I.

IMPORTANȚA FLOREI PĂȘUNILOR

DIN ROMÂNIA PENTRU CREȘTEREA
VACILOR DE CARNE ANGUS
Postat la 12 august 2020: karpatem-meat.com/2020/08/12
in ANGUS, GROUP, INFORMAȚII UTILE
 0

Nu mai e niciun secret faptul că un mediu corespunzător pentru creșterea bovinelor

Angus îl reprezintă pășunea. Această veritabilă casă a animalelor noastre trebuie
întreținută cu cea mai mare responsabilitate de către fermieri pentru a satisface toate
nevoile de dezvoltare ale efectivelor Angus. În acest sens, trebuie să acordăm atenție la
două aspecte: vegetația pășunilor și lucrările de întreținere ale acestora.

„Iarba verde de acasă”

Vegetația pajiștilor permanente din România este alcătuită din specii diferite care
formează grupări complexe supuse influenței factorilor naturali şi economici, a căror
variabilitate se întâlnește de la o zonă la alta şi chiar de la un an la altul, determinând o
mare diversitate floristică a covorului ierbos. Astfel, se întâlnesc specii valoroase din
punct de vedere furajer, cu o bună compoziție chimică, însă sunt şi specii nevaloroase,
cele mai multe neconsumate de animale sau consumate numai în primele faze de
creștere, precum şi specii dăunătoare sau chiar toxice.
 
În timp ce bovinele își pot asigura necesarul de energie și de substanțe nutritive
esențiale din plantele de pe pășune, ele pot la fel de ușor să se otrăvească cu unele
specii de plante toxice coexistente, fapt ce poate să producă chiar mortalități în efectiv.
Recunoașterea potențialelor plante toxice și eradicarea lor înainte de a provoca
probleme este extrem de importantă, iar din acest punct de vedere descriem în
continuare speciile de plante ce alcătuiesc pajiștile din România.
 
Vegetația pajiștilor permanente este alcătuită din următoarele familii de plante:
Graminee, Leguminoase, Ciperacee şi Juncacee, plus o serie de specii din alte
familii botanice. Gramineele și leguminoasele sunt cele mai valoroase grupe de plante
ce alcătuiesc pășunea, dar și între acestea există plante cu valoare mai scăzută:
graminee cu valoare economică redusă și unele leguminoase cu grad mijlociu de
consumabilitate, datorită gustului amar. Rogozurile au un conținut ridicat de celuloză şi
de siliciu, ceea ce le reduce consumabilitatea, producând uneori şi răniri ale
mucoaselor; conținutul redus de calciu şi fosfor determină boli de carență la animale.
Speciile din grupa juncaceelor se caracterizează prin valoare economică scăzută, unele
dintre ele fiind dăunătoare animalelor, provocându-le deranjamente digestive, anemii,
afecțiuni ale aparatului urinar.
 
O bună cunoaștere a speciilor de plante este esențială pentru a putea identifica
potențialele pericole pentru efectivele noastre. În acest sens, trebuie să știm că există
mai multe categorii de plante:
a) Specii neconsumate sau slab consumate de bovine datorită conținutului ridicat de
celuloză și scăzut de proteină, acestea fiind ocolite de animale atât pe pășune, cât și
atunci când se găsesc în fân (ele mai sunt numite și buruieni de balast);
b) Specii dăunătoare vegetației pajiștilor prin concurența ce o fac gramineelor şi
leguminoaselor valoroase, datorită rozetelor de frunze ce acoperă solul, portului înalt,
tulpinilor târâtoare sau agățătoare, sau pentru că sunt semiparazite sau parazite;
c) Specii care depreciază calitatea cărnii: Chelidonium majus (rostopască); Lepidium
ruderale (păducherniţă);
d) Specii vătămătoare pentru bovine prin producerea de leziuni (bucale, podale), ce
produc animalelor o stare patologică. Astfel, produc răniri la
animale: Tribulus terrestris şi Trapa natans (provocă răni la copite), Avena sterilis,
Cynosurus echinatus, Hordeum murinum, Setaria glauca (produc leziuni bucale şi
oculare), specii ale genului Stipa (produc rănirea pielii şi a mucoasei bucale)
e) Specii toxice – un număr destul de numeros de specii din pajiști provoacă intoxicații
cu consecințe mai mult sau mai puțin grave la bovine. Uneori aceste intoxicații sunt
aproape insesizabile, dar influențează negativ capacitatea de producție a animalelor,
alteori însă provoacă intoxicații grave care pot duce la moartea animalelor. Principalele
substanțe toxice fac parte din grupele alcaloizilor, toxalbuminelor, glicozizilor,
saponinelor, uleiurilor eterice, rășinilor etc. Substanțele toxice sunt răspândite în toate
organele plantei, dar concentrația mai ridicată poate fi în frunze, în stare verde, în
semințe, în bulbo-tuberculi etc. Toxicitatea poate fi absolută, adică în orice stare şi
pentru toate speciile de animale sau condiționată de felul nutrețului (verde, fân, murat)
şi specia de animale: de exemplu, Ranunculus sceleratus este toxică numai în stare
verde, Euphorbia cyparissias în stare verde şi numai pentru taurine. Numeroase specii
de plante toxice cresc în stațiuni cu umiditate excesivă şi în locuri umbrite, condiții care
le măresc gradul de toxicitate (Calcea calului, spânz, floare broștească, boglari,
brândușă de toamnă, steregoaie, cucută de apă, cucută, Măsălariţă, ciumăfaie,
mătrăgună, alior, coada calului, iarba fiarelor).
 
