INTRODUCERE

Analgezia reprezintă un capitol important în practica medicală, nu numai ca mijloc de

realizare a unei intervenţii de mică sau mare chirurgie, dar mai ales pentru ameliorare
durerilor bolnavilor aflaţi în stadii terminale.
În acelaşi timp aplicând tratament medicamentos bolnavilor cu diferite afecţiuni,
asocierea acestuia cu diferite analgezice duce la îmbunătăţirea vieţii calităţii acestora având un
efect pozitiv asupra psihicului.
Terapia medicală reprezintă un domeniu de mare actualitate în continuă schimbare şi
remaniere conceptuală şi tehnică.
Industria farmaceutică creează într-un ritm alert noi produse foarte active, noi grupe şi
familii de substanţe cu deosebiri dinamice minore, dar cu alte acţiuni farmacologice şi cu
potenţe,spectru de acţiune şi cu reacţii diverse diferite.
Medicul, indiferent de vârsta, de experienţa şi specializarea sa, se află în momentul
actual în faţa unui adevarat labirint, creat de noile posibilităţi terapeutice.

1
 CAPITOLUL I
FEBRA

I.1 Definiţie

Febra numită şi pirexie se defineşte ca o creştere a temperaturii interne peste valoarea

normală a organismului de obicei 37O C.
În general febra arată un proces anormal în corp.
Efortul fizic, temperatura ridicată a mediului ambiant şi vaccinările obişnuite ale
copiilor pot duce de asemenea la creşterea temperaturii corpului.
Febra nu este o boală, ci mai degrabă un simptom sau un indicator al unei tulburări
aparute în organism.
Ea poate apărea în cursul unei infecţii bacteriene sau virale, ca reacţie la o alergie, la
alimente sau medicamente sau poate apărea ca o supraîncălzire în cazul expunerii la soare sau
prin joaca.
Febra ajută organismul să distrugă microbii care produc infecţii.
De asemenea stimulează raspunsul inflamator care produce mai multe substanţe în
zona infectată pentru a o proteja, a preveni răspândirea infecţiei şi pentru a începe procesul de
vindecare.
La copii trebuie tratată febra care trece valoarea de 39 de grade. Copii mai mici de 2
luni care nu raspund la terapia antitermică, trebuie consultaţi de către medic.

I.2 Clasificare

În clasificarea febrei deosebim:

 Subfebră: între 37,5 - 38,2°C;
 Febră uşoară: Între 38,3 - 38,8°C;
 Febră moderată: Între 38,9 - 39,4°C;
 Hipertermie: mai mult de 39,4°C;

2
 Antipireticele se recomandă în cazul în care temperatura axilară a corpului este mai
mare de 38,5O C.

I.3 Semne şi simptome

Există anumire semne care pot indica febra cum ar fi:

 Eritemul facial (roşeaţa feţei ) Piele uscată şi caldă
 Scăderea volumului de urină eliminata şi/sau urină închisă la culoare
 Scăderea apetitului,accentuarea senzaţiei de sete
 Iritaţie, nervozitate
 Constipaţie sau diaree
 Vărsături
 Cefalee
 Dureri generalizate
 Greaţă
Se consultă medicul dacă febra este însoţită de unul sau mai multe din următoarele
simptome:
 Convulsii
 Senzație de somnolenţă
 Respiraţie neregulată
 Ridigitatea gâtului
 Confuzie
 Erupţie punctiformă violacee
 Otalgie (durere auriculară)
 Durere persistentă în gât
 Vărsături
 Diaree
 Dureri, usturimi la urinare sau urinări frecvente

3
 CAPITOLUL II
MEDICAȚIA ANALGEZICĂ ȘI ANTIPIRETICĂ

II.1 Baze Fiziopatologice

II.1.1 Fiziopatologia termoreglării

Homeostazia termică este rezultanta echilibrului dintre procesele de:

 Eritemul facial (roşeaţa feţei)
 Termogeneză: ( producere de căldură); 3000 cal./24h, la adult;
 Termoliză: ( pierdere de căldură ); 3000 cal./24h, la adult;

Reglarea temperaturii corpului are la bază un act reflex care implică: receptori termici
cutanaţi (Ruffini pentru cald şi Krause pentru rece), căi nervoase aferente, centrii
termoreglatori, căi nervoase eferente, mecanisme efectoare ( metabolismul energetic tisular,
mai ales din muşchi şi ficat; transpiraţia, tahipnee, reglarea diametrului vascular cutanat;
radiaţie, convecţie, conducţie )
Centrii termoreglatori controlează:
- Termogeneza (centrul parasimpatic, din hipotalamusul posterior);
- Termoliza (centrul simpatic, din hipotalamusul anterior) ;

Tulburările termoreglării:
- Hipotermia (prin răcire exxcesivă)
- Hipertermia (prin încălzire excesivă); forme: şoc caloric, şoc solar ;

Febra reprezintă:
- Creşterea temperaturii corpului, datorită funcţionării centrilor termoreglării la un
nivel superior celui normal fiziologic, dar cu păstrarea echilibrului dintre termogeneză şi
termoliză;
- Reacţie nespecifică de apărare a organismului faţă de un agent nociv;

4
 - Pericol pentru desfăşurararea normală a proceselor biologice (aparat cardiovascular,
sistemul nervos central) când febra este prea mare;

Tipuri de febră în funcţie de cauză:

- infecţioasă;
- de resorbţie;
- de dezhidratare;
- toxică (proteine, substanţe chimice).

Analgezicele-antipiretice sunt medicamente care diminuează sau suprimă durerea şi

combat febra. Sunt un grup de medicamente cu structură chimică variată care au drept
caracteristică asocierea în proporţie diferită a următoarelor acţiuni principale: analgezică,
antipiretică şi antiinflamatoare.

Clasificare antipireticelor si analgezicelor:

a) în funcţie de structura chimică:
- derivaţi de acid salicilic: acid acetilsalicilic, acetilsalicilat de lizină, salicilamidă,
diflunisal, benorilat ( esterul acidului acetilsalicilic cu paracetamol )
- derivaţi de pirazolonă: fenazona, aminofenazona, noraminofenazona (metamizol),
propifenazona, salipirina ;
- derivaţi de p-aminofenol: fenacetina, paracetamol;
- derivaţi de chinolină: glafenina;

b) în funcţie de eficacitatea relativă ( ordine descrescătoare):

- analgezică: metamizol, acid acetilsalicilic, paracetamol ;
- antipiretică: aminofenazona, acid acetilsalicilic, paracetamol;
- antiinflamatoare: acid acetilsalicilic, aminofenazona;
- antispartică musculotropă: metamizol, propifenazona;

5
II.1.2 Acțiune

Acţiunile farmacodinamice principale, utile în terapeutică, de intensitate variabilă în

funcţie de grupa chimică sunt:
- analgezică;
- antipiretică;
- antiinflamatoare;
- antispastică.

