1.

Sistemul de cultură clasic

În sistemul de cultură clasic, cu pomi de dimensiuni mari, plantaţi la distanţe mari, nu
se ocupă raţional terenul, o parte din lumină ajungând pe sol. De asemenea, la coroanele
globuloase, specifice acestui sistem de cultură, numai părţile superioare şi exterioare, pe
o profunzime de 1,2-1,5 m beneficiază de lumina necesară desfăşurării normale a
proceselor de creştere şi rodire, şi astfel apare problema autoumbririi interiorului
coroanei. În schimb, în acest sistem de cultură pomii nu se umbresc reciproc.

2. Sistemul de cultură intensiv

În sistemul de cultură intensiv, cu pomi conduşi sub formă de garduri fructifere (mai
ales la palmetele cu braţe oblice), a căror grosime nu depăşeşte 1,5-2 m la bază şi 1,25-
1,5 m spre vârf, nu apare probleme autoumbririi în cadrul coroanei, dar există pericolul
umbririi atât între rânduri cât şi între pomi pe rând. Aceste probleme pot fi evitate
prin stabilirea unui raport optim între înălţimea pomilor şi distanţa între rânduri. În
acest sens Odier, citat de Miliţiu I., 1992, arată că distanţa dintre rânduri (D) trebuie să
fie egală cu produsul dintre înălţimea pomilor (H) şi tangenta unghiului de incidenţă a
razelor solare (fig. 7.1); în cazul terenurilor în pantă formula trebuie corectată în funcţie
de unghiul de înclinare a terenului.

3. Sistemul de cultură superintensiv

În sistemul superintensiv, deoarece pomii au înălţimi de 2-2,5 m, iar distanţa dintre
rânduri impusă de traficul tehnologic este de 3,5 - 4 m, pericolul umbririi între rânduri
este înlăturat, dar pomii plantaţi la distanţe mici pe rând se pot umbrii reciproc.
În cazul acestui sistem de cultură, în scopul realizării de densităţi foarte mari pomii au
fost grupaţi în rânduri duble, triple sau în benzi cu alei de trafic tehnologic, cazuri
în care apare fenomenul de umbrire atât între rândurile vecine cât şi între pomi pe rând,
fiind afectată mai ales partea inferioară a coroanelor.
În ultimul timp, în Franţa a fost introdus conceptul de “livadă pieton” (pomi conduşi
ca Solen, Tesa), adică livezi de înălţimi reduse (1,7-2,2 m), la care toate lucrările solului
se efectuează de la nivelul solului şi, la care nu apare problema umbririi între
rândurile vecine cât şi între pomi pe rând (Lespinasse J.M., 1988; Lespinasse J.M., F.
Delort, 1992,1994).

4. Tipuri de plantaţii pomicole

Plantaţii comerciale - au ca scop obţinerea de producţii mari, de calitate, destinate
exportului sau consumului local, valorificate ca fructe proaspete sau pentru
industrializare. În general, acestea cuprind maxim 3 specii pomicole, cele mai adaptate
la condiţiile locale, fiecare din ele fiind reprezentată printr-un număr redus de soiuri, cu
valoare comercială mare, cultivate în sisteme de cultură care să permită aplicarea de
tehnologii cu un nivel ridicat de mecanizare. Suprafeţele cultivate sunt variabile în
funcţie de proprietari (de stat, particulari individuali sau asociaţi) şi condiţionate de
posibilitatea executării mecanizate a principalelor verigi tehnologice.
 Plantaţii didactico-experimentale - se înfiinţează în institute şi staţiuni de cercetare de
profil, în facultăţi şi licee de specialitate. Aceste plantaţii conţin specii numeroase,
reprezentate prin foarte multe soiuri pentru a permite cunoaşterea lor de către studenţi
sau pentru a fi utilizate în activitatea de obţinere a noi soiuri. De asemenea, în aceste
plantaţii se urmăresc diferite variante tehnologice, aşezate conform tehnicii
experimentale, motiv pentru care mărimea parcelelor, distanţele de plantare şi formele
de coroană sunt extrem de variate.
Plantaţii familiale - se amplasează în jurul locuinţelor sau în apropierea acestora şi
cuprind marea majoritate a speciilor care găsesc condiţii pedoclimatice favorabile în
zona respectivă, fiecare dintre ele fiind reprezentate de un sortiment bogat de soiuri, de
la cele cu coacere timpurie, până la cele târzii. În acest fel, se asigură fructe proaspete
pentru consumul familial tot timpul anului şi chiar o rezervă pentru valorificare pe
piaţă. În plus, aceste plantaţii au rol estetic, antipoluant şi oferă proprietarilor
preocupări plăcute în timpul liber.
Plantaţii de aliniament - sunt reprezentate de pomii plantaţi în lungul şoselelor,
drumurilor, canalelor de irigaţii, căi ferate, etc. Sunt reprezentate prin specii şi soiuri
mai rustice (nuc, dud, cireş şi mai rar unele soiuri de măr, păr şi prun), rezistente la boli,
cu pomi de talie mare, cu trunchi înalt şi coroană globuloasă de volum mare.

