Sunteți pe pagina 1din 46

Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

INTRODUCERE

Oamenii, ca și toate organismele vii de pe acest pământ, pentru a supraviețui,


trebuie să respire. Respirația are o importanță principală în realizarea unei serii de
activități de viață.
Studierea sistemului respirator este foarte importantă, fiind știința care studiază
funcțiile organelor vii și fiind strâns legată de durabilitatea vieții umane.
Toate sistemele din organism trebuie să fie echilibrate, precum și sistemul
respirator deoarece oamenii trebuie să respire oxigen în fiecare secundă și să elimine
dioxidul de carbon în organismul lor.
Prin studierea sistemului respirator putem afla ce organe sunt implicate în
sistemul respirator, mecanismul respirator, tipurile de respirație și chiar anomaliile și
bolile care apar adesea în sistemul respirator.
Plămânii sunt organele principale ale sistemului respirator la oameni și multe
alte animale. Funcția lor în sistemul respirator este de a extrage oxigenul din atmosferă
și de a-l transfera în sânge și de a elibera dioxidul de carbon din sânge în atmosferă,
într-un proces de schimb de gaze. La om, principalul mușchi al respirației care conduce
respirația este diafragma. Plămânii furnizează de asemenea fluxul de aer care face
posibil sunetele vocale, inclusiv vorbirea umană.
Obiectivele și beneficiile obținute în studiul sistemului respirator sunt:
 Înțelegerea sistemului respirator la om
 Cunoașterea organelor din sistemul respirator uman și a funcțiilor acestora
 Înțelegerea mecanismului sistemului respirator
 Înțelegerea funcției sistemului respirator
 Înțelegerea anomaliilor și a bolilor sistemului respirator
Emfizemul este o boală cronică care afectează plămânii. Oamenii au doi
plămâni, care primesc aer ce călătorește din nas și din gură, prin trahee și prin căile
respiratorii mai mici. Plămânii constau dintr-o serie de membrane pliate (alveolele) care
sunt situate la capetele unor canale de aer ramificate foarte fine (bronhiole). Alveolele
sunt responsabile pentru absorbția oxigenului și îndepărtarea dioxidului de carbon din
organism. Emfizemul implică o extindere permanentă anormală a celor mai mici arii de
aer din plămâni, alveole și bronhioole respiratorii. Apare, de asemenea, distrugerea
zidurilor acestor spații de aer. Emfizemul apare de obicei cu bronșita cronică, ca parte a

4
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

complexului bolii cunoscut sub numele de boli recurente pulmonare obstructive cronice.
Există o suprapunere semnificativă între bronșita cronică și emfizemul.
Emfizemul este o obstrucție cronică datorată lipsei de elasticitate pulmonară a
suprafeței alveolelor.
Motivaţia alegerii temei.
Lucrarea de faţă abordează un subiect de actualitate și care se regăsește din ce
în ce mai mult în atenția lumii medicale și nu numai: bolile aparatului respirator, cu
precădere afecțiunile plămânilor.
Conform mai multor studii, s-a ajuns la concluzia că omul poate supraviețui
patru până la șase săptămâni fără mâncare, trei – cinci zile fără apă, dar nu poate trăi
mai mult de trei – cinci minute fără aer. Din această cauză consider că utilitatea
aparatului respirtor și îndeosebi a plămânilor este primordială vieții.
Bolile care în trecut afectau plămânii, cum ar fi tuberculoza sau pneomonia, au
în prezent tratamente eficiente ce au dus la scăderea deceselor aproape de zero, mai ales
în țările dezvoltate, datorită utilizării vaccinurilor și a antibioticelor. Ironia face ca
tocmai în aceste zone să crească cazurile de emfizem pulmonar și totodată a deceselor
urmate acestei boli. Între cauzele principale putem enumera fumatul și poluarea.
Scopul şi obiectivele generale ale lucrării.
Am ales această temă, “Diagnosticul și tratamentul în emfizemul pulmonar”,
deoarece o consider una de actualitate, iar ideea de eliminare a cauzelor principale ce
cauzează bolile aparatului respirator este foarte importantă. Modernizarea lumii în care
trăim vine cu bune și rele, iar bolile moderne sunt cauzate de traiul actual.
Emfizemul pulmonar una dintre cele mai frecvente afecțiuni la nivel mondial,
iar incidența acesteia continuă să crească odată cu răspândirea principalului său factor
etiologic, fumatul. Utilizarea din ce în ce mai mare a tutunului în țările în curs de
dezvoltare permite predicția unei creșteri uriașe a numărului de cazuri în viitorul
apropiat și îndepărtat. Prognosticul emfizemului pulmonar este slab, limitarea fluxului
de aer progresând la insuficiența respiratorie cronică, invaliditate și moarte prematură.
Emfizemul pulmonar reprezinta o distensie patologica a plămânilor, care se
poate manifesta acut sau poate să evolueze cronic. Emfizemul pulmonar cronic apare
de cele mai multe ori la fumătorii cu vârsta peste 50 de ani. Rar boala apare la adulții
sub 40 de ani, dar cazurile sunt în creștere, fiind cauzate de fumatul de la vârste fragede
și mediul din ce în ce mai poluat.

5
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

Importanţa temei abordate.


Prin alegerea acestei lucrări doresc să prezint importanța pe care o are
diagnosticarea și apoi tratarea emfizemului în viața cotidiană pentru a ne păstra cât mai
sănătoși. Ca farmacist voi consilia pacienţii cu emfizem pulmonar, dar și alte boli ale
aparatului respirator, şi consider că este important să cunosc simptomele acestuia, a
complicațiilor apărute și a factorii de risc, precum şi mecanismele fiziopatologice care
stau la baza tratamentului şi evoluţiei acestei boli.
Având în vedere gravitatea urmărilor emfizemului pulmonar, rata înaltă a
mortalității, gradul ridicat de invaliditate și incapacitatea de a face față activităților
zilnice a celor ce ajung în stadii avansate ale bolii, precum și costul ridicat al
cheltuielilor necesare pentru îngrijire și tratament, profilaxia primară a emfizemului
pulmonar ocupă un loc central în studiile medicale la nivel mondial. Profilaxia primară
se adresează tuturor persoanelor cu factori de risc de apariție a acestei afecțiuni. Ea
presupune diagnosticarea activă, dispensarizarea, tratamentul corect și la timp al bolii.
De cele mai multe ori, la același pacient pot fii depistați mai mulți factori, care se
potențează și cresc riscul de apariție a bolii pulmonare.
Prin analiza documentară și practică, în urma anilor de studiu și sub
coordonarea științifică a domnului S.L.dr. Doicescu Dragoș, care mi-a oferit tot
sprijinul în realizarea lucrării, doresc să prezint importanța diagnosicării și
tratamentului corespunzător emfizemului pulmonar.
De asemenea, ţin să mulţumesc întregului corp profesoral al Facultăţii de
Farmacie, Universitatea “Ovidius” din Constanţa, care a contribuit la formarea şi
perfecţionarea mea ca farmacist.

6
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

A. PARTEA GENERALĂ

7
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

CAPITOLUL I

Aparatul respirator - generalități

Aparatul respirator este format din totalitatea organelor care contribuie la


realizarea schimburilor de gaze dintre organism și mediul extern. În plus, prin partea
superioară a cavității nazale, la nivelul mucoasei olfactive se percepe mirosul, iar
laringele, un alt segment al aparatului respirator, datorită corzilor vocale inferioare,
realizează fonația.
Aparatul respirator este alcătuit din:
 căile respiratorii: organe care au rol în absorbția și circularea aerului;
 cavitatea nazală și faringele formează căile respiratorii superioare
 laringele și bronhiile - căile respiratorii inferioare
 plamanii sunt organe la nivelul cărora are loc schimbul de gaze (oxigen
și dioxid de carbon).

Figura 1 – Aparatul respirator

Cavitatea nazală este primul segment al căilor respiratorii. Ea este divizată de


septul nazal în fose nazale (două cavități simetrice).

8
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

Faringele este un organ cu dublă funcție: digestivă și respiratorie. Faringele este


situat în partea anterioară a gâtului, sub osul hioid, proeminand sub piele.
Trahea este un conduct fibro-cartilaginos, întins de la marginea anterioară a
laringelui până la bifurcarea ei în cele două bronhii principale.
Bronhiile principale sunt două conducte fibro-cartilaginoase. Ele ajung la lobul
pulmonar prin care pătrund în plămâni ramificandu-se și formând arborele bronșic.
Plămânii reprezintă principalele organe ale aparatului respirator și sunt situați în
cavitatea toracică, deasupra diafragmului. Masa medie a unui plămân este de 1300g.
Structura plămânului este cea a unei glande tubuloacinoase, fiind formate dintr-un
sistem de canale aeriene și dintr-o multitudine de saci.

I.1. Anatomia plămânului

Plămânii sunt principalele organe ale respirației, la nivelul cărora au loc


schimburile gazoase dintre organism și mediu. Sunt organe împerecheate ce se află în
cavitatea toracică, de o parte și de cealaltă a mediastinului. Greutatea plămânilor este de
aproximativ 1300g, plămânul drept fiind mai mare și având 700g, pe când cel stâng
600g. Plămânii au forma unui trunchi de con, cu baza mulată pe diafragmă și vârful
rotunjit, întins până cu puțin peste coasta I și claviculă. Plămânii prezintă două fețe: cea
externă sau costală – aceasta este convexă, în raport cu coastele și spațiile intercostale;
și cea internă sau mediastinală, fiind concavă, mulată pe formațiunile din mediastin. Pe
fața internă se află hilul pulmonar, pediculul pulmonar (bronhia principală, vasele și
nervii). Plămânii se impart în lobi prin scizuri.

