Revista Simpozionului "Obârșia Neamului Nostru", A II-a Ediție

Obârșia Neamului nostru  martie 2019  1
Cuprins
Cuprins __________________________________________________________________________ 1
Prefața Simpozionului - Obârșia Neamului nostru - ED 2 - 30 Martie 2019 _____________________ 3
Preotul-istoric Dumitru Bălașa, militant pentru înfăptuirea Daciei Mari ________________________ 4
Unicitatea culturii trace, promotorul ortodoxiei vizionare __________________________________ 8
Schiță de istorie antică românească inedită. Referințe minimale _____________________________ 14
Geto-dacologia ca știință istorică și eliminarea unei denigrări la „Dacia preistorică”
(opera lui Nicolae Densușianu) ______________________________________________________ 30
Monumentul de la Parța, principiu de Dreptul familiei ____________________________________ 36
Nu a existat dominație bulgară la nord de Dunăre _______________________________________ 39
Mitologia geto-dacă, componentă însemnată a istoriei naționale ____________________________ 44
Obîrșia dacoromânească ____________________________________________________________ 47
Bătălia din 1330 zisă de la Posada ____________________________________________________ 50
DESCRIEREA VALAHIEI. Storia delle moderne rivoluzioni della Valachia
de Antonio Maria Del Chiaro ________________________________________________________ 55
Constantin I. Istrati susținătorul „Daciei preistorice” _____________________________________ 63
Dacoromânistică și dacoromânism în Dacoromânia ______________________________________ 67
Regi traco-geto-daci _______________________________________________________________ 95
Regele get Dromihete ______________________________________________________________ 99
Ioan ___________________________________________________________________________ 105
CRĂCIUN (Nașterea Domnului) ____________________________________________________ 107
Ia românească - Brand de țară & capodoperă de-o seamă cu Piramidele de la Gizeh ____________ 109
Provocarea paleocreștină de la Gura-Văii, Mehedinți ____________________________________ 114
De la daci la meşterul Manole. Paralele și coincidențe ___________________________________ 125
Obârşia neamului nostru în presa dobrogeană __________________________________________ 131
Muntele sacru al dacilor ‒ muntele Gugu ______________________________________________ 133
„De-a nașa” sau „cumicitul” – un joc – obicei disputat de minorități ________________________ 136
O fascinantă poveste istorică; Nicolae Densușianu, „Dacia preistorică”. _____________________ 139
Un sit arheologic din epoca geto-dacă descoperit la Cernele – Craiova, mai puțin cunoscut ______ 142
Discul de la Phaistos (Creta) _______________________________________________________ 153
OVIDIU ȘI GEȚII. Elegiile tomitane, ca izvor istoric, despre geto-daci și limba lor____________ 161
Drago'Bete _____________________________________________________________________ 167
Revel'Ion (Anul Nou de Mișcare a revoluției Pământului) ________________________________ 169
Pentru adevăr istoric. În spirit eminescian: „Globalizarea – șansă sau blestem?” Întrebarea zilei.
Gânduri la Centenarul „României Mari” ______________________________________________ 171
2  martie 2019  Obârșia Neamului nostru
Memoriu norme ortografice ________________________________________________________ 175

In memoriam Mircea Trifulescu, savant dr. geolog, geofizician şi istoric _____________________ 178
Rolul lui Vasile Lucaciu în adoptarea „noului activism”__________________________________ 181
Istorie sau manipulare? ____________________________________________________________ 184
Începutul învățământului în Comuna Desa. 185 de ani de la prima atestare documentară ________ 188
Conceptul de unire _______________________________________________________________ 190
Unirea, cheia de boltă a națiunii _____________________________________________________ 192
Învățătorul – personalitate marcantă a satului românesc
,,Dascălul este făclia ce se stinge luminând” ___________________________________________ 196
Portul popular din zona Valea Siretului, raionul Storojineț, regiunea Cernăuți, Ucraina __________ 201
Cuvântul afirmativ „ie” la români şi la aromâni ________________________________________ 213
Aspecte din viaţa zilnică a TRACILOR _______________________________________________ 215
Familia Marincu _________________________________________________________________ 218
Istoricul stabilirii locașului de cult Parohia „Sf. Nicolae”, Desa, județul Dolj__________________ 221
Protocol – Asociația Neamului nostru ________________________________________________ 223
Prefața Simpozionului - Obârșia Neamului

nostru - ED 2 - 30 Martie 2019
După mii de nopți albe și zeci de mii de pagini scrise, în care am căutat "Liantul de unire al Românilor",
a fost nevoie de un impuls capabil de a declanșa acțiuni extrem de benefice Neamului nostru.
Mulțumim Domnului Profesor Marian Oprișan de la Desa, pentru că a venit la noi cu o idee extrem de
importantă, aceea de a organiza anual la Craiova Simpozioane științifice în care sunt analizate esențele
Zalmoxiene.
Ideea de a ne ocupa de Obarșia și Vizionarii Neamului, am discutat-o cu Domnul General Mircea
Chelaru, cu ani mulți în urmă. Îndrăznim începând cu acest an, 2019, cu mult curaj și luciditate, să dezvoltam
într-un Simpozion științific conceptul de "PACE mondială" din care să rezulte pașii concreți necesari ca până
în anul 2050, guvernele tuturor țărilor să semneze la Sarmizegetusa Regia un protocol în acest sens.
Conform 'teoriei pendulilor', care-i aparține rusului Vadim Zeland, pendulul este o structură informațională
care se hrănește cu energia noastră mentală, așa că în urma impulsurilor Sufletului ne putem folosi mai eficient
Rațiunea.
Cu siguranță, cu cât ne ducem mai mult spre Izvoarele Adevărate ale Neamului nostru, cu atât ne dăm
mai mare șansa să determinăm Viitorul pe care ni-l dorim cu toții, astfel Clipa T0 (Prezentul) îl vedem în
CLAR, devenind capabili de a lua decizii logice și-n cunoștință de cauză, privind reconstrucția din temelii a
României reîntregite.
Moștenirea Zalmoxienilor
Intuim, cercetăm, ne implicăm, într-un mod total altruist, eficient, continuu și responsabil, acționând în
puncte cheie privind viitorul semenilor noștri și implicit al Neamului Romanesc!
Adrian Pop
DOAMNE AJUTĂ!
Preotul-istoric Dumitru Bălașa,

militant pentru înfăptuirea Daciei Mari
Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda
Preotul Dumitru Bălașa(1911-2002) se înscrie la loc de frunte în rândul preoților cărturari, cu strălucite
studii și cercetări istorice. În condițiile modeste pe care i le-a oferit viața de provincie și activitatea de preot,
el a făcut eforturi uriașe pentru a cerceta arhivele și bibliotecile mari ale țării și în special ale Craiovei, Rm.
Vâlcea și Bucureștiului, pentru a descoperi sâmburele de adevăr privind trecutul Olteniei în special și al
românilor în general. A abordat evenimente, personalități, monumente și localități, cărora le-a explorat trecutul,
dând la lumină concluzii, care au entuziasmat pe unii și au bulversat pe alții. A fost un luptător de-a lungul
întregii sale vieți. A reușit să supraviețuiască unor momente grele pe care le-a trăit în anumite contexte politico-
sociale; a reușit să răspundă cu argumente, – de cele mai multe ori imbatabile -, celor ce l-au contrazis, celor
ce i-au contestat ipotezele și concluziile la care a ajuns în cercetarea sa. Au trecut mai mulți ani de la dispariția
sa fizică, dar numele Părintelui Bălașa figurează pe buzele și în scrierile prietenilor și dușmanilor săi, dar mai
ales ale nenumăraților săi ucenici, pe care a știut să și-i facă de-a lungul vremii.
Ca editor al câtorva dintre cărțile sale de referință, am constatat în permanență, că firul roșu care i-a
călăuzit pașii în cercetarea sa istorică a fost dragostea de patrie și de neamul românesc.
Am putea împărți activitatea sa de cercetare și de publicistică în două etape mari. Astfel, cea dintâi ar
fi de la începuturi până la 1989; cea de-a doua de la 1989 până la sfârșitul vieții. Demarcația între cele două
etape este relativă, fiindcă în multe privințe cercetările se întrepătrund. În prima etapă s-a axat mai mult pe
descoperirea trecutului unor localități, obiective de interes istoric, în special biserici și mânăstiri, personalități
și evenimente majore sau mai puțin cunoscute. Tot în această perioadă se înscrie truda de benedictin, prin care
a urmărit să dea la lumina tiparului nenumărate manuscrise, documente, inscripții și pisanii. Cunoștea slava
veche și din cauza aceasta avea acces la vechile arhive și documente. În partea a doua a activității sale, ca un
corolar al unei munci închinate cunoașterii trecutului românesc, se dedică studiului istoriei dacilor. Și aici are
po perioadă de căutări. Amintim perioada de început, când scrie volumul De la Zalmoxe la Iisus Hristos
(Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2000, 80 pag.). Pentru realizarea acestuia a apelat cel mai mult la
documentul etnologic, folcloric și etnografic, socotind că arheologia spirituală a unui popor poate oferi
elemente surprinzătoare, care pot constitui început sau pistă de lansare a cercetărilor istorice propriu-zise.
Lansează ipoteze care nu vor rămâne în picioare pentru totdeauna. Important este, însă, că prin ele a reușit să
stârnească interesul și curiozitatea, să provoace la discuții, să antreneze și pe alții în cercetare. Următoarele
volume, precum Marele atentat al Apusului papal împotriva poporului daco-român(Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2007, 192 pag.), Dacii de-a lungul mileniilor (Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2009, 286
pag.) și Țara Soarelui sau Istoria Dacoromâniei(Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2009, 344 pag.) scot la
lumină pe adevăratul istoric Dumitru Bălașa.
În aceste cărți, autorul urmărește cu atenție marile evenimente și personalități din istoria neamului,
repune în discuție o serie de teze și adevăruri ce păreau incontestabile și apoi propune noi teze și soluții, cel
mai adesea revoluționare. Desigur, nu întotdeauna au fost agreate argumentele Părintelui Bălașa, fiindcă ele
au dărâmat de multe ori statui ce păreau fixate pentru veșnicie. Nu a uitat nici un moment să înscrie istoria
românească în contextul celei universale, să raporteze evenimentele trecutului nostru la fundalul de epocă
european și tocmai aceasta îl ajută să înțeleagă mai bine și mai corect lucrurile. A urmărit contactele pe care
le-a avut poporul român pe o perioadă de cca. două milenii cu Occidentul, cât şi implicaţiile pe care le-a avut
scaunul papal, mai precis papa, cu aceste contacte româno-occidentale. În spatele unor evenimente cruciale
din istoria românească s-au vehiculat interese ale papalităţii și puterilor politice occidentale de expansiune şi
prozelitism în spaţiul românesc. Părintele Dumitru Bălaşa apelează pentru justificarea susţinerilor sale la o
bibliografie impresionantă şi la reinterpretarea unor documente şi cronici de epocă mai mult sau mai puţin
cunoscute în lumea ştiinţifică românească. Autorul este conştient de importanţa filonului dacic în
spiritualitatea românească şi tocmai de aceea tratează poporul român drept popor ,,daco-român". Conştiinţa
descendenţei româneşti din trunchiul traco-dacic îl aveau şi popoarele occidentale, cu care românii au intrat
în contact de-a lungul vremii şi acest lucru le-a făcut să aibă o politică în mare parte ostilă, menită să împiedice
realizarea idealului românesc de ,,Dacia Mare". Părintele Dumitru Bălaşa socoteşte că realizarea acestui ideal
a constituit un adevărat fir roşu al întregii istorii româneşti bimilenare şi în sprijinul acestei teze aduce
argumente documentare mai mult decât convingătoare. Părintele Dumitru Bălaşa se dovedeşte a fi, - şi în cazul
de faţă - , ca preot şi istoric, un adevărat bătrân al naţiei sale. Repune în discuţie fapte şi evenimente istorice,
documentează fiecare afirmaţie, ne prezintă lucruri, pe care le credeam arhicunoscute, ori altele mai puţin
cunoscute şi ne face să cădem pe gânduri. Ne dă sfaturi cu discreţie, dar mai degrabă ne ajută să ajungem la
concluzii. Nu îndeamnă la ură, la şovinism, ci doar la cumpătare, prudenţă şi obiectivitate. Papalitatea pentru
el este elementul cheie, care a condus din umbră multe dintre evenimentele ce au adus atâta suferinţă
strămoşilor şi moşilor noştri, care au provocat ură şi războaie între popoare. Neamurile au fost adevăraţi pioni
de şah, pe care papa i-a folosit ca să-şi atingă scopurile, să-şi întindă stăpânirea. Dacă astăzi atâţia consideră
legăturile ce se ţes vizibil între lumea ortodoxă şi cea catolică drept o binecuvântare, un dar al papalităţii,
părintele Bălaşa ne îndeamnă la prudenţă şi la multă, multă atenţie. Calul troian prezintă multe surprize şi de
aceea e bine să fim suficient de maturi în abordarea evenimentelor. Istoria stă mărturie în acest sens.
Părintele Bălașa ne face martorii unor momente de înălțare din istoria dacilor și urmașilor acestora, pe
care-i numește întotdeauna daco-români, ne face să fim mândri ca descendenți ai unui mare popor, care s-a
întins pe un spațiu impresionant, care a fost actorul unor mari evenimente din antichitate și din Evul Mediu,
din perioada modernă și chiar din contemporaneitate; ne face portretul unor conducători politici și militari de
înaltă ținută, care au marcat cu destinul lor cursul istoriei europene. Istoricul vorbește de marele imperiu al
Limbii Române și în cadrul acestuia analizează înrudirile lingvistice dintre grupurile mari și mici de vorbitori
ai limbii române și dialectelor sale. Urmărește cu asiduitate conceptul de Dacia Mare în gândirea politică
românească. Nu este o teză gratuită, ci este rezultatul unor cercetări minuțioase și a unei cugetări istorice
robuste, complexe.
Părintele Dumitru Bălașa aduce argumente că cele mai multe dintre evenimentele istorice și
personalitățile politice de marcă ale neamului românesc ce au făcut istorie au fost călăuzite de conștiința
necesității refacerii Daciei Mari. Se bazau pentru susținerea acestei teze pe argumente legate de originea
comună, dacică, pe limba daco-română, care s-a vorbit întotdeauna în întreg spațiul locuit de români, pe
datinile și credința ortodoxă comună, pe unitatea de necontestat a valorilor spirituale, precum muzica, dansul,
portul, tradițiile etc. Dezmembrarea Daciei și imposibilitatea refacerii ei de-a lungul veacurilor s-a datorat
opoziției permanente a forțelor obscure externe, politice și religioase, care vedeau în acest act un adevărat
pericol pentru propria stabilitate. Cu cât daco-românii erau mai dizolvați, mai învrăjbiți, mai absorbiți de
realitatea imediată, cu atât puteau fi ținuți mai ușor sub control, cu atât li se putea exploata mai ușor bogăția și
vlaga. Și datorită cărților Părintelui Bălașa, dacii își regăsesc vadul în istorie, în ciuda celor ce-au făcut tot ce
le-a stat în putință să-i facă să dispară de pe scena ei. Istoria pe care o scrie Părintele Bălașa este ca un mare
roman, cu eroi și cu victime, cu înălțări și căderi. După ce citești o carte a Părintelui Bălașa, înțelegi că nu e
totul pierdut, că fiecare popor are o misiune în istorie, pe care are datoria sacră să și-o împlinească. Părintele
Bălașa are meritul de a reda optimismul cititorilor săi și speranța că poporul acesta daco-român, care a trecut
prin atâtea încercări, nu va pieri, ci dimpotrivă, va renaște și va continua să-și joace în mod strălucit rolul său
în istorie. Când citești cărțile Părintelui Bălașa, -tu însuți fiind român-, te simți mai puternic, mai mândru, mai
optimist, mai încrezător în viitorul nației tale, cu mai multă speranță în propriul tău viitor.
Bătrânul istoric se dovedește a fi, cu prisosință, un bătrân al nației sale, un învățător, un dascăl. Scoate
la lumină acele momente înălțătoare ale trecutului, care ne pun la loc de cinste în rândul marilor popoare ale
Europei, ce-au reușit să-și cucerească demn drumul prin veacuri, convingându-ne că avem toate șansele să
redevenim noi înșine; aduce în discuție situațiile critice ale istoriei noastre, poticnirile și insuccesele, felul cum
am știut și am reușit să le depășim, convingându-ne că vom găsi întotdeauna resursele necesare să revenim pe
linia de plutire, ne convinge, vorba poetului, că ,,românul are șapte vieți în pieptu-i de aramă”. Nu mai este
posibilă realizarea Daciei Mari ca entitate juridică, element de drept internațional, fiindcă contextul politic nu
mai permite un asemenea fapt istoric. Totuși, în contextul europenizării și globalizării, daco-românii au datoria
sfântă să întărească legăturile lor cu frații de aceeași origine de dincolo de fruntariile politice, să-i ajute să-și
păstreze limba, credința, muzica, dansul și tradițiile, într-un cuvânt, să-i ajute să-și păstreze specificitatea
etnică, lingvistică și spirituală. În sensul acesta, istoricul ne asigură că putem realiza Dacia Mare. O Dacia
Mare în conștiințele noastre, în concertul spiritual de valori al lumii.
Cărțile Părintelui Dumitru Bălașa nu se adresează numai istoricilor, cercetătorilor, specialiștilor, ci sunt
scrise într-o limbă ușor accesibilă tuturor iubitorilor de istorie românească, de limbă și de țară românească.
Astăzi, în contextul unei perioade critice, în care românii sunt atât de încercați pe plan intern sub toate aspectele
și atât de discreditați pe plan extern, când sunt tratați de multe ori ca niște rude sărace și înapoiate ale
europenilor, Părintele Bălașa ne aduce destule argumente, care ne fac să înțelegem că acestea sunt încercări și
crize de moment și că valorile adevărate de care dispune poporul român sunt perene și nu vor fi distruse, așa
cum speră vrăjmașii lui.
Părintele Dumitru Bălașa este un învingător, fiindcă a plecat dintre noi cu convingerea că a făcut ceea
ce trebuia să facă în calitate de român, de creștin, de preot. Chiar dacă unele dintre tezele și ipotezele pe care
le propune vor fi contestate, poate infirmate, despre autor se va vorbi mult de aici înainte, cărțile sale vor fi
tipărite și retipărite, cititorii vor găsi în ele mereu prospețimea informațiilor documentate, iar dacii vor reveni
mereu în conștiința acestora și datorită cărților Părintelui Bălașa.
Cărțile Părintelui Bălaşa sunt un act de autentic patriotism într-o vreme în care globalizarea şi
înstrăinarea devine crezul unor întregi generaţii. După ce le citeşti, nu poţi decât să exclami: ,,Într-adevăr, cine
n-are bătrâni să-şi cumpere!"
Preotul Dumitru Bălașa este o personalitate cunoscută în Biserica Ortodoxă Română în special și în
cultura română în general. Aceasta datorită numeroaselor sale studii și materiale publicate de-a lungul vieții în
cele mai diverse reviste din țară și străinătate, cât și celor câteva cărți, pe care a reușit să le publice în timpul
vieții.
Cea mai mare parte a operei Părintelui Bălașa se află risipită în periodice. Republicarea științifică,
judicios organizată, sub formă de volume, cu studii introductive, cu aparate critice, cu comentariile de rigoare
a lucrărilor Părintelui Bălașa este nu numai o necesitate, ci și o datorie a instituțiilor culturale, cât și a oamenilor
de bine, care pot face cât de cât pentru acest nobil obiectiv.
Fiind unul dintre apropiații Părintelui Bălașa și unul dintre editorii câtorva lucrări ale sale, socotesc că
este cazul să fac câteva propuneri, care ar putea să fie de folos celor ce s-ar decide să valorifice opera autorului.
Din câte cunosc, opera Părintelui Dumitru Bălașa are două etape:
I. De la începuturi până la 1989. Este o perioadă în care Părintele Dumitru Bălașa a avut o
activitate științifică efervescentă, care a făcut să iasă la lumină sute de documente din
istoria medievală și modernă, cât și studii profunde, bine documentate, care se întind de la
câteva pagini până la dimensiunile unei cărți. Părintele cunoștea limba slavonă și traducea
din ea cu ușurință, fiind și membru al Asociației Slaviștilor din România. Cele mai multe
dintre studiile sale au fost publicate în revistele ,,Arhivele Olteniei” și ,,Mitropolia
Olteniei”, la care autorul a colaborat mai mulți ani. Acestora li se adaugă studiile publicate
în alte reviste din țară și străinătate, cât și cele publicate în volume colective, care
cumulează studii și comunicări științifice de la simpozioane, congrese, reuniuni științifice,
la care autorul a participat sau, pur și simplu, a colaborat. Documentele și studiile Părintelui
Bălașa privesc în special zona și trecutul Olteniei. Aproape că nu este mânăstire și schit
din Oltenia, care să nu fi intrat în atenția preotului Dumitru Bălașa. Aproape toate
localitățile Olteniei au beneficiat de câte o fișă privind trecutul ei istoric. O lucrare
monumentală, pe care o proiecta într-un viitor mai îndepărtat, era și aceea intitulată
Dicționarul Istoric al Olteniei. Din această lucrare a publicat doar câteva fragmente. În
această perioadă, din câte cunosc, a văzut lumina tiparului un singur volum, cel dedicat
lui Dionisie Eclesiarhul, realizat în colaborare cu Prof. Univ. Dr. Nicolae Stoicescu la
Editura Academiei.
II. De la 1989 până la sfârșitul vieții. În această perioadă, preocupările Părintelui Bălașa își
schimbă obiectivele. Sunt părăsite vechile domenii de cercetare și atenția autorului se
îndreaptă spre alte orizonturi. Acestea priveau originile poporului român, mai bine-zis
istoria dacilor. Autorul a depus un efort intelectual uriaș ca să coroboreze puținele
informații documentare și bibliografice. A realizat câteva lucrări în care abundă ipoteze
îndrăznețe, surprinzătoare, marcate de un patriotism profund. Multe dintre aceste ipoteze
vor fi infirmate, cu siguranță, de cercetările istoriografice ulterioare, dar ele vor rămâne,
totuși, interesante prin ineditul și spontaneitatea lor. Strădaniile depuse în acest domeniu
s-au concretizat în patru volume, pe care am avut bucuria să i le public în timpul vieții și
post-mortem, cu acceptul familiei. Menționez în acest sens: De la Zalmoxe la Iisus
Hristos, Istoria Dacoromâniei, Dacii de-a lungul mileniilor și Marele atentat al
Apusului papal împotriva poporului român.
Dacă se pune problema publicării materialelor din grupa I-a menționată mai sus, propun să se aibă în
vedere următoarele aspecte privind organizarea lucrului și a lucrărilor:
- Realizarea unei bibliografii exhaustive a publicațiilor Părintelui Bălașa. Această

lucrare ar ajuta ulterior pe cei care s-ar apleca să cerceteze opera Părintelui Bălașa, cât
și pe cei ce organizează materialul în vederea publicării în volume.
- Realizarea a cel puțin două volume de documente, pe care Părintele Bălașa le-a
publicat în periodice;
- Realizarea a cel puțin două volume cu studii ale Părintelui Bălașa, organizate pe
capitole mari, precum: evenimente istorice, personalități istorice, monumente istorice
și de artă etc.
- Identificarea în arhiva personală a Părintelui Bălașa a studiilor și materialelor aflate
în manuscris și publicarea acestora în volum;
- Cercetarea corespondenței Părintelui Dumitru Bălașa și selectarea acelor scrisori care
provin sau sunt adresate unor personalități ale culturii române. Se știe că părintele a
întreținut o bogată corespondență cu oameni de prima mână ai culturii române și ai
Bisericii Ortodoxe Române;
- Cercetarea arhivei Părintelui Dumitru Bălașa și identificarea paginilor de jurnal și
celor memorialistice. Autorul a traversat un veac marcat de ideologii de tristă amintire,
a trăit și a cunoscut multe și e imposibil să nu fi ținut un jurnal, chiar în secret. Acesta
ar fi un document memorialistic de mare valoare documentară, o adevărată frescă de
epocă.
- Cercetarea arhivei personale a Părintelui Dumitru Bălașa și selectarea materialelor
cu valoare teologică și literară și valorificarea lor.
Pentru realizarea dezideratelor de mai sus, există numeroase piedici și greutăți. În primul rând sunt cele
de ordin economic. Nu cred că lucrările Părintelui Bălașa ar stârni interesul marelui public și acesta ar cumpăra
volumele cu documente sau cu monografii de mânăstiri. Asemenea volume sunt un act de certă valoare
culturală și istorică, dar ele au nevoie de subvenționare substanțială, pentru ca prețul lor de vânzare să fie
accesibil, simbolic. De asemenea, cercetarea propriu-zisă a periodicelor, a arhivei, necesită mult timp și
cheltuială. Este necesară o bună colaborare cu familia Părintelui Bălașa, pentru a se obține acordul necesar
studierii acestei arhive.
Cu aceste modeste propuneri și observații, îmi exprim speranța că se vor găsi oameni de bine, care să
facă ceva concret din cele menționate mai sus.
Unicitatea culturii trace,

promotorul ortodoxiei vizionare
Profesor de Istorie
Licențiat în Drept și Științe Juridice
Margareta Cristian
Motto:
A. ,,S-a stins feciorul Calliopei, Orfeu, mândria lui Oiagru!
Bistoniene și-au stropit cu lacrimi părul lor bălai;
Însângerându-și toate brațul cu dese-nțepături de ac,
Pe încâlcitul păr de trac cenușă multă și-au turnat.
Ce trist ați suspinat apoi alături de licianul zeu cu harpă,
Apoi ați izbucnit în plâns, voi, muze de meleag pieric,
Pe stinsul cântăreț bocindu-l! Se tânguiau stânci și stejarii
Odinioară fermecați de lira lui cu dulce viers.
DAMAGETOS sec. III î. Ch. - Antologia palatină, cap.VII, vers.10
B. ,,Nici stânci și nici stejari de acuma nu vei mai fermeca, Orfeu,

Jivine fără de stăpân n-or mai veni să le încânți;
Nu vei mai adormi furtuna, nici grindina potopitoare,
Nici viscolul stârnind zăpezi, nici vuietul hainei mări
Căci ai pierit! Amarnic plânse nemângăiatele copile
Ale MEMORIEI, dar vai și CALLIOPE, mama ta!
Bocim că moartea ne răpește copiii, când nici zeii înșiși
Nu pot scăpa feciorii lor de coborârea în INFERN.
ANTIPATER din SIDON sec. II î. Ch - Antologia palatină, cap.VII, vers. 8
Secolul VI î. Ch. se caracterizează printr-o reală ,,Renaștere” a antichității. Personaje competente și

capabile dezvoltă nuclee de civilizație care înfloresc în identitatea lor desprinsă din cunoașterea universală a
aceleiași școli, ȘCOALA TRACĂ. Conform informației recente ,,CULTUL LUI ARES” ( și aici nu este vorba
de un zeu anume n. n. ) a fost adus în Grecia din TRACIA”. Cultul lui ARES este o școală prin care se
implementează următorul supraconcept: ,,NAȘTEREA DIN SOARE ESTE CREȘTEREA ȘI DESCREȘTEREA
LUMINII SOLARE ÎNTR-UN AN”
ORFEU, APOLO, ARTEMISA, DELPHI, EURIDIKE, DIONYSOS – BAHUS, BACANTE, BISTONIENE,
TATUL, PERPERICON sunt nume care ne duc direct la școala lui Orfeu, fiul CALLIOPEI – muza vocii
frumoase și al regelui OIAGRU.
Foto.1. Templul lui Orfeu din TATUL, Bulgaria
Orfeu a fost adept și preot al lui Apollo, cel care vindecă cu lira și LUMINA. Orfeu având o voce foarte
frumoasă, moștenită de la mama sa reușește să aducă alinare și să vindece acompaniindu-se la harpă.
Foto.2. Orfeu cu harpa (de pe internet)
El a avut mulți adepți care au colindat lumea și s-au stabilit într-un loc tainic, unde și-au făcut adăposturi
rupestre, la ORHEI în MOLDOVA, la est de râul Prut.
Foto.3. Localitatea ORHEI (ilustrația de pe magnet mărită)

Omenirea a păstrat în memoria colectivă, transmițând prin viu grai imnurile lui Orfeu, ceea ce a dus la
ridicarea nivelului spiritual al OM-ului. Imnurile lui Orfeu ating numeroase valențe ale cunoașterii umane cu
explicații simple care merg direct la inimă. Astfel întâlnim noțiuni de geografie, muzică, fenomene ale naturii,
istorie, psihologie și nu în ultimul rând inforenergetică, ultimul domeniu explorat în lume: Bulgaria, România,
Rusia etc. Duhurile diferitelor domenii ale cunoașterii universale care sunt invocate în imnuri sunt numite și
zeificate dându-li-se puteri, pe care , de alt fel, chiar le au.
Toată lumea cunoaște astăzi efectele benefice ale muzicii asupra sufletelor. Duhul muzicii era muza,
numită de Orfeu, MELPOMENE. TERSPICORE este muza care ne delectează cu dansul, TALIA aduce mai
multă bucurie serbărilor, fiestelor și sărbătorilor. EUTERPE ne dă plăcerea, URANIA ne informează despre
mersul stelelor, CLIO aduce gloria, iar POLIMNIA ne sprijină să aducem laude și adorare prin multe imnuri.
Iată cele nouă muze, entități de lumină care ,,au deprins inițiații cu datina divinei jertfe”. Orfeu le slăvește pe
muze și le cere ajutorul pentru schimbarea unei epoci cu alta. El este cel care ,,pune capăt unei epoci de mistere
sângeroase și orgiace care erau acelea dionisiace și încearcă, ca orice închinător a lui Apollo să introducă în
Tracia și apoi în Elada rituri mai pioase, mai blânde, fără sacrificii umane și fără orgii, și să îndulcească
moravurile oamenilor prin muzică și poezie, să le îmbogățească mințile prin introducerea unor principii
raționale” – le redă legătura cu DIVINITATEA, le redă LEGILE DIVINE.
Idei specifie vieții în trup sunt redate în imnuri. THANATOS, geniul morții adoarme atât sufletul cât și
trupul, spre deosebire de SOMN. Conform lui Socrate, sufletul începe să părăsească trupul începând de la
picioare și apoi din restul corpului până la cap, ca în cazul oamenilor buni.
Foto.4. Detaliu după Moartea lui Socrate, Luis David, 1787 (de pe coperta cărții Gândirea...)
Geniul THANATOS le curmă viața și tinerilor părând crud și nedrept oamenilor, dar ROSTUL vieții și
lungimea ei sunt hotărâte de ,,plăsmuirile cerești”. Totuși Orfeu îi cere să dăruiască oamenilor ,,o bătrânețe
fericită”.
SOMN-ul este fenomenul natural la care sunt supuse toate făpturile fie zei, fie muritori. Supraconceptul
cuprins în grafia cuvântului SOMN este următorul: ,,creșterea și descreșterea luminii solare într-un an în
armonie cu mama suntem noi.” Suntem supuși legii naturale prin somn: uităm și ne rupem de viața materială
ca și prin moarte, dar pentru puțin timp. Să ne amintim că pe vremea lui Orfeu oamenii erau mai aproape de
natură și aveau doar lumina soarelui și a focului.
Solul sorții este VIS-ul ,,prevestitor al omenirii”. El face comunicarea dintre suflet și minte dezvăluind
viitorul celor buni, care trăiesc împlinind Legile Divine. El prevestește atât binele cât și răul, dar numai celor
buni. Celor răi, orgolioși le trimite coșmaruri după mintea lor bolnavă, condusă de voința mândriei deșarte pe
care o afișează, iar nu după Legile Divine. Cei buni prevestindu-li-se întâmplările nefericite înalță rugi și aduc
ofrandă Divinității pentru ca suferința să le fie mai lină.
În urmă cu aproximativ 2000 de ani, î. Ch. trăia într-o țară numită Vechea Europă, într-o peșteră - Peștera
Muierii – o preafrumoasă regină fecioară, regina Hestia. Fiul Soarelui s-a îndrăgostitde ea. Atunci regina i-a
cerut să-i aducă o rază de soare pentru ca să își ajute suratele: fecioarele și babele împotriva frigului iernii. El
îi făgăduiește că îi aduce o rază de soare, însă va trebui să aibă grijă, să nu se stingă niciodată pentru ca cei
care au nevoie, să vină să ia foc. Hestia dă grija focului fecioarelor – VESTALE, dar mai era o condiție pusă
de Fiul Soarelui: să rămână regină- fecioară în toată viața pământească. ,,Frumoasa Regină Fecioară, Marea
Preoteasă Hestia a strămoților noștri pelasgo – traco – geto – daci cu soborul Muierilor, al Babelor conducea
regatul feminin Vechea Europă. Împreună au alcătuit un cod de legi ce s-a numit Codul Belaginelor sau Legile
frumoase, după cum ne informează în urma cercetărilor preotul Dumitru Bălașa. Acest cod de legi a stat la
baza regatului FEMINIA după cum ne informează Alexandru Busuioceanu fostul atașat cultural al României
la Madrid. El ne aduce documentele Sfâtului Isidor de Sevilla în studiul său Zamolxis.
Codul Belaginelor a fost folosit multe sute de ani și a inspirat mulți legislatori printre care și Orfeu.
Herodot, părintele istoriei ne vorbește despre traci și spune clar: ,,Neamul Tracilor este, după cel al Inzilor, cel
mai numeros din lume. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă Tracii s-ar înțelege între ei, el ar fi de
neînvins și după socotința mea, cu mult mai puternic decât toate neamurile.”
Neamul tracilor a fost numeros astfel încât a roit în cele patru zări, ducând cu ei Cultul Trac al Zeiței
Focului, Regina-Fecioară-Hestia, care cu timpul s-a transformat în Fecioara Maria.
Cu circa 7-8 secole înainte de Hristos conform preotului Dumitru Bălașa în studiul ,,De la Zalmoxe la
Iisus Hristos”, HESIOD – secolul VIII î. Ch., contemporan cu HERODOT, constatând că în lumea de limba
greacă pătrunseseră o mulțime de zei care nu aveau legătură unul cu altul a făcut ,,ordine”. A alcătuit o
genealogie fictivă a zeilor. Ea nu a avut nimic comun cu realitatea, și cu nemul din care zeița sau zeul
descindea. Astfel după teogonia alcătuită de preotul Hesiod toți zeii au fost trecuți ca fiind urmașii lui Cronos,
după cum la latini vor fi socotiți ca fiind urmașii lui SATURNUS.
Vatra zeiței s-a păstrat în toate sanctuarele de formă rotundă. Prin secolul al XIII-lea î. Ch. Hestia
transmite legile focului cel blând din vetre pe care ei își găteau hrana lui Zalmoxe, celui mai vrednic bărbat.
Acest foc era focul purificator de molimi, era focul ce dă în timpul nopților lumină și iarna ocrotește de geruri.
Cum este flacăra de pură, așa urma să fie și căminul: curat și neatins de intrigi, înșelăciuni sau dușmănie. Vatra
sau căminul îi unea în jurul ei pe membrii aceleiași familii. De aceea oamenii au hotărât ca ORAȘ-ul să aibă o
vatră a sa, unde să ardă focul sacru. Zamolxe cere permisiunea Hestiei să scrie Belaginele. Contemporani cu
ZALMOXE, alți inițiați ZARATHUSTRA și MOISE intră în CRONICA ACAȘIKĂ și primesc și ei în mod
telepatic LEGILE.
Transmiterea tăinuitelor Belagine a făcut să apară noi preoți și preotese slujitori ai ,,Legilor Frumoase”.
În secolul al VI-lea Orfeu ne transmite chiar că ,,preoții cu slujirea tainei aduc prosperitate, gând bun și o inimă
curată.” El continuă și spune că Hestia era ,,ca tinerețea fremătătoare plină de sănătatea care este dorită de
toți”. Părintele Arsenie Boca ne lasă în acest sens chiar o carte cu titlul ,,Ridicarea căsătoriei la înălțimea de
taină”. Taina este că nu numai sufletul poate rămâne tânăr ci și trupul ființei armonioase OM-ul = cel care
împlinește legile cu răbdare întâmpinând atât cele bune cât și cele rele din viață cu aceiași stare. Răbdarea cu
înțelepciune duce la evoluție spirituală pentru că în acest domeniu nu se pot arde etapele.
OCEANUS este personificarea tuturor apelor care înconjoară pământul și OBÂRȘIA tuturor râurilor și
fluviilor, părintele nemuritorilor cât și a ,,muritorului neam de oameni”. Apa este purificatoare pentru zei, de
aceea este invocat Oceanus de către ,,truditorii ce sunt în slujba LUMINII” (n.n.) și aduc jertfă de fructe, miere,
mied, lapte etc. așa cum i-a învățat Orfeu.
ZEFIRII sunt vânturi atotzămislitoate care cu mângâierea lor blândă liniștesc sufletele așa cum în timpul
Sfintei Liturghii lumina zămislită de rugăciunea în comun sparge norii și apare strălucirea Soarelui. Sunt foarte
mulți zefiri când toată suflarea se trezește la viață urmând plăsmuirile cerești în anotimpul primăverii.
Este foarte înteresant și frumos faptul că descoperim în imnurile lui Orfeu VÂNTUL DE LA
MIAZĂNOAPTE. Noi îl cunoaștem sub numele de Crivăț, însă nu știm cine i-a schimbat denumirea, sau cine
a vrut să ascundă adevărata noastră identitate de HIPRBOREY, CAPNOBAY, SOLOMONARI OAMENI CU
PUTERI DIVINE. Grație imnurilor lui Orfeu ne recăpătăm o parte de identitate a oamenilor născuți pe
pământul unde se află AXIS MUNDI. Vântul de la Miazănoapte este BOREAS: ,,bucuria armoniei soarelui
este nașterea prin creșterea și descreșterea luminii soarelui în an”. Boreas dă numele Emisferei noastre nordice,
iar HIPERBOREA este lumea celor cu cea mai înaltă spiritualiate de pe planetă.
,,Vânt furtunos, răscolitorul întinsului văzduh al lumii,
Boreas ce ne-ngheață, vino din Tracia înzăpezită,...”
Este invocat duhul lui Boreas să alunge norii pentru ca să strălucească iar Soarele.
ZEIȚA THEMIS este tot o ,,fiică a luminii”; este prima care a văzut în duh darul profeției. Este prima
proorociță, sibilă de la Sanctuarul din Delphi. Acest sanctuar este făcut după modelul atlanților. Sunt douăzeci
și patru de asemenea sanctuare plasate în diferite puncte ale TERREI, unele la suprafață, aletele în peșteri. În
ROMÂNIA sunt mai multe, cel foarte cunoscut este cel de la SARMISEGETUZA. În Bulgaria cel de la
PRPERIKON este considerat Machu- Pichu Europei.
Preoții au numit-o pe prezicătorea le la Delphi, THEMIS pentru ca să dea viață supraconceptului încifrat:
,,Tatăl Hristos este mama de la Solstițiul de Iarnă prin creșterea și descreșterea luminii Soarelui în an” după
care creștinismul a plasat Nașterea Mântuitorului la Solstitiul de Iarnă.
,,Mulți chemați puțini aleși”, pentru că arzâdu-se etapele în preoție s-a propagat o informație eronată
care atrage energii inferioare și duc la îmbolnăvirea minții, apoi a trupului și grăbesc sosirea lui THANATOS.
AURORA este momentul astral când noaptea pleacă lăsând loc zilei, iar norii albi, pufoși sunt auriți de
razele soarelui nerăsărit, atunci când orice făptură pământeană se bucură de o nouă zi. Bucuria unei noi zile
pune stăpânire pe întreaga suflare. Inițiații se energizează pentru că ei cunosc taina Aurorei. Este momentul
când se recomandă în ortodoxie împlinirea rugăciunilor de dimineață.
Cele nouă muze, amintite mai sus, au deprins inițiații cu datina jertfei divine. Muzele sunt fiicele
ZEIȚEI-MAMĂ, fiicele MNEMOSYNEI sau MEMORIEI cu tatăl ,,cel cu glas de tunet”- ZEUS. Numite cu
dedicație pentru fiecare domeniu din cunoașterea universală din mintea specifică oamenilor de atunci, muzele
sunt ființe de LUMINĂ. Ele ,,sădesc virtutea în fiecare tânăr și satură sufletul inspirând gânduri curate, pure”.
DAIMONUL, ÎNGERUL PĂZITOR- lumina din noi ,,aduce bogăția când intră vesel într-o casă”, pentru
ca apoi să pornescă din nou în căutarea vieții vii.
DIONISOS este același cu BAHUS. În sanscrită BAHUSA înseamnă scroafă, BAHUS=porc, iar numele
și l-a meritat datorită faptelor lui prin rituri sâgeroase și orgiace. Deși nu ne face cinste este un zeu local.
Schimbând riturile, făcându-le mai blânde și mai înălțătoare ,,Orfeu trece drept întemeietor de cult
pornind de la Dionysos, ajungând la Apollo, printr-o luminare rațională a străfundurilor întunecate ale
instinctelor și pasiunilor inferioare, în care s-a ajutat enorm de puterea muzicii și a poeziei” după cum ne
relatează Zoe Dumitrescu Bușulenga în prefața de la Imnurile lui Orfeu.
Astăzi ne putem bucura vizitând Templul lui Orfeu de la Tatul, Bulgaria nu foarte departe, în sudul
orașului Ruse. Acolo vestitul templu săpat în piatră are pentru eternitate nișele unde merituoșii primeau
inițierea, bărbații ca și femeile în mod echitabil. Perperikonul este foarte întins și încă se decopertează. Este
fenomenal ce trăiri poți să ai pășind pe locurile marilor inițiați ai lumii trace.
BIBLIOGRAFIE
I. Izvoare și instrumente de lucru (documente, enciclopedii, cronici, colaboratori străini):

a) Antipater din Sidon, Antologie palatină
b) Balaci Anca – Dicționar mitologic greco-roman, Trustul Editorial Lider-Ed. Orizonturi,
București, 2008
c) Claude Mosse – Procesul lui Socrate, Ed. Orizonturi, București, 1996
d) Damagetus – Antologie palatină
e) Ghimbutas Marija, Cultură și civilizație, Ed. Meridiane, București 1989
II. Lucrări generale:

