Observatii Psihologice

Arthur Schopenhauer

Exista aici o anumita inconstienta caracteristica, in modul in care este

raspindita utilizarea in toate limbile Europei a cuvintul _persoana_, folosit
pentru a desemna o fiinta umana. Intelesul real al cuvintului _persoana_ este
acela de _masca_, intocmai asa cum obisnuiau a purta pe scena actorii in
antichitate; si este cit se poate de adevarat, ca in aceasta viata nimeni nu
obisnuieste a se arata pe sine asa cum este in realitate, ci prefera sa poarte o
masca si sa joace un rol, tot la fel cum se intimpla intr-o piesa de teatru. Si
intr-adevar, intreaga tesatura a relatiilor noastre sociale poate fi asemuita
unei nesfirsite comedii; tocmai de aceea un om de o anumita valoare va gasi
societatea noastra in a fi atit de insipida, in vreme ce un netot se va simti aici
perfect in elementul sau.

* * * * *

Puterea judecatii noastre isi merita pe deplin dreptul de-a fi numita

profetica; pentru ca prin prezentarea pe care o face asupra efectelor si
consecintelor pe care le au actiunile noastre din prezent, nu ne ofera oare si
aceasta posibilitate de-a intrevede ceea ce va urma in viitor? Tocmai in
aceasta consta forta reprezentata de ratiune, acea putere extraordinara de-a
ne stapini in momentele in care ne aflam sub influenta unora dintre pasiunile
noastre puternice, a unui acces de minie, sau a unor dorinte exagerate, ce ne
conduc uneori la fapte necugetate pe care le vom regreta amarnic
numaidecit.

* * * * *

_Ura_ porneste insasi din inima noastra in vreme ce _dispretul_ isi are
originea in intelect; si niciunul dintre aceste simtaminte nu se afla pe deplin
sub controlul nostru. Pentru ca nu ne putem schimba structura sufletului,
substanta sa este determinata de cauze diferite; iar intelectul nostru este
preocupat doar de analiza unor fapte obiective si aplica in cazul lor acelasi
sistem de reguli invariabile. Fiecare individual dat este uniunea unui suflet
particular cu un intelect particular.

Ura si dispretul sint sentimente diametral opuse si se exclud reciproc. Chiar

daca nu exista aici decit citeva cazuri in care ura este adinc inradacinata intr-
o persoana, ea nu este produsa de nimic altceva decit de o exagerare a
respectului datorat fata de calitatile sale. Pe linga asta, daca un om purcede a
uri toate creaturile mizerabile pe care le intilneste, nu-i va mai ramine energie
pentru nimic altceva; in vreme ce le poate dispretui pe toate, fara nicio
exceptie, fara a depune in asta nici cel mai mic efort. Pentru ca intr-adevar,
dispretul autentic este doar reversul trufiei veritabile, autentice; el continua sa
pastreze tacerea, fara sa dea nici cel mai mic semn al existentei sale. Pentru
ca daca un om va arata ca va dispretuieste, acest lucru nu va insemna decit
cel mult aceea ca el doreste sa cunoasteti cit de putina pretuire va acorda; iar
aceasta dorinta este dictata de ura, cea care nu poate coexista impreuna cu
dispretul real. Dispretul nu poate fi compatibil cu o conduita toleranta si
binevoitoare, iar de dragul propriei sigurante si paci interioare, aceasta
atitudine nu ar trebui sa fie intru-totul omisa; pentru ca ea este cea care va
preveni declansarea oricaror stari de iritare si de minie; tocmai de aceea nu
exista nimeni aici care sa-si doreasca sa produca unui altuia vreun rau, daca
nu este stirnit la asta. Dar daca va arata vreodata dispretul sau sincer, pur,
dezinteresat, el se va manifesta fiind insotit de cea mai necrutatoare ura;
pentru ca persoana dispretuita nu se poate afla in pozitia de-a lupta impotriva
acestui dispret cu propriile sale arme.

* * * * *

Melancolia este un lucru foarte diferit de proasta dispozitie, iar daca am lua
in consideratie care dintre cele doua este mai departata de-o stare de
incintare si bucurie, cu siguranta ca melancolia se afla mult mai apropiata de
aceasta. Melancolia te ispiteste, te atrage, in vreme ce proasta dispozitie iti
provoaca un dezgust, indepartindu-te.

Ipohondria este o specie de suferinta ce nu doar ca ne pune intr-o situatie

incompatibila cu lucrurile apartinind prezentului; nu doar ca ne umple cu cea
mai falsa anxietate pe seama unor nenorociri ce apartin in intregime unui
posibil viitor ce este inchipuit doar in mintea noastra; dar deasemenea, ne
conduce catre mustrari de constiinta in intregime nemeritate asupra a ceea
am infaptuit in trecut.

Ipohondria se arata a fi ea insasi intr-o vinatoare nesfirsita a tot felul de

lucruri suparatoare, ce dau nastere doar la tulburari, si pornind de la care mai
apoi, sa poata nascoci altele noi. Cauza ei este o nemultumire launtrica
morbida, adesea co-existind cu un temperament ce este dominat de-o
neliniste naturala. In forma sa extrema aceasta nemultumire si neliniste
perpetuua ne poate conduce catre suicid.

* * * * *

Orice incident, indiferent de cit de banal va fi, determina aceste emotii

dezagreabile, produce in mintea noastra un efect intirziat, care plecind de la
momentul de la care a fost declansat, ne va impiedica de-a adopta o privire
de ansamblu obiectiva asupra lucrurilor ce ne inconjoara, dind nastere in
mintea noastra la cele mai infricosetoare si fantastice spaime; intocmai unui
mic obiect care tinut aproape de ochiul nostru ne va limita si distorsiona
cimpul vizual.

* * * * *
 Ceea ce-i face pe oameni nesimtitori, este aceea ca fiecare om are atita
putere, ce ii permite sa duca suita necazurilor sale, sau cele pe care el si le
poate imagina. De aceea, daca un om se va descoperi pus deodata intr-o
pozite ce ii confera o cantitate neobisnuita de fericire, rezultatul in cele mai
multe dintre cazuri, va fi acela ca fiinta sa se va umple de bunatate si
intelegere. Dar daca nu se va gasi niciodata intr-o alta pozitie decit intr-una
incarcata de fericire, sau daca aceasta devine o stare permanenta, efectul va
fi adesea tocmai contrariu; este tot atit de departe de-a inlatura starea de
suferinta, pe cit este si de incapabil de-a resimti orice sentiment de
compasiunel. Tocmai de aceea cei saraci se arata ei insisi mult mai adesea
gata sa acorde ajutor, decit pot vreodata manifesta cei bogati.

Uneori pare ca si cum deopotriva dorim si totusi nu dorim un lucru, si

simtim in acelasi timp multumire si ingrijorare vis a vis de el. De exemplu,
daca ne hotarim sa fixam la o anumita data un test decisiv asupra a tot ceva
ce ne-ar putea oferi o mare oportunitate pentru a izbindi o victorie hotaritoare,
vom resimti o neliniste ca acest experiment sa aiba loc neintirziat, iar pe de
alta parte, vom simti in acelasi timp o ingrijorare la gindul realizarii lui. Si daca
intre timp vom afla ca data efectuarii lui a fost aminata, vom resimti
deopotriva o anumita placere, dar totodata si o anumita suparare; pentru ca
stirea va produce dezamagire, dar cu toate acestea, va aduce si o efemera
usurare. Este intocmai aceiasi situatie ca si cind ne aflam in asteptarea unei
scrisori importante ce este purtatoarea unei decizii definitive, si care nu a
reusit inca sa ne parvina.