Fig. 2 – Forma și poziționarea plămânilor în cutia toracică

9
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

Organizarea structurală a plămânilor este determinată de distribuția arborelui


bronșic intrapulmonar care cuprinde: căile respiratorii de conducere și o portiune finală
respiratorie, ce se termină prin alveole. La acestea se adaugă țesutul conjunctiv, care
conține ramificațiile vaselor bronșice și pulmonare, terminații nervoase și numeroase
fibre elastice. Aceste formațiuni sunt organizate în segmente, lobi, lobuli și acini
pulmonari.
Plămânul stâng are 2 lobi și 9-10 segmente, iar cel drept are 3 lobi și 10
segmente. Lobii sunt unități anatomice mari și sunt alcătuiți la rândul lor din segmente.
Segmentele sunt unități anatomice și funcționale mai mici, cu individualitate patologică.
Sunt alcătuite la rândul lor din lobului, unități morfologice mai mici formate din
totalitatea perenchimului respirator tributar unei bronhiole lobulare și delimitat prin
septe conjunctive perilobulare. Unitatea morfofuncțională a plămânului este acinul
pulmonar. Acesta este format din totalitatea parenchimului tributar unei bronhiole
respiratorii. Acinul pulmonar este alcătuit din ductele alveolare, sacii alveolari și
alveolele pulmonare.
În ansamblu, structura generală a plămânului este cea de organ parenchimatos,
este structurat pe tiparul unei glande de tip tubuloacinos, adică porțiunea tubulară
corespunde ramurilor arborelui bronșic, iar cea acinoasă, alveolelor.

Fig. 3 – Anatomia internă a plămânului

10
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

I.1.1. Arborele bronșic


Acesta cuprinde totalitatea bronhiilor intrapulmonare ce rezultă din ramificația
bronhiilor extrapulmonare. Subdiviziunile intrapulmonare ale arborelui corespund
unităților structurale ale parenchimului pulmonar.
Bronhiile principale se divid dicotomic – ramificație în două planuri diferite
care se repetă – și monopodic – ramificație prin colaterale. În raport cu mărimea,
localizarea și structura, putem distinge:
 Bronhii – conducte ce au diametru mai mare de 1mm, sunt situate
extralobular în stroma pulmonară și sunt prevăzute cu perete cu schelet
cartilaginos discontinuu, adică sub formă de plăci și noduli, și glande
seromucoase
 Bronhiole – conducte cu diametru mai mic de 1mm. Acestea sunt situate
în parenchim, adică intralobular, lipsite d grande și de schelet
cartilaginos.
Până în sacii alveolari arborele bronșic se divide de aproximativ 27 ori:
 Primele 19 divizări aparțin porțiunii de conducere a aerului pe căile
respiratorii;
 Divizările 20-24 sunt ca zonă de tranziție
 Divizările 24-27 reprezintă teritoriu de schimb gazos
Această diviziune continuă determină creșterea suprafeței de secțiune a căilor
respiratorii intrapulmonare de la 2,5cm2 la nivelul traheei, la 11800cm2 la nivelul
alveolelor pulmonare. Acest lucru se realizează consecutiv cu scăderea vitezei fluxului
gazos.
Structura arborelui bronșic se modifică pe măsura ramificării. Bronhiile lobare
au structura asemănătoare celei a bronhiilor principale. Bronhiile segmentare prezintă
un schelet cartilaginos fragmentat sub formă de insulițe. Bronhiile respiratorii au un
perete fibroelastic peste care sunt dispuse fibre musculare netede circulare.
În peretele ductelor alveolare sunt prezente elemente fibroelastice, căptușite de
un epiteliu. Epiteliul mucoasei, deși continuă să rămână pseudostratificat cilindric ciliat,
se diminuează progresiv și devine de tip cilindric ciliat, apoi cubic și la final
pavimentos, fără cili. Epiteliul ciliat se caracterizează prin miscări ale cililor ce asigură
deplasarea stratului de mucus și / sau a particulelor străine spre exterior.

11
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

I.1.2. Alveole pulmonare


Alveolele pulmonare sunt formațiuni ce au aspectul unor săculeți mici cu perete
foarte subțire, fiind adaptate schimburilor de gaze. Acestea se deschid în sacii alveolari,
în ductele alveolare și în bronhiolele respiratorii.

Fig.4 – Alveola pulmonară

Alveolele pulmonare sunt foarte mici, având diametrul mediu de 100-200µm, și


sunt în număr de aproximativ 300 milioane pentru ambii plămâni. Ele au o suprafață
totală de aproape 70m2, în zona de contact cu capilarele. Fiecare alveolă este căptușită
cu un epiteliu alveolar simplu, pavimentos, pe o membrană bazală fibroelastică. Între
ele alveolele sunt separate prin septe interalveolare. Alveolele formează, împreună cu
vasele capilare perialveolare, membrana alveocapilară.

I.1.3. Căile respiratorii colaterale


Reprezintă structurile prin care se realizează ventilația colaterală și schimbul de
gaze corespunzător, în cazul obstrucției complete a căilor respiratorii normale inferioare.
Sunt identificate trei categorii de căi respiratorii colaterale: comunicările interalveolare,
comunicări bronhioalveolare și comunicări interbronhiolare.

I.1.4. Țesutul conjunctiv intrapulmonar


Acesta este dispus perilobular sau interlobular, sub forma unei rețele de
substanță fundamentală, în fibre conjunctive, care conține cavitățile aerine (alveolare și
sacii alveolari), precum și elemente celulare, vase și terminații nervoase.
Țesutul conjunctiv de tip lax este format din elemente celulare (fibrocite,
histocite, mastocite, limfocite ș.a.) și fibre colagene și elastice. Acestea sunt dispune

12
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

într-o substanță fundamentală spongioasă. Plămânii sunt unele dintre organele cele mai
bogate în fibre elastice din organism. Acestea au o dispoziție caracteristică, sub forma
de plase ce permit distensia alveolelor la inspirație prin relaxarea lor și asigură jumătate
din elasticitatea pulmonară la expirație prin scurtarea lor. Fibrele colagene și elastice
asigură solidarizarea acinilor și alveolelor, iar concomitent protejează alveolele
împotriva supradistensiei inspiratorii.
Uzura fibrelor elastice are lor mai repede comparativ cu alte elemente
structurale, ceea ce duce la instalarea emfizemului pulmonar.
Vasele din țesutul conjunctiv sunt capilare, aparțin circulației nutritive și
funcționale a plămânilor și circulației limfatice. Vasele sunt însoțite de terminații
nervoase.

I.1.5. Vascularizarea și inervarea plămânilor


Alimentarea cu sânge a plămânilor joacă un rol important în schimbul de gaze și
servește ca un sistem de transport al gazelor în întregul corp. În plus, inervarea de către
ambele sisteme nervoase parasimpatic și simpatic oferă un nivel important de control
prin dilatarea și constricția căilor respiratorii.

a) Vascularizarea
Funcția majoră a plămânilor este efectuarea schimbului de gaze, care necesită
sânge din circulația pulmonară. Această aprovizionare din sistemul circulator conține
sânge deoxigenat și vase sanguine către plămâni, unde eritrocitele, cunoscute și sub
numele de celule roșii din sânge, captează oxigenul pentru a fi transportate în țesuturi în
tot corpul. Artera pulmonară este o arteră care apare din trunchiul pulmonar și
transporta sânge arterial deoxigenat în alveole. Artera pulmonară se remifică de mai
multe ori, urmând bronhiile, iar fiecare ramură devine progresiv mai mică în diametru.
Un arteriol și respectiv un vas venos însoțesc un lobul pulmonar. Pe măsură ce se află în
apropierea alveolelor, arterele pulmonare devin rețeaua capilară pulmonară. Rețeaua
capilară pulmonară constă din mici vase cu pereți foarte subțiri care nu au fibre
musculare netede. Capilarele se ramifică și urmează bronhiolele și structura alveolelor.
În acest moment, peretele capilar se întâlnește cu peretele alveolar, creând membrana
respiratorie. Odată ce sângele este oxigenat, acesta se scurge din alveole prin
intermediul mai multor vene pulmonare, care ies din plămâni prin hilum.

13
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

b) Rețeaua nervoasă
Dilarea și constricția căilor respiratorii se realizează prin controlul nervos de
către sistemele nervoase parasimpatic și simpatic. Sistemul parasimpatic cauzează
bronhoconstricția, în timp ce sistemul nervos simpatic stimulează bronhodilatarea.
Reflexele, cum ar fi tusea, și capacitatea plămânilor de a regla oxigenul și nivelurile de
dioxid de carbon, rezultă și din acest control al sistemului nervos autonom. Fibrele
nervoase senzoriale apar din nervul vag și de la ganglia toracică a doua până la a cincea.
Plexul pulmonar este o regiune a rădăcinii pulmonare formată de intrarea nervilor la
hilum. Ulterior, nervii urmăresc bronhiile din plămâni și se ramifică pentru a inerva
fibrele musculare, glandele și vasele de sânge.

I.1.6. Pleura plămânului


Fiecare plămân este închis într-o cavitate care este înconjurată de pleură. Pleura
este o membrană seroasă care înconjoară plămânul. Pleuralele dreaptă și stângă, care
cuprind, respectiv, plămânii din dreapta și din stânga sunt separați de mediastin.
Pleurelele constau din două straturi. Pleura viscerală este stratul care este superficial
plămânilor și se extinde și conturează fisurile pulmonare. În contrast, pleura parietală
este stratul exterior care se conectează la peretele toracic, mediastinul și diafragma.
Pleurele viscerale și parietale se conectează reciproc la hilum. Cavitatea pleurală este
spațiul dintre straturile viscerale și parietale.

Fig. 5 – Pleura parietală și viscerală a plămânului

14
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

Pleurele îndeplinesc două funcții majore: ele produc lichid pleural și creează
cavități care separă organele majore. Fluidul pleural este secretat de celulele mezoteliale
din ambele straturi pleurale și acționează pentru a lubrifia suprafețele lor. Această
lubrifiere reduce fricțiunea dintre cele două straturi pentru a preveni trauma în timpul
respirației și creează tensiune superficială care ajută la menținerea poziției plămânilor
pe peretele toracic. Această caracteristică adezivă a fluidului pleural provoacă creșterea
plămânilor atunci când peretele toracic se extinde în timpul ventilației, permițând
plămânilor să se umple cu aer. Pleurale creează, de asemenea, o diviziune între organele
majore care împiedică interferența datorată mișcării organelor, prevenind în același
timp răspândirea infecției.