1. Bălașa Dumitru – De la Zalmoxe la Iisus Hristos, Ed. Cuget Românesc, Bârda, 2005
2. Busuioceanu Alexandru – Zamolxix, Ed. Meridiane, București,
3. Iosif C-tin Drăgan – Noi, tracii, Ed. Scrisul românesc. Craiova, 1976
4. Orfeu – Imnuri, În românește de Ion Acsan, Cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu Bușulenga, Ed.
Univers, București, 1972
5. Pohoață Gabriela – Gândirea filozofico-juridică în texte, Ed. Prounuversitaria, București, 2008
III. Ilustrații:
a) Orhei
b) Tatul
c) Orfeu cu Harpa
d) Moartea lui Socrate
Schiță de istorie antică românească inedită

Referințe minimale
©Dumitru Ioncică
Teritoriul actual
România actuală are o suprafață de 238.397 kmp și este situată în emisfera nordică, la intersecția paralelei 45°
latitudine nordică și meridianului de 25° longitudine estică.
JALOANE PREISTORICE
Dovezile arheologice din ultimii 50 ani și alte izvoare istorice narative inedite din sec.XIX-XX atestă
următoarele:
• cea mai veche prezență în Europa a omului preistoric se află în arealul românesc: desenele rupestre din
peștera Coliboaia, jud. Bihor, datând de peste 35 milenii, descoperite în anul 2010 (Viorel Lascu, Aurel
Chiriac, Călin Ghemiș) și confirmate de o echipă de paleontologi francezi specializați pe ursul de peșteră, în
arta de peșteră și preistorie (Marcel Meyssonnier, Valérie Plichon, Françoise Prudhomme, Jean Clottes și
Bernard Gély).
CULTURI NEOLITICE
Cultura Cucuteni
•săpăturile germanului Hubert Schmidt, în 1884 în zona de nord –est a țării au scos la lumină un habitat mai
vechi decât Sumerul cu o suprafață de peste 35.000 km pătrați în zona Cucuteni – Tripolie - în Ucraina de azi
(mileniul 6 î.Hr.): locuințe etajate, ceramică pictată de o extraordinară valoare, podoabe din aur, unelte de
vânătoare.
Cultura Gumelnița
•este una din cele mai strălucite civilizații neolitice de la jumătatea mileniului cinci î.Hr. răspândită în
Muntenia, Dobrogea și sudul Basarabiei și cuprinde așezări, locuințe, sanctuare, unelte, ceramică neagră, piese
de cult din aur, podoabe din aramă .
Cultura Turdaș.Tăblițele de la Tărtăria

•Tăblițele au fost descoperite în 1961 de către profesorul clujean Nicolae Vlassa și au fost datate în jurul anului
5300 î. Hr. de cercetătorul german Harald Haarman. Inscripțiile de pe tăblițe constituie în opinia unor
cercetători de certă reputație cea mai veche scriere din Europa (Marco Merlini “La scrittura è natta in Europa”
(Scrisul s-a născut în Europa?) Editura Avverbi, Roma, 2004). Mulți savanți americani, ruși, englezi sugerează
că sumerienii au emigrat spre Orient din spațiul carpato-danubian.
•condițiile geo-climatice și zăcămintele de sare au permis dezvoltarea unei civilizații de tip pastoral încă din
perioada neolitică, iar pe la mijlocul mileniului 4 î.Hr se înregistrează prima mare roire din zona carpato-
danubiano-pontică spre est, în subcontinentul indian, conform cercetărilor efectuate de o echipă de la UCLA
– SUA condusă de Marija Gimbutas în deceniul 9 al secolului trecut (Gimbutas, Marija. The Civilization of
the Goddess The World of Old Europe San Francisco: Harper, 1991).
•astfel, arienii veniți din Carpați, au întemeiat în zona indo-iranică, celebra cultură vedică (RAPSON, E.J.
(edited by) The Cambridge History of India, Cambridge, At the University Press, 1922, vol I)
•trecerea de la civilizația pastorală la una de tip agrar s-a produs tot în spațiul carpatic la începutul mileniului
2 î.Hr. când au fost descoperite circa 3000 seceri de bronz (Enciclopedia de arheologie, vol.1).
Aceste câteva exemple au două trăsături comune: sunt autohtone și sunt unice. Ele arată că în spațiul
carpato-danubian, spre deosebire de restul Europei, s-au produs toate actele esențiale premergătoare
civilizației europene de mai târziu, iar în tabloul general al istoriei umane, calitatea acestui spațiu este
aceea de donator.
ISTORIA OAMENILOR ȘI A FAPTELOR

Cercetările genetice efectuate între anii 2004-2008 la Universitatea din Hamburg de o echipă condusă de dr.
Alexander Rodewald, pe artefacte din mileniul 4 î.Hr până în zilele noastre, demonstrează, cu o marjă de eroare
zero, identitatea populațiilor din arealul românesc, nordul Italiei și zona actuală a Anatoliei
Geții - poporul biblic din care se trag românii

Locuitorii primordiali ai acestui spațiu, care în antichitate era mult mai mare, erau geții, iar numele lor
vine de la Geter, descendent potrivit Genezei, din Aram fiul lui Sem, la rândul său fiul lui Noe. Dintr-un alt
frate al lui Geter, Messa, au provenit massageții, locuitori ai regiunii Mezia din nordul și sudul Dunării, numiți
și traci de către greci, adică cei din nord.
În funcție de loc și de timp îi aflăm sub mai multe nume: sarmați, sciți, gepizi, daci, ostrogoți, vizigoți.
Herodot afirmă că geții sunt după inzi, cel mai numeros popor al antichității, astfel că îi vom regăsi în
cele mai neașteptate locuri, în nordul și estul european, la Marea de Azov, în zona Caspică, acolo unde regina
masageților, Tomiris, îi va tăia capul cuceritorului Cirus cel Mare, în toată Asia Mică, în India și Pakistan.
Cercetări efectuate de arheologii turci în Munții Taurus, la Nemrut Dagi, nu departe de unde a fost
localizată Troia, a fost descoperit un sit cu statui uriașe de geți/daci, un oraș megalitic impresionant al
nemuritorilor daci.
Toate acestea, indiscutabil, urme ale masivei migrații din mileniul patru î.Hr., arată forța și capacitatea
de a dăinui ale acestui popor. Vom menționa succint câteva evenimente care, coroborate cu legendele și
mitologia, pot oferi un tablou inedit privind istoria antică a lumii mediteraneene și pontice.
Cei patru Hercule

N-a fost doar unul.Hercule Grecul a fost ultimul căruia îi vor fi atribuite toate lucrurile făcute de ceilalţi
trei Hercule: Nino al Asiriei, libianul Dionisos şi Oros Egipteanul și aceasta deoarece, într-adevăr, acest
Hercule a fost o extraordinară căpetenie, primul care va ieşi din Grecia şi care va duce gloria în lume.
Balții și Amalii
Istoricul italian Carlo Troya, ca și Iordanes, îi menționează pe balți și pe amali, ajunși mai târziu ostrogoți
și vizigoți ca pe două dinastii care au influențat puternic soarta Imperiului Roman ca și configurația etnică
viitoare a statelor europene. Ei bine, originile acestora apar mult mai concludente în viziunea unui alt istoric
italian, Nicolò Zeno, care îi plasează pe geți într-o genealogie mitologică confirmată apoi în istoria verificabilă.
Simplificând cât se poate, printre succesorii lui Filimer - getul a fost și o copilă numită Ilea, “care trăia
într-o peșteră şi era adorată drept zeiţă”. Din legătura acesteia cu Hercule Egipteanul, Oros Hercule, au luat
naștere patru copii: Agatârs, Tusco, Gelon și Scita. Plecând, Hercule i-a dăruit Ileei, care devenise regină a
geților, un arc și o centură - care pe atunci se numea Balteu- sfătuind-o să lase regatul băiatului care, ajuns la
vârsta bărbăției, ar fi în stare să tragă cu arcul și să-și încingă brâul. Singurul care a trecut aceste probe a fost
Scita, care a devenit rege și a primit numele de Scita Baltul, pentru a nu fi confundat cu celălalt Scita, bunicul
matern.Urmașii lui Scita, care între timp cucerise toate teritoriile dintre Dunăre, Marea Germanică, Rin și
Marea Neagră, devenite, de atunci, Sciția, s-au numit Balți, iar descendenții lor, goți regali și sciți regali. Unul
din mulții săi copii, succesor al imperiului scit, va fi Hercule Alemanul. După moartea sa, descendenţii lui
Filimer - care se numeau Amali, vor ridica armele împotriva fiilor lui Hercule, numiţi Balţi. Războiul a fost de
lungă durată şi a avut atâtea pierderi şi de o parte şi de alta, încât pentru evitarea unei distrugeri totale, au
căzut de acord ca Balţii să rămână în Europa, iar Amalii în Asia. Aşa au rămas să trăiască în pace mulţi ani.
Interferențe egiptene. Amazoanele.Războiul din Troia

Să vedem cum mișcarea unor plăci tectonice ale istoriei pot da naștere la evenimente neașteptate.
O ambiție a faraonului Sesostris (probabil Ramses al II-lea) “care era foarte puternic, dornic de luptă și
de glorie” îl aduce pe teritoriile sciților și geților, dar este înfrânt și izgonit înapoi în Egipt. Efectul acestei
mișcări istorice este dublu. Pe de o parte, fratele său Armais, care încercase să profite de înfrângerea lui
Sesostris, este alungat din Egipt și se oprește în Grecia, unde devine primul rege la Argo. Pe de altă parte,geții,
după victoria asupra lui Sesostris, intră în Asia, distrug tot ce întâlnesc, dar, plăcându-le ținutul, își întemeiază
noi familii și rămân acolo, ceea ce are ca efect depopularea teritoriului din care plecaseră,unde rămân doar
femeile și copiii. Femeile, văzându-se singure, au pus mâna pe arme și s-au apărat. O încercare de reconciliere
pornită din partea femeilor și eșuată le adâncește frustrarea și le îndârjește și mai mult, astfel că devin o
societate de femei ostilă bărbaților, foarte violentă și eficientă. Imperiul amazoanelor, făcând parte integrantă
din istoria geților, va deveni extrem de puternic și înfricoșător și va fi implicat în multe expediții militare,
precum și în războiul din Troia care, dincolo de intriga matrimonială complicată, a reprezentat o înfruntare
între alianța getică (Priam și regele get Telef) și greci, în care un rol decisiv l-a avut Hercule Grecul care
primește de la regele Euryststeus ordinul de a extermina Familia Balților și de dezarmare a amazoanelor. cu
balții nu reușește, iar cu amazoanele decât parțial.
După războiul troian, Eneas, nepotul regelui get Priam, rătăcește prin Creta și la un moment dat debarcă
în peninsula italică unde întemeiază, în Latium, Roma; acum începe o nouă pagină în istoria umanității, dar și
în istoria geților.
ZAMOLXE ȘI INTRAREA ÎN ISTORIE

Pentru geți urmează o perioadă de pace și așezare de aproape un mileniu care poate fi considerată
perioada de aur a neamului nostru. Odată terminat războiul din Troia, geții l-au avut ca prim înțelept pe
Zamolxe, adorat de ei ca zeu. El i-a învățat pe ai săi traiul stabil și a dat acestei națiuni legile de bază, precum
și multe și grandioase cunoștințe.După dispariția sa, va fi considerat zeu și la fiecare cinci ani i se va sacrifica
câte un un sol. Trăind după învățătura lui Zamolxe, geții se guvernau ca republică, pînă în vremea lui Darius
când peste geți domnea Antiregir, lăsat acolo de Tomiris înainte de a pleca în Asia.Expediția numeroasă a
regelui persan, pe jumătate eșuată, ca și aceea uriașă a lui Xerxes care i-a urmat, încheie total negativ episodul
persan în istoria geților.
Un eveniment memorabil este deturnarea unei intervenții militare a regelui Filip al II-lea al Macedoniei,
tatăl lui Alexandru Macedon asupra cetății Udisitana, nu departe de Tomis, când preoții zamolxieni, Piii,
îmbrăcați în tunici albe și cântând la citere și alte instrumente, îi determină pe atacatori să anuleze atacul și să
elibereze prizonierii pe care-i luaseră în alte localități. Relațiile cu macedonenii nu sunt foarte prietenoase.
Nici în timpul lui Alexandru nici după. Se poate menționa prădarea de către geții conduși de Sitalces a
provinciilor macedonenilor lui Perdica, unul din succesorii lui Alexandru.
Credința geților
Geții erau uniteiști; credeau într-o divinitate a cerului al cărei nume nu-l puteau rosti și la care nu aveau
acces. Intermediarul între oameni și această divinitate era un profet al acestei divinități și se numea Zamolxe,
și el un om-zeu. Principalele trăsături ale credinței zamolxiene erau nemurirea sufletului, resemnarea în fața
morții, grija de a onora pe eroii și pe înțelepții națiunii lor. Aceste caracteristici sunt remarcate și de Clement
Alexandrinul, iar unii filosofi compară doctrina creștină cu cea zamolxiană. Disprețul în fața morții îi făcea pe
geți să se avânte neînfricați în luptele conferea o forță spirituală care-i făcea să devină astfel de neînvins.
Clerul zamolxian era foarte riguros organizat, pe o structură pontificală piramidală. Era împărțit în două
caste, ctiștii - întemeietorii -care au în grijă problemele religioase, sacrificiile, judecarea unor pricini, educația
tineretului, sunt prezicători și buni medici care cunosc plantele de leac și poliștii- cei curați, care-i ajută pe
primii. Mulți trăiesc în peșteri și , prin meditație, capătă puteri speciale „de a călători printre nori”. Zamolxe
trăia în peștera sacră Cira unde erau niște edificii subterane construite după o artă proprie getică, denumită mai
târziu gotică.
Vorbind despre învățătura zamolxiană, Pitagora spunea: „Călătoreşte la geţi nu ca să le dai legi, ci ca să
tragi învăţăminte de la ei. La geţi toate pământurile sunt fără margini, toate pământurile sunt comune.”
Mai târziu, Deceneu, socotit al doilea mare înțelept al geților și care, în afara sfaturilor militare pe care
i le-a dat gloriosului rege,a început să corecteze legile lui Zamolxe făcând uitată parcă antichitatea lor,
adăugând altele noi a exercitat un rol civilizator asupra oamenilor „văzând că au și înzestrare naturală, i-a
învățat aproape toată filosofia căci el era maestru în această disciplină. Predându-le etica le-a domolit pornirile
barbare, învățându-i fizica, i-a făcut să trăiască în chip firesc după legi proprii pe care până acum le numesc
belagine avându-le scrise, instruindu-i în domeniul logicii le-a dezvoltat gândirea, făcându-i mai dezvoltați la
minte decât celelalte neamuri; arătându-le importanţa practicii i-a îndemnat să trăiască săvârşind cele mai bune
fapte, iar în domeniul teoretic i-a făcut să cunoască cele 12 semne ale zodiacului şi contemplând mersul
planetelor să stăpânească cunoştinţele astronomice, să ştie cum şi care sunt fazele în creştere şi descreştere ale
Lunii, cu cât depășește globul de foc al soarelui dimensiunea pământului, cu ce nume sau semne urcă sau
coboară pe cer din răsărit până în apus cele 346 de stele.…” Am citat din Getica lui Iordanes,§ 68.
Spiritul învățăturii lui Deceneu este materializat în sanctuarele de la Sarmizegetusa, adevărate minuni
ale lumii antice care oferă informații astronomice de o profunzime, complexitate și exactitate incredibile chiar
și pentru vremurile noastre.
Limba și scrisul
Limba geților nu putea fi latina pentru bunul și simplul motiv că geții sunt mai vechi cu milenii decât
latinii, iar latinii se trag din geți. Această limbă a fost creată și perfecționată de-a lungul unei istorii străvechi
potrivit nevoilor umane de comunicare. Ea s-a dezvoltat din arhetipuri, pe principiul economiei mijloacelor,
de la simplu la complex, de la concret la abstract, de la exprimarea directă la cea metaforică. În cartea sa
genială Limba română. Nașterea și falsurile istorice. Taina formării cuvintelor. Recuperarea etimologiilor
reale, Lucian Costi explică modul în care s-au născut cuvintele limbii române, cum fiecare parte a unui cuvânt,
morfeme-stem, cum le numește el, are propria semnificație, semantica finală a cuvântului fiind dată de sinergia
componentelor. Una din funcțiile majore ale limbii era cea de facilitare a memorizării și a pornit din nevoia
de a se transmite generațiilor în primul rând învățăturile religioase,formulele magice incantatorii, leacurile sau
sfaturile practice, iar această funcție implica un limbaj cu ritm și muzicalitate.
Unele mesaje erau secrete și pentru transmiterea lor era nevoie de un alfabet. Geții aveau un asemenea
alfabet. Învățatul olandez Bonaventura Vulcanius publică în anul 1597 cartea De Literis et Lingua Getarum
sive Gothorum în care precizează: „Despre vechimea și distincția neamului getic…s-au spus din abundență
multe cuvinte de către stimatul Iornandes; rămâne ca eu să adaug câteva considerații despre limba getică…
Iohannes cel Mare Gotul, arhiepiscop de Upsala, în a sa Istorie a goților și suconilor ne-a arătat literele getice,
ale căror forme de deosebită mărime mărturisește că stau la goți sculptate în peșteri și morminte, pe pietre care
fie înainte de potop, fie puțin după aceea au fost ridicate de puterea giganților, poate cu mult înaintea invenției
literelor latine …, geții și-au avut literele lor. El adaugă că alfabetul getic este al cincilea și ultimul alfabet
după cel ebraic, cel fenician pe care se bazează cel grec,cel latin adus de Nicostrata (sau Carmenta, mama
regelui Evandru), caldeean și egiptean și că, pe baza acestui alfabet, a tradus Ulfila Sf. Scriptură. Cartea
urmează să apară în curând și în limba română.
Constatăm că există asemănări semnificative între literele utilizate în tăblițele de la Sinaia. Reproducem
mai jos tăblița nr. 21 despre Zamolxe și cele două alfabete:
Imperiul dac al lui Burebista

Suntem aproape de sfârșitul vremii vechi. În fruntea geților vine Burebista, care creează o mare
confederație getică,pe nucleul actualului teritoriu național, un adevărat imperiu care se întindea de la Viena
până la Odesa,un pol de putere care-l neliniștea profund pe Cezar și îl obliga să-și facă planuri.
Deceneu, căruia regele Burebista i-a dat putere aproape regală, a realizat reforma statului și societății
geților ; a iniţiat ceremonialele sacre, i-a ales dintre oameni pe cei mai dotați şi i-a consacrat sacerdoţi ai unei
noi credinţe. Pe aceştia i-a numit pileaţi iar pe cei din popor capeluţi. Cu aceste regulamente i-a condus pe geţi
la cel mai înalt nivel de trai, la cele mai extraordinare obiceiuri. Ştiind că armele reprezintă nervul imperiilor,
le-a dispus practicarea exerciţiilor militare şi, alături de disciplină, le va insufla venerația pentru marile nume
ale străbunilor lor şi-i va pregăti din nou pentru cucerirea întregii Sciţii.
Imperiul lui Burebista era singura putere militară și economică din Europa în stare să rivalizeze cu
Roma. În plus, societatea dacilor era total diferită de cea romană prin componenta ei spirituală profundă și cu
valori sociale pozitive, care se deosebeau net de idolatrismul și mercantilitatea societății romane.
În afara aurului, argintului, fierului, sării, avuția geților era constituită și din imensele turme de vite care
le asigurau traiul zilnic și îmbrăcămintea. Având o asemenea bază, economia geților era dependentă de ciclurile
climatice naturale. Păscutul și iernatul animalelor era favorizat și de configurația armonică a teritoriului, munte,
deal, vale. Proprietatea era obștească. Societatea geto-dacă nu avea sclavi. Toate acestea au generat o
spiritualitate națională rafinată și durabilă.
Iată cum caracterizează regatul lui Burebista un mare istoric francez:
De la Viena la Odesa, imperiul dacilor stăpânea cele mai importante vaduri de comerţ, ca şi
pământurile cu solul şi subsolul cel mai bogat din Europa Centrală. În jurul lui Burebista (“el nu fu niciodată
învins”) şi al lui Deceneu dacii delirară de entuziasm şi de încredere în puterea lor, vreme de trei
decenii.(Camille Jullian, Histoire de la Gaule, Paris, 1920-26,Popoarele vechi ale Europei).
Atât Cezar, cât și Burebista mor în același an, 44 î.Hr. Ambițiile romane se amână. Dezmembrarea
imperiului dac produce o substanțială roire, cu precădere în nord unde autoritatea romană nu exista. Deceneu
preia conducerea statului care se menține cu dimensiuni reduse.
Sfârșitul vremii vechi și începutul celei noi îi găsește pe geți într-o pace scurtă cu romanii.Este pacea
împăratului Augustus cauzată de începutul noii ere de minunile întâmplate de venirea Mântuitorului.
Începutul unui conflict perpetuu

Pacea nu durează mult. Conflictul fusese amorsat deja prin campania violentă a proconsulului roman,
generalul M.Licinius Crassus, care a avut un final de un crud și de neiertat simbolism: regele got Dapyx este
ucis în urma unei trădări, iar cei mai nobili dintre goți refugiați în peștera Cira, zidiți de vii acolo în anul 28
î.Hr.. Reamintesc că peștera Cira era, după Hesiod, locul unde se ascunseseră titanii în lupta lor împotriva
zeilor, dar și peștera meditației lui Zamolxe. Acesta este doar începutul. De acum încolo, istoria geților pe
care istoriografii romani îi vor numi daci va fi indisolubil legată de istoria Imperiului Roman.
Diurpaneu, un rege cu viziunea istoriei

Interesul pentru Dacia, mai pe înțeles, pentru aurul ei fusese manifestat încă de Cezar, după sângerosul
război din Galia care se soldase cu peste un milion de victime din partea învinșilor, războinici, bătrâni, femei
și copii. N-a mai apucat să-și vadă visul împlinit.
Dintre, împărații romani care s-au succedat la conducerea imperiului, mulți eraui cruzi, desfânați și
demenți. A venit Domițian, primul împărat care pretindea că se trage din zei, paranoic, megaloman și lacom.A
încercat să exploateze Germania într-o asemenea măsură, încât popoarele disperate îi cer ajutorul armat lui
Diurpaneu, regele dacilor. Acesta li se adresează principilor din Sciția și Germania pe care îi caracterizează la
un moment dat ca fiind consanguini, gândindu-se probabil că gemanii se trăgeau din scitul Hercule Alemanul.
Argumentul principal al lui Diurpaneu este de ordin moral. Cităm din Cărțile geților: “Motivele care vă vor
provoca pe voi la ofensivă şi defensivă sunt următoarele
Primul, pentru dreptatea cauzei, căci dacă ei vă atacă în casa voastră, cum puteţi să nu răspundeţi? Dacă
voi, fără să îi fi deranjat cu ceva, staţi liniştiţi în provinciile voastre, în acea ţară în care v-aţi născut şi v-aţi
hrănit, de ce să nu o apăraţi cu îndârjire? Iar dacă patria are întâietate asupra tuturor lucrurilor din lume, de ce
să nu vreţi, pentru aceasta, să vă înarmaţi şi să îi împiedicați pe cei care vor să v-o ia? Legile umane şi cele
divine vor ca, atunci când omul atacat se apără şi îşi ucide inamicul, acea crimă să fie considerată justă şi
legitimă; căci el nu atacă, ci rezistă, el nu lovește, ci se apără. “ Iar substanța pe care se bazează este virtutea
strămoșească: “Strămoșii noştri în schimb, în Asia şi Europa i-au învins pe cei mai puternici, iar femeile noastre
- atât de mare este forţa sângelui venit dintr-o excelentă stirpe - s-au impus cu atâta putere asupra tuturor
popoarelor din Orient, domnind în glorie, peste nenumărate provincii.“
Este de înțeles de ce ampla coaliție condusă de Diurpaneu asaltează și învinge armatele împăratului
Domițian și distruge pur și simplu cinci dintre cele mai renumite legiuni romane și îl obligă pe împărat să
plătească un tribut considerabil dacilor, deși acolo la Roma împăratul se lăuda cu o victorie.
Războiul dintre Traian și Decebal (101/102, 105/106)

Condițiile oneroase în care Domițian încheiase pacea cu dacii provocaseră o mare nemulțumire la Roma.
Imperiul Roman intrase într-o mare dificultate financiară și avea nevoie stringentă de aur. Aurul se afla în
Dacia,iar romanii plăteau tribut dacilor. Împăratul Traian, la foarte puțin timp după încoronare hotărăște o
expediție punitivă împotriva dacilor ca să calmeze spiritele la Roma. Scopul evident era jaful. Regele Decebal
reoganizase Dacia care se întindea acum de la Tisa până la Boristhene (Nipru), întărise sistemele de fortificații
și adunase mari comori și încerca să reînvie gloria lui Burebista și Deceneu.Totuși,dacii nu mai beneficiau de
alianțele anterioare, mulți din aliații de mai înainte ai lui Diurpaneu trecând acum de partea lui Traian care-i
ademenise cu promisiuni.
În plus, Traian beneficia,în afară de uriașa sa armată de 200 000 de oameni, de informații prețioase din
interior. Retorul din Bithynia, Dio Chrisostomul, exilat de Domițian, ajunsese în anturajul lui Decebal unde
aflase multe despre daci, iar la începutul campaniei din Dacia a trecut în tabăra romană devenind un sfetnic
prețios al lui Traian. În consecință, printre primele griji ale împăratului când a pus piciorul în Dacia a fost
defrișarea pădurilor periculoase de pe traseul văii Cernei ca să nu se mai repete fenomenul numit tapae.
Cuvântul acesta nu desemnează o localitate cum s-ar putea crede, ci un procedeu al țapinarilor care efectuau
niște tăieturi meșteșugite pe o anumită porțiune a pădurii, iar când erau atacați, prăvăleau copacii din partea de
sus care, printr-un efect de domino antrenau căderea fulgerătoare a tuturor trunchiurilor crestate, cu efecte
devastatoare asupra grupurilor înarmate aflate pe traseu. De asemenea, Traian a cunoscut din timp drumurile
și ascunzișurile dacilor și a ridicat în zonele nevralgice castre de apărare. Cu populația a practicat un șantaj
cinic ocupând drumurile de transhumanță vitale ceea ce a dus la blocarea turmelor și la disperare socială , astfel
că dacă n-a fost posibilă în primul război, victoria a venit în al doilea. În ambele războaie au fost distruse din
temelii și arse toate cetățile și fortificațiile dacilor. De fiecare dată când romanii se apropiau de sanctuare, dacii,
oripilați de sacrilegiu se retrăgeau imediat.Într-o cetate, la Sucidava (Celei) a descoperit-o pe sora lui Decebal
și a luat-o ostatecă la Roma. Printr-o trădare a grecului Bicilis, plasat mai înainte în anturajul lui Decebal de
Dio Chrisostomul, ascunzătoarea de sub râul Strei unde se afla aurul dacic a fost descoperită, iar romanii au
intrat în posesia unor bogății fabuloase. Surprins de o patrulă romană,Decebal alege să-și ia viața decât să fie
expus la Roma rușinii publice. Imperiul roman a fost scos din criză și a sărbătorit 123 zile victoria.
O parte din Dacia de circa 14% a devenit provincie romană. În jurul ei erau dacii liberi.
Toate acestea au lăsat urme de neșters în mentalul colectiv și comportamentul geților față de romani,
care se vor răzbuna chiar și peste sute de ani.
Decebal a realizat că nu va mai putea rezista mult în fața celei mai mari concentrări de forţe a Imperiului
Roman din întreaga sa istorie, şi-a adunat sfetnicii din casta sacerdotal-regală a sarabilor, din care proveneau
regii şi sacerdoţii geţilor, şi le-a cerut să jure că nu vor lăsa răgaz Imperiului Roman până nu-l vor distruge,
până nu vor rade Roma de pe faţa pământului.
Este tulburătoare mărturia “la cald” a contemporanului Pliniu cel Tânăr despre importanța acestui război
și tragismul destinului lui Decebal:
Foarte bine faci că te pregăteşti să scrii despre războiul cu dacii. Căci unde mai găseşti un subiect atât
de actual, atât de bogat, atât de vast, în sfârşit atât de plin de poezie şi, cu toate că faptele sunt adevărate, atât
de fabulos? Vei vorbi despre schimbarea albiei unor fluvii, despre tabere cocoţate pe munţi prăpăstioşi, despre
un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu-şi pierde deloc nădejdea; şi pe deasupra despre
sărbătorirea a două triumfuri, unul pentru prima oară asupra unui popor până atunci neînfrânt, celălalt –
pentru ultima oară. O singură, dar extremă dificultate, şi anume că este o teribilă cutezanţă să te măsori cu
aceste fapte în poezie, chiar pentru talentul tău, care poate atinge totuşi sublimul şi poate să se ridice până la
înălţimea celor mai măreţe opere... (Pliniu cel Tânăr,Opere complete, Ed. Univers, 1977)
La începutul campaniei, Traian avea două opțiuni: transformarea Daciei într-un stat clientelar sau într-
o provincie supusă Romei. A ales a doua opțiune care mai târziu a fost criticată de Hadrian, succesorul lui.
Acesta considera că Dacia era mai utilă imperiului ca un stat clientelar care putea să-i apere frontiera nord-
estică decât ca provincie care crea romanilor multe vulnerabilități, așa cum s-a și dovedit în fapt.
Pus în fața revoltelor și hărțuielilor interne și a atacurilor dacilor liberi, Hadrian a intenționat chiar în
primul an de domnie să se retragă din Dacia, dar s-a mulțumit până la urmă doar cu distrugerea podului de la
Drobeta.
Iată cum caracterizează marele istoric italian Carlo Troya situația Daciei și a triburilor înrudite care o
populau în anul 107:
Eu, deci voi împărţi în două istoria getică. Voi numi geto-dacisci pe toţi care au intrat sub stăpânirea
romanilor; şi geto-daci pe ceilalţi, care au rămas liberi timp de 170 de ani câţi au trecut de la cucerirea lui
Traian până la părăsirea Daciei de către împăratul Aurelian. Atunci daciscii s-au reunit cu geto-dacii, de
acelaşi neam şi toţi s-au numit goţi, ca efect al unei uşoare mutaţii în pronunţie, nu diferită de cea în care mesii
s-au numit misi şi bastarnii a devenit basterni; tot după cum aceiaşi daci, după Strabon, s-ar fi numit davi sau
dai. Această schimbare de pronunţie pare a fi început în Tracia… este necesar să amintim numele celor 15
popoare indigene pe care însuşi Ptolemeu geograful, scria, puţin după cucerirea lui Traian, că ar fi cuprinse în
Dacia Romană şi deci ar fi devenit supuşi ai Imperiului. Aceste popoare erau: 1 - Anarţii; 2- Teuriscii; 3 -
Cistobocii; 4 – Prendavensii; 5 - Ratacensii; 6 - Caucoensii; 7 - Biefii; 8 - Buridensii; 9 - Cotensii; 10 -
Albocensii; 11 - Potulatensii; 12 - Sensii; 13 - Saldensii; 14 - Ciagisii; 15 - Piefigii.
Limba latină în Dacia, o imposibilitate!

