Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cultivare - Infiintarea Si Intretinerea Plantatiilor Pomicole
Cultivare - Infiintarea Si Intretinerea Plantatiilor Pomicole
Pentru înfiinţarea unei livezi, sunt necesare fonduri mari, proporţionale cu suprafaţa
care se va planta. Aceste fonduri sunt blocate un timp destul de mare, deoarece recuperarea
investiţiei se face treptat începând cu anul 5-7 de la plantare, în funcţie de specie şi soi.
Deoarece terenul este ocupat cu pomi o perioadă lungă de timp (15-30 ani) şi fructificarea
începe după câţiva ani, eventualele greşeli de alegere a sortimentului sau de amplasare a
speciilor în teren, se manifestă târziu şi sunt foarte greu de remediat. Pentru a evita aceste
aspecte negative, înaintea înfiinţării livezii, trebuie studiate toate aspectele referitoare la
ecologia, biologia şi cerinţele speciilor pomicole. Este de preferat întârzierea înfiinţării
plantaţiei, cu 1-2 ani, decât plantarea în grabă, fără o fundamentare suficientă şi cu probleme
grave mai târziu. Sunt situaţii în teren, de amplasare greşită a speciilor şi soiurilor, de alegere
necorespunzătoare a polenizatorilor, de pregătire necorespunzătoare a solului cu implicaţii
negative asupra producţiei şi calităţii fructelor.
Irigarea
Irigarea este necesară acolo unde cantitatea de precipitaţii nu este suficientă sau nu
este bine repartizată pe perioada de vegetaţie şi în livezile tinere. În funcţie de specie şi de
zonă, cantitatea de apă consumată diferă cu vârsta pomilor, starea de vegetaţie şi producţia de
fructe. Pe lângă asigurarea umidităţii optime a solului şi asigurarea condiţiilor normale pentru
creşterea şi fructificarea pomilor, apa poate fi folosită şi pentru protecţia acestora împotriva
brumelor târzii (irigarea prin aspersie în dimineţile cu risc de brumă), pentru valorificarea
superioară a îngrăşămintelor (udarea după fertilizare), udarea de aprovizionare efectuată
toamna şi eventual pentru umectarea solului în vederea lucrării mecanice.
Momentele critice pentru fiecare specie în parte sunt specifice, dar în linii mari
nevoile pentru apă a speciilor pomicole sunt: la 2-3 săptămâni după legarea fructelor, la
diferenţierea mugurilor de rod, înainte de pârgă şi în perioada de maturare a lemnului.
Cantitatea de apă care se administrează trebuie să asigure umectarea stratului de sol pe o
adâncime de cel puţin 60 cm, (zona de distribuire a rădăcinilor) ceea ce corespunde cu 350-
400 m3/ha sau 200 l/pom la udarea individuală a pomilor de vigoare mare şi 100 l/pom la cei
de vigoare mică. Pentru udarea solitară a pomilor se fac şanţuri în zona de proiectare a
coroanelor, iar după infiltrarea apei, şanţurile se acoperă.
Metodele de udare a pomilor sunt cele cunoscute: pe brazde, prin aspersie şi picurare
(udarea localizată), fiecare cu avantaje şi dezavantaje. Aplicarea uneia sau alteia dintre
metode, depinde de sursa de apă, baza materială şi financiară a proprietarului. Apa de udare
nu trebuie să conţină săruri, în special cloruri, mai mult de 5‰ sau metale grele.
Tăierea
Tăierile, după scopul şi perioada din viaţa pomilor în care se aplică, sunt de trei
feluri: de formare, de producţie şi de regenerare.