I.2. Histologia plămânului

Sistemul respirator, format din plămâni și căi respiratorii, este împărțit în


porțiuni conductive și respiratorii.
Porțiunea conductoare constă din cavitatea nazală, nazofaringe, laringe, trahee,
bronhii, bronhiole și bronhiole terminale. Porțiunea respiratorie constă din bronhiolele
respiratorii, canalele alveolare, sacul alveolar și alveolele.
Toate cartilagiile din plămân sunt hialine. Plămânii sunt consideraţi organe
parenchimatoase, adică formate din capsulă, stromă şi parenchim, din punct de vedere
histologic,
În cazul plămânilor, capsula exterioară este înlocuită de pleură, o formațiune
seroasă, formată din două foiţe, pleura parietală şi pleura viscerală. Pleura parietală
(exterioară) este cea care aderă la cutia toracică, pe când pleura viscerală se mulează pe
plămân. Între cele două foițe există în condiţii normale, o cantitate mică de lichid, care
permite alunecarea celor două în timpul mşcărilor respiratorii.
Stroma este bine reprezentată la periferia plămânului, aflându-se sub pleura
viscerală de unde, în zona hilului, se desprind septe conjunctive care împart plămânul în
lobi, segmente şi lobuli. Stroma intralobulară şi perilobulară este slab dezvoltată.
Fiecare plămân are un hil prin care pătrund bronhiile şi vasele sanguine, care se
ramifică împreună cu stroma, contribuind astfel la formarea ramificației caracteristice în
radiografiile pulmonare.
Parenchimul pulmonar este structurat în lobi, segmente şi lobuli.

15
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

Din punct de vedere histologic bronchiul intrapulmonar este în mod normal


identificat de către mai multe plăci de cartilaj situate în imediata vecinătate unul altuia.
Epileul este pseudostratificat, cilat, cu celule calciforme. Restul peretelui constă dintr-o
lamina proprie subțire, un strat îngust de muschi neted, submucoasă cu bronhii
împrăștiate, glandele, placa cartilajului hialină și adventitia.
Cu cât ramificațiile bronhiilor intrapulmonare devin mai mici, înălțimea
epitelială și cantitatea de cartilaj scade. Mai departe în jos tubul căilor respiratorii, doar
ocazional se văd bucăți mici de cartilaje. În bronhiole, epiteliul este scăzut,
pseudostratificat, cilindric ciliat. Mucoasa este în mod normal pliată și mușchiul neted
care înconjoară lumenul este proeminent. Glandele și cartilajul plăcilor nu mai sunt
prezente, iar adventitia înconjoară aceste structuri.
Bronhiolele terminale prezintă o mucoasă ondulată, căptușită și cu epiteliu
cilindric cilat; celulele calciforme lipsesc în bronhiolele terminale. Cu toate acestea,
sunt prezente un strat de mușchi neted și un adventice.
Bronhioliile respiratorii sunt conectate direct la canalele și alveolele alveolare.
În aceste bronhiolele, epiteliul este redus coloidal sau cuboidal și poate fi cilat în
porțiunea proximală a tubulilor.
O cantitate minimă de țesut conjunctiv susține banda de mușchi neted amestecat,
fibrele elastice ale laminei proprii și vasele de sânge însoțitoare. Individual alveolele
apar în peretele bronhioleselor respiratorii ca niște excedente mici. Alveolele cresc în
număr distal în tubuli. Epileiul și mușchiul neted în zona distală bronhiolelor
respiratorii apar ca zone mici, intermitente între deschiderile numeroaselor alveole.

Fig.6 – Grupuri de alveole pulmonare și vascularizarea la nivelul acestora

16
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

Porțiunea terminală a fiecărui bronhiul respirator se ramifică în mai multe


canale alveolare; în secțiuni histologice se poate vedea doar o astfel de conductă
alveolară. Pereții canalelor alveolare sunt formate printr-o serie de conducte alveolare
alveolele situate adiacent unul la altul. Un grup de alveole care se deschide într-o
conductă alveolară se numește un sac alveolar.
Alveolele formează parenchimul plămânului.
Artera pulmonară se ramifică în mod repetat, însoțind diviziunile copacului
bronșic. Ramuri multe venoase însoțesc de asemenea bronhiile și bronhiolele;
numeroase ramuri mici ale venei sunt văzute în trabercule pulmonare. Arterele
pulmonare alimentează pereții diferitelor bronhii, bronhioles, și alte zone ale
plămânului. Vasele bronșice mici pot fi observate în pereții din bronhii mai mari.
Pleura viscerală aderă îndeaproape la plămâni. Este compus dintr-un strat
subțire de țesut conjunctiv pleural și mezotelium pleural.

I.2.1. Bronhii intrapulmonare


Primele bronhii, cele extrapulmonarele, se divid și se ramifică într-o serie de
bronhii intrapulmonari mai mici. Astfel de bronhiile sunt căptușite cu pseudostratificați
cu epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat, o lamină proprie subțire fină cu elastic și
câteva limfocite. Conductele din glandele branhiale submucosale trec prin lamina
proprie pentru a se deschide în lumenul bronșic. Un strat subțire de mușchi neted
înconjoară lama propria. Submucoasa conține glandele serice, mucoase sau acini.
Plăcile cartilajului sunt distribuite aproape împreună în jurul periferiei bronhiei;
plăcile devin mai mici și mai îndepărtate, deoarece bronhiile continuă să se împartă, iar
mărimea acestora continuă să scadă. Între cartilajul plăcilor, țesutul conjunctiv
submucosal se amestecă cu adventiția.

Fig.7 – Bronhii intrapulmonare

17
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

Ramura care însoțește artera pulmonară este situata fie adiacent la bronhii, fie în
adventitia exterioară. O ramură mai mică a unei alte artere pulmonare, însoțește un mic
bronhiu sau bronhiul localizat într-un alt plan al secțiunii.

I.2.2. Bronhiole terminale


Bronhiolele terminale au diametre mici, aproximativ 1mm sau mai puțin.
Mucoasele sunt proeminente și epiteliul este pseudostratifiat, cilindric mic, cu puține
celule.

Fig.8 – Bronhiole terminale

În bronhiolele terminale, epiteliul este ciliat cilindric și celulele calciforme sunt


absente. Un bine dezvoltat strat de mușchi neted înconjoară propria lamă subțire, care,
la rândul său, este înconjurată de adventiții. Cartilagiile, glandele și celulele calciforme
sunt absente.
Adiacent bronhiolelor este o ramură mică de artere pulmonare; bronhiolele sunt
înconjurate de alveolele plămânului.

I.2.3. Bronhiole respiratorii


Peretele bronhiolelor respiratorii este căptușit cu epiteliul cuboidal. Cilii pot fi
prezenți în epiteliu din porțiunea proximală, dar dispar în porțiunea distală din
bronhiolele respiratorii. Muschiul neted este situat adiacent de epiteliu. O mică
ramificație a arterei pulmonare însoțește bronhiolele respiratorii.

18
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

O conductă alveolară provine din bronhiul respirator și numeroase alveole se


deschid în canalul alveolar.

Fig.9 – Bronhiole respiratorii

I.2.4. Peretele alveolar: Septul interalveolar


Alveolele ovale sunt căptușite cu un epiteliu simplu scuamos, care nu este foarte
evident. Alveolele alăturate au un sept comun interalveolar. Situate în septul subțire
sunt plexurile capilare susținute de fibre fine de țesut conjunctiv, fibroblaste și alte
celule. Ca rezultat al septului subțire interalveolar și a conținutul său, capilarele sunt în
imediata apropiere a celulele scuamoase ale alveolelor adiacente, separate de epiteliul
numai prin țesutul conjunctiv subțire. În pregătirea de rutină a țesutului pulmonar, este
dificil să se facă distincția între nucleele celulelor scuamoase din alveole, celulele
endoteliale din vasele de sânge (capilare) și fibroblastele în septul interalveolar.

Fig.10 – Peretele alveolar; Septul interalveolar

19
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

Septul interalveolar este peretele prezent între două alveole alăturate. Acesta
este alcătuit din celulele epiteliale ale alveolelor ce se află de ambele părți. Țesutul
conector cuprinde vase capilare, fibre de colagen și elastină, fibroblaste și macrofage.
La capetele libere ale septei interalveolare și în jurul capetelor deschise ale
alveolelor sunt benzi înguste de mușchi neted, care este o continuare a stratului de
mușchi din bronhiul respirator.

20
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

CAPITOLUL II

Emfizemul pulmonar – cauze și afecțiuni asupra plămânului

Definiție: Emfizemul pulmonar este o boală a plămânilor care produce alterarea


respirației și reduce capacitatea de efort fizic, o stare patologica ireversibilă. Este
reprezentat printr-o distensie patologică a plămânilor, care se poate manifesta acut sau
poate evolua cronic. Emfizemul pulmonar este considerat a fi o condiție a plămânului
caracterizată prin creșterea în dimensiuni mai mari decât cele normale a spațiilor situate
distal față de bronhiola terminală, creștere produsă de atrofia și distrugerea pereților.
Este caracterizat:
 Anatomic - prin pierderea elasticității pulmonare, creșterea peste normal a
dimensiunilor spațiilor aeriene situate distal de bronhiolele terminale prin
dilatația sau distrugerea pereților alolari și creșterea volumului rezidual;
 Funcțional - prin creșterea volumului rezidual pulmonar;
 Clinic - dispnee.