Romanii nu și-au impus niciodată limba în provinciile cucerite, cu atât mai puțin în 14% dintr-o Dacie
populată de un neam mândru și războinic. Politica lor era mai degrabă fiscalitatea, ca să utilizăm un termen
blând. Ei au stăpânit, de exemplu, Iudeea timp de 800 ani și n-au lăsat acolo nici o urmă lingvistică. Chiar
dacă voiau, nu aveau cum pentru că limba latină nu era utilizată decât în administrație, iar în teritoriul roman
propriu-zis, adică în Peninsula Italică , prin secolul 1 î.Hr. nu se vorbea latina decât în Latium cam 5% din
teritoriul peninsulei. Supunerea de către Roma a neamurilor peninsulare și extrapeninsulare s-a soldat cu
extinderea vorbitorilor de dialecte. În secolul I î.Hr. gloria latinei din vremea clasicilor dispăruse iar acum
aceasta devenise o limbă aproape nevorbită. Reamintim că Ovidiu, Juvenal, Petronius remarcau cu amărăciune
acest lucru Într-o satiră, Juvenal, cam prin 120 d.Hr. le reproșează doamnelor din înalta societate că nu au
habar de latină: Doamnelor, nu vă simțiți rușinate să ignorați latina?. Sunt multe exemple de acest fel.
Fiind în minoritate chiar în imperiu, latina nu putea avea succes în provincii. Pe toată întinderea
Imperiului Roman se vorbea barbaricum, o lingua franca mult anterioară latinei și foarte apropiată de limba
vorbită de daci date fiind antecedentele istorice. Populațiile din Peninsula Italică erau formate din latino-faliscii
migrați spre sud în mileniul II î.Hr. din zona mijlocie a Dunării locuită de geți și din etrusciii veniți mai târziu
din Lydia (Asia Mică), de origine tracă.
Ignorând aceste circumstanțe dovedite, istoricii români vin cu o poveste abjectă, lipsită și de sens și de
inteligență, cu mamele dace ce–și alintau copiii făcuți cu năvălitorii, în limba paternă.
Este necesară precizarea că această ciudată ipoteză, de interes istoric momentan, s-a născut cândva în
secolul al XVIII-lea când autoritatea papală era vie și de temut iar limba latină era moartă și foarte cultivată.
Fără să ne depărtăm de adevăr putem spune că latina a avut succes mai mult moartă decât vie.
Revenirea amalilor și a balților

Am văzut cum au luat naștere aceste familii în vremuri imemoriale. Asistăm acum la o revenire a
acestora în primplanul istoric odată cu moartea lui Traian în 117.Reluăm comentariul lui Carlo Troya: Gapto,
întemeietorul neamului amalilor, dacă nu s-a sinucis în cursul ospăţului era desigur unul dintre Asi sau se-
mizeu, care nu s-a supus romanilor. Familia sa se numără printre primele în rândul geto-dacilor. Şi cea a
balţilor se distinsese; însă doar amalii au domnit asupra întregii naţiuni a geto-dacilor. Puţin după aceea şi
vizigoţii şi ostrogoţii au fost uniţi sub stăpânirea regilor Ostrogota şi Ermanaric din neamul amalilor.
Familia lui Gapto numără 17 generații de regi înregistrați istoric. Geții devin goți. Accidentul fonetic
s-a întâmplat în timpul împăratului Caracalla,când acesta îl ucide pe Geta fratele său cu care împărțea domnia
(212) și instituie o damnațio memoriae, o interdicție de pronunțare a numelui Geta producând un carnagiu de
20.000 morți
Nu mult după domnia lui Hadrian,Imperiul Roman intră într-o perioadă de criză. Apar primii împărați
de origine getică. Maximin Tracul este primul (235-238).Lista poate fi completată cu Regalianus, Constantin
cel Mare, Galeriu – cel care a vrut să schimbe numele Imperiului Roman în Dacia – chiar și Aurelian, autorul
retragerii romane din Dacia.
Dincolo,la hotarele provinciei Dacia, apar și se dezvoltă regatele amalilor. În anul 244 se organizează
regatul lui Ostrogota care domnește atât peste ostrogoți cât și peste vizigoți. În anul 274 are loc retragerea
romanilor din Dacia, sub împăratul de origine getică Aurelian.
Imperiul lui Ermanaric cel Mare (332-376)

Scena istorică europeană cunoaște o schimbare radicală după plecarea romanilor din Dacia.Pe fondul
unei dezbinări a goților determinate în mare măsură de procesul de creștinare, împăratul Constantin îă atrage
pe goți înscriindu-i pe lista confederaților și prietenilor Romei.Totodată, intuind pericolele reprezentate de
barbari în zona dunăreană, împăratul Constantin efectuează o mișcare strategică și divide imperiul, o parte
mutându-l în Bizanț, într-o poziție geografică mai avantajoasă.Interesele imperiului trebuiau armonizate și cu
interesele creștinismului care impunea o rezolvare geopolitică. Roma încă idolatră, dar în curs de creștinare
urma să se ocupe de zona europeană mai familiară și care oferea facilități de administrare, iar noul centru,
Constantinopolul, ca putere emergentă, trebuia să răspundă provocărilor din Asia Mică, în primul rând.
Totuși, Roma arată multe vulnerabilități. Și este tot mai dependentă de mișcările goților. Are loc acum
o coagulare puternică a goților, atât a balților, cât și a amalilor, ostrogoți și vizigoți deopotrivă, sub geniul
militar al marelui Ermanaric. Acesta reușește să supună întreaga Germanie și Sciție – ne amintim precedentul
militar creat de Diurpaneu în urmă cu peste două sute de ani – cu nenumărate alte neamuri, apoi pe erulii din
zona Mlaștinei Meotide, pe veneți, anți și silani, adică pe sclavini, pe estii care trăiau de jur- împrejurul
Oceanului Septentrional astfel că împreună cu goții din Dacia eliberată și din ținuturile vecine întemeiază un
uriaș imperiu care va dura o sută de ani, definit de Zeno astfel: “Dominaţia sa era cuprinsă acum între 3 mări
Arctică – la septentrion, la miazăzi – Adriatica, Marea Majoră în Orient şi Rinul, la Occident. Pentru faptele
sale acesta poate fi echivalat cu Caesar şi Alexandru şi chiar putem să-l punem înaintea acestora, deoarece
el a învins cele mai feroce popoare ale lumii. “
Un asemenea conglomerat, construit pe geniul unui singur conducător, ține cât trăiește creatorul, apoi
se destramă, urmările fiind uneori mai importante decât imperiul. Așa s-a întâmplat și cu imperiul lui Ermanaric
după ce acesta, bătrân și rănit, cade răpus de săgeata hunului Balamber. Invazia hunilor grăbește această
destrămare.
Creștinarea vizigoților
Primele semne de creștinare a dacilor sunt menționate de Tertulian în 211 când îi laudă pe daci și
constată că unii dintre ei erau de acum creștini. Carlo Troya crede că Tertulian se referea mai degrabă la geto-
dacii din Dacia liberă unde misionarii creștini puteau pătrunde mai lesne.
Este de presupus că procesul s-a desfășurat discret de-a lungul timpului, însă convertirea unei părți a
goților la creștinism s-a produs în anii 323-331.
În anul 361 episcopul geto-got Ulfilla traduce Sf. Scriptură în limba getică sau gotică fiind prima carte
oferită la o dată certă popoarelor neromane din Europa.
În anul 376 sau 378 moare Ermanaric, iar întinsul său regat se dezmembrează. Sub presiunea hunilor,
ostrogoții grutungi, vizigoții tervingi și alte popoare geto-gotice obțin de la împăratul Valens permisiunea de
a se stabili în Tracia în schimbul convertirii la creștinism și trec Dunărea împreună cu episcopul lor Ulfilla.
Urmare perfidiei unor căpitani romani, goții întorc armele împotriva imperiului. Împăratul Valens este
ucis. În confuzia creată are loc un oribil măcel fratricid în rândul goților.
Întrucât, la sugestia arienilor (arienii din vremea creștinismului care sunt discipolii lui Arius din
Alexandria nu trebuie confundați cu străvechii arieni care au migrat din spațiul carpatic în India de Nord-Vest
în mileniul 4 î.Hr.), împăratul Valens închisese bisericile creștine din zona respectivă, predicatorii trimiși i-au
făcut pe vizigoți mai degrabă arieni decât creștini. Astfel, o intrigă de curte s-a transformat într-o mare greșeală
istorică ale cărei consecințe persistă și în ziua de azi
De aici încolo, într-o cronologie istorică, putem vorbi doar de creștinarea vizigoților pentru că ostrogoții
lui Ermanaric, unii dintre ei aflați deja în drumul spre Nord, încă nu se creștinaseră. Rămăseseră zamolxieni.
Efectele destrămării imperiului lui Ermanaric cel Mare

Modul în care evoluează scena politico – militară europeană în a doua jumătate a secolului al IV-lea,
aglomerarea de întâmplări, cum ar fi invazia hunilor, reacțiile contradictorii ale împăratului Valens, confuzia
din lumea goților implică multe întrebări și determină multe evenimente viitoare.
Prima consecință a fost migrarea și /sau rămânerea unei părți din ostrogoți în zona septentrională a
Europei.
Tot un efect al destrămării imperiului lui Ermanaric este și haosul pe care-l provoacă hunii în Europa.
Au existat totuși două ocazii de a-i opri pe huni. Prima a fost victoria împăratului Teodosiu împreună cu aliatul
și prietenul său, regele ostrogot amal Vinitarius, străbunicul lui Teodoric, care reușește, în urma unor lupte
grele, să-i învingă pe huni. A fost doar o victorie temporară, pentru că aceștia, conduși de același Balamber,
îi vor ataca pe ostrogoți și-l vor ucide pe Vinitarius reușind astfel și supunerea ostrogoților pentru mulți ani.
A doua ocazie a fost ratată de plano în anul 404. Întâmplarea a făcut ca Radagais, regele gepizilor, să se
afle în situația de a angaja o armată de circa 200.000 de soldați într-o bătălie în care i-a învins pe hunii lui
Attila, dar n-a fructificat victoria așa cum o cer legile războiului.
Oricum, timp de circa 80 ani, Europa va fi bântuită de invazia hunilor care-i vor supune pe o parte din
ostrogoți. În acest timp vizigoții și o altă parte din ostrogoți vor avea un destin comun cu romanii; clienți,
federați sau parteneri ai împăraților romani, ei vor constitui detașamente de protecție a granițelor imperiului
tot mai slăbit, dar nu vor fi niciodată prieteni. Relațiile vor fi fluctuante și de circumstanță.
Vom vedea cum, atât în nord, cât și în sud geții vor lăsa amprente puternice care vor dăinui în istorie,
ajungându-se la situația incredibilă dacă n-ar fi adevărată ca aproape toată partea de nord a Europei să se
numească Dacia:Polonia, Rusia, Lituania, Letonia, Estonia, Danemarca, Norvegia, Suedia,iar în Anglia dacii
să aibă drepturi egale cu anglii și saxonii prin decrete regale.
În partea de sud-vest, ostrogoții lui Teodoric cel Mare vor întemeia pentru prima dată în istorie un regat
getic în interiorul Imperiului Roman cu capitala la Ravenna, care va cuprinde aproape întreaga Italie. În Spania
, vizigoții vor da până la invazia maură 32 regi și doi sfinți, iar în Normandia vor pune bazele dinastiei ducilor
normanzi.
Aportul getic la configurarea civilizației europene de mai târziu a fost unul complex, pozitiv și profund;
pe lângă valorile sociale și spiritual cu care au venit de acasă, geții au mai oferit lumii o dimensiune culturală
certă : arhitectura gotică, un cadou ispititor și prodigios a cărui naștere a avut loc în Dacia danubiană.
Drumul spre nord al ostrogoților

O parte din geto-goții lui Ermanaric au ajuns la Marea Baltică și de acolo în Danemarca apoi în Suedia,
Norvegia unde s-au așezat, cu credința și rânduielile lor și pe care le-au numit pe toate Dacia. Câțiva au trecut
în Normandia, s-au creștinat și au întemeiat o dinastie a ducilor normanzi.
Migrația masivă s-a produs în intervalul 250-332 când daco-geții lui Ermanaric înaintează spre Baltica
și cuceresc Europa răsăriteană, împreună probabil cu mulți romani rămași în Dacia în căutare de chihlimbar și
blănuri prețioase. Cucerirea veneților, triburi slave de la Baltica, a estilor și a altor provincii răsăritene ale
Balticii au avut drept rezultat mutarea sediului Imperiului Geto-Gotic în zona de nord, așa cum în sud-vest
geto-dacii proveniți din Deceneu și Decebal sub numele de vizigoți dominau Spania, Gallia și Italia (c
ostrogoți). După moartea lui Attila, geto-dacii lui Ermanaric rămăseseră cei mai puternici pe țărmurile Balticii.
Eliberați de dușmanii lor, hunii, aceștia răspândesc în zonă limba, cultul și obiceiurile getice zamolxiene.
Sacrificiile în onoarea lui Zamolxe sunt semnalate în anul 517, pe vremea împăratului Anastasius, când aceste
obiceiuri încă nu dispăruseră.
Evident că vizigoții și ostrogoții formau doar o parte din poporul lui Ermanaric plecat din regiunile
Dunării. Cel mai mare număr de geți sau goți a rămas în vechile așezări de dincolo de fluviu, ca în timpurile
antice; o altă parte s-a revărsat în actualele regiuni ale Poloniei, Prusiei sau Scandinaviei.
Prima atestare a Daniei, adică Danemarca, sub numele de Dacia, are loc încă din anul în 435, iar
Procopius, în 517, îi menționează pe dani, adică danezii de astăzi la 498 și tot atunci pe gauti, un neam
gotic numeros, în Thule, adică în Norvegia, partea septentrională. Danii își îngroșaseră rândurile prin alianțe
confederate cu diferite triburi daco-getice care apăreau sau înaintau spre Baltica spre a face piraterie. Triburile
se numeau când osmani, când normanzi și au reușit să-i înglobeze pe vechii dani. Aceste fapte se află cu
prisosință fie din cronicile împăraților franci, de la Clovis la Carol cel Mare, fie din culegerile istorice.
Timp de aproape un secol, o multitudine de nume coexistă cu privire la locuitorii spațiului nordic: danii,
cu un rege, Godefridus, „Rex Danorum et Northmannorum” care poartă un război împotriva lui Carol cel
Mare la 808, danai, deni, britoni și normanzi, a căror prezență e mai veche de anul 772 și care sunt pomeniți
tot mai des în legătură cu fapte de distrugere și jaf; din 875 pirații normanzi sunt numiți geți.
Cu timpul aceste denumiri încep să se estompeze în favoarea celei mai frecvente care este Dacia.
Orașul ostrogoților din Suedia era Birka. Aici a venit în două rânduri Sf.Ansgar, Apostolul Nordului,
în misiune de creștinare, cu care ocazie a ținut două predici, în 831 și în 853.
Încep să apară vești în legătură cu Rollon, dacul care va deveni în scurt timp un celebru personaj istoric.
Acesta, născut în 845 în Dacia danubiană, fuge mai târziu în Scandinavia unde contele Meora îl adoptă
drept copil de arme. În 876 Rollon acostează în Anglia și se aliază cu Alfred cel Mare. Peste doi ani acesta
încheie un tratat Gotrun, regele dacilor din Iutlanda. Din acest tratat se știe că Danemarca, fără a-și pierde
numele, se numea de asemenea și Dacia, și mai ales, Iutlanda lui Gotrun. Tot Dacia se numeau și posesiunile
danezilor din afara Danemarcei, la fel cum Dacia se numea o parte din Suedia.
În 912 Rollon devine duce al Normandiei și va fi tatăl lui Wilhelm I Spadălungă din care s-a născut
ducele Richard I,viitorul rege britanic . Între timp Rollon se creștinează și se va face cunoscut prin sprijinul
generos pe care-l va acorda mânăstirilor normande.
Limba dacă la Baieux

Este extrem de interesantă mențiunea pe care o face Carlo Troya în legătură cu educația pe care o
primește ducele normand Richard I (932-996) ,nepotul dacului Rollon și fiul lui Wilhelm I Spadălungă. Tatăl
său era atât de atras de limba dacă, încât își trimite fiul la Baieux să fie educat de normanzi în idiomul dacic
Aşadar, Richard I învăţă Limba Dacică în Baieux şi îi urmă tatălui său, Wilhelm I, în fruntea Ducatului
din Normandia. Nu cred însă, că Limba Dacică din Baieux semăna cu cea vorbită de Vizigoţi, existând
diferenţe între Geţii ajunşi în Europa Occidentală cu multe secole înainte şi Daco-Geţii lui Rollo. Insă, atunci
când vorbea cu Vizigoţii, discuţia era inteligibilă, ceea ce nu se întâmpla cu Saxonii din Baieux şi cu cei rămaşi
în Germania. Idiomul Dacic al lui Rollo era necunoscut noilor săi supuşi, Romanii din Normandia. În timp ce
nici Rollo, nici Wilhelm Spadă Lungă, nu încercară să-şi propage idiomul, Theodoric şi Amalasunta, în Italia,
au optat pentru îndoctrinarea Romanilor în limba Gotică, iar printre aceştia se afla şi fiul lui Patrizio Cipriano.
Într-o scrisoare de-a lui Cassiodor către Senatul Roman, el spune că studiul acestei limbi plăcu cel mai mult
Amalasuntei, doctă în Latină şi Greacă şi încântată în a-şi etala bogăţia limbajului patriei: “NATIVI
SERMONIS UBERTATE GLORIATUR”
În jurul anului 1000 începe să scrie Dudo de San Quentin, cea mai validă autoritate în ce privește istoria
normanzilor care vorbește limpede despre originile dacice ale normanzilor veniți în Franța cu Rollon. De
asemenea, el a fost primul care a transmis informații despre Thor și despre sacrificiile umane făcute în cinstea
lui. Unele confederații din Europa orientală în anul 946 erau formate din daci, geți, alani, huni (câți mai
rămăseseră).
În legile lui Eduard Confesorul, care domnește în Anglia între 1042-1066, numite generic Lex
Danorum in Britannia sunt enumerați în mod ambiguu Dani, Daci și Guti ca făcând parte din regatul britanic.
Tot în 1066, Adam din Bremen aminteşte multe popoare de dincoace şi de dincolo de Elba, îndeosebi pe daci
şi pe goți, încă din vremurile antice.
Între 1100-1450, Carlo Troya citează, fără pretenția de a fi exhaustiv, cel puțin 50 de referințe oficiale
din diferite acte publice, istorii, cronici, registre, scrisori între autorități și nunții papale, bule papale și acte
regale în care numele Dacia apare ca autoritate în Danemarca, Suedia, Norvegia, de fiecare dată însoțit de
numele regelui respectiv, invariabil de origine geto-dacă, aceasta fiind o realitate curentă a timpurilor
respective. Toate referirile pot fi consultate în carte.
Vom menționa totuși opinia, oarecum exotică, a unui istoric cu mare autoritate, Gobelinus Persona,
autorul lucrării Cosmodromius, mort la 1418, despre adevărata Dacia de la Dunăre, așa cum era pe vremea lui
și așa cum fusese întotdeauna.
Gobelinus Persona detaliază lucrurile geografice de pe vremea lui şi ne aduce la cunoştinţă că vechea
Dacia se numea Rucia sau Russia la 1400. Rucia cuprindea parţial sau total Russiile Poloneze, numite şi
Rutenia. În acest areal dăinuia încă Goția, ca în secolul lui Theodoric şi al lui Iordanes; locuită în parte de
Valahi, descendenţi ai daco-geților .
Enea Silvio, viitorul papă Pius al II-lea, care călătorise mult în Nordul Europei ,afirmă la 1450 că, pe
vremea lui, Iutlanda se numea Dacia.: „Limba acestei Dacia sau Dania nu era înţeleasă de teutoni, or exact
teutonii erau cei care dădeau Danemarcei numele de Dacia… Dar toţi, e bine s-o repetăm, spune Carlo Troya,
prieteni şi duşmani, învăţaţi şi ignoranţi, papi şi regi, scriitori naţionali şi străini, până la Enea Silvio, au
împerecheat numele Dani cu cel de Daci. Aşa se auzea şi din gura poporului de pretutindeni. Or, aceste două
nume, nu sunt atât de asemănătoare ca sunet pentru ureche, cât ca scriere pentru ochi. …Ştiu că din aceşti
Valahi şi Transilvani de la 1450, Enea Silvio îi distinge pe Goții din Scandinavia, urmând spusele lui
Iordanes; dar el nu credea că s-a stins neamul daco-geților în locurile cucerite de Traian dincolo de Dunăre;
nici nu putea crede astfel, deoarece acei Valahi vorbesc şi astăzi, după mai bine de şaisprezece secole, o latină
coruptă. Şi tocmai aceasta se afirma de către Iordanes; respectiv că daco-geții lui Decebal nu erau decât goții
care, după Ermanaric s-au segregat în vizigoţii din Spania şi ostrogoţii din Italia. Cum se poate falsifica atât
de mult istoria popoarelor, aşa cum s-a făcut până acum?”.
Despre filiația getică a germanilor și scandinavilor aflăm și din tratatul istoricului francez Frederic –
Guillaume Bergmann Geții, scris pe la jumătatea sec.al XIX-lea care va vedea în curând lumina tiparului la
Editura Uranus. Bergmann este un spirit istoricește înrudit cu Carlo Troya.
Geto-goții în sud-vest
Oricât ar părea de ciudat, invazia hunică și raidurile vandalilor în Europa, crude și sângeroase în esență,
prin circumstanțele create au avut în final efecte geopolitice neașteptate determinând instalarea geților –
vizigoți și ostrogoți- în Spanii și Galii .
Dacă vandalii și hunii provocau prin incursiunile lor mari pagube și stârneau teama împăraților, goții nu
se lăsau mai prejos dar ei reprezentau tot timpul răul mai mic. După moartea împăratului Teodosie în anul 395
nu se mai plătesc stipendiile goților federați, încât Alaric din neamul Balților, invadează și pradă Macedonia
și Grecia. Cu titlu anecdotic, să amintim că, doritor de pace, Rufinus, prefect al pretoriului împăratului
Arcadie, acceptă să se îmbrace ca goții pentru a le intra în grații. La rândul său Alaric este învins în 402 de
patriciul vandal Stilicon la Pollentia și la Verona, dar în 408 se reîntoarce în Italia unde pradă Roma, nu ca
vandalii, ci mai cu măsură.
Amănunte din această perioadă vom afla în curând din opera lui Claudio Claudiano scrisă cu 150 ani
înaintea Geticii lui Iordanes, care va fi publicată anul acesta la Editura Uranus.
Distrugerea Romei. Tâlcuri
Întâmplarea a făcut ca tânărul împărat Honoriu să cadă pradă mașinațiilor omului său de încredere Stilico
Vandalul și să-l facă pe regele vizigot Alaric, altminteri prietenul și aliatul împăratului, să creadă că împăratul
este un trădător.În timp ce vizigoții dezarmați așteptau liniștiți să înceapă slujba de Paște sunt atacați prin
surprindere de trupele romane, în realitate de oamenii lui Stilico. Fără să bănuiască diversiunea pusă la cale
de vandal pentru a-i învrăjbi pe vizigoți, plin de furie, regele Alaric, se îndreaptă către Roma și o asediază și o
pradă în trei asalturi, cruțând doar bisericile. La întoarcere, în Calabria Alaric moare, iar vizigoții îi pregătesc
o înmormântare plină de tâlc. Cursul râului Buscento este deviat, iar Alaric este îngropat împreună cu multe
comori și bogății, apoi a fost reașezată albia râului, așa cum îngropaseră odinioară dacii comorile în albia
râului Strei. Regele nou ales Ataulf, se reîntoarce la Roma și o ia prizonieră, împreună cu multe avuții pe Galla
Placidia, sora împăratului Honorius, la fel cum făcuse Traian cu sora regelui Decebal în primul război cu dacii.
Luând-o apoi de soție, Ataulf renunță la dorința de a distruge Roma și de a construi în locul ei un alt oraș care
să se numească Goția. Să fie doar o coincidență cele două evenimente sau efectul unei memorii colective
reziduale?
După moartea lui Alaric (410),cumnatul său Ataulf, devastează și el Italia dar, sfătuit de împăratul
Honoriu, în anul 414 acceptă propunerea acestuia de a merge cu vizigoții săi în Gallia și Spania pentru a le
apăra de barbarii prădători. Nu pleacă singur, ci însoțit de Sigesariu, episcop got din școala lui Ulfila.
Imperiul vizigoților din Spania

Acesta este primul pas istoric al vizigoților în zona iberică a Spaniilor și în Gallia.
Imperiul vizigoților din Spania a fost de la început mare și puternic, de când Valia i-a izgonit pe vandali.
În luptele împotriva lui Attila, vizigoții au dat cel mai mare contingent de trupe, mai mare decât romanii și alți
barbari la un loc. Au dat Spaniei peste 30 de regi, mai mulți episcopi, printre primii fiind Sigesariu, discipol
al lui Ulfila, și chiar doi sfinți, Leandro și Sf.Isidor. Au fost regi puternici și reformatori, dacă e să-i amintim
în afara lui Valia, pe Teodoric din neamul Balților, Torismund, Sisebut, Chintilă și Vamba în timpul cărora
vizigoții au domnit exclusiv și s-au reconstruit orașe, castele, catedrale. Ultimul rege vizigot Rodrigo a murit
în 719 în luptele cu invadatorii mauri. Influența getică în Spania a fost profundă și s-a prelungit dincolo de
perioada maură. Calitățile geților erau atât de apreciate încât cel care țintea un titlu nobiliar trebuia mai întâi
să-și dovedească ascendența getică.
Reunirea goților. Refacerea hotarelor. Teodoric cel Mare (471-526)
După destrămarea regatului hunilor prin înfrângerea fiilor lui Attila, Arderic regele gepizilor se stabilește
în vechea Dacie, iar cei trei fii ai lui Vinitar, adică Valamir, Teodemir și Vidimer sau Vidimir din neamul
amalilor, se opresc cu ostrogoții lor, acum eliberați de sub huni, în Pannonia. În anul 456 se naște Teodoric,
fiul lui Teodemir, care va fi apoi regele Italiei. Din cei trei frați, Valamir moare într-o luptă cu suevii iar ceilalți
doi, Teodemir și Vidimer, își consolidează puterea locală. Dar armatele lor cărora războaiele le rezolvaseră
problemele de hrană și îmbrăcăminte, iar pacea începuse să le devină potrivnică, pun presiune pe conducători,
încât în anul 474 cei doi hotărăsc să se despartă. Vidimer pleacă în acea parte a Italiei unde împărat era
Glycerius, care l-a primit bine, i-a dat daruri și asigurări și l-a îndreptat spre Gallia unde stăpâni erau vizigoții,
rudele lor. Astfel se produce reunirea neamurilor gotice care, luând în stăpânire Galiile și Spaniile, le-au pus
sub jurisdicția lor pentru ca nimeni altcineva să n-aibă în ele vreo putere, ca să-l cităm acum pe Iordanes
(Getica,§284). Teodemir, la rîndul său, se îndreaptă cu fiul său Teodoric spre Constantinopol și în drum,
asediază Thessalonicul unde comandantul roman le oferă un tratat de pace. Între timp, Teodemir se
îmbolnăvește și înainte de a muri îi cedează prerogativele regale fiului său Teodoric. Împăratul Zenon îl invită
cu toate onorurile pe tânărul rege la Constantinopol, nu pentru mult timp, pentru că Teodoric cere împăratului
să-i permită să se întoarcă la poporul său care se afla stabilit în Illyricum. De acolo se îndreaptă spre Ravenna.
Urmează episodul cu Odoacru . După ce-l învinge și-l ucide pe regele torciling, Teodoric se instalează la
Ravenna unde domnește ca un strălucit rege al Italiei pe baza unei politici constante bazate pe supunerea
popoarelor vecine sau prin crearea unor alianțe și înrudiri. Pe fiica sa, Amalasunta o căsătorește cu un amal
din Spania, Eutharic, căsătorie din care se naște Atalaric, ultimul vlăstar al dinastiei lui Gapto. În imaginea de
mai jos avem mozaicul de la catedrala San Apolinario Nuovo din Ravenna, ctitorită de Teodoric. În scena
nașterii, cei trei magi sunt în costume de tarabostes daci, iar mironosițele sunt îmbrăcate în ii și catrințe
românești.
Regele ostrogot Teodoric știa că este de origine getică și era mândru de originea sa. El i-a comandat
senatorului Cassiodor o istorie a geților care a și fost scrisă în 12 volume, dar din pricini necunoscute s-a
pierdut astfel că Iordanes, secretarul său, și el de origine getică a scris compendiul De origine actibusque
Getarum – Despre originea și faptele geților în anul 551, carte care a rămas până în zilele noastre unul dintre
puținele izvoare istorice narative ale neamului nostru.
În Cărțile geților (N.Zeno) avem un portret succint și extrem de sugestiv al însușirilor proaspătului rege
barbar instalat la Ravenna: “Nemaiavȃnd nicio problemǎ de rǎzboaie, crescut de mic printre romani şi
conversȃnd cu aceştia lǎsȃnd de-o parte mȃndria specificǎ barbarilor, a ȋnceput să observe cu atenţie justiţia
şi să facǎ astfel ca Ravenna să devinǎ atȃt capitala ostrogoţilor sǎi, cȃt şi a italienilor. Şi pentru cǎ, aşa cum
am mai spus, oraşele italiene erau nelocuite din cauza mulţimilor barbarilor ce le devastaserǎ, cu vorbǎ
bunǎ,cu favoruri şi daruri consistente s-a gȃndit să ȋi ȋnflǎcǎreze pe aceştia de dorinţa de a se reȋntoarce
fiecare ȋn patria sa, ȋn special pe aceia care se retrǎseserǎ ȋn lagunele Veneţiei. În felul acesta, marele principe
a domnit 37 de ani ȋn glorie, fǎcȃnd ca Italia să redevinǎ fericitul şi binecuvȃntatul stat de dinainte. “
După moartea regelui Teodoric din anul 526, regatul de la Ravenna a început să se destrame.Ultimii regi
ostrogoți au fost Totilă și Teia,ultimul învins în anul 554 de către vestitul general al împăratului Iustinian,
Belizarie care avea o origine greacă după unii istorici, tracă după alții. Oricum, calul său se numea Bălan.
Istoria în sud-vest nu s-a terminat cu învingerea ostrogoților în Italia, cu invazia maură în Spania sau
cu pătrunderea francilor în Galia care încă nu se numea Franța.
Arhitectura gotică
Puțină lume știe că acest stil arhitectonic celebru în toată lumea,a pornit dintr-o intrigă de curte în anul
378 când vizigoții, zamolxieni până atunci, s-au creștinat în religia creștină de tip arian. Spre deosebire de
catolici care credeau în Dumnezeu -Tatăl și Fiul Său –filioque-, arienii, adepții egipteanului Arie , credeau
doar în Dumnezeu-Tatăl pentru că, spunea Arie, a fost o vreme cînd exista doar Tatăl, iar Fiul nu, deci nu pot
fi consubstanțiali.O confuzie care încă persistă. Așa a fost.Ulfila a plecat către nord, iardiscipolii săi cu
Sigesariu către sud-vest unde au purces la propagarea noii religii, stabilind canoane, reguli bisericești pe baza
experienței zamolxiene de acasă.
Am văzut cum vizigoții au ajuns în Spanii și în Galii și, printre altele, au început să construiască lăcașe
de cult, biserici și catedrale. Evident că nu puteau să le construiască în stil roman. Aversiunea geților/vizigoților
față de romani și tot ce era roman era foarte vie, chiar dacă de la războiul daco-roman trecuseră trei sute de
ani. Acum catedralele se construiau cu mână gotică, în niciun caz romană. Materialele de construcție erau
aduse mai întâi din Dacia, apoi s-au făcut la fața locului. Aceste construcții nu puteau fi făcute cu arhitecți
romani, pentru că aceștia fuseseră degradați și trecuți în casta fierarilor. Nimic din ce era roman nu se
accepta.Nici stilul roman nu convenea.S-a optat pentru ferestre cu ogivă, cu arcul frânt cum erau în
Dacia.Ogiva a fost apoi diseminată în porți, bolți,serii de coloane, s-au adăugat apoi rozete,turnuri, fleșe.
Arhitecții goți din vremea lui Teodoric și a Amalasuntei construiesc în Ravenna Biserica Goților (515),
apoi la Rouen în Normandia,Templul Sf.Petru (533) care a fost apoi numit Templul Sf.Ouen ,Templul Sf.Eulalia
(560-567)din Merida (Spania),Catedrala din Toledo (567), iarTemplul Sf.Eulalia (621) din Toledo,construcțiile
regelui Recesvint la Valladolid (661),Templul Mântuitorului din Oviedo (802), Biserica GOTICĂ din Rouen
(946-996) ridicată de Richard I, nepotul lui Rollon, Biserica Sf.Lambert din Liege (1000), Vechea Biserică
gotică din Rouen (1042) ridicată de Nicolas al III-lea,abate de St.Ouen ș.a. Am enumerat doar câteva din
lăcașurile de cult construite MANU GOTICA în Normandia și Spania în stilul gotic arian.
În anul 1046, vizigoții recuceresc Toledo de la arabi, în timpul lui Alfons al VI-lea,iar în anul 1091,
episcopul Bernard, în Conciliul de la Leon abolește limba gotică, respectiv ulfilană, despre care vorbea
Sf.Eugeniu din Toledo, înlocuind-o cu franceza.
Să nu uităm nici că că limba gotică era getica în care Ovidiu a compus la Tomis un poem, conferindu-i
acestei limbi certificatul poetic de care avea nevoie.
Raportul despre arhitectură al lui Carlo Troya reprezintă chintesența operei sale istorice privind daco-
goții și cultura lor. Opera lui Carlo Troya este prodigioasă. Are în jur de 8700 pagini. Acest om s-a înhămat la
o muncă enormă și a realizat o masivă istorie a Italiei (din care, nota bene, aproape o treime se referă la geto-
goți, un prilej bun pentru divagații) care-l situează în categoria marilor istorici ai lumii. Discursul, în schimb,
are cu puțin mai mult de 100 pagini, dar face dintr-un istoric redutabil un istoric cu stil. Ideea de arhitectură i-
a fost sugerată, evident, de numeroasele efigii pe care le-a observat pe columna lui Traian. Clădirile din piatră
de pe columnă nu se asemănau cu cele romane Ele aveau un stil propriu care i-a atras atenția lui Carlo Troya.
Mulți vor fi văzut acele clădiri dar nimeni n-a observat ce văzuse Troya care a coroborat constatarea personală
cu datele istorice pe care le avea. În Discurs sunt reluate temele majore ale istoriografiei sale: spiritualitatea
conținută în zamolxismul rafinat de Deceneu, civilizația superioară a daco-geților, goții, continuatori naturali
ai geților lui Deceneu, greșeala lui Tacit care a amestecat goții cu germanii, diferențele multiple, etnice și
culturale dintre goți și germani, superioritatea clară a goților, implicarea progresivă a acestora din urmă în viața
imperiului roman, marele regat al lui Ermanaric cel Mare, regatul de la Ravenna al lui Teodoric cel Mare, cele
două roiri ale goților dinspre Dunăre către sud-vestul Europei și către zona septentrională, rolul civilizator al
vizigoților în Spanii și Galii, amprenta decisivă a ostrogoților lui Ermanaric în țările baltice, nordice, în
Britania și Normandia și, în sfârșit, dar nu în ultimul rând, arhitectura gotică provenită din arhitectura getică și
rolul acesteia în configurarea civilizației europene.
Față de situația în care mare parte din bisericile ariene din regatul burgund au dispărut sau au fost
modificate după Conciliul din 517, iar construcțiile vizigotice din Spania au fost distruse sau modificate de
arabi, istoricii se văd în situația de a nu avea un termen de comparație. Recurgând la o expertiză lui Giorgio
Vassari care petrecuse mult timp la Ravenna și văzuse construcțiile gotice acum dispărute, dar apucase să le
deseneze, Carlo Troya își validează ipoteza ceea ce îndreptățește următorul comentariu:„Astfel de erori legate
de originile geţilor sau goţilor şi cele ale teutonilor sau germanilor lui Tacit, au corupt istoria arhitecturii;
aceasta este marea confuzie făcută între cele două popoare atât de diverse, Templul Tracic al lui Zalmoxis şi
Arhitectura Gotică Transdanubiană care, în 412 au fost transmise şi în Galiile Meridionale, de unde se difuzară
apoi în toată Europa, cu un dublu curent: unul vizigotic – în Pirinei, altul gotic - în Alpii Scandinaviei,
Canterbury şi în Normandia dacului Rollo. Totuşi, formele Arhitecturii Gotice s-au modificat pe parcursul
secolelor, dar nu şi-au pierdut niciodată condiţia naturală transdanubiană, atât de diversă de cea greacă şi
romană. Diversele ei transformări au admis folosirea aproape generală a ogivei, aceasta triumfând în secolele
al XIV-lea şi al XV-lea asupra arcului rotund; de aceea, nu se poate spune că era necunoscută vizigoţilor în
secolele al V-lea şi al VI-lea“.
Geto-dacologia ca știință istorică