Acestea fiind zise, este important ca la începutul sezonului de pășunat să acordăm o
atenție mai mare supravegherii efectivelor Angus, deoarece plantele au toxicitate mai
pronunțată în primele faze de vegetatei, iar gradul de sensibilitate este sporit în
perioada de tranziție la noul regim de întreținere pe pășune, când consumă fără alegere
şi plantele toxice pe care, în general, le ocolesc. Cu toate că subiectul florei pășunilor
pe care ne creștem animalele poate fi unul mai dificil de înțeles și de abordat, fermierii
nu trebuie să ezite în a apela la experți agronomi pentru a identifica problemele de pe
pajiștile lor pentru a putea lua cele mai bune măsuri de întreținere. Despre o parte din
aceste aspecte vom vorbi în articolul următor.
 
II. Proiect: Dezvoltarea rurală și Terenurile cu Valoare Naturală Ridicată din România Finanțator:
Programul de Cooperare elvețiano-român Mai 2014 Nicusor Flavius Sima și Răzvan Popa
MANAGEMENTUL EXTENSIV AL PAJIŞTILOR • Suport de curs pentru facilitatorii comunitari

III. Eșalonarea producției pe pajiștile permanente

Teodor Maruşca

Publicat: 01 noiembrie 2013 - 16:00

Da mai departe:

Comenteaza   |     |   | 

Problema eșalonării producției de iarbă, respectiv de pășunat, este

deosebit de actuală, mai ales în climatul temperat-continental unde ne
situăm
 Click pe poza pentru galerie!

În general, gramineele perene - componente de bază ale covorului

ierbos al pajiștilor - au o creștere și o dezvoltare mai accelerată în prima
parte a sezonului de vegetație, realizând de regulă 50-70% din producția
anuală ca primă recoltă prin cosit în regim de fâneață, la stadiul de
burduf - început de înflorire, după care producția este din ce în ce mai
scăzută la ciclurile următoare, când intervin căldurile și lipsa de
precipitații din perioada de vară spre toamnă.
Pentru regimul de pășunat, când acesta începe într-un stadiu mai
timpuriu - în perioada în care lăstarul generativ al gramineelor perene
dominante (apex) ajunge la 6-8 cm sau când covorul ierbos are 12-15
cm înălțime de la sol, eșalonarea este mai echilibrată, cu 25-30% la
primul ciclu, restul rămânând pentru următoarele 4-5 cicluri de pășunat.
 
Modele de utilizare rațională a covorului ierbos
• Pentru o pășune izolată în zona de deal (200-800 m alt.) mai umedă,
cu suprafață și încărcătură constante, împărțită în 8 parcele egale ca
suprafață, se va introduce și respecta, în principiu, următorul model de
referință pentru un sezon de cca. 160 zile (vezi tabel).
Din cele 8 parcele, prin rotație 6 se pășunează, una se târlește cu 1
UVM/6 mp/3 nopți pe o pajiște cu covor ierbos valoros sau 6 nopți cu
aceeași încărcare pe o pajiște cu covor degradat, iar ultima parcelă se
cosește după coacerea și scuturarea semințelor de ierburi
(autoînsămânțare).
La primul ciclu de pășunat, datorită creșterii explozive a ierbii, animalele
nu o pot consuma în totalitate, astfel că este necesară cosirea a 2-3
parcele și prepararea lor ca fân balotat sau semisiloz în baloți înfoliați,
care se vor administra animalelor în a doua parte a verii ca supliment.
La ciclul al doilea de pășunat se poate întâmpla, de asemenea, să fie o
abundență de furaj care se cosește.
Abia la ciclul al treilea, oferta de iarbă este în concordanță cu încărcarea
cu animale.
La ciclurile 4 și 5 sau în următoarele, progresiv, se asigură furaj
suplimentar sub formă de baloți pe pășune din parcelele cosite la
primele cicluri și din parcela cu autoînsămânțarea. Aceasta din urmă,
după cosire și refacere se pășunează și ea.
Prin acest model se asigură o folosire rațională a covorului ierbos, o
constanță a nivelului de furajare pe întreg sezonul, târlire rațională o
dată la 8 ani și o îndesire a covorului ierbos prin autoînsămânțare prin
rotație la același interval.
Dacă animalele au la dispoziție un adăpost și condiții de colectare și de
depozitare a dejecțiilor, parcela destinată târlirii se va reda pășunatului
prin rotație.
• În zona montană medie (1000-1200 m alt.) pentru un sezon de cca.
120 zile, pășunea se împarte în 8 parcele, din care 6 pentru pășunat,
una pentru târlire și una pentru autoînsămânțare (vezi tabel).
Pentru un sezon de cca. 120 zile de pășunat, în zona montană medie,
concordanța între producția de iarbă și necesitățile nutriționale ale
animalelor între ciclurile doi și trei arată astfel: cu excedent la primele
două cicluri și cu deficit la ultimele.
În zona munților înalți (1600-1800 m alt.), pentru un sezon de 80-100
zile, pășunea se împarte în 3-4 parcele pentru a asigura o rotație a
pășunatului. Târlirea ocupă, în acest caz, o jumătate de parcelă, tot prin
rotație, repetându-se o dată la 5-6 ani.
 