Fig. 11 – Plămân sănătos și plămân bolnav

II.1. Emfizemul pulmonar – date generale

Când inhalați, aerul se deplasează în plămâni prin două căi respiratorii majore ce
se ramifică din trahee, numite bronhii. În interiorul plămânilor, bronhiul se împarte ca și
rădăcinile unui copac într-un milion de căi aeriene mai mici (bronhioole) care se

21
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

termină în final în grupuri de mici sacuri de aer (alveole). Aveți aproximativ 300 de
milioane de sacuri de aer în fiecare plămân.
În interiorul pereților sacilor de aer sunt mici vase de sânge (capilare) unde
oxigenul este adăugat în sânge și dioxidul de carbon - un produs rezidual al
metabolismului – este îndepărtat din sânge. Peretele sacului de aer conține, de asemenea,
fibre elastice care ajută căile respiratorii foarte mici făcând ca sacul de aer să se extindă
ca niște baloane mici atunci când respirați.
În emfizem, inflamația distruge acești pereți fragili ai sacilor de aer,
provocându-le pierderea elasticității. Ca urmare, bronhiolele se prăbușește, iar aerul
rămâne prins în sacul de aer, care se supradimensionează și interferează cu capacitatea
de a expira (hiperinflația).
În timp, această supraîncărcare poate cauza ruperea mai multor sacuri de aer,
formând unul mai mare plin cu aer în loc de multe mici. Deoarece sacurile mai mari,
mai puțin elastice nu sunt capabile complet de a forța aerul să iasă din plămâni la
expirație, apare respirația greoaie pentru a lua suficient oxigen și să elimina dioxidul de
carbon.
Procesul funcționează astfel: în mod normal, expirăm în două moduri, în mod
activ și pasiv. Când perioada de repaus, diafragma se contractează și mușchii pieptului
se extind pentru a lua aer, dar mușchii nu se angajează în mod activ să elimine aerul.
În schimb, țesutul elastic din jurul sacilor de aer contractează și plămânii în mod
pasiv se micșorează. Pe de altă parte, în timpul exercițiilorcând avem nevoie de mai
mult oxigen, mușchii pieptului se contractă, forțând aerul să iasă rapid.
Dar dacă persoana suferă de emfizem, multe dintre aceste fibre elastice au fost
distruse și trebuie să forțeze conștient aerul din plămâni. Expirația forțată comprimă
multe dintre căile aeriene mici, făcând ca eliminarea aerului să fie mai dificilă.

Fig.12 – Alveole afectate de emfizem

22
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

Emfizemul pulmonar este o boală întâlnită preponderent la persoanele peste 50


de ani, în marea majoritate bărbați, dar se poate preciza că în ultimile decenii vârsta de
apariție a acestei afecțiuni a scăzut, în timp ce au crescut și cazurile la femei. Aceste
modificări au ca și cauze poluarea aerului și fumatul.
În aproximativ 75% din cazuri, boala constituie o complicație, o fază avansată
rezultată din alte boli pulmonare, în primul rând, astmul și bronșita cronică.
Emfizemul pulmonar a fost remarcat și în formele avansate de pneumoconioză,
tuberculoză pulmonară, supurații bronhopulmonare și dilatații bronșice.
În afară de această formă ce este cunoscută sub denumirea de emfizem
obstructiv. Celelalte 25% din cazuri sunt de emfizem neobstructiv sau esențial. Acesta
este observat în cea mai mare parte la bătrâni. Emfizemul esențial poate exista izolată,
dar cel mai adesea, după 1 – 5 ani se manifestă printr-o greutate în respirație, apoi se
complică cu o bronșită însoțită de tuse și expectorație. În acest stadiu este mai greu de
deosebit de emfizemul obstructiv.
Indiferent de forma sa clinică, emfizemul pulmonar apare în urma unei
distrugeri și a unei degenerări a țesutului conjunctivoelastic din care sunt formați pereții
alveolelor. Acesta este țesutul ce asigură elasticitatea plămânilor și le dă posibilitatea ca
în timpul expirației să-și micșoreze volumul, eliminând în acest fel aerul din alveole
după ce a fost absorbit oxigenul.
Odată cu ruperea țesutului conjunctivoelastic dispar și pereții alveolelor, fiind
înlocuite cu bule de aer cu pereți subțiri, ce ajung până la mărimea unuia sau mai multor
lobuli. În această fază, plămânul se destinde, își mărește volumul, apar găuri,dar scade
numărul alveolelor.
Plămânul emfizemator este mărit ca volum, din cauza înlocuirii țesutului
pulmonar respirator cu bule de aer ce pot fi de dimensiuni diferite, de la 2-3mm până la
10cm. Această alterare ireversibilă a pereților alveolari este însoțită și de o rărire a
vaselor de sânge deoarece dispar pereții, suportul lor. Urmarea clară este deficitul
circulației sanguine în plămâni.

II.2. Etiopatogenie

Bolile plămânilor sunt diverse și au cauze de natură diversă. Etiopatogenia este


ramura medicinei care studiază cauzele și mecanismele bolilor, în cazul nostru a bolilor
de plămâni si mai exact a emfizemului pulmonar.

23
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

Emfizemul pulmonar este o boală multifactorială. Factorii etiologici sunt aceiaşi


ca şi în cazul bronşitei cronică:

 Factorul genetic implică în anumite cazuri o deficienţă moştenită, cu transmitere


de tip autosomal recesiv în 1- antitripsină (o proteină de fază acută care este
sintetizată în ficat şi creşte în ser în cursul bolilor inflamatorii şi după
administrarea de estrogeni). Această enzimă este un inhibitor al proteazelor
(elastaza, chimotripsina, tripsina, calicreina, factorul Xa şi plasminogenul)
secretate în special de neutrofile (dar şi de macrofage, fibroblaşti) ce degradează
colagenul, elastina etc.
 Fumul de ţigară, chiar și din fumatul pasiv îndelungat, poluanţii atmosferici
declanşează procese inflamatorii şi metaplazia celulelor calciforme,
hipersecreţie şi edemul la nivelul mucoasei bronşice cu dezvoltarea obstrucţiei
bronşice. Particulele mici ale fumului (0,01 – 2 µm) duc la dispariţia
surfactantului bronhioloalveolar, alterarea epiteliului ciliat şi distrugerea
macrofagelor şi polinuclearelor neutrofile, cu eliberarea consecutivă a enzimelor
proteolitice (în special elastază) ce au potenţial agresiv faţă de parenchimul
pulmonar.
 Infecţiile repetate produc inflamaţia bronşică, agravează obstrucţia şi destrucţia
tisulară bronşică şi alveolară prin inactivarea 1- antitripsinei şi a lizil-oxidazei.
 Dezechilibrul balanţei dintre oxidanţi (O2, H2O2, OH, oxidanţi halogenaţi) şi
antioxidanţi (superoxiddismutaza, catalaza, peroxidaza). Oxidanţii
sensibilizează proteinele matricei extracelulare faţă de proteaze, cresc proteoliza
enzimatică, degradează ei înşişi componentele matricei, lezează celulele ce
resintetizează matricea, inactivează sistemele antiproteazice.

În teorie se susține că există o predispoziție congenitală care favorizează apariția


acestuia. O dovadă în acest sens este caracterul familial, fiind observat mai frecvent la
unele familii și în general la persoanele de sex masculin. S-a observat că se transmite
ereditar o anumită debilitate a țesutului conjunctivoelastic.
S-a remarcat că apariția bolii la vârste între 40 și 65 de ani corespunde unei
uzuri a organismului. Aceasta îmbătrânire a țesutului pulmonar și a bronhiilor este
accelerată de fumat, inhalțiile de gaze din mediul profesional dăunător, de oboseala
fizică.

24
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

Se poate lua în calcul și un alt factor constituțional – excesul de greutate


corporală. Obezitatea este un factor ce afectează organismul și favorizează bronșita
cronică și emfizemul.
Un alt factor deosebit de important în apariția astmului, bronșitei cronice și, de
asemenea, a emfizemului pulmonar este alergia, care se întâlnește în 75-80% din
cazurile studiate.
Într-o altă teorie se afirmă că distensia alveolelor pulmonare până la ruperea
pereților acestora este cauzată de o obstruare a bronhiilor mici de către secrețiile
mucopurulente din interiorul bronhiilor.
În momentul expirației, când plămânul și bronhiile își micșorează volumul,
numai o parte a aerului din ce a pătruns în alveole poate să-și facă drum spre exterior,
deorarece secrețiile purulente astupă bronhiile mici ca un fel de supapă și blochează
restul aerului în alveole. Astfel alveolele sunt destinse continuu, presiunea din interiorul
lor crește, țesutul conjunctivoelastic cedează, pereții alveolelor se rup, iar alveolele sunt
transformare în bule de aer, ce au mărimi variabile. Presiunea din interiorul alveolelor
crește mai ales în timpul acceselor de tuse, atunci când prin inspirații forțate intră
cantități mari de aer în alveole. Astfel se petrece mecanismul prin care bronșita cronică
se complică în emfizem.
În astmul bronșic, obstrucția bronhiilor este provocată de spasmul mușchilor
bronșici. În cazul în care există și o infecție a bronhiilor, inflamația mucoasei bronșice
în stratul aderent de secreții mucopurulente din interiorul bronhiilor contribuie și ele la
determinarea obstrucției bronșice, obstrucție care se opune unui circuit normal de
intrare și ieșire a aerului din alveole.
În teorie se se consideră că pentru instalarea oricărei forme de emfizem trebuie
să existe în prealabil o fragilitate constituțională a țesutului conjunctivoelastic.
Dacă clasificăm emfizemul pulmonar după etiopatogenie, avem:
 Emfizemul pulmonar primar (esențial)
 Emfizemul pulmonar secundar

25
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

Fig.13 – Diferența între un plămân normal și unul emfizematos

II.2.1. Emfizemul pulmonar primar (esențial)


Acesta este prezent prin dezechilibrul sistemului proteaze antiproteaze (deficit
de alfa-1-antitripsină). Are cauze toxice și fumatul. Factori favorizanți și predispozanți
în cazul emfizemului primar sunt afecțiuni anterioare bronhopulmonare, modificarea
reactivității organismului, subnutriție, surmenaj cronic ș.a.
Scăderea elasticității pulmonare și distrugerea septelor interalveolare cauzează
dereglări fiziopatologice: reducerea suprafeței alveolare ce participă la schimbul de
gaze, colaps funcțional a căilor aeriene, fără obstrucție organică și diminuarea
circulației sanguine alveolare. Efectul de șunt nu se dezvoltă, deoarece ventilația
alveolară scade concomitent cu circulația sanguină alveolară. In condițiile absenței
efectului de șunt, hiperventilația compensatorie a zonelor pulmonare mai puțin afectate
sau neafectate mențin gazele sanguine în limitele normale în repaus, dar în timpul
efortului fizic apare hipoxemia si hipercapnia. Hipovențilatia alveolară globală se va
instala în cazul distrugerii a mai mult de 60-70 % din parenchimul pulmonar, cu
hipercapnie și hipoxemie în repaus.
Emfizemul pulmonar esențial are o evoluție lentă, progresivă și ireversibilă.