și eliminarea unei denigrări la „Dacia
preistorică” (opera lui Nicolae Densușianu)
Conf. univ. dr. G. D. Iscru
OMAGIU
– savantului geto-dacolog, Gabriel Gheorghe; un clasic în viață! –
pentru opera omnia, pentru personalitatea Domniei sale
În timp istoric, indivizi cu pretenții de primordialitate în ce privește religia și istoria, intrigați de

străvechimea deja afirmată a „bătrânului continent” Europa, au început a contesta autohtonia oamenilor
pământului său. În loc, au inventat, pur și simplu, niște enigmatici migratori asiatici de prin India, numindu-i,
global, indo-europeni, care, migrând aici, ar fi populat „vidul” european. Iar urmările acestei invenții se resimt
și azi la cei întârziați în ale științei istorice. Iar filologii încă dau ghes cu „limbile indo-europene”!
Știința avansând însă, prin cercetări și reflecții a fost identificat, științific, poporul primordial al Europei,
arienii, acolo unde cercetarea pluridisciplinară l-a surprins în „vechea Europă”, adică într-o zonă ocrotită de
Carpați, brăzdată de râuri și plină de viață, zonă care în Antichitate s-a numit, prima, „Sfânta Geție”, apoi și
„Sfânta Dacie” - „grădină în Eden”- „Țara Zeilor”, „Țara Soarelui”, cu Soarele protector al ei, țări populate de
„oameni ai Pământului”, care, primii, s-au numit aryeni – poporul primordial al locului; ai căror succesori
direcți în acel spațiu etnogenetic s-au numit GEȚI- și ei „oameni ai Pământului”, nu migratori, care cu ușurință
și-au recunoscut frații din apropiere, în munți – DACII: după limbă, credință, îndeletniciri.
Iar în avansul științific al timpului, acești autohtoni, „din părinți în prunci”, ai „bătrânului continent”,
cunoscându-se mai bine, invenția „vidului demografic” european a trebuit să cadă!...
Apoi extinzându-se și adâncindu-se, pluridisciplinar, cercetarea științifică, prioritatea celor numite în
Antichitate întâi GEȚIA, apoi DACIA a aparținut savanților locului, primul fiind arheologul român, profesor
în domeniu la Universitatea din Iași, prin studiul intitulat: „Dacia, patria primitivă ariană” (în volumul Lumi
uitate, 1901) – aryenii, acel popor primordial al „Începutului” în acel spațiu etnogenetic primordial. Iar mai
înainte chiar, în Academia Română se dezbătuse „problema arienilor”, la o comunicare amplă și doctă a lui
Grigore Buțureanu1 în timp ce pe plan european s-au remarcat atenționări asupra acelei grave erori privitoare
la enigmaticii... „indoeuropeni”.
Iar după două decenii de la studiul lui Teohari Antonescu ( prea repede decedat acest savant!), în 1922
a apărut la Cambridge (Anglia), primul volum dintr-o sinteză asupra Indiei, cu un capitol special despre aryeni
(cap. III) , ca popor primordial, autohton, în Europa, în chiar spațiul ce fusese deja nominalizat de savantul
român: DACIA.
Dar cum informațiile despre aryeni au fost mult timp obturate, să nu ajungă la cunoașterea științifică,
apoi publică, cu deosebire la noi dar nu numai, ne-am obișnuit, în timp - „luați de val”! – cu folosirea curentă
a apelativelor: DACI și DACIA iar mai nou cu DACOLOGIA ca știință istorică.
Cei care au avut și avem ca domeniu de cercetare și de cultivare istoria și memoria strămoșilor reali/
direcți – geții, tracii, dacii etc – din spațiul etnogenetic primordial numit în Antichitate Geția, apoi Dacia/
Geto-Dacia pe scurt, spațiu populat astfel de la Atlantic la hotarele Indiei, prin migrație ajungând până în
Extremul Orient asiatic și din Nordul european la Mediterană, încă și mai departe în zona nord-africană, am
ignorat faptul că eruditul nostru coleg Gabriel Gheorghe a folosit, consecvent, apelativele: geți, Geția și este
primul care, la noi, și-a obținut pe cont propriu informații despre aryeni; acum, om în vârstă dar cu o operă ce
merită să fie atent evaluată; iar revista științifică în domeniu, a Fundației „Gândirea” ( tot de D-sa înființată și
condusă) a fost numită „Getica”, precum și „ Societatea științifică” de profil tot „Getica” a numit-o. Și încă
1Conf. univ. dr. G.D. Iscru, Strămoșii noștri din Dacia Nemuritoare..., ed. a VII-a, revizuită și adăugită, Ed. „N. Bălcescu”, București,
2018, p. 25 și urm.
ne-a indus în eroare faptul că din Antichitatea istoriei veneau, poate deliberat mediatizate de cei interesați,
apelativele de daci și Dacia, agreate și însușite istoriografic, ca și în învățământ, căci se „instalase” deja
impostura ROMANOMANIEI, „plantată” la noi de zisa „Școală ardeleană”; chiar dacă aceasta fusese blamată
de tânărul istoric Mihail Kogălniceanu(1843, la Iași) și desființată științific de tânărul savant B.P. Hașdeu
(1860, studiul: Perit-au dacii?), dar în sprijinul ei se implicase copios Academia Română abia înființată( 1865-
1867). Precum și, puternic și interesat, unele „Puteri protectoare” ale Principatelor, „romanizarea” devenind
un „cuvânt de ordine”, continental.
Este o certitudine că populația antică din Carpați se va fi numit DACI – DACII, pe care Imperiul Roman
îi viza în mod special, ca și pe GEȚI, pentru dotarea și armonia locului, pentru poziția lui strategică, apreciindu-
le, deopotrivă, în cunoștință de cauză, forța în luptă, tenacitatea și neteama de moarte.
Dar „imperiul” lui Burebista „getul” a fost un „imperiu get”, care apoi i-a încorporat și pe dacii din
munți, descoperindu-se ca fiind de același Neam de „ oameni ai Pământului”. „Imperiul amalilor”( tot geți) cu
o longevivă „dinastie”, era tot un „imperiu get”, ca și „Imperiul Sciției Mari” ( și sciții – tot geți!), cu înțeleptul
lor Anabasis.
Geții și Dacii au conviețuit frățește în cadrul unei națiuni unice – prima națiune afirmată în Antichitatea
Europei iar ambele apelative s-au menținut și în Evul Mediu, cu conștiința unității lor. Nu uităm că însuși
academicianul Vasile Pârvan și-a intitulat opera principală GETICA (1926).
Evident, imperiile menționate, geto-dace, nu erau precum celelalte, „clasice/tipice”, în care sclavia era
„în floare”, ci erau Țări ale muncii și vieții în libertate.(vezi „Legile lui Pitagora” – în op. cit. nota 1, în
Crestomație), în ele nefiind aruncată în robie / sclavie, o parte semnificativă a populației, cu ignorarea
învățăturii divine/creștină. Poate, pornit să formeze și el un Imperiu traco-get (tracii erau geți!), la fel va fi
gândit și încă insuficient înțelesul Alexandru cel Mare Macedon, cel pregătit spiritual de traco-getul (nu grec!
) Aristotel- un maestru al Politicii! Poate, la fel , și Burebista unificatorul Daciei Mari, asociindu-și pe înțeleptul
Deceneu. Sunt, acestea, chestiuni care trebuie cercetate, regândite, lămurite!
Dio Cassius – un înalt demnitar roman dar istoric grec, între atâția în Imperiul Roman, care și-a scris
importanta sa Istorie romană în limba neamului său, căci nu exista atunci limba latină, a folosit, primul,
apelativele de DACI și DACIA, pornind, desigur, de la o realitate etno-politică; nu va fi fost chiar o invenție a
lui. Dar cuvântul înaltului demnitar roman a devenit autoritate, s-a impus și istoriografic în anii energicului
împărat Traian. Tot el, Cassius, a dat alt nume, o poreclă, marelui rege al Geto-Daciei, Diogio, numindu-l
Decebal (Dr. Gh. Funar).
După cel mult 150 de ani de stăpânire romană efectivă asupra procentului, calculat, de 14% din întinsul
spațiu geto-dac (doar „regatul” lui Decebal-Diogio), adăugându-se însă și celebritatea operei lui Dio Cassius
și a altora din neamul său, care i-au folosit-o, s-a putut desluși, în timp istoric – duratele lungi! – o perfidă
„subtilitate” a unora, interesați în a folosi frecvent numitele apelative „intrate în uz” (daci, Dacia), preluate
istoriografic, sub „bagheta” unei anumite entități politice, care crease deja – în consens cu mentalitatea
imperială – doctrina dominației (cât mai întinsă!), „subtilitate” ce „sugera” sau consolida Romei ideea unei ...
„romanizări” a spațiilor nou cucerite de Imperiu, cu precădere al Geto-Daciei, spațiu și etnos care demult îi
stătea în atenție respectivei entități politice, în intensa dispută pentru adjudecarea priorității etno-genetice și
religioase, dispută care continuă și azi.
Astfel, cei interesați puteau specula confuzia ce „alimenta” tentația: Imperiul vizând încorporarea Geto-
Daciei – „integrarea” ei prin „romanizare”; iar acea entitate politică va fi avut în vedere un condominium cu
Imperiul până la o mai profitabilă înțelegere viitoare.
Așadar, în timp, intrând în circuitul istoriografic și în perspectiva Politicii, în învățământ și în presă,
confuzia și tentația au făcut „casă bună”. Și chiar dacă Imperiul Roman a sucombat - firesc – între timp, pentru
amintita entitate politică interesul pentru Geto-Dacia, pentru Valahiile ei succesoare, pentru România modernă
a rămas statornic, urmând a fi împlinit în etapa contemporană, a „globalismului”.
Peste toate reținem că s-au menținut în prim plan apelativele de daci și Dacia, iar mai nou, la noi s-a
revigorat oficial impostura „romanizării” în 2007, când au fost eliminați – integral – strămoșii din manualul
preuniversitar de profil, dar și adevărul istoric reconstituit științific, înlocuit fiind cu imposibilul „adevăr
alternativ”.
Abia se revigorase studiul strămoșilor reali/ direcți geto-dacii, se semnalase, argumentat, și existența
aryenilor ca popor primordial prin studii ale colegului G. Gheorghe (2001 și 2005) și prin reactualizarea
studiului lui Teohari Antonescu (prof. Maria Ionescu), dar și prin gestul excepțional, altruist și salvator, al
domnului doctor Napoleon Săvescu și prietenii săi, naționaliști generoși, care au revigorat „Dacologia” prin
filiala română a Societății Internaționale „Reînvierea Daciei”, cu congrese științifice anuale și o revistă în
domeniu, cu monumente omagiale „plantate” în locuri cuvenite și o „documentare” la Sarmisegetusa... Abia
se revigorase, deci, „memorialul” strămoșilor, când a reînceput, politic și ... academic, asaltul împotriva
adevărului științific, asupra identității și suveranității naționale, cu un prim punct culminant în anul fatidic
2007, prevestitor și inițiator de mai rău. Și totuși timp de un sfert de veac de renaștere „dacologică”, „științifici”
universitar-academici, „romaniști” prin excelență, au cam fost „scoși din papuci”, rămânându-le doar să
bârfească prin agitatori „de serviciu”. Au fost totuși sute de comunicări științifice „dacologice” la menționatele
Congrese, multe publicate în „Dacia magazin” și nu numai; a apărut, în două ediții, chiar o nouă capodoperă
în domeniu – Dacia edenică (2006 și 2010), a ardeleanului filolog și poet, devenit istoric, dl. Miron Scorobete
și s-a inițiat apariția, periodică, a unei sinteze a istoriei strămoșilor. Se crea o bibliografie substanțială a
Dacologiei ca știință, când tânărul condeier, poet talentat, Daniel Roxin, dădea semnalul că Spiritul dacic
renaște, în cartea D-sale cu acest titlu și cu suport științific. Se deschidea calea și spre cercetări locale ale unor
deveniți „dacologi”. Încurajând cercetările locale, un specialist în Semiotică (știința simbolurilor), prof. Virgil
Vasilescu, cu cărți în domeniu, propunea „reajustări” metodologice și atenționarea că „Spațiul Carpatic” a fost
„țara țărilor” ce urmau să plămădească România – de aici îndemnul spre cercetări locale care puteau aduce
surprize plăcute.
Rămânea totuși preferința „tradițională” pentru apelativele: daci, Dacia și, deci, dacologie, deși colegii
de la Societatea „Getica” rămâneau consecvenți cu această prioritate, fără a-i contesta pe daci, căci n-ar fi fost
posibil.
Ne bucuram de succesele mișcării noastre pentru istoria și memoria strămoșilor deși eram conștienți că
„pârghiile” de abordare corespunzătoare – institute, muzee de profil, rețeaua instructiv-educativă, presa pusă
sub control – erau ale celorlalți, manualul școlar obligându-i pe profesori să predea elevilor falsuri. Nu era
ușor și încă nu este, căci imposibilul „adevăr alternativ” persistă oficial, slujit chiar de la nivel academic iar
mai nou, ca președinte al Academiei a fost ales și instalat un adept devotat și consecvent al romanomaniei –
diversiunea și impostura – atentat la identitatea națională reală; pe lângă faptul, foarte grav, că Suveranitatea
națională ne-a fost cedată/uzurpată (?) în 2007 iar unitatea națională ne-a fost pusă în pericol deschis prin
„postulatele” de „regionalizare” și „euro-regionalizare” venite de la „Înalta Poartă” a Uniunii Europene. Nu
întâmplător a fost lansat, în ajunul Centenarului „României Mari” (2018), Apelul unui număr semnificativ de
academicieni.
S-a adăugat stânjenitor și faptul că dl. dr. Napoleon Săvescu și prietenii D-sale altruiști și naționaliști,
epuizându-și resursele materiale n-au mai putut continua, dar „ștafeta” a preluat-o , operativ, Fundația „Origini
Carpatice” de la Buzău (președinte, dl. Ștefan Davidescu) cu a sa revistă de profil: „Origini”, susținută și de
Autoritatea locală, cu o nouă deschidere/ abordare în domeniu, având „în centru” tot istoria și memoria
strămoșilor, dar cu extindere amplă spre racordarea organică a civilizației naționale succesoare la specificul
virtuților și aspirațiilor strămoșești – rădăcinile noastre istorice! –, Congresele anuale fiind dublate de o nouă
inițiativă , aceea a unei „Universități de vară”, cu o mai largă adresabilitate și audiență.
În țară există și alte societăți care studiază cultura , istoria și memoria strămoșilor, cu implicații asupra
civilizației națiunii române succesoare în spațiul etnogenetic al Geto-Daciei.
Considerăm că, după atâtea acumulări și reflecții științifice și logice a sosit timpul ca, stăruind și asupra
strămoșilor ancestrali aryenii, identificați științific în acest spațiu etnogenetic primordial, vorbim și scriem
despre succesorii lor direcți geți-traci-daci și alte peste 100 de etnonime naționale cunoscute în izvoare, deci a
sosit timpul să prescurtăm apelativul în: GETO-DACI, iar știința despre ei și ceilalți conaționali s-o numim
GETO-DACOLOGIE. Așa este corect științific, după cei mai reprezentativi etnici prezenți, primii, în izvoare.
Evident, îi nominalizăm și pe ceilalți (traci, amali, sciți etc) în zonele de locuire sau pe direcțiile de
migrație/deplasări de populație, care au continuat și în epocile următoare prin transhumanță sau alt gen de
deplasări în cadrul aceluiași spațiu național. Iar pentru Arcul Carpaților s-a acreditat expresia unei realități
permanente: osmoza populară permanentă de-a lungul Arcului Carpatic, atribuită istoricului David Prodan.
Strămoșii reali reprezentativi ne-au conferit identitatea națională. Dar între timp, precum se știe, s-a
produs un furt de identitate națională prin cunoscuta impostură a ROMANOMANIEI, indusă prin numita
„Școală ardeleană”, impostură numită chiar crimă politică, sprijinită vinovat și la nivel politic dar și academic.
„Argumentele” aduse de cei interesați au constat în naive „inginerii lingvistice” și obediența celor fără crez
național. Punctul culminant în cazul acestui furt identitar a fost atins totuși în anul fatidic 2007, când, pur și
simplu, strămoșii (și ancestrali, aryenii și cei reali/direcți) au fost eliminați din manualul de profil al
învățământului preuniversitar, suveranitatea națională cedată (uzurpată?) iar unitatea politică pusă în
nesiguranță prin „recomandări” eufemistice ca: „regionalizare” și „euroregionalizare”, venite de la noua „Înaltă
Poartă” a U.E.
Aici semnalăm, odată în plus, că nou alesul Președinte al Academiei Române (05.04.2018) este un
consecvent susținător al romanomaniei.
Iată de ce și ediția a VII-a a sintezei noastre în domeniu am subintitulat-o: „Pledoarie științifică pentru
recuperarea identității naționale reale” (v.nota 1).
Iată de ce și în mișcarea noastră geto-dacologică s-a produs o radicalizare. Notăm în acest sens anul
2011 ca an al „îngemănării” a 2 „haiduci științifici” ai riscului la limită însă permis de Legea fundamentală.
Unul este românul ardelean autentic și vine chiar din viața politică, în care devenise “incomod” pentru
autointitulata „clasă politică”: „ciocoii noi cu bodyguard” (cum i-a „mângâiat” marele condeior Dinu Săraru),
dr. Gheorghe Funar, fost lider de partid politic și senator , primar în 3 mandate la Cluj-Napoca, deci cunoscând
din interior regimurile politice post-decembriste, pe care le va caracteriza în cunoștință de cauză ca „regimuri
anti tot ce-i românesc”, având , aceste regimuri politice, următoarele obiective de îndeplinit:
1. Holocaustul împotriva poporului român;
2. Ștergerea României de pe harta Europei;
3. Jefuirea avuției naționale și transformarea țării într-o colonie;
4. Realizarea proiectului «Israel în România»2.
Și „haiducul științific” continuă demonstrația.
Cu o prețuire deosebită pentru idealul național, pentru națiunea română și strămoșii ei, pentru străvechea
noastră dreaptă credință creștină prioritar monoteistă, dl. dr. Funar făcându-și din acestea crezul vieții sale de
creștin și de român, fără a pierde însă din vedere perspectiva politică îngrijorătoare care solicită imperios lideri
politici autentici; deci dl. dr. Gh. Funar își continuă lupta!
Cu sacrificii proprii pe care nu mulți și le pot permite, s-a atașat ferm, consecvent Geto-Dacologiei ca
știință, pentru eliminarea erorilor și falsurilor din istoria strămoșilor și a românilor în general, ca și din istoria
creștinismului în disputa milenară cu inamicii acestuia, participă la Congresele de Geto-Dacologie sau
Civilizație daco-română, cu expuneri științifice, reluate și amplificate în cărți de referință în domeniu3, difuzate
amplu și pe cont propriu.
Al doilea „haiduc științific” este românul moldovean din Botoșani, Constantin Olariu Arimin, care vine
din ... anonimatul cu fructuoasă îndestulare științifică, știut doar de familie și de apropiații domniei sale.
Atunci, în 2011, și în continuare Constantin Olariu Arimin a provocat o mare bucurie iubitorilor de adevăr
științific, adevăr respins, oficial, în 2007 și înlocuit cu imposibilul „adevăr alternativ” în învățământul
preuniversitar. Dar, efectiv, a speriat pe „științificii” universitar-academici, adunând într-o carte-unicat, în două
volume dense (format A5, 1198 p.), atâtea adevăruri ascunse4! Au urmat, în scurt timp, alte două ediții (2014
și 2016, câte 3 volume), la fel tipărite. Edițiile II și III au câte 3 volume, totalizând 1600 p. format A4 pe ediție,
volumul 3 fiind: Dicționarul nemuririi limbii strămoșești, pentru care a elaborat și un studiu filologic; în
volumul 1, ediția 2016, a publicat, descifrate de domnia sa, „Tablele de plumb descoperite la Sinaia”, iar în
volumul 2 al ediției: „Religia poporului ales din țara sfântă”; și tot aici, la final, o concluzie/sinteză: „Furtul
de identitate” (prin romanomanie), taxat drept crimă politică.
Efectiv, avem de a face cu un autor fenomenal! Nu am avut așa ceva până acum! Și totul pe cheltuială
proprie. Își continuă efortul pe pagină proprie de internet, colaborând și cu ardeleanul dr. Gh. Funar, scriind
într-un stil propriu, unic, stil generat, cum se spune, de tot năduful pricinuit de falsificatori și mistificatori ai
adevărului, comentând însă și alte etape și momente „delicate“ din istoria noastră.
Deși Constantin Olariu Arimin dezvăluie atâtea mistificări și falsuri, grave, exegeții „de serviciu”, laici
și clerici , până acum n-au intrat într-o confruntare științifică cu D-sa căci n-ar fi avut argumente pe măsură; și
știu și dânșii că în acest caz „tăcerea e de aur“...
Revenim la întrebarea cu care am început.
Deja s-a înțeles că am optat pentru prioritatea apelativelor: GEȚI și GEȚIA, ca fiind primele
menționate în izvoare, DACII fiind numiți ca atare, astfel, în sec. II-I î. de Hr. întâi de Dion Cassius în a
sa Historia romana, după care apelativele s-au generalizat istoriografic în spiritul mentalității imperiale
și al amintitei entității politice, spirit și interes care au coabitat, „topindu-se“ în globalismul
contemporan al „Înalților prelați ai globalizări“ (Vl. Alexe), cu opțiunea lor pentru zisa „Noua Ordine
Mondială“ – „Drumul spre sclavia popoarelor“, cum a fost deja deconspirată5.
Deci, este corect, științific, ca și „compartimentul“ acesta al științei istorice consacrat strămoșilor
reali/direcții: GEȚII și DACII / GETO-DACII ca națiune unică să-l numim GETO-DACOLOGIE, racordând
organic la el civilizația națiunii române succesoare, în corectul spirit eminescian, al adevărului.
2 Dr. Gh. Funar, Holocaustul împotriva românilor, vol. I, ed. Gedo, Cluj-Napoca, 2011, 620 p.
3
Dr. Gh. Funar, Aflăm adevărul despre biografia Fiului lui Dumnezeu, Ed. Gedo, Cluj Napoca, 2015, cu o bogată bibliografie selectivă
și o logică strictă, 230 p. Idem, Cifrele getice, cifrele primordiale pe pământ, ed. I, idem, 214 p., 2017; ed. a II-a, idem, 438 p. Idem,
Multimilenarul popor primordial al geților și Statul național al poporului get, Ed. Only One, Cluj-Napoca, 2018, 46 p. carte amplu
difuzată pe cheltuiala proprie, publicată și în revista „Origini”.
4 Constantin Olariu Arimin, Adevăruri ascunse, 2011, tipărită pe cont propriu, neprimită spre difuzare în librării (?).
5 Pat Robertson Ordinea Mondiala. Drumul spre sclavia popoarelor. Ed. Alma Tip, București, 1998.
GETO-DACOLOGIA, focalizându-se pe studiul istoriei și pe cultivarea memoriei strămoșilor direcți –

GEȚII, DACII-, studiu extins deja și asupra înaintașilor lor (strămoși ancestrali ARIENII, poporul primordial,
identificat științific în spațiul etnogenetic primordial numit în Antichitate GEȚIA și DACIA / GETO-DACIA,
studiindu-le istoria și cultivându-le memoria; GETO-DACOLOGIA, deci, stăruie în continuare asupra
moștenirii transmise de primii strămoși națiunii succesoare – națiunea română, al cărei nume nu vine de la
Roma imperială, cum „au potrivit cărțile“ romaniștii secolului al XIX-lea, împotriva adevărului istoric; unii,
interesați, recurgând la presiuni; alții, obedienți sau naivi; și unii și alții suprem vinovați în fața adevărului
istoric, adevăr obligatoriu pentru profesioniștii domeniului și pentru toți iubitorii de adevăr și de crez național.
II
Pe acelaș plan al adevărului istoric în domeniul Geto-Dacologiei ca știință, reamintim că cea mai
reprezentativă denigrare a capodoperei lui Nicolae Densușianu – Dacia Preistorică (1913) –, aparține –
paradoxal! – celui mai bine cotat istoric român în domeniu, arheolog prin excelență, academician Vasile Pîrvan.
Denigrare inclusă nu în cuprinsul cărții sale Getica (1926) – cu demonstrație aferentă, științific obligatorie, ci
expediată în câteva rânduri ca pe o banalitate, în Introducerea volumului, numind-o „roman fantastic, plin de
mitologie și de filologie absurdă” și care „la apariție deșteptă o admirație și un entuziasm nemărginit printre
diletanții români în arheologie”. În continuare, istoricul V. Pârvan, neînțelegând că N. Densușianu, de fapt,
este primul istoric român care a acreditat mitologia ca prim capitol al unei istorii a strămoșilor din epocile
veche și străveche, ca epoci ale mitologiei; în acest caz autorul trebuind să stăpânească metodologia de
valorificare a izvoarelor mitologice. Și N. Densușianu, deja istoric consacrat, o stăpânea6! Adăugăm că N.
Densușianu nu a fost arheolog, să aibă dexteritatea folosirii izvorului arheologic. Dar nu era străin de
arheologie. Ca jurist însă a preferat izvorul scris: un autor apreciat, o sursă scrisă, pentru valențele lor în
prezentarea/explicarea relațiilor sociale interumane, a raporturilor între entități etnice, între națiuni – primele
afirmate în antichitate: cazul națiunii strămoșilor noștri reali, traco-geto-dacii. Iar știința juridică însușită îi
permitea, în plus, să pătrundă și dincolo de unele aparențe. De aici, azi, de pildă, necesitatea conlucrării
interdisciplinare pentru stabilirea cât mai exactă a adevărului istoric. Apoi, N. Densușianu a fost și un adept
pasionat în folosirea izvoarelor de tradiție consemnate/menționate, ca atare, peste timp iar mai târziu tradiția
însăși, „arhiva vie a poporului” și chiar „arhiva vie” a locului imprimată în faptele, în felul de a fi al oamenilor
locului. De pildă, Constantin Brâncuși a zis o dată „Noi ăștia, suntem daci în munți”. Iar G. Călinescu a spus
despre Eminescu: că era un tip de dac carpatin. Eminescu însuși îi atenționa pe „ai noștri tineri”: fiți voi
romunculi, simt în mine dacul. Lui V. Pârvan, pătruns de importanța sursei arheologice, i se va fi părut excesivă,
la N. Densușianu, folosirea izvorului scris. De aici, poate, etichetarea disprețuitoare a acelor surse scrise ca
„filologie absurdă”.
Toate acestea – dacă rămânem pe teren științific! Dacă intervin însă și alte păreri sau „impulsuri”,
adevărul se ...alterează! În această manieră multe falsuri s-au comis în abordarea istoriei! Nu întâmplător
temerari ai științei istorice ne-au dat și la noi tomuri masive cu adevăruri ascunse ori au scris acele istorii
secrete (Historia arcana). Iar o carte precum se prezintă Dacia Preistorică nu se expediază „dintr-un condei”,
nu se infirmă prin câteva cuvinte denigratoare pe care un om de știință nu le folosește fără a-și justifica,
științific, folosirea lor.
În cazul denigrării comise de acad. V. Pârvan la capodopera lui N. Densușianu încă notăm situarea
specialistului universitar V. Pârvan pe poziția tezei false a romanizării Daciei, cu exterminarea autohtonilor
locului – strămoșii noștri reali! Teză care – iată! – a generat, istoriografic, abaterea gravă de la adevărul istoric,
teză tocmai de aceea ironizată prin cuvântul cunoscut: romanomania, teză folosită azi de forțele de dominație
planetară care urmăresc cu precădere tăierea rădăcinilor istorice reale ale multor națiuni etnice, topirea acestor
națiuni într-un „imperiu global” planetar, teză combătută și ironizată de M. Kogălniceanu (1843), efectiv
anulată (de atunci – 1861) de tânărul savant B.P. Hașdeu.
La N. Densușianu, personal avem o obiecție privind formularea titlului cărții; căci n-a existat o astfel de
Dacie, „Preistorică”, ci numai o Dacie a istoriei, istorică, din momentul în care i se cunoaște acest nume:
Dacia. Căci omul, operă a Creatorului în acel „Început”, omul, social și sociabil fiind, și-a luat în „primire”
istoria sa, robinsonada fiind o închipuire sau o eroare de autor! N-a existat o preistorie a omului, a Societății
umane iar termenii de preistorie și protoistorie sunt improprii pentru Societatea umană; dar acești termeni,
deja intraseră și au rămas în uzul unor autori. Deveniseră o obișnuință! Iar obișnuința se consideră a fi a doua
natură! Căci particulele pre și proto desemnează ceva ce a fost „înainte de ...”.
6
Pentru prima sa operă de istoric primise premiul academiei Române, referent fiindu-i savantul istoric și filolog B.P. Hașdeu.
Prin urmare, denigrarea comisă de omul de știință V. Pârvan la opera lui N. Densușianu rămâne o gravă
eroare în plan științific, eroare însușită de „romaniști”, aceștia perseverând în neadevăr, deci în contradicție
cu celebra maximă latină (perseverare – în neadevăr – diabolicum). Iar la Dacia istorică înainte de romani (de
cucerirea romană) se referise deja Ion Andrieșescu în teza sa de doctorat (1912). Și se va referi, elogios, Vasile
Pârvan însuși în opera sa editată postum Dacia (vezi Ed. a III-a, 1958). De aici, poate, preocuparea finală a lui
V. Pârvan de a-și rescrie Getica sa, cum reiese din nota biografică la ediția citată; dar n-a mai avut timp. Iar a
persevera în susținerea „purismului roman”, pus la baza identității națiunii noastre, a condus, în plan didactic,
în 2007, la calamitatea oficială a celebrelor manuale „alternative” de istorie (fără: „a României” sau „a
românilor”, în titlul manualului), această inacceptabilă „lucrare” putând să degenereze în falsa și de aceea
ironizata „romanomanie”.
De aici, necesitatea eliminării acestei denigrări a capodoperei lui Nicolae Densușianu ca fiind o opinie
neștiințifică față de o astfel de carte.
Primul care cercetând și-a spus părerea, argumentat, asupra acestei grave erori științifice, este istoricul
temerar – Constantin Olariu Arimin din Botoșani, cu un comentariu pe 6 pagini format A4, în oprea citată mai
sus (Adevăruri ascunse, ed. 2016, vol. 1, p. 445-450), autorul comentând eroarea academicianului V. Pârvan
în versuri: „Vai, păgânătate–amară,/ Cum ne-ați lăsat fără țară,/ Fără suflet, fără buni,/ Fără Neamul din
străbuni!”.
În ce-i privește pe toți cei implicați în acea impostură – atentat la identitatea reală a națiunii noastre –
furt de identitate! – am fost tentat să folosim, pentru ei, ca încheiere, versul de foc, final, al geniului nostru
național, Eminescu, din cunoscutul poem Scrisoarea a III-a; dar acest poem, cu finalul său justițiar, este
cunoscut de toată lumea...
Monumentul de la Parța,
principiu de Dreptul familiei
Profesor Margareta Cristian
Pământul României nu încetează să surprindă cu fiecare descoperire arheologică atât dirijată dirijată cât
și spontană. În județul Timiș, râul care i-a dat numele s-a revărsat provocând mari inundații și la retragere au
modificat constituția malurilor mai ales în dreptul localității Parța.
Așezarea este amintită documentar din 1334 sub numele ,, PARKAS”.
Prin 1417, localitatea este amintită pe lângă așezarea Maroz cu statut de oraș sau târg de negustori.
O hartă a lui Francesco Grisellini din secolul al XVIII-lea amintește de așezarea Poroz cu 84 de fumuri,
sau case. Nu se știe câte familii erau, nici numărul exact al locuitorilor pentru că atunci oamenii păstrau familia
tradițională: părinți, copii, bunici, unchi, nepoți împreună cu cea mai în vârstă bunică.
Octombrie 1831 descoperă arheologilor care cercetau pe malul Timișului, în dreptul așezării Parța un
schelet în poziție îndoită, cu fața în jos, dar și diferite obiecte de uz casnic și gospodăresc sau de ornament.
Ulterior încep lucrările de regularizare ale cursului râului Timiș în 1878. În timpul lucrărilor s-a surpal
un mal, care a descoperit arheologilor ceramică primitivă și diferite obiecte din os. Aflându-se în straturi,
relativ, la suprafață situl arheologic de la Parța aduce în lumina cunoașterii condițiile de viață ale oamenilor
din urmă cu mai multe milenii.
Fig.1. Monumentul de la Parta, fata.

Fig. 2. Monumentul de la Parța; spate.
Habitatul descoperit, excavat și cercetat prin ,,metoda perieghezei” a fost studiat cu meticulozitate și
apoi s-au elaborat rapoarte de șantier în care este constatată prezența unei locuințe cu etaj. Bucătăria era unică
și localizată separat fiind utilă pentru întreaga comunitate. Atrage atenția faptul că locuința era o construcție
cu etaj, iar în incinta complexului se află un sanctuar. Obiectele, poziția deschiderilor (ferestre) și artefactele
demonstrează condiții de practicare a ,,Cultului Soarelui”. Lumina Sparelui pătrunde prin deschiderea circulară
din perete și cade pe Altarul central, o statuie monolit reprezentând o pereche.
Faptul că femeia este așezată în stânga transmițând energie perechii, care poartă o mască cu coarne ce
se presupune, a fi de Taur. Acest monument abundă în simboluri care pot fi descifrate conform accesului
informațional datorat culturii generale a fiecăruia. Cum zodia Taurului corespunde perioadei cele mai fertile a
anului monumentul are legătura și cu Cultul fertilității.
Raportul dintre mamă sau tată, pe de o parte, și copil, pe de altă parte, este urmarea directă a faptului
material al procreației, care nu este deloc în leătura cu existența familiei.
Privită din partea copilului relația cu mama sau cu tata reprezintă calitatea lui de copil al unor anumitor
părinți.
,,Datorită caracterului, de regulă, tainic al raporturilor sexuale dintre bărbat și femeie, precum și libertății
sexuale a persoanei, stabilirea filiației față de tată prezintă un grad ridicat de incertitudine.” (1)
Astfel, potrivit art.408 alin. 2, Codul civil, filiația față de tatăl din căsătorie se stabilește prin efectul
prezumției de paternitate. În schimb, filiația față de tatăl din afara căsătoriei se stabilește prin recunoaștere sau
prin hotărâre judecătorească, după caz ( art. 408, alin.3 Cod civil ). Dar, indiferent de modul în care s-a stabilit
filiația față de tată, odată ce a fost determinată, produce aceleși efecte, fără a deosebi între paternitatea din
căsătorie , sau cea din afara căsătoriei. (2)
Filiația se stabilește diferit, după cum este vorba despre filiația față de mamă sau filiația față tată.
În ceea ce privește filiația maternă: filiația față de mamă este întemeiată pe faptul cert al nașterii, acesta
se stabilește unitar indiferent de că este vorba de un copil din căsătorie sau din afara acesteia. Conform
articolului 408 aliniatul (1) Cod civil, filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii. Filiația față de mamă se
poate stabili și prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească. ,,Faptul nașterii constituie modalitatea de drept
comun pentru stabilirea filiației față de mamă. În faptul nașterii este implicată femeia care a născut și copilul
care a fost născut de ea. În consecință, pentru a dovedi faptul nașterii și, prin urmare, filiația față de mamă este
necesar și suficient să se stabilească atât identitatea mamei cât și identitatea copilului născut de ea, urmându-
se regula universală conform căreia ,,MATER SEMPER CERTA EST PATER INCERTUS”.
Prezența măștii pe fața perechii femeii din monumentul de la Parța transmite același mesaj din Dreptul
familiei și din Codul civil privitor la stabilirea filiației față de tată. Printre celalte mesaje transmise posterității
de monumentul de la Parța transmite și mesajul că în ritualul matrimonial nu este necesar să se cunoască

identitatea partenerului. Ori, poate fi considerat ca un principiu natural, firesc și esențial al omenirii.
Venirea la trup a unei entități este determinată din ceruri și necesită starea de iubire reciprocă între viitorii
părinți pentru ca să coboare la trup o entitate de vibrație înaltă. Responsabilitatea aceasta revine, în egală
măsură, ambilor părinți care vor naște în lume un OM sau un aparat de trăit de vibrație joasă.
Ritualul întrupării are nevoie de pregătirea condițiilor optime: pregătirea părinților, amenajarea unui
spațiu special inclusiv aprinderea unor lumînări pentru păstrarea vibrațiilor înalte și venirea la trup a unei
entități evoluate. Când la acest ceremonial participă spiritual și comunitatea evenimentul poartă denumirea de
nuntă.
Spiritualitatea fenomenului și ceremonialului nupțial este susținut și de fazele Lunii, care favorizează
întruparea în perioadele de creștere a Lunii: Primul Pătrar și Lună Plină.
Dreptul familiei păstrează după mii de ani, și astăzi, aceste principii care protejează viața, mama și
copilul deoarece responsabilitatea principiului filiației după tată a decăzut. La nivel social decăderea
spirituală a actului sexual – confundarea iubirii cu sexul – a dus la decăderea spirituală a societății.
Monumentul de la Parța readuce în atenția oamenilor principiul: ,,MATER SEMPER CERTA EST,
PATER INCERTUS” și demonstrează înaltul grad de spiritualitate a strămoșilor noștri. Rămânerea în memoria
omeniriia a acestui principiu și impregnarea în legislația civilă a filiației din căsătorie, a filiației după căsătorie,
a filiației după mamă și a filiației după tată produce efecte și obligații clare ce reglementează situația copilului
în societate în scopul unei bune creșteri formându-i caracterul OMULUI în devenire.
Descoperirile de la Parța, monumentul în sine sunt simboluri ale principiilor de Dreptul familiei care
demonstrează înalta spiritualitate a comunității și superioritatea condițiilor de viață în acestă comunitate.
Transmiterea informațiilor prin existența acestui simbol străvechi de la Parța impune societății actuale
respectarea cu sfințenie în viața de toate zilele și mai ales în justiție a acestor principii înalte pentru renașterea
unei societăți spirituale sănătoase.
Educația completă (rațională și spirituală) a tinerei generații, cu discernământ, va duce la creșterea unei
societăți sănătoase și prospere. Resuscitarea spirituală a societății românești se poate realiza prin reînvierea
spiritualității strămoșilor noștri dacoromâni a zamolxianismului!
Este recomandabil pentru autoritățile locale si centrale amenajarea sitului arheologic de la Parța pentru
a putea fi vizitat de turiști și includerea acestui sit arheologic în circuitele turistice naționale, europene și chiar
internaționale, organizate pentru a aduce beneficii materiale și spirituale. Turismul național și internațional
bine organizat va aduce multă prospritate.
Atât la nivel local cât și la nivel național vor beneficia de aceste avantaje tânăra generație, poporul
nostru, care va renaște din propria cenușă.
Beneficiile materiale și spirituale vor fi simultane și se vor realiza prin oamenii care vor pune interesul
național deasupra interesului personal.
Nu a existat dominație bulgară

