de a difuza serialul. Pe pancarte erau scrise lozinci lozinci de
genul „Stop Nazi Propaganda”.
Titlul de pe coperta unei reviste poloneze, ca reacţie la serialul ZDF: „Falsificarea
istoriei/Cum se transformă germanii în victime ale celui de-al doilea război
mondial”

Tadeusz Filipkowski, purtătorul de cuvânt al Asociaţiei Internaţionale a veteranilor din

„Armata Krajowa” a declarat pentru „Daily Telegraph” că: „Suntem mânioşi din cauza
mesajului acestui film. Noi credem că este o calomnie mârşavă şi o tentativă de a
justifica crimele naziste prin punerea lor pe seama presupusului antisemitism care ar fi
existat în Polonia înainte de război. Guvernul nostru ar trebui să nu ignore acest atac
îndreptat împotriva reputaţiei noastre”. Veteranul Filipkowski a dat de fapt glas unei opinii
care a început să se răspândească în Polonia, conform căreia Germania ar fi declanşat
o campanie de culpabilizare ţărilor din Est pentru Holocaust, cu scopul de a difuza
responsabilitatea şi a reduce astfel vina germanilor.

Trebuie menţionat că nu doar polonezii au contestat serialul. „The New York Times” a
comparat serialul cu filmele de propagandă nazistă din timpul războiului. În Rusia,
moderatori de televiziune dar şi o organizaţie condusă de ministrul Culturii, Vladimir
Medinski, au acuzat serialul „Unsere Mutter, Unsere Vater” că „distorsionează şi rescrie
istoria”. Unul dintre motivele supărării ruşilor era acela că în serial era prezentată o
scenă în care soldaţii ruşi au împuşcat toţi răniţii dintr-un spital german de campanie şi
au încercat să o violeze pe sora medicală Charlotte, o eroină principală din serial, care
rămăsese să aibă grijă de răniţi. Charlotte a fost salvată însă de o femeie, ofiţer NKVD,
care i-a explicat apoi superiorului său său că URSS va avea nevoie totuşi de oameni
pentru a conduce noua Germanie de după război.

Şi ziare germane ca „Die Welt” şi „Bild” au criticat serialul TV. „Die Welt” a scris că
personajele germane erau prezentate ca nişte tineri simpatici din elita Berlinului, în timp
ce partizanii polonezi erau înfăţişaţi ca nişte ţărănoi, iar „Bild” a scris că nu există izvoare
istorice că „Armata Patriei”, rezistenţa poloneză, i-ar fi persecutat pe evreii din Polonia în
timpul războiului. Nico Hoffman, realizatorul serialului, a declarat că n-a vrut să jignească
pe nimeni şi a spus că a fost o greşală că nu a consultat şi istorici polonezi în timpul
realizării serialului. Ca să mai dreagă lucrurile în urma reacţiilor de contestare,
televiziunea germană ZDF, producătoarea serialului „Unsere Mutter…”, a realizat un
documentar despre supravieţuirea în Polonia în timpul ocupaţiei germane.

Pe fondul răcirii relaţiei dintre Germania şi Polonia, mai ales de la câştigarea alegerilor
parlamentare şi prezidenţiale de către PiS, partidul lui Kaczynsky, în anul 2016, polonezii
au început să aducă tema războiului şi a culpabilităţii Germaniei în relaţia bilaterală. Ei
consideră că Germania nu s-a achitat faţă de Polonia în privinţa distrugerilor din ce de-al
doilea război mondial, şi pe de altă parte compară ceea ce ei consideră a fi tendinţele
hegemonice ale Germaniei din cadrul UE cu politica Reichului nazist. De cealaltă parte,
germanii sunt din ce în ce mai iritaţi de această abordare. Ei consideră că este iraţional
să li se aducă drept argument vina Germaniei din timpul războiului în cadrul discuţiilor,
negocierilor privind afacerile europene. Germanii mai consideră că cererile Poloniei
privind despăgubire pentru distrugerile de care Germania s-a făcut vinovată în timpul
războiului reprezintă o adevărată „linie roşie”, pe care polonezii ar trebui să nu o treacă.
Coregrafie a galeriei clubului de fotbal Legia Varşovia. Un ofiţer nazist ţine pistolul
la tâmpla unui copil polonez

Odată cu anunţul că Seimul polonez analizează posibilitatea solicitării de despăgubiri

de la Germania pentru distrugerile din cel de-al doilea război mondial, controversa
privind despăgubirile de război a ajuns în tribunele stadioanelor. Pe 2 august 2017, la un
meci din campionatul intern, galeria echipei de fotbal „Legia Varşovia” a prezentat o
coregrafie ce făcea trimitere la răscoala antinazistă din Varşovia din vara lui 1944. Pe
fondul steagului alb-roşu polonez era inscripţionat anul răscoalei, 1944, precum şi o
imagine cu un ofiţer german ţinând pistolul la tâmpla unui copil polonez. Inscripţia în
limba engleză de la baza imaginii, tradusă în limba română, este „În timpul răscoalei din
Varşovia germanii au ucis 160.000 persoane, mii dintre acestea fiind copii”. UEFA a
sancţionat clubul „Legia” pentru această coregrafie.

Grecia cere Germaniei 279 miliarde euro ca despăgubiri de război

Criza economică, austeritatea, sacrificiile cerute pentru a se respecta termenele de plată

ale împrumuturilor pentru stabilizarea economiei greceşti, au creat o stare de spirit
explozivă în Grecia. La fel ca în multe cazuri când nenorocirile lovesc un popor, se
caută şi vinovatul, iar mulţi greci au fost convinşi că acesta ar fi Germania, care le-ar
impus fi impus austeritatea economico-socială, cu toate privaţiunile ce decurg de aici. În
Grecia, în special în presa de stânga, s-a declanşat pe durata crizei o furibundă
campanie antigermană, cancelarul Angela Merkel fiind comparată frecvent cu Adolf Hitler
în fotomontaje de pe coperţile revistelor greceşti, sau pe bannerele manifestanţilor de
stânga.

Ziarul „Dimokratia”: „Memorandum macht frei”, joc de cuvinte ce vine de la

semnarea memorandumului cu FMI, cerută Greciei de UE şi „Arbeit macht
frei/Munca eliberează”, lozinca lagărului de la Auschwitz.

Pe acest fundal, guvernul grec de stânga, al Partidului Syriza, condus de premierul

Alexis Tsipras a cerut Germaniei depăgubiri de 279 miliarde euro, în contul ocupării
Greciei de către trupele naziste în cel de-al doilea război mondial. Premierul Tsipras
personal a exprimat această cerere cu ocazia vizitei pe care a făcut-o la Berlin în martie
2015, în cursul conferinţei comune de presă pe care a ţinut-o împreună cu cancelarul
Angela Merkel. Germanii au replicat că această chestiune este închisă din punct de
vedere legal, iar vicecancelarul Sigmar Gabriel a declarat că legarea „bailout-ului” – a
salvării economiei greceşti de către eurozonă – de chestiunea depăgubirilor de război
este o prostie. Sigmar Gabriel a adăugat că are un „uriaş respect” pentru sacrificiile pe
care le fac cetăţenii Greciei ca urmare a programului de „bailout”, însă a precizat că
elitele greceşti au jefuit ţara.
Primul gest de premier al lui Tsipras: omagii la memorialul victimelor ocupaţiei
germane

Tema ocupaţiei germane în Grecia în timpul celui de-al doilea război mondial este
centrală în discursul lui Alexis Tsipras. Primul său gest după învestirea în funcţia de
prim-ministru a fost vizita la monumentul de la Kaisariani, ridicat în memoria celor 200
greci împuşcaţi de germani la 1 mai 1944, unde a depus o floare în memoria ocupaţiei
germane. Ostatecii erau comunişti greci care se aflau la închisoare şi au fost executaţi
ca represalii, după ce guerilla comunistă ELAS a împuşcat un general german. În
contextul acuzaţiilor la adresa Germaniei în chestiunea bailout şi a austerităţii şi a
campaniei împotriva cancelarului Merkel, s-a apreciat că gestul lui Tipras s-a vrut a fi o
sfidare la adresa Germaniei.