II.2.2. Emfizemul pulmonar secundar


Emfizemul pulmonar secundar apare în zona pulmonară aflată în contact cu
bronsiola terminală, deci în centrul lobului (acinului) pulmonar. Din această cauză mai
este denumit emfizem pulmonar centrolobular sau centroacinar. În această afecțiune

26
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

parenchimul pulmonar și vasele sunt distruse în porțiunea centrală a lobului, lăsând


neafectate alveolele și vasele din restul lobului.
Ca și etiologie este complicație a bolilor cronice bronhoobstructive. Cauza cea
mai frecventă este bronșita cronică obstructivă, urmată de astmul bronsic.
Dereglarile fiziopatologice sunt cauzate predominant de sindromul
bronhoobstructiv. Obstrucția bronșică cauzează scăderea ventilației alveolare,
deteriorarea raportului ventilație/perfuzie, producerea insuficienței respiratorii cronice
cu hipoxemie și hipercapnie.

II.3. Factori de risc

Cel mai important factor de risc pentru emfizem este fumatul. Emfizemul este
cel mai probabil să se dezvolte la fumătorii de tutun, iar fumătorii de țigări și pipă sunt
sensibili la riscul pentru toate tipurile de boli pulmonare ce crește odată cu numărul de
ani și cantitatea de tutun inhalată. Bărbații sunt afectați mai des decât femeile, însă
această statistică se schimbă, deoarece mai multe femei au căpătat acest viciu.

Fig.14 – Efectul fumatului asupra alveolelor pulmonare, respectiv a plămânului

Alți factori de risc sunt:

27
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

 Vârsta. Deși leziunile pulmonare care apar în emfizem se dezvoltă treptat,


majoritatea persoanelor cu emfizem legat de fumat încep să simtă simptome
ale bolii cu vârste cuprinse între 50 și 60 de ani.
 Expunerea la fumul de pasiv. Fumul secundar, cunoscut și sub denumirea de
fum de tutun pasiv sau de mediu, este un fum pe care îl inhalați din greșeală
din țigara altcuiva. Fiind în jurul fumului pasiv crește riscul de emfizem.
 Expunerea profesională la vaporii chimici. Dacă respirați fumul de la
anumite substanțe chimice sau praf din cereale, bumbac, lemn sau produse
miniere, este mai probabil să dezvoltați emfizem. Acest risc este și mai mare
dacă se adaugă fumatului.
 Expunerea la poluare interioară și exterioară. Respirația poluanților interiori,
cum ar fi fumul din combustibilul de încălzire, vapori de vopsea, precum și
poluanții din aer liber, de la eșapamentul auto, de exemplu, mărește riscul de
emfizem.
 Ereditar. O deficiență rară, moștenită a proteinei alfa-1-antitripsină (AAt)
poate provoca emfizem, în special înainte de vârsta de 50 de ani și chiar mai
devreme dacă persoana respectivă este supusă și altor factori de risc.
 Infecția cu HIV. Fumătorii care trăiesc cu HIV au un risc mai mare de
emfizem decât cei care nu au o infecție cu HIV.
 Tulburări ale țesutului conjunctiv. Unele probleme care afectează
țesutul conjunctiv - fibrele care asigură cadrul și suportul pentru corpul
uman - sunt asociate cu emfizemul. Aceste afecțiuni includ cutis laxa, o
boală rară care provoacă îmbătrânirea prematură și sindromul Marfan, o
afecțiune care afectează mai multe organe diferite, în special inima, ochii,
scheletul și plămânii.

II.4. Modificări morfopatologice

Emfizemul pulmonar se caracterizează prin pierderea ireversibilă a alveolelor


pulmonare. În ciuda progreselor recente în înțelegerea acestei boli, tratamentul său
rămâne paliativ. Alveola pulmonară este unitatea structurală și funcțională a plămânului
reprezentată de o cavitate mică din plămâni, înconjurată de capilare arteriale și venoase.
Elemente terminale ale ramificațiilor bronhice, alveolele pulmonare constituie sediul
schimburilor gazoase ale plămânului. Alveolele pulmonare se găsesc la nivelul pereților

28
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

ductelor alveolare, care continuă bronhiola respiratorie. Împreună formează acinul


pulmonar, unitatea morfofunțională a plămânului.
În cazul emfizemului pulmonar, în funcție de gradul de afectare a acinilor, se
disting mai multe tipuri de emfizem, trei fiind mai importante: centroacinar (acinar
proximal, centrolobular), panacinar (panlobular) și paraseptal (acinar distal).

Fig.15 – Diferența între emfizemul panacinar (stânga)


și emfizemul centroacinar (dreapta)

a) În emfizemul centroacinar, care inițial apare în zona superioară a plămânului,


leziunile vizează bronhiolele respiratorii și ductele alveolare în centrul acinului, în
fazele inițiale periferia rămânând relativ intactă.
Aceasta se pare că este o condiție comună în general la întreaga populație.
Originea centrilobulară a spațiilor emfizematoase este cel mai bine observată în lobulii
care nu sunt grav bolnavi. Schimbările sunt distructive chiar și în cele mai mici leziuni,
iar alveolele afectate contrastează cu modelul normal al țesutului pulmonar.

Fig.16 – Efectele vizibile ale emfizemului pulmonar centrolobular

29
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

Emfizemul centrilobular afectează în mare parte fumătorii și implică lobii


superiori. În cazul acestui tip de emfizem bronhiolele respiratorii afectate sunt
expandate permanent.
Spațiile devin confluente pe măsură ce se măresc. Grupul emfizemat este vizibil
pe părți care, totuși, nu formează separări complete. Aceste partiții radiază dintr-un
bronhiu care asigură căile aeriene către grup. Acest bronhiu se numește bronhiul
"furnizoare". Comunicările între bronhiole și spațiile emfizematoase sunt trasabile în
toate leziunile, deși calibrul acestor pasaje variază. Bronhiolele "furnizoare" prezintă
modificări histologice ale inflamației cronice, emfizemul centrilobular este unul din
rezultatele cauzate de spargerea pereților bronhiolelor respiratorii.
b) Spre deosebire de acesta, emfizemul panacinar, dominant în lobii inferiori,
leziunile vizează întreg acinul și în mod clasic a fost asociat cu deficiența de alfa-1-
antitripsină. În cazurile avansate este foarte dificil de a distinge emfizemul centroacinar
de cel panacinar, care adesea coexistă la același pacient.

Fig.17 – Plămân afectat de emfizem panlobular. Extinderea spațiilor aeriene este


observată în unele zone unde afecțiunea este mărginită de septul interlobular

Emfizemul panacinar reprezintă 1% din cazuri de emfizem. Este o tulburare


autosomalorezivă. Pacienții nu dispun de proteina serică de α-1-antitripsină, sau cum
mai este denumită anti-protează produsă în ficat, prin urmare sunt fără apărare
împotriva proteazelor produse de bacterii, monocite, macrofage și rezultă în distrugerea
fibrelor de elastină / reticulare din plămân.
Patologie: plămânii se extind, se albesc și se umplu de bule de aer. Plămânii nu
se deteriorează totuși complet.

30
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

c) În emfizemul paraseptal (periacinar) leziunile vizează ducturile și sacii alveolari


și se extinde dincolo de acini, de-a lungul septurilor, existând riscul de pneumotorax.
Distrugerea pereților alveolari conduce la formarea cavităților aeriene. Când
cavitățile depășesc 1cm în diametru, ele sunt definite ca bule și pot fi depistate în toate
cele trei forme de emfizem pulmonar. Când sunt mari pot induce pneumotorax.

Fig.18 – Efectele emfizemului paraseptal asupra plămânului

31
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

CAPITOLUL III

Diagnosticarea emfizemului pulmonar

Simptomul principal al emfizemului este reprezentat de dispneea expiratorie cu


dificultăți de respirație. Dispneea este însoțită de o tuse cu descărcare a sputei mucoase
scazute. Dispneea are o natură progresivă și depinde de gradul de insuficiență
respiratorie. Gradul pronunțat de insuficiență respiratorie este indicat de cianoză,
umflarea feței, umflarea venelor din gât.
În diagnosticarea pacienților cu emfizem se ia în calcul o lungă istorie a
fumatului, a pericolelor profesionale, a bolilor pulmonare cronice sau ereditare. Când se
face examinarea pacienților cu emfizem pulmonar, se are în vedere dacă există spații
intercostale dilatate, un piept mărit în formă de cilindru și unghi epigastric a
proeminenței fosei supraclaviculare, respirația superficială cu participarea unui mușchi
respirator auxiliar.
Foarte informativ pentru determinarea emfizemului pulmonar este studiul
funcției respirației externe: spirometria, fluxul de vârf etc. În stadiile incipiente ale
acestei afecțiuni, se detectează obstrucția segmentelor distale ale căilor respiratorii.
Efectuarea testului cu bronhodilatator scoate în evidență ireversibilitatea obstrucției,
caracteristică a emfizemului.