* * * * *

Intr-un asemenea caz, exista doua motive diferite ce disputa o lupta in

interiorul nostru; cel mai puternic, dar si cel mai indepartat, este reprezentat
de dorinta de-a sustine acel test si de-a obtine rezultatul favorabil; iar cel mai
slab si care se gaseste mult mai aproape de noi, este reprezentat de dorinta
de-a ne lasa prada pacii si linistii acestui prezent si a ne bucura in consecinta
pe mai departe de avantajele pe care el le ofera, cu aceasta stare de
incertitudine plina de speranta, luata in comparatie cu posibilitatea ca
rezultatul testului sa se dovedeasca potrivnic noua.

* * * * *

In mintea mea exista anumite parti aflate intr-o permanenta opozitie; si in

tot ceea ce vine in luarea oricarei decizii de catre intelect ii este oferita
intotdeauna cea mai matura analiza asupra chestiunii aflata in disputa -- care
dupa aceea este supusa atacului asupra tot ceea ce mai poate fi facut, asta
bineinteles fara sa fie necesar ca aceasta sa fie si cea mai buna alegere.
Presupun ca procesul reprezinta o forma de verificare ce se bazeaza pe
puterea de analiza a intelectului; nu exista nici cea mai mica indoiala ca el are
loc la fel de bine si in cazul celor mai multi dintre oameni; pentru ca altfel
unde poate fi gasit acel om care putindu-se ajuta de aceasta capacitate de
judecata asupra lucrurilor, sa gindeasca ca ar fi fost mai bine in definitiv sa nu
ia acea hotarire pe care a obtinut-o in urma celei mai mature deliberari?
 "Quand tam dextro pede concipis ut te
Conatus non poeniteat votique peracti?"

* * * * *

De ce _tot ce este mai obisnuit_ e intimpinat cu o expresie plina de

dispret? iar _ceea ce se distinge prin a fi extraordinar de neobisnuit_, este
remarcat a fi vrednic de lauda? De ce atunci tot ce este comun este vrednic
de-a fi dispretuit?

_Comun_, in intelesul sau original indica tot ceea ce este specific omului,
de exemplu, acele insusiri pe care le imparte in mod egal intreaga specie
umana si prin urmare formeaza o parte proprie insasi naturii sale. In deplina
conformitate cu asta, daca un individual nu poseda alte calitati decit acelea
ce sint atasate omenirii in general, el este un om comun. Obisnuit, este un
cuvint mult mai modest, si el se utilizeaza mai mult pentru a determina
caracterul capacitatilor intelectuale; in timp ce comun are mai mult o
aplicabilitate la nivelul acelor insusiri morale.

Ce valoare poate avea o creatura care nu difera nici macar un pic de

milioane de alte creaturi de acelasi fel? Niciuna, o infinitate de creaturi pe
care secol dupa secol, intr-un circuit fara sfirsit, Natura le ridica asemeni unor
baloane de sapun din inepuizabilele sale resurse; la fel de generoasa fata de
ele pe cit se dovedeste a fi fierarul fata de milioanele de scintei ce se
imprastie pretutindeni din ciocanul ce loveste necontenit in nicovala.

Este in mod evident destul de corect ca o creatura ce nu poseda niciun fel

de alte insusiri decit cele ale speciei sale, ar trebui sa-si restringa nazuintele
in intregime la o existenta in interiorul limitelor speciei si sa duca o viata ce
urmeaza a fi pe deplin conditionata de aceste limite.

In diferite pasaje ale operei mele [1] am argumentat ca animalele inferioare

nu poseda nimic mai mult decit caracterul generic al speciei, in vreme ce
omul este singura fiinta ce poate ridica pretentia de-a poseda caractere
individuale. Dar in cei mai multi dintre oameni, aceste caractere individuale se
vadesc a fi in realitate foarte reduse; astfel incit ei pot fi aproape cu totii
categorizati intr-o anumita clasa; ce sont des espèces. Spiritul si aspiratiile
lor, la fel ca si infatisarea pe care o au, este intocmai cea care apartine
acestei specii, sau, in orice caz, acestei clase de care apartin; si in acord
deplin cu aceasta, ei sint de un caracter atit de comun, de trivial, de obisnuit,
ce se regaseste deopotriva cu miile in rindul acestor indivizi. Din acest motiv
sint atit de previzibili, incit poti cunoaste cu mult inainte ceea ce vor face sau
vor rosti. Pentru ca nu au niciun semn sau marca distinctiva; sint asemeni
bunurilor de manufactura ce sint produse dupa un stas, toate purtind semnul
aceleiasi matrite.
 Nota 1: Problema Fundamentala a Eticii, p. 48;
Lumea ca Vointa si Reprezentare, vol 1, p. 338.

Iar daca dupa aceea, natura lor este contopita cu cea a speciei, cum ar
putea-o vreodata depasi in aceasta intreaga existenta? Acest blestem al
banalitatii ii aseaza pe oameni alaturi de animalele inferioare, nelasindu-le
nimic in afara naturii generice comuna intregii specii, o forma generica de
existenta. Tot ceea ce este maret, sau inaltator, sau nobil, trebuie apoi, ca
ceva firesc prin insasi natura sa, sa fie indepartat intr-o lume in care nu-si
poate gasi nici o expresie mai buna pentru a scoate mai limpede in evidenta
ca tot ceea ce este mai dezonorabil si mai demn de dispret decit tot ce am
amintit pina acum, este in mod obisnuit numit, _comun_.

* * * * *

Vointa, ca _lucrul-in-sine_, este temeiul tuturor fiintelor; este fractiune si

parte integranta din fiecare creatura si elementul permanent in tot si in toate.
Vointa este apoi ceea ce posedam in comun cu toti ceilalti oameni, chiar si cu
toate celelalte animale, pina si cu acele forme de viata ce sint aflate pe
treapta cea mai de jos a existentei; si sintem inruditi intr-o asemenea masura
cu toate, dupa cum toate sint din abundenta inzestrate cu vointa. Pe de alta
parte, ceea ce plaseaza o fiinta deasupra celorlalte si stabileste diferentele
dintre un om si un altul, este reprezentat de inteligenta si cunostiintele sale;
de aceea in fiecare manifestare a unui subiect, ar trebui pe cit de mult posibil,
ca singura inteligenta sa joace acest rol; pentru ca asa cum am vazut, vointa
este acea parte _comuna_ ce se manifesta in noi. Fiecare manifestare
violenta a vointei este vulgara si comuna; cu alte cuvinte, ea este cea care ne
reduce la nivelul speciei si face din noi un simplu tip si exemplu al acestei
specii; in care se manifesta doar caracterul speciei pe care o reprezentam.
Astfel, fiecare acces de minie este ceva _comun_ -- fiecare manifestare
nestapinita de bucurie, de ura, sau de teama -- pe scurt, fiecare forma de
emotie; cu alte cuvinte, fiecare desfasurare a vointei, daca este atit de
puternica incit se arata a cintari indiscutabil mai greu decit componenta
intelectuala din constiinta, incit sa reuseasca sa reprezinte omul ca pe o fiinta
dominata mai degraba de _vointa_ decit de _cunoastere_.