Victoria în cel de-al doilea război mondial a devenit argument la negocierile pentru
Brexit

Marea Britanie a folosit intens cinematografia pentru a-şi proiecta imaginea de eroism,
de ţara care a înfruntat de una singură Germania nazistă după capituarea Franţei,
precum şi ca eliberatoare a Europei, unde a adus democraţia după înfrângerea tiraniei
naziste. Firmele de război britanice din anii 1950-1970, de cele mai multe ori realizate cu
bani americani, au constituit la vremea respectivă succese de casă şi au devenit clasice
ale cinematografiei mondiale, cum ar fi „Marea evadare” sau „Tunurile din Navarone”.
Britanicii sunt prezentaţi în aceste filme ca fiind curajoşi, ingenioşi, eroi şi gentlemani, iar
filmele respective sunt reluate în fiecare an la televiziunile britanice în perioada
sărbătorilor de iarnă, când oamenii de obicei stau acasă şi audienţa televiziunior creşte
semnificativ.
Afişul filmului „Tunurile din Navarone” (1961). Cu cu o distribuţie de excepţie,
filmul s-a bucurat de un succes mondial

„Tunurile din Navarone” (1961) a devenit un „clasic” şi a constituit o excelentă

promovare a Marii Britanii şi a contribuţiei acesteia la victoria din cel de-al doilea război
mondial. A fost un film inovativ pentru vremea sa, unul dintre primele filme de „comando”
din istoria cinematografiei. Se cunoaşte însă mai puţin faptul că filmul cosmetizează de
fapt dezastrul militar britanic din „Campania pentru Dodecanez”, din Marea Egee.
Campania a fost una dintre cele mai inepte şi inutile operaţiuni militare din timpul
războiului, iar britanicii au suferit pierderi grele de dragul fanteziilor şi aventurismului
premierului Winston Churchill, iniţiatorul operaţiunii.

După o lungă întrerupere de-a lungul căreia cinematografia britanică a realizat filme cu
„realism social”, despre marginalizaţii societăţii, filme cu gangsteri de genul celor ale
regizorului Guy Ritchie ori comedii uşurele, tema războiului s-a întors în forţă. Numai în
anul 2017 s-au realizat filme ca „Darkest hour”, un film biografic despre Winston
Churchill la începuturile războiului, bine primit de critici, cu o nominalizare la Globul de
Aur şi cu încasări de aproape 30 milioane dolari. Însă lovitura a fost dată de
cinematografia britanică în 2017 cu „Dunkirk”, un film despre evacuarea de pe plajele de
la Dunquerque a corpului expediţionar britanic, după înfrângerea Franţei din 1940. Este
filmul de război cu cele mai mari încasări făcute vreodată, cu 525,6 milioane dolari
obţinuţi în lumea întreagă.
Scenă din Dunkirk (2017), filmul britanic de război care a înfuriat Franţa

Pentru că tema războiului rămâne sensibilă, mai ales în contextul războiului cultural,
„Dunkirk” a stârnit vii polemici printre foştii aliaţi. Un site rusesc i-a luat în derâdere pe
britanici pentru că ar glorifica laşitatea, însă a primit replica britanicilor care au reamintit
că în iunie 1940, când se petrecea acţiunea din „Dunkirk”, ruşii erau aliaţii lui Hitler, ca
urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov.

Cele mai virulente reacţii la adresa filmului s-au înregistrat în Franţa. Francezii sunt
suspicioşi la adresa anglo-saxonilor, mai ales pe tema războiului, şi suferă de nevroze şi
complexe în egală măsură din cauza înfrângerii rapide în faţa Germaniei din 1940, dar şi
a eliberării Franţei de către antipaticii anglo-americani, considerată o altă umilinţă. „Le
Monde” a scris că filmul este de o impoliteţe devastatoare faţă de francezi, pentru că
este „exclusiv britanic” şi manifestă o deranjantă indiferenţă faţă de francezi. „Unde sunt
cei 40.000 de soldaţi francezi care s-au sacrificat la Dunquerque”? – se lamenta criticul
de film de la „Le Monde”, deranjat că filmul „Dunkirk” a alocat fix 12 secunde soldaţilor
francezi. „Huffington Post – Franţa” a scris că englezii au tendinţa supărătoare de a
scoate în faţă meritele armatei britanice şi de a minimaliza meritele armatei franceze.
Ziaristul britanic Max Hastings le-a replicat francezilor că „Dunkirk” este „ruşinos de
britanic” aşa cum şi filmele de război ale lui Steven Spielberg sunt „ruşinos de
americane” şi i-a sfătuit în derâdere pe francezi să-şi facă propriul film dacă vor să-şi
spună povestea. „Le Figaro” a spus că filmul schimbă în mod deliberat istoria şi că
soldaţii francezi au fost prezentaţi ca un grup de siluete ascune şi derizorii, iar revista
„Herodote” a scris că „istoria a fost reconvertită în joc video”.

„Il Giornale” din Italia a consemnat cu sarcasm despre această controversă, scriind
despre „războiul de la cinema”, unde „geopolitica e popcorn”. În încheiere, „Il Giornale”
trage concluzia: „Calmi tutti, è solo cinema. O no?”/Calmaţi-vă cu toţii, e doar cinema.
Sau nu e?. La această întrebare a cronicarului italian putem răspunde cu certitudine:
„Nu, nu e doar cinema”.

Reacţia presei franceze faţă de filmul britanic „Dunkirk” dovedeşte că războiul cultural
este în toi şi nimeni nu crede că filmele artistice sunt ficţiune, ci un joc de sumă nulă,
unde câştigul pentru o naţiune înseamnă pierdere pentru alta.
Euroscepticul Nigel Farage pozând cu afişul filmului „Dunkirk” aflat în spatele său

Dovadă că disputa despre „Dunkirk” nu este doar despre a şaptea artă, ci despre politică
şi război cultural, este şi instrumentarea evenimentului de către Nigel Farage, fostul
preşedinte al UKIP şi unul dintre liderii campaniei pro-Brexit. El a postat pe twitter poza
de mai sus împreună cu un text prin care îndemna toţi tinerii să vizioneze acest film.
Mesajul a fost înţeles în Marea Britanie. Farage făcea aluzie la „splendida izolare” a
Albionului şi compara retragerea britanicilor de pe continent în 1940 cu retragerea Marii
Britanii din UE.

Victoria Marii Britanii asupra Germaniei în cel de-al doilea război mondial constituie un
element central în mitologia naţională britanică, motiv pentru care englezii nu ezită să
folosească războiul ca argument în controversa privind negocierile Brexit cu Germania,
statul care domină UE. Englezii consideră că au învins Germania, că R.F. Germania,
unde deţineau o zonă de ocupaţie s-a înfiinţat în 1949 cu aprobarea lor, că Germania a
aderat la NATO în 1955 cu aprobarea Marii Britanii, iar cele două Germanii, inclusiv
Berlinul, unde britanicii au deţinut un sector de ocupaţie până în 1990, s-au unit tot cu
acceptul lor. Așadar, ei se consideră învingători care au un ascendent asupra învinsului
german, la 73 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial.
Berlin. Sectorul britanic de ocupaţie la Poarta Brandenburg

Astfel, în martie 2017 parlamentarul conservator Bill Cash, un vechi eurosceptic, a

declarat că „oficialii europeni care ar vrea să lovească Marea Britanie cu un Brexit
împovărător sunt extravaganţi, şi ei ar trebui să-şi amintească cum statele europene au
anulat datoriile de război ale Germaniei în anii 1950”.

Adresându-i-se unui ministru însărcinat cu Brexitul, Bill Cash a adăugat: ”Poate aveţi în
minte că atunci, în 1953, a existat un lucru numit Acordul de la Londra privind datoriile
când Germania, pentru toate distrugerile pe care le-a făcut în cel de-al doilea război
mondial şi pentru agresiunea sa neprovocată, a constatat că în circumstanţe de-a dreptul
remarcabile, i-am redus jumătate din datorie”.