Fig.19 – Testarea cu spirometru

32
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

Pentru a determina dacă o persoană suferă de emfizem, este posibil ca medicul


să recomande anumite teste, inclusiv:
 Teste de funcții pulmonare (TFP). Aceste teste neinvazive pot detecta
emfizemul înainte de a avea simptome. Acestea măsoară cantitatea de aer pe
care o pot păstra plămânii și fluxul de aer în și din plămâni. De asemenea,
acestea pot măsura cantitatea de gaz schimbată de-a lungul membranei între
peretele alveolar și membrana capilară. În timpul testului, de obicei, se cere
persoanei testate să sufle într-un instrument simplu numit spirometru. TFP
pot fi efectuate înainte și după utilizarea medicamentelor inhalate pentru a
testa răspunsul la acestea. Se recomandă efectuarea acestor teste tuturor
persoanelor fumătoare, indiferent dacă există sau nu semne ale afecțiunilor
determinate de emfizemul pulmonar.
 Radiografia toracică. Este posibil să se realizeze o radiografie toracică
pentru a ajuta la excluderea altor probleme pulmonare, mai degrabă decât la
diagnosticarea emfizemului - deoarece chiar și în stadiile avansate ale bolii,
radiografiile toracice sunt deseori normale.
 Analiza gazelor din sângele arterial. Aceste teste de sânge măsoară cât de
bine plămânii transferă oxigenul în sânge și cât de eficient elimină dioxidul
de carbon.
 Oximetria pulsului. Acest test implică utilizarea unui dispozitiv mic care se
atașează la vârful degetului. Oximetrul măsoară cantitatea de oxigen din
sânge diferit de modul în care este măsurată într-o analiză a gazelor de sânge.
Pentru a stabili dacă persoana în cauză are nevoie de oxigen suplimentar,
testul poate fi efectuat în repaus, în timpul exercițiilor fizice și peste noapte.

Fig.20 – Oximetru

33
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

 Examinarea sputei. Analiza celulelor din spută poate ajuta la determinarea


cauzei unor probleme pulmonare.
 Scanarea tomografică computerizate (CT). O scanare CT va permite
medicului să vadă organele în imagini bidimensionale sau "felii". Procesarea
computerizată secundară creează aceste imagini ca o serie de fascicule de
raze X foarte subțiri care trec prin corpul uman. O scanare CT poate detecta
emfizemul mai devreme decât o radiografie toracică obișnuită, dar nu poate
evalua severitatea emfizemul la fel de precis ca și testul funcției pulmonare.
În plus, cercetatorii studiază dacă imagistica prin rezonanță magnetică (RMN) ar
putea detecta emfizem chiar înainte ca anumite semne și simptome să apară.

II.1. Examen clinic

Diagnosticul pozitiv al emfizemului pulmonar generalizat, cronic se bazează pe


anamneza (prezenta noxelor respiratorii în antecedente și a bronșitei ințiale), pe datele
explorărilor funcționale respiratorii și pe aspectul clinicoradiologic.
Diagnosticul precoce are o foarte mare importanță, dar este dificil de realizat. În
stadiul incipient al bolii, simptomele clinice principale sunt cele de bronșită. Orice
bronhoree, oricât de discretă, trebuie luată considerare ca un potențial pericol deoarece
în spatele acesteia apare, fără alte semne clinice în prealabil, emfizemul pulmonar, cu
binecunoscutele sale consecințe respiratorii, functionale și cardiocirculatorii. Dispneea
de efort, apăruta pe fondul unei stări catarale (inflamație acută sau cronică a mucoasei
unui organ, cu secreție abundentă), bronșite cronice, trebuie să atragă atenția, ea
indicând existența tulburării ventilatorii.

Fig.21 – Diagnosticarea prin examen clinic

34
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

În stadiul avansat, diagnosticul clinic al emfizemului pulmonar este mai ușor de


realizat, dar ineficient din punct de vedere terapeutic deoarece în această fază plămânul
este afectat astfel încât tratamentul nu poate să reducă afecțiunile, ci doar să
încetinească înaintarea acestora. Se constată dispnee expiratorie permanentă, torace
bombat în poziție inspiratorie, cu baza lărgită, realizând curse respiratorii reduse, spații
intercostală lărgite, orizontale, hipersonoritate, vibratii vocale diminuate.
Diagnosticul diferențial trebuie făcut cu celelalte pneumopatii cronice
dispneizante, care, de altfel, se pot asocia și care se exclud pe baza anamnezei,
examenului clinic și a investigațiilor complementare. Starea de emfizem acut, care
însoțeste accesul de astm bronșic, se deosebește de emfizemul cronic (boala) prin
reversibilitatea ei, atâta timp cât astmul este recent, necomplicat și elasticitatea
plămânului este păstrată. În ceea ce privește diagnosticul diferențial al emfizemului, ce
poate seconda astmul bronșic, numai istoricul tulburărilor ar putea arăta modul de
succesiune al celor două afecțiuni. Deosebirea emfizemului obstructiv de emfizemul
idiopatic (primar atrofie), de emfizemul senil și de emfizemul compensator se bazează
pe caracteristicile proprii ale acestora, iar a emfizemului obstructiv generalizat (cu date
spirometrice de disfuncție obstructivă moderată) de emfizemul obstructiv localizat se
face pe baza examenului radiologic, care arată în ultimul o lipsă de întunecare
expiratorie limitată la o regiune anumită a plămânului, cu impingerea mediastinului de
partea opusă, în expirație.
Sindromul pseudocardiac al emfizematosului, constituit din dispnee, cianoza și
turgescență jugulară (din cauza creșterii presiunii intrapleurale, care jenează circulația
de întoarcere), se deosebește de insuficiența cardiaca, prin lipsa cardiomegaliei (inima
extinsă).

II.2. Radiografie

În faza incipientă, examenul radiologie dinamic al plamanului (inspirație și


expirație), scopic și grafic, de față și profil, arată lipsa de întunecare expiratorie în
anumite teritorii, din cauza împiedicării ieșirii aerului (mecanism bronșic de supapă).
Acest fenomen de capcană, care apare după o expirație forțată, se constată în regiunea
retrosternală și la baza posterioară, unde persistă o hiperclaritate. Fenomenul este vizibil
mai ales din profil și reprezintă un semn precoce al emfizemului.

35
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

Aspectele radiologice pulmonare în stadiul avansat sunt caracteristice prin


transparență pulmonară, nemodificată de respirație, spații intercostale lărgite, diafragma
coborâtă și puțin mobilă. Aspectul radiologie clasic poate fi mascat de opacitățile date
de leziunile asociate (bronșice, parenchimatoase sau pleurale).
Radiologic modificările caracteristice emfizemului pulmonar pot fi grupate în:
- Modificări datorate supradimensionării parenchimului;
- Modificări care prezintă consituirea distrucțiilor parenchimatoase difuze cu
formare a de bule de emfizem;
- Modificări care demonstrează participarea vaselor pulmonare.
Aceste tipuri de modificări se asociază cu diverse grade de afectare a plămânului,
conferind particularități individuale fiecăruia dintre acestea.
Examenul radioscopic poate evidenția prezența unui simptom important legat de
ventilația pulmonară, din cauza căruia variația de transparență între inspirație și
expirație este minimă, aerul fiind reținut la expirație.
În atestarea emfizemului pulmonar, modificările care demonstrează
supradistensia parenchimulu pulmonar constituie criteriul radiologic major. Trebuie
însă avut în vedere că unele dintre aceste modificări pot fi întâlnite atât în astm, cât și în
bronșita cronică.
Hipertransparența este corespondentul radiologic al distensiei lobulilor
pulmonari. Ca urmare a acesteia apare creșterea suprafeței de protecție a plămânului,
vizibilă în examinarea de față și profil, unde spațiul clar retrocardiac și retrosternal apar
mărite.

Fig.22 – Aplatizarea bilaterală a diafragmului

36
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

Cavitatea toracică apare destinsă, diafragmul coboară și se aplatizează,


claviculele și coastele dispuse orizontal, sinusul costofrenic și cardiofrenic sunt vizibil
deschise, iar mediastinul este îngustat. Alături de transformarea într-o suprafață plană
sau concavă în sus, aplatizarea cupolei diafragmului este foarte întâlnită în formele
severe de emfizem. În cazul coborârii diafragmului sunt evidențiate inserțiile costale.
Astfel se pot explica cazurile de contur neregulat al cupolei diafragmului. Modificarea
trebuie diferențiată de simpla coborâre a diafragmului evidentă la persoanele cu toare de
tip longilin, caz în care la inspirație diafragmul ajunge până la nivelul coastei a 11-a.
Examenele radiologice de inspirație și expirație profunde, care sunt efectuate pe
filme diferite, pot evidenția atât modificări de transparență, cât și limitarea miscărilor
diafragmului.
În multe cazuri creșterea spațiului retrosternal și retrocardiac se întâlnesc alături
de bombarea sternului și accentuarea cifozei toracale, cu orizontalitatea coastelor.
Hipertransparența pulmonară întâlnită în cazurile d emfizem pulmonar trebuie
diferențiată de aspecte similare ce pot fi observate în criza de astm sau de obicei la
persoanele în vârstă. La persoanele în vârstă apare frecvent toracele radiologic
hipertrasnparent.
Studiul radiologic al circulației pulmonare în emfizem poate fi efectuat cu
ajutorul examenului radiografic, angiopneumografic, dar și prin examene tomografice
ale toracelui. În diagnosticul radiologic al acestei afecțiuni, aprecierea modificărilor
care atestă deficitul vascular periferic pulmonar și modificările de statică impuse inimii
de către plămânul efizematos, reprezintă progrese considerabile.