In forma lor naturala de manifestare a emotiilor de acest tip violent, pina si

cele mai mari genii se plaseaza la acelasi nivel cu cei mai comuni fii ai
planetei. In opozitie, daca prin nazuintele sale un om tinde a fi intru-totul
neobisnuit, altfel spus, maret, nu ar trebui sa permita niciodata constintei sale
sa fie dominata si aflata sub controlul vointei, cu toate ca aceasta poate fi
deosebit de insistenta in a obtine acest lucru. De exemplu, el va trebui sa fie
capabil sa observe ca ceilalti oameni ii sint potrivnici, fara a manifesta cu
toate acestea niciun sentiment de ura fata de ei; nu exista nicio marca mai
certa a unui mare spirit, decit acela ca refuza sa acorde atentie exprimarilor
suparatoare si insultatoare, dar le atribuie in mod direct pe seama acelorasi
nenumarate erori ce tin de bagajul redus de cunostinte al vorbitorului, de-abia
reusind sa le remarce, fara insa sa se simta jignit de ele. Acesta ar fi tocmai
intelesul din remarca lui Gratian potrivit careia nimic nu este mai nedemn
pentru un om decit sa lase sa poata fi vazut ca este unul dintre ei; _el major
desdoro de un hombre es dar muestras de que e hombre_.

Pina chiar si intr-o drama, cea care reprezinta un domeniu exclusiv al

pasiunilor si emotiilor, este destul de usor pentru aceste personaje sa se
prezinte in aceiasi lumina comuna si vulgara. Iar acest lucru poate fi observat
in mod special in opera sciitorilor tragici Francezi, care nu urmaresc in piesele
lor decit descrierea pasiunilor, lasindu-se tiriti la un moment dat de un patos
vaporos ce nu reuseste altceva decit sa-i umple de ridicol, plecind de la un
gen de spirit epigramatic prin care incearca sa mascheze vulgaritatea
subiectului tratat de ei. Imi amintesc ca am vazut-o pe vestita actrita
Mademoiselle Rachel in rolul Mariei Stuart; iar in scena in care are loc
izbucnirea accesului de furie impotriva reginei Elisabeta I-a --desi aceasta era
foarte bine realizata--, nu m-am putut abtine sa nu ma gindesc la apropierea
dintre acest personaj si modul cum reactioneaza o simpla spalatoreasa. In
partea de final a jucat intr-o astfel de maniera incit a reusit sa vaduveasca in
intregime piesa de adevarata sa senzatie de tragic, despre care Francezii nu
au intr-adevar, nici cea mai mica notiune. Aceiasi parte a piesei a fost jucata
incomparabil mai bine pe scena teatrului italian Ristori; si de fapt, prin
temperamentul lor Italienii, desi in multe privinte difera de cel al Germanilor,
impartasesc aceiasi apreciere pentru ceea ce este profund, serios si adevarat
in Arta; prin asta se deosebesc de Francezi, care tradeaza pretutindeni faptul
ca nu sint absolut deloc inzestrati cu oricare dintre aceste sentimente.

Acele elemente ce sint nobile in dramaturgie, cu alte cuvinte neobisnuite, --

adica tocmai ceea ce este sublim aici-- nu sint atinse pina ce inteligenta nu
este pusa sa actioneze pentru obtinerea lor, cea care se regaseste aici intr-o
vadita opozite cu vointa; pina atunci cind isi ia zborul liber peste toate
actiunile inflacarate ale vointei pentru a le transforma in adevarate obiecte ale
contemplarii. Prin metodele sale generale, Shakespeare este cel care
reuseste sa scoata in relief intr-un mod deosebit acest lucru, in special in
Hamlet. Iar o drama devine tragica, in adevaratul sens al acestui cuvint, doar
atunci cind intelectul se ridica pina la acel punct in care se manifesta intr-un
mod evident vanitatea tuturor eforturilor ce sint intreprinse de el, iar vointa va
trece la o actiune de auto-anulare; acum este momentul cind se va atinge cel
mai inalt tel in devenirea catre adevaratul sublim.

* * * * *

Fiecare om se foloseste de propriile sale limite pentru a stabili granitele

cimpului viziunii sale asupra lumii. Acest lucru este o eroare a intelectului, la
fel de inevitabila ca si acea iluzie ce ne amageste ochii, lasind impresia ca
undeva la orizont, cerul s-ar impreuna cu pamintul. Asta explica multe, printre
care si aceea ca obisnuim a masura lucrurile plecind de la propriile noastre
standarde - in general la fel cum un croitor traseaza linia folosindu-se de
metrul sau, iar noi va trebui sa ne inaltam pina la aceasta; astfel incit nimeni
nu ne va permite sa ne ridicam mai sus decit el -- o presupunere ce daca
este admisa o data, este acceptata apoi de la sine si pentru totdeauna, drept
adevarata.

* * * * *

Nu exista nici cea mai mica indoiala ca o mare parte din norocul unui om in
viata este datorat mai mult unor circumstante, decit gratie faptului ca are un
zimbet placut prin care ar fi cistigat de partea sa bunavointa spiritului.

Cu toate acestea spiritul ar face mult mai bine sa fie precaut si sa-si
reaminteasca pasajul lui Hamlet -- _ca cineva poate fi zimbitor, mereu
zimbitor, dar in esenta sa nu fie nimic altceva decit un ticalos_.

* * * * *

Tot ceea ce este cu adevarat esential intr-un om si tocmai de aceea

veritabil, este reprezentat de inconstient; in aceasta privinta el se aseamana
puterii detinute de natura. Tot ceea ce este trecut in domeniul constientului
este prin urmare transformat in idei sau in imagini; si tot asa se petrec
lucrurile atunci cind acestea urmeaza sa fie exprimate, tot ceea ce este trecut
de la o persoana la alta este reprezentat doar de o imagine sau de o idee.

In consecinta, orice calitate sau caracteristica a spiritului, autentica si de

durata, este in mod initial inconstienta; si ea se manifesta doar atunci cind
inconstientul este adus in joc pentru a produce o impresie puternica. Daca
orice alta calitate asemanatoare este exercitata constient, acest lucru
inseamna ca ea a fost elaborata de intelect; ea devine o particularitate ce a
fost creata in mod intentionat si prin aceasta obiect al simularii, cu alte
cuvinte, nimic altceva decit o simpla inselatorie.

Daca un om va face un lucru inconstient, acesta nu-i va aduce niciun fel de

necazuri; dar daca va incerca sa-l faca constient, iscind in acest sens
numeroase probleme, in cele din urma va esua. Iar aceasta regula se aplica
in cazul originii acestor idei fundamentale ce constituie esenta si energia
oricarei opere originale. Doar ceea ce este innascut este original si durabil;
fiecare om ce isi doreste sa implineasca ceva, fie ca este vorba de propria
viata, de literatura sau de arta, va trebui _sa urmeze regulile supunindu-se
lor, fara a fi necesar sa le cunoasca_.

* * * * *

Oamenii de adevarata valoare vor gasi, ca o regula, compania celor mai

stupizi dintre oameni a fi preferabila celor de rind; din aceleasi considerente
din care sint aliati naturali bunicii si nepotii, ori tiranii si gloata.