Tăierile de formare se aplică în primii 4-5 ani de viaţă ai pomilor şi urmăresc
realizarea formei de coroană dorită şi mai puţin obţinerea fructelor. Tăierile sunt specifice
fiecărei forme de coroană în parte, în funcţie de structura permanentă care se va forma
(scheletul pomului). Se recomandă ca în perioada de tinereţe să se reducă pe cât posibil
tăierile în uscat, formarea pomilor făcându-se prin intervenţii în verde sau dirijări ale
ramurilor. Intervenţiile severe de tăiere, pentru formarea unor coroane rigide, standardizate,
au drept efect întârzierea intrării pe rod şi de multe ori amplificarea ritmului de creştere şi aşa
mare la unele specii pomicole (prun, cais, piersic, etc). Dirijarea creşterii ramurilor şi
lăstarilor se face prin: dresare, înclinare, arcuire şi mai puţin prin alte intervenţii: frângere,
inelare, crestare, etc.
Dresarea se referă la modificarea unghiului de inserţie, prin apropierea de ax a unei
ramuri de vigoare slabă, pentru a favoriza ritmul de creştere. Se realizează prin legarea de ax
în poziţia dorită (fig. 6.6).
Înclinarea se referă la îndepărtarea faţă de ax a unei ramuri viguroase, cu scopul de
a-i reduce ritmul de creştere (fig. 6.7), iar arcuirea constă în legarea unei ramuri aproape de
orizontală sau sub orizontală în vederea diferenţierii mugurilor de rod (fig. 6.8). Arcuirea se
aplică numai ramurilor care nu interesează în formarea scheletului, iar după o perioadă de
fructificare, se epuizează şi se înlătură din coroană.
La speciile care emit uşor lăstari anticipaţi (piersic, cais, unele soiuri de prun şi
vişin), pe perioada de vegetaţie se execută ciupiri (ruperea vârfului de creştere) pentru a
stimula ramificarea, înlăturarea lăstarilor concurenţi (lăstarii apropiaţi celui de prelungire şi cu
poziţie superioară pe ramura mamă), pentru a obţine ramuri anuale lungi, ramificate şi pentru
a scurta perioada de formare a coroanelor. La piersic, este necesară degajarea vârfului de
creştere prin ruperea în fază erbacee a lăstarilor, pe 15-20 cm sub lăstarul de prelungire,
pentru a obţine creşteri bune şi a forma mai repede scheletul. Numărul intervenţiilor în
perioada de vegetaţie, depinde de specie şi ritmul de creştere a lăstarilor, şi poate fi de 2-3 pe
an.
La soiurile cu vigoare mai mare şi care nu ramifică bine, pentru a forma coroane bine
garnisite, este necesar să se intervină cu tăieri ale ramurilor anuale, la 50-60 cm faţă de
punctul lor de inserţie, sau pentru ramurile de prelungire la 50-60 cm faţă de ultima scurtare.
Tăierea de producţie. Din ultimii ani ai perioadei de formare, (anul 4-5) paralel cu
tăierile de formare se fac şi tăierile de producţie, care continuă pe toată perioada de exploatare
a livezii. Aceste tăieri au ca scop două aspecte:
- întreţinerea coroanelor;
- normarea încărcăturii de rod.
Prin tăierea de întreţinere a coroanelor se urmăreşte menţinerea dimensiunilor
coroanei în funcţie de spaţiul lăsat prin distanţa de plantare, prin tăierea de plafonare a
înălţimii şi limitarea extinderii laterale pe rând şi între rânduri. De asemenea, se asigură
rărirea coroanei pentru o bună pătrundere a luminii, se înlătură ramurile lacome, rupte, uscate,
bolnave, etc.