Fig.23 – Măsurători ale hiperinflației plămânilor

37
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

În emfizemul pulmonar investigațiile radiologice pot evidenția existența unor


deficite vasculare localizate în anumite porțiuni. În cazul emfizemului centrolobular
aceste modificări interesează în special segmentele dorsale ale lobilor superiori, iar în
cazul emfizemului panlobular, segmentele ventrale ale lobilor inferiori.
În cazul în care deficitele periferice de circulație pulmonară sunt extinse,
examenele rediologice mai evidențiază și creșterea în dimensiuni a arterelor pulmonare.
Din cauza creșterii diametrului toracelui se produce o alungire și a
mediastanului, care face posibilă o modificare a poziției cordului, ce se verticalizează.
În emfizemul cu evoluție pe termen lung, tulburările circulației sanguine pulmonare
antrenează o dilatație a inimii pe partea dreaptă. În emfizemul localizat, mediastanul se
deplasează spre partea sănătoasă. Atunci când există într-un lob, un segment
emfizematos și unul colobat, mediastanul nu se deplasează.
Dacă în cazul examenului radiologic se observă prezența imaginilor de bule,
aceasta marchează apariția unor distrucții avansate ale parenchimului pulmonar. Deși
forma bulelor nu este legată neapărat de boala emfizematoasă, frecvența cu care aceste
imagini se regăsesc în această boală este foarte mare. În anumite forme de emfizem
panlobular bulele sunt foarte numeroase, prezentând forma de emfizem bulos. Acestea
pot fi bule unice sau multiple cu diametru de 1-2cm. Adesea este dificilă evidențierea
bulelor din cauză că imaginile lor au pereții foarte subțiri.
Pentru a face cât mai buna diferențiere între emfizemul pulmonar și bronșita
cronică este necesară o atenție amănunțită asupra modificărilor bronhografice.
Pot fi considerate modificări proprii emfizemului următoarele:
- Bronhiolele se termină în mod brusc și au limte rotunjite, din cauză că
parenchimul pulmonar vecin este supradestins;
- Constituirea de mici dilatații terminale la nivelul bronhiolelor periferice;
- Deformarea bronhiolelor distale, ce capătă formă de păianjen din cauza
pătrunderii substanței de contrast în interiorul unor bronhiole terminale.

II.3. Spirometrie

Cu ajutorul spirometriei se masoara volumele de gaz care intervin in respiratie si


anumiti parametri functionali, care consolideaza diagnosticul si faciliteaza o clasificare
precisa a bolii.

38
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

Bolile pulmonare cronice se instaleaza lent, după mulți ani de fumat sau
expunere la alți factori poluanti și majoritatea, cum ar fi emfizemul pulmonar, sunt
ireversibile. Acestea determină îngreunarea respirației (dispnee) și în timp se agravează
(respirația este din ce în ce mai dificila, iar activitățile zilnice foarte greu de îndeplinit,
pacientul devenind un invalid, dependent de alte persoane), determinând respirație
superficială, fenomene de suferință cardiacă cronică și moarte.
În emfizem, țesutul pulmonar și alveolele sunt afectate, blocând aerul în
interiorul lor, ceea ce determină scurtarea respirației, simptomul caracteristic al
emfizemului.
Evaluarea funcției pulmonare se face prin teste de spirometrie pulmonară, care
măsoară volumul de aer pe care bolnavul îl expiră comparativ cu o persoană sănătoasă,
această valoare numindu-se valoare predictivă. Spirometria este cel mai important test
funcțional.
Spirometria este un test simplu care măsoară cantitatea de aer pe care o
persoană o poate inspira sau expira într-o unitate de timp și se realizează cu spirometrul,
care este un apărat folosit să măsoare cât de eficient și cât de rapid pot fi expansionați
sau goliți de aer plamânii.

Fig.24 – Utilizarea spirometrului pentru diagnosticare emfizemului pulmonar

Testele funcției pulmonare (PFT) sunt utilizate pentru măsurarea fluxului de aer
în plămâni și pentru evaluarea funcției pulmonare. Aceste teste pot ajuta la confirmarea
diagnosticului de emfizem și la determinarea severității afecțiunii.
Testele funcției pulmonare includ fluxul de vârf, spirometria, volumele
pulmonare și capacitatea de difuzie. Viteza de vârf, denumită și debitul de expirație
maximă (PEFR), utilizează un dispozitiv care constă dintr-un tub și un ecartament

39
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

pentru a măsura forța maximă cu care pacientul poate expira. Debiturile normale de vârf
variază de la persoană la persoană, iar frecvențele scăzute pot indica scăderea funcției
pulmonare.
Spirometria este necesară pentru confirmarea diagnosticului de emfizem
pulmonar. Împreună cu prezența simptomelor ajută la stadializarea severității
emfizemului și poate fi un ghid pentru tratamentul specific în trepte. Valorile
spirografice normale exclud diagnosticul de emfizem pulmonar.
Spirometria poate fi utilizată în monitorizarea progresiei bolii, dar pentru o
estimare corectă măsuratorile trebuie să fie repetate la un interval de cel puțin 12 luni.
Modalitatea corectă de testare se realizează urmând următorii pași:
 Măsurarea greutăţii şi înălţimii pacientului;
 Ataşarea clipului nazal;
 Pacientul suflă cu putere maximă prin tub, expirând tot aerul din
plămâni.
Pentru validarea manevrei trebuie să se fi respectat urmatoarele:
 Inspiraţia trebuie să fie completă, maximală;
 Expiraţia trebuie să înceapă fără ezitări sau start fals;
 Durata minimă a expiraţia forţată prin tub trebuie să fie de minim 6
secunde, fără scurgerea aerului pe lângă piesa bucală.
Validarea testării funcţiei pulmonare se face dacă:
 Obiectivul este obţinerea a minim 3 manevre expiratorii acceptabile
din punct de vedere tehnic;
 Se vor efectua minim 3 repetări ale manevrei de expiraţie forţată, până
la maxim 8 manevre;
Notarea rezultatelor testului:
 Aparatul folosit selectează automat manevra cea mai bună;
 Se notează cele mai mari valori obţinute ale FVC (CV) şi FEV1
(VEMS) chiar dacă aceste valori nu provin de la aceeaşi manevră
expiratorie;
 Pe fişa imprimată, aparatul înregistrează automat aceste valori ca şi
Best FVC şi Best FEV1.
Interpretarea rezultatelor spirometriei ar trebui să înceapă cu o evaluare a
calității testului. Nerespectarea standardelor de performanță poate duce la rezultate de
testare nesigure.

40
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

Testele funcționale pulmonare necesită ca pacienții să efectueze cu succes


manevre respiratorii într-un mod standardizat pentru a obține rezultate semnificative
clinic. Spirometria este probabil cea mai exigentă din punct de vedere tehnic și fizic.
Pacientul trebuie să inhaleze cât mai mult posibil, să exhaleze cu cât mai multă forță
posibilă și să-și continue efortul de expirație până când își golește plămânii cât mai
complet posibil sau nu poate continua.
Caracteristicile eforturilor de spirometrie acceptabile sunt următoarele:
 Începe de la inflația completă;
 Afișează o ezitare minimă la începutul expirării forțate (volumul
extrapolat (EV) <5% din FVC sau 0,15 L, oricare dintre acestea este mai mare);
 Afișează un început exploziv al exhalării forțate (timpul până la debitul
maxim nu mai mare de 0,12 s);
 Nu arată nici o dovadă de tuse în prima secundă de exhalare forțată;
 Îndeplinește unul din cele trei criterii care definesc un sfârșit de test
valabil:
 creșterea cvasi-curbală a trasării volumului-timp într-un platou cu durata
de cel puțin 1 secundă;
 dacă un test nu prezintă un platou expirator, un timp de expirare forțată
(FET) de 15 secunde;
 atunci când pacientul nu poate sau nu ar trebui să continue expirarea
forțată din motive medicale.

Fig.24 – Exemplu de sesiune acceptabilă de testare a spirometriei

Spirometria măsoară un număr de valori diferite, inclusiv volumul expirator


forțat după o secundă (FEV1), capacitatea vitală forțată (FVC) și fluxul expirator forțat

41
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

la 25-75% din volumul pulmonar maxim. Dacă aceste rate sunt mai mici decât cele
preconizate pentru vârsta, sexul, înălțimea și greutatea pacientului, este indicată
scăderea funcției pulmonare.
La pacienții care au o pierdere semnificativă a reculului elastic pulmonar,
emfizem pulmonar, spirometria poate prezenta dependență negativă a efortului de
expirație forțată. Efortul care are cel mai înalt vârf expirator poate produce un FEV1
inferior datorită comprimării dinamice a căilor respiratorii care rezultă din pierderea
suportului elastic de recul a căilor respiratorii caracteristice emfizemului. În această
situație, raportarea celui mai mare FEV1 provenind dintr-un efort cu efort expirativ
submaximal poate duce la rezultate confuze, în special în cazul în care se stabilește o
evaluare a răspunsului spirometric la bronhodilatatoare. Deși nu este încă un standard
de acceptare a spirometriei, se pare că atunci când se raportează FEV1 luând în
considerare doar eforturile care au un timp până la vârf (TPEF) mai mic sau egal cu
0,12 secunde, ajută la eliminarea acestui efect. Acest parametru poate fi afișat pe
majoritatea sistemelor de testare a spirometriei bazate pe laborator.

Fig.25 – Grafic al volumelor pulmonare la plămânul sănătos și cel bolnav,


prezentând diferitele subdiviziuni pulmonare

Îmbătrânirea obișnuită determină o creștere a capacității de rezervă funcțională


(FRC) și a volumului rezidual (RV) și a unui procentaj normal al capacității pulmonare
totale (TLC). În cazul emfizemului sever, procentul de TLC poate depăși 150%, cu
impactul asupra VFR.