* * * * *

Versul lui Ovidiu,

 Pronaque cum spectent animalia cetera terram,

poate fi aplicat in adevaratul sau sens fizic doar animalelor inferioare; dar vai!
intr-un sens metaforic si spiritual, el este la fel de adevarat pentru cei mai
multi dintre oamenii. Toate planurile si proiectele lor sint unite de dorinta unor
placeri fizice, de atingerea unei stari de fericire fizica. Ei pot intr-adevar avea
interese particulare, adesea cuprinzind o sfera foarte variata; dar in cele din
urma vor capata intru-totul aceiasi importanta ce le-a fost data de relatiile in
care s-au aflat inca de la inceput. Acest lucru nu este dovedit doar de modul
lor de viata si de ceea ce afirma, dar este indicat si de insasi modul in care se
arata, de fizionomia lor, de gestica si de modul lor de-a pasi. Tot ceea ce este
in legatura cu ei reclama pe un ton ridicat: _in terram prona_!

Nu le apartin lor, reprezinta doar cele mai nobile si mai inalte mosteniri
naturale -- oameni ce gindesc si privesc realmente asupra lumii, cei care
formeaza aceste specimene extraordinare ale umanitatii -- astfel incit
urmatoarele versuri sint perfect explicabile:

_Os homini sublime dedit coelumque tueri

Jussit et erectos ad sidera tollere vultus_.

* * * * *

Nimeni nu poate cunoaste care sint toate acele capacitati menite a provoca
si suporta suferinta pe care le poarta in sine pina atunci cind stirnite de ceva,
ele vin si intra in actiune; tot la fel cum in apa unui lac calm si linistit asemeni
unei oglinzi, nu se arata nici cel mai mic semn care sa poata permita a se
intrezari vuietul si furtuna ce va stirni din senin abisul ce aceasta liniste falsa il
ascunde si cu toate acestea el va continua sa ramina neschimbat; sau din
nou, va creste din senin, ridicindu-se in aer asemeni unei nesecate fintini.
Atunci cind apa este la fel de rece ca ghiata, nu poti avea nici cea mai mica
idee despre caldura latenta ce-o ascunde in ea.

* * * * *

Cum se poate explica atunci, ca in ciuda tuturor oglinzilor ce exista in lume,

nimeni nu cunoaste in realitate cum se arata a fi?

Un om isi poate oricind aminti fata prietenilor sai, niciodata insa propria-i
fata. Atunci, exista aici o dificultate initiala in modul de aplicare a maximei,
_Cunoaste-te pe tine insuti_. Acest lucru este fara dubii partial explicat prin
faptul ca este practic imposibil din punctul de vedere al fizicii ca un om sa se
poata vedea pe sine intr-o oglinda, altfel decit cu fata indreptata spre aceasta
si perfect nemiscat; in care expresia ochilor sai, care conteaza intr-o masura
atit de mare si ofera in realitate expresivitatea si intregul ansamblu de
caracteristici ale fetei, sint intr-o mare masura pierdute. Dar coexistind
permanent cu aceasta imposibilitate fizica, curind imi va apare ca aici se
manifesta o imposibilitate etica de o natura similara, ce produce aceleasi
efecte. Un om nu poate privi asupra propriei reflectii ca si cum persoana ce
se infatiseaza aici ar reprezenta pentru el _un strain_; si cu toate acestea,
acest lucru este absolut necesar daca ceea ce doreste sa primeasca de aici
este _o perspectiva obiectiva_. In ultima instanta, un punct de vedere obiectiv
inseamna un sentiment adinct inradacinat din partea individualului ca o fiinta
morala, ca si cum ceea ce contempla _nu este el insusi_ [2]; daca nu va
putea obtine acest punct de vedere el nu va observa lucrurile in adevarata lor
lumina, cea care este posibila doar in cazul in care este constient de
defectele lui reale, exact asa cum se prezinta acestea. In loc de a se intimpla
asta, atunci cind un om priveste asupra propriei sale reflectii rasfrinte intr-o
oglinda, ceva din propria-i natura egoista iese afara pentru a-i sopti la ureche
sa ia bine aminte si sa tina seama, ca cel la care priveste _nu e un strain, ci
el insusi_; iar acest lucru functioneaza ca si in cazul lui _noli me tangere_, si-l
impiedica sa-si formeze un punct de vedere obiectiv. Pare intr-adevar, ca fara
influenta unui graunte de premeditare, o astfel de perspectiva este imposibil a
putea fi atinsa.

Nota 2: Cf. Grundprobleme der Ethik, p. 275.

* * * * *

In masura in care energia intelectuala a unui om este pusa in actiune sau in

repaos, viata ii va apare a fi, fie prea scurta, sau intr-atit de lipsita de
importanta si de pasagera, incit nu este posibil sa existe nimic aici care sa fie
vrednic a-si sacrifica de dragul sau toate marile sentimente; ca nu conteaza
cu adevarat nimic, fie ca este vorba de placeri sau de bogatii, ori de faima, si
ca indiferent de actiunile pe care le poate intreprinde un om, ele sint
finalmente supuse esecului si tot la ceea ce se poate astepta in cele din
urma, este a obtine o suferinta inca si mai mare decit ar fi primit in mod firesc
din mainile naturii --- sau, de celalta parte, viata ii va aparea atit de lunga,
plina de insemnatate, atit de fericita in definitiv, incarcata de atitea
semnificatii, plina de-atitea din dificultatile ce sint presarate pe drumul sau,
incit va trebui sa ne-aruncam cu toata forta ce-o detinem pentru infringerea
lor, doar asa putem obtine citeva din bucuriile ei, pina la a cistiga in cele din
urma binemeritata rasplata ce ne asteapta la capatul tuturor acestor eforturi,
prin implinirea in intregime a proiectelor ce le-am facut asupra ei si atingerea
celor mai inalte aspiratii si idealuri; aceasta este ceea ce intelegea Gratian
atunci cind vorbea de un mod serios de-a privi asupra lucrurilor -- _ tomar
muy de veras el vivir _. Cel dintii este un punct de vedere transcendental,
care este cel mai bine exprimat de cuvintele lui Ovidiu: _non est tanti_ --
viata in sine nu valoreaza cit toata cantitate de suferinta ce va trebui sa o
porti; remarca lui Platon reuseste sa explice acest lucru inca si mai bine
_niciunul dintre evenimentele din viata omului nu merita o atit de mare
neliniste_ --- [Greaca: oute ti ton anthropinon axion esti megalaes spoudaes.]
Aceasta stare de spirit este datorata faptului ca intelectul a preluat dominatia
asupra constiintei, cind pur si simplu eliberat de sub ordinile vointei, priveste
in mod obiectiv asupra fenomenului vietii, incit nu are cum esua in a cistiga o
cunoastere clara a desertaciunii si nimicniciei ei. Dar in cealalta stare de
spirit, vointa este cea care domina; iar intelectul exista aici doar pentru a
lumina drumul sau pentru a atinge implinirea dorintelor sale.

Un om este mare sau mic, in functie de aplecarea sa fata de una sau fata
de cealalta dintre aceste viziuni asupra vietii.

