Augustin Neamțu – „Viața după gratii și obloane“

Ed. Galaxia Gutenberg, 2006; 204 p.

Ororile comunismului în România și peste tot în lume nu trebuie uitate sau

ignorate, iar mărturiile supraviețuitorilor trebuie ascultate, citite, dezbătute și
transmise celor care nu le-au cunoscut și se lasă seduși de neo-marxisme de tot
felul doar pentru că este cool.
Celor care poartă tricouri cu Che Guevara să li se pună în mână cartea
doctorului Augustin Neamțu, iar celor care au totul de-a gata, dar sunt mereu
nemulțimiți, să li se arate cum e viața „după gratii și obloane“ (dar fără vreo
vină!!!).
Literatura memorialistică a universului concentraționar românesc este
copleșitoare, atât în planul conținutului, cât și sub raport cantitativ. Este o comoară
a memoriei ce merită studiată în amănunt. Nu uitați – Cine își ignoră trecutul este
condamnat să îl repete…
Oameni politici și bărbați de stat, academicieni și profesori universitari,
preoți și călugări, scriitori, medici, artiști, țărani, studenți, bătrâni, femei, copii –
mii și mii de oameni din toate regiunile istorice ale României au trecut prin
închisorile și lagărele de muncă destinate „chiaburilor“, „dușmanilor poporului“,
„bandiților“. Puțini au supraviețuit pentru a mărturisi.
Augustin Neamțu nu este nici istoric, nici scriitor, ci medic veterinar. Dar
cartea pe care a scris-o, impresionantă și valoroasă, ne dezvăluie cele mai de preț
caracteristici ale autorului – pătimitor, martor și mărturisitor.
„Am o obligație morală – aceea de a vorbi – față de cei care au murit lângă
mine și nu mai pot spune ce au suferit, alături de care m-am aflat în zilele negre
ale vieții mele. Am obligația morală față de cei care nu știu să scrie și care au fost
alături de mine în chinuri și suferințe“, scrie el în introducerea la această carte.
„Amnezia convenabilă“, lipsa de interes față de păstrarea memoriei și
înfăptuirea justiției sunt taxate fără echivoc de omul condamnat pe nedrept la 20 de
ani de muncă silnică:
„Nu-s de acord cu cei care spun că criminalii nu trebuie pedepsiți. În toată
lumea crima nu are prescripție; un exemplu sunt evreii, care îi urmăresc pe naziști
după 51 de ani, iar criminalii nu trebuie iertați, ci pedepsiți exemplar“.
În chinul greu de imaginat al lungilor ani de detenție, Augustin Neamțu are
parte de mângâieri neașteptate:
„Ca fost student la științe naturale, pasionat de specii și de natură,
întotdeauna îmi găseam ceva de analizat, de observat, iar cu asta mi-am antrenat
sufletul într-o altă direcție, diferită de suferința privării de libertate“.
 Așa cum se cuvine pentru un om inteligent și neintoxicat de ideologii
„progresiste“, el nu pune în antiteză credința și știința, ci dimpotrivă: „Pentru mine
a fost un har dumnezeiesc că aveam aceste cunoștințe, deoarece mă gândeam
întruna la aceste probleme și la forța dumnezeiască care a creat asemenea
frumuseți în natură“.
Pentru nostalgicii comunismului, Augustin Neamțu face o scurtă recapitulare
a „fericirii care a dat peste noi“: „foame, frig, țara ajunsă ultima în Europa din
punct de vedere economic, orfelinate pline de copii părăsiți, handicapați, bolile fac
ravagii, zootehnia distrusă, agricultura la pământ […] Minciuna, ura de clasă și
crima au condus țara spre prăpastie“.
Destinul tânărului ardelean a fost cumplit: procuratura Cluj a făcut recurs la
o sentință oricum nedreaptă: „ni se mărea pedeapsa; fratelui meu i-au prelungit-o
la zece ani de muncă silnică, iar mie la douăzeci“.
Programul de exterminare era limpede, iar cine îl neagă este cel puțin de rea