5. Alegerea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor pomicole

Plantaţiile de pomi ocupă terenul 25-30 de ani şi chiar mai mult. Pe toată această
perioadă producţia de fructe este influenţată de condiţiile climatice şi de sol ale terenului pe
care sunt amplasate livezile, motiv pentru care trebuie acordată o atenţie deosebită stabilirii cu
discernământ a pretabilităţii terenurilor pentru înfiinţarea de livezi.
1. Factorii edafici. Pe baza analizei solului, se exclud: terenurile mlăştinoase, cele cu
pânza de apă freatică la mai puţin de 2 m adâncime, solurile compacte, argiloase, solurile cu
mai mult de 15% carbonat de calciu, cele cu pH sub 5,5 şi peste 7,8, solurile sărăturoase şi
soloneţurile.
Pentru pomicultură sunt potrivite solurile profunde (0,8-1 m), fertile, lutoase, luto-
nisipoase şi chiar cele nisipoase (sudul Olteniei şi nord-vestul ţării).
2. Factorii climatici. Alegerea terenului pentru o anumită specie trebuie să ţină seama
de cerinţele acesteia şi de condiţiile climatice ale zonei.
Temperatura. Sunt corespunzătoare terenurile unde media anuală a temperaturilor
corespunde cu cerinţele pomilor, zonele în care se înregistrează minime absolute care se
înscriu în limita de suportabilitate a fiecărei specii. Trebuie evitate, în primul rând, zonele cu
brume şi îngheţuri târzii frecvente.
Precipitaţiile trebuie să corespundă cerinţelor speciilor pomicole atât din punct de
vedere cantitativ cât şi în privinţa repartiţiei anuale. Pentru unele specii cu cerinţe mari faţă de
acest factor (piersic, cais, migdal) este obligatorie amplasarea în apropierea unei surse de apă
pentru irigare. Vor fi evitate zonele frecvent bătute de grindină.
Lumina interesează din punct de vedere al duratei de strălucire a soarelui în perioada
de vegetaţie, în special la speciile cu cerinţe mari: nuc, cireş, cais, piersic.
Relieful. Pentru cultura pomilor sunt bune terenurile plane, cu pantă uniformă de până
la 6-15%, pentru a permite mecanizarea. În zonele de dealuri pot fi valorificate pentru cultura
pomilor şi terenurile cu pantă mai mare şi mai neuniformă, cu condiţia amenajării
antierozionale (terasare).
Nu sunt potrivite pentru cultura pomilor terenurile cu pante mai mari de 20-25% , cu sol
erodat, cu fertilitate scăzută şi care necesită cheltuieli foarte mari pentru amenajare. De
asemenea, trebuie evitate boturile de deal, pe care vânturile aspresc gerurile de iarnă şi
accentuează seceta din timpul verii, văile înguste cu curenţi reci, cu brume frecvente şi
umiditate relativă ridicată.
Altitudinea modifică, mai ales, condiţiile de temperatură şi precipitaţiile. Speciile mai
pretenţioase faţă de căldură (piersic, cais, migdal) vor fi amplasate la altitudini mai mici, până
la limita superioară de cultură a viţei – de - vie, iar cele pretenţioase faţă de umiditate şi cu
cerinţe reduse faţă de căldură (măr, prun) pot fi cultivate la altitudini mai mari, dar şi la
altitudini mai mici, în zonele sudice, în condiţii de irigare.
Expoziţia terenului se alege în funcţie de specie, soi şi altitudine. În zonele călduroase
ale ţării, unde insolaţia şi evaporarea apei sunt intense sunt de preferat expoziţiile vestice,
estice, sud-vestice sau chiar nordice. În zona dealurilor înalte, cu altitudinea de 500-700 m (şi
chiar peste), cu climat răcoros, cele mai bune sunt expoziţiile sudice, sud-vestice şi sud-estice.
Pentru zonele cu vânturi puternice, mai ales pentru înfiinţarea plantaţiilor cu pomi de
vigoare mică (meri altoiţi pe M 9) se recomandă alegerea de terenuri adăpostite în mod
natural sau prin perdele de protecţie plantate special.
Terenurile alese pentru înfiinţarea de livezi nu trebuie să fie în apropierea pădurilor
pentru a evita atacul păsărilor (cireş), animalelor rozătoare, bolilor şi dăunătorilor, precum şi
in vecinătatea suprafeţelor mari de apă (lacuri, bălţi), care măresc umiditatea atmosferică şi
favorizează bolile criptogamice.
În sudul ţării, în câmpie şi pe dealurile joase, până la 500 m altitudine, cu precipitaţii
sub 600 mm anual, care corespund cu subzona stejarului, factorul limitativ este apa. În partea
de nord a ţării, pe dealurile înalte (peste 500 m altitudine) şi cu precipitaţii abundente (peste
600 mm anual), care corespunde subzonei pădurilor de fag, factorul limitativ de care depinde
alegerea terenului este căldura.
3. Factorii socio-economici de care trebuie să se ţină seama la alegerea terenului
pentru înfiinţarea livezilor sunt:
 existenţa căilor de acces pentru transportul recoltei sau al materiilor şi materialelor
necesare;
 tradiţia cultivării pomilor şi existenţa forţei de muncă, în zona respectivă, pentru
efectuarea lucrărilor cu consum mare de forţă de muncă manuală (tăierile şi recoltarea);
 apropierea de o sursă permanentă de apă necesară pentru aplicarea tehnologiilor
(irigare, tratamente);
 apropierea de pieţe de desfacere şi agenţi economici care prelucrează fructele;
 depărtarea de zonele puternic poluate, ca urmare a activităţii industriale.

6. Pregătirea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor pomicole

Pregătirea terenului are ca scop asigurarea condiţiilor pentru prinderea, creşterea şi
rodirea la un nivel cât mai ridicat şi cuprinde:
- defrişarea - constă în îndepărtarea vegetaţiei lemnoase spontană sau cultivată;
- desfundarea - la adâncimea de 60-70 cm, creează condiţii favorabile (aerisire,
afânare, activarea microorganismelor) pentru creşterea rădăcinilor;
- nivelarea - este necesară, mai ales în cazul livezilor intensive şi superintensive,
pentru a asigura mecanizarea, irigarea şi condiţii uniforme pentru pomi. Prin această lucrare
trebuie să se deplaseze straturi de sol cât mai reduse, fără a se ajunge la straturile mai puţin
fertile din profunzime.
În cazul unor suprafeţe mici, în grădinile familiale, pregătirea ternului se poate rezuma
la efectuarea unor gropi de plantare mai mari (0,8 x 1,2 m x 0,8 x 1,2 m x 0,6-0,8 m) şi
afânarea solului sub proiecţia coroanei, mai ales în primii 3-4 ani.
- fertilizarea de bază - constă în administrarea următoarelor cantităţi orientative de
îngrăşăminte: 40-60 t gunoi de grajd/ha, 600-800 kg superfosfat/ha şi 300-400 kg sare
potasică/ha, încorporate în sol printr-o arătură adâncă de 25-30 cm.
 Înainte de plantare se recomandă o nivelare de suprafaţă pentru corectarea
eventualelor creste şi şanţuri rezultate la lucrările anterioare.