Nu doar partizanii eurosceptici ai Brexit leagă ieşirea Marii Britanii din UE de cel de-al
doilea război mondial, ci şi adversarii lor, pro-europenii, ca Michael Heseltine, un influent
conservator din cabinetele Thatcher şi Major. Despre Brexit, Heseltine a declarat
că „votul pentru Brexit a fost acelaşi lucru cu a dărui Germaniei victoria din ce de-al
doilea război mondial…oferind Germaniei şansa de a deveni jucătorul dominant în
Europa… Tocmai le-am oferit (germanilor n.n.) ocazia de a câștiga pacea, ceea ce mi se
pare destul de inacceptabil”.

De altfel discursul despre Germania şi cel de-al doilea război mondial a fost o temă
importantă, atât în campanie pentru referendum cât şi în prezent, de-a lungul
negocierilor pentru Brexit. Nigel Farage şi-a desfăşurat campania pro-Brexit pe muzica
din filmul „Marea Evadare”, un film clasic de război despre evadarea prizonierilor britanici
şi aliaţi dintr-un lagăr nazist. Mesajul subliminal era că Marea Britanie evadează din UE,
comparată în mod nedrept cu un lagăr nazist de prizonieri.

Un alt lider al campaniei pro-Brexit, fostul primar al Londrei, Boris Johnson, declara
că „UE şi Hitler sunt parte a aceleiaşi lungi istorii de tentative eşuate de a domina
Europa…Napoleon, Hitler, diferiţi oameni au încercat asta şi s-a sfârşit tragic. UE este o
tentativă de a face asta prin metode diferite”.

Veteranii de război au fost folosiţi de-a lungul campaniei pentru Brexit de ambele tabere.
La o întâlnire electorală a taberei pro-Brexit, unde a participat ministra Ocupării Forţei de
Muncă, Priti Patel, veterani de război trecuţi de 90 de ani au invocat lupta cu nazismul ca
argument în favoarea Brexit. Donald Williams, fost caporal în regimentul de puşcaşi
regali, a declarat că „Prea mulţi oameni au murit pentru democraţie în această ţară
pentru a o pierde acum în favoarea UE”. El le-a spus activiştilor pro-Brexit: „Noi am
salvat Europa, acum şi voi puteţi s-o faceţi”. Williams a avertizat asupra „diktatului”
oficialilor nealeşi din Europa spunând că „dacă adaugi două litere la diktat îţi iese
dictator”.
De cealaltă parte, un clip video al premierului de atunci, David Cameron prezenta un
apel emoţionant a unui număr de patru veterani de război, care cereau publicului să
voteze împotriva Brexit, pentru că Brexit ar pune în pericol securitatea pentru care ei au
luptat în tinereţe, în cel de-al doilea război mondial. Unul dintre cei patru veterani, Lordul
Bramall, de 92 ani, fostul şef al forţelor armate, a declarat că votul pentru ieşirea Marii
Britanii din UE ar pune în pericol sacrificiul celor care au murit pentru patrie.

Impunerea propriei versiuni despre război este obiectiv major de politică externă
al Federaţiei Ruse

Parada de Ziua Victoriei la Moscova, 9 mai 2017

În Federaţia Rusă, succesoarea URSS, stat care a suferit cele mai mari pierderi de vieţi
omeneşti, între 20-30 milioane, Victoria a devenit un mit fondator al statului. Denumirea
oficială a războiului în Rusia este „Marele Război pentru Apărarea Patriei”. Denumirea
de „Vtoroi Mirovoi”, adică de cel de-al doilea război mondial este folosită doar pentru a
se desemna alte teatre de operaţiuni decât frontul de răsărit. Ziua semnării de către
germani a capitulării în faţa URSS, 9 mai 1945, este numită „Deni Pobeda/Ziua Victoriei”
şi prilejuieşte parăzi de dimensiuni gigantice în toate oraşele din Rusia.
Scenă din filmul Stalingrad (2013), selectat pentru Premiul Oscar pentru cel mai
bun film străin

La televiziunile ruseşti sunt prezentate zilnic seriale şi filme artistice având ca temă
eroismul ruşilor din cel de-al doilea război mondial, la fel ca în perioada sovietică. În
prezent, cinematografia rusească a făcut şi filme de război pentru export, de exemplu,
„Stalingrad” (2013), care a fost selectat pentru „Premiul Oscar pentru cel mai bun film
străin”, fără a fi totuşi nominalizat. În film sunt utilizate efecte spectaculoase gen
hollywoodian, pelicula fiind realizată cu cele mai înalte tehnologii. Este primul film non-
american care foloseşte tehnologia IMAX 3D, ce permite o rezoluţie a imaginii cu mult
mai ridicată decât tehnologiile anterioare.

Atât impunerea versiunii ruseşti asupra celui de-al doilea război mondial cât şi grija
pentru cimitirele militare şi monumentele eroilor sovietici din străinătate reprezintă
priorităţi de politică externă pentru Federaţia Rusă.

Statele din vecinătatea Rusiei, mai ales statele baltice şi Ucraina, acuză Rusia că
foloseşte mitologia victoriei în război în scopuri agresive şi expansioniste. Unul dintre
simbolurile victoriei, stabilite de către Vladimir Putin, este Gheorghevskaia lenta/panglica
Sf. Gheorghe, cu dungi negre şi portocalii sau galbene, care se împarte în milioane de
exemplare în statele fostei URSS în preajma Zilei Victoriei de către tineri voluntari
putinişti. Fiind la origine o distincţie ţaristă, panglica Sf. Gheorghe era necunoscută în
URSS în perioada războiului şi ulterior. În Ucraina este considerată un simbol al
agresiunii ruseşti şi distribuirea acesteia este interzisă.

Tânără voluntară oferă panglici Sf. Gheorghe şoferilor dintr-un oraş rusesc în
preajma „Zilei Victoriei”
Poster din Republica Modova care îndeamnă cetăţenii să refuze panglicile Sf.
Gheorghe oferite pe stradă de membrii organizaţiior de tineret ruseşti

Printre obiectivele politico-ideologice ale Kremlinului în privinţa tematicii „Marelui Război

pentru Apărarea Patriei” se numără creşterea gradului de coeziune a societăţii în jurul
regimului afat la putere şi al mobiizării societăţii în slujba obiectivelor regimului Putin. De
asemenea, se urmăreşte promovarea în străinătate a versiunii sovietice/ruseşti asupra
celui de-al doilea război mondial. Temele sunt în general acestea:

-URSS a dus greul războiului şi are principalele merite în înfrângerea Germaniei şi a

aliaţilor acesteia.

-URSS a eliberat popoarele europene de tirania nazistă.

-Discuţiile privind responsabilitatea URSS în cel de-al doilea război mondial, din cauza
încheierii Pactului Ribbentrop-Molotov, sunt considerate revizionism şi falsificarea
istoriei, ca şi acuzaţiile de crime de război aduse militarilor sovietici.

-Rezistenţii antisovietici din cel de-al doilea război mondial şi din primii ani de după
război din statele baltice sau Ucraina sunt consideraţi colaboraţionişti ai naziştilor. Printre
aceştia s-ar număra şi manifestanţii din Piaţa Maidan din Kiev din iarna lui 2014, care au
dus la prăbuşirea regimului Ianukovici, pentru că aceştia s-ar revendica de la OUN,
organizaţia naţionalistă ucraineană din timpul războiului, care a luptat împotriva
sovieticilor”.

Parada anuală de la Riga a veteranilor letoni din Waffen SS

La Riga se organizează în fiecare an, de 16 martie, parada veteranilor letoni, care au

luptat în cele două divizii letone Waffen SS împotriva sovieticilor, în timpul celui de-al
doilea război mondial. Veteranii sunt consideraţi în Letonia luptători pentru libertate, dar
Rusia protestează vehement în fiecare an şi îi consideră pe veteranii letoni nazişti şi
criminali de război. În 1999 Guvernul Letoniei a renunţat la comemorarea oficială a zilei
de 16 martie, însă parada se ţine în continuare în fiecare an.