Nu prezintă acţiune sedativă sau euforizantă.

Acţiunea analgezică
Mecanism:
- central, la nivel thalamic, ridicând pragul perceperii durerii;
- periferic, analgezic şi antiinflamator, de inhibare a biosintezei de prostaglandine (PG)
implicate în nocicepţie şi inflamaţie; PG potenţează mediatorii algici periferici (bradikinină,
serotonină).
Prostaglandinele cresc sensibilitatea terminaţiilor nervoase sensitive (nociceptorilor),
precum şi eliberarea de substanţă P, provocând hiperalgie.
Eficacitatea analgezicelor-antipiretice este mai mare în durerile somatice (nevralgii,
artralgii, cefalee) ;

Acţiunea antipiretică
Antipireticele reduc febra; nu sunt hipotermizante ( nu scad temperatura normală).
Mecanism: reduc la normal nivelul funcţional ridicat al centrilor termoregulatori;
consecinţa: stimularea mecanismelor de termoliză ( transporaţie, vasodilataţie periferică, etc.)
Mecanism molecular: inhibarea biosintezei de PGE2, cu efect pirogen la nivel central
hipotalamic.

6
 Acţiunea antiinflamatorie
Mecanism: inhibarea biosintezei de protaglandine inflamatorii ( PG), prin inhibarea
ciclooxigenazei ( COX).
COX este o enzimă membranară care există în două izo-forme:
-COX-1 constituitivă;
-COX-2 constituitivă şi inductivă;
COX-1 este izo-forma constituitivă, prezentă în toate ţesuturile şi care intervine în
biosinteza de prostaglandine cu roluri fiziologice benefice, de protecţie. Astfel sunt: PGI2
( anti-trombogenă, anti-aterosclerotică, citoprotectoare). Inhibarea de COX-1 reprezintă un
mechanism generator de efecte secundare nedorite.
COX-2 este izo-formă constituitivă numai în unele ţesuturi ( plămâni, rinichi,măduva
spinării). COX-2 este însă şi inductibilă ăn toaate ţesuturile, în prezenţa unor stimuli externi
proinflamatori ( microorganisme, cytokine şi leziuni tisulare). COX-2 inductibilă este
implicată în biosinteza de prostaglandine cu rol inflamator şi hiperalgic, atât la nivel periferic,
cât şi la nivel medular. Astfel sunt PG 1 α şi PG1. Inhibarea de COX-2 reprezintă mecanismul
acţiunii antiinflamatoare a analgezicelor-antipiretice şi a altor antiinflamatoare nesteroidiene
(AINS).

II.1.3. Farmacotoxicologie

Nu produc euforie, toleranţă, farmacodependenţă, toxicomanie; deprimare respiratorie.

Sensibilitatea şi reacţiile alergice sunt încrucişate în grupele analgezicelor- antipiretice
şi antiinflamatoare nesteroidiene (AINS).
Efectele secundare sunt specifice fiecărei grupe chimice.

II.1.4 Farmacoterapie

De primă alegere: acidul acetilsalicilic şi paracetamol.

Utilizare, în general sub formă de asocieri:
-analgezice neopioide, din diferite grupe chimice, pentru sinergism de adiţie, dar cu
reducerea dozelor şi deci RA specifice;

7
 -analgezice neopioide+codeină (potenţarea analgeziei) + fenobarbital (efect sedativ) +
cafarmacocineticăă (vasoconstrictor,util în cefalei vasculare).

Indicaţii:
A) Indicaţii pentru acţiunea analgezică (potenţată de acţiunea antiinflamatoare):
- nevralgii: artralgii, mialgii, cefalee, dismenoree;
- afecţiuni ortopedice ( fracturi,luxaţii,entorse) ;
- dureri postoperatorii moderate;
B) Indicaţii bazate pe actiunea analgezică şi antispastică:
- coloci ( intestinale, biliare, renale), dismenoree;
C) Indicaţii pentru acţiunile analgezică- antipiretică-antiinflamatoare:
- infecţii virale acute ale căilor respiratorii, cu febră;
- infecţiile microbiene, cu febră mare (asociate la tratamentul etiotrop
microbian).

II.2 Derivaţi de acid salicilic

Reprezentanţi: acid acetilsalicilic (AAS), acetilsalicilat de lizină, diflunisal, benorilat.

 Acid acetilsalicilic

Fig. II.1. Acid acetilsalicilic

8
 Farmacodinamie:
Absorbţie per-os relativ bună, majoritar la nivelul stomacului și duodenului superior.
Un prim pasaj intestinal şi hepatic redus, cu o biodisponibilitate peste medie (cca.
68%)
Biodisponibilitatea per-os este în funcţie de forma fizică şi forma farmaceutică:
-Forme polimorfe: forma I ( cristalizată din etanol) realizează concentrații plasmatice
duble faţă de forma II (cristalizată din n-hexan);
-Comprimatele efervescente dau concentrație plasmatică dublă faţă de comprimatele
obişnuite.
Formele eterosolubile realizează: o absorbţie întârziată, Cp mai scăzute şi Cp maximă
la un timp de cca. 6 ore ( faţă de cca. 1 oră în cazul formelor obişnuite gastrosolubile).
Alimentele întârzie absorbţia gastrointestinală.
Biotransformarea prin hidroliza funcţiei ester, la acid acetic şi acid salicilic, este
catalizată de către estrazele intestinale, hepatice şi sanguine. În timpul primului pasaj intestinal
şi hepatic, AAS este hidrolizat puţin. În sânge este repede hidrolizat. T1/2 al AAS la salicilat
este foarte scurt (T1/2 cca. 15 minute).
Nivelurile plasmatice de salicilat sunt bine correlate cu efectele farmacodinamice şi
efectele adverse de supradozare (tabelul 1).
Corelaţia concentraţiilor plasmatice de salicilat cu tipul de efecte farmacodinamice ale
AAS:

Tabel nr. I.1.