7. Alegerea şi amplasarea speciilor

Alegerea speciilor şi soiurilor se face, în primul rând, în funcţie de condiţiile
pedoclimatice ale zonei şi cerinţele diferitelor specii, de cerinţele pieţei, de
specializarea, tradiţia şi experienţa din bazinul pomicol respectiv. În livezile
comerciale într-o parcelă, în general, se plantează o singură specie, altoită pe acelaşi
portaltoi, pentru a avea pomi cu vigoare şi durată de viaţă egală, distanţe de plantare
şi sisteme de pichetaj unice şi reprezentată prin 2-3 soiuri, care se polenizează
reciproc. Neasigurarea soiurilor polenizatoare este una din principalele cauze ale
producţiilor mici în plantaţiile cu soiuri autosterile. La speciile măr, păr, prun, cireş,
vişin, migdal, care au majoritatea soiurilor autosterile, se plantează 2-3 soiuri într-o
parcelă, care să aibă aceiaşi epocă de înflorit şi să se poată poleniza reciproc.
Fructificarea este superioară chiar în cazul soiurilor autofertile, atunci când la soiul
de bază se adaugă un polenizator. În general, se plantează 4-6 rânduri dintr-un soi,
după care urmează polenizatorul. Raportul dintre soiuri se stabileşte în funcţie de
valoarea lor economică. Dacă aceasta este aproximativ egală, numărul rândurilor
din fiecare soi este egal (frecvent câte 6 rânduri din fiecare soi). În cazul când avem
un soi de calitate scăzută, dar care este un bun polenizator, se recomandă un rând cu
soiul polenizator la 6-8 rânduri din soiul ce trebuie polenizat.
Tendinţa în domeniu este utilizarea ca polenizatori a unor selecţii din speciile sălbatice cu
înflorire abundentă, constantă şi cu durată mare a perioadei de înflorire (10.10).
8. Tăierile şi influenţa acestora asupra proceselor de creştere şi rodire
Tăierea pomilor este veriga tehnologică de bază în cultura pomilor, prin care se
urmăreşte schimbarea poziţiei ramurilor în coroană, a mugurilor pe ramuri şi a
raportului dintre rădăcină şi tulpină, în scopul dirijării proceselor de creştere şi
rodire.
Prin tăieri se asigură producţii mari şi constante, se menţine echilibrul fiziologic
între creştere şi rodire, se încadrează coroanele în limita spaţiului de nutriţie alocat prin
distanţele de plantare, se îmbunătăţeşte randamentul utilizării energiei solare şi
eficacitatea tratamentelor fitosanitare, etc.
Cunoaşterea efectului tăierilor asupra creşterii şi fructificării pomilor stă la baza
fundamentării deciziilor privind utilizarea diferenţiată a tăierilor în diferite etape din viaţa
pomilor.
Influenţa tăierilor asupra creşterii pomilor. Efectul tăierilor asupra creşterii
pomilor poate fi analizat din două punte de vedere: efectul general şi efectul local.
Efectul general se observă după un timp mai îndelungat şi constă în micşorarea
volumului coroanei, reducerea creşterii totale a pomilor.
Tăierea înseamnă pentru pomi pierderea unei părţi din substanţele sintetizate
depuse în ţesuturile ramurilor anuale şi micşorarea suprafeţei asimilatoare pentru anul
următor, o hrănire mai slabă şi, în consecinţă creşteri mai reduse şi un volum al coroanei
mai mic în comparaţie cu pomi cărora nu li se aplică tăieri.
 Efectul local, imediat al tăierilor (scurtărilor) este de stimulare a creşterii. Astfel,
la scurtarea unei ramuri, pe porţiunea rămasă imediat sub punctul de tăiere cresc lăstari de
dimensiuni mult mai mari decât cei care ar fi crescut pe ramura nescurtată.
Explicaţia constă în schimbarea raportului între rădăcină şi tulpină. Sistemul
radicular rămâne întreg, absoarbe cu întreaga capacitate apa şi substanţele nutritive, pe
care la pompează către un număr mai mic de muguri. Stimularea creşterii este obţinută nu
printr-o hrănire mai abundentă a pomului, ci prin repartizarea aceleiaşi cantităţi de hrană
la un număr mai mic de lăstari.
Între intensitatea tăierilor şi vigoarea lăstarilor crescuţi în urma intervenţiei, există
o corelaţie strânsă: cu cât tăierile sunt mai severe (scurtare puternică) cu atât se obţin
lăstari mai viguroşi.
Influenţa tăierilor asupra fructificării este mult mai complexă, de aceea trebuie
analizată în funcţie de corelaţiile existente între creştere şi rodire.
Tăierile influenţează asupra rodirii atât în ceea ce priveşte intrarea pe rod cât şi
asupra menţinerii fructificării normale o perioadă cât mai lungă.
Pomii tineri, la care se aplică tăieri încep să fructifice mai târziu decât cei netăiaţi.
La pomii aflaţi în perioada de rodire maximă, cărora nu li s-au aplicat tăieri fenomenul de
îmbătrânire se manifestă prematur.
Analizând cele două categorii de efecte se pot trage concluzii utile pentru teoria şi
practica pomicolă. Prin tăieri trebuie să se stimuleze acele funcţii ale pomilor care sunt
slab manifestate şi să se tempereze cele care se manifestă intens. Astfel, la pomii tineri,
care prezintă, în mod natural, creşteri mari, viguroase, trebuie evitate scurtările, pe cât
posibil, deoarece acestea ar intensifica şi mai mult creşterea, întârziind intrarea pe rod.
Când pomii sunt în perioada de rodire deplină, prezintă în mod natural creşteri reduse,
motiv pentru care este necesară stimularea creşterilor prin tăieri, mai ales scurtări în
lemn de 2-3 ani (reducţii). În livezile superintensive se recomandă scurtarea în cep de 2-3
cm. a semischeletului care depăşeşte ½ din grosimea axului la punctul de inserţie pe ax.