* * * * *

Oamenii inzestrati cu un adevarat geniu acorda o importanta redusa

recunoasterii erorilor si slabiciunii, fara macar sa le permita nici macar
celorlalti sa le poata intrezari. Privesc asupra lor ca si cum ar reprezenta o
datorie fata de care s-au achitat integral; si in loc de-a gindi ca aceste
slabiciuni i-ar face de rusine, considera ca ele le ofera dimpotriva, o anumita
onoare. Acesta este mai ales cazul erorilor de genul celor ce adesea se
regasesc imbinate cu calitatile -- _conditiones sine quibus non_, sau asa cum
spune George Sand, _les défauts de ses vertus_.

In opozitie cu ei exista oameni ce se bucura de reputatie si calitati

intelectuale ireprosabile, care departe de-a admite cele citeva mici slabiciuni
pe care le poseda, si le ascund cu mare grije, aratindu-se foarte sensibili la
orice sugestie asupra existentei lor; iar asta doar pentru ca intregul lor merit
consta in eliberarea de erori si slabiciuni. Daca este descoperit ca acest gen
de oameni au facut ceva rau, intreaga lor reputatie are de suferit imediat.

* * * * *

In cazul oamenilor ce se bucura de aptitudini mediocre, modestia lor nu

este nimic altceva decit simpla onestitate; dar in cazul celor inzestrati cu un
mare talent, este vorba doar de ipocrizie. Plecind de aici, este intocmai cum
se intimpla in ultimul dintre cazuri, prin a nu face un secret din ceea ce ei
poarta in sine si a nu ascunde faptul ca sint constienti ca poseda o putere
neobisnuita, tot la fel cum in prima situatie se intimpla sa fie modesti. Valerius
Maximus ne ofera citeva exemple excelente de acest gen in capitolul sau
privind increderea in sine, _de fiducia sui_.

* * * * *

A nu merge la teatru este ca si cum cineva si-ar face toaleta fara oglinda.
Dar este mult mai rau sa iei o decizie fara sa consulti un prieten. Pentru ca un
om poate avea o putere de judecata ireprosabila in toate celelalte chestiuni,
si cu toate acestea sa poata gresi in cele care il privesc pe sine; deoarece aici
intervine vointa, cea care pe data tulbura intelectul. Tocmai de aceea ii este
admis unui om sa se sfatuiasca cu un prieten. Un doctor poate vindeca pe
oricine, cu exceptia propriei sale persoane; daca va cadea la pat doborit de o
boala, el va apela la serviciile unui confrate de breasla.

* * * * *

In tot ceea ce intreprindem, ne dorim mai mult sau mai putin sa ajungem la
un bun sfirsit; sintem nerabdatori sa ajungem la capat si sa simtim bucuria
lucrului implinit. Dar ultima scena dintre toate, sfirsitul general, este ceva ce
de regula ne dorim sa fie situat intr-un viitor cit mai indepartat.

* * * * *

Fiecare despartire ne ofera o anticipare asupra mortii; fiecare noua

reintilnire ne ofera o anticipare asupra invierii. Din acest motiv, pina chiar si
oameni ce altfel sint atit de nepasatori fata de ceilalti semeni ai lor, se bucura
atit de mult daca se vor reintilni dupa douazeci sau treizeci de ani de
despartire.

* * * * *

Inteligenta difera de la un om la altul intr-un mod real si fundamental; dar in

acelasi timp nu poate fi facuta nicio comparatie doar pe baza unor simple
observatii generale. Este absolut necesara o apropiere si o patrundere
asupra detaliilor; pentru ca diferentele ce exista nu pot fi observate de la
distanta; si nu este nici suficient si nici usor sa judeci doar pe baza unor
aparente exterioare, ca in cele citeva cazuri privind profesia, timpul liber si
educatia. Dar chiar si judecind exclusiv dupa acestea, trebuie admis ca un
mare numar dintre oameni poseda _un grad de existenta_ cel putin de zece
ori mai inalt decit cel apartinind celorlalti -- cu alte cuvinte traiesc cel putin de
zece ori mai intens.

Nu ma refer aici la cei apartinind unor triburi primitive, a caror existenta este
adesea aflata doar cu un grad deasupra vietii pe care o duc primatele in
padurile lor. Luati in consideratie, de exemplu, un hamal din Neapole sau
Venetia (in tarile situate in nordul Europei ingrijorarea pe care o aduc lungile
luni de iarna ii face pe oameni mult mai precauti si chibzuiti); priviti viata pe
care o duc, de la inceputul si pina la sfirsitul ei este -- aflata sub semnul
nevoilor si saraciei; traiesc doar prin forta lor fizica; intimpina nevoile fiecarei
zi, ba chiar ale fiecarei ore, printr-o munca impovaratoare, printr-un mare
efort, intr-un tumult constant, o desavirsita saracie ce imbraca toate formele
cunoscute, fara nicio grije fata de ziua de miine; singurul lor confort este
reprezentat de odihna ce urmeaza dupa o munca epuizanta; o lupta continua;
nicio singura clipa libera care sa-i ramina pentru meditatie; o asemenea
incintare senzuala ce se poate asemana numai unui climat blind ce va
permite doar o suficienta a hranei; pentru ca in final, sa se bucure doar de
acea componenta metafizica ce este reprezentata de superstitia crasa
sustinuta de biserica lui; toate acestea fiind expresie a unui mod de viata cu
un grad de constiinta redus spre care este impins, sau mai degraba la care
este constrins un om sa-si duca existenta. Iar acest vis agitat si confuz
formeaza viata atitor milioane de oameni!

Astfel ca oamenii _gindesc_ doar atit cit este necesar sa implineasca

pentru moment vointa. Nu privesc niciodata asupra vietii ca la o intreaga
conexiune, asta ca sa nu mai vorbim despre existenta in general; intr-o
anumita masura se poate spune ca, exista fara a fi pe deplin constienti de
asta. Existenta gloatei sau a sclavilor ce traiesc in acest mod inconstient,
aflati cu toate acestea mult mai apropiati de noi decit de bruta, cea care este
limitata exclusiv la clipa acestui prezent, dar din acelasi motiv ea poarta in
sine mult mai putina suferinta decit cea care ne este sortita noua. Ba chiar
mai mult, de vreme ce intreaga placere este in esenta sa negativa, rezulta
prin urmare de aici ca ea consta tocmai in eliberarea de sub o anumita forma
de nenorocire si mizerie, un inter-schimb constant si rapid intre ceva ce abia
acum incepe a se stabili si altceva ce tocmai s-a terminat, ce insoteste
permanent activitatea ce o au de implinit; apoi din nou, o forma de crestere si
de satisfacere a nevoilor -- toate oferind o sursa constanta de fericire; si de
fapt este mult mai obisnuit sa intilnesti fete pline de fericire printre oamenii
saraci, decit printre cei bogati, ceea ce reprezinta o dovada certa ca ei
obisnuiesc a se folosi de toate avantajele pe care viata le ofera.

Trecind de la acest tip de om, sa luam in considerare in continuare acel

individ sobru si rational ce duce o viata plina de meditatie, ce gindeste
indelung asupra planurilor sale, pe care le duce la bun sfirsit cu cea mai mare
precautie, intemeindu-si o gospodarie pentru sotia, copiii si descendentii sai;
luind parte la viata intregii comunitati. Este evident ca un om de acest fel are
un grad de constiinta mult mai inalt decit cel dinainte, astfel incit existenta sa
se poate bucura de un mai mare grad de realism.