Salicilat ( mcg/ml) Efecte
Tip Clinice
~60 Farmacodinamice Analgezice-antipiretice
100-300 Antiinflamatorii
>200 RA toxice RA minore
>300 RA majore
>450 Intoxicaţie Tulburări metabolice grave

Din punct de vedere clinic, gravitatea rezultă din faptul că, la dozele terapeutice mari,
o creştere relativă mică a dozelor de AAS poate antrena o creştere neproporţională masivă a

9
concentraţiilor plasmatice de salicilat, cu riscul atingerii zonelor de Cp toxice de salicilat, fără
o reală suporadozare absolută. În consecinţă, la tratament cu doze mari de AAS, monitorizarea
pe criteriul farmacocinetic poate fi de utilitate reală.
Difuziunea şi distribuţia au loc la nivelul tuturor ţesuturilor, dar inegal. Difuziunea prin
bariera hematoencefalică este semnificativă, dar lentă. Difuziunea prin placentă este rapidă, cu
reacțiiadverse la făt.
În intoxicaţia acută, în perioada secundară, de acidoză metabolică, este favorizată,
difuziunea în ţesuturi, inclusive în creier (datorită creşterii la pH acid, a proporţiei de formă
neinoizată), cu accentuarea fenomenelor toxice, spre deosebire de perioada primară de
alcaloză respiratory, când este favorizată eliminarea.
Eliminarea se face pe cale renală (filtrare glomerulară şi secreţie tubulară activă), sub
formă de metaboliţi, predominant acid saliciluric (respectiv 70% acid saliciluric, 20%
glucoronizi şi 3% salicilat, pentru 1 g AAS şi la pH=5).
Procentul de salicilat nebiotransformat şi eliminat urinar creşte cu doza de AAS,
datorită saturării sistemelor enzimale precum şi cu pH-ul urinării
Acţiuni farmacodinamice:
 analgezic moderat (mecanism central talamic şi periferic de inhibare a biosintezei de PGE 1,
ce contribuie la durarea din inflamaţie prin sensibilizarea terminaţiilor nervoase aferente,
la acţiunea algogenă a histaminei şi bradikininei);
 antipiretic moderat (mecanism hipotalamic);
 antiinflamator, antireumatic, puternic (mecanism de inhibare a biosintezei de PG
inflamatoare, prin acetilarea ireversibilă a ciclooxigenazei inductibile tip COX-2);
 antiagregant plachetar, la doze mici subanalgezice (mecanism de inhibare a biosintezei
plachetare de TXA2 proagregant, prin acetilarea ireversibilă a ciclooxigenazei constituitive
tip COX-1);
 uricozuric, prin inhibarea reabsorbţiei tubulare active a acidului uric (la doze de cca.
2g/zi); hipocolesterolemiant, hipoglicemiant;

Farmacotoxicologie:
a) Efecte secundare

10
 Aparat digestiv:
- efect ulcerigen, prin hipersecreţie gastrică acidă şi scăderea cantităţii de mucus
protector (mecanism de inhibare a biosintezei de PGI 2 şi respectiv PGE2 citoprotectoare, prin
acetilarea ireversibilă a COX-1), cu gastralgie şi reactivarea ulcerelor gastrice la ulceroşi;
- microhemoragii gastrice ( la 1-3 g/zi);

Sânge:
- hipocoagulare (antiagregant plachetar la doze micişi hipoprotrombinizant la doze
mari), cu favorizarea microhemoragiilor şi anemiei;
- hiperagregare plachetară, la dozele foarte mari antiinflamatoare (inhibarea
biosintezei de PGI2 antiagregante, prin acetilarea ireversibilă a COX-1 din endoteliul
vascular), cu favorizarea accidentelor trombotice.

Aparat respirator:
- bronhoconstricţie, cu agravarea astmului bronşic (mecanism de inhibare a
biosintezei de PGE2 bronhodilatoare, prin acetilarea ireversibilă a COX-1);

Aparat renal:
- reducerea filtrării glomerurale (mecanism de inhibare a biosintezei de PGE 2
vasodilatatoare, prin inhibarea ireversibilă a COX-1) şi retenţie hidrosalină;

SNC şi analizatori:
- euforie;
- tulburări de echilibru şi auditive; acufene (zgomote în urechi);

b) Reacţii alergice mai frecvente pe teren alergic:

- erupţii cutanate (eritem polimorf, eritem nodos, eritem pigmentat fix), purpură,
porfirie;
- edem aminoeurotic şi laringian; şoc anafilactic.
Sensibilizare încrucişată, în grupa AINS.

11
 c) Sindrom Reye (hepatită fulminantă şi edem cerebral) frecvent fatal, este precipitat la
copii sub 4 ani, trataţi cu AAS ca antipiretic în infecţii virale (gripă, varicelă, hepatită).

Intoxicaţia acută:
- iniţial alcaloză respiratorie (prin stimularea centrului rspirator, cu hiperventilaţie);
- ulterior, acidoză metabolică (prin paralizia centrului respirator, cu acumulare de
CO2);
- convulsii, delir;
- deces la copil (la 10g AAS).

d) Contraindicații:
- ulcer gastro-duodenal, astm bronşic;
- diateză hemoragică;
- sarcină ( întârzie travaliul; sângerare postpartum);
- alergie la salicilaţi;
- înainte de o intervenţie chirurgicală (cu minim o săptămână).

Farmacoterapie și farmacografie:
Indicaţii:
- algii moderate (nevralgii,mialgii,artralgii,cefalee etc.);
- febră de etiologie diversă (procese inflamatorii, infecţii microbiene şi virale acute)
excluse infecţiile virale, la copii sub 4 ani;
- afecţiuni reumatismale inflamatorii (RPA,poliartrită reumatoidă);
- afecțiuni trombo-embolice (tromboze arteriale, profilaxia infarctului la miocard).

Timpul optim de administrare raportat la mese. Administrarea AAS în formele

obişnuite gastrosolubile se face:
- între mese, în administrare ocazională;
- după mese, la administări repetate sau dacă apar efecte de iritaţie gastrică (pirozis,
epigastralgie).