la nord de Dunăre
Profesor doctor Constantin Câșlaru
Prin strămoșii lor traco-daco-geți, românii sunt un popor cu o istorie multimilenară, cu rădăcini pierdute
în trecut până în zorii epocii de piatră.
În timp ce ei înșiși s-au numit dintotdeauna români, străinii veniți mai târziu în spatiul de formare al
poporului român ( de o parte și de alta a Dunării, pe o arie ce ocupa la sfârșitul antichității și începutul evului
mediu, un spațiu imens delimitat azi, de la Viena până la Marea Neagră și Stepa Getică (dincolo de Nistru), de
la Carpați Nordici, spre Sud, până la actualele granițe ale Greciei, Albaniei și Turciei) printre care amintim
slavii, bulgarii, ungurii, si turcii; le-au zis VLAHI, mai ales pentru a fi deosebiți de marea masă de slavi care-
i înconjurau. Prin urmare unii istorici ai vremurilor trecute, ori unele popoare care au venit și au „poposit” în
aria de formare a poporului român, când spun vlahii, deși ei știau că aceștia sunt ROMÂNI.
Un călugăr dominican francez, în „Descriptio Europae Orientalis”, afirma după desăvârșirea și apariția
poporului român pe arena istoriei că, „Între Macedonia, Ahaia ( Grecia, n.a.) și Tesalonic există un popor
foarte mare și numeros, care se numește români. Deci românii și vlahii, încă din începuturi au fost
cunoscuți ca unul și același popor.”
Această populație de români sud-dunăreni, numiți în izvoare vlahi, în evul mediu se găsea un număr
destul de mare în Peninsula Balcanică, unde trăiau organizați în „vlahii”- mici formațiuni românești
independente:
Astfel, există o Vlahie Mare în Tesalia, Vlahia Mică în Etolia și Acarnania și Vlahia de Sus în Epir.
La fel în Macedonia existau o serie de „vlahii” în ținutul Meglenei și în vecinătatea Bitolia, Ohrida si
Veria unde găsea „Vlahoklisura”, iar Moscopole era plină de populație vlahă. Alte grupuri masive de
vlahi se găseau în Peninsula Calcidică, apoi lângă râul Marița și în Munții Hemus( Balcanici). Vlahii din
Munții Bulgariei și nu numai, erau cei mai mulți și mai în largul lor.
În timpul domniei împăratului bizantin Alexie Comnenul, prin secolul XI-XIII, documente din
Cancelaria împărătească atestă faptul că „Valahii mișunau ca roiul de albine” și se revărsau la sud de
Balcani, până dincolo de Meglena „locuită de națiunea vlahilor”. (Constantin Câșlaru, Români de viță
veche, Cv. 2011, p. 8-9;)
Atât de de mare era numărul vlaho-valaho-românilor de la sud de Dunăre din Peninsula Balcanică încât
își aveau și proprii organizații statale denumite „Vlahii” cu mare potențial economic, cu orașe mari ca centre
mesteșugărești, comerciale ori instituții de învățământ în limba română.
Spre exemplu Moscopole, orașul vlahilor așezat la SV de Lacul Ohrida, înainte de distrugerea totală de
către turci, la 1751 era, „Orașul cel mai mare nu doar din întreaga Grecie, dar aproape din tot Imperiul
Turcilor. Populația acestui oraș trăia în peste 12000 de case, și era în număr de 70.000 de locuitori, în
timp ce Atena avea doar 10.000 de locuitori din care 4000 de albanezi, 3000 de greci și 3000 de turci.
Alături de Moscopole cu populație numeroasă mai erau orașele vlahilor Gramostea cu în jur de 40.000
de locuitori, Nicea cu 36.000 de locuitori, Niculița cu 30.000 de locuitori, Linotope cu 25.000 de locuitori,
etc.” În anul 1774, un demnitar grec afirma:”Cât despre numărul românilor de aici, care trăiesc în
Grecia, Tesalia, Epir și Macedonia, trece de 600.000”.
„Locuitorii sunt o singură naționalitate, de religie creștină…, aceeași limbă care este numită
română.” ( Gheorghe Alexici, dintr-un document aflat în păstrare la Arh. Statului, Budapesta, pe care îl
reproduce în ”Convorbiri literare” anul XXXVII, p. 951, în articolul ”Macedo-Românii”, Hristu Cândroveanu,
Un oraș dispărut:Moscopole, în ” Almanah estival 1985, Luceafărul, Istorii neelucidate, p. 122-134; Hristu
Cândroveanu citează și pe N. Iorga cu ”Iarăși Moscopole”, în Revista de Istorie, nr. 10-12 din anul 1932;
”Toate datele referitoare la numărul locuitorilor bazate pe recensămintele vremii sunt menționate în
studii ale unor Weigand, C. Burileanu, Th. Capidan, Leake, Pouqueville, Gudas, I. Arginteanu, I. Nenițescu,
I. Cvijici, și alții”. După Hristu Cândroveanu, op. cit. p.125)
Bazându-se pe hărtile medievale referior la ” Regnum Balachorum et Bulgarorum ”, unde alături apar
și alte ”Vlahii”, unii istorici s-au amatori, s-au istorici cu studii, dar fie din neștiință, fie intenționat ( eu cred
totuși că a fost amatorism) au hotărât ei granițele dintre români și bulgari, încurcând pe românii de la nord de
Dunăre cu românii – ”cu vlahiile ” din Peninsula Balcanică.
Astfel:
Cei care susțin existența unei dominații bulgare cu posesiuni teritoriale la nord de Dunăre o fac în
virtutea unei simple tradiții istorice ce nu a corespuns decât pentru scurt timp, probabil, realități și sub ce formă
nu se știe, fără a prezenta nici o dovadă concretă, ci numai propuneri sau interpretări personale. Nu se știe ce
teritoriu au stăpânit bulgarii la nord de fluviu, sau dacă au stăpânit, nici de când până când și care a fost regimul
acelei dominații, afirmându-se că a existat ori „vasalitate”, ori „cele mai strânse legături”, ori „stăpânire de la
distanță asupra unui teritoriu ce nu se poate delimita”1).
În urma analizării tuturor izvoarelor și a părerilor emise, nu putem accepta idea unei stăpâniri bulgare la
nord de Dunăre deoarece:
Dacă Petru și Asan au căutat sprijin și adăpost dincolo de fluviu, în nord, și le-au găsit, nu este deloc
„elocvent”, cum se afirmă, că cei din sud dominau pe românii și cumanii nord-dunăreni. Choniates, spune clar
că Petru și Asan au înrolat din nordul Dunării „mare mulțime de aliați, după plac”2), deci nu supuși, iar această
colaborare între „aliați” va continua și după obținerea independenței și constituirea statului Asăneștilor. Este
greu de presupus că au fost orice altfel de relații în afară de cele de alianță, deoarece nu există nici un fel de
dovezi privitoare la relațiile de suveranitate – vasalitate, care sigur ar fi intrat în titulatura conducătorilor
Imperiului româno-bulgar. Spre exemplu, în privilegiul comercial pentru negustorii din Ragusa, în care Ioan
Asan își prezintă titulatura, nu se spune nici un cuvânt despre posesiuni peste Dunăre, cu toate că într-un hrisov
de așa natură, tocmai aceasta ar fi trebuit să aibă loc. Sigur, țarilor bulgari, care tot timpul au fost ocupați cu
războaie, nu le dădea mâna să se certe cu vlahii și cumanii stăpânitori la nord de Dunăre, aliații lor tradiționali,
deja recunoscuți ca foarte puternici, numeroși și folositori3).
Rodrigo Jimenez, în cronica sa, inclusese pe bulgari și români într-o singură entitate lingvistică, datorită
limbii slavone bisericești comune, dar în anul 1243 știa că românii se deosebesc prin limba lor pe care o vorbesc
de vecinii bulgari și atunci când enumeră popoarele medievale europene, românii, „Blaci” apar independent
de celelalte popoare din acest spațiu4).
În corespondența țarului Ioniță Caloian cu papa Inocențiu al III-lea, dacă se vorbește de hotarele
„Bulgariei și Vlahiei” ca un singur stat, cu Ungaria, găsindu-se prilej de a specula această informație pentru a
emite de altfel numai o părere că este vorba de granițele Ungariei atât cu Bulgaria la sud cât și cu Vlahia la
nord de Dunăre, în realitate este vorba pur și simplu de granițele Țaratului româno-bulgar ca un singur stat la
sud de Dunăre, cu Ungaria, pe o linie de hotar aproximativ de la localitatea Orșova până la Belgrad5).
Dacă la unii cronicari apare denumirea de „Vlahia lui Asan și Bulgaria” (textul lui Guillaume de
Roubrue), nu înseamnă neapărat să luăm în seamă o părere personală, care, fără nici o justificare desemnează
în „Vlahia lui Asan” țara de la nord de Dunăre. Era Vlahia lui Asan, a vlahilor din Bulgaria6).
Argumentul particulei „IO” pe care și-l pun în față domnitorii medievali în actele emise nu este nici pe
departe o dovadă cât de cât semnificativă despre extinderea statului Asăneștilor și asupra Vlahiei nord-
dunărene. Acest „IO” nu este altceva decât pronumele personal „EU” în pronunțarea de atunci, pus înaintea
numelui domnitorului. Nu este o prescurtare a numelui de Ioan, moștenit de la primul Ioan al Imperiului
româno-bulgar, Ioniță Caloian. Și de ce tocmai Ioan? Puteau să moștenească un nume mult mai semnificativ,
ca cel de Petru sau Asan, care au fost chiar realizatorii și primii conducători ai statului. Majoritatea hrisoavelor
începeau spre exemplu așa, dacă ne referim, să zicem, la Mircea cel Bătrân: „Eu, Mircea Voievod…”, nu „Ioan,
Mircea Voievod…”, pentru că nu ar fi avut nici o logică, nu ar fi fost acord gramatical pentru persoana I care
urma să prezinte ceea ce dorea în acel document. În cel mai bun caz, ar fi putut să fie sub aspectul: „Eu, Ioan
Mircea Voievod…”. Acel „IO” este folosit și azi în vorbirea curentă, dar și în folclorul vlahilor sud-dunăreni
din Serbia și Bulgaria, sub forma de „Eu”7). Niciodată domnitorii, prin acel „IO” pus înaintea numelui, nu
voiau să exprime recunoașterea suveranității sudice numindu-se toți „Ioan”.
Faptul că Ansbert spune că țarul Petru era „Blacorum et maxima parte Bulgarorum domnus”
(domnitorul vlahilor și a celei mai mari părți a bulgarilor), că Geofray de Villehardouin spune că statul lui
Ioniță Caloian se numea „Vlahia și Bulgaria”, iar papa Inocențiu al III-lea îl intitulează pe Caloian „rege al
bulgarilor și vlahilor”, că același conducător al statului Asăneștilor își dă titlul de „țar al bulgarilor și vlahilor”
sau țar al „Bulgariei și Vlahiei”, care denotă clar că în componența noului stat intrau atât bulgari cât și vlahi, a
dat naștere la diferite interpretări și speculații cu finalizarea propusă de a demonstra că al II-lea stat bulgar a
avut o perioadă de dominație și la nordul Dunării, constituie deopotrivă dovezi clare despre existența vlahilor
și a unei vlahii sud-dunărene ce intra în titulatura țarului8). Cu toate insistențele celor care prezintă pe vlahii
din titulatura statului Asanid drept vlahi nord-dunăreni pentru a încerca să diminueze sau să nege rolul vlahilor
în evenimentele legate de apariția și perioada de început și glorie a celui de-al II-lea Țarat româno-bulgar,
realitatea este că în documente și în titulatura țarilor din dinastia română a Asanizilor, este vorba de vlahii sud-
dunăreni, care se înmulțiseră ca „roiul de albine”, s-au împrăștiat în „întreaga Bulgarie”, iar după ce s-au
înmulțit foarte mult au început să se răspândească prin toată Peninsula Balcanică, mai ales după supunerea
Bulgariei de către Bizanț, când pentru ei (vlahi), au venit vremuri fericite9).
Documentele amintesc numai în treacăt și sporadic pe bulgari în lupta pentru eliberare de sub jugul
împărătesc bizantin, nu vorbesc deloc despre o contribuție esențială a acestora, pentru simplul motiv că nu era
cu putință deoarece fostele câmpii ale Bulgariei Mari (o spun cronicarii bizantini), erau de multă vreme pustii
de oameni ca urmare a războaielor anterioare care au fost zdrobitoare pentru bulgari, mai ales în luptele cu
Vasile al II-lea Bulgaroctonul, care reușise chiar o anemiere națională a bulgarilor. Pe aceste câmpii rămase
libere, sub Comneni, au avut loc colonizări, vlahii au coborât din munți și s-au reașezat în câmpie de unde
fuseseră dislocați de venirea slavilor și a bulgarilor, iar în timpul evenimentelor în cauză pot fi amintiți de 39
de ori, iar bulgarii de 3 ori și moesii, care erau tot vlahi, de 4 ori. Choniates spune clar că „înainte se numeau
moesi, iar acum se numesc vlahi”10). Vlahii se găseau pretutindeni, deosebit de numeroși, mai ales între Dunăre
și Balcani unde „s-a ridicat un oarecare pe nume Asan și domnește în țară, supunând părțile Hemusului până
la Dunăre ”11).
Statul bulgar, până la începutul sec. al XI-lea când este desființat de Vasile al II-lea Bulgaroctonul, este
întâlnit în izvoare sub numele de „Bulgaria”, „stat bulgar”, „stat al bulgarilor”, dar după reînființarea lui în
regiunile de NE sub dinastia română, denumirea de „bulgari” și „Bulgaria” apar tot mai rar. Teritoriul dintre
Dunăre și Balcani, unde izbucnește răscoala Asăneștilor și se pun bazele celui de-al II-lea Țarat româno-bulgar,
încetează încă din sec. al XI-lea să se mai numească Bulgaria și nici populația lui nu a fost cunoscută sub
denumirea de bulgari. Numele de Bulgaria era doar o zestre istorică și era normal ca țara vlahilor care a avut
rolul preponderent în această întreprindere istorică de proporții să se numească Vlahia, Tere de Blachie,
Blaquie, Terra Blacorum, la cronicarii francezi și în scrierile papei, care adaugă și Bulgarorum, așa cum era
voința vlahilor de pe tronul Bulgariei, conform tradiției istorice.
Deci, Vlahia din titulatura țarilor de dinastie romanescă, a existat la sud de Dunăre, prin aceasta
înțelegându-se fie tot teritoriul dintre Dunăre și Balcani, fie parțial Bulgaria muntoasă cu o parte din Tracia
unde erau concentrați românii, cu toate că unii istorici bulgari spun că între Dunăre și Balcani nu erau vlahi
deoarece „cred”, și încearcă să demonstreze, că sub denumirea de vlahi din izvoare erau de fapt bulgari12).
Pe lângă istoricii de origine slavă, și unii istorici români au căzut în greșeala de a considera pătrunderea
limbii slavone în biserică datorită existenței unor locuitori slavi, care vorbeau și înțelegeau noua scriere, sau
supremației statului bulgar la nord de Dunăre, anomalie contestată de alți istorici români de marcă între care
se detașează N. Iorga, G. Brătianu, N. Bănescu13) etc. În secolul al X-lea pătrunde după cum se știe, noua
scriere, cea slavonă (chirilică), realizată de ucenicii lui Chiril și Metodie în Bulgaria după anul 825, și în
rândurile românilor din nordul Dunării. Chiar dacă mai erau ceva slavi pe teritoriul țării noastre, aceștia erau
puțini deoarece se apropia momentul dispariției lor totale în marea masă majoritară localnică română, și nu
aveau cum să contribuie la răspândirea limbii slavone, deoarece o populație de rând, incultă, nu putea cunoaște
și folosi o limbă literară, deci elementul slav n-a putut constitui o cale hotărâtoare de pătrundere a scrierii slave
la nord de Dunăre. Pătrunderea acestei scrieri s-a făcut prin intermediul bisericii în contextul continuității
legăturilor bisericești între cele două maluri ale Dunării de jos existente de secole. Mai trebuie amintit și faptul
că aici la nord de fluviu creștinismul se instalase de aproape un mileniu, românii fiind în această parte a Europei
cei mai vechi creștini. Poporul român s-a născut creștin, iar popoarele vecine, bulgarii, sârbii, croații, ungurii,
slovacii, polonezii, rușii au fost creștinați după români. „Legenda Sancti Metodii” relatează că înaintea fraților
Chiril și Metodie, au existat la slavii merovieni și misionari români, alături de cei greci și germani 14).
Adoptarea slavonei pentru slujba în biserică începând cu secolul al X-lea și extinderea sa și ca limbă de
cultură mai târziu, după organizarea statelor feudale românești în prima jumătate a secolului al XIV-lea, nu se
datorează vreunei presiuni politice sau religioase, ci numai vecinătății cu țările slave, deoarece devenise limba
„sfântă” a cultului ortodox, precum limba latină era limba cultului catolic.
Atunci când a devenit și limbă de cultură scrisă a clasei dominante românești și oficială a statului,
scrierile diplomației se făceau în slavonă pentru relațiile cu vecinii noștri slavi, în același timp folosindu-se și
limba latină pentru relațiile diplomației cu centrul și apusul Europei.
Limba și scrierea slavonă n-au ajuns niciodată să fie însușită și folosită de masele largi ale populației
românești. Totdeauna la noi s-a vorbit românește, întocmai cum în Germania, Franța, sau Italia, limba bisericii
și statului a fost latina, dar poporul a vorbit limba sa. Călugărul franciscan Francisco Pastis din Candia, care a
stat în secolul al XVI-lea șapte ani printre români, în a sa „Informațione della Valachia”, arată folosirea de
către români a limbii slavone în biserici dar remarcă: . . . „et il parlar loro anticho era latino“15).
Folosirea unei limbi în formule oficiale și alta de către popor a fost un fapt caracteristic evului mediu
din toată Europa. Oficial, noi am scris cu scriere slavonă până în anul 1863, dar treptat, renunțarea la această
scriere începuse mai timpuriu.
Demn de remarcat în acest context, este faptul bine cunoscut că înainte de apariția scrierii slavone, pe
teritoriul patriei noastre s-au succedat din antichitate și până la sfârșitul evului mediu, mai multe feluri de
scriere și cultură.
Nici din punct de vedere arheologic nu există cât de cât dovezi care să ateste o dominație sau conviețuire
bulgară la nord de Dunăre.
În secolele VIII - XI, apare în spațiul Carpato-danubiano-pontic, cât și pe teritoriul Bulgariei o cultură
materială și spirituală cu unele elemente comune, deosebită de cea slavă, care aparține străromânilor și apoi
românilor, dar care a fost pusă de unii cercetători pe seama unei stăpâniri bulgare la nordul Dunării.
Chiar dacă acceptăm teza conform căreia în secolele IX și X teritoriile nord-dunărene s-au aflat sub
dominație bulgară, bazată pe raporturi de tribut și incursiuni, ceea ce exclude ideea prezenței efective în sensul
așezării sau colonizării de bulgari, complexele arheologice descoperite nu pot fi atribuite slavo-bulgarilor
deoarece descoperirile de acest fel de la nord de fluviu sunt cu mult mai numeroase decât cele din Bulgaria.
Aria de răspândire a acestui aspect cultural Carpato-balcanic, cunoscut sub denumirea de „Cultura
Dridu”, după numele unei localități din Câmpia Română, nu cuprinde toate teritoriile în care sunt amintiți
vlahii începând cu sfârșitul secolului al IX-lea, deoarece aceștia, Vlahii, au fost dislocați de pe vetrele lor de
venirea slavilor și apoi a bulgarilor16).
Nici un istoric și nici un izvor nu menționează în mod sigur prezența efectivă și de durată, sub ce aspect
și de când până când, a bulgarilor aici în nordul Dunării.
Acele cuvinte transmise de Choniates: „să unească pe bulgari și pe vlahi într-o singură domnie, așa cum
fusese odinioară” demonstrează că între cele „două neamuri din Bulgaria” a existat o îndelungă colaborare, că
atât în timpul primului țarat bulgar, după căderea acestuia cât au fost supuși Bizanțului, cât și în timpul luptelor
pentru independență care au dus la crearea celui de-al doilea Imperiu româno-bulgar, vlahii și bulgarii au trăit
alături și împreună au alcătuit în timp de pace și război o singură structură politică, socială și militară84). „Ceea
ce s-a realizat ca rezultat al sângelui vărsat împreună de către bulgari și români, a servit intereselor comune și
a adus folos ambelor popoare. De aceea este ciudat că aceste evenimente, exemplu de acțiuni de solidaritate
au dat naștere la atâtea controverse între istoricii care le-au cercetat ”18).
În cadrul colaborării comune bulgari-vlahi sud-dunăreni cu elementele nord-dunărene, români și
cumani, noul stat al Asăneștilor, în maxima sa dezvoltare a exercitat sigur o influență culturală și religioasă
asupra românilor din nordul fluviului, dar aceasta mai ales datorită relațiilor de prietenie cimentate în cadrul
luptelor comune, și faptului că se găseau mulți români în sud, dar o dominație politică nu a existat niciodată.
Izvoarele ar fi atestat acest lucru, dar în această privință păstrează absolută tăcere19).
Ciudat este și faptul că, fără dovezi, în țara vecină și de care ne leagă relații seculare de prietenie,
Bulgaria, începând cu anul 1994 circulă o istorie a granițelor Bulgariei cu erori colosale de încadrare a
teritoriilor și conținut documentar, chiar cu girul Academiei de Stat a Bulgariei20).
Note
1.Istoria României, I, p. 760; Boreslav Primov, op. cit. p. 44-55; I.S. Pop, Istoria Transilvaniei, p. 45; A.
Armbruster, op. cit., p. 25; Ștefan Ștefănescu, Paisie din Hilandar despre relațiile româno-bulgare în sec. al
XVIII-lea, Note critice, Culegere omagială academician Ivan Snegarov, p.295 și același, Relații româno-
bulgare în sec. al IX-lea –al XIV-lea și formarea statului român, în „Romanoslavica”, IX, București, p. 531-
542, după Boreslav Primov, op. cit. p. 38 și 40; N. Bănescu, L’ancien état bulgare et le pays roumains,
București, 1947, p. 17-58, cf. Boreslav Primov, op. cit. p. 47-48; A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia
Traiană, II, p. 224 ; Rodrigo Jimenez de Rada din Toledo, în cronica spaniolă „Chronica hispaniae ab origine
prima”, cf. A. Armbruster.
2.N. Choniates, III, 239-273; N. Stoicescu, op. cit., p. 34.
3.N. Iorga, Istoria poporului românesc, p. 110-111; A. Armbruster, op. cit., p. 36; Borelav Primov, op. cit., p.
51-52.
4.G.I. Brătianu, Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești, București, 1945, p. 70, cf. A.
Armbruster, p. 44, cu comentariu la nota 16.
5.Atlas istoric, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1971, Colectiv sub coordonarea lui Ștefan Pascu, p. 43.
6.N. Bănescu, op. cit., p. 63-64, după Boreslav Primov, p. 48.
7.Ibidem. G. Giuglea, G. Vâlsan, De la Românii din Serbia, culegere de literatură populară, București, 1913,
p. 9, rând 180, p. 26, rând 69, p. 27, rând 114, p. 28, rând 124, p. 231, rând 60; N. Panea, C. Bălosu, Gh.
Obrocea, Folclorul românilor din Timocul bulgăresc, Ed. Omniscop, Craiova, 1996, p. 59.
8.Boreslav Primov, op. cit., p. 33 și urm.
9.V.N. Zlatarski, Istoria, II, p. 38; N. Bănescu, Les duches byzantins de paristrion (paradunavon) et de
Bulgarie, București, 1946, p. 105, cf. Boreslav Primov, op. cit., p. 41-42; S. Dragomir, op. cit., p. 12.
10.Boreslav Primov, op. cit., p. 25; G. Murnu, Românii din Bulgaria medievală, București, 1939, p. 20.
11.Georgius Acropolita, Historia, editat A. Heisenberg, Leipzig, 1903, p. 18, cf. Boreslav Primov, p. 36.
12.N. Bănescu, L’ancien état bulgare et le pays roumains, p. 57-60; George Murnu, Studii istorice privitoare
la trecutul românilor de peste hotare, Ediție îngrijită și studiu introductiv de Nicolae Șerban Tanașoca, Ed.
Academiei, București, 1984, p. 171, 202; Boreslav Primov, op. cit., p. 21-25, 47-60.
13.N. Stoicescu, op. cit., p. 156, cu bibliografie și comentariu la nota 44 bis; G.D. Brătianu, Tradiția istorică
despre întemeierea statelor românești, București, 1945, p. 70; N. Bănescu, L’ancien état bulgare et le pays
roumains, p. 23-25; A. Armbruster, op. cit., p. 44, 48-51, cu bibliografie și comentarii la p. 36, nota 81 și la p.
44 nota 16.
14.Constantin Câșlaru, Unele considerente privind pătrunderea scrierii slave la nord de Dunăre, Luceafărul
bulgar, IX, nr. 13/1998, p. 8-9, cu bibliografie; G. Mihăilă, Dicționar al limbii române vechi, Ed. Enciclopedică
Română, București, 1974, p. 12-14.
15.Constantin Câșlaru, Unele considerente privind pătrunderea scrierii slave la nord de Dunăre, Luceafărul
bulgar, IX, nr.13/1998, p. 8-9; G. Mihăilă, Dicționar al limbii române vechi, Ed. Enciclopedică Română,
București, 1974, p. 14-15; A. Armbruster, op. cit., p. 133, cu bibliografie la nota 17.
16.Istoria României, 1960, I, p. 780-781; C.C. Giurescu, Formarea poporului român, p. 146; Ioan Aurel Pop,
Istoria Transilvaniei medievale de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul, ed. Presa Universitară
Clujană, Cluj-Napoca, 1997, p. 122; Oct. Toropu, op. cit., p. 191-199; Z. Vazarova, Arheologia, 1, 1971, p.
12-14 și Arheologia, 3, 1974, p. 11-16, cf. O.Toropu, op. cit., p. 198.
17.George Murnu, Studii istorice privitoare la trecutul românilor de peste hotare, Ediție îngrijită și studiu
introductiv de Nicolae Șerban Tanașoca, Ed. Academiei, București, 1984, p. 162, cu textul în limba greacă
după Choniates, p. 102-125, 162-163.
18.Boreslav Primov, op. cit., p. 54-55.
19.N. Bănescu, L’ancien état bulgare et le pays roumains, p. 17-58 .
20.Istoria Bulgariei – granițele statului bulgar în ajutorul istoriei, Velico Târnovo, Ed. Slovo, 1994, sub
semnătura dr. doc. Ivan Stoianov.
Mitologia geto-dacă, componentă însemnată

a istoriei naționale
Prof. Maria Ionescu
Moto: „Viitorul și trecutul / Sunt a filei, două fețe, / Vede-n capăt începutul / Cine știe să le-nvețe.”
Mihail Eminescu, Glossă
„Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa își vede trecutul, prezentul și viitorul. O națiune
fără istorie este un popor încă barbar”, Nicolae Bălcescu
Din străvechime și Antichitate, întâlnim în Spațiul Carpato-Dunărean Centrul primei „formațiuni
politice” locuite a „Vechii Europe”, o fascinantă mitologie transmisă succesorilor geto-daci.
Izvoarele scrise ale Antichității cele arheologice, epigrafice coroborate cu cele etnografice și folclorice
ne determină să prezentăm, în cursurile de istorie și în manualele școlare, ca un prim capitol, mitologia țării
noastre. Fiecare națiune are o istorie mitologică proprie, a unor înaintași „sacrii”, care i-au dat forță și care
ulterior au fost zeificați, divinizați și au rămas în memoria națiunii.
La români, Istoria ca știință modernă s-a constituit mai târziu, iar capitolul mitologie a rămas nescris,
deși locuitorii acestui pământ au perpetuat tradiția zamolxianismului, devenit ulterior Dreapta Credință (a se
studia lucrarea profesorului G. D. Iscru, „Strămoșii noștri din Dacia nemuritoare”). Unii specialiști, numiți de
Bogdan Petriceicu Hașdeu „științificii” respingeau fantezia legendelor, a tradițiilor, a culegătorilor de folclor.
Primul care a abordat temeinic, cu studii aprofundate problema mitologiei la români a fost Nicolae Densușianu.
N. Densușianu a fost singurul istoric român care a cutezat să elaboreze capitolul de Istorie Mitologică
a Spațiului Carpatic cercetând izvoare documentare și arheologice, studiind culegeri de folclor, referitoare la
vatra autohtoniei și continuității noastre pentru a redacta „Dacia Preistorică”. În această lucrare a tratat Istoria
mitologică a Spațiului Carpato-Dunărean care atesta centrul primei zone locuite a „Vechii Europe”. O
formațiune unică „Imperiul pelasgilor” – arieni, creatori ai primei civilizații a constituit baza etnică pentru
geneza națiunilor antice.
Pelasgii arieni au fost primul popor al Străvechimii Europei condus de o dinastie divină. Maria
Gimbutas a relevat esența acestei civilizații din „vechea Europă”. „A fost o perioadă de reală armonie în deplin
acord cu energiile creatoare ale naturii.” Aceste calități vor fi transmise succesorilor: Burebista mare
conducător politic sau Deceneu mare preot. Studiul istoricului Teohari Antonescu, profesor la Universitatea
din Iași, bazat pe o investigație pluridisciplinară identifică Dacia ca patrie originară a arienilor. Studiul a fost
publicat în volumul „Lumi uitate”, Iași, 1901.
Contemporan cu Nicolae Densușianu, istoricul Teohari Antonescu a urmat studii de specializare la
Paris, Berlin, Munchen și Heidelberg și călătorii documentare în Italia și Grecia. În studiile sale s-a preocupat
de originea arienilor, de literatura egipteană și chaldeană.
Teohari Antonescu este primul istoric la nivel european care a identificat Dacia ca patrie primordială
a arienilor, poporul primordial al Europei și primii noștri strămoși din epoca străveche.
Direcțiile de mișcare ale vlăstarelor arice, dacă ar fi prelungite în linie dreaptă îndărăt, s-ar întâlni într-
un singur punct, Dacia. Savantul suedez Montelius afirmă că popoarele ce-au năvălit și stabilit în Suedia sunt
venite din țările de la Marea Neagră și Dunărea inferioară. De aici, revendicarea suedezilor din geți, după
Carolus Lundius.
În cercetarea culturii ariene, Teoharii Antonescu îi consacră studiul „Cultul Cabirilor în Dacia”.
Autorul afirmă că ideea morții și reînvierii unui cabir, a mântuirii prin sacrificiu, e fondul credinței cabirice.
Marele mister e relevat numai inițiaților, de unde reticența lui Herodot și Pausaniat de a reda ce se petrece în
mistere.
După opinia lui Constantin Olariu Arimin, „cabirii erau populația getică din Asia Mică pe care
Zamolxe o trecuse pe la mijlocul sec. VI la religia crucii practicată de Frații Celui Ales din Sarmisegetuza” (C.
Olariu Arimim, „Adevăruri ascunse”, vol. II, p162).
Studiind monumentele antice descoperite în zona Istrului, arheologic și mitologic, Teohari Antonescu
a cercetat simbolismul cultului cabirilor în Dacia. Înfățișarea tablelor relevă ideea omorului unui cabir, cel mai
tânăr, de către frații lui, nefericitul cabir este reprezentat întins sub picioarele cailor ce poartă pe adversarii săi.
Figurile cabirilor Daciei ne conduc către legendele cabirului macedonean. Teohari Antonescu afirmă că ideea
morții cabirice este esențială în seminția traco-frigică și apare răspândită în teritoriile vecine cultului – în
Samothraceea, Macedonia, Dacia, Etruria (Teohari Antonescu, op. cit. p214).
Din studiul baso-reliefurilor se relevă sensul simbolic – doi frați cabiri calcă sub picioarele cailor pe
al treilea; o femeie stă în picioare între ei, cu mâinile întinse a implorare, încercând să-i despartă sau să-i
destăinuie crima săvârșită. Acest personaj feminin a fost identificat de Teohari Antonescu ca o zeitate – Rhea
sau Cybela. În panteonul trac există o zână asemenea cu Demetra, se credea a fi Cotys sau Votytto numită de
Eschyl zeița tracilor edoni și identificată de Strabon cu marea zeiță cibiană și cu Cybela.
Cercetând cabirii daci, Teohari Antonescu se întreabă dacă în aceste mistere era vorba de nemurirea
sufletului. Credința în viața viitoare era în germen la toate popoarele ariene și se dezvoltase mai ales la poporul
trac. În lucrarea lui C. Olariu Arimin sunt prezentate două tabele de bronz cu simboluri ale cultului cabirilor
descoperite la Polovraci, în apropierea peșterii lui Zamolxe. Pe una sunt reprezentați doi cocoși ce păzesc vasul
cu apa vieții (ideea de nemurire), cealaltă prezintă călărețul get ce primește binecuvântarea a doi preoți (C. O.
Arimin, op. cit. p580).
Zeii cabiri erau adorați ca manifestări ale focului cosmogonic. În majoritatea monumentelor sunt
reprezentate luna, soarele, taurul, leul, ca simbolism religios. Cybela, în cultul cabiric, este reprezentată prin
leu. Simbolurile solare, lunare ale mithriacismului (zeița Mithra) sunt foarte răspândite în Dacia. Profesorul G.
D. Iscru aprecia mitologia strămoșilor noștri ca fiind una din cele mai vechi și bogate din lume. „Mitologiile
greacă și romană sunt mitologii de moștenire iliro-traco-geto-dacă și în al doilea rând mitologii de creație
proprei.” (D. D. Iscru, op. cit.).
Cele mai importante studii de istorie străveche le-a elaborat dl. Constantin Olariu Arimin, „Adevăruri
ascunse” în trei volume, format A4, cuprinzând 1600 pagini. Această lucrare remarcabilă, consacrată
strămoșilor noștri reali, bine documentată, are trimiteri în contemporaneitate, pentru recunoașterea adevărului
istoric. Domnul Constantin Olariu Arimin a cercetat izvoarele mitologice ale strămoșilor noștri și ale altor
neamuri, istoriografia acestora, evidențiind rolul substanțial pe care l-au avut strămoșii noștri reali în
etnogeneza și evoluția etno-națională în Europa. De asemenea, a studiat și descifrat „Tăblițele de la Sinaia”,
le-a publicat, integrându-le în rândul izvoarelor istorice.
Mai recent cărțile domnului Adrian Bucurescu referitoare la Dacia: „Dacia magică” – 1999, „Atlanții
din Carpați” – 2002, „Dacia Divină” – 2004, „Dacia secretă” 2012, rescriu istoria pornind de la epoca
mitologică și moștenirea ei sub urmași.
Din istoria mitologică a uriașului Imperiu al pelasgilor/arienilor având Centrul Spațiul Carpato-
Dunărean reținem organizarea societății românești, cu ocupații, legi și norme morale cu o limbă unică ce se va
diferenția zonal în timp, pe măsură ce se constituie națiunile.
Locuitorii acestui Spațiu Carpatic poate au fost Giganți și titani, identificați prin Geți și Mesageți sau
această statură reprezintă încărcătura mitologică reflectată în folclorul poetic al românilor.
Primele zeități ale Spațiului Carpato-Dunărean au fost Cerul și Pământul perpetuate până azi în
colindele românilor, apoi Soarele, Luna și Stelele. Despre cultul solar al pelasgilor avem informații de la
Socrate și Herodot. Cerul era zeitatea masculină, Pământul zeitatea feminină adorată ca Gaea/Geea. În
mitologie s-a remarcat Prometheus, unul din titani, considerat binefăcătorul oamenilor. Prometeu monopolizat
de mitologia greacă a fost unul din titanii spațiului carpatic, a fost caracterizat de N. Densușianu „geniul
superior al lumii pelasge”. Prometeu a fost înlănțuit de Coloana Cerului în Munții Bucegi, pe Vârful Omul. O
altă localizare pe stâncile Muntelui Parâng. Densușianu îl consideră „Christ al Lumii Vechi” pentru sacrificiul
în folosul oamenilor și îl regăsește în legendele și baladele românilor Corbea sau Gruia.
În mitologia românească, mitul cosmic al facerii lumii este legat de mamele creatoare. Mama sacră a
Universului cosmic al Daciei este DOKIA (Do = apă; Ki = pământ). În calendarul străvechi românesc, la
echinocțiul de primăvară, se fac nouă turte subțiri care se coc pe vatră, apoi se ung cu miere și se presară cu
nucă. Ceste turte se mănâncă ritualic în familie după ce se rostește o rugăciune închinată Sfintei Născătoare,
DOKIA. În mitologia străveche sunt prezentate Sânzienele ce fascinează Soarele ce se oprește pe bolta
cerească la solstițiul de vară.
Alte zeități ale Spațiului Carpatic sunt ilustrate pe patera Tezaurului de la Pietroasa, atribuit de unii
arheologi goților dar Iordanes afirmă got = get. Carolus Lundius în lucrarea „Zamolxis Primus Getarum
Legislator” confirmă „Geții și goții au fost unu și același neam … și că aceștia s-au mai chemat și cu numele
de Sciți.” (op. cit. p16). Patera reprezintă o sărbătoare a hiperboreenilor în onoare lui Gaea, mama Pământului.
Pe papera de la Pietroasa, Marea Mamă stă în centru ca o columnă pe verticală, iar magiile sale, zânele, o
ascultă stând pe orizontală, indicând toate direcțiile.
Alt personaj mitologic este tracul Orfeu aparținând epocii Zamolxis, epoca mitologică a traco-geto-
dacilor, Zalmiolxianismului ca spiritualitate, unul din marile curente reformatoare ale Străvechimii și
Antichității.
Poet și cântăreț cu lira primită de la zeul Apollo, Hiperboreeanul, legendarul Orfeu era considerat
fondatorul misteriilor orfice, o mișcare religioasă cu asociații secrete cu literatură proprie – Imnuri Orfice. La
traco-geto-daci zeul Morții oferea o salvare prin chemarea la Zamolxe „la ceasul jertfei și al invocației pioase
autorul imploră zeul să nu curme viața omului la vârste tinere, iar celor înaintați în vârstă să le îngăduie o
bătrânețe fericită”. Alte imnuri sunt dedicate naturii: Aurora, Zefirul, Cerul, Luna, Soarele, Astrele, Vântul de
miazănoapte (boreas, din Hiperboreea). Imnurile orfice apăruseră întâi în Țara Zeilor, Dacia Edenică, în
Olimpul Carpatin de unde prin roiuri umane sau ca moșteniri boreene coborâseră în Olimpul grecilor.
Doamna cercetător doctor Simona Condurățeanu a elaborat studiul „Orfeu/Orphaeus, un geniu și un
zeu al Daciei Mari”, din care reiese un Orfeu al Daciei Edenice, o valoare a mitologiei și culturii noastre
naționale dar și universale.
„Țara zeilor”, Dacia străveche, reprezintă patria primordială a arienilor, poporul primordial al Europei.
Cum aprecia etnomuzicolog Grigore Leșe noi „stăm pe pilonii unei civilizații străvechi.” Studiind și cercetând
mitologia Spațiului carpatic și pericarpatic vom demonstra științific că aici în pământul Daciei divine a apărut
și s-a afirmat prima civilizație din vechea Europă. Remarcăm organizarea societății omenești ce avea ocupații,
legi și norme morale, o limbă unică ce se va diferenția treptat, pe măsura formării națiunilor. Din studiul
autorilor menționăm constatăm că în Carpați și la Dunărea de Jos se prezintă leagănul străvechi al civilizației
omenești. Dacia antică a reprezentat spațiul etno-genetic al poporului primordial – arienii – strămoșii noștri
ancestrali.
Bibiografie
1. Bucurescu Adrian, „Dacia Secretă”, colecția Rădăcini, Buc., 2012
2. Densușianu Nicolae, „Dacia preistorică”, Buc., 1913
3. Dragomir Silviu, „Istorii neelucidate”, Ed. Lucman, 2007
4. Iscru, G. D., „Strămoșii noștri reali geții - dacii – tracii – ilirii”, ed. N. Bălcescu, Buc., 2014
5. Iscru, G. D., „Strămoșii noștri din Dacia nemuritoare”, ed. N. Bălcescu, Buc. 2018
6. Lundius Carolus, „Zamolxis Primus Getarum Legislator”, ed. Paco, Buc., 2012
7. Olariu Constantin Arimin, „Adevăruri ascunse”, Iași, 2016
8. Prună Olimpia Cotan, „Mitologia străveche geto-dacă”, revista ”Origini”, an V, n2, 2017
Obîrșia dacoromânească
Dr. Geo Stroe
1. După o anumită vîrstă, fiecare dintre noi ne vedem obligați de propria conștiință să aflam, dacă nu
știm, de unde venim fiecare, ca obîrșie a neamului nostru, și, prin aceasta, care este obîrșia națiunii de care
aparținem.
Obîrsia noastră, originea, pe care trebuie și o putem cunoaște, împlini și eterniza spiritual într-o viață
de om, poate arăta ca în harta refăcută după imaginea mentală a genialului istoric al nostru, Nicolae Iorga.
Nu ne vom mai simți vinovați dacă bunicii, străbunicii strămoșii nostri, basmele și legendele strămoșilor
au nume și locuri de naștere din această vatră și noi suntem localizați acum doar între granițele politice ale
României de azi. Atît a putut statul nostru să protejeze, nu e vina celor care sunt încă în afara granițelor politice
ale României de azi, noi trebuie să ne ținem de neamuri cu neamurile neamului nostrum, mai vechi sau mai
noi.
2. Sunt multe definiții pentru obârșie - cuvînt strămoșesc, din neam în neam, el însuși izvorît din
cugetul dacoromânesc de la începuturile lumii. Încă o dovadă că acest cuvînt este o moștenire esențială de la
atlanți și a fost moștenit din neam în neam de către strămoșii nostrii dacoromâni. Răsfoind dicționare si
enciclopedii diverse am adunat cîteva sinonime, prezențe și explicații în diferite variante și sensuri uzuale.
OBÂRȘIE, ca 1.punct de plecare, început, origine. 2. loc unde s-a născut cineva; familia, neamul din
care se trage cineva; origine (socială). 3. locul de unde începe să se formeze albia unui rîu; izvor. 4. culme,
muchie, vîrf. creastă, creștet, culme, pas, pisc, strîmtoare, trecătoare, 5. naștere, origine, proveniență, matrice,
stirpe, spiță, seminție, neam, 6. purcedere, purces. 7. ascendență, origine, 8. matcă. 9. v. sursă. 10. cauză.
11. punct de plecare; punct inițial; 12) apartenență socială sau etnică; 13) loc de naștere; baștină. 14) loc de
unde pornește albia unei ape curgătoare; izvor. 15. șes ce se înalță dintr-o vale pe nesimțite: obîrșia
munților; 16. fig. origină, naștere: partea de sus, înălțime. 17. locul unde s-a născut cineva; familia, neamul
din care se trage cineva; origine (socială). 18. locul unde începe să se formeze albia unui rîu. 18. bucată de
pămînt moștenită din tată în fiu; țarină, glie. 18, partea de sus, înălțime, partea superioară” culme.
d. vrŭhŭ, vîrf. V. obîrșesc). Vechĭ. 19. sfîrșit, scop. 20. fîntînă, scăturină, sorginte. 21, începătură, 22. sîmbure,
seminție, neam, (înv.) purcedere, purces, mamă.
Culmea este ca Obârșia, există ca nume pentru o com. în jud. Olt, în Câmpia Romanați; alta pentru o
comună în jud. Mehedinți, situată în câmpia Blahniței, pe cursul inferior al râului Drincea; OBÂRȘIA-
CLOȘANI, este o com. în jud. Mehedinți, situată la poalele munților din județul Mehedinți; si rezervație
naturală la Cornetul Obârșiei Cloșani (de vreo 60 ha) cu tufărișuri de liliac.
Iradierea acestei zone cuprinde Italia, cu Sicilia de azi, nordul Egiptului, nordul Sinaiului, Creta, coasta
de est a Mediteranei, nordul Mării Caspice, Lituania, țărmul Mării Baltice.
Ca să nu existe interpretări neadecvate trebuie să mai aduc unele precizări importante.
Nu mi-am propus prin cele de mai sus să cuceresc teritorii, nici să înlătur granițele politice de azi, nici
să cotropesc locuri străine, ori să folosesc mijloace violente precum războiul, expedițiile de pedepsire sau de
curățire a teritoriului de oamenii care trăiesc astăzi pe aceste ținuturi în afară de români și urmașii lor.
Obiectivul acestui proiect este acela de a trezi spiritual conștiința fiecăruia, a unui adevăr adînc și
tulburător, în sufletul și gîndirea fiecărui locuitor al acestei zone a simțămintelor tradiționale de oameni ai
locului cu origine conștientizată, probate, adusă la lumină și în armonie cu trecutul și prezentul pentru viitor.
Identitatea celor aflați azi pe acest teritoriu va fi protejată, ca și pînă acum, nu cerem nimic, nu alungăm
pe nimeni, nu purificăm etnic, nu-i imbolnăvim cu propaganda mincinoasă, părtinitoare.
Conștiința limpede a celor care vor descoperi prin ei înșiși de unde vin, cine sunt și încotro merg va fi
liberă pe deplin, și aceasta este forța conștientă a obîrșiei reale, clare și care determină identitatea, apartenența
asumată definitiv și irevocabil..
Noi nu afirmăm decît că numai prin lumina adevărului trebuie să se aleagă identitatea națională.
Adevărul este temeiul care face ca individul, liber și înțelept, care se convinge singur, să opteze în cunoștință
de cauză, pentru viitor, ori să ascundă din motive personale, politice, familiale sau de altă natură adevărata lui
origine. Prin urmare este o problem de identitate deschisă, asumată, definitivă, de neînlătorat pe lanțul identitar.
3.Orizontul de timp este 2050. Orice dacoromân are vreme de acum pînă atunci să treacă prin, să
parcurgă itinerarii alese, să traverseze și să viziteze în lung și lat vatra strămoșilor, să intre în legătura cu cei
care trăiesc in această vatră, mai vechi sau main oi, dincolo de granițele politice, etnice, patrimoniale, coloniale
etc. de azi.
Primul lucru este să cunoaștem vatra României de azi, pe cea a zonelor în care dacoromânii trăiesc
compact în ziua de azi.
Al doilea lucru este sa extindem raza de acțiune de cunoaștere la ținuturile din afara granițelor politice
ale României de azi, spre România adevărată în care trăiesc frații noștri pe care istoria, raportul de forțe de la
anumite repere, nu i-a putut cuprinde în granițele politice ale vremii, la care statul, deși obligat, nu a reușit să
îi îmbrățișeze și să-i protejeze în granițele sale politice, din diverse motive, unele cunoscute de noi, altele încă
necunoscute.
Este o datorie de onoare a fiecărui român să cunoască alt român aflat în afara granițelor țării.
Este o recunoaștere a neamurilor pe care noi nu am fost în stare să îî aducem la matcă din cauze care nu
țin de voința noastră și nici a celor în cauză, și care tînjesc după ocrotirea națiunii în ansamblul ei global.
La aceasta, ca o compensare istorică, pentru ca vîrfurile politice ale Rusiei de peste 300 de ani au mușcat
din teritoriu nostru și au rusificat dacoromâmea noastră să ni se facă dreptate istorică peste timp.
Al treilea, este să împlinim zona lui Nicolae Iorga. El a visat la această hartă, avea argumente în
conștiința lui istorică, ca geniu al istoriografiei dacoromânești în moștenirea lăsată nou, conform hărții de mai
sus.
Harta teritoriilor din zona de formare a neamului nostru, în care încă mai trăiesc românii, impreună
cu Calendarul dacoromânilor constituie măsuri simple, intuitiv - concrete prin care concepem o comuniune
frățească, atît cu cei care au fost în timpul și la locul lor în etape temporale concrete fixate în zile, luni și
anotimpuri ale anilor trecuți și merită a fi aduși în prezent drept modele și exemple de urmat, cît și în corelare
și reactivare a drumurilor unor români, domnitori, oameni de cultură, cu locurile de naștere ale unor
personalități istorice culturale, stiințifice, religioase, tehnice, meșteșugărești, negustorești, profesionale, de
origine dacoromânească din această vatră.
Tot aici există, ca și în România, o măsură a timpului încărcat cu sărbători şi comemorări, prin care se
rememorează valorile, purtătorii de înţelepciune, jertfele dacoromâneşti în istoria neamului și a locurilor
încărcate de memorie de aici, pe cei care au dăruit omenirii descoperiri, invenţii, inovaţii, idei şi creaţii noi,
sînge, glorie și jertfe nemuritoare.
Este cunoscut că geţii au avut cel mai bun calendar, iar Dionisie Exiguu, născut pe meleagurile
dacoromâneşti dobrogene de la Marea Neagră, a reuşit să realizeze Calendarul universal cunoscut.
Sediul materiei va fi la Constantinopol. Aici sunt concentrate de veacuri, de milenii, foarte multe rude
bune ale noastre din neam în neam ca o veritabilă capitala a celor din afara granițelor politice actuale.
4. Vă invit să impărțim în două această hartă cu două capitale dacoromânești: Craiova si