*George Scarlat este membru în Consiliul de Experți LARICS.

2018-01-22
RĂZBOIUL CULTURAL DIN
EUROPA ŞI UMBRA LUI HITLER.
UNDE E ROMÂNIA?
George Scarlat*

Prinţul Charles aflat la bordul unei nave de epocă reeditează traversarea Canalului
Mânecii şi debarcarea aliaţilor pe plajele din Normandia, de la 6 iunie 1944, cu ocazia
celei de-a 70-a aniversări

Prinţul Charles aflat la bordul unei nave de epocă reeditează traversarea

La 73 de ani de la încheierea celui de-a doilea război mondial şi la peste 60 de ani de la
fondarea Comunităţii Economice Europene, precursoarea actualei UE, memoria
războiului persistă în conştiinţa oamenilor. Aceată temă este utilizată adesea ca
argument în dezbateri politice fără nicio legătură cu marea conflagraţie mondială.

Dincolo de interesul firesc pentru morală, adevăr istoric, sau comemorarea victimelor,
aceste răbufniri recurente ale naraţiunilor despre cel de-al al doilea război mondial
reprezintă de fapt episoade ale unui război cultural fără sfârşit. Miza o constituie
superioritatea morală. Cine are superioritatea morală are şi superioritate culturală. Şi
cine deţine superioritatea culturală deţine şi „soft power” . Iar „soft power” , sau „puterea
blândă” este o componentă a puterii reale a unei naţiuni, în egală măsură cu celelate
componente, adică puterea economică sau cea militară. „Soft power”, puterea de
atracţie pe care o naţiune o exercită asupra altora, admiraţia sau respectul pe care alte
naţiuni o poartă pentru naţiunea în cauză, puterea acestei naţiuni de a-şi proiecta peste
hotare modelele culturale şi propriile viziuni „despre lume şi viaţă”, este la fel de
importantă ca deţinerea unei puternice flote maritime, de exemplu.

Dacă vorbim de un „război”, fie el şi cultural, atunci vorbim şi de „combatanţi”, iar aceştia
sunt angrenaţi într-o acerbă competiţie între naţiuni. Se spune că în UE nu există, sau
cel puţin nu ar trebui să existe competiţie între naţiuni. Fireşte că asemenea situaţie ar fi
ideală, numai că ar trebui să recunoaştem că mai avem un drum lung de parcurs până
acolo.

Victoria în cel de-al doilea război mondial a devenit argument la negocierile pentru
Brexit

Marea Britanie a folosit intens cinematografia pentru a-şi proiecta imaginea de eroism,
de ţară care a înfruntat de una singură Germania nazistă după capituarea Franţei,
precum şi ca eliberatoare a Europei, unde a adus democraţia, după înfrângerea tiraniei
naziste. Filmele de război britanice din anii 1950-1980, de cele mai multe ori realizate cu
bani americani, au constituit la vremea respectivă succese de casă şi au devenit clasice
ale cinematografiei mondiale, cum ar fi „Marea evadare” (1963), „Tunurile din Navarone”
(1961) sau „Un pod prea îndepărtat” (1977). Britanicii sunt prezentaţi în aceste filme ca
fiind curajoşi, ingenioşi, altruişti, eroi şi gentlemani, iar filmele respective sunt reluate în
fiecare an la televiziunile britanice în perioada sărbătorilor de iarnă, când oamenii de
obicei stau acasă şi audienţa televiziunilor creşte semnificativ.
Afişul filmului „Tunurile din Navarone” (1961). Cu cu o distribuţie de excepţie, filmul s-a
bucurat de un succes mondial

„Tunurile din Navarone” (1961) a devenit un „clasic” şi a constituit o excelentă

promovare a Marii Britanii şi a contribuţiei acesteia la victoria din cel de-al doilea război
mondial. A fost un film inovativ pentru vremea sa, unul dintre primele filme de „comando”
din istoria cinematografiei. Se cunoaşte însă mai puţin faptul că filmul cosmetizează de
fapt dezastrul militar britanic din „Campania pentru Dodecanez” din Marea Egee, în anul
1943. Campania a fost una dintre cele mai inepte şi inutile operaţiuni militare din timpul
războiului, iar britanicii au suferit pierderi grele de dragul fanteziilor şi aventurismului
premierului Winston Churchill, iniţiatorul operaţiunii.

După o lungă întrerupere de-a lungul căreia cinematografia britanică a realizat filme cu
„realism social”, despre marginalizaţii societăţii, filme cu gangsteri de genul celor ale
regizorului Guy Ritchie ori comedii uşurele, tema războiului s-a întors în forţă. Numai în
anul 2017 s-au realizat filme ca „Darkest hour”, un film biografic despre Winston
Churchill în perioada de la începuturile războiului, bine primit de critici, cu o nominalizare
la Gobul de Aur şi cu încasări de aproape 30 milioane dolari.

Însă lovitura a fost dată de cinematografia britanică în 2017 cu „Dunkirk”, un film despre
evacuarea de pe plajele de la Dunquerque a corpului expediţionar britanic, după
înfrângerea Franţei din 1940. Este filmul de război cu cele mai mari încasări făcute
vreodată, cu 525,6 milioane dolari obţinuţi în lumea întreagă.
Scenă din Dunkirk (2017), filmul britanic de război care a înfuriat Franţa

Pentru că tema războiului rămâne sensibilă, mai ales în contextul războiului cultural,
„Dunkirk” a stârnit vii polemici printre foştii aliaţi. Presa rusească i-a luat în derâdere pe
britanici pentru că ar glorifica laşitatea, însă a primit replica britanicilor, care au reamintit
că în iunie 1940, când se petrecea acţiunea din „Dunkirk”, ruşii erau aliaţii lui Hitler, ca
urmare a Pactului Ribbentrop Molotov.

Cele mai virulente reacţii la adresa filmului s-au înregistrat în Franţa. Francezii sunt
suspicioşi la adresa anglo-saxonilor, mai ales pe tema războiului, şi suferă de frustrări în
egală măsură din cauza înfrângerii rapide Franţei în faţa Germaniei din 1940, dar şi a
eliberării Franţei de către antipaticii anglo-americani, percepută de unii francezi ca o altă
umilinţă. „Le Monde” a scris că filmul este de o impoliteţe devastatoare faţă de francezi,
pentru că este „exclusiv britanic” şi manifestă o „deranjantă indiferenţă” faţă de francezi.
„Unde sunt cei 40.000 de soldaţi francezi care s-au sacrificat la Dunquerque”? – se
lamenta criticul de film de la „Le Monde”, deranjat că filmul „Dunkirk” a alocat fix 12
secunde soldaţilor francezi. „Huffington Post – Franţa” a scris că englezii au tendinţa
supărătoare de a scoate în faţă meritele armatei britanice şi de a minimaliza meritele
armatei franceze. Ziaristul britanic Max Hastings le-a replicat francezilor că „Dunkirk”
este „ruşinos de britanic” aşa cum şi filmele de război ale lui Steven Spielberg sunt
„ruşinos de americane” şi i-a sfătuit în derâdere pe francezi să-şi facă propriul film, dacă
vor să-şi spună povestea. „Le Figaro” a susţinut că filmul schimbă în mod deliberat
istoria şi că soldaţii francezi au fost prezentaţi ca un grup de siluete ascune şi derizorii,
iar revista de specialitate„Herodote” a scris că „istoria a fost reconvertită în joc video”.

„Il Giornale” din Italia a consemnat cu sarcasm despre această controversă, scriind
despre „războiul de la cinema”, unde „geopolitica e popcorn”. În încheiere, „Il Giornale”
trage concluzia: „Calmi tutti, è solo cinema. O no?”/Calmaţi-vă cu toţii, e doar cinema.
Sau nu e?

