Satul – matrice a spiritualității româneșt

Motto: „Avem un orizont sufletesc al nostru, acel spațiu indefinit ondulat,

ca plaiurile țării, manifestat în doina și cîntecele noastre, și nu mai puțin într-
un unanim sentiment românesc al destinului. Înclinarea spre pitoresc își are
la noi și ea specificul ei întrucît apare solidară cu un deosebit simț al măsurii
și atenuat de un accent de mulcomă discreție.” (Lucian Blaga)

Satul reprezintă o emblemă a specificului național reflectat în artă. În poezia și filozofia lui Blaga, acesta este
un loc înzestrat cu virtuți magice, generator de minuni, de legi și reguli aparte, de veșnicii încremenite în
arhetpuri imuabile. Satul e un loc sacru, un punct de concentrare a puterilor divine, nucleu al nasterii
universale, dupa reguli nestute, care anuleaza tmpul si moartea, printr-o germinate contnua, linistta.

Motvul dat este prezent în operele „Sufletul satului” și „Satul minunilor” de Lucian Blaga. Titlurile operelor se
află în strînsă legătură cu cel dat eseului , deoarece lexemul matrice reprezintă faptul că satul este toposul
fundamental spcific poporului român, acesta fiind personificat și avînd „suflet” și conținînd „minuni”.

Poezia „Sufletul satului”e o metafora a permanentei. Aceasta conține motvul veșniciei, care indică concepția blagiană
asupra satului, considerat centrul universului spiritual, fapt relevat de metafora „veșnicia s-a născut la sat”. Motvul
comuniunii cu natura, reliefat de comparația „Sufletul satului fîlfîie pe lîngă noi, / ca un miros sfios de iarbă tăiată”
demonstrează conexiunea dintre sat și natură, aceasta fiind o parte esențială a sufletului satului.

Opera „Satul minunilor” reprezintă o regăsire a sinelui și o reîntoarcere în universul sătesc în tmpul progresului urban.
Motvul minunilor, indicat de comparația „minunea țîșnește ca macu-n secară”, conferă spațiului rural o alură magică,
misterioasă în care, asemenea primei poezii, natura joacă un rol esențial. Satul reprezintă și simbolul unei existențe
inelare – totul începe și se termină cu el, căci dacă existența unui eu a început la sat, spre final sufletul și gîndurile tot
acolo vor fi. Acest concept este expus de motvul călătoriei, ca inițiere și cunoaștere de sine și deduce faptul că în final
toate drumurile duc la sat, idee prezentă în inversiunea „Drumeaguri ades ocolit-am prin linișt”.

Eul liric din poezia „Sufletul satului” este în ipostaza meditatorului, îndrăgosttului și trăiește stări de melancolie, dor și
neconsolare cu privire la destnul satului, el exprimîndu-și sentmentele celui de-al doilea eu, ce-I devine confesor.
Metafora „inima-ți zvîcnește mai rar” relevă attudinea veneratoare a eului poetc față de sat, la fel cum se întîmplă și în
opera „Satul minunilor”, însă de data aceasta eul liric în ipostaza cășătorului și a meitatorului remarcă magia și echilibrul
prezent: „Plin este satul de-aromele zeului”(metaforă).

Afirmația blagiană reliefează din nou importanța satului în viața spirituală românească și reprezintă un fel de sinteză a
celor două poezii. Cuvintele cheie „ plaiurile”, „doina”, „destnului” și „pitoresc” reprezintă faptul că universul rural este
cel mai bun loc al afirmației identtății româneșt și al păstrării tradițiilor ce definesc poporul din spațiul mioritc.

Deci, satul este o realitate a unui alt tărîm, descoperit tîrziu, după aprige confruntări în conștiință și aici este
destinația perfectă pentru căutarea calmului sufletesc și al căldurii inimii umane.