9. Clasificarea tăierilor după modul cum se intervine asupra ramurilor

După modul cum se intervine asupra ramurilor, tăierea se poate realiza prin două
tipuri de intervenţii: scurtarea şi suprimarea ramurilor.
Scurtarea ramurilor constă în îndepărtarea unei porţiuni din ramura respectivă.
În cazul ramurilor anuale, în funcţie de lungimea porţiunii înlăturate,
scurtarea ramurilor poate fi:
 slabă - se elimină 1/4 - 1/3 din lungimea ramurii anuale şi are ca efect pornirea în
vegetaţie a 2-3 muguri situaţi sub locul intervenţiei;
 mijlocie - se îndepărtează până la 1/2 din lungimea ramurii, având ca efect creşterea a
3-4 sau chiar mai mulţi lăstari viguroşi din mugurii situaţi sub tăiere;
 puternică - se elimină până la 2/3 din lungimea ramurii şi în urma acestei intervenţii toţi
mugurii rămaşi pornesc în vegetaţie, formând lăstari de vigoare mare.
Scurtarea ramurilor anuale este utilizată frecvent în operaţiile de formare a
coroanelor, în scopul ramificării în punctele dorite, conform caracteristicilor diferitelor
forme de coroană. În livezile pe rod scurtarea ramurilor anuale trebuie evitată, putând fi
utilizată numai în cazul unor soiuri cu diferenţiere masivă a mugurilor de rod pe ramurile
anuale şi capacitate de ramificare scăzută (de exemplu soiul de măr Pionier), când
particularităţile speciei impun o asemenea intervenţie (scurtarea în cep a ramurilor mixte
la piersic) sau când se doreşte înlocuirea unor ramuri de schelet rupte sau uscate. În
livezile superintensive cu pomi preformaţi în pepinieră (cu 5, 7 sau chiar 9 ramuri
anticipate, care prezintă muguri de rod), practic nu se mai fac tăieri de formare a
coroanelor şi, ca urmare se recomandă scurtări de ramuri anuale în scopul formării de noi
ramuri de rod.
Cu cât scurtarea este mai puternică cu atât lăstarii noi formaţi sunt mai mulţi şi
mai viguroşi, având ca efect îndesirea coroanei.
În cazul când prin scurtare se elimină porţiuni de ramuri de mai mulţi ani,
intervenţia poartă denumirea de reducţie. Scurtarea in lemn multianual (reducţia) este
principala intervenţie la pomii pe rod, prin care se urmăreşte atât normarea încărcăturii de
rod, cât şi stimularea creşterilor vegetative, necesare pentru înlocuirea ramurilor de
schelet rupte, uscate sau a formaţiunilor de rod îmbătrânite, epuizate.
Suprimarea ramurilor. Este operaţia prin care lăstarii anuali sau ramurile
multianuale sunt tăiate de la bază, de la inserţia pe o ramură de ordin superior sau de pe
ax. Suprimarea sau eliminarea unei ramuri nu este urmată de o ramificare în punctul
respectiv. Prin această lucrare se urmăreşte rărirea coroanei, pentru îmbunătăţirea
regimului de lumină şi aerisire în interiorul coroanei. Se suprimă, în primul rând, ramurile
concurente, cele cu creştere interioară sau plasate în poziţii nedorite şi cele prea dese.

10. Clasificarea tăierilor după perioada când se execută

Tăierile în uscat se aplică în perioada de repaus a pomilor, în intervalul cuprins între
căderea frunzelor şi umflarea mugurilor, în primăvara următoare. Deoarece rănile
rezultate se cicatrizează mai greu când temperaturile sunt scăzute, la speciile drupacee,
sensibile la ger (cais, piersic, migdal, cireş) şi, în general, la pomii tineri, se recomandă
executarea tăierilor către primăvară. În cazul unor suprafeţe mari şi la speciile rezistente la
ger (măr, păr), tăierile în uscat se pot aplica începând din toamnă, după căderea frunzelor.
Tăierile în verde se aplică în perioada de vegetaţie şi prezintă următoarele avantaje:
 Se evită pierderile mari de substanţe sintetizate prin îndepărtarea timpurie a
ramurilor cu poziţii nedorite, care ar trebui eliminate ulterior prin tăierile în uscat;
 Se reduce volumul tăierilor din perioada de repaus;
 Sunt operaţii de bază în formarea corectă şi rapidă a coroanelor;
 Lăstarii rezultaţi rămân pe sol ca aport de materie organică;
 La speciile sâmburoase, prin executarea tăierilor în verde se evită scurgerea de
gome, obţinându-se astfel o cicatrizare mai bună a rănilor.
În plus având în vedere efectul de reducere a vigorii pomilor, tăierile în verde
trebuie să devină o verigă tehnologică de bază, mai ales în livezile intensive şi
superintensive.
Tăierile în verde se bazează tot pe scurtarea şi suprimarea lăstarilor.
 Scurtarea sau ciupirea lăstarilor, constă în îndepărtarea porţiunii terminale a
acestora, deasupra ultimei frunze mature sau a unui anumit număr de frunze (3-5).
Efectele ciupitului sunt diferite în funcţie de momentul când se execută:
a) Ciupirea timpurie, executată în perioada mai – iunie, când lăstarii sunt în
faza de creştere intensă, are ca efect oprirea temporară a creşterii în lungime, formarea
de lăstari anticipaţi şi favorizarea creşterii lăstarilor neciupiţi.
b) Ciupirea efectuată în faza de încetinire a creşterii lăstarilor (iunie –
iulie) nu este urmată de reluarea creşterii, motiv pentru care se foloseşte în scopul
menţinerii unei creşteri echilibrate a lăstarilor de aceeaşi importanţă în coroană.
c) Ciupirea tardivă (august – septembrie) se execută la pomii tineri, cu
creşterea prelungită, în scopul stopării creşterii şi favorizării maturării lemnului.
 Suprimarea sau plivirea lăstarilor constă în îndepărtarea de la bază a lăstarilor
crescuţi în poziţii necorespunzătoare şi are ca efect stimularea creşterii celorlalţi lăstari
rămaşi în coroana.
În livezile tinere, operaţia de ciupire a lăstarilor se recomandă la tăierile de
formare a coroanei pomilor pentru:
- provocarea ramificării în punctele dorite;
- oprirea creşterii în lungime a unor lăstari;
- menţinerea echilibrată a creşterii lăstarilor de aceeaşi importanţă în structura
coroanei;
- grăbirea intrării pe rod şi reducerea vigorii pomilor
Plivirea lăstarilor crescuţi în poziţii necorespunzătoare este o lucrare de bază la
formarea coroanelor şi are ca efect stimularea creşterii celorlalţi lăstari rămaşi în
coroană.
În livezile pe rod:
A. La speciile sâmburoase (piersic, cais, cireş, vişin, prun) se recomandă tăierile
în verde după recoltarea fructelor. Perioada optimă de executare a acestei lucrări este în
prima jumătate a lunii august, deoarece nu se urmăreşte provocarea de creşteri noi, ci
reducerea sau chiar substituirea tăierilor în uscat. Principiile sunt aceleaşi ca la tăierea în
uscat, însă prezenţa frunzişului poate îngreuna orientarea celui ce execută tăierea. În acest
sens, se recomandă ca într-o primă etapă să se elimine ramurile uscate, rupte şi cele care
îndesesc interiorul coroanei, şi apoi să se execute tăierea propriu-zisă conform cu
obiectivul urmărit. Tăierea după recoltarea fructelor sau tăierea de vară se execută mai
ales la piersic şi cais.
B. La măr şi păr (seminţoase), în livezile de rod, prin tăierile în verde (luna
iulie), se intervine mai ales asupra lăstarilor de la partea superioară a gardurilor
fructifere, a celor concurenti si a celor cu pozitie verticala sau plasati necorespunzator,
realizandu-se astfel o mai buna iluminare si, deci, o mai buna colorare a fructelor.