12
 Administrarea în forme enterosolubile se face între mese, netriturate şi nemestecate.
Posologie, per-os:
- ca analgezic şi antipiretic, la adult, 0,5 g (0,350-0,650 g) de 4-6 ori/zi, iar la copii,
65mg/kg/zi, fracţionat la 4-6 ore;
- ca antiinflamator, la adult, 3-5 g (2,5-5,5 g/zi), în 3-5 reprize, iar la copii, 100 mg (90-
130 mg/kg/zi), fracţionat la 4-6 ore;
- ca antiagregant plachetar, la adult 0,1-0,3 g odată/zi sau 0,3-0,5 g la 2-3 zile;
- în profilaxia infarctului de miocard, 0,3 g ( 0,160-0,325 g/zi);
- în RPA (reumatism poliarticular acut), la copil, doza de atac de 0,1 g/kg/zi, fracţionat
la 4-6 ore, timp de 20-30 zile, apoi 2/3 din doza de atac, timp de 10-20 zile şi 1/2-1/3, timp de
30-40 zile.

Contraindicații: ca antipiretic, la copii cu viroze febrile (gripă,varicelă), deoarece poate

induce Sindromul Reye.
Contraindicația automedicaţia continuă, mai mult de 10 zile la adult şi mai mult de 5
zile la copil.

Monitorizarea reacțiilor adverse:

- tinitus (zgomote în urechi);
- melenă (scaun negru,moale,lucios);
- sângerări (gingivoragii, echimoze).

Interacţiuni:
-băuturile alcoolice potenţează tendinţa de microhemoragii;
-AINS potenţează efectele secundare consecutive inhibiţiei COX-1 (gastrice,
respiratorii, renale); asocierea AAS cu AINS la CI;

 Diflunisal

13
 Structura chimică: derivat fluorurat al acidului acetilsalicilic.

Fig.II.2. Structura chimică diflunisal

Profil farmacologic: asemănător AAS.

Farmacocinetică:
- absorbţie per-os bună;
- legare de proteinele plasmatice, în procent foarte înalt (99%), cu timpul de
înjumătăţire plasmatic peste mediu ( T1/2= 8-12h) şi durata de acţiune relativ lungă, ce permite
administrarea la intervale de 12 ore; Atenţie! Posibilă acumulare;
- proces de erupere hepatică, cu cinetică de tip Michaelis-Menten, de saturaţie;
Timpul de înjumătăţire relativ lung ( T1/2= 8-12h) poate fi prelungit mult (până la 20 de ore), la
doze mari.

Farmacodinamie:
- analgezic şi antiinflamator mai potent ca AAS;
- antipiretic mai slab;

Farmacotoxicologie:
- tulburări gastrointestinale şi hemoragii digestive, mai puţin frecvente faţă de AAS;
- tinitus, rar, la doze mari;
- reacţii alergice (erupţii cutanate, astm).

14
 Farmacoepidemiologie:
Contraindicații:
- ulcer gastroduodenal; astm bronşic;
- diateze hemoragice;
- insuficienţă renală gravă;
- hipersensibilitate la salicilaţi;
- sarcină, alăptare.
Interacţiuni: potenţarea efectelor anticoagulantelor impune prudenţă la asociere, cu
reducerea dozei de anticoagulant oral cumarinic.

Farmacoterapie și farmacografie:
Indicaţii:
- durere de intensitate moderată;
- afecţiuni reumatismale inflamatorii (artrită reumatoidă, osteoartrită), în tratamente
de durată.

Posologie:
- ca analgezic, doză de atac de 1 g şi doze de întreţinere de 0,5 g la 12 ore ( max.
1,5g/24 ore);
- ca antiinflamator, 0,5-1 g/zi, în 1-2 prize.

 Acetilsalicilat de lizină

Proprietăţi fizico–chimice: prodrog al AAS, cu hidrosolubilitate crescută, comparativ

cu AAS.

Farmacocinetică:
- biotransformare prin hidroliză, la AAS activ şi lizină; AAS urmează
biotransflormarea la salicilat;
- timpul de înjumătăţire mediu ( T1/2= 3-9 h);

15
 - la doză echivalentă cu 1g AAS, salicilemia este ridicată ( peste 200 mcg/ml) pe o
durată medie de aprox. 6 ore, corespunzând eceftelor intense analgezice-antipiretice şi
antiinflamatoare; se menţine apoi la un nivel (de 120 mcg/ml) corespunzător unor efecte
intense analgezice-antipiretice şi semnificative antiinflamatoare.

Profil farmacodinamie şi farmacotoxicologie similar cu AAS.

Avantaj: este bine tolerat gastric şi nu provoacă hemoragii gastrice.

Farmacoterapie și farmacografie
Indicaţii: similare cu AAS.

Posologie per-os, ca analgezic-antipiretic:

- adulţi, 0,5-1 g la 4-6 ore ( max. 3 g/zi la adult şi max. 2g/zi la vârstnic);
- copii, 12-15 ani (40-50 kg), 0,5 g la 4—5 ore (max. 2 g/zi); 6-10 ani (20-30 kg),
0,25 g la 4-6 ore (max. 1 g/zi); 6 luni-2 ani (8-12 kg), o,1 g la 4-6 ore (max. 0,5 g/zi)

II.3 Derivaţi de pirazolonă

 Aminofenazona

Fig. II.3. Analgin (derivat de pirazolonă)

16
 Farmacodinamie:
- absorbţie per-os rapidă şi completă; difuzine rapidă în ţesuturi;
- biotransformare hepatică, majoritar prin N-demetilare (40%) şi apoi N-acetilare;
- T1/2 scurt (T1/2 = 3-5 ore)
Metabolitul acid rubazonic colorează unrina în brun-roşcat, simulând hematurie.

Farmacocinetică:
- analgezic şi antipiretic mai intens decât acidul acetilsalicilic;
- antiinflamator moderat;
- antispastic moderat (cu mecanism miotrop).

Farmacotoxicologie:
- alergii (erupţii cutanate);
- tulburări sanguine (leucopenie, agranulocitoză; anemie hemolitică, anemie
aplastică);
- cancer gastric, (prin biotransformare la nitrozamine cancerigene, în stomac, prin
reacţie cu alimentele în prezenţa HCl)  retragerea din consum în unele ţări sau diminuarea
prescrierii în alte ţări ca România.

Farmacoepidemiologie:
Contraindicații: alergie la pirazolone, leucopenie.
Precauţii: utilizare limitată. A fost retrasă din uz în multe ţări.

Farmacoterapie și farmacodinamie:
Indicaţii:
- dureri de intensitate moderată, de toate tipurile;
- febră de etiologie diversă;
- colici abdominale.

Posologie per-os şi intrarahidian: 0,3-0,6 g de 2-4 ori/zi (max. 2 g/zi).