Priviti apoi la omul de stiinta, cel care cerceteaza istoria trecutului. El a

reusit sa atinga acel punct in care un om devine constient de existenta sa ca
parte a intregului ce-l compunem, putind scruta in timp dincolo de perioada
ce-i apartine propriei vieti, fiindu-i ingaduit sa cunoasca viitorul si trecutul, sa
depaseasca orizontul ingust al interesului personal, permitindu-i-se in acest
fel sa mediteze asupra intregului curs al istoriei omenirii.

Apoi, in sfirsit, priviti la poet sau la filosof, a caror reflectie a atins o

asemenea profunzime, incit in loc de-a fi ademeniti sa investigheze oricare
dintre fenomenele particulare ale existentei, ramin inmarmuriti de uimire _in
fata existentei insasi_, acest Sfinx grandios, caruia incearca sa-i rezolve
enigma. In el constiinta a atins acel grad de claritate in care cuprinde insasi
intreaga lume; intelectul sau a abandonat complet acel rol de servitor al
vointei, luind in puterea sa intregul Univers; in vreme ce omenirea asteapta
de la el mai degraba o examinare si o apreciere asupra ei, decit sa-si joace
rolul propriu in aceasta mare piesa. Daca, apoi, gradul de constiinta este
gradul de realitate, un asemenea om va sustine cu siguranta existenta ca
fiind cel mai important lucru dintre toate; aici fiind sensul si semnificatia
intregii explicatii.

Intre aceste doua extreme descrise aici si in stagiile intermediare, orice om

vietuitor in aceasta lume va reusi sa descopere locul in care se poate plasa
pe s[ne.

* * * * *
 Cunoastem ca omul este in general superior tuturor celorlalte animale si
acesta este deasemenea cazul si in ceea ce priveste capacitatea sa de-a fi
instruit. Mahomedanii sint instruiti sa se roage de cinci ori in cursul unei zile,
cu fata indreptata spre Mecca; si niciodata nu vor da gres in implinirea
acestei obligatii. Crestinii sint instruiti sa-si faca semnul crucii in anumite
ocazii, sa se inchine, si asa mai departe. Intr-adevar, se poate afirma pe
drept cuvint ca religia este _chef d'oeuvre_ in arta instructiei. Pentru ca ea
reuseste sa-i instruiasca pe oameni asupra modului in care isi vor manifesta
credinta; si asa cum este destul de bine cunoscut, acest proces nu poate fi
inceput prea devreme. Nu exista aici nicio absurditate mai evidenta decit
aceea ca poate fi sadita decisiv in mintea umana, doar daca ai inceput a o
implanta inca inainte de virsta de cinci ani, printr-o continua repetare,
mentinind in acelasi timp aerul unei mari solemnitati. Pentru ca la fel ca si la
animale, si in cazul omului, instructia este implinita cu succes doar atunci cind
a fost inceputa inca devreme, din anii fragezi ai copilariei.

Gentilomii si nobilii sint instruiti sa nu considere a fi nimic mai sacru decit

cuvintul lor de onoare -- sa mentina staruitor, sever si neclintit credinta lor in
acel cod ridicol al cavaleriei; si daca sint chemati, sa serveasca astfel credinta
incit sa-si sacrifice si viata in sustinerea ei, sa priveasca la rege asemeni unei
fiinte ce apartine celui mai inalt ordin.

Apoi din nou, expresiile noastre pline de politete, complimentele pe care

obisnuim sa le facem, in mod particular aceasta atentie respectuasa ce-o
acordam doamnelor, sint tot o problema de educatie; asemenea pretuirii ce-o
aratam in fata nasterii, rangului, titlurilor, si asa mai departe. Acelasi caracter
il poarta resentimentul pe care-l simtim la orice insulta directa indreptata
impotriva noastra; iar masura acestui resentiment poate fi determinata exact
prin natura insultei. Un Englez, de exemplu, va gindi ca este o insulta mortala
sa afirmi ca nu este un gentilom, ori, inca si mai rau, ca este un mincinos; un
Francez va arata aceleasi sentimente daca il veti numi las, iar un German,
daca veti afirma despre el ca este stupid.

Exista aici foarte multe persoane care sint instruite pentru a actiona intr-un
mod deplin onorabil in ceea ce priveste o anumita chestiune specifica, sau
intr-o anumita materie, in vreme ce resimt o onoare infima in a se lauda in
orice alta privinta. Multi dintre oameni, de exemplu, nu se vor cobori niciodata
pina acolo incit sa va fure banii; dar nu vor avea niciun scrupul in a pune mina
pe orice alt bun ce va apartine, de care se pot bucura fara ca sa trebuiasca
sa plateasca pentru asta. Un om de afaceri va va insela adesea, fara sa aiba
pentru asta nici cea mai mica remuscare, dar va refuza in mod categoric sa
comita vreodata un furt.

Puterea de imaginatie este sporita la un om atunci cind acea functie

speciala a creierului ce ii permite observatia, este indemnata sa intre in
actiune in lipsa unui stimul necesar din partea simturilor. In conformitate cu
asta, vom gasi ca imaginatia este activa doar in acea proportie in care
simturile noastre nu sint excitate de stimuli provenind de la obiecte exterioare.
O lunga perioada de izolare, petrecuta fie in inchisoare, fie intr-o camera de
suferinta: liniste, asfintit, intuneric -- acestea sint lucrurile ce incurajeaza
activitatea sa; si sub influenta lor intra in propriul sau joc. Pe de alta parte,
atunci cind este prezentata facultatilor noastre de observatie o cantitate prea
mare de material, asa cum se intimpla in cursul unei calatorii, sau in talmes-
balmesul lumii, sau din nou, in plin mijlocul zilei, imaginatia se pierde, si chiar
daca se face apel la ea, refuza sa devina activa, ca si cum ar intelege ca nu
tocmai acesta este momentul propice pentru a actiona.

Cu toate acestea, daca imaginatia produce orice rezultat real, va trebui sa

receptioneze o mare cantitate de material din partea lumii exterioare. Acesta
este singura modalitate in care magaziile sale pot fi umplute. Fantezia este
hranita in acelasi fel ca si corpul, care este tot mai putin capabil de-a depune
orice efort si se bucura de repaosul meritat in acel moment in care primeste
alimentele pentru a le digera. Si cu toate acestea este vorba de aceiasi hrana
careia ii datoreaza toata puterea ce-o va pune in actiune doar ceva mai tirziu,
atunci cind va sosi momentul oportun.

* * * * *

Parerea este intocmai asemeni unui pendul si se supune acelorasi legi.

Daca trece intr-o parte a centrului de gravitatie, va trebui sa atinga apoi
aceeasi linie si de cealalta parte; iar acest lucru se va petrece doar dupa o
anumita perioada de timp in care va descoperi punctul adevarat in care poate
ramine in repaos.