credință: „Bandiților, foamea, frigul și bătaia este mama voastră!“, urlau gardienii
la deținuți – „numai în plic mai mergeți acasă“. „Toată viața noastră de celulă era
plină de șicane premeditate. Turtoiul pe care ni-l dădeau era cu nisip fin. […] vă
dați seama ce efect de distrugere avea asupra smalțului. […] Mâncarea ne-o
dădeau fierbinte, ca să ne ardem“.
Într-o atmosferă apăsătoare, în care frica de tortură, foamea, umilința, boala,
nesiguranța, dorul de familie, groaza de turnători erau prezente în fiecare zi,
Dumnezeu se face stăpân peste toate în chip minunat: „La un ajun de Crăciun am
mers la poarta lagărului și i-am colindat pe gardieni pe patru voci. Au rămas
stupefiați, nu ne-au zis nimic, apoi ne-am întors la brigăzi“. Scenă dostoievskiană!
Vă puteți imagina așa ceva? Paradox: oamenii de afară, cei „liberi“, nici nu visau
să cânte colinde în public, dar deținuții politici nu se sfiesc să o facă – ba încă nu
cântă în taină, ci se duc să îi colinde tocmai pe gardienii și torționarii lor !!!
Doctorul Neamțu nu înțelege – nici eu, împreună cu el – distincția pedantă
între crimele nazismului și crimele comunismului (de parcă primele ar fi fost
împotriva umanității, iar cele din urmă în favoarea umanității, vorba lui
Patapievici): „Ce deosebire era între «ieșitul pe horn» și «ieșitul în plic»? Noi ne
chinuiam mai mult până la moarte, mai bine era de ne împușcau pe toți și
terminau cu noi“.
Dacă solidaritatea îi ajută să supraviețuiască, răutatea inexplicabilă a unora
pune sare pe rănile sufletești ale acestor mucenici – cei trei evrei aflați în lagăr au
fost eliberați la intervenția diplomatică a unor puteri străine. Trecând țanțoși pe
lângă foștii lor colegi de suferință, le aruncă aceste cuvinte „Ați văzut că noi
suntem liberi, iar voi tot acolo rămâneți?“ Și, pentru a nu fi acuzat pe nedrept (el
relatează, nu judecă), autorul se grăbește să adauge: „Nu am fost legionar, nici
antisemit“.
 Foarte interesantă observația autorului, și ironic-amară (la scara istoriei):
„Azi mă gândesc cum s-a putut transforma omul acesta în asemenea câine, încât
să nu-i pese de semenul său chiar în halul acesta. Necredința în Dumnezeu duce la
cea mai mare animalitate, iar comunismul asta a propovăduit, dar asta l-a și
răpus“.
Uneori, el evocă figuri luminoase de preoți greco-catolici: „părintele
Chindriș Vasile; avea 16 ani de pușcărie făcuți. Un om de un caracter și o ținută
morală ireproșabile“.
Citind această carte, mă întreb cu amărăciune: de ce oare astfel de chipuri de
mucenici sunt uitate, ignorate, necunoscute, iar majoritatea tinerilor din ziua se azi
se complac în ignoranță agresivă, semidoctism și promiscuitate? Vedetele zilei au
silicoane, nu urme de tortură....
În închisorile comuniste, dârzenia și credința greco-catolicilor au ajuns de
legendă. Augustin Neamțu evocă un episod savuros: „Alături de mine era un preot
greco-catolic, care a făcut în jur de 16 ani de închisoare. Gardianul îl știa și l-a
întrebat: «Acuma, dacă ieși afară, mai predici pentru Dumnezeu?» I-a răspuns
preotul: «Dumneata ai jurat lui Lenin și Stalin credință, iar eu am jurământ în fața
lui Dumnezeu și voi predica!» Gardianul i-a spus: «Te vor aduce din nou aici!» La
care preotul a răspuns: «Lasă, să mă aducă, că alt stăpân nu am!»“.
Cartea se încheie în cel mai emoționant mod cu putință, subliniind scopul
acestui demers memorialistic și editorial:
„Aduc aici un omagiu sutelor de mii de români omorâți de bolșevici în cei
45 de ani de tortură roșie, până în anul 1989, iar celor care mai supraviețuiesc le
doresc sănătate și bucurie“.
Ana-Maria BOTNARU