17
 Asocierile fixe tipizate, cu alte analgezice-antipiretice, prezintă avantajul dozelor
reduse: 0,1-0,2 g/l.

 Metamizol (Noraminofenazona)

Fig.II.4. Metamizol

Farmacodinamie şi farmacotoxilogie:
Profil farmacodinamic şi farmacotoxicologic asemănător cu aminofenazona.
Deosebiri:
- analgezic şi antispastic mai intens; uitlizat per-os şi intramuscular;
- antipiretic slab; antiinflamator nesemnificativ;
- nu este incriminat în inducerea cancerului gastric.
Reactii adverse cele mai frecvente:
-agranulocitoză;
-noduli locali, la injectare intramuscular

Farmacoterapie:
Indicaţii:
- dureri moderate şi intense, de toate tipurile (nevralgii, mialgii, artralgii, cefalee,
dismenoree, colici renale şi biliare) inclusiv postoperatorii;
- colici (biliare,renale), dismenoree.

18
 Posologie:
- per-os, la adult, 0,5 g de 2-3 ori/zi (max. 3 g/zi); la copii (3-15 ani), 0,125-0,375
mg de 2-3 ori/zi;
- intrarahidian, la adult, 1 g de 2-3 ori/zi; la copii (1-15 ani), 0,3 g de 1-3 ori/zi;
- intramuscular, la adult, 0,5-1 g de 1-3 ori/zi.

 Propifenazona (Saridon N200)

Fig.II.5. Saridon N200

Farmacodinamie şi Farmacotoxicologie:
Profil farmacodinamic şi farmacotoxicologic similar aminofenazonei.
Deosebiri:
- antiinflamator slab;
- nu este incriminat în inducerea cancerului gastric.
Reacții adverse semnalate: reacţii alergice uşoare, rar (erupţii cutanate) şi severe foarte
rar (sindrom Stevens-Johnson, şoc anafilactic).
Contraindicații: porfirie.

Farmacoterapie și farmacografie:
Indicaţii similare aminofenazonei.

Posilogie: per-os, intrarahidian, la adult, 100-300 mg de 3 ori/zi.

19
II.4 Derivaţi de para-aminofenol

 Paracetamol (Acetaminofen)

Fig.II.6 Paracetamol

Este metabolitul activ al fanacetinei.

Este cel mai utilizat antitermic la nivel mondial. De asemenea, este folosit contra
durerilor de cap şi de dinţi mai ales că se eliberează fără prescripţie medicală.
A fost sintetizat în 1873 prin reducerea p-nitrofenolului în mediu acid acetic.
Acetanilida (antifebrina) fusese deja descoperită în 1877, iar fenacetina în 1877 şi se
foloseau ca antipiretice analgezice.
Eventualele proprietăţi terapeutice ale paracetamolului au fost ignorate la data
descoperirii sale.
În 1893 paracetamolul a fost decelat în urina pacienților cărora li se
administrase fenacetină, iar în 1899 în cea a pacienților care luaseră acetanilidă. În ambele
cazuri a fost considerat un metabolit neimportant din punct de vedere farmacologic al acestor
medicamente.
În 1946, Bernard Brodie și Julius Axelrod cercetau legăturile cauzale dintre
analgezicele de tipul fenacetinei și acetanilidei și methemoblobinemie. Ei au descoperit că de
fapt efectul analgezic al acetanilidei se datora metabolitului său, paracetamolul, și că la
administrarea acestuia methemoglobinemia este mult redusă ca incidență și amploare.

20
 Farmacologie:
Paracetamolul are o excelentă biodisponibilitate după administrarea orală, și din acest
motiv administrarea sa pe cale parenterală este extrem de rar folosită. Pe scurt, proprietățile
sale terapeutice se explică prin inhibarea sintezei prostaglandinelor. Aceasta determină efectul
analgezic (prin blocarea formării de prostaglandine E2 în sistemul nervos central și periferic)
și pe cel antipiretic la nivelul centrului termoreglării din hipotalamus. Sinteza
prostaglandinelor este rezultatul acțiunii ciclooxigenazei, care este inhibată indirect de
paracetamol.

Farmacocinetică:
Se absoarbe rapid și aproape complet din tubul digestiv, concentrația plasmatică
maximă apărând la 40-60 de minute după ingestie. La maxim 4 ore absorbția este maximă.
Difuzează în toate țesuturile, trecând inclusiv de bariera hematoencefalică. Timpul de
înjumătățire este de 1-3 ore, dar crește până la 5 ore la nou-născuți și la pacienții cu
insuficiență hepatică sau renală. La dozele terapeutice de 0,5-2 g legarea de proteinele
plasmatice este de maxim 25% și minim 10%. La dozele toxice sau în cazul insuficienței
hepatice ajunge până la 50%.

Metabolizare şi eliminare:
80-90% este metabolizat în ficat prin conjugare, rezultând glucurono- (cea mai mare
parte) și sulfoconjugați, excretați apoi în urină. 2% până la 4% se elimină sub formă
neschimbată în urină, iar o mică fracțiune ia calea citocromului P450 din mitocondriile
hepatice, fiind sursa unui metabolit foarte toxic, care este rapid inactivat prin conjugare
cuglutation.
Acest metabolit este apoi conjugat a doua oară cu cisteină și acid mercapturic și
eliminat renal.
Această oxidare cu 2 electroni a acetaminofenului la N acetilbenzosemichinonimină,
de către PHS implică probabil formarea unui produs de oxidare cu un electron, Nacetil-
benyosemichinonimină, radical liber, ambii metaboliți fiind impliacți în toxicitatea renală.
Există controverse în legătură cu identitatea acestui metabolit intermediar. O serie de dovezi
experimentale sugerează că ar fi N-acetilimidoquinona.

21
 În afară de aceste căi de inactivare, în ficat paracetamolul mai suferă și conjugare cu
cisteină și deacetilare (rezultând p-aminofenol).

Mecanism celular al toxicităţii:

În caz de supradozare căile de inactivare prin sulfo- și glucurono-conjugare se
saturează și astfel se recurge la calea în mod normal minoritară, a citocromului P450 (oxidare).
Metabolitul intermediar, foarte toxic datorită gradului mare de reactivitate, despre care se
crede că este N-acetilimidoquinona, este rapid conjugat cu glutation. Gluationul poate deveni
destul de repede insuficient în intoxicațiile masive, și astfel N-acetilimidoquinona liberă
difuzează în citoplasma hepatocitelor, ajungând să reacționeze ireversibil cu glicoproteinele
membranare.
Sunt afectate și endomembranele, rezultând practic eliberarea așa numitelor
componenete "microsomale".
Acesta este mecanisml de toxicitate al paracetamolului, dar și al altor compuși care
epuizează rezervele hepatocelulare de glutation. Se ajunge lacitoliză, cu necroză hepatică
generalizată și implicit insuficiență hepatică. Majoritatea datelor experimentale indică faptul
că depleția de glutation la care apare citoliza este de circa 70%. Semnele unei intoxicații apar
la doze foarte variate, începând cu 5-8 g.