Schemă de fertilizare
În sprijinul eșalonării producției pe pajiștile permanente se intervine cu
fertilizarea pe bază de azot, care se aplică în mai multe fracții a câte 40-
60 kg/ha, având în vedere principiul de 1 kg azot pe o zi de pășunat la
hectar pe pajiști permanente semiintensive și 1,5 kg azot/zi/ha pe pajiști
mai intensive pe un fond corespunzător de fosfor și de potasiu.
Pentru a începe mai devreme pășunatul, se aplică 40-60 kg/ha N încă
din toamnă, pe 1-2 parcele.
Pe parcela târlită, în anul următor nu se aplică îngrășăminte chimice.
După primul și al doilea ciclu, eventual al 3-lea, se aplică câte 40-60
kg/ha N, în funcție de durata sezonului de pășunat.
Un caz aparte îl constituie pajiștile permanente din câmpie, unde este
obligatorie irigarea lor pentru a reuși cât de cât să eșalonăm producția.
De regulă, în locul pajiștilor permanente sau în teren arabil se înființează
pajiști temporare în condiții de irigare, unde eșalonarea producției este
mult mai ușor de realizat dispunând de: umiditate în perioada de
vegetație, de fracționarea dozei de azot și de precocitatea diferită a
amestecurilor de graminee și leguminoase perene utilizate, despre care
vom vorbi în numărul viitor.
MODEL TEORETIC DE FOLOSIRE RAȚIONALĂ A UNEI PAJIȘTI
PERMANENTE IZOLATE

Click pe poza pentru galerie!

IV: Sistemul intensiv de păşunat presupune repectarea în principal a următoarelor reguli : 1.Obişnuirea
treptată a animalelor cu iarba de pe păşune, cu raţii de trecere şi păşunat moderat în primele zile ale
sezonului. 2. Durata păşunatului într-o parcelă să fie cît mai mică, iar durata de refacere a ierbii după
păşunat să fie suficientă. 3. Încărcarea parcelelor să fie în limite raţionale, care se poate realiza prin
reducerea duratei de păşunat, păşunându-se zilnic porţiuni cît mai mici cu încărcare maximă calculate pe
baza rezervei de iarbă disponibilă, delimitată de gardul electric. 4. Forţarea animalelor să consume
integral iarba din parcele pentru a preveni păşunatul selectiv şi a asigura o otăvire uniformă la ciclurile
următoare de păşunat. 5. Modificarea încărcării parcelelor în cursul perioadei de vegetaţie în funcţie de
producţia de iarbă, prin mărirea respectiv micşorarea suprafeţelor repartizate zilnic animalelor cu
ajutorul gardului electric. 6. Compensarea variaţiilor sezoniere de creştere a ierbii prin cosirea unor
parcele în prima perioadă de păşunat şi furajarea suplimentară în a doua jumătate a primăverii.

7. Folosirea din plin a perioadei de refacere a ierbii pentru efectuarea lucrărilor de îngrijire a păşunii
( împrăştierea baligilor, combaterea buruienilor, cosirea resturilor neconsumate, fertilizare fazială, etc).
8. Practicarea păşunatului de noapte în timpul căldurilor de vară. 9. Evitarea păşunatului pe vreme
excesiv de umedă pentru a evita distrugerea covorului ierbos prin călcare şi tasarea excesivă a solului.
10. Asigurarea pe cît posibil în parcela de păşunat a alimentării permanente cu apă, a umbrarelor
forestiere sau adăposturi uşoare pentru ocrotire animalelor de arşiţa verii şi frigul din primăvară sau
toamnă. 11. Oprirea din timp a păşunatului, înainte ca animalele să sufere de lipsa de iarbă şi mai ales
pentru a asigura plantelor timpul necesar de pregătire să intre bine în iarnă.