Reacţia presei franceze faţă de filmul britanic „Dunkirk” dovedeşte că războiul cultural
este în toi şi nimeni nu crede că filmele artistice sunt doar ficţiune, ci sunt considerate
episoade din războiul cultural, un joc de sumă nulă, unde câştigul pentru o naţiune
înseamnă pierdere pentru alta.
Euroscepticul Nigel Farage pozând cu afişul filmului „Dunkirk” aflat în spatele său

Dovadă că disputa despre „Dunkirk” nu este doar despre a şaptea artă, ci despre politică
şi război cultural, este şi instrumentarea lansării filmului de către Nigel Farage, fostul
preşedinte al partidului eurosceptic UKIP şi unul dintre liderii campaniei pro-Brexit. El a
postat pe twitter poza de mai sus, cu afişul filmului, împreună cu un text prin care
îndemna toţi tinerii britanici să vizioneze acest film. Farage făcea astfel aluzie la
„splendida izolare” a Albionului şi compara retragerea britanicilor de pe continent în 1940
cu retragerea Marii Britanii din UE cu ocazia referendumului pentru Brexit din 2016.

Victoria Marii Britanii asupra Germaniei în cel de-al doilea război mondial constituie un
element central în mitologia naţională britanică, motiv pentru care englezii nu ezită să
folosească războiul ca argument în disputele privind negocierile Brexit cu Germania,
statul care domină UE. Ei reamintesc mereu că au învins Germania, în cel de-al doilea
război mondial, precum şi că cele două Germanii, inclusiv Berlinul, unde britanicii au
deţinut un sector de ocupaţie până în 1990, s-au unit tot cu acceptul lor după căderea
Zidului Berlinului. Aşadar, ei se consideră nişte învingători, care au un ascendent asupra
învinsului german, la 73 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial.
Berlin. Sectorul britanic de ocupaţie la Poarta Brandenburg

Astfel, în martie 2017 parlamentarul conservator Bill Cash, un vechi eurosceptic, a

declarat că „oficialii europeni care ar vrea să lovească Marea Britanie cu un Brexit
împovărător sunt extravaganţi, şi ei ar trebui să-şi amintească cum statele europene au
anulat datoriile de război ale Germaniei în anii 1950”.

Adresându-i-se unui ministru însărcinat cu Brexitul, Bill Cash a adăugat: ”Poate aveţi în
minte că atunci, în 1953, a existat un lucru numit Acordul de la Londra privind datoriile
când Germania, pentru toate distrugerile pe care le-a făcut în cel de-al doilea război
mondial şi pentru agresiunea sa neprovocată, a constatat că în circumstanţe de-a dreptul
remarcabile, i-am redus jumătate din datorie”.

Nu doar partizanii eurosceptici ai Brexit leagă ieşirea Marii Britanii din UE de cel de-al
doilea război mondial, ci şi adversarii lor pro-europeni, ca Michael Heseltine, un influent
conservator eurofil din cabinetele Thatcher şi Major. Despre Brexit, Heseltine a declarat
că „votul pentru Brexit a fost acelaşi lucru cu a dărui Germaniei victoria din ce de-al
doilea război mondial…oferind Germaniei şansa de a deveni jucătorul dominant în
Europa… Tocmai le-am oferit (germanilor n.n.) ocazia de a câștiga pacea, ceea ce mi se
pare destul de inacceptabil”.

Discursul despre Germania şi cel de-al doilea război mondial a fost o temă importantă,
atât în campania pentru referendum cât şi în prezent, de-a lungul negocierilor pentru
Brexit. Nigel Farage şi-a desfăşurat campania pro-Brexit pe muzica din filmul „Marea
Evadare”, un film clasic de război, despre evadarea prizonierilor britanici şi aliaţi dintr-un
lagăr nazist. Mesajul subliminal al ui Farage era că Marea Britanie evadează din UE,
comparată în mod strident de liderul UKIP cu un lagăr nazist de prizonieri.
Fotografie publicată în „The Daily Expres”. Suporter pro-Brexit care şi-a pus un banner
cu svastica pe casă

Englezul Timothy Miller, suporter al UKIP şi activist în campania pro-Brexit, a fost

cercetat de poliţie pentru că şi-a pus pe casă un banner cu simboul nazist svastica,
considerat un simbol al urii în Marea Britanie. Bannerul era incripţionat cu
cuvintele: „Oare noi, britanicii, am uitat ultima tentativă de a ne priva de libertatea
noastră şi de democraţie?/Noi nu am luptat în două războaie mondiale pentru a capitula
şi a fi conduşi de o UE coruptă!”

Un lider al campaniei pro-Brexit, fostul primar al Londrei, Boris Johnson, în prezent

ministru de Externe al Marii Britanii, declara într-un interviu pentru „Sunday Times”
că „UE şi Hitler sunt parte a aceleiaşi lungi istorii de tentative eşuate de a domina
Europa…Napoleon, Hitler, diferiţi oameni au încercat asta şi s-a sfârşit tragic. UE este o
tentativă de a face asta prin metode diferite”.

Veteranii de război au fost folosiţi de-a lungul campaniei pentru Brexit de ambele tabere.
La o întânire electorală a taberei pro-Brexit, unde a participat ministra Ocupării Forţei de
Muncă, Priti Patel, veterani de război trecuţi de 90 de ani au invocat lupta cu nazismul ca
argument în favoarea Brexit. Donald Williams, fost caporal în regimentul de puşcaşi
regali, a declarat că „Prea mulţi oameni au murit pentru democraţie în această ţară
pentru a o pierde acum în favoarea UE”. El le-a spus activiştilor pro-Brexit: „Noi am
salvat Europa, acum şi voi puteţi s-o faceţi”.
De cealaltă parte, un clip video al premierului de atunci, David Cameron care milita
pentru rămânerea Marii Britanii în UE, prezenta un apel emoţionant a unui număr de
patru veterani de război, care cereau publicului să voteze împotriva Brexit, pentru că
ieşirea Marii Britanii din UE ar pune în pericol securitatea pentru care ei au luptat în
tinereţe, în cel de-al doilea război mondial. Unul dintre cei patru veterani, Lordul Bramall,
de 92 ani, fostul şef al forţelor armate, a declarat că votul pentru ieşirea Marii Britanii din
UE ar pune în pericol sacrificiul celor care au murit pentru patrie.

Reconciliere şi iertare anglo-germană

Catedrala Frauen Kirche din Dresda, finalizată în anul 2005, după ce în 1945 a fost
complet distrusă de bombardamentele aliate

Deşi rănile războiului nu s-au vindecat pe deplin nici până în prezent, europenii sunt
înclinaţi totuşi spre reconciliere şi iertare. Între 1992-2005 germanii au reconstruit
superba catedrală „Frauen Kirche” din Dresda, distrusă complet de bombardamentele
aliate în 1945. În Marea Britanie au fost colectate în acest scop 600.000 lire sterline de la
peste 1000 de donatori. Cu aceşti bani a fost făcută, între altele, crucea de pe cupola
catedralei. Crucea a fost adusă în anul 2000 din Marea Britanie la Dresda de către
ducele de Kent. La inaugurarea catedralei a luat cuvântul Allan Smith, meşterul englez
care a confecţionat crucea folosind tehnici de prelucrare a metalului din secolul XVIII,
pentru o reproducere cât mai fidelă. Smith a declarat atunci:

„În ziua în care crucea a fost montată pe cupola catedralei m-am uitat de pe turlă la
mulţimea care se adunase jos. Toată lumea ovaţiona şi aplauda. Era ca un vis.

În acea zi, un vis pe care l-am avut de multă vreme a devenit realitate pentru mine.
Există un singur lucru pe care îl regret profund: Acela că tatăl meu nu a fost aici în acea
zi. Cu 59 de ani în urmă el s-a uitat în jos la Dreda din aceeaşi perpectivă, dar de la
câţiva metri mai sus. Se afla în cabina bombardierului său „Royal Air Force”. După
atacurile asupra Dresdei conştiinţa asupra a ceea ce s-a întâmplat de fapt în război nu l-
a părăsit niciodată. Toată viaţa lui a fost bântuit de amintiri şi a devenit un pacifist. Astfel
am fost crescuţi în familia mea”.