11. Clasificarea tăierilor în funcţie de scopul urmărit

Tăieri de formare - cuprind toate intervenţiile efectuate în primii 4-5 ani de la
plantare, până la completa formare a coroanei. Acestea au ca scop realizarea
elementelor de schelet potrivit tipului de coroană, care se alege în funcţie de
particularităţile de creştere şi fructificare ale speciei şi soiului respectiv. În paralel
cu formarea scheletului se urmăreşte intrarea cât mai timpurie pe rod şi realizarea
unei structuri a coroanei care să asigure o mai bună captare a energiei solare. În
livezile înfiinţate cu material săditor preformat, cu ramuri anticipate care prezintă
muguri de rod, rolul mecanic al scheletului este preluat de un sistem de susţinere
format din spalieri, sârme şi bambus pentru susţinerea individuală. Nu mai este
nevoie să formăm schelet în primi 4-5 ani de la plantare pentru a susţine rodul şi, în
plus în aceşti ani se produc cantităţi importante de fructe.
Tăieri de producţie – se aplică la pomii la care coroana a fost formată şi care au
 intrat pe rod. Acestea au ca scop întreţinerea coroanei şi normarea producţiei, motiv
pentru care distingem: tăieri de întreţinere şi tăieri de fructificare. Creşterea şi
ramificarea continuă a pomilor duce treptat la îndesirea coroanei, unele şarpante se
arcuiesc sub greutatea rodului, iar zona de curbură apar noi creşteri viguroase.
Tăierile de întreţinere urmăresc corectarea acestor modificări apărute în coroană,
limitarea înălţimii şi lărgimii coroanei, echilibrarea elementelor de schelet ce
compun coroana. Tăierile de fructificare sunt operaţiuni de detaliu aplicate asupra
ramurilor şi formaţiunilor de rod, cu scopul de a menţine echilibrul fiziologic între
creştere şi fructificare, de a micşora alternanţa recoltelor de la un an la altul şi de a
realiza un nivel optim al producţiei de fructe. Acest tip de tăieri completează tăierile
de întreţinere şi se execută în paralel cu acestea. Trebuie subliniat că, mai ales în
condiţiile actuale când pe piaţă se cer fructe de calitate, mari, tăierea de fructificare
capătă o importanţă deosebită. Acest obiectiv se concretizează printr-o tăiere de
detaliu asupra formaţiunilor de rod, care să aibă ca efect normarea recoltei, dar şi
sporirea mărimii fructului.
Tăierea de regenerare - se aplică în paralel cu tăierea de întreţinere, în a doua
jumătate a vieţii pomilor, când potenţialul de creştere scade şi se accentuează
procesul de îmbătrânire şi de degarnisire a ramurilor.
Tăierea de corectare - poate fi considerată ca un caz special al tăierii de întreţinere
a coroanei, care se aplică la pomii neglijaţi (nu s-au aplicat tăieri mai mulţi ani).
Aceasta are ca scop echilibrarea elementelor de schelet, stimularea creşterii noilor
lăstari, regenerarea semischeletului şi a ramurilor de rod.