* * * * *

Printr-un proces de contradictie, distantarea in spatiu va face ca lucrurile sa

para mai mici si prin urmare si lipsite de defecte. Din acest motiv un peisaj va
arata mult mai bine daca va fi privit intr-o oglinda convergenta sau in _camera
obscura_, decit arata in realitate. Acelasi efect este produs prin distantarea in
timp. Scenele si evenimentele petrecute cu multa vreme in urma si
persoanele care au luat parte la ele, vor purta un aspect fermecator in
momentul in care vor fi privite prin ochii memoriei, cea care urmareste doar
elementele, fara a lua in seama si detaliile dezagreabile. In vreme ce
prezentul nu se poate bucura de asemenea avantaje, astfel incit vesnic ne va
apare nedesavirsit.

Si din nou, in ceea ce priveste spatiul, obiectele mici ce sint apropiate de

noi ne apar neobisnuit de mari, iar daca sint plasate foarte aproape, nu vom
mai fi capabili sa vedem nimic altceva, pentru ca imediat ce ne vom departa
de ele sa ne apara minuscule si aproape invizibile. Pentru ca acelasi lucru sa
se intimple din nou si in ceea ce priveste timpul. Micile accidente si incidente
ale vietii de zi cu zi ne umplu de emotie, anxietate, suparare, pasiune, atita
vreme doar cit sint plasate in apropierea noastra, cind ne apar a fi atit de
mari, de importante, de pline de seriozitate; curind ce sint purtate departe de
fluxul neobosit al timpului, ele isi vor pierde cu totul acea insemnatate pe care
vreodata au avut-o; doar curind ce vom inceta a ne mai gindi la ele le vom
uita intru-totul. Pareau a fi atit de mari, doar pentru ca erau plasate atit de
aproape.

* * * * *

_Bucuria_ si _tristetea_ nu sint idei care sa fie concepute de mintea omului,

ci doar sentimente ale vointei. Astfel incit ele nu-si gasesc locul in domeniul
memoriei. Nu putem rechema bucuriile si tristetile noastre; ceea ce nu
inseamna ca nu le putem retrai. Putem rechema doar acele _idei_ ce le-au
insotit; si in mod special acele lucruri care ne-au condus sa le afirmam; si
acesta formeaza un etalon ce permite masurarea sentimentelor noastre in
timp. Plecind de aici, memoria bucuriilor si tristetilor noastre este intotdeauna
imperfecta si ele devin o chestiune lipsita de insemnatate curind ce
evenimentele ce le declanseaza s-au incheiat. Acest lucru explica vanitatea
oricarei incercari ce o facem adeseori, de-a reinvia placerile si suferintele din
trecut. Placerea si durerea este in mod fundamental o problema ce tine de
vointa; iar vointa ca atare, nu se gaseste in situatia de-a fi inzestrata cu
memorie, care este o functie ce tine in mod exclusiv de intelect; iar acesta
primeste si ofera in schimb nimic altceva decit idei si concepte, care nu
formeaza obiectul aflat in discutie aici.

Este un lucru destul de curios ca in cele mai rele dintre zilele vietii noastre
putem rechema amintirea unor vremuri mai bune care s-au stins inca cu
multa vreme in urma; dar si ca in cele mai fericite zile ale vietii, pastram o
memorie foarte indepartata si imperfecta asupra unor timpuri mai grele,
demult apuse.

* * * * *

In acelasi timp avem o memorie mult mai buna asupra obiectelor sau
imaginilor reale decit asupra simplelor idei. De aceea o mare putere de
imaginatie face mult mai usor de invatat limbile straine; pentru ca apoi,
slujindu-ne de ajutorul ce ni-l ofera, noile cuvinte sa fie asimilate obiectelor
reale pe care le reprezinta; in vreme ce daca nu exista imaginatie, cuvintele
noi sint puse simplu in paralel cu echivalentul lor in limba materna.

Tehnica mnemonica nu inseamna doar arta de-a induce ceva indirect in

memorie prin utilizarea unui simplu joc de cuvinte sau a unei butade; ea ar
trebui mai degraba sa fie aplicata unei teorii sistematice a memoriei si sa
explice cele citeva atribute, deopotriva atit prin trimiterile pe care le face la
natura reala, cit si la relatiile in care aceste atribute se gasesc unele fata de
altele.

* * * * *

Exista anumite momente in viata in care simturile noastre dobindesc un

grad extraordinar de inalt de claritate, facind exceptie de la acele ocazii
particulare ce exista in insasi natura celor aflate in apropierea noastra; ce sint
explicabile doar pe baza unor argumente psihologice, ca rezultat al unor stari
exagerate de sensibilitate ce produc o deschidere a interiorului nostru fata de
lumea exterioara. Asemenea momente ramin imprimate permanent in
memorie, pastrind inscrise in intregime acele individualitati. Nu le putem
atribui niciun argument rational, nu ne putem explica nici macar cum, dintre
atitea mii de momente asemanatoare, ele pot fi intr-un mod atit de special
reamintite. Par a fi tot atit de mult determinate de sansa, intocmai asa cum un
singur specimen al unei rase demult disparute, este descoperit chiar acum in
structura unei roci; ori cind deschizind accidental o carte dam peste o insecta
strivita intre paginile ei. Amintirea unor astfel de clipe este intotdeauna atit de
dulce si de incintatoare.

* * * * *

Din cind in cind, se intimpla ca fara niciun motiv anume, o scena de mult
uitata sa renasca deodata in amintire. Acesta se poate intimpla adeseori in
cazul in care simturile noastre sint trezite de existenta unui anume miros,
greu perceptibil ce a acompaniat inainte vreme aceste scene si care
retrezesc la viata acele amintiri, exact aceleasi pe care nu demult le-am mai
trait odata. Pentru ca este bine cunoscut ca simtul mirosului este deosebit de
eficient in retrezirea amintirilor si ca in general nu este nevoie de o prea mare
insistenta pentru a stimula o suita de idei. Si mai pot adauga in trecere, ca
simtul vederii este in conexiune cu intelegerea [1], simtul auzului cu ratiunea
[2] si asa cum putem observa si in cazul de fata, simtul mirosului se afla in
directa conexiune cu memoria. Simtul tactil si gustativ sint mult mai materiale
si sint dependente de contactul direct. Ele nu contin nicio parte ideala.

Nota 1: _Wierfache Wurzel_ § 21.

Nota 2: _Parerga_ vol. ii, § 311.

* * * * *

Trebuie sa recunoastem deasemenea printre atributele specifice memoriei,

ca o usoara stare euforica intensifica adesea intr-o masura atit de inalta
amintirea unor actiuni si stari din trecut, incit toate evenimentele aflate in
directa conexiune cu ele revin cu mult mai mare claritate decit ar fi fost
vreodata posibil intr-o stare de sobrietate; dar totodata trebuie reamintit, ca
pe de alta parte, amintirea asupra a tot ceea ce a spus sau a facut o
persoana in timpul unei stari de euforie, este in mod obisnuit mult mai
imperfecta; ba chiar in cazul in care a fost ametita de-a binelea, memoria lor
a disparut in totalitate. Putem spune atunci ca o stare euforica sporeste
amintirea unor fapte intimplate in trecut, in vreme ce ne permite sa ne
amintim foarte putin din tot ceea ce tine de prezent.

* * * * *

Oamenii simt nevoia unor activitati exterioare atunci cind sint inactivi in
interior. Si in mod contrar, daca au o puternica activitate interioara nu arata
interes pentru acele actiuni ce presupun a-i atrage in afara lor; ele ii impiedica
sa se cufunde in sine si le disturba gindurile intr-un asemenea mod, incit
adesea se dovedesc a fi de-a dreptul catastrofale.