Sensibilităţile rămân însă destul de acute. În anul 2012 a fost ridicat la Londra un
monument în memoria piloţilor britanici de pe bombardiere căzuţi în cel de-al doilea
război mondial, fapt care a stârnit vii proteste în Germania, inclusiv din partea primarului
din Dresda, oraş distrus de aliaţi ca urmare a bombardamentului cu bombe incendiare
din 1945.
Parada de Ziua Victoriei în Piaţa Roşie din Moscova, 9 mai 2017

Impunerea propriei versiuni despre război este obiectiv major de politică externă
al Federaţiei Ruse

În Federaţia Rusă, succesoarea URSS, ţară care a suferit cele mai mari pierderi de vieţi
omeneşti, între 20-30 milioane, Victoria a devenit un mit fondator al statului. Denumirea
oficială a războiului în Rusia este „Marele Război pentru Apărarea Patriei”. Denumirea
de „Vtoroi Mirovoi”, adică de cel de-al doilea război mondial, este folosită doar pentru a
se desemna alte teatre de operaţiuni decât frontul de răsărit. Mai ales în cazul în care
denumirea de „al doilea război mondial” este folosită în republicile ex-sovietice, şi mai
ales cu referire la frontul de răsărit, ruşii consideră că ete vorba despre antirusism şi
revizionim istoric, despre relativizarea efortului de război şi a eroismului sovieticilor,
precum şi a justeţei cauzei lor. Ziua semnării de către germani a capitulării în faţa URSS,
9 mai 1945, este numită „Deni Pobeda/Ziua Victoriei” şi prilejuieşte parăzi de dimensiuni
gigantice în toate oraşele din Rusia.
Parada „regimentului nemuritorilor”: 500.000 de ruşi au defilat la Moscova de Ziua
Victoriei,, pe 9 mai 2015 cu portretele participanţilor la război

La televiziunile ruseşti sunt prezentate zilnic, la fel ca în perioada sovietică, seriale şi

filme artistice având ca temă eroismul ruşilor din cel de-al doilea război mondial.
Deosebirea dintre filmele de război sovietice şi cele ruseşti este că cele din urmă nu mai
sunt schematice, ci sunt nuanţate, şi ca atare mult mai credibile. De exemplu, uneori
sunt prezentaţi eroi sovietici care fac dovada unor impresionante acte de vitejie în lupta
cu inamicul, dar sfârşesc arestaţi, uneori torturaţi sau chiar executaţi de către NKVD,
precursorul KGB. Nemţii nu mai sunt nici ei prezentaţi în filme exclusiv ca nişte siluete
depersonalizate, dezumanizate, numai bune de secerat cu mitraliera. De asemenea,
nemţii nici nu mai sunt prezentaţi în exclusivitate ca nişte monştri, nişte criminali de
război psihopaţi. În serialul „Anul 1942”, de mare succes în Rusia, ofiţerul german Von
Herz este un personaj mai degrabă pozitiv, animat de cavalerism şi onoare militară, şi
care se mai şi îndrăgostise de o rusoaică pe durata captivităţii sale la partizani, pe când
unul dintre ticăloşii din serial era un tânăr ofiţer sovietic din GRU, serviciul militar de
informaţii, paraşutat la partizanii care-l capturaseră pe Von Herz. Posibil în ton cu
orientarea politicii externe a Federaţiei Ruse, dacă printre soldaţii germani din serial se
mai găsesc câte unii umani, în schimb militarii letoni din detaşamentele auxiliare armatei
germane, reprezentaţi în serialul „1942” , sunt cu toţii nişte criminali odioşi.

Scenă din serialul TV „Anul 1942”. Ofiţerul german Von Herz, împreună cu Daşa,
partizana rusoaică de care se îndrăgostise

Cinematografia rusească a făcut şi filme de război „pentru export”, de exemplu, de

exemplu „Stalingrad” (2013), care a fost selectat pentru „Premiul Oscar pentru cel mai
bun film străin”, fără a fi totuşi nominalizat. În film sunt utilizate efecte spectaculoase în
stil hollywoodian, pelicula fiind realizată cu cele mai înalte tehnologii. Este primul film
non-american care foloseşte tehnologia IMAX 3D, ce permite o rezoluţie a imaginii cu
mult mai ridicată decât tehnologiile anterioare. Impunerea versiunii ruseşti asupra celui
de-al doilea război mondial reprezintă o prioritate de politică externă pentru Federaţia
Rusă.
Scenă din filmul Stalingrad (2013), selectat pentru Premiul Oscar pentru cel mai bun film
străin

Statele din vecinătatea Rusiei, mai ales statele baltice şi Ucraina, acuză însă Rusia că
foloseşte mitologia victoriei în război în scopuri propagandistice şi expansioniste. Unul
dintre simbolurile victoriei utilizat ca logo este Gheorghevskaia lenta/panglica Sf.
Gheorghe, cu dungi negre şi portocalii, care se împarte în milioane de exemplare în
Rusia şi în statele fostei URSS în preajma Zilei Victoriei, de către tineri voluntari
putinişti. Panglica a fost creată în anul 2005 de către agenţia oficială de presă RIA
Novosti şi Comunitatea studenţească. Fiind la origine o distincţie ţaristă, panglica Sf.
Gheorghe era necunoscută în URSS în perioada războiului şi ulterior, sub această
denumire. Era ataşată unei decoraţii acordată soldaţilor sovietici pentru merite în război
şi se numea „Panglica de gardă”. În Ucraina este considerată un simbol al agresiunii
ruseşti, mai ales că este unul dintre simbolurile paramilitarilor separatişti din Donbass, iar
distribuirea acesteia este interzisă.
Tânără voluntară oferă panglici Sf. Gheorghe şoferilor dintr-un oraş rusesc în preajma
„Zilei Victoriei”

În Republica Moldova, în fiecare an la început de mai, panglica Sfântului Gheorghe

devine obiect de dispută. Organizaţiile ruseşti de tineret, dar şi moldoveni membri ai unor
partide de stânga pro-ruse, împart panglici Sf. Gheorghe trecătorilor şi şoferilor. Aceştia
le pot purta la piept sau le pot agăţa fie de antenele radio ale autoturismelor fie la
oglinzile retrovizoare. Pentru impresia de forţă, tinerii ruşi desfăşoară şi o panglică Sf.
Gheorghe lungă de sute de metri în piaţa din centrul Chişinăului. Se mai împart, de
asemenea, autocolante cu imaginea panglicii, care pot fi lipite pe lunetele autoturismelor.
De cealaltă parte, pro-europenii îndeamnă la boicotarea panglicii, la refuzul acceptării
sau portului acesteia.

Imagine editată în Republica Modova, care îndeamnă cetăţenii să refuze panglicile Sf.
Gheorghe oferite pe stradă de membrii organizaţiior de tineret ruseşti

Printre obiectivele politico-ideologice ale Kremlinului în privinţa tematicii „Marelui Război

pentru Apărarea Patriei” se numără creşterea gradului de coeziune a societăţii în jurul
regimului afat la putere şi al mobilizării societăţii în slujba obiectivelor regimului Putin. De
asemenea, se urmăreşte promovarea în străinătate a versiunii sovietice/ruseşti asupra
celui de-al doilea război mondial. Temele sunt în principal acestea:

-URSS a dus greul războiului şi are principalele merite în înfrângerea Germaniei şi a

aliaţilor acesteia.

-URSS a eliberat popoarele europene de tirania nazistă.

-Discuţiile privind responsabilitatea URSS în cel de-al doilea război mondial, din cauza
încheierii Pactului Ribbentrop-Molotov, sunt considerate revizionism şi falsificarea
istoriei, ca şi acuzaţiile de crime de război aduse militarilor sovietici.

-Rezistenţii antisovietici din cel de-al doilea război mondial şi din primii ani de după
război, din statele baltice sau Ucraina, sunt consideraţi colaboraţionişti ai naziştilor.