42
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

Boala pulmonară obstructivă, în special emfizemul, are ca rezultat o creștere a


raportului RV și RV-TLC. În cazul emfizemului sever, în special a emfizemului bulos,
TLC poate prezenta o creștere marcată. Spasmul bronșic, inflamația căilor respiratorii,
secrețiile excesive în căile respiratorii și pierderea reculului elastic al plămânilor măresc
rezistența căilor respiratorii și conduc la o creștere insidioasă progresivă a volumului
pulmonar expirator final care are ca rezultat hiperinflația cronică (RV, TLC și RV-
crescute - TLC). Alte cauze pulmonare ale RV crescute includ congestia vasculară
pulmonară și stenoza mitrală.
Testele volumului pulmonar pot fi, de asemenea, efectuate pentru măsurarea
capacității și funcției pulmonare. În aceste teste, pacientul inhalează și expiră într-o
mașină care măsoară capacitatea pulmonară totală (TLC) și volumul rezidual după
expirație. Ratele care sunt mai mari decât cele normale pot indica emfizemul.

II.4. EKG

Electrocardiograma (EKG) verifică funcția cardiacă și este folosită pentru a


exclude bolile cardiace ca fiind cauza respirației îngreunate.
EKG este o analiză rapidă, sigură și nedureroasă. Cu ajutorul acestui test,
medicul va putea:
 să verifice bătăile (ritmul) inimii;
 să vadă dacă există o circulație proastă a sângelui către mușchiul inimii
(aceasta este numită ischemie);
 să diagnosticheze un infarct miocardic;
 să verifice acele aspecte care sunt anormale, cum ar fi mușchiul inimii
(miocardul) îngroșat.
O electrocardiograma (EKG) este un test care verifică dacă există probleme la
activitatea electrica a inimii. Un EKG arată activitatea electrică a inimii ca niște linii
lăsate pe hartie. Creșterile și scăderile subite în aceste linii sunt numite unde.
Exista trei tipuri principale de EKG sau electrocardiogramă:
 EKG de repaus – se realizează întins și relaxat în timp ce bătăile inimii
sunt înregistrate cu ajutorul acestei metode;
 EKG de efort sau testul de efort cardiac – se testează modul în care
inima reactionează la o activitate fizică sau la un efort fizic;

43
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

 EKG Holter sau monitorizarea Holter - acesta este un EKG portabil care
verifică activitatea electrică a inimii timp de 1 sau 2 zile, 24 de ore pe zi.
Senzația de oboseală, de pierdere a respirației, când persoana simte că nu îi
ajunge aerul sau nu-l mai poate da afară, orice este legat de respirație atunci când face
un efort obișnuit nu este un lucru normal.
Lipsa aerului la efort simplu denotă o boală specifică de plămâni. Dacă alveolele
pulmonare se sparg, odată sparte devin inutile, în acest caz fiind vorba de emfizem
pulmonar. De asemenea, emfizemul pulmonar, adică lărgirea patologică a plămânilor
înseamnă dificultate în respirație și evoluează către insuficiență respiratorie și
insuficiență cardiacă.

Fig.26 – EKG fumător suspect de emfizem pulmonar centrolobular

Emfizemul centrolobular, cea mai frecventă formă de emfizem la pacienții


fumători, este de obicei rezultatul bronșitei cronice, este însoțit de distensie a toracelui
și poate evolua la boli pulmonale cronice.

Electrocardiograma poate descoperi anomalii asociate cu emfizemul sau


impactul acestuia asupra tulpinii cardiace. Cele două consecințe principale ale
emfizemului și distensiei toracice sunt modificările respective ale poziției inimii din
interiorul toracelui și dispunerea câmpului electric toracic din jurul inimii. Creșterea
diametrului toracic anteroposterior și coborârea diafragmei facilitează verticalizarea
inimii și o rotație axială pe axa sa longitudinală cu o deplasare posterioară a
ventriculului stâng. Mai mult, emfizemul scade conductivitatea pulmonară și afectează

44
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

transmiterea potențialelor cardiace care limitează amplitudinea potențialelor înregistrate


de conductele cutanate.
De aceea este obișnuit să se observe următoarele în cazul unui pacient
emfizemat:
 deplasare spre dreapta a axei atriale peste 60° cu undele P pulmonare
(creșterea tensiunii undei P în punctul II) și undele P plane sau inversate în
punctul I, AVL;
 o abatere a axei drepte a QRS peste 90 °;
 o rotație în sensul acelor de ceasornic al QRS cu o tranziție QRS târzie,
progresia undelor R scăzute în conductorii precordiali și prezența undelor S
mari în conductele precordiale stângi cu un raport R / S <1 în V6; 4)
complexe QRS de joasă tensiune la nivel global, în special în V5, V6,
conduce I și aVL;
În cazul progresiei spre boli cardio pulmonare cronice, se evidențiază semnele
de mărire a atriului drept și hipertrofiei ventriculare.

Fig.27 – Testarea EKG la efort pentru efidențierea bolilor pulmonare

Funcția pulmonară și cea cardiacă sunt intim legate. Testul de efort este
investigația medicală care apreciază exact unde este problema și de ce investigații
ulterioare are pacientul nevoie. Testul EKG de efort simplu este un test screening.
Pentru pacienții care au o electrocardiogramă de repaus, normală, și la care
electrocardiogarama de efort demască probleme latente, care nu se exprimă pe timpul
repausului, atunci trebuie să evidențiate prin efort.

45
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

CAPITOLUL IV

Tratamentul emfizemului pulmonar

Deoarece emfizemul se poate înrăutăți în timp și nu există nici un tratament


cunoscut care să vindece această boală, tratamentul se concentrează pe încetinirea
vitezei de declin. Tipul de tratament va depinde de gravitatea bolii.
Renunțarea la fumat prima recomandare a oricărui doctor deoarece fumatul
reprezinta o cauză principală a apariției emfizemului, un factor de risc ce duce la
declinul rapid al plămânului. Acesta este cel mai important pas care se poate urma
pentru a proteja plămânii.

Fig.28 – Fumatul afectează grav plămânii

Medicamente bronhodilatatoare: aceste medicamente relaxează mușchii din


jurul căilor respiratorii. Acestea sunt adesea folosite pentru a trata astmul, dar sunt utile
și în cazul emfizemului pulmonar.

Fig.29 – Utilizatea bronhodilatatoarelor pentru amelioarea efectelor emfizemului

46
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

Bronhodilatatoarele, administrate prin inhalante de mână, produc mai multe


rezultate imediate și au mai puține efecte secundare decât medicamentele pe cale orală.
Inhalate ca spray-uri de aerosoli sau administrate pe cale orală, medicamentele
bronhodilatatoare pot ajuta la ameliorarea simptomelor emfizemului prin relaxarea și
deschiderea trecerilor de aer în plămâni.
Steroizi: Inhalați ca un spray de aerosoli, steroizii pot ajuta la ameliorarea
simptomelor de emfizem asociate cu astm bronșic și bronșită. Cu timpul, totuși,
steroizii inhalatori pot provoca efecte secundare, cum ar fi oasele slăbite, hipertensiunea
arterială, diabetul și cataracta. Este important să se discute aceste reacții adverse cu
medicul înainte de a utiliza steroizi.
Medicamente antiinflamatoare: aceste medicamente reduc inflamația în căile
respiratorii. Cu toate acestea, efectele secundare pe termen lung ale acestor
medicamente includ osteoporoza, hipertensiunea arterială, hiperglicemia și
redistribuirea grăsimilor.
Antibiotice: antibioticele pot fi utilizate pentru a ajuta la combaterea infecțiilor
respiratorii frecvente la persoanele cu emfizem, cum ar fi bronșita acută, pneumonia și
gripa.
Terapia cu oxigen: este prescrisă la pacienții la care plămânii nu primesc
suficient oxigen în sânge (hipoxemie). Acești pacienți nu pot absorbi suficient oxigen
din aerul exterior și trebuie să obțină mai mult oxigen prin intermediul unei mașini (un
cateter nazal sau o mască de față).

Fig.30 – Utilizarea unui aparat portabil în realizarea terapiei cu oxigen

Operația de reducere a volumului pulmonar: Operația de reducere a


volumului pulmonar implică îndepărtarea unei porțiuni din țesutul pulmonar bolnav,

47
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

apoi unirea țesuturilor rămase. Acest lucru poate micșora presiunea asupra muschilor
respirației si ajută la îmbunătățirea elasticitătii pulmonare (sau intindere). Rezultatele
intervenției chirurgicale au fost foarte promițătoare.

Fig.31 – Operația de îndepărtare a părților efizematoase din plămâni

Din nefericire nu toți pacienții cu emfizem sunt candidați pentru această


intervenție chirurgicală, mai ales că emfizemul pulmonar se manifestă la persoanele în
vârstă.
Reabilitarea pulmonară: O parte importantă a tratamentului pentru emfizem
este reabilitarea pulmonară, care include educația, consilierea nutrițională, învățarea
tehnicilor speciale de respirație, ajutorul pentru renunțarea la fumat și începerea unui
regim de exerciții fizice. Deoarece persoanele cu emfizem sunt adesea fizic limitate, ele
pot evita orice fel de activitate fizică. Cu toate acestea, activitatea fizică regulată poate
îmbunătăți efectiv sănătatea și bunăstarea pacientului.

Fig.32 – Activități fizice pentru îmbunătățirea funcțiilor plămânilor

48
Diagnostic și tratament în emfizemul pulmonar

Sunt totuși câteva sfaturi pentru gestionarea emfizemului odată ce acesta s-a
manifestat. Cea mai bună modalitate de a preveni sau reduce alte probleme este de a
preveni infecțiile respiratorii prin:
 Practicarea unor metode bune de spălare a mâinilor.
 Periajul și dinții dentare zilnic și folosirea unei clatiri antibacteriene în
gură după mese.
 Păstrarea echipamentului respirator curat.
 Păstrarea casei curată și fără praf.
 Urmarea unui program de exerciții prescris de medic.
 Vaccinarea anuală împotriva gripei și o dată la șapte ani împotriva
pneumoniei, pentru a preveni infecțiile.
 Evitarea iritantelor, cum ar fi: fum de tigara, gaze de eșapament,
parfumuri puternice, produse de curatat, vopsea / lac, praf, polen,
poluare.

49