* * * * *

Nu sint deloc surprins de faptul ca o mare parte dintre oameni se vor simti
plictisiti atunci cind se regasesc fata in fata cu sine; pentru ca ei nu pot nici
macar sa rida daca sint intru-totul singuri. Pina si aceasta idee le apare a fi la
fel de stupida.

Ar trebui atunci sa privim risetul ca pe un semnal ce este trimis spre ceilalti

-- un simplu semn, asemeni unui cuvint? Ceea ce-i face pe oameni sa nu
poata ride atunci cind sint singuri nu este nimic altceva decit lipsa lor de
imaginatie, obtuzitatea spiritului in general --[Greaca: anaisthaesia kai
bradutaes psuchaes], asa cum spunea Theofrast [1]. Animalele inferioare nu
rid niciodata, nici daca se afla in companie altora si nici singure. Mizantropul
Myson a fost surprins de unul dintre acesti oameni in vreme ce ridea catre
sine. "- De ce rizi?" l-a intrebat el;" nu este nimeni aici sa te insoteasca." "-
Tocmai de aceea si rid", i-a raspuns Myson.

Nota 1: _Caracterele_, c. 27.

* * * * *

_Gestica_ naturala, ce insoteste in mod obisnuit orice exprimare prin viul

grai, este un limbaj propriu corpului, mult mai extins chiar decit cel al
cuvintelor -- intr-atit vreau sa spun ca este de independent de cel al cuvintelor
si de asemanator la toate natiunile lumii. Este adevarat ca o natiune il
foloseste in aceiasi proportie in care ea este si daruita cu o anumita
vivacitate, iar aceasta este situatia in cazul particular reprezentat de Italieni,
de exemplu, unde gestica obisnuita este suplimentata cu un anumit set de
miscari particulare care sint pur si simplu conventionale, prin urmare nu
poseda nimic altceva decit o anumita valoare locala.

In modul sau general de utilizare, gestica pastreaza o anumita asemanare

cu logica si gramatica in ceea ce priveste forma mai degraba decit in materie
de conversatie; dar pe de alta parte se distinge de ele prin faptul ca poarta
mai mult o incarcatura morala decit una intelectuala; cu alte cuvinte ea este o
expresie a actiunilor vointei. Ca forma de acompaniament a conversatiei, se
aseamana mai mult cu notele grave (basii) dintr-o melodie; si daca, la fel ca
si in muzica, ea tine adevarata masura in cursul desfasurarii unei melodii,
gestica serveste pentru a spori efectul limbajului.

In cadrul unei conversatii, gestica depinde de forma in care este

comunicata chestiunea aflata in discutie; si este interesant de observat ca
indiferent de problema in discutie, cu orice repetare a formei, este repetata
aceiasi gestica. Astfel daca se intimpla sa observ --sa spunem, de la
fereastra mea, -- doua persoane care poarta o conversatie animata, fara sa
pot intelege nici macar un singur cuvint din aceasta, pot cu toate acestea, sa
inteleg natura generala a acestei discutii pe cit se poate de bine; vreau sa
spun, genul de lucruri ce sint rostite si forma pe care acestea o iau. Nu poate
fi facuta aici nici macar o singura gresala. Vorbitorul argumenteaza ceva,
avansind in acest sens considerentele sale, apoi limiteaza aplicarea lor,
conducind discutia pe fagasul firesc, urmind apoi sa traseze concluziile in
triumf; sau relateaza experientele sale, dovedind, poate, dincolo de orice
urma de indoiala, cit de mult a fost ofensat, aducind cele mai clare si
condamnabile evidente, pentru a ilustra ca oponentii sai au fost niste oameni
necugetati si indaratnici care nu ar fi putut fi in niciun chip convinsi; sau in alta
parte, va dezvalui planurile de succes pe care el le-a conceput si cum a dus
la bun sfirsit toate problemele ivite, sau poate modul in care a dat gres doar
pentru ca sortii i-au fost potrivnici; sau toate acestea s-au intimplat doar din
cauza ca s-a trezit pus intr-o totala incurcatura asupra a ceea ce avea de
facut, sau ca a fost atit de vigilent in depistarea capcanelor ce i-au fost
intinse, incit folosindu-se de drepturile sale si apelind la forta, a reusit sa
zadarniceasca planurile adversarilor si sa le aplice pedeapsa meritata; si tot
asa, in sute de cazuri de acelasi gen.

Strict vorbind, tot ceea ce primesc exclusiv de la gestica, este o notiune

abstracta despre cursul esential luat de ceea ce este rostit si deasemenea,
asupra a ceea ce as primi daca as judeca totul dintr-un punct de vedere
moral sau intelectual. Este chintesenta, adevarata substanta a conversatiei,
si aceasta ramine identica indiferent ce ceea ce poate genera acea discutie,
sau de natura subiectului in cauza; legatura dintre cele doua fiind aceea a
ideii generale sau a numelui clasei individualitatilor pe care le acopera.

Asa cum am mai spus, cea mai interesanta si amuzanta parte a intregii
chestiuni este completa identitate si solidaritate a gesturilor utilizate pentru a
desemna acelasi set de circumstante, pina chiar si de oameni de un
temperament total diferit; astfel incit gesturile devin exact asemeni cuvintelor
unei limbi, pentru fiecare aceleasi si se supun doar unei mici modificari ce
depind de diversitatea accentului si de educatie. Si cu toate acestea nu exista
nicio indoiala ca aceste gesturi ce sint folosite de toata lumea, nu sint
rezultatul niciunei conventii sau intelegeri secrete. Ele sint originale si
innascute -- un adevarat limbaj al naturii; ce se poate spune ca s-a consolidat
prin imitatie si sub influenta evidenta dictata de puterea obisnuintei.

Este destul de bine cunoscut ca atenta studiere a gesturilor face parte din
datoria unui actor; si acelasi lucru este la fel de adevarat, desi intr-un grad
ceva mai redus, si pentru cel care obisnuieste sa vorbeasca in public. Acest
studiu trebuie sa fie compus in principal de urmarirea gesturilor celorlalti si de
imitarea lor, pentru ca aici nu exista un set de reguli abstracte care sa poata fi
aplicate in aceasta materie, cu exceptia a citorva principii calauzitoare
generale, asa cum este -- numai un singur exemplu -- acela potrivit caruia
gestul nu trebuie sa urmeze cuvintului, ci mai degraba sa vina imediat
inaintea lui, anuntind apropierea lui si atragind si captivind in acest fel atentia
ascultatorului.

Englezii trateaza cu un deosebit dispret orice forma de gestica si-i privesc

pe cei care se folosesc de acesta forma de limbaj asemeni unor persoane
vulgare si lipsite de demnitate. Acest lucru mi se pare o prejudecata absurda
din partea lor si rezultat al unei ipocrizii specifice. Pentru ca aici este vorba de
un limbaj pe care natura l-a daruit deopotriva tuturor oamenilor si care este
perfect inteles de fiecare dintre noi; iar a duce lucrurile atit de departe pina la
interzicerea lui, fara a putea gasi pentru asta un motiv mai bun decit acela ca
se afla in opozitie cu acel mult-laudat lucru, sensibilitatea specifica
gentilomilor, este un procedeu extrem de discutabil.

Tr. ~ CasCarino ~