Mocova a acuzat de nazism manifestaţiile din Piaţa Maidan din Kiev din iarna lui 2014,
care au dus la prăbuşirea regimului Ianukovici, incriminând faptul că la acestea ar fi
participat persoane şi grupuri care se identificau cu OUN, organizaţia naţionalistă
ucraineană din timpul războiului, care a luptat împotriva sovieticilor”.

Parada anuală de la Riga a veteranilor letoni din Waffen SS

La Riga se organizează în fiecare an, de 16 martie, parada veteranilor care au luptat în

cele două divizii letone Waffen SS împotriva sovieticilor, în timpul celui de-al doilea
război mondial. Veteranii sunt consideraţi în Letonia luptători pentru libertate, dar Rusia
protestează vehement în fiecare an şi îi consideră pe veteranii letoni ca fiind nazişti şi
criminali de război. În 1999 Guvernul Letoniei a renunţat la comemorarea oficială a zilei
de 16 martie, însă parada se ţine în continuare în fiecare an.
Ruşii au o atitudine oscilantă faţă de participarea României la cel de-al doilea
război mondial

Manifestaţie comunistă pe Stadionul Republicii din Bucureşti

După instaurarea comunismului în România şi de-a lungul anilor 1950, sărbătoarea de la

23 august era considerată Ziua eliberării României de către glorioasa Armata Sovietică.
Sovieticii au început să fie deranjaţi pe la începutul anilor 1960, când regimul comunist
de la Bucureşti al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a început să scape de sub control şi să
treacă de la subordonarea faţă de Moscova, la independenţă şi naţionalism. Astfel,
comuniştii români au început să numească sărbătoarea de la 23 august „Insurecţia
armată antifascistă”, adică ridicarea întregului popor la luptă, sub conducerea PCR,
împotriva „dictaturii militaro-fasciste” şi a alianţei cu Germania. Carevasăzică, românii nu
mai fuseseră eliberaţi de ruşi, cum se spunea în anii 1950, ci se eliberaseră singuri, e
drept, sub conducerea PCR. Asemenea afirmaţii au stârnit iritare la Moscova. Pe la
sfârşitul anilor 1970 propaganda regimului Ceauşescu renunţase deja la denumirea de
„insurecţia armată”, moştenită de la regimul Dej şi considerată deja prea slabă, trecând
la denumirea de „revoluţia de eliberare naţională şi socială, antifascistă şi
antiimperialistă”. În lumina adevărului istoric, denumirea respectivă nu putea fi decât
ridicolă, pentru că actul de la 23 august a fost o lovitură de stat dată de regele Mihai şi
militarii loiali Majestăţii Sale. Însă Ceauşescu avea logica sa, căreia istoria oficială
trebuia să i se supună. Dacă fiecare ţară comunistă avea dreptul la propria cale de
„construcţie a socialismului”, fără să i se impună modelul Moscovei, de ce atunci acea
ţară să nu aibă şi propria revoluţie ca mit fondator? Dacă Rusia a avut revoluţia de la
1917, de ce România să nu aibă şi ea revoluţia sa, cea de la 23 august 1944? Toate
acestea pot părea în prezent nişte aiureli, însă atunci lucrurile stăteau altfel. De la
revoluţia bolşevică din 1917 şi până la ruptura cu China lui Mao Tze Dun din 1961,
URSS a pretins primatul faţă de celelalte ţări şi partide comuniste, în temeiul
presupusului drept moral conferit de revoluţie, precum şi a faptului că avea o experienţă
de necontestat în „construcţia socialismului”, ca prima ţară care a pornit pe acest drum
„luminos”. Moscova credea astfel că avea dreptul natural să dea sfaturi, de fapt indicaţii,
tuturor. Aşadar, din moment ce România lui Ceauşescu avusese propria ei revoluţie, nu
avea nevoie de sfaturi şi indicaţii de la nimeni, şi cu atât mai puţin de la ruşi. În acelaşi
timp, Ceauşescu a reuşit să facă odioasă în ochii românilor sărbătoarea de 23 august,
care se transformase într-un pretext pentru megalomanicul cult a personalităţii sale.

După 1989 în condiţiile prăbuşirii blocului comunist şi apoi a dezmembrării URSS, ruşii s-
au temut de posibilitatea unirii Republicii Moldova cu România. Din acest motiv, şi-au
amintit că românii au luptat împotriva lor sub conducerea lui Ion Antonescu, condamnat
ca criminal de război. Ruşii au uitat repede de mitologia comunistă legată de 23 august
şi de frăţia de arme sovieto-română în războiul antihitlerist, invocată timp de 45 de ani
de-a lungul perioadei comuniste. Tricolorul românesc adoptat şi în Republica Moldova a
devenit „steag fascist”. În 1992, în timpul războiului de pe Nistru din Republica Moldova,
forţele ruse alcătuite din paramilitari ai forţelor separatiste, militari ai Armatei a XIV şi
cazaci, pretindeau că au în faţă „fasciştii români”, deşi se luptau de fapt cu poliţiştii
moldoveni. De atunci, linia de mesaj rusească ce promovează echivalarea regimului
Antonescu cu România democratică din prezent apare adesea, mai ales în legătură cu
spaţiul Republicii Moldova. Prezumtiva unire a Republicii Moldova cu România a fost
zugrăvită ca fiind repetarea „ocupaţiei româno-fasciste” a Basarabiei din 1941-1944,
când „românii au omorât 500.000 de moldoveni”. Ruşii nu ezită să atace România pe
tema alianţei sale cu Hitler şi să-i acuze pe români că „falsifică istoria”, de exemplu cu
ocazia comemorării deportării în URSS a saşilor transilvăneni, comemorare criticată de
Ministerul rus al Afacerilor Externe.

Pe de altă parte, ruşii apreciază pozitiv ieşirea României din alianţa cu Germania nazistă
la 23 august 1944 şi campania spre vest, dusă de armata română umăr la umăr cu cea
sovietică. Cu ocazia funeraliilor regelui Mihai, Ambasada Federaţiei Ruse la Bucureşti a
anunţat pe contul său de facebook că arborează în bernă drapelul Rusiei de pe clădirea
ambasadei, în semn de doliu, şi că reprezentanţii ambasadei vor participa la ceremonia
de rămas bun de la Castelul Peleş, precum şi la slujba de înmormântare de la Catedrala
Patriarhală.

Regele Mihai şi preşedintele rus Dmitrii Medvedev la celebrarea Zilei Victoriei la

Moscova, pe 9 mai 2010

În anul 2010, la aniversarea a 65 de ani de la victoria împotriva fascismului, regele Mihai

a acceptat invitaţia autorităţilor ruse de a participa la festivităţile de la Moscova. Ruşii nu
au uitat că regele a primit în 1945 Ordinul „Pobeda/Victoria”, cea mai înaltă distincţie
militară sovietică, pe care au mai primit-o puţini străini, printre care generalul Dwight
Eisenhower şi feldmareşalul Bernard Montgomery, comandanţii forţelor americane,
respectiv britanice din Europa.

Între România şi Rusia nu există o controversă privind monumentele sovietice de război,

sau cel puţin nu la nivelul celei dintre Rusia şi Polonia sau statele baltice. Partea română
îşi respectă obligaţiile din acordul cu Rusia şi se îngrijeşte de cimitirele militare sovietice
de pe teritoriul României. În afară de respectarea angajamentelor internaţionale, există şi
legi ale bunului simţ şi onoarei militare. Soldaţii căzuţi în luptă sub drapelul ţării lor sunt
eroi. Astfel, se onorează memoria eroilor, nicidecum cauza pentru care au luptat aceştia.
Totodată, potrivit legilor războiului, prizonierii şi morţii nu mai reprezintă inamicul. Ruşii
nu ţin însă întotdeauna cont de aceste legi şi cutume. În anul 2007 au distrus cu
buldozerele cimitirul eroilor români din Tighina, oraş controlat de separatiştii din
Transnistria.
În iulie 2017, Polonia a modificat legislaţia privind eliminarea elementelor şi simbolurilor
comuniste, fiind vizate monumentele propagandistice sovietice ridicate în perioada
comunismului. Punctul de vedere al Poloniei este acela că îşi respectă obligaţiile
internaţionale privind cimitirele militare şi monumentele de război, însă monumentele
vizate de legislaţia împotriva simbolurilor comuniste nu se încadrează în categoria
monumentelor de război, ci sunt elemente de propagandă sovietică, nefiind amplasate în
cimitire, sau pe locurile unde s-au dat bătălii. De cealaltă parte, ruşii ameninţă cu
represalii în cazul în care Polonia desfiinţează monumentele dedicate ostaşilor sovietici.