Intoxicaţia:
După 1-3 ore de la ingestia unei doze mai mari de 5-8 g apar primele semne care
constau în:
- Greață
- Vărsături
- Anorexie
- Dureri abdominale
În intoxicațiile cu doze mult mai mari, acestea sunt înlocuite sau însoțite de:
- Agitație, delir
- Stupoare, obnubilare sau comă
- Hipotermie moderată
- Dispnee

22
 - Hipotensiune arterială și tahicardie mergând până la șoc

Farmacocinetică:
Absorbţie per-os rapidă şi aproape completă; efect al primului pasaj hepatic redus;
Bd. per-os înaltă (88%);
Biotransformare hepatică, pe trei căi:
-N-dezacetilare;
-conjugare la gruparea fenolică (glucurono- şi sulfoconjugare, în procent de 60%,
repsectiv 35%). La copii până în 2 ani, glucuronoconjugarea este lent şi incompletă;
-oxidare de către SOMH, la N-acetil-benzochinonimină, metabolit foarte reactiv,
responsabil de toxicitatea hepatică şi renală; acest metaabolit este anihilat prin legarea de
grupările –SH ale glutationului; la doze mari de paracetamol, capacitatea de detoxifiere a
glutationului este depăşită şi metabolitul toxic se leagă covalent de grupările –SH ale
proteinelor hepatice, inducând citoliză hepatică;
Legare de proteinele plasmatice, semnificativă dar variabilă (20-50%);
Difuziune şi distribuire largă (inclusiv prin bariera hematoencefalică);
Timp de înjumătăţire scurt ( T1/2 aprox. 2 ore);
Concentraţia plasmatică, corespunzătoare afectării semnificative ale ficatului, este:
Cp>200 mcg/ml după 4 ore de la ingestie şi Cp>50 mcg/ml după 12 ore.

Farmacodinamie:
-analgezic şi antipiretic moderat;
-nu este antiinflamator.
În doză unică, eficacitatea analgezică comparabilă cu AAS.

Farmacotoxicologie:
Reactii adverse: posibile la doze mari:
- methemiglobinizant slab (efect puternic la indivizi cu enzimopatie de NADH-
methemoglobin-reductază);
- trombocitopenie, rar; purpură trombocitopenică;

23
 - toxicitate hepatică, la doze mari (citoliză hepatică, hepatită acută prin leziuni
necrotice);
- toxicitate renală, la doze mari (nefrită interstiţială, necroză tubulară, insuficienţă
renală cronică);
- rabdomiolize (= destrucţii ale muşchilor striaţi);
- erupţii cutanate (eritem pigmentat fix, prurit); cosensibilizare cu sulfonamide şi
procaină.
Intoxicaţia acută (la dozele duble faţă de cele maxime de 3 g/zi):
Semne şi simptome: necroză acută hepatică, cu dureri în hipocondrul drept;
hepatomegalie; icter; TGO crescut; edem cerebral; encealopatie.
Latenţa este de 1-2 zile pentru semnele clinice şi cca o săptămână pentru insuficienţa
hepatică. 20% din cazuri duc la deces. Efect letal la 25 g/zi.
Antidot specific: acetilcistenia, administrată în primele 24 ore.
Tratamentul intoxicaţiei acute, cu antidotul N-acetilcistenia, urmează următoarea
schemă: îniţial 150 mg/kg în 200 ml sol. glucozată izotonică, în timp de 15 min; apoi 50
mg/kg în 50 ml, timp de 4 ore şi 100 mg/kg în 1000 ml, timp de 16 ore.

Farmacoepidemiologie:
Contraindicații: insuficienţă hepatică şi renală;
Precauţii: durata tratamentului peste 5 zile, numai cu avizul medicului.
A nu se lăsa la îndemâna copiilor, în special preparatele pentru copii (suspensii interne,
comprimate masticabile).
Interacţiuni:
-hepatotoxicele (alcool,izoniazidă, rifampicină, fenotiazine etc.) potenţează
toxicitatea hepatică a paracetamolului; CI asocierea;
-inductoare enzimatice (barbiturice etc.) grăbesc biotransformarea paracetamolului
la metabolitl hepatotoxic; asociere CI sau cu precauţie.

Farmacoterapie și farmacografie:
Indicaţii (ca analgezic-antipiretic, singur sau în asociaţii cu alte analgezice-
antipiretice):

24
 - alergii uşoare şi moderate (nevralgii, mialgii,cefalee,dismenoree);
- febră de etiologie diversă (infecţii microbiene şi virale);
- antipiretic de elecţie la copii mici, în viroze (caz în care AAS este CI, deoarece
poate precipita sindromul Reye);
- dureri reumatice.

Posologie:
- per-os, la adulţi, 0,5-1 g de 2-4 ori/zi (max. 4 g/zi); la copii, (3-15 ani), 0,125-
0,375 g de 2-3 ori/zi;
- intrarahidian, la adulţi, 1 g de 2-3 ori/zi; la copii 7-15 ani, 0,375 g de 1-3 ori/zi, 3-
7 ani, 0,25 g de 1-2 ori/zi; 1-3 ani, 0,125 g de 1-3 ori/zi; 6-12 luni, 0,06 g de 2-3 ori/zi; 0-6
luni, 0,04 g de 1-3 ori/zi;
-intramuscular, la adult, 1 g de 2-3 ori/zi.