Constanța de o parte și de alta a axei București- Salonic – Cairo. Extinsă: Polul Nord – Baltica, respectiv
Marea Roșie - Oceanul Indian – Polul Sud.
a. Prima fiind Craiova care are de acum doi ani de acțiuni pe partea occidentală a hărții cu acțiuni de
primăvară și de toamnă, spre Europa de vest Africa și America de sud si de Nord. Oltenii au avut inițiativa,
cinste lor.
Pe scurt de la Craiova pînă la Pacific, în Hawaii.
b. A doua, fiind Constanța, care să aibă acțiuni de vară și de iarnă pentru partea orientală a hărții cu
ramificații pînă în Rusia, Persia, Orientul Mijlociu și Apropiat, India, China, Japonia, Indonezia, Australia și
Noua Zeelandă. Pe scurt de la Constanța pînă in Pacific in Hawai.
c. Bucureștii rămîn o capitală de azi pentru DacoRomânia întreagă, Pelasgia europeană, privind
constelațiile Cerului ca obîrșie și centrul Terrei ca axe ale cercetării temporale. Și pentru sediul bucuriei de a
cunoaște obîrșia națiunii. Și in perspectivă la un loc situat în nordul Tisei, în Transcarpatia – aflat azi în Ucraina
– unde se afla borna centrului Europei și unde să ne adunăm la o anumită perioadă de timp, la 5 sau 10 ani, în
alternanță cu SARMISEGETUZA REGIA.
Astfel, îmbinăm utilul cunoașterii cu frumosul și plăcutul călătoriilor, al locurilor și oamenilor pe care
îi vom întîlni și așa împlinim misiunea de solidaritate și cooperare întru idealurile națiunii noastre de unire și
strîngere a rîndurilor dacoromânilor din vatră și din întreaga lume.
Invităm cîteva agenții de turism care operează pe aceste meleaguri să introducă și elemente de cultură
istorică în cheie dacoromânească, iar noi să ne planificăm cu colegii și colegele noastre din grupurile de daci
liberi și neastîmpărați, după fiecare acțiune de la Craiova și de la Constanța, unele itinerarii culturale pe
drumurile din această vatră, în prima fază urmînd să extindem vatra, sistematic, după o nouă perioadă de timp.
Și să nu uităm să luăm cu noi cărți, reviste, documente istorice, dovezi, elemente încărcate de cultură în
limba noastră și în limbi de circulație internațională, să le dăruim celor cu care suntem contemporani și frați.
O obîrșie care trebuie mereu activată, respectată și simțită, așa cum, după rînduiala veche, se fac vizitele
la rude de sărbători, pentru a afla cum mai vorbesc românește, cum o mai duc, ce nevoi culturale mai au, ce
putem face împreună chiar dacă nu locuim între aceleași granite politice, în aceiași tară, totuși, trăim în aceiași
lume.
Să ne ținem de neamuri, să rezistăm împreună întru limba și cultura dacoromânească
Bătălia din 1330 zisă de la Posada

Popescu Costel Eugen
Această luptă este cunoscută ca lupta ce s-a dat între Basarab, domn al Ţării Româneşti 1310 – 1352 şi
regele ungar Carol Robert de Anjou.
În unele documente Basarab apare ca Ivanco Basarab. Cum litera v se citeşte chiar şi azi u ( exp Jvstiţie)
iar litera o finală este u, atunci cuvântul este Iuancu, deci Iancu, cuvânt clar românesc, nume purtat şi de alţi
eroi ai românilor ca: Iancu de Hunedoara sau Avram Iancu. Acum ştim cum se numea Basarab I, zis
Întemeietorul iar eu îi spun „ Cel Înţelept”.
S-a vehiculat idea că armata lui Basarab era alcătiută din oameni adunaţi înaintea luptei din târguri şi
cetăţi, idee total falsă deoarece armata lui Basarab era numai din profesionişti care au dus mai multe războaie
până în 1330. Astfel în 1323 împreună cu regele ( Ţarul) Mihai Asan luptă împotriva Imperiului Bizantin, iar
între anii 1325 – 1328 au fost luptele cu tătarii, pe care îi alungă până la Chilia şi Prut, iar în 1330, în iulie,
după alţii în iunie, duce un război împreună cu alţii împoriva despotului sârb Ştefan Decanski. După cum se
vede, Basarab avea o armată de profesionişti, o armată călită în războaie.
Cred că este timpul să precizăm nişte termeni.
Au fost discuţii şi poate mai sunt despre faptul că Basarab ar fi de neam cuman. Îmi pare sincer rău de
ei, dar Stabon îi contrazice. Să amintim ce spune „ Că din Sarabii Terrei ( probabil Herei) se alegeau regii”,
sarabi ce cu secole în urmă se numeau Heraclizi ( Hera + cleo = a crede, a slăvii ), deci preoţii Herei şi ai lui
Apolo Hiprboreanu, iar cuvântul „ Ba”, este „Va” şi înseamnă cale, drum, deci Basarab este unul din preoţii
ce urmau calea sau învăţătura Sarabei. Deci Basarab era şi rege şi mare preot. Ca să înţelegem învăţăturile
Sarabei, iată ce spuneau Tertulian şi Celsus despre religia Daco – Geţilor în secolul II dHr. Tertulian ( 160-210
dHr) spune „Dacii sunt discipolii lui Hristos”. Fără comentarii. De atunci, din secolul doi dHr, la noi era religia
creştină. ( Termenul discipol înseamnă, persoana care continuă doctrina , învăţătura şi principiile cuiva).Iar
Celsus (sec. I-II dHr), complectează tabloul religiei Daco Geţilor, spunând „ Religia lui Zamolse pe care o
practică neamul geţilor este religia creştină”. Este cât se poate de clar că dogmele şi principile învăţăturii
creştine îşi au originea în religia Daco – Geţilor, şi numai al al Daco-Geţilor căci nu este nici-un înscris care
să comfirme o religie asemănătoare, undeva în lume. Sper că sunt dovezi suficiente ca să nu mai fie discuţii.
Acum vedeţi cât de cuman este numele de Basarab.
Expresia de cumani atribuită neamului românesc, pleacă de la unguri care la început decât ei ne-au numit
cumani, tocmai ei care cu secole în urmă, în 1919 Bela Kun, a schimbat numele Ungariei în Cumania. Să ne
înţelegem, eu nu neg existenţa cumanilor dar nu pe teritoriul românesc. Toate neamurile ce au trecut pe la noi
au vorbit şi vorbesc şi azi aceaşi limbă ( bulgarii, sârbii etc), numai cumanii nu. Bănuesc că atunci când treceau
hotarul Ţării româneşti, ca prin minune vorbeau numai româneşte sau Daco-Geţii şi înaintea lor Dorienii erau
cumani. Te pui cu istoricii.
Pentru a rezolva aceasă problemă apelăm la Diodor din Sicilia, care în cartea V, LXXI, citez „ Câmpia
ce în vechime se numea Fregaică pentru că pe melegurile acelea fusăseră pârjolite de un foc năprasnic, iar mai
târziu câmpiei i s-a spus Cumenă”. Este clar că termenul de cumen, cuman sau coman este atribuită unei zone
unde câmpia este arsă, dar ea poate fi arsă şi de soare, câmpia fără verdeaţă, câmpia numită stepă sau pustă şi
numai locuitorii acestei zone se numeau cumani, comani sau cumeni.
Discuţii au fost şi mai sunt despre termenul Vlah, Blah, Vlahia sau Valahia. Neamul Vlahilor este cel
mai vechi neam din Europa, iar vechimea lui se pierde în negura timpului.El era prezent deja din vremea
titanilor comform unui papirus gnostic din Leiden ( după Lepsius), unde Seth, Saturn era regele Blahilor
(Vlahilor). Numele de Blah sau Vlah derivă de la culoarea neagră, Blakc, Blah apoi Vlah, deoarece la sud de
Mediterana, ziua şi noaptea erau aproximativ egale. În nord erau perioade de timp unde întunericul, culoarea
neagră, noaptea avea o durată mai mare decât ziua. Când ungurii foloseau termenul de Cumania neagră era
vorba de zona de nord a Ţării Româneşti.
Carol Robert de Anjou făcea parte din dinastia de Sicilia şi a fost pus rege de Vatican în locul ficei
regelui ungar decedat în 1301, Andrei III, probabil nemulţumiţi că nu a putut catoliciza toată populaţia din
regat.
El este rege al Ungariei şi Ungrovlahiei ( Ardealul) din 1307 până în 1342 după care pe tronul Ungariei
vine fiul său Ludovic. Menirea lui Carol Robert era să urgenteze trecerea la religia catolică în special a
populaţiei din ţara lui Basarab ce era atunci de la Porţile de Fier ale Transilvaniei, Oltenia Dobrogea şi toată
Moldova de azi. Puţini ştiu că Basarab a fost domn şi al moldovenilor.
Carol Robert era regele Ungariei dar şi al Ungrovlahiei, a Ardealului, cu toate că Ardealul, în vremea
acea avea Voevod, pe Voevodul Toma. Interesant este deasemeni faptul că Sigisund de Luxemburg socotea
Ungrovlahia ca Ţară Basarabească.
În documentele germane din secolele XIII şi XIV, cronicarii îi spun Munteniei, Valahia Mayor,
Moldovei, Valahia minor şi pentru amândouă folosesc termenul de Ţară Românească. Şi-n alte documente ale
timpului „ Ţara lui Basarab” sau „ Ţara Românească” era acelaşi lucru.
După luptele din 1343 – 1345 duse de Ludovic, regele Ungariei împreună cu prietenul său, atunci,
Nicolae Alexandru, asociat la domnie de Basarab în 1342, când împreună au alungat tătarii dincolo de Nistru.
Teritoriul nou eliberat de tătari, zona între Prut şi Nistru, din respect pentru Iancu Basarab, s-a numit şi acelaşi
nume îl are şi astăzi, tot de Basarabia.
Atunci în 1345, ţara lui Basarab, Ţara Românească, se întindea de la Porţile de Fier ale Transilvaniei
(punct de reper azi Oţelul Roşu), până la Nistru şi dacă socotin că Ungrovlahia ce era „Ţară Basarabească”,
atunci Vlahii ocupau tot teritoriul ţării noasre, plus Basarabia şi încă multe enclave, iar când Mircea cel Bătrân
spunea că este domn „până la Marea cea Mare” şi noi înţelegeam Dobrogea actuală. În realitate, teritoriul
stăpânit de Mircea cel Bătrân era litoralul de la Varna până la Nistru. Acest teritoriu este comfirmat, în parte,
şi de geograful arab Abdulfeda care în 1321 scrie că fosta cetate Saces, azi Isaccea este „în ţara Valahilor”, iar
anatolianul Umur Beg precizează că în 1337 – 1338 „Chilia se găsea la graniţa Valahiei”, căci dincolo era
teritoriul numit Basarabia.
În anul 1330 Iancu Basarab împtrună cu bulgarii duc un război împotriva sârbilor lui Ştefan Decanski
la Velbugd, unde sârbii ies învingători. Aceasta a fost singura înfrângere a lui Basarab. Lupta s-a dat, se pare,
în 28 iulie 1330.
Aflând de înfrângerea lui Basarab, Papa Ioan al XXII – lea (1316 – 1334). Crezând că armata este
decimată şi mai ales demoralizată, trimite o bulă papală lui Caril Robert de Anjou, care a ajuns rege datorită
Vaticanului, avea deci obligaţii, crezând că a sosit momentul mult aşteptat, să ducă război împotriva lui Basarab
şi să trecă populaţia din ţara lui la religia catolică, adică Ţara Românească ce cuprindea atunci Banatul de
Severin , Ţara Almaşului şi Făgăraşului, Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi Moldova, iar comform obiceiului de
atunci să-l omoare pe Basarab şi apropiaţii lui. Tot catolicul din Ungaria şi Ardeal ( Ungrovlahia) trebuia să
participe la război împotriva lui Basarab şi Ţării Româneşti. Ca număr de persoane în armata ungară diferă de
la un document la altul. Unii zic că ar fi fost 10.000, alţii 20.000, 30.000, iar părerea mea este că erau peste
30.000 de oameni, deoarece Ţara Românească era un teritoriu mare, avea multe târguri şi chiar ceva cetăţi, iar
pentru fiecare târg trebuiau 2-3 preoţi şi între 50 şi 100 de oşteni pentru a înăbuşi eventualele revolte.
Armata ungară condusă de rege şi Voevodul Transilvaniei, Toma, ocupă în septembrie 1330 Banatul de
Severin, la mai puţin de 2 luni de la înfrângerea lui Basarab şi erau convinşi că vor obţine o victorie uşoară,
apoi trec prin Craiova şi ajung la Curtea de Argeş, unde în grandomania lor şi euforia unei victorii ca şi avute,
îi dă foc, aşteptând pe Basarab sa-i atace.
Iancu Basarab fiind un om înţelept, s-a gândit din timp că s-ar putea vreodată să fie învins şi a pregătit
un loc de retragere care nu putea fi ocupat, şi a găsit în zona actualului sat Sălătrucu, pe malul Topologului, în
Ţare Loviştei. Ţara Loviştei era de la râul Topolog la Lotru.
La Curtea de Argeş, Carol Robert primeşte o solie de la Basarab care îi propune pace şi îi oferă 7.000
de mărci de argint ( 1447 Kg argint), Banatul de Severin şi tribut anual. Armata ungară fiind sigură de victorie,
refuză oferta şi îi spune solului că el îl va scoate de barbă pe Basarab din vizuina lui şi continuă, se pare, cu ce
era scris în bula papală, că Basarab este pastorul oilor sale ( ale Vaticanului) şi ţinute pe nedrept.
Opinia mea este că Basarab nu a vrut să încheie pacea cu ungurii, ci a vrut să cunoască intenţile lor
sincere, deoarece a fost surprins de o aşa de mare ofensivă cu atât de mulţi ostaşi şi mulţi clerici catolici, toţi
prepoziţii din Ardeal şi Ungaria. Prepozitul este un înalt titlu de demnitate în religia catolică şi administrator
al unui vast teritoriu.
Carol Robert stând la Curtea de Argeş care deja era pustită a aşteptat şi tot a aşteptat ca Basarab să-l
atace şi să se termine lupta, mai ales că cete de luptători ai lui Basarab atacau la câteva zile marginile armatei
ungare creind speranţa unei lupte iminente. Basarab tot amână începerea luptei şi astfel a trecut septembrie şi
octombrie a anului 1330. Ajunşi în noembrie se accentuează problemele de care se temeau ungurii anume lipsa
hranei pentru cai. Armata ungară se baza pe cavalerii în armură dar când calul este slăbit atunci ostaşul este
victimă, mai ales că armura îi limita mişcările. Este asemănător cum ai lupta cu un om legat. Atunci un ostaş
în armură echivala cu un tanc în cel de al doilea război mondial. O altă problemă era frigul cunoscut faptul că
în vremurile acelea iarna era mult mai rece, se trecea pe Dunărea îngheţată iar astăzi Dunărea nu mai vrea să
îngheţe. Despre hrana oamenilor nu poate fi vorba deoarece atunci când se termină, se sacrifică caii şi tot au
ce mânca, lucru obişnuit atunci în război, mai ales că întotdeuna se pleca cu doi cai pentru fiecare luptător.
Toţi şi-au dat seama că Basarab i-a înşelat şi din victorioşi acum se temeau că vor fi învinşi uşor mai
ales în zona de câmpie. Deci sigur pe zona de câmpie pe care au venit nu se puteau întoarce, era moarte sigură,
iar dacă stăteau pe loc, pierderile în oameni erau mari , fie din cauza gerului şi al vicolului sau a hranei care
avea şi ea un sfârşit, iar lipsa totală de cai era înfrângere sigură. În situaţia aceasta Carol Robert şi suita sa nu
mai puteau spera decât la un drum prin zona de deal şi munte a Valahiei ca să ajungă în Transivania
(Ungrovlahia) sau să găsească un loc sigur un loc apărat de relief până sosesc alimente , oameni şi hrană pentru
cai din Ardeal sau Ungaria. Toţi ştiau un vechi drum, zis „ Drumul mare”, drum de care de la Sibiu, Câineni,
Perişani Stoeneşti unde se bifurca, unul mergea la Călimăneşti şi altul la Curtea de Argeş. Acest drum era
controlat de Basarab şi oamenii lui şi nu se putea merge căci nu se ştia ce ambuscade au fost puse la cale, dar
ce era mai rău era faptul că Basarab, de mult timp nu a mai trimis nici-un sol şi nu se ştia nici unde este.
Carol Robert trebiua să găsească o soluţie. Nu se mai punea problema victoriei, a banilor şi teritorilor
ocupate, acum se punea problema de viaţă şi de moarte. Nu mai avea nevoie din ce oferise Basarab, vrea să
ajungă cu armata în Ardeal şi Basarab parcă dispăruse. În această situaţie critică pentru rege şi armata ungară,
apare un om numit Bako, posibil se numea Baciu. Fiţi atenţi la acest om căci el este cheia evenimentelor
ulterioare.
Citez din diploma din 11 noembrie 1336 dată de rege vicecancelarului transilvănean Thatamer şi fratelui
său Bako pentru meritele din campania din 1330.” Când noi împreună cu întreaga putere a armatei noastre am
cercetat Ţara Românească, acesta ( Bako), din porunca măritului bărbat Toma, voevodul Transilvaniei,
stăpânul său, s-a grăbit în urma noastră şi a stăpânului său cu puţini oameni, în nişte solii şi treburi tainice,
apărându-se de duşmani şi de primejdia morţii prin iscusinţa sa isteaţă şi mântuindue-se printr-un noroc şi o
întâmplare vrednică de mirare, ne-a ajuns chiar sub cetatea Argeş, unde ne-am minunat, împreună cu toată
oastea, de venirea lui neaşteptată”. Din citat se remarcă mai întâi expresia „ noi împreună cu întreaga putere a
armatei noastre”. Deci la acest război a participat toată armata şi toţi clericii regatului, un număr foarte mare
de oameni şi nu cum spun cronicile, 10,20 sau 30.000 de oameni. Papa şi Vaticanu a dorit să fie sigur de victorie
şi apoi de catolicizarea ţării. Mai este expresia Thata mer sau Tata + mer. Cuvântul tată este specific românesc
iar „mer” înseamnă şi azi la unele neamuri, mare. Nu este excus ca la bunici sau la bătrâni atunci să li se zică
Tata Mare expresie folosită şi azi pentu bunic, este drept că mai rar, dar tot aşa de bine poate fi şi cuvântul
Tacomer, Tacomir. Tahomir să însemne acelaşi lucru, mai ales că Basarab a primit coroana la vârstă tânără şi
atunci nu se ştie cum s-a numit tatăl său, de ce a murit sau cine l-a omorât.
Se ştie că sibienii la vremea aceea au refuzat să se supună coroanei ungare şi refuzul lor a fost cât a trăit
regele Carol Robert. Se pare că acest Bako a mers la Sibiu cu nişte solii, în special să nu acorde sprijin lui
Basarab, iar sibienii nu i-au acordat sprijin. De la Sibiu a mers pe drumul Câineni, Perişani şi de aici nu a mai
mers pe aşa zis „Drumul mare”, ci prin Pripoare, Poiana, Sălătrucu unde era şi vizuina lui Basarab care a fost
lăsat să o studieze, apoi la Curtea de Argeş, „ un noroc şi o întâmplare vrednică de mirare”. Deci Bako a găsit
un loc bine apărat şi o cale de întoacere, unde se credea că ar fi puţini oşteni ai lui Basarab, deci zona este slab
apărată.
Se pun trei întrebări.
1. Ori acest Bako a fost cumpărat de Basarab, iar faptul că la lăsat în viaţă se pare că este adevărat.
2. Ori a vrut să-l trădeze pe Carol Robert.
3. Ori Basarab s-a bazat pe prostia şi grandomania regelui şi a suitei sale, pe care îi cunoştea din vremea
când făceau ospeţe împreună.
Nu sunt dovezi pentru nici-una din variante şi totuşi dacă l-a lăsat să studieze terenul se pare că a fost
cumpărat deoarece el a dus la moarte o întreagă şi numeroasă armată ungară.
Acum să arătăm locul unde s-a desfăşurat lupta
În satul Sălătrucu, pe malul drept a râului Topolog, deci în ţara Loviştei, este un munte care în partea de
est, spre râu, are o intrare îngustă de 0,5 Km, stăjuită de pereţi înalţi, fiind locul de unde în cronica pictată se
arunca şi cu pietre. Apoi se pătrunde într-o zonă ovală cu uşoare denivelări, prea puţin semnificative, ce are
diametrul mare de 2 Km şi diametrul mic de 0,5 Km. Toată zona aceasta, relativ plată este înconjurată de munţi
înalţi, în afară de partea vest, nord-vest unde este un deal cu o lungime de 100 – 200 m, locul unde se spune
că era un şanţ adânc pe unde nu putea trece om sau cal. Această zonă era întărită şi de prisăci ( copaci tăiaţi ca
să împiedice trecerea şi deasemeni scut pentu arcaşi), deci zonă apărată şi imposibil de trecut.
Am spus că puteţi calcula numărul ostaşilor din armata ungară. Vă ofer citatul din cronică ( bib 1 pag
121) „ Şi nu era chip de îngropare a celor morţi”, ce a ce înseamnă că erau atât de înghesuiţi că nu se putea
găsii locuri de îmormântare. Cunoscând suprafaţa zonei şi faptul că erau mulţi şi erau unul lângă altul, om şi
cal, şi socotind că numărul cailor scăzuse, poate la jumătate, poate mai mult, puteţi afla câţi oameni erau acolo
şi veţi fi surprinşi de numărul mult mai mare decât au scris cronicile. Menţionez un lucu important, în zonă, în
aria de luptă, nu este apă. Chiar eu am fost la zece zile după data când s-a sfârşit lupta, unde terenul era umed
şi atunci era un şuvoi de apă ce în 24 ore dacă asigură apa pentru 1.000 de oameni.
Şi acum vă rog să fiţi atenţi la citatul următor, dezleagă enigme. La un an după luptă, armata lui Basarab,
în 1331, îi ajută pe bulgari în lupta cu Imperiul Bizantin, împărat Andronic III care „ la auzul trâmbiţei tătăreşti
din tabăra adversă a socotit că ar fi o manevră tactică „ a geţilor de peste Dunăre ( nu cumanilor, şi dacă un
împărat nu-şi cunoaşte vecini şi pe cei cu care se luptă, mai eles că în garda lui avea şi cumani adevăraţi atunci
ar fi o nedreptate atât împotriva istoriei cât cât şi adevărului, şi mai mult chiar, geţii erau pa ambele maluri ale
Dunării. n, a), care folosesc aceleaşi arme ca şi tătarii, cei mai mulţi sunt arcaşi” Rezultă din această interesantă
povestire că, de la depărtare, românii lui Basarab, călări probabil, puteau fi confundaţi cu tătarii şi că adoptaseră
armele lor de luptă, în special arcul şi pavăza tătărească”. După cum vedeţi, românii dacă se îmbrăcau şi în
haine tătăreşti, erau sigur confundaţi cu tătarii. Acestea sunt cetele de tătari din cronici, deoarece între anii
1325 – 1328 Basarab a tot omorât la tătari, încât este imposibil să credem că vre-un tătar l-ar ajuta în această
luptă şi în luptele următoare.
Armata ungară era tot la Curtea de Argeş şi nu se mai gândea la victorie, se gândea cum să ajungă cel
puţin în Ardeal.Având un conoscător al unui drum (cale) oarecare, un drum cotit, căci la Sălătrucu drumul face
un cot de 90 de grade, pe Bako, şi mai ales că dacă armata ungară este atacată de Basarab merge în zona
Sălătrucului unde se poate apăra cu pierderi minore şi-n timp îndelungat, până sosesc ajutoarele din regat. Şi
astfel a pornit în marş, spre Sălătrucu, Perişani, Sibiu. O armată în marş se întinde pe mai mulţi Km., posibil 4
– 5 Km, dar fiind posibilitatea unui atac, probabil distanţa s-a redus la jumătate. În cronică este expresia „ ca
o corabie pe val”. O corabie când când este pe coama valului se vede, iar când ajunge în spatele valului nu se
mai vede . Drumul posibil fiind pe Valea Danului unde sunt şi dealuri. Când cavalerii urcau dealul erau
asemănători unei corăbii pe val, se vedeau iar când coborau nu mai puteau fi văzuţi. Expresia „ ca o corabie
pe val” este cât se poate de reală.În timpul marşului, posibil când primm oşteni au ajuns în zona Sălătrucului
vine vestea că sunt atăcaţi de cete de tătari. Nu trecuse nici 90 de ani de când amata mongolo – tătară au făcut
orori în Ardeal, în 1241 şi groaza încă mai era stăpână, aşa că toţi s-au grăbit să intre în adăpost. Aceste cete
de tătari nu erau decât ostaşi din armata lui Basarab îmbrăcaţi în haine tătăreşti ce aveau ca scop să-i lipsească
pe unguri de alimente, atât pentru oameni cât şi pentru cai, lucrul reuşit pe deplin, deoarece transportul
alimentelor încheia aproape întotdeuna covoiul.
Iată ce spunea cronica pictată despre armata lui Basarab care deja îi aştepta să intre toţi în capcană,
deoarece cei din urmă erau grăbiţi de cetele de tătari. Citez „ Basarab a venit cu toată oastea sa, şi calea sucită
şi de amândouă părţile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur şi unde calea zisă că era mai largă, acolo
valahii în mai multe locuri întăriseră cu şanţuri săpate împrejur. Iar regele şi toţi ai săi la aşa ceva întru adevăr
nu s-au gândit. Mulţimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra
oastei ungureşti care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum ci mai curând un fel de
corabie strâmptă, unde din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din
pricina urcuşului prăpăstios din cale nu se puteau suii contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amîndouă
laturile drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii
regelui erau cu totul prinşi ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă”. În cazul acesta un arcaşi valah nu trebuia să
găsească o ţintă deoarece orice săgeată trasă omora sau rănea un om sau cal. A fost un dezastru total pentru
armata ungară ce a durat patru zile, între 9 – 12 noembrie 1330, fără apă sau alimente. Însăşi regele Carol
Robert” era să-şi piardă viaţa. La un moment dat s-a prăbuşit de pe cal. Dar a fost salvat de cei mai credincioşi
oameni ai lui „ (bib 1 pag121). Întradevăr o săgeată l-a lovit în picior, nu s-a mai putut ţine în şea şi a căzut iar
de aici înainte, prin mila lui Basarab, drumul până în Ungaria l-a făcut pe targă.
Iată ce spune cronica (pictată) mai departe „ Au căzut tineri şi bătrâni, principi şi nobili, fără nici-o
deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult, de la ziua a şasea a săptămânii până la ziua a doua a
săptămânii următoare, în care zile ostaşii aleşi aşa se izbeau unii pe alţii, precum în leagăn se leagănă şi se
scutură pruncii, sau ca nişte trestii clătinate de vânt. S-a făcut aici cea mai cumplită ucidere, căci a căzut
mulţimea de ostaşi, principi şi nobili şi numărul lor nu se poate socotii”.Însăşi regele a recunoscut mai târziu,
că în urma bătăliei „ S-au tras nu puţine robii, cazne şi primejdii pentru neamul unguresc”.
Închipuiţi-vă că din această capcană nu putea ieşi nimeni. Carol Robert şi-a dat seama de acest lucru,
dar pacea nu o putea cere căci o refuzase, nu putea cere decât mila lui Basarab, mila celui care veniseră să-l
omoare. Închipiuţi-vă cum arăta un luptător ungur după trei zile fără apă şi mâncare, poate numai carne crudă
de cal, care abia se mai putea ţine pe picioare. Au pierit mulţi unguri. Nu mai era bătălie, căci nu mai era
adversar, a fost măcel. Lui Basarab i s-a făcut milă şi a încetat ostilităţile, după capitularea armatei ungare.
Dovada încetării luptei se găseşte în citatul „ Cu ajutorul lui Dumnezeu, se potolii ardoarea duşmanilor”. Deci
a încetat lupta. După acea, cred ca Basarab şi Carol Robert, opinie personală, care se cunoşteau de mult, la
masă, la un ospăţ împreună, au început să-i judece pe cei care mai trăiau, Au fost condamnaţi la moarte toţi
prepoziţii şi clericii catolici, şi care, după cum eu cred, cei mai mulţi au venit, mai puţin pentru religie, dar mai
mai mult pentru a fura. A murit şi Voevodul Transilvaniei Toma care participase la strângerea armatei cât şi
noul Ban de Severin (Zeurino după diploma Ioaniţilor, ce avea numele zeului Uran, posibil una din reşedinţele
lui), Dionisie. Fiul lui Dionisie, Deser sau Desev, care se spune că a schimbat hainele cu regele ungar, în timpul
lupei, nu cred din două motive. Regele era cunoscut de toţi şi apoi din încercuire şi să fi vrut nu putea scăpa
nimeni. De schimbat hainele lui cu cele ale regelui ungur sau ale lui Basarab, da, atunci când a fost judecat,
posibil că a vrut să fie voevodul Ţării Româneşti şi de ce nu dacă reuşea trecerea populaţiei la religia catolică,
cu ajutorul Vaticanului să fie şi rege al Ungariei. Erau lucruri pe care le ştia şi Basarab, iar unde nu ştia
complecta Carol Robert. În final Deser a murit aşa cum şi-a dorit ca un rege, iar drumul spre moarte a fost aşa
cum se lăuda el că-l va omorâ pe Basarab. După această luptă şi până astăzi, populaţia, chiar şi cea din Ardeal
a rămas Ortodoxă şi asta mulţumită lui Basarab cel Înţelept şi a celor care şi-au pierdut viaţa în luptă. Basarab
nu a mai fost vasal, nu a mai plătit tribut, Banatul de Severin a rămas la români, la fel şi Ţara Loviştei,
Almaşului şi Făgăraşului. Mai mult chiar Carol Robert s-a angajat să lupte împreună cu valahii, pentru
alungarea tătarilor dincolo de Nistru, lucrul care s-a şi întâmplat în luptele din anii 1343 – 1345, iar teritoriul
eliberat, zona dintre Prut şi Nistru să poarte numele învingătorului, numele lui Basarab, numa ce îl poartă şi
astăzi.
Alte dovezi că lupta s-a dat în zona enunţată sunt date de regele ungar în aprilie 1331, şi anume că bătălia
s-a dat „ dincolo de muntele românilor”, ori muntele românilor a fost muntele Făgăraş, pe vremuri muntele lui
Atlas, strămoşul nostru şi locul, după scritorii antici latini, a fost înlănţuit Prometeu de către Atlas sau Troian.
Tot regele spune în noembrie 1332 că lupta a avut loc „ La ieşirea noastră de acolo”, deci la mică distanţă de
Curtea de Argeş, sau tot în 1332 şi tot în noembrie regele spune că lupta s-a dat „ Când am ajuns la nişte ţinuturi
de margine ale regatului nostru ( Loviştea şi Făgăraşul, n.a.) ce erau ţinute pe nedrept în Ţara Românească de
către Basarab schismaticul, fiul lui Thocomerius ( poate Thatomer, Tato + Mer, n.a.), spre marea noastră
nesocotire şi a sfintei coroane. Aceste dovezi, dar şi cele dinainte ar comfirma localizarea bătăliei în zona
anunţată, dar certitudinea o poate da numai săpăturile arheologice.
În încheiere dau citatul din diploma din 13 decembrie 1335, cuvintele regelui ungar” Cu ajutorul lui
Dumnezeu , se potoli ardoarea duşmanilor ( de a tot omorâ unguri, n.a.), şi se putu sparge latura dreaptă a
zidului de duşmani ( împosibil căci latura dreaptă era tocmai coridorul îngust de 0,5 Km care nu avea cum şi
nu mai avea cine să-l spargă, rege lăudăros după 5 ani de la luptă. Este drept că în zonă este un mic deal curb
de unde se vede şi latura dreaptă, cea către Topolog şi cea stăngă care duce în satul Poiana, unde erau şanţurile
şi prisăcile. Se mai spune în documentele timpului „că era şi o poiană”. Socotesc că era vorba de atualul sat
Poiana şi-n cazul acesta, satul este atestat documentar din anul 1330),şi luând-o la picior prin spărtura făcută (
ironia sorţii au plecat pe jos de acolo şi ostaşii lui Basarab nu i-a ajuns din urmă, câtă ipocrizie la cel ce i-ai
salvat viaţa, n.a.) din bătălia venită fără veste.... aflarăm prilejul mântuirii şi o luarăm spre casă ( el spune care
nu putea să meargă datorită rănii la picior cauzată de o săgeată, el spune că a lut-o la picior până în Ardeal. În
realitate cred că s-au petrecut astfel lucrurile. Un mic grup de ostaşi ai armatei ungare, poate 100 sau 200 de
persoane, mergând pe jos şi transportând un rege pe targă, flancaţi de ostaşii călări a lui Basarab, pe tot drumul
de la Sălătrucu la Sibiu, drum pe care eu îl numesc, „ Drumul umilinţei ungare”. Lucrurile nu se opresc aici şi
în anii 1347 deposedează de pământurile lor pe nobilii români maramureşeni ce se mută în Bucovina, iar
trădarea o face Dragoş care pentru a fi „domn” rupe o bucată din Ţara Românească, care cu timpul a devenit
Moldova şi-n felul acesta a scăzut puterea armată a românilor, prin această rupere în două a ţării.A trebuit să
treacă 500 de ani ca românii să-şi dea seama de greşeală şi-n 1859 să se facă unirea Moldovei cu Ţara
Românească. Şi aşa încă nu este toată ţara lui Basarab din 1345.
Bibliografie
1. Petru Demetru Popescu, Basarab I, Editura Militară, Bucureşti 1975
2. Cronica pictată de la Viena, din 1360.
3. Chronica Hungarorum din 1486 a lui Johannes de Thurocz
4. Analele lui Jan Dlugosz ( Annales seu cronici incliti regni Poloniae, 1445 – 1480.
5. Alte documente maghiare, poloneze şi germane din secolele X
Motto: „Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot

ce am avut în această lume,
cel puţin să salvăm sufletele noastre
şi să ne spălăm păcatele
cu sângele nostru”.
Constantin Brâncoveanu
DESCRIEREA VALAHIEI
Storia delle moderne rivoluzioni della Valachia
de Antonio Maria Del Chiaro
prof. univ. dr. Raisa Radu
În anul dedicat comemorării martiriului domnitorului Constantin Brâncoveanu, ne-am amintit de cartea
scrisă de secretarul său, Antonio Maria Del Chiaro. Întors la Padova, după câţiva ani de la tragicul sfârşit al
domnitorului, Antonio Maria Del Chiaro a publicat cartea „Storia delle moderne rivoluzioni della Valachia”,
tradusă în limba română, în anul 1929, cu titlul „Revoluţiile Valahiei”. Aprobarea tipăririi i-a fost dată
scriitorului de către reformatorii Studiului din Padova, după ce inchizitorul, Tomaso Maria Gennari, a constatat
că lucrarea nu conţine nimic contra credinţei catolice. Cartea a fost tipărită în anul 1718, la Veneţia.
Ca şi „Descrierea Moldovei”, scrisă cam în acelaşi timp, „Revoluţiile Valahiei” reprezintă un document
de geografie fizică şi economică, de etnografie, de istorie politică. Antonio Maria Del Chiaro nu s-a inspirat
din cartea lui Dimitrie Cantemir, deoarece „Descrierea Moldovei” s-a tipărit într-o revistă din Hamburg, în
anii 1769-1770, iar în volum, în anul 1771, la Frankfurt şi Leipzig (2, p. 170).
La începutul cărţii, Antonio Maria Del Chiaro îşi prezintă programul de lucru: „Orice eveniment
important şi vrednic de reţinut, survenit în ultimul timp în principatul Valahiei, adică în acel timp petrecut de
mine, fie din dor de studiu sau din îndeletnicirea slujbei pe lângă cei doi din urmă domnitori ai provinciei, am
hotărât de a înregistra cu bună credinţă şi fără nicio patimă, spre ştiinţa urmaşilor, sperând că opera mea nu va
fi nici prea neplăcută, nici prea inutilă publicului. Am stăruit asupra acţiunilor şi evenimentelor importante şi
nu asupra intrigilor şi ştirilor oculte ce s-au ivit şi împrăştiat printre naţiunile străine. Voi sprijini descrierea
mea pe conştiinţă, ţinând seama şi de ceea ce am văzut şi de ceea ce mi-au încredinţat persoane care au luat
parte la evenimentele acestei ţări” (3, p. 1). Prin apelul la conştiinţă, Antonio Maria Del Chiaro ne încredinţează
că va fi obiectiv, că nu va lua în considerare zvonurile sau ştirile răuvoitoare. Va folosi metoda observaţiei şi
informaţiile dobândite din alte scrieri sau pe calea dialogului purtat cu participanţii la evenimentele la care el
nu a fost de faţă.
Elemente de geografie fizică şi economică
Autorul arată că Valahia este o parte a vechii Dacii care a fost cucerită destul de târziu de către romani.
Pentru a explica denumirea Valahia, recurge la unele surse bibliografice. După Enea Silvio Piccolomini,
viitorul Papă Pius al II-lea, denumirea ar veni de la numele unui comandant de oşti, Flacco. Mai întâi, s-a numit
Flachia şi, mai târziu, prin transformarea cuvântului a devenit Valahia. Istoricul Antonio Buonfini nu este de
acord cu această idee şi susţine că numele vine de la un cuvânt elin referitor la arta de a trage bine cu săgeata,
operaţiune în care locuitorii ţării erau maeştri. O a treia variantă susţine că denumirea vine dela numele unei
fiice a lui Diocleţian care devenise soţia conducătorului acestei provincii. Antonio Maria Del Chiaro afirmă că
niciuna dintre aceste ipoteze nu este susţinută de vreun document antic. Turcii denumesc ţara - Kara Valahia,
adică Valahia Neagră, iar ungurii şi transilvănenii – Transalpina (3, p. 2).
În capitolul întâi al primei părţi a cărţii, autorul descrie ţara din punct de vedere geografic. Se referă,
mai întâi, la împărţirea administrativă a ţării care cuprinde 17 judeţe. Enumerarea acestora corespunde, în
mare parte, denumirilor din zilele noastre, spre exemplu: Buzău, Argeş, Teleorman, Ilfov, Prahova,
Dâmboviţa, Vâlcea, Mehedinţi. Sunt amintite ţările cu care se învecinează Valahia şi este prezentată o hartă.
Valahia este o câmpie vastă şi mănoasă, acoperită, în unele locuri, cu păduri de stejari, plantaţi simetric,
încât cu greu s-ar putea ascunde cineva, fără a fi văzut. Pământul este fertil, toamna se fac două arături şi,
apoi, „se seamănă grâul care creşte de o jumătate de palmă înălţime până la căderea zăpezii, după care, în
primăvară, iese din nou până se coace. Meiul se seamănă primăvara şi se culege în iulie, porumbul tot în
primăvară, dar se culege în august. Viţa se îngroapă după culesul viilor şi rămâne astfel până la timpul
ridicării”(3, p. 3). Iată informaţii valoroase despre agricultură şi viticultură. Este interesant faptul că despre
porumb se scrie că se recolta în august. Probabil, era un soi mai timpuriu.
Sunt referii la transhumanţă, afirmându-se că, anual, din Transilvania se trimit în Valahia, la păşunat,
turme de cai, porci şi oi. Acest fapt reprezintă o dovadă a belşugului existent în Valahia, afirmă scriitorul.
Ţara face comerţ cu alte ţări, „din Valahia, se îndestulează Veneţia cu ceară, vite”. Depozitele sultanului
sunt aprovizionate cu unt şi miere, tot de aici(3, p. 4). Albinăritul este o ocupaţie profitabilă pentru valahi.
Negustorii cumpără, toamna, mierea, o separă de ceară şi o comercializează. Transilvănenii cumpără vinuri
foarte bune, albe şi roşii, din Valahia. „Caii de aici sunt iarăşi căutaţi nu numai de ofiţerii din Transilvania, ci
şi de negustorii din Polonia”(3, p. 5).
Ţara este un paradis al vânătorilor care găsesc, aici, din abundenţă,: „mistreţi, capre sălbatice, cerbi,
căprioare, lupi, urşi, vulpi, precum şi păsări sălbatice”(3, p. 5).
Sunt menţionaţi munţii cei mai importanţi: Bucegii, Lăuta, Pietroasa, Muntele Craiului, Munţii
Buzăului, Istriţa, Munţii Rucărului. Aceşti munţi sunt veşnic verzi şi sunt acoperiţi de brazi.
Despre Dâmboviţa, care izvorăşte din Munţii Rucărului, lângă hotarul Transilvaniei, spune că are apa
cristalină, uşoară şi sănătoasă. În partea care curge în munţi, Dâmboviţa are păstrăvi foarte gustoşi. Şi în celelalte
ape, care se varsă în Dunăre, precum Jiul, Oltul, Ialomiţa, Prahova, Argeşul şi Buzăul, există diferite specii de
peşti. Pe toate domeniile boiereşti, se află iazuri şi heleşteie pline cu peşti. „Din Dunăre se aduc, în Bucureşti,
cantităţi de peşti de mărimi neobişnuite, mai ales cega şi morunul, din care se scot icrele, foarte mult gustate de
boieri care le mănâncă proaspete, preparate cu untdelemn, piper, sare şi zeamă de lămâie (3, p. 7).
Sunt descrise bogăţiile existente în munţi. „Sarea se găseşte în cantităţi enorme în adâncimile miniere
ale acestei ţări şi se exportă în ţările de peste Dunăre. Mine de aur, argint şi alte metale zac în adâncimile
pământului, în mari cantităţi, ascunse de ochii lăcomiei turceşti”(3, p. 8). Salinele sunt arendate de către
domnitor. În veniturile acestuia vor intra, de asemenea, tutunăritul, oieritul, taxele de export către Transilvania
care se percep prin două trecători de la Câmpina şi Dragoslavele. O parte din taxele percepute la Dragoslavele
aparţin Mănăstirii Sfântul Ilie din Câmpulung.
Autorul remarcă faptul că Valahia este o ţară deschisă, fără cetăţi, fără ziduri înconjurătoare. Bucureştiul
este oraşul în care se află reşedinţa principelui. Fiind aşezat într-un loc jos şi mocirlos, Bucureştiul ar fi „cu
totul impracticabil, din cauza noroiului, dacă, de o parte şi alta ale străzilor sale principale, nu s-ar fi pus
scânduri groase de stejar, în formă de punte”(3, p. 7). Bucureştiul este aproape rotund, spune Del Chiaro, are
o circumferinţă destul de mare, dar numărul locuitorilor fiind doar de 50000, apare o neconcordanţă între
suprafaţă şi populaţie. Casele sunt depărtate unele de altele, au grădini cu pomi fructiferi. Palatul principelui
„este din piatră, cu o impozantă scară de marmură, cu săli mari boltite, dar destul de joase, din care prima –
pridvorul – e susţinută la mijloc de un rând de coloane. A doua serveşte de Divan de judecată, unde au loc şi
banchetele de zile mari. Altele sunt odăi de audienţă care duc în apartamentul principelui şi, de aici, în al
principesei care se reduce la două odăi şi un iatac”(3, p. 10).
Dintre bisericile din Bucureşti sunt menţionate. Mitropolia, Biserica Radu Vodă şi Biserica Mihai Vodă.
După ce lămureşte ce este un han, scriitorul prezintă două hanuri importante, cel clădit de Şerban
Vodă şi cel zidit de Constantin Brâncoveanu.
Sunt menţionate câteva oraşe importante din Valahia. „Târgovişte a fost, în vechime, reşedinţa
domnitorilor, într-o vreme când aceştia nu se prea temeau de turci, dar mai târziu, a fost mutată din ordinul
stăpânitorilor, la Bucureşti, care era mai aproape şi de graniţa lor”(3, p. 10). Craiova este reşedinţa banului
care reprezintă prima demnitate după domnitor. Buzăul este reşedinţă episcopală. Focşaniul este străbătut de
râul Milcov care desparte Valahia de Moldova. Despre oraşul Câmpulung scrie că este renumit pentru bâlciul
anual care are loc la mijlocul lui iulie şi la care participă negustori din toate părţile. Oraşele principale sunt
conduse de căpetenii alese dintre marii boieri.
Aspecte etnografice
Celelalte şapte capitole ale primei părţi a cărţii sunt un veritabil tratat de etnografie. Enumerarea titlurilor
este grăitoare: Obiceiurile şi moravurile valahilor; Riturile valahilor; Solemnitatea nunţii la români;
Înmormântările la valahi; Religia valahilor; Despre posturile valahilor; Ceremoniile eclesiastice în Valahia.
Despre valahi scrie că „sunt de un temperament vioi, voinici şi rezistenţi la oboseală şi obişnuiţi din
copilărie cu călăria”(3, p.17). Din păcate, continuă cu evidenţierea a două defecte. Oamenii înjură şi-i lasă
chiar pe copii să folosească înjurături obscene. În loc să-i pedepsească, părinţii se simt măguliţi şi se delectează
când aud aceste expresii triviale. În Valahia, nu sunt ospătării, ca în alte ţări din Europa, ci doar nişte cantine
subterane, numite crâşme. Vinul este vândut de femei desfrânate. În astfel de locuri, întâlneşti beţia, desfrânarea
şi furtul. De multe ori, când un ţăran, venit la târg să-şi vândă produsele muncii sale, intră într-o astfel de
crâşmă este îndemnat să bea până când adoarme şi, a doua zi, constată că nu mai are banii, iar pentru plata
consumaţiei trebuie să-şi lase haina amanet.
Se referă, în continuare, la ospitalitatea valahilor manifestată faţă de străini. Când un străin „ajunge
noaptea la o crâşmă de ţară, de obicei un bordei, gazda îi cedează bucuros patul, îl ospătează cu ce are, îngrijeşte
de caii săi şi, la urmă, se mulţumeşte cu plata pentru vin şi fân, fără a pretinde ceva pentru găzduire”(3, p. 18).
Iată, deci, că, în mediul rural, oamenii nu erau pervertiţi, iar crâşmele nu erau un local de perdiţie. Unii străini,
dacă aveau ştiinţă de carte, erau angajaţi ca profesori pentru copiii boierilor. Uneori, erau chemaţi, special, din
ţările lor, de către boieri sau de către domnitor pentru a le instrui copiii.
Vestimentaţia valahilor este prezentată, pe larg. Îmbrăcămintea bărbaţilor este asemănătoare cu aceea
a turcilor, cu excepţia căciulii de formă poloneză având o bandă de astrahan în jurul ei. Boierii de rang superior
înlocuiesc astrahanul cu blana de samur. Ambele tipuri de blănuri sunt importate din Rusia. Femeile poartă
vestminte care sunt un amestec de modă grecească şi turcească. În zilele de sărbătoare, fetele „se gătesc cu
haine bogate şi giuvaieruri scumpe, cu salbe de monede de aur de diferite mărimi, până la valoarea de 10
galbeni. Fetele mai sărace poartă salbe de argint, după punga lor”(3, p. 22). Desigur, referirile sunt la adresa
vestimentaţiei orăşenilor. El observă un obicei- când intră în palatul domnitorului sau când se vizitează unii
pe alţii, boierii se descalţă şi îşi pun în picioare nişte pantofi, numiţi turceşte „papuci”. Acest obicei se păstrează
şi astăzi, în unele zone.
Sunt descrise interioarele caselor, mobilierul, sobele, modul în care sunt trataţi musafirii. Mesele sunt
îmbelşugate, dar mâncărurile sunt servite destul de reci, deoarece, în Valahia, bucătăriile sunt departe de casă.
„Valahii au oroare de mâncarea de broaşte, broaşte ţestoase sau melci”(3, p. 22). Totuşi, în ultima vreme, au
început să se mănânce melcii, ne spune autorul. Probabil, se întâmpla aceasta, în timpul domniei lui Nicolae
Mavrocordat.
Este remarcabil faptul că autorul se referă la curăţenia caselor valahilor. „Casele sunt foarte curate
şi, prin odăi, sunt împrăştiate ierburi mirositoare ca pelin, rută, jaleş, mentă, cimbru. Şi alte ierburi care
împrăştie un miros plăcut şi sănătos”(3, p. 23).
Unii valahi respectă medicii. Alţii au o atitudine ostilă, mai ales, faţă de aceia care folosesc cadavrele
pentru studii anatomice. Unele femei pretind că ştiu leacuri mai simple şi mai practice pentru vindecarea
bolnavilor.
Despre comportamentul valahilor scrie că sunt mărinimoşi, dar şi răzbunători şi nu uită insulta
niciodată. Sunt plini de curtoazie între ei, începutul şi sfârşitul unei urări fiind, întotdeauna, „sănătate!”
Admiră priceperea valahilor în orice meserie. „Deprind uşor tot ce văd şi nu e lucrare manuală pe
care să n-o imite, fie de industrie turcă sau veneţiană”(3, p. 23). Se referă la cazurile unor tineri talentaţi,
precum un servitor din casa Cantacuzinilor care făcea desene ce păreau a fi „clişee în aramă” şi fratele unui
negustor valah care, însoţindu-l pe acesta la Veneţia, a copiat atât de bine unele picturi de acolo încât
„întorcându-se în ţară, a pictat diverse icoane între care pe Sfântul Francisc îngenunchiat, primind
stigmatizarea, care se poate vedea pe altarul Bisericii catolice din Târgovişte”(3, p. 25). În industria sticlăriei,
menţionează o fabrică din Târgovişte, unde se producea o sticlă albastră, transparentă şi curată, de mai bună
calitate în comparaţie cu aceea albă adusă din Polonia.
În Mănăstirea Mitropoliei Valahiei, funcţiona o tipografie condusă, la acea vreme, de însuşi Antim
Ivireanu, georgian la origine. Deşi sclav în tinereţe, a ajuns, datorită talentului şi culturii sale, până la cea mai
înaltă treaptă ecleziastică, aceea de Mitropolit al Valahiei. În tipografie erau litere arabe, greceşti, româneşti
şi slavone. S-au tipărit, în diferite limbi, cărţi cu conţinut religios şi laic, precum: Vechiul şi Noul Testament,
Psaltirea, Vieţile Sfinţilor, Alexandria, Pildele orientalilor, Istoria iudeilor, operă postumă a lui Alexandru
Mavrocordat, tatăl primului domnitor fanariot.
Ar fi trebuit să existe o „Istorie a domnitorilor valahi, dar nu e de mirare lipsa ei, căci cu toată uşurinţa
tiparului, o astfel de istorie obiectivă e greu de închipuit, căci fiecare boier are câte o cronică, făcută după capul
său, în care laudă sau ponegreşte voievozii trecutului, după binele sau răul ce avusese familia boierului de la
aceştia”(3, p. 28) , scrie Antonio Maria Del Chiaro.
Fiind un adept al teoriei conform căreia valahii sunt „urmaşii vechilor colonişti lăsaţi de Traian după
cucerirea Daciei”(3, p. 29), scriitorul arată că aceştia au transmis generaţiilor următoare o serie de jocuri –
mingea, titirezul, nucile, bâzâita, de-a caii, scrânciobul, baba oarba – pe care le jucau copiii şi în perioada în
care el se afla în Valahia. Au învăţat şi unele jocuri turceşti de la copiii negustorilor turci. Boierii jucau table.
Recurg boierii la distracţii riscante pentru servitorii care sunt obligaţi să facă anumite acţiuni, spre exemplu,
scoaterea cu dinţii a unei monede înfipte într-o lumânare lângă flacără (3, p.30).
Sunt prezentate ceremonialul sărbătorii Paştelui, modul în care se desfăşoară masa dată de domnitor
în cinstea boierilor. Cu această ocazie, Antonio Maria Del Chiaro enumeră denumirile demnitarilor şi explică
în ce constă funcţia fiecăruia. La desert „se serveşte plăcintă în care sunt băgaţi bani şi bilete cu conţinut
amuzant. Fiecare boier este obligat să citească tare conţinutul foaiei sale de plăcintă şi se nimeresc cuvintele:
beţie, îngâmfare, făţărnicie, râvnitor la domnie, la care domnitorul adăuga câte un cuvânt de duh care stârnea
entuziasmul comesenilor” (3, pp. 34-35). Şi în zilele noastre, există acest obicei, cu deosebirea că a fost mutat
la Anul Nou.
Informaţii interesante, cu conţinut etnografic, sunt acelea referitoare la obiceiurile existente în timpul
sărbătorilor religioase: paparudele, căluşarii, Drăgaica, unchiaşul şi cloanţa. De la Paşti până la Înălţare, în
fiecare joi, băieţi „îmbrăcaţi din cap până în picioare cu pir sau alte ierburi” jucau şi cântau în faţa uşilor
locuitorilor şi nu plecau până când gospodina nu-i uda cu apă. „Cântecul lor vesel şi glumeţ se cheamă, în
româneşte, paparudele”. Astăzi, locul băieţilor este luat de fete. Este descris şi jocul căluşarilor interpretat de
„cete de ţigani care colindă târgul mascaţi şi cu foi de tablă la călcâi care produc un sunet bizar în timpul
dansului cu sărituri care ţin până cad leşinaţi de oboseală şi fac spume la gură”. Căluşarii sunt jucaţi în
săptămâna Rusaliilor. De Sfântul Ioan Botezătorul, câteva fete îmbrăcate bărbăteşte, dintre care una poartă o
sabie, umblă pe la case jucând şi reprezentând „pe Irodiada şi pe călăul care taie capul Sfântului Precursor,
ceea ce, mai curând, ar trebui să fie pe 29 august. Fata, care dansează cu sabie în mână, este numită de români
Drăgaica. În zilele noastre, Drăgaica se joacă pe 24 iunie, ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, semnificâd
un ritual agrar prin care se mulţumeşte pentru recolta bogată. Mai are loc în decembrie, „o altă reprezentaţie
respingătoare, tolerată şi în casele boiereşti. Acţiunea e reprezentată de două personaje, unul cu un plisc de
barză cu care ţine tactul muzicii, ca un fel de castaniete, sărind, din când în când, pe spatele celuilalt care poartă
o barbă falsă. Primul e cloanţa, iar al doilea, cel cu barba, e unchiaşul” (3, pp. 35-36). Şi astăzi, de sărbători,
merg, pe la casele oamenilor din mediul rural, colindători mascaţi în felurite chipuri. Aceste însemnări, scrise
în urmă cu 300 de ani, ne oferă posibilitatea de a vedea cum au evoluat unele datini ale poporului nostru.
Sunt prezentate obiceiurile de la nuntă. Scriitorul remarcă faptul că tinerii se căsătoresc ca urmare a
aranjamentului părinţilor şi nu din dragoste. Părinţii discută despre zestre şi fac pregătirile de nuntă care are
loc, întotdeauna, duminica. Mesele se întind, în ambele case, cu trei zile înaintea nunţii. Începând de joi,
tarafele de lăutari cântă, în curţile logodnicilor, timp de o oră. Dacă nunta este a unui fiu de domnitor,
banchetele încep de luni. Logodnicii primesc daruri în animale şi păsări vii, vin, coşuleţe cu fructe, unul sau
două coşuleţe rotunde cu cozonaci făcuţi din „ făină de calitate superioară, lapte, zahăr şi gălbenuş de ou” (3,
p.40). Au trecut 300 de ani şi la cozonac se folosesc aceleaşi ingrediente! Duminica, drumul de la casa mirelui
la casa miresei şi apoi spre biserică este împodobit cu ramuri de brad. În curtea mirelui, fete „din popor” se
prind în horă şi dansează lin. La biserică se oficiază cununia în rit ortodox, apoi invitaţii merg la casa soţului
unde petrec, în continuare. Sunt amintite vizitele pe care trebuie să le facă tinerii căsătoriţi, în prima săptămână
de după nuntă, la naş şi la părinţii soţiei. Explică denumirile de naş, naşă, ginere şi mireasă.
Nu descrie ceremonia de la botez, ci îşi trimite cititorii să participe, la un astfel de eveniment, la
Biserica grecească Sfântul Gheorghe din Veneţia, deoarece ritualul ortodox, de acolo, este la fel şi în Valahia.
Cei ce au botezat copilul se numesc cumetri, iar, pentru ei, botezaţii sunt fin sau fină, cuvinte ce se pare, spune
el, că „îşi trag originea din latinescul affinis” (3, p. 44).
Deoarece a fost martor la înmormântarea doamnei Pulheria, soţia lui Nicolae Mavrocordat, autorul a
descris, pe larg, ceremonialul ce a avut loc cu ocazia acestui trist eveniment. De reţinut faptul că atunci când
patriarhul a aruncat pământul peste sicriu a intonat psalmul 23. După înmormântare, au loc praznice şi se
împart pomeni săracilor. „Zilele hotărâte acestor pomeni sunt a treia, a noua, a patruzecea, apoi, a treia, a
şasea şi a noua lună şi un an după moarte. În fiecare din aceste zile, se trimit la biserică un colac mare, o
lumânare de ceară şi o farfurie mare de grâu fiert din care fiecare ia câte o lingură, adăugând în limba valahă:
Dumnezeu să-i ierte sufletul” ( 3, p. 48). Nu s-au produs modificări în succesiunea pomenilor.
Ca şi moldovenii, valahii aparţin Bisericii Orientale, adică religiei ortodoxe. Scriitorul afirmă că nu
se poate şti, cu exactitate, momentul creştinării lor. „Unii susţin că datează din vremuri foarte îndepărtate,
înainte ca bulgarii, sârbii şi alte popoare vecine să fi îmbrăţişat religia creştină, ceea ce, după părerea mea, nu
e fără temei, dacă ţinem seama că valahii întrebuinţează alfabetul chirilic şi, mai ales, că termenii bisericeşti
nu sunt luaţi din limba lor şi nici din cea grecească, ci din cea ilirică şi sunt întrebuinţaţi, aproape în toate
bisericile, la servicii divine şi liturghii. Alţii susţin, însă, că valahii s-au creştinat în timpul creştinării ungurilor,
după pilda Regelui lor Apostolic, Sfântul Ştefan” (3, p. 51). Observăm că Antonio Maria Del Chiaro înclină să
dea crezare primei variante. Astăzi, se ştie că Apostolul Andrei este creştinătorul poporului din Dacia. În
vremea când se afla în Valahia, ne spune autorul, se slujea şi în limba valahă (română), motivele constând în
faptul că preoţii tineri cunoşteau doar valaha, iar credincioşii înţelegeau mai bine liturghiile în limba ţării lor.
Din acest motiv, mitropolitul s-a hotărât să tipărească unele cărţi bisericeşti în limba ţării. Nu descrie ritualul
liturghiilor, deoarece poate fi întâlnit în toate bisericile greceşti. Este impresionat de pictura existentă în
biserici, atât în interior, cât şi la intrare. Scrie că unele icoane „sunt admirabile, fiind lucrate de meşteri care au
deprins arta de la pictorii moscoviţi care sunt desăvârşiţi în această artă” (3, p. 53). Prezintă, apoi, cele patru
posturi ale valahilor, spovedania, sfânta împărtăşanie şi miruirea.
În descrierea ceremoniilor ecleziastice, acordă o mare importanţă celei de la Bobotează, când
Mitropolitul, în prezenţa domnitorului şi a demnitarilor, aflaţi în curtea palatului, botează apa, apoi, merg, cu
toţii, într-o procesiune de-a lungul râului, cufundând, în acesta, crucea, prapurele şi drapele militare. În Joia
Mare, are loc cermonia spălării picioarelor apostolilor. În dimineaţa Sâmbetei Mari „se face procesiunea
funerară cu icoana Mântuitorului mort şi se trag clopotele în oraş” (3, p. 61). Ceremonia de Paşti de la palat
era fastuoasă. Scriitorul ne oferă o înformaţie valoroasă şi anume că, la una din sărbătoririle Paştelui, în timp
ce el se afla în Valahia, a participat şi Patriarhul Ierusalimului. La sărbătorirea Sfâtului Dumitru, în anul 2014,
la Bucureşti, a participat, de asemenea, Patriarhul Ierusalimului. În informaţiile transmise, se spunea că acest
eveniment are loc după 300 de ani de la ultima vizită a unui astfel de prelat. Să fi fost evenimentul amintit de
Antonio Maria Del Chiaro această ultimă vizită?
În afară de ortodocşi şi catolici, există unii negustori sau meseriaşi saşi, evrei, turci care locuiesc în
Valahia şi au alte religii. Lor nu le este permis să aibă biserici sau alte locaşuri în care să-şi practice religia. În
legătură cu absenţa moscheilor, Antonio Maria Del Chiaro are o remarcă interesantă referitoare la politica
sultanilor. „În toată Valahia, ca şi în Moldova, nu se găseşte nicio moscheie cât de neînsemnată, aşa că, pentru
rugăciunile lor, turcii sunt nevoiţi a se aduna într-un loc mai retras, unde şi le fac cu toată discreţia. De aici se
poate deduce rafinamentul politicii Imperiului Otoman pentru a câştiga devotamentul popoarelor supuse şi a
le uşura uitarea libertăţii pierdute” (3, p.67)
Catolicii din Valahia
Autorul ne oferă informaţii despre catolicii din Valahia. La Câmpulung, se afla o parohie a catolicilor,
unde slujeau preoţii franciscani. Aceştia beneficiau de un vechi privilegiu acordat de un voievod al Valahiei,
în virtutea căruia ei încasau o anumită dare din mărfurile ce se aduceau anual la Câmpulung. Când tătarii au
jefuit Târgoviştea, au distrus Mănăstirea franciscanilor şi i-au luat sclavi pe mulţi dintre preoţi. Ei au fost
răscumpăraţi din mila principelui Brâncoveanu. Aceşti preoţi „trăiesc şi din venitul câtorva terenuri mici şi,
mai ales, din vânzarea unei cantităţi oarecare de vin, din pomenile catolicilor şi dintr-o cantitate de grâu ce le
dăruieşte în fiecare an domnitorul care, deosebit, mai varsă gardianului franciscan din Târgovişte şi o parte din
vinărit” şi din alte impozite (3, p.13). Iată, deci, că se manifesta, din partea domnitorilor Valahiei, o bunăvoinţă
religioasă faţă de catolici. Ei îi ajutau, nu ţineau seama de urmările marii schisme.
Despre Biserica romano-catolică din Bucureşti, scrie că e „o biată casă de lemn închinată Sfintei
Fecioare a cărei icoană cu copilul în braţe, frumos pictată în stil grecesc, este aşezată între alte două icoane,
dar scandalos zugrăvite... Biserica posedă odoare sacre, şase candelabre cu cruce şi piedestale, cădelniţă şi
lampă, totul în argint şi care fură apoi transportate, spre mai bună siguranţă, în Transilvania, de către părintele
Biagio Marinovici, împreună cu argintăria capelei din Brădiceni; de aici oarecari neînţelegeri, acum cinci ani,
între zisul părinte şi negustorii din Chiprovaci şi Copilovaci care se plânseseră Papei, dar odoarele nu au fost
încă înapoiate, din cauza actualelor împrejurări de război”. Autorul ne informează că împăratul Leopold a
trimis unui preot 1500 de galbeni pentru clădirea bisericii din Bucureşti, dar se aşteaptă ca îndurarea divină să
îngăduie „să se îndeplinească dorinţa augustului binefăcător” (3, p. 13).
Mănăstirea şi biserica franciscanilor din Târgovişte au fost zidite de Sfântul Ioan de Capistrano. În
biserica din Târgovişte „se află şi o orgă care atrage, în timpul slujbei, curiozitatea valahilor care n-au în
bisericile lor niciun fel de instrumente muzicale” (3, p.13) , ne informează autorul.
În localităţile în care locuiesc mai multe familii de negustori catolici, precum Bucureşti, Târgovişte,
Câmpulung, se află câte un paroh, ales dintre călugării franciscani, şi care îşi spune gardian. În alte localităţi:
Craiova, Brădiceni, Suţeteşti, Râmnic, Ploieşti, Aninoasa şi Perieni se află câte o capelă, iar slujbele
bisericeşti sunt îndeplinite de credincioşii de acolo.
Antonio Maria Del Chiaro ne informează despre un eveniment deosebit, în viaţa credincioşilor catolici,
şi anume - venirea, în Valahia, a Delegatului Sfântului Scaun Apostolic însoţit de Arhiepiscopul de Sofia.
Această vizită s-a datorat informării Papei de către preotul considerat şef al catolicilor din Valahia despre lipsa
Mirului. Pe lângă vizitarea mănăstirilor şi bisericilor franciscane, Arhiepiscopul era sfătuit să-şi exercite
atribuţiile, acolo unde era necesar. „Arhiepiscopul fu primit de noi toţi cu mare bucurie şi veneraţie, cuvenite
unui mare prelat. Principele Ştefan Cantacuzino, care îi acordă mai târziu audienţă, sărutându-i chiar mâna,
mă însărcină a-i ura bun venit şi, în tot timpul şederii sale la Bucureşti, îl întreţinu cu alimente şi vinuri alese.
În Săptămâna Patimilor, s-a amenajat paraclisul nostru, ridicându-se tronul episcopal cu baldachin şi toate cele
necesare pentru sfinţirea Sfântului Mir în Joia Mare, iar slujba fu oficiată, cu pompă, de însuşi Arhiepiscopul
înconjurat de preoţii franciscani. În zilele următoare Paştelui, avu loc ceremonia miruirii de însuşi Monsignorul
care plecă, apoi, în celelalte oraşe din Valahia şi Transilvania pentru executarea poruncii Sfântului Scaun” (3,
p.16).
Istorie politică
Folosind diferite surse documentare, Antonio Maria Del Chiaro prezintă, pe scurt, istoria Valahiei până
în momentul în care el vine în ţară. Redă, integral, scrisoarea ragusanului Michel Bocignoli, din 29 iunie 1524,
către Gerardo Planino, secretarul împăratului (probabil, Carol Quintul), în care sunt explicate cauzele căderii
Valahiei sub dominaţia turcilor. Începutul scrisorii nu este prea măgulitor pentru valahi. „Naţiune (spune el
despre valahi) primitivă şi incultă, nedeosebindu-se de vitele sale, necunoscând arta militară, nici afacerile
publice, iubitori de gâlceavă şi discordie, nu şovăiesc de a-şi asasina domnitorii, iar urmarea acestor apucături
e căderea lor sub jugul otoman din simpli tributari ai ungurilor” (3, p.71).
Se referă, apoi, la rolul jucat de Mihai Viteazu în lupta împotriva turcilor, afirmând că aceasta s-ar fi
sfârşit cu descătuşarea ţării „de lanţurile sclaviei otomane”, dacă „pasiunile interne şi nestatornicia valahilor
n-ar fi întrerupt acel război” (3, 77). Despre Matei Basarab scrie că este vestit în istoria Valahiei pentru că a
domnit în pace timp de 20 de ani. Având „numeroase oşti de bulgari şi sârbi atacase vitejeşte pe turcii ajutaţi
de tătari şi numai părăsit de oştile sale Matei fu nevoit să se dea învins” (3, p.78). Scoate în evidenţă rolul lui
Matei Basarab în zidirea multor mănăstiri, printre care Arnota şi Plumbuita. Trece în revistă domniile lui
Antonie, Grigore, Radu şi Duca, domnitori mai puţin importanţi.
Domnia lui Şerban Cantacuzino este prezentată mai detaliat. Despre participarea sa, alături de turci, la
asediul Vienei are cuvinte de laudă. După ce şi-a stabilit tabăra la marginea Vienei, a ridicat o cruce, existentă
şi în timpul când autorul scria cartea. Crucea amintea „de acest principe mărinimos care, tributar Porţii,
îmbrăţişase cauza creştină. Tunurile sale nu-şi trimiteau ghiulele în lagărul creştin, iar activitatea sa militară
contra nemţilor ştia s-o neutralizeze. Sub pretextul de a trimite spioni să cerceteze situaţia asediaţilor, el a
comunicat creştinilor ştiri din lagărul turcesc. Toate aceste servicii au fost apreciate de împărat care conferi lui
şi urmaşilor săi titlul de Conte al Sfântului Imperiu Roman. Am văzut câteva tunuri şi un clopot, cumpărate de
prinţul Şerban de la tătarii întorşi de la asediul Vienei şi aduse pe Dunăre în Valahia pentru a încredinţa pe turci
că şi ai săi s-au distins prin prădarea nemţilor” (3, p. 90). După o domnie de nouă ani şi jumătate, Şerban
Cantacuzino a murit subit.
Şerban Cantacuzino îl preţuia mult pe Constantin Brâncoveanu, fiul surorii sale, fiind sigur că acesta
i-ar fi putut continua domnia cu aceeaşi pricepere. Se pare că, înainte de moarte, l-a rugat pe Brâncoveanu să
ia tronul ţării. Aceeaşi rugăminte i-au făcut-o şi boierii. Brâncoveanu a refuzat, spunând că „situaţia şi
veniturile sale îi permit să ducă o viaţă princiară, pe când splendorile domniei sunt veşnic supuse prăbuşirii”
(3, p. 96). Până la urmă, a acceptat. Sfatul Ţării a înştiinţat Poarta despre alegerea, ca domn, a lui Brâncoveanu,
argumentând că este dorit şi de popor.
Despre Valahia, autorul scrie că „e situată între două împărăţii cu care formează o balanţă, principele
trebuie să ducă o politică de echilibru. Plecând balanţa peste îndatoririle stricte către turci, riscă pericolul de a
pierde ţara şi libertatea dinspre partea nemţească... În schimb, aplecând-o spre nemţi sau alte puteri creştine,
va pierde domnia şi viaţa din partea turcilor” (3, p.99). Constantin Brâncoveanu a încercat să ducă această
politică de echilibru. Dar, a căzut victimă atât lăcomiei turcilor care-i voiau imensa avere, cât şi intrigilor
boierilor duşmani care „rod ca viermii rădăcina ţării” (3, p.106).
Pentru a se menţine în domnie, şi-a făcut prieteni dintre apropiaţii sultanului, dăruindu-le sume
importante de galbeni. Când, în urma răscoalei ienicerilor, sultanul a fost închis şi a murit, a urmat la tron
fratele acestuia, aflat şi el în închisoare, până atunci. Brâncoveanu şi-a căutat noi protectori, urmărind chiar
câştigarea bunăvoinţei Sultanei Valide (Sultanei Mamă). Pentru a strânge sumele necesare cumpărării noilor
protectori, a impus alte biruri, dar suportabile, încât poporul spunea: „Domnul Constantin Brâncoveanu
jumuleşte ţara, fără s-o facă să ţipe” (3, p. 104). În politica externă a încercat o apropiere de suveranii creştini,
purtând corespondenţă cu aceştia prin secretarii săi pentru limbile italiană, latină, germană şi polonă.
Antonio Maria Del Chiaro scrie că acela care urzea împotriva lui Brâncoveanu nu era valah. El se afla
în Transilvania, unde primea instrucţiuni de la boierii din Valahia pentru a redacta acuzaţiile la adresa lui
Brâncoveanu.
Vom cita cele nouă capete de acuzare trimise Porţii Otomane contra principelui Brâncoveanu: „1.Că
întreţinea corespondenţă cu Împăratul Austriei, cu Moscova, cu Polonia, cu Republica Veneţia, cărora le
procura ştiri privitoare la turci; 2. Că Împăratul Leopold, prin diploma dată la Viena, în 30 ianuarie 1695,
declara, în toată forma, pe Brâncoveanu cu succesorii săi în linie bărbătească, ca Prinţ al Sfântului Imperiu
Roman, pentru serviciile însemnate aduse Maiestăţii Sale Chesariene; 3. Că, pentru acumulare de considerabile
averi, a sărăcit ţara prin grele asupriri şi impozite, neaflătoare pe timpul predecesorilor săi; 4. Că, sub pretextul
de a schimba aerul, locuia şapte până la nouă luni la Târgovişte, aducând, prin aceasta, pagube atât supuşilor,
cât şi traficului din Bucureşti şi aceasta pentru a putea mai uşor fugi, într-o bună zi, cu toată familia şi bogăţiile
sale în Transilvania, unde spre acest scop 5. a cumpărat multe moşii, pe una din ele pregătindu-se chiar clădirea
unui mare palat; 6. Că a depus sume mari nu numai la Viena, dar şi la Veneţia, ţinând agenţi în ambele locuri;
7. Că fuga lui Toma Cantacuzino la Moscova, în 1711, a fost cu consimţământul său; 8. Că şi-a procurat din
Viena timpane şi trâmbiţe de argint, ceea ce era insolent, căci însuşi Marele Sultan nu le poseda; 9. Că a bătut
în Transilvania, monede de aur, în formă de medalii, de o valoare de la 2 până la 10 galbeni” (3, pp. 111-112).
Când Brâncoveanu şi cei patru fii mergeu spre caretă pentru a fi duşi la Constantinopol, domnitorul
mazilit i-a zis rudei sale: „Finule Ştefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele,
facă-se voia Lui. Dacă, însă, sunt fructul răutăţii omeneşti pentru pieirea mea, Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii
mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine” (3, p. 121).
Înainte de execuţie, Brâncoveanu şi-a făcut o scurtă rugăciune şi le-a spus copiilor săi: „Fiii mei, fiţi
curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm
păcatele cu sângele nostru” (3, p.125). Chiar turcii s-au îngrozit de grozăvia acestor execuţii. Deşi cadavrele
au fost aruncate în mare, au fost pescuite, pe ascuns, de câţiva creştini şi îngropate într-o mănăstire din
apropierea Constantinopolului.
Doamna Maria, fiicele, ginerii şi nepotul erau închişi. Prietenii au strâns 50000 de galbeni pentru a-i da
Marelui Vizir în vederea eliberării lor. Totuşi, duşmanii au fost mai puternici. I-au trimis Marelui Vizir 40000
de galbeni însoţiţi de noi calomnii. S-a anulat eliberarea, au fost exilaţi la Kutajeh, iar după trei ani, au fost
eliberaţi şi s-au întors în Valahia.
În locul lui Constantin Brâncoveanu a fost ales, ca domnitor, Ştefan Cantacuzino. Autorul se referă şi
la scurta domnie a acestuia. Şi-a inaugurat „domnia cu o acţiune însemnată care să preocupe populaţia şi să o
distragă de la convingerea obştească, de vina sa în destituirea lui Brâncoveanu” (3, p. 127). A adunat în a treia
duminică de după Paşti, în Mitropolie, boierimea, clerul, populaţia şi le-a comunicat decretul prin care, sub
severe afurisenii, confirmate de Patriarhul din Constantinopol şi de Mitropolitul ţării, se interzicea, în prezent
şi viitor, impunerea dării văcărit. A scutit de impozit preoţimea, cu condiţia ca aceasta să celebreze, în fiecare
an, o liturgie pentru domn. Este indignat scriitorul de unele acţiuni ale lui Ştefan Cantacuzino, precum
interzicerea corespondenţei străinilor cu prietenii lor sau interzicerea intrării în ţară a gazetelor. „A interzis
intrarea în ţară a foglietelor (gazetelor) tipărite pentru aflarea ştirilor şi, lucru curios, oprise chiar intrarea
calendarelor din Veneţia. Era o provocare ieşită dintr-o minte confuză şi coruptă, socotită drept sistem politic,
care nu avea alt scop decât intenţia urâcioasă de a traduce gazetele din limba italiană în cea grecească şi a reda,
după capriciul său, chiar în mod fals, acele ştiri care puteau influenţa mintea cititorilor” (3, p. 128). Iată un
model de manipulare a opiniei publice, atât prin oferirea unor avantaje materiale, cât şi prin deformarea
informaţiilor oferite de presa străină. Nimic nou sub soare!
După înlăturarea lui Ştefan Cantacuzino, tronul i-a fost dat lui Nicolae Mavrocordat, domnitorul care
inaugurase sistemul fanariot în Moldova şi îl transplanta, acum, şi în Valahia. Scriitorul povesteşte episodul
fugii lui Nicolae Mavrocordat peste Dunăre, când s-a dat alarma falsă că Valahia era invadată de trupe nemţeşti,
precum şi prinderea sa, cu altă ocazie, de un detaşament de sârbi condus de un bavarez şi ducerea lui la Sibiu,
unde a stat în captivitate, câtva timp. „I se destinase un cuartir în piaţa oraşului, lângă clădirea corpului de
gardă, păzit de trei santinele”, întreaga familie se bucura de libertate în oraş, dar „principele se mulţumea a
lua, din când în când, prânzul în oraş cu generalul Steinville şi se bucura din parte-i, ca şi din aceea a ofiţerilor
săi, de toate onorurile până-n ziua de azi” (3, p. 147). În drum spre Veneţia, Antonio Maria Del Chiaro l-a
vizitat şi a fost primit cu deosebită politeţe. În locul lui Nicolae, a fost numit fratele său, Ioan Mavrocordat.
Un fapt reprobabil al lui Nicolae Mavrocordat a fost arestarea, despopirea şi, în cele din urmă, uciderea,
din ordinul său, a Mitropolitului Antim Ivireanu. Antonio Maria Del Chiaro îl admira pe Antim Ivireanu,
despre care scria că „era dotat cu rare talente, cunoscând sculptura, pictura şi broderia.... Zidise din temelie, în
Bucureşti, o măreaţă mănăstire, cu o frumoasă biserică în slava tuturor sfinţilor” (3, p. 142).
În încheierea lucrării, Antonio Maria del Chiaro a tratat problema asemănării dintre limba valahă şi
limba latină, conchizând că valaha se trage din latină. Desigur, aceasta era concepţia epocii repective.
Antonio Maria Del Chiaro scrie: „Iar eu la sfârşitul anului 1717, termin Istoria nesfârşitelor revoluţii
ale Valahiei, căci această nefericită ţară nu ştie pe cine să dorească de stăpân, pe Turcul sau pe Augustul
Împărat” (3, p.151). Această afirmaţie tulburătoare vădeşte faptul că scriitorul a înţeles foarte bine situaţia
dificilă în care se afla Valahia înconjurată de cele două imperii puternice.
Termenul revoluţie
Folosirea cuvântului revoluţie în titulatura cărţii, ne determină se ne oprim asupra acestei noţiuni.
Iniţial, termenul a fost folosit în astronomie. În lucrarea „De revolutionibus orbium coelestium”, Copernic i-
a dat sensul de mişcare de rotaţie regulată, recurentă, ciclică a corpurilor cereşti.
Referitor la oameni, termenul apare în „Histoire du Roy Henric Le Grand” (1661), cu sens metaforic.
Autorul, Hardouin de Péréfixe, îl foloseşte pentru a denumi convertirea lui Henric al IV-lea la catolicism
(1594). Hardouin considera că toate evenimentele, care au avut loc în Franţa acelor ani, reprezentau o
întoarcere a francezilor la prinţul lor natural, la un prinţ care, din hughenot, a devenit catolic, catolicismul fiind
religia majorităţii populaţiei şi singura până la apariţia protestantismului.
Aplicat problemelor oamenilor, termenul revoluţie avea semnificaţia primară de mişcare ce operează
o întoarcere la punctul de plecare, adică „o reîntoarcere eternă a formelor cunoscute de guvernare, supusă
unei forţe suverane asemănătoare celei care obligă astrele să-şi urmeze cursul prevăzut pe cer” (1, p. 56).
Înfăptuitorii revoluţiilor s-au îndepărtat de accepţiunea originară a cuvântului revoluţie, considerând
că aceasta este un proces care marchează sfârşitul definitiv al unei ordini trecute şi apariţia unei lumi noi.
Totuşi, conţinutul metaforic al termenului se menţine în revoluţiile din secolul al XVII-lea şi din
secolul al XVIII-lea. Termenul îşi găsise loc în limbajul istoric şi politic. Englezii au numit anul 1688
„revoluţia glorioasă”. Expresia semnifica restauraţia puterii monarhice, adică revenirea acesteia la gloria şi
virtutea ei anterioare. Th. Paine propunea să se dea revoluţiilor americană şi franceză numele de
contrarevoluţie. Ele schimbaseră, radical, situaţiile anterioare, tirania şi dominaţia colonială Dar, după el,
trebuia regăsit sensul originar al cuvântului, astfel încât evenimentele să-i conducă pe oameni „la o reîntoarcere
la epoca primitivă în care ei aveau drepturi şi libertăţi de care tirania i-a privat”(1, p. 61). Această „epocă
primitivă” nu era „starea naturală” a preistoriei despre care vorbeau adepţii teoriei dreptului natural, ci o
perioadă pozitivă, deşi indefinită a istoriei.
Se pare că, în seara zilei de 14 iulie 1789, regele Ludovic al XVI-lea şi ducele La Rochefoucauld-
Liancourt au purtat un dialog în legătură cu evenimentele din Paris. La aprecierea regelui că „este o revoltă”,
ducele a răspuns: „nu, Sire, este o revoluţie”. Pentru prima dată, termenul revoluţie a căpătat o altă
semnificaţie, mişcarea fiind considerată asemănătoare celei a astrelor, dar în sensul că „ea nu poate fi oprită de
oameni şi că ea constituie o lege”(1, p. 65).
Desigur, Antonio Maria Del Chiaro putea avea informaţii despre folosirea termenului referitor, doar,
la revoluţiile engleze. În cartea sa, prezintă schimbările ce au avut loc, în Valahia, în timpul celor trei domni
pământeni: Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino. Aducerea, în Valahia, a lui
Nicolae Mavrocordat semnifica începutul domniilor fanariote. Acestea au însemnat schimbări radicale în
viaţa socială şi nu o reîntoarcere la vechea stare de lucruri. Folosirea termenului cu sensul originar ar fi
presupus, conform părerii noastre, reîntoarcerea la domniile ereditare pământene, aşa cum era la începuturi.
Considerăm că, la Antonio Maria Del Chiaro, termenul revoluţie este sinonim cu schimbare, mai mult sau mai
puţin radicală. Cartea putea fi intitulată „Descrierea Valahiei”, titlu ce ar fi corespuns, mai bine, conţinutului.
Totuşi, nu ne putem substitui gândirii lui Antonio Maria Del Chiaro.
În „Introducerea” la carte, Nicolae Iorga afirmă că, în secolul al XVII-lea, în scrierile istorice, sub
influenţa filosofiei, schimbările erau denumite revoluţii. „I s-a părut acestui florentin că lucrarea lui va întâlni
mai mulţi cititori dacă o va intitula Revoluţiile Valahiei” (3, p. I). Nu putem şti ce a gândit florentinul cu privire
la titlul cărţii, dar poate fi şi aceasta o explicaţie.
****
Cartea este o admirabilă frescă a Valahiei începutului de secol al XVIII-lea, cu anumite incursiuni în
istoria veacurilor anterioare. Este adevărat că prezentarea evenimentelor, faptelor, acţiunilor domnitorilor a
fost realizată aşa cum le-a perceput scriitorul. În emiterea judecăţilor de valoare asupra atitudinilor şi
comportamentului domnitorilor, autorul a încercat să înlăture, pe cât posibil, subiectivismul. Nu suntem de
acord cu afirmaţia lui Gustave Le Bon care scria despre cărţile de istorie că sunt „opere de pură imaginaţie”,
că sunt „istorisiri fanteziste ale unor fapte prost observate, însoţite de explicaţii făurite a posteriori” (4, p. 25).
Storia delle moderne rivoluzioni della Valachia are o certă valoare documentară, oferindu-ne elemente
autentice observate de un martor al evenimentelor.
Bibliografie:
1. Arendt, H., Essai sur la revolution, Paris, Gallimard, 1967