În România probema nu există fizic. În anii 1950 construirea unor asemenea monumente
nu era o prioritate, fie şi pentru că în acea perioadă victoria era în primul rând meritul lui
Stalin şi abia mai apoi al poporului sovietic şi al Armatei Roşii. Ca atare, s-au ridicat mai
degrabă statui ale lui Stalin, decât ale soldatului sovietic eliberator, iar statuile lui Stalin
din România au fost înlăturate în perioada hruşciovistă, fără multă vorbă. Majoritatea
monumentelor sovietice pe care acum polonezii le consideră propagandistice, nu
monumente de război, au fost construite între anii 1960-1980, când Polonia era un loial
satelit al URSS, în timp ce în România asemenea monumente nu s-au mai construit,
pentru că începuse campania de desovietizare a ţării declanşată de Gheorghe
Gheorghiu-Dej prin 1960, continuată apoi de Nicolae Ceauşescu după 1965. Aşa că
românii nu prea au avut ce monumente sovietice să înlăture după 1989.

Ceremonie oficială de comemorare la monumentului ostaşului sovietic din cimitirul militar

Pipera
Pe de altă parte, trecerea de la comunism la democraţie a Poloniei a fost negociată în
1989 în cadrul „mesei rotunde” între reprezentanţii regimului comunist şi cei ai
Sindicatului „Solidaritatea”, de opoziţie, iar păstrarea monumentele sovietice a făcut
parte din înţelegere, mai mult sau mai puţin tacit. În anul 1994 circa 570 monumente (din
care au rămas 200 în prezent) au făcut obiectul unui acord bilateral polono-rus. Abia la
28 de ani de la negocierea renunţării la comunism, Polonia condusă de partidul lui
Jaroslaw Kaczynsky, s-a hotărât să scape de monumentele sovietice, însă acum Rusia e
condusă de Putin, care are printre principalele obiective protejarea tuturor siturilor
sovietice din străinătate.

Spre comparaţie, statuia ostaşului sovietic aflată iniţial în Piaţa Victoriei din Bucureşti a
fost mutată de către regimul Ceauşescu încă din 1986 în scuarul din Şos. Kiseleff, sub
pretextul construcţiei metroului, desfiinţându-se cu această ocazie şi soclul faraonic al
statuii, care avea o înălţime de 12 metri. În vâltoarea evenimentelor de după decembrie
1989, precum şi pe fondul slăbiciunii URSS aflată în disoluţie, monumentul ostaşului
sovietic a fost mutat încă o dată din Şos. Kiseleff în cimitirul militar sovietic din Pipera,
unde se află şi în prezent.

În anul 2007 estonienii s-a decis şi ei să mute statuia ostaşului sovietic eliberator din
centrul capitalei Talinn, într-un cimitir militar de la marginea oraşului, însă spre deosebire
de operaţiunea similară din Bucureşti, demersul Estoniei s-a soldat cu un conflict
dipomatic cu Federaţia Rusă şi cu o violentă manifestaţie de protest, în urma căreia au
rezultat un mort şi 100 de răniţi.

România îşi neglijează propria contribuţie la victoria asupra nazismului

Actul de la 23 august 1944 care a determinat ieşirea României din alianţa cu Germania
şi trecerea de partea Naţiunilor Unite a scurtat războiul cu mai multe luni, salvând astfel
sute de mii de vieţi. Prin intrarea în război de partea aliaţilor Răsturnarea din România a
obligat Germania să se retragă rapid din cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice şi în
acelaşi timp a deschis drum trupelor sovietice spre Budapesta, Praga şi Viena. Să nu
uităm şi că astfel a fost posibilă intrarea britanicilor în Grecia, abandonată în grabă de
trupele germane după ieşirea României din Axă. Totodată, Germania a pierdut astfel
petrolul din Valea Prahovei, singura sa sursă de aprovizionare pentru carburanţii
necesari tancurilor şi avioanelor.

România s-a situat pe locul 4 în rândul aliaţilor, imediat după SUA, URSS şi Marea
Britanie, din punct de vedere a numărul militarilor implicaţi pe front, de circa 567.000
persoane. În lupta cu Germania şi satelitul său Ungaria, România a dat jertfe însemnate,
pierzând 170.000 de oameni, participând la eliberarea Transilvaniei de Nord, Ungariei,
Cehoslovaciei şi unei părţi din Austria. Toate acestea sunt adevăruri istorice
incontestabile.
Monument din Zvolen ridicat în onoarea eroilor români care s-au jertfit pentru eliberarea
Slovaciei

În prezent însă, se vorbeşte mult mai puţin despre participarea României pe frontul din
Vest împreună cu coaliţia antihitleristă împotriva Germaniei. Jertfa a 170.000 de soldaţi
şi ofiţeri români pare mai degrabă trecută cu vederea. Memoria eroilor căzuţi pe frontul
de Vest în lupta pentru învingerea nazismului este totuşi păstrată de MApN, de Oficiul
Naţional pentru Cultul Eroilor, dar şi de Biserica Ortodoxă Română, ai cărei preoţi slujesc
de sărbătoarea creştină a Înălţarii Domnului, declarată prin lege „Ziua Eroilor”, la toate
cimitirele militare şi monumentele dedicate eroilor români peste tot în Europa unde se
află acestea. Academia Română este la rândul său un garant al memoriei naţionale şi a
publicat lucrări ştiinţifice despre contribuţia României la războiul împotriva Germaniei,
pentru eliberarea Europei de sub nazism.
Statele care au fost aliate cu Germania în timpul celui de-al doilea război mondial îşi
prezintă cu mai mult sau mai puţin succes propria versiune asupra istoriei. În general
niciunul nu admite că a făcut parte din „Axa Berlin-Roma”, că a fost aliatul lui Hitler.
Aceste state interpretează istoria în sensul că fie propriile guverne erau marionetele lui
Hitler şi atunci statele nu răspund de faptele acestora, fie că au fost chiar victime, pentru
că de fapt ar fi fost ocupate de germani într-un anumit moment al războiului.

România, chiar dacă a fost aliata Germaniei între 1941-1944, a fost în acelaşi timp şi o
victimă a celui de-al doilea război mondial şi a puterilor fasciste. Cu largul concurs al
Germaniei şi Italiei, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov şi a Diktatului de la Viena,
România a fost dezmembrată, pierzând o treime din teritoriu şi din populaţie. Totodată,
după actul de la 23 august 1944, România a adus o contribuţie majoră la victoria coaliţiei
antihitleriste.

De asemenea, România a ales să se confrunte cu trecutul său din cel de-al doilea
război mondial. Statul român şi-a asumat concluziile raportului final al Comisiei
Internaţionale pentru Studierea Holocaustului din România şi a adoptat legislaţia de
combatere şi pedepsire a antisemitismului, discriminării rasiale şi xenofobiei. Data de 9
octombrie a fost stabilită ca zi naţională de comemorare a Holocaustului. Victimele
Holocaustului sunt comemorate şi tinerele generaţii sunt educate în spiritul democraţiei şi
toleranţei. Pe 8 octombrie 2009 în centrul Bucureştilor a fost inaugurat Memorialul
Holocaustului din România, un ansamblu sculptural realizat de artistul Peter Jacobi.
*George Scarlat este membru al Consiliului de Experți LARICS.