12. Schimbarea poziţiei ramurilor (dresarea, înclinarea şi arcuirea ramurilor)

Reprezintă operaţii tehnice, care influenţează creşterea şi rodirea pomilor şi
cuprind: dresarea, înclinarea şi arcuirea ramurilor (fig.11.1).
Dresarea ramurilor. Constă în schimbarea poziţiei naturale a ramurilor, prin
apropierea acestora de verticală. Această operaţie are ca scop stimularea creşterii
ramurilor respective şi se utilizează, în special, la formarea echilibrată a scheletului.
Dresarea are ca efect : creşterea unor lăstari viguroşi, în partea terminală a ramurii,
un număr redus de ramuri de rod în partea de mijloc, iar la bază mugurii rămân
dorminzi (fig. 11.2). Rodirea este influenţată negativ, dresarea are ca efect
întârzierea intrării pe rod (fig. 11.3).
La pomii tineri, deoarece creşterea este fenomenul predominant, dresarea nu se
recomandă decât în cazul ramurilor care sunt necesare la formarea scheletului, în scopul
echilibrării lor. Astfel, o ramură de aceiaşi importanţă în coroană, care are o vigoare mai
mică poate fi stimulată să crească prin aducerea ei în poziţie verticală. La pomii maturi
dresarea poate fi utilizată deoarece în această perioadă creşterea îşi pierde din intensitate.
Înclinarea ramurilor. Este operaţia opusă dresării prin care se modifică poziţia
naturală a ramurilor, în sensul apropierii de orizontală sau chiar sub orizontală.
Înclinarea temperează creşterea şi favorizează fructificarea. Lungimea lăstarilor
obţinuţi este mai mică, dar numărul lor este mai mare şi se realizează o mai bună garnisire
a ramurii respective (fig. 11.4).
Cu cât ramura înclinată este mai apropiată de orizontală, cu atât rodirea este mai
abundentă, iar creşterile mai mari apar în porţiunea bazală, îndesind interiorul coroanei.
Înclinarea lăstarilor este frecvent utilizată la formarea coroanelor, în vederea temperării
creşterii unor elemente de schelet, utilizând în acest scop agrafe, căluşi, palisarea pe
sârmele spalierului, ancorarea la sol, agăţarea unor greutăţi etc. (Drăgănescu E., 1998). De
asemenea, la pomii tineri, ramurile care nu sunt folosite pentru formarea scheletului pot fi
înclinate pentru a grăbi intrarea pomilor pe rod.
Arcuirea ramurilor. Este o operaţie mai puţin utilizată, în urma căreia baza
ramurii rămâne ascendentă, iar vârful este înclinat mult sub orizontală (descendent).
Arcuirea şarpantelor, subşarpantelor şi chiar a axului sta la baza formarii coroanelor
pentru livezile intensive şi superintensive: gard cu schelet arcuit, Lepage, palmeta ruzină,
Solen, Tesa, etc. sau poate fi folosită în cazul pomilor tineri, la ramurile care nu sunt
necesare în formarea scheletului pentru a grăbi intrarea pe rod.
Această operaţiune are dezavantajul că, pe porţiunea de curbură apar lăstari foarte
viguroşi (fig. 11.6), care trebuie eliminaţi deoarece îndesesc coroana. În plus, după 2-3
fructificări porţiunea descendentă rezultată în urma arcuirii se degarniseşte, ramurile de
rod se epuizează şi această zonă trebuie eliminată prin tăieri pentru a reface ramura
respectivă.

13. Operaţii tehnice secundare

Sunt operaţii tehnice care se utilizează pe scară mai restrânsă decât tăierea sau
schimbarea poziţiei ramurilor.
Decorticarea inelară. Se realizează prin scoaterea unui inel de scoarţă lat de 3-6
mm de jur-împrejurul ramurii sau axului. Această intervenţie se execută cu uşurinţă
când seva circulă bine, influenţând atât creşterea cât şi fructificarea. Sub zona
decorticată cresc lăstari puternici, chiar şi din mugurii dorminzi, iar deasupra
acestei zone se diferenţiază mai mulţi muguri de rod pentru anul următor, iar
mugurii de rod existenţi leagă mai multe fructe, care se coc mai repede şi au un
conţinut ridicat de zahăr. Aceste efecte se explică prin întreruperea circulaţiei
bazipetale a substanţelor trofice şi de creştere (Miliţiu I., 1992).
Decorticarea inelară trebuie aplicată cu prudenţă, deoarece folosită abuziv
slăbeşte ramurile respective, iar la drupacee poate provoca apariţia scurgerilor
de clei.
Crestarea. Este o operaţiune chirurgicală mai profundă decât decorticarea inelară.
Constă în eliminarea scoarţei şi lemnului din inelele exterioare ale alburnului, pe o
lăţime de câţiva milimetrii, sub formă de "V” sau semilună.
Crestarea se efectuează primăvara înainte de pornirea în vegetaţie şi are efecte
locale, influenţând numai organul în apropierea căruia a fost executată. Când
crestarea se aplică deasupra unui mugure sau a unui lăstar, acesta devine pol
apical şi, datorită dominanţei apicală este accentuată creşterea acestuia. În cazul
aplicării intervenţiei sub un mugure, creşterea acestuia va fi mai târzie şi mai mică,
deoarece devine pol bazal. După cicatrizarea rănii efectul dispare.
Scopul acestei intervenţii este echilibrarea ramurilor de aceiaşi importanţă în
structura coroanei sau provocarea apariţiei unei noi ramuri în poziţia dorită.
Incizia transversală. Constă în întreruperea vaselor liberiene şi a 2-3 inele din
alburn cu ajutorul unei lame ascuţite, care se introduce deasupra sau dedesubtul
 unui mugure.
Această intervenţie are efecte locale asemănătoare cu crestarea, dar de intensitate şi
durată mai mică.
Incizia longitudinală. Are ca scop creşterea în grosime a trunchiului sau
şarpantelor. Inciziile se fac întrerupt pe porţiuni de 5-10 cm şi intercalat mai ales în
livezile clasice de cireş şi vişin (Drăgănescu E., 1998).
Ştrangularea. Are ca efect frânarea creşterii ramurii asupra căreia se aplică.
Constă în aplicarea unui bandaj de tablă sau cauciuc peste care se strânge o sârmă.
Orbirea mugurilor. Constă în eliminarea mugurilor înainte de pornirea în
vegetaţie. Se utilizează în operaţiunile de formare a coroanelor, mai ales pentru eliminarea
mugurilor care ar putea da naştere la lăstari concurenţi sau la cei situaţi pe curbura
ramurilor arcuite.
Torsionarea. Constă în răsucirea ramurilor sau a lăstarilor anuali, până la
plesnirea uşoară a scoarţei. Prin această operaţie se temperează creşterea şi este stimulată
diferenţierea mugurilor de rod. Torsionarea se recomandă la pomacee, iar la drupacee
trebuie evitată deoarece poate provoca scurgeri de clei.

14. Caracteristicile coroanei piramidă etajată rărită

Piramida etajată rărită (fig. 11.7). Este o coroana globuloasă, cu ax întâlnită în
plantaţiile extensive şi în grădinile familiale, cu densitate mică, la soiurile viguroase
de măr, păr, cireş, prun şi nuc, altoite pe portaltoi viguroşi.
Caracteristici:
 trunchi de 80-100 cm;
 ax puternic, pe care sunt inserate 3-4 etaje distanţate la 80-120 cm;
 fiecare etaj este format din 3-4 şarpante dispuse în spirală, formând unghiuri de
divergenţă de 90-120o, înclinate la 50-55o (unghi de ramificare) şi distanţate la 8-12
cm una de alta;
 fiecare şarpantă are 3-4 subşarpante, dispuse altern, distanţate la 50-70 cm;
 după consolidarea ultimului etaj axul se suprimă, limitând înălţimea la 3,5-5,0 m.