Concomitent cu tăierea de întreţinere, se execută şi normarea încărcăturii, înlăturând
surplusul de muguri de rod, lăsând pe fiecare ramură şi pom un număr de muguri direct
corelat cu vigoarea, deci fiecărei ramuri îi va reveni o cantitate de fructe pe care o poate hrăni
şi susţine în condiţii optime. Din această cauză, la noi în ţară, se practică o tăiere în detaliu la
principalele specii pomicole (măr, păr, prun, piersic, cais), nemaifiind, de obicei, nevoie de
normări ulterioare a rodului prin rărirea fructelor. Cu ocazia tăierii de producţie, se operează
pe ramurile de semischelet, care se reduc la o treime sau jumătate din lungime, în funcţie de
grosime şi cantitatea de muguri de rod pe care o au. Ramurile de semischelet epuizate se
suprmă la inel, fără a lăsa ciot (fig. 6.9). La măr şi păr nu se recomandă scurtarea ramurilor
anuale, indiferent că sunt sau nu purtătoare de muguri de rod. Se poate norma (scurta) mlădiţa
(ramură cu doi sau mai mulţi muguri de rod), în special la păr, după 2-4 muguri micşti la
unele soiuri. Scurtarea nuieluşelor sau a mlădiţelor, determină pe de o parte înlăturarea
rodului la soiurile cu fructificare tip standard (Golden delicious) şi provoacă îndesirea
coroanelor prin stimularea creşterii sub punctul de intervenţie. Ramurile scurte (ţepuşele sau
pintenii) nu se răresc indiferent de numărul lor. La soiurile cu fructificare tip spur
(Starkrimson), la care ţepuşele predomină, normarea se face prin reducţia semischeletului
după un anumit număr de ţepuşe, în funcţie de grosimea lui.
La cireş, vişin, prun şi cais, scurtarea ramurilor anuale nu influenţează semnificativ
producţia, dar stimulează creşterea vegetativă (fig. 6.10) şi deci nu se recomandă. Dacă
numărul ramurilor anuale lungi, purtătoare de muguri de rod sunt mai multe decât necesarul
pentru o producţie optimă, acestea se răresc şi nu se scurtează. Scurtarea ramurilor anuale este
acceptată numai la pomii cu ramurile degarnisite, unde se scurtează o parte din ramurile
anuale în cep, pentru a stimula regarnisirea.
De asemenea, cu ocazia tăierii de producţie, la toate speciile cu excepţia piersicului,
se urmăreşte întinerirea periodică a semischeletului, astfel încât acesta să nu depăşescă vârsta
de 4-5 ani. Există o corelaţie pozitivă între vârsta semischeletului şi calitatea fructelor, în
sensul că cele mai bune fructe se găsesc pe ramuri cu suport de 2-3 ani.
Este bine de precizat faptul că, toate intervenţile de scurtare sau transfer a creşterii pe
ramuri laterale, se fac deasupra şi cât mai aproape de o ramificaţie slabă, fără a lăsa cioturi,
care se usucă şi afectează sănătatea ramurii rămase.
Pentru piersic, tăierea este specifică şi se bazează pe normarea ramurilor mixte la
nivel de pom, în funcţie de vigoarea acestora, între 150-300 buc/pom, fără să prezinte interes
ramurile de semischelet (fig. 6.11). Rărirea ramurilor mixte se face în general la 20-30 cm una
de alta pe ramura suport şi se scurtează dacă lungimea lor depăşeşte 60 cm. În zonele mai
degarnisite ale coroanei se recomandă lăsarea unor cepi pentru formarea ramurilor de rod
pentru anul următor. După fructificare, ramurile mixte la piersic se epuizează şi la tăierea din
primăvara următoare, se suprimă.
Pentru coacăz şi agriş, tăierea constă în normarea tulpinilor în cadrul tufei, păstrând
un echilibru între tulpini, pe vârste. La o tufă normală în plină producţie, se lasă câte 3-4
tulpini de 1-5 ani, tufa având astfel, 16-20 de tulpini de vârste diferite, uniform repartizate în
spaţiu. Tulpinile anuale de vigoare mică, sub 50 cm nu prezintă interes ca tulpini de înlocuire,
dacă este cazul se scurtează în cepi, pentru fortificarea tufei sau se suprimă.
La zmeur, tăierea constă în suprimarea tulpinilor de 2 ani care au fructificat,
înlăturarea vârfului tulpinilor anuale care a degerat peste iarnă, sau care a fructificat în
septembrie, suprimarea tulpinilor mai mici de 50 de cm şi rărirea celorlalte în cadrul benzii la
25-30 cm, în funcţie de vigoare acestora (fig. 6.12). Banda se menţine cu o lăţime de circa 50
cm, iar înălţimea tulpinilor se limitează, dacă este cazul, la 1,6-1,8 m.