Fig.II.7. ParacetamolTIS sirop

25
 CAPITOLUL III
PRODUSE FITOTERAPEUTICE CU ACȚIUNE
ANALGEZICĂ ŞI ANTIPIRETICĂ

III.1 Generalități

Dacă în urmă cu un secol, peste 95% din medicamente proveneau din natură, o dată cu
dezvoltarea chimiei de sinteză, acest procent s-a schimbat radical.
Remediile naturale au înregistrat treptat un decline, fiind înlocuite cu produse de
sinteză chimică, luând naştere o adevărată industrie farmaceutică.
La început s-a încercat reproducerea structurilor chimice extinse în natură în
laboratoare, iar apoi în marile unităţi industriale.
Astfel, coaja de salcie era cunoscuta şi utilizată pentru efeccteele antitermice şi
analgezice din timpuri foarte îndepărtate mai exact în jurul anului 400 î.H. Hipocrate, părintele
medicinei din zona noastră geografică, recomandă utilizarea pulberii de coajă de salcie pentru
scăderea febrei, iar femeilor care năşteau le recomanda să mestece frunze de salcie pentru
diminuarea durerilor facerii.
Abia după două milenii, s-au confirmat efectele antitermice şi analgezice ale frunzelor
şi cojii de salcie, când cercetătorul francez Leroux (1827) a reuşit să izoleze din acest arbore
o substanţă activă pe care a denumit-o salicilină. După descoperirea lui Leroux, drumul
aspirinei a fost lung şi sinuos, presărat cu numeroase impasuri şi incertitudini medicale.
Din salicilină, chimistul german Karl Lewieg a obţinut acidul salicilic (1835),
precursorul aspirinei de astăzi.
Acidul salicilic se găseşte şi în alte parţi de plantă, ca de exemplu în mugurii de plop
sau iasomie,în florile de cretuscă (Filipendula ulmaria), în Gaultheria fragrantissima, specie
mult întâlnită în zona subhimalayană din care la Institutul Regal de Plante Medicinale din
Kathmandu, unde între anii 1978-1985 am dat asistenţă în calitate de expert al Națiunilor
Unite, s-a preparat aspirina naturală din frunzele acestei specii. In cantităţi mai mici, acidul
salicilic există şi în unele fructe (vişine, prune, măsline, portocale etc.).
Din anul 1899, după indelungate cercetări pe animale de laborator şi aplicaţii clinice,
aspirina a fost introdusă în terapeutica ştiintifică a afecţiunilor umane de către medicul german
26
Dressner. Deoarece resursele naturale de materie primă naturală erau reduse faţă de cerinţele
din ce în ce mai mari, iar procedeele de extracţie prea costisitoare, s-a ajuns la găsirea unor
resurse mai bogate de materii prime. În anul 1868, un grup de chimişti germani conduşi de
Adolf Kolbe au obţinut aspirina sintetică din huila, cărbune, atât de răspândit în lumea
întreagă. De atunci înainte a fost posibilă producerea unor cantităţi mari de aspirină la un preţ
de cost redus. Numai în Statele Unite ale Americii s-au consumat, în anul 1980, 50 de
milioane de tablete de aspirină.

III.2 Preparate din plante cu efect antipiretic

Tratamentele naturiste se fac cu specii de plante medicinale care au efecte antipiretice

(antifebrile) şi sudorifice (care produc transpiraţie).
Pentru uz intern se recomandă:
- infuzie fierbinte din flori de soc sau de isop, plăcut mirositoare (două linguriţe la
200ml apă clocotită), din care se beau două ceaiuri pe zi;
- infuzie de salvie (o lingură cu frunze uscate la 250 ml apă clocotită), care se
infuzează acoperit 30 minute şi se beau două căni pe zi, una dimineaţa pe stomacul gol şi alta
seara, înainte de culcare;
- infuzie de muşeţel (5-10 inflorescenţe la 200 ml apă fiartă), din care se beau trei căni
pe zi

Fig.III.1. Infuzie de mușețel

27
 - infuzie de unguraş sau de ţintaură, preparată dintr-o linguriţă cu plantă la 250 ml apă
clocotită, care se bea în cursul zilei, repartizată în 4 reprize;
- infuzie de pedicuţă sau de coada-calului (câte o lingură cu herbă la 250 ml apă în
clocot); se infuzează 30 minute şi se beau câte 2-3 căni pe zi;
- infuzie de pelin (10 g flori uscate la un litru de apă fiartă şi infuzată 30 minute), din
care se bea o cană pe zi;

Fig.III.2. Infuzie de pelin

- infuzie din petale uscate de floarea-soarelui (două linguriţe la 250 ml apă în clocot),
din care se consumă câte două căni pe zi;
- decoct de podbal (o linguriţă rasă de rădăcini uscate şi mărunţite la 250 ml apă rece);
se macerează 12 ore, se fierbe două minute şi se consumă 1-2 ceşti, în funcţie de intensitatea
febrei;

Fig.III.3. Flori de podbal

28
 - infuzie din amestec de flori de soc (4,5 părţi), flori de tei (două părţi), flori de muşeţel
(1,5 părţi), rizomi de pir (o parte) şi herbă de isop (0,5 părţi); din amestec se ia o lingură, care
se infuzează 30 minute în 250 ml apă clocotită, se strecoară, se îndulceşte şi se beau 2-3
ceaiuri calde pe zi, din care unul seara, la culcare, având efect în provocarea transpiraţiei
abundente, scăderea febrei, prevenirea gripei sau răcelilor, dezinfectarea căilor respiratorii şi
creşterea rezistenţei organismului contra microbilor;
- decoct din flori de soc (20 g), flori de tei (20 g), herbă de păpădie (20 g), frunze de
pătlagină (15 g), scoarţă de salcie (15 g) şi conuri de hamei (15 g); din amestec se ia o lingură
la 250 ml apă rece, se fierbe 10 minute, se infuzează 30 minute şi se beau 2-3 ceaiuri pe zi;
- infuzie din amestec de creţişoară (trei linguri), schinel (trei linguri), coada-şoricelului
(două linguri), verbină (două linguri), frunze de merişor (o lingură); din amestec se ia o
lingură la 250 ml apă rece, se fierbe 5 minute, se infuzează acoperit 30 minute şi se beau 2-3
ceaiuri pe zi;
- vin din amestec de isop, vâsc, lichen şi scoarţă de salcie (câte 20 de grame), care se
macerează 8 zile într-un litru de vin dulce şi se beau câte 3 păhărele mici pe zi;
- tinctură din 20 g herbă de ţintaură, macerată 8 zile în 100 ml alcool; se consumă câte
30-40 de picături, de 2-3 ori pe zi;

Fig.III.4. Țintaură

- sirop natural de zmeură, din care se ia câte o lingură de 2-3 ori pe zi, nediluat cu apă;
- bitter suedez, consumat intern (1-3 linguri turnate în ½ cană de ceai, înainte şi după
mese).