15. Caracteristicile coroanei piramidă neetajată modificată

Piramida neetajată modificată (“leader“ modificat) (fig. 11.8). Este utilizată în
livezile extensive la aceleaşi specii ca la piramida etajată, şi chiar în livezile
semiintensive, în cazul combinaţiilor soi-portaltoi de vigoare mijlocie-mare, la mar,
păr şi prun.
Caracteristici:
 trunchi de 60-80 cm;
 prezintă 5-6 şarpante neetajate, inserate pe ax în spirală şi distanţate la 35-40 cm;
 primele două şarpante au câte 3 subşarpante, prima la 60-80 cm faţă de punctul
de inserţie al şarpantei pe ax, iar următoarele la distanţa de 40-50 cm;
 şarpantele 3 şi 4 au câte 2 subşarpante, la 45-50 cm distanţă, iar şarpantele 5 şi 6
au numai câte o subşarpantă la 40-45 cm de la punctul de inserţie pe ax;
 înălţimea coroanei este de 3 - 4,5 m.
 16. Caracteristicile coroanei piramidă mixtă
Piramida mixtă (fig. 11.9). Este utilizată în cazul pomilor de vigoare mijlocie-
mare, în plantaţiile clasice si semiintensive de măr, păr, prun şi cireş.
Are caracteristici intermediare între cele două tipuri de piramidă prezentate anterior:
 trunchi de 80-100 cm;
 ax cu un etaj format din 3 şarpante (ca la piramida etajată) şi alte 3-4 şarpante
neetajate inserate uniform în jurul axului (ca la leader);
 prima şarpantă solitară este la 80 cm distanţă faţă de etaj, iar următoarele la 30-
40 cm una de alta;
 şarpantele din etajul de bază au câte 3 subşarpante, prima la 60-80 cm faţă de
punctul de inserţie de pe ax, a doua la 50-70 cm faţa de prima, iar ultima la 45-60 cm faţă
de a doua;
 şarpantele solitare au 1-2 subşarpante în funcţie de vigoarea combinaţiei soi-portaltoi.

17. Caracteristicile coroanei palmetă etajată cu braţe oblice

Palmeta etajată cu braţe oblice (fig. 11.10). Este o coroană aplatizată, destinată livezilor
intensive de măr, păr, piersic, cais, vişin, prun, de vigoare mijlocie.
Caracteristici:
 trunchi de 50-60 cm (30-40 cm la piersic);
 ax cu 3-4 etaje, distanţate la 60-120 cm;
 fiecare etaj este format din câte 2 şarpante distanţate la 8-12 cm şi înclinate la 50-
55o şi dirijate opus pe direcţia rândului;
 pe şarpantele primului etaj sunt inserate câte 3-4 subşarpante distanţate la 50 cm una
de alta (câte 2 la piersic), care se conduc orizontal (pe primele 2/3) şi uşor ascendent la
vârf;
 celelalte şarpante sunt garnisite numai cu semischelet şi ramuri de rod;
 gardul fructifer se menţine la înălţimea de 3-4 m şi o grosime de 1,5-2,0 m la bază şi
1,25- 1,5 m spre vârf.

18. Caracteristicile coroanei palmetă neetajată cu braţe oblice

Palmeta neetajată cu braţe oblice (fig. 11.11). Se recomandă pentru livezile intensive, la
soiurile de vigoare mică şi cu capacitate de ramificare mai mică.

Caracteristici:
 trunchi de 40-50 cm;
 ax cu 8-10 şarpante dispuse alternativ, înclinate la 50-55o, la o distanţă de 30-40 cm
între ele, în funcţie de vigoarea pomilor şi capacitatea de ramificare;
 şarpantele sunt garnisite direct cu semischelet şi ramuri de rod (nu prezintă subşarpante);
 formează un gard fructifer înalt de 2,5 - 3,0 m şi cu o grosime de 1,2-1,5 m.

19. Caracteristicile coroanei palmetă liber aplatizată

Palmeta liber aplatizată (fig. 11.12). Este o coroană aplatizată obţinută prin tăieri, fără
spalier, extinsă datorită simplificării tehnicii de conducere şi eliminării spalierului.
 Palmeta liberă este pretabilă pentru livezile intensive, în cazul combinaţiilor soi-portaltoi
de vigoare mijlocie, la speciile cireş, vişin, cais, piersic, prun.

Caracteristici:

 trunchi de 40-50 cm;

 are 9-11 şarpante pe ax, solitare sau în etaje (de regulă primele două se lasă în etaj), la
distanţe şi unghiuri variabile, orientate pe rând;
 înălţimea se plafonează la 3-3,5 m, iar grosimea gardului fructifer este de 1.5-1.8 m.

20. Caracteristicile coroanei vas ameliorat

Vasul ameliorat (fig. 11.14). Se pretează pentru livezile intensive, mai ales la prun
(fig. 11.16 şi 11.17), cais, piersic, vişin (fig. 11.15) la combinaţiile soi-portaltoi de
vigoare mijlocie.

Caracteristici:
 trunchi de 40-60 cm;
 coroana prezintă 3 şarpante prinse pe un ax foarte scurt, distanţate la 12-15 cm şi dispuse
uniform în jurul axului;
 fiecare şarpantă are 3 subşarpante dispuse altern, la 50-70 cm una de alta;
 înălţimea coroanei este de 2,5-3,5 m.

21. Caracteristicile coroanei vas întârziat

Vasul întârziat (piramida întreruptă) (fig. 11.13). Se mai numeşte şi piramida întreruptă
deoarece seamănă cu piramida neetajată tăiată după formarea primelor 3 şarpante. Se
recomandă mai ales la speciile sâmburoase şi mai rar la măr, păr altoite pe portaltoi
viguroşi.
Caracteristici:
 trunchi de 60
cm;
 ax scurt de 60-90 cm, pe care se prind în spirală 3 şarpante, distanţate la 25-30 cm;
 fiecare şarpantă prezintă 3-4 subşarpante distanţate la 50-70 cm;
 înălţimea coroanei se limitează la 3,5 -4,0 m.