29
 Tratamente pentru uz extern
- comprese din frunze de tarhon macerate în oţet, aplicate peste noapte la încheieturile
de la mâini şi glezne, pentru copii şi bătrâni;
- ulei de măghiran, preparat prin macerarea plantelor proaspete în ulei de floarea-
soarelui, cu care se masează pieptul şi în jurul gâtului;
- băi din plante cu făină de muştar (30 g la 3 litri apă), flori de lavandă (30 g la 5 litri
apă) şi stroc de fân (800 g la 5 litri apă);
- frecţie cu tinctură de ardei iute şi seminţe de muştar, în cazul durerilor musculare la
adulţi;
- aplicarea unei perne, plină cu pedicuţă, pe locurile cele mai dureroase.

Fig.III.5. Pedicuță

Alimentaţia în perioada febrilă

La debut se recomandă un repaus alimentar absolut, consumând numai lichide sub
formă de ceaiuri şi sucuri de mere, lămâi, portocale, grepfruit, varză albă şi sfeclă roşie.
Urmează supe de legume, cartofi, pâine, biscuiţi, salate de legume (lactucă, castraveţi, vinete,
păstăi de fasole), fructe (struguri, lămâi, pepeni), lapte cald, cafea.
Se exclud carnea, grăsimile, conservele, ouăle, alimentele grase, oţetul, murăturile,
sosuri cu ardei iute, fripturile şi prăjelile, brânzeturile, îngheţatele, băuturile alcoolice şi cele
reci.

30
 Regimul de viaţă
Se recomandă:
- fricţionarea corpului de 2-3 ori pe zi cu un prosop din in sau cânepă, îmbibat în
soluţie (1:1) de oţet şi apă sau în soluţie alcoolică diluată, după care se înveleşte cu o pătură;
- aplicarea de comprese reci cu apă şi puţin oţet, puse pe frunte şi pe mâini (schimbate
la intervale de 20 minute), şi chiar împachetarea generală în cearşafuri înmuiate în apă rece şi
stoarse, schimbate la intervale de 30 de minute, de 2-3 ori pe zi;
- băi de picioare cu apă caldă, în care se toarnă esenţă de pin sau decoct de salvie şi de
fân;
- aplicarea pe talpa piciorului a unui strat din foi de ceapă, după care se încalţă cu
sosete înmuiate în oţet diluat şi ţinute peste noapte.

III.3 Remedii naturale cu acțiune antipiretică și analgezică

Medicamentele, dieta adecvată şi odihna, toate aceste lucruri pot scădea febra, însă este
bine de ştiut că există şi alte căi de atac alternative care pot ajuta la eliminarea febrei fără griji.
Unele dintre acestea sunt pe bază de plante.

 Ghimbirul
Această plantă conţine unii compuşi care pot trata febra natural.
Se consumă sub formă de ceai.

Fig.III.6. Ghimbir

31
 Usturoiul
Acesta se înmoaie în apă fierbinte timp de câteva minute apoi se soarbe apa încet.

Fig.III.7. Usturoi

Acest leac nu doar că tratează simptomele actuale ci de asemenea previne revenirea

febrei.

 Stafidele
Extractele din stafide funcţionează bine în combaterea febrei.

Fig.III.8. Stafide

Se înmoaie 20-30 stafide în apă, după care se strivesc şi se lasă peste noapte, iar a doua
zi se strecoară şi se bea lichidul obţinut pentru a reduce febra.

32
III.4 Suplimente nutritive cu acțiune antipiretică și analgezică

Bitter Suedez
Creat și folosit încă din Evul Mediu, bitterul suedez s-a dovedit a
fi un adevărat elixir, capabil să mențină sănătatea și starea de bine a
organismului. Chiar și în ziua de azi, adepții medicinei naturiste se
bucură de proprietățile sale vindecătoare.
Bitterul suedez poate fi administrat în diferite moduri în funcție
de afecțiune.
Pentru uz intern, bitterul suedez are rezultate foarte bune, în cazul
multor boli:
- boli cardiace
- afecțiuni renale
- afecțiuni hepatice
- probleme menstruale
- stimularea imunității

Sirop natural din zmeură

Cunoscut sub denumirea științifică de rubus idaeus, zmeurul
crește sub formă de tufe înalte de 1-2 metri.
Zmeurul în tratamentele naturiste:
Din experiențele anterioare rezultă că în prevenirea și combatarea
multor afecțiuni maladive se folosec atât fructele cât și frunzele, mugurii
și mlădițele tinere ale tufeleor.
Valoarea nutritivă și terapeutică a fructeleor crește în mod
semnificativ prin ansamblul vitaminic foarte complex în care predomină
vitamina C.
De asemenea se recomandă în afecțiuni pulmonare, sensibilitate la
răceli.

33
 CONCLUZII

Analgezicele-antipiretice sunt medicamente care diminuează sau suprimă durerea şi

combat febra. Sunt un grup de medicamente cu structură chimică variată care au drept
caracteristică asocierea în proporţie diferită a următoarelor acţiuni principale: analgezică,
antipiretică şi antiinflamatoare.
Febra nu este o boală, ci mai degrabă un simptom sau un indicator al unei tulburări
aparute în organism. Ea poate apărea în cursul unei infecţii bacteriene sau virale, ca reacţie la
o alergie, la alimente sau medicamente sau poate apărea ca o supraîncălzire în cazul expunerii
la soare sau prin joaca. Febra ajută organismul să distrugă microbii care produc infecţii.
Analgezicele au ca mecanism de acțiune central, la nivel talamic, ridicând pragul
perceperii durerii și periferic de inhibare a biosintezei de prostaglandine (PG) implicate în
nocicepţie şi inflamaţie; PG potenţează mediatorii algici periferici (bradikinină, serotonină).
Antipireticele reduc febra; nu sunt hipotermizante ( nu scad temperatura normală).
Reduc la normal nivelul funcţional ridicat al centrilor termoregulatori; consecinţa: stimularea
mecanismelor de termoliză ( transporaţie, vasodilataţie periferică, etc.). Mecanism molecular:
inhibarea biosintezei de PGE2, cu efect pirogen la nivel central hipotalamic.
În completarea tratamentului medicamentos vin tratamentele naturiste ce se realizează
cu specii de plante medicinale care au efecte analgezice, antipiretice (antifebrile) şi sudorifice
(care produc transpiraţie).

34
 BIBLIOGRAFIE

1. Tratat de farmacologie, Aurelia Nicoleta Cristea, Ed. Medicală, 2013, ed. I

2. Farmacologie generală, Aurelia Nicoleta Cristea, Ed. Didactică și Pedagogică, 2011

3. www.scribd.ro
4. www.romedic.ro
5. www.terapiinaturiste.ro

35