22. Caracteristicile coroanei fus-tufă

Fusul tufă (Spindel busch) (fig. 11.18). Este recomandat pentru livezile intensive, la
combinaţiile de vigoare mijlocie, de măr, păr şi mai rar la alte specii.
Caracteristici:
 trunchi de 50-60 cm;
 are o structură permanentă formată din 12-14 şarpante de vigoare mică dispuse în
spirală pe ax, distanţate la 20-30 cm;
 înălţimea pomilor se limitează la 2,5 - 3,0 m.
23.Caracteristicile coroanei fus subţire
Fusul subţire (Slender spindle) (fig. 11.19 – 11.22). A fost creat în Olanda de către
S.J. Wertheim pentru soiul de măr Golden delicious altoit pe portaltoiul M 9 şi apoi
extins la majoritatea soiurilor de măr, piersic, păr, prun şi vişin altoite pe portaltoi
vegetativi de vigoare mică (Cepoiu N., 1992).
Caracteristici:
 trunchi de 40-50 cm;
 ax zig-zagat obţinut prin transferarea anuală a prelungirii axului pe o ramură
laterală de vigoare slabă;
 pe ax se inserează un etaj bazal format din 3-5 şarpante uniform distribuite în jurul
axului
şi 15-20 de ramuri de semischelet, care după 4-5 rodiri se înlocuiesc;
 înălţimea coroanei se limitează la 2,2 - 2, 5 m, iar diametrul va fi de 0,9 - 1,2 m
la bază şi 0,4 -0,6 m la vârf.

24. Caracteristicile coroanei palmetă cu braţe orizontale (sistemul Haag)

Sistemul Haag (Palmeta cu braţe orizontale) (fig. 11.25 – 11.26). Se pretează pentru
plantaţii intensive de măr şi păr.
Caracteristici:
 trunchi de 50-60 cm;
 ax cu 5-6 etaje, alcătuite fiecare din câte 2 şarpante palisate pe sârmele
spalierului în poziţie orizontală;
 distanţa între etaje este de 40-60 cm;
 înălţimea coroanei se limitează la maxim 2,5-3 m.

25.Caracteristicile coroanei Ypsillon transversal (Tatura-trellis)

Ypsillon transversal. Se pretează la combinaţiile soi-portaltoi de vigoare mijlocie,
la speciile piersic, cais, prun, măr şi păr. Prezintă avantajul unei bune intercepţii a
luminii.
Caracteristici (fig. 11.29 – 11.31):
 trunchi de 30-40 cm;
 prezintă 2 şarpante dirijate opus, sub un unghi de 25-30o, perpendicular pe
direcţia rândului, palisate pe sârmele spalierului;
 şarpantele sunt garnisite cu semischelet şi ramuri de rod;
 înălţimea se limitează la 2,2-2,7 m, iar grosimea la 2-2,5 m.
Deoarece există pericolul ca cele 2 şarpante să se dezbine sub greutatea rodului
(mai ales la piersic), la Staţiunea de irigaţii Tatura din Australia s-a conceput un
sistem de susţinere cu 4-6 sârme pentru fiecare braţ, care permite şi tăierea
mecanizată. Acest mod de formare poartă denumirea de “Tatura Trellis”.

26. Caracteristicile coroanei gard cu schelet arcuit

Gard cu schelet arcuit (fig. 11.34). Este o coroană realizată la Staţiunea de
Cercetare şi Producţie pentru Pomicultură Voineşti - Dâmboviţa, pentru cultura
superintensivă a mărului (soiuri spur altoite pe MM 106 şi soiuri standard -
 Golden, Jonathan pe M 9). Formarea acestei coroane se bazează pe dirijarea şi
arcuirea alternativă a axului pomilor pe rând.
Caracteristici:
 trunchi de 40-50 cm;
 schelet arcuit format din 3-4 arcade;
 prima arcadă se formează la 50-60 cm de la sol, iar ultima la 1,7-1,8 m.

27.Caracteristicile coroanei Solen

Coroana Solen (fig. 11.36 – 11.37). A fost creată de Lespinasse J.M. pentru livezile
“pieton” (Lespinasse J.M., 1988; Lespinasse J.M. et F. Delort, 1992; Sumedrea D.,
1996), în special pentru măr altoit pe M 9 sau de vigoare asemănătoare (Pajam 1,
Pajam 2).
Caracteristici:
 scheletul este format din 2 şarpante permanente conduse orizontal, în poziţie
încrucişată, pe un trunchi cu înălţimea de 1,5-1,7 m;
 pe cele 2 şarpante prezintă 12-16 ramuri de semischelet, de o parte şi alta a rândului;
 pe trunchi de la înălţimea de 60 cm se prind ramuri de semischelet sau direct
ramuri de rod (zonă temporară de fructificare;
 necesită un sistem de susţinere format din 2 sârme, distanţate la 50-70 cm pentru
facilita curbarea şarpantelor şi pentru palisarea semischeletului;
 coroana se limitează la 1,8-2,2 m înălţime;
 există posibilitatea formării coroanei Solen cu o singură şarpantă reprezentată de
axul pomului care se înclină la orizontală, la înălţimea de 1,8-2,2 m (caz în care
poartă denumirea de Solax).

28. Caracteristicile coroanei Tesa

Coroana Tesa (fig. 11.38). Se utilizează la măr altoit pe M 9, M 9 EMLA, Pajam 1,
Pajam 2, în livezile “pieton”, fiind creată în Franţa de Masseron şi colaboratorii
(Masseron A. et al., 1993; Sumedrea D., 1995). Soiurile cele mai bine adaptate la
această forma de coroană sunt cele de tip III şi IV de fructificare (Golden, Gala,
Jonathan, Elstar, Braeburn, Pionier, Florina, etc.).
Caracteristici:
 trunchi de 60-80 cm;
 pe înălţimea de 0,8-1,2 m prezintă o zonă de fructificare temporară, cu
ramuri de rod prinse direct pe ax;
 la înălţimea de 1,2-1,7 m se prind 5-6 ramuri care formează structura
permanentă a coroanei şi care în timp se arcuiesc sub greutatea rodului;
 pentru susţinere necesită o singură sârmă la înălţimea de 1,4-1,6 m;
 înălţimea coroanei este limitată la 1,5-1,7 m, iar lăţimea la 1,5-1,8 m.
Dr. ing. Dorin Sumedrea