2. Bădărău, D., Filosofia lui Dimitrie Cantemir, Bucureşti, Editura Academiei, 1964
3. Del Chiaro, A. M., Revoluţiile Valahiei, Iaşi, Viaţa Românească, 1929
4. Le Bon, G., Psihologia mulţimilor, Bucureşti, Editura Anima, 1990
Constantin I. Istrati
susținătorul „Daciei preistorice”
Ovidiu Țuțuianu
Motto: Opera lui Densușianu, nefiind numai un fruct util nouă…
trebuie să o facem cunoscută tuturor, peste hotarul țerii!
Constantin I. Istrati
1.Repere biografice
Constantin I. Istrati s-a născut la 7 septembrie 1850 la Roman. După temeinice studii de chimie şi
medicină a obţinut titlul de doctor în medicină la Universitatea din Bucureşti (1877), fiind colaboratorul lui
Carol Davila, pe care îl suplinea uneori. În 1885, a obţinut şi doctoratul în chimie, la Paris, după 3 ani de
cercetări îndrumate de profesorii Adolphe Würtz şi Charles Friedel. Savantul, de factură enciclopedică, a
avut de luptat cu prejudecăţile contemporanilor săi pentru crearea unor şcoli ştiinţifice mai ales în domeniul
chimiei, medicinei și geologiei şi nu în ultimul rând pentru propăşirea culturii româneşti. A desfășurat o bogată
activitate didactică, în care a împletit în mod armonios teoria cu practica de laborator. În 1883 a fost numit
profesor de fizică la Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti, iar în 1890, a fost chemat ca profesor titular la
nou înfiinţata catedră de chimie organică din Universitatea Bucureşti. Împreună cu Petru Poni, a pus bazele
învăţământului universitar românesc în domeniul chimiei. Renunţând la cariera medicală pentru a se consacra
studiilor de chimie, Istrati nu s-a dezinteresat însă de bunul mers al învăţământului medical şi de problemele
de sănătate publică [1].
Studiind derivaţii halogenaţi ai benzenului, a descoperit o nouă clasă de coloranţi fără azot, foarte stabili
la lumină pe care i-a numit franceine. Pentru această realizare i s-a acordat Medalia de aur la Expoziţia
Internaţională de la Paris din 1889. A izolat din plută o substanţă nouă, friedelina.
Fig.1.Constantin Istrati Fig.2. Nicolae Densușianu Fig.3 Coperta cărții „Dacia Fig4.Statuie de dac
(1850-1918) (1846-1911) Preistorică” (1913) la Roma
Este autorul unui Curs elementar de chimie, pentru elevii de liceu şi candidaţii la bacalaureat, apărut în
1891 şi tradus în limbile franceză şi spaniolă. Prin lucrarea Studiu relativ la o nomenclatură generală în chimia
organică (1913) a adus contribuţii valoroase la fixarea nomenclaturii ştiinţifice a acestei discipline în limba
română. În domeniul geologiei economice, dr.C. I. Istrati a făcut cercetări asupra bogăţiilor naturale ale
României (sare, petrol, chihlimbar, ozocherită etc.). În perioada 1869 –1916 a publicat, în limbile română şi
franceză, în diverse periodice peste 128 de articole și cărţi. Opera sa este însă mult mai vastă conţinând şi
manuale pentru învăţământul preuniversitar, cursuri universitare şi articole de popularizare ştiinţifică în presa
vremii [2].
În cadrul Academiei Române profesorul dr.Constantin I. Istrati (figura 1), a desfăşurat o activitate
rodnică în calitate de membru corespondent (începând din 1889), membru titular (din 1899) şi apoi ca
preşedinte (în perioada 1913–1916), având ca predecesor pe Iacob Negruzzi și ca succesor pe Petru Poni.
Pentru spiritul său organizatoric, pentru prestigiul său profesoral şi reputaţia ca om de cultură, a fost numit
comisarul general al organizării parcului Carol I din Capitală, inaugurat în 1906. În semn de recunoştinţă pentru
realizarea acestui frumos parc bucureştean, aici a fost ridicată o statuie a marelui savant român.
Constantin I. Istrati a condus în calitate de ministru: Ministerul Lucrărilor Publice (1899–1900),
Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor (1904–1907) şi Ministerul Industriei şi Comer-
țului, în 1916. Prof. dr.C.Istrati a desfăşurat o intensă activitate socială în domeniul medical, cultural şi
ştiinţific. El a întemeiat Societatea română de ştiinţe (1890) şi Asociaţia română pentru înaintarea şi
răspândirea ştiinţelor (1902). A fost membru fondator al Societăţii Turiştilor Români înfiinţată în 1903,
precum si membru de onoare al mai multor societăţi ştiinţifice străine [1].
Ca reprezentant al materialismului ştiinţific-naturalist, Constantin Istrati a apărat concepţia despre
unitatea materiei. El a combătut energetismul, idealismul fizic şi agnosticismul, generate de criza din fizică
din acea vreme. Spre sfârşitul vieţii, concepţiile sale filozofice au suferit o schimbare majoră, trecând de la
ateism la fideism, poate şi sub influenţa prietenilor săi istoricul şi filosoful Bogdan Petriceicu Hasdeu şi marele
pictor Nicolae Grigorescu (în anturajul cărora s-a aflat o vreme la Câmpina). Personalitate complexă,
reprezentant de seamă al ştiinţelor vremii sale, a lăsat posterităţii lucrări de o inestimabilă valoare în domeniul
chimiei, igienei şi medicinii, geologiei, arheologiei şi istoriei României.
În timpul neutralității care a precedat Marele Război al Unității Naționale, dr. C. Istrati a plecat ca
misionar pentru a lămuri străinătatea asupra sentimentelor naționale ale țării, asupra adevăratelor ei țeluri. A
trăit chinurile sufletești ale înfrângerii și refugiului în Moldova. A murit la Paris, la 17 ianuarie 1918, departe
de țara sa dragă. Dorința lui de a fi incinerat a fost respectată [3]. Cenușa sa este îngropată în mormântul
familiei din cimitirul Bellu-București.
2. Preocupări privind istoria românilor

În cadrul multiplelor sale preocupări, dr.C.Istrati, a avut şi o bogată activitate de colecţionar de acte
oficiale. Documentele vechi adunate cu migală de el sunt reunite în prezent în Colecţia dr. Constantin I. Istrati,
păstrată de Direcţia Judeţeană Mehedinţi a Arhivelor Naţionale. Acestea au fost întocmite în perioada 1429 –
1916. Între 1924 şi 1949, aceste documente s-au aflat la secţia a treia – istorică – a Muzeului „Dr. C. I. Istrati”
din Drobeta - Turnu Severin. Documentele se referă la diferite zone ale ţării, însă cele mai multe privesc
Moldova istorică şi Basarabia, deosebit de importante fiind actele de cancelarie emise în vremea lui Alexandru
cel Bun, Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea cel Chior, Petru Rareş, Despot Vodă, Petru Şchiopul, Ieremia
Movilă, Simion Movilă, Constantin Movilă, Ştefan al II-lea Tomşa şi a altor domni moldoveni, sau cele
referitoare la evenimente fundamentale privind istoria ţării, cum ar fi Revoluţia din 1848, pregătirea şi
înfăptuirea Unirii din 1859 etc. Există în colecţie şi o serie de documente privitoare la personalităţi şi familii,
precum Asachi, Donici, Istrati, Paladi, Rosetti, Bibescu, Nicolae Densuşianu, ori la instituţii ca Institutul
Central de Chimie din Bucureşti [1].
C.Istrati a redactat biografii ale multor oameni de știință și politicieni români, ca: Al.I. Cuza, V.
Alecsandri, Asachi, Zota și Cihac, fondatori ai Societății de Medici și Naturaliști din Iași, Boroș și
contemporani ai săi ca Dănilă, Bacaloglu, Ștefan Mihăilescu. De asemenea, a scris un studiu despre culele
oltenești și a realizat cu mari sacrificii personale, o foarte bogată colecție de antichități, arme, tablouri, cărți
rare, costume, obiecte preistorice, țesături, ceramică, monede, din care cea mai mare parte constituie bogăția
Muzeului din Drobeta-Turnu Severin [3].
3. „Dacia istorică” și „Dacia preistorică”

Pasiunea pentru trecutul istoric și pentru arheologie, i-au fost insuflate lui Constantin Istrati de Carol
Davila, de „vecinul său de proprietate” din orașul Câmpina- B.P.Hașdeu dar mai ales de scrierile lui Nicolae
Densușianu (figura 2) și în special de Dacia preistorică [4].
În prefața exhaustivă (114 pagini) [5] a acestei adevărate „Biblii” a românilor/dacoromânilor (figura 3)
C.I.Istrati marchează, cu har scriitoricesc, principalele momente din viața și opera lui Nicolae Densușianu.
Începutul îl reprezintă chiar sfârșitul vieții istoricului ardelean, „bibliotecarul Statului Major al Armatei”,
(săvârșit la 24 martie 1911), care se despărțise de lume, tot așa de modest, precum trăise în ea. Iar, referitor la
marele dispărut, dibaciul „biograf”mărturisea din start: „Rar s-a văzut un om mai hotărât în a-și sacrifica viața
lui - căci el de 40 de ani nu mai trăia decât pentru un anumit scop, - care să părăsească toate plăcerile vieții,
să se izoleze de lume, să renunțe la familie, să se despartă voit și hotărât de tot și de toate, pentru a-și consacra
toată activitatea de care era capabil, realizării numai unui vis frumos ce ducea la desmormântarea unui trecut
de aur al neamului său”.
Urmează un portret, complet și plin de superlative al „supraomului” Densușianu: „Modest, inteligent,
foarte cult, cunoscător profund al limbii latine și elene, a germanei, francezei, italienei și ungarei; înzestrat
cu o voință de fier și cu o răbdare și perseverență extraordinară, omul acest te uimește prin ceea ce a făcut și
prin chipul cum a făcut”.
Recunoscând cu părere de rău, că personal, l-a cunoscut de puțină vreme, C. Istrati se autoconsolează
cu faptul de a-i fi studiat opera, consultând notele și scrierile lui inedite și minunându-se în fața manuscrisului
neterminat al Daciei preistorice, de „ce lucrare de seamă a fost capabil un Român!”. Înaintea trecerii sale în
neființă, Nicolae Densușianu, a apucat să vadă tipărite 1120 de pagini din capodopera sa. Dornici să finalizeze
tipărirea cărții, înțelegând probabil valoarea ei excepțională, A.Hențiescu - executorul testamentar, C.Göbl –
patron de tipografie și ginerele său I.Rasidescu l-au contactat pe dr.C.Istrati, având în vedere preocupările lui
pentru istorie veche. Timp de un an, acesta din urmă a cercetat spalturile tipografiei și notele rămase de la
autor, completând lucrarea, cu încă 2 coli de editură, ajungându-se la 1152 de pagini. Cu toate eforturile depuse,
nu s-au putut contura din notele răzlețe, nici introducerea, nici partea finală, care ar fi conținut și concluzii. În
aceste condiții, dr.C.Istrati a introdus ca prefață prezentarea „NICOLAE DENSUȘIANU, VIEAȚA ȘI OPERA
SA”. Meritoriu a fost și efortul patronului tipografiei și ginerelui său care „au făcut un credit de peste 20 000
de lei, au tipărit lucrarea și au păstrat multă vreme banii, începând din anul 1900”.
Revenind la „prefața” scrisă de dr.C.Istrati, după ce acesta subliniază și patriotismul lui N. Densușianu,
ține să precizeze: „Dacia, Dacia Felix, era patria lui Densușianu. Dacia protolatină, Dacia pelasgă, iată
idealul său, iată ce dorea inima lui și pentru a cărei înălțare a muncit și s-a sacrificat. De Dacia se leagă pe
viitor două nume; apropierea lor să nu ni se pară nici curioasă și mai puțin încă nepotrivită: Traian,
Densușianu! Traian cuceri «Dacia istorică», cu armata romană și cu puterea geniului său. Densușianu cuceri
«Dacia preistorică», prin această monumentală lucrare postumă, numai cu munca lui aprigă și geniala lui
divinațiune” (capacitate de a desluși lucruri ascunse-n.n ) [5].
Mai departe, dr.C.Istrati declară că: „Dacia preistorică e una din cele mai mari opere, dacă nu cea mai
importantă, pe care a scris-o o pană ținută de mâna unui român”...Densușianu începe de la omul preistoric...și
ajunge treptat la reconstituirea celui mai mare imperiu ce a cunoscut lumea, Imperiul pelasgic, care a avut
un rol extraordinar în civilizațiunea omenirii”...Iar apoi, sintetizând conținutul fiecăruia din cele 41 de capitole
masive ale cărții, „prefațatorul” subliniază rezultatele eforturilor depuse de autor pentru clarificarea
protoistoriei a „lumii vechi”, dintre care ne rezumăm numai la două dintre ele:
a)„Dovedește că toată mitologia zisă greacă, cu care se fălește poporul elin, s-a născut în munții Daciei,
între Buzău și Porțile de Fier;
b)„Dovedește că o ramură principală a acestor Pelasgi vorbea o limbă, pe care o numește proto-latină,
și care a dat naștere latinei și limbilor neo-latine!
De altfel și poate nu întâmplător, ultimul capitol (XLI=41), o adevărată apoteoză a Daciei preistorice
este dedicat „Limbii pelasge” (paginile 1054-1152). Relativ la această limbă, N.Densușianu ne spune că din
cele mai vechi timpuri ale migrației triburilor pastorale pelasge, limba națională a poporului respectiv era
răspândită în cea mai mare parte a Asiei de apus, a Europei și a Africii de nord. Pornind de la tradițiile religioase
ale evreilor că până la întemeierea Babilonului pe întreg pământul (cunoscut la acea vreme) se vorbea o singură
limbă și bazat pe unele vechi cântece adiacente subiectului păstrate în folclorul românesc, el emite ipoteza că
aceea era tocmai limba pelasgă. „Amestecarea limbilor coincide așa dar, după tradiția mozaică, cu detronarea
lui Saturn, cu risipirea Titanilor și a Giganților și cu ridicarea elementelor meridionale în contra dominațiunii
politice a Pelasgilor de nord” [5].
Spre sfârșitul cărții, N.Densușianu dă ample exemple, în ordine alfabetică, argumentând cu tot felul de
dovezi, că „o mulțime de cuvinte românesci, considerate de unii ca provenite din limba slavonă, au fost de
fapt proprietatea limbei pelasge, barbare, încă cu multe sute de ani, mai înainte de venirea Slavilor în Europa”
Poate că nu degeaba marele cărturar Nicolae Iorga, care inițial nu a îmbrățișat ideile lui N.Densușianu,
și-a schimbat ulterior opinia făcându-i acestuia următoarea caracterizare, care ne duce cu gândul la statuile
dacilor din Roma, și nu numai! (figura 4): „Trăia în acest bătrân, coborâtor din nemeșii din jurul Ulpiei
Traiane nu mândria romană..., ci o neînvinsă încăpățânare dacă. Acest om părea, cu statura lui înaltă, cu
aspra lui privire, cu bătrânețea lui dârză, cu vorba-i puțină și sila de lume, icoana însăși a nenorocului nostru
care nu se dă, a înfrângerii noastre care în tăcere gătește - după cea din urmă luptă pierdută - clipa celei mai
apropiate răsbunări” [6].
4.Considerente finale
Educația școlară și originea sa ardelenească au contribuit ca Nicolae Densușianu să aibă, ca și ceilalți
confrați, o aplecare spre concepția originii latine a poporului român. În entuziasmul tinereții el exclama: ...„să
ne aducem aminte că Italia a fost leagănul nostru și că o Italie nouă avem a ridica pe malurile Danubiului”.
Pe măsura documentării în bibliotecile și arhivele din străinătate, din cercetarea folclorului românesc precum
și din vizitele prin țară, făcute mai ales pentru realizarea grandioasei sale opere Dacia preistorică, concepția
inițială se modifică. El caută și găsește dovezi privind starea socio-economică a Daciei înainte de venirea
romanilor. Una dintre concluziile la care ajunge este că: „Între toate țările Europei, Dacia veche este singura
regiune unde a existat o puternică civilizațiune metalurgică, așa după cum aceasta rezultă din mulțimea
enormă de monumente arheologice, din tradițiunile autorilor vechi, și în fine după cum se constată din
nenumăratele urme de lucrări de mine vechi, ce le întâmpinăm aproape peste tot locul în regiunile cele
muntoase ale Daciei” [6].
Ca și alți români de mare valoare, Nicolae Densușianu a fost supus criticilor injuste, invidiei și
ingratitudinii, atât în timpul vieții cât și după trecerea sa în neființă. S-a ajuns în situația paradoxală când
cercetătorii străini îl citau în timp ce specialiștii conaționali îl negau, îl ignorau total sau „uitau” să-l includă la
sursele bibliografice, situație care din păcate persistă și în zilelele noastre!?
Totuși, cercetările din ultima vreme desfășurate de istorici, arheologi și lingviști români sau străini
validează în tot mai mare măsură ipotezele savantului patriot Nicolae Densușianu. Iar în această acțiune de
propagare a adevărului asupra originii poporului român și a limbii române, s-a aflat și vocea convingătoare și
vizionară a savantului dr.Constantin I. Istrati, care nota, printre altele: „Filologiștii au acum, în această
direcțiune, grație lui Densușianu, câmp liber și astfel se vor vedea multe cuvinte ce credem slave, că sunt pur
și simplu Proto-latine” [5].
Și iată câteva concluzii ale cercetătorilor lingviști contemporani:
1.Carme Jiménez Huertas (Spania): „Limbile romanice nu vin de nicăieri. Ele erau aici .Erau graiuri
locale .(...) Desigur au o aceeaşi origine, o limbă mamă, care NU ESTE LATINA ! Latina este o soră sau
mai degrabă o verişoară a limbilor romanice”...Limba și scrierea cea mai veche din Europa ar putea proveni
din zona Balcanilor (în legătură cu dovezile culturii Vinča-Turdaș, susținute de arheologul american de
origine lituaniană Marija Gimbutas-n.n.); [7].
2.Lucian G. Costi (român trăitor în S.U.A-n.n.): „Rostim aceleași cuvinte, practic fără modificări , de
peste 1400 de ani. Ca urmare , pe tot cuprinsul Romaniei (spațiul european al Imperiului Roman până la
agresiunea slavină se vorbea o singură limbă literară, bisericească...„Limba română a vechilor cazanii, a
fost limba literară cultă, folosită în biserici pe tot cuprinsul Imperiului Roman de Răsărit și în toată Dacia
Mare. Ea se continuă neîntreruptă până azi. Slavă ei!”... [8].
3.Mihai Vinereanu (român trăitor în S.U.A-n.n.): „62% din lexicul limbii române este de origine traco-
dacă”...„câțiva specialiști, foarte puțini la număr, precum Nicolae Densușianu și Felix Colson au considerat
că limba traco-dacă era limbă înrudită cu limbile italice, iar româna s-ar trage din dacă, deși nimei nu i-a
luat în serios”...recent am analizat un număr de peste 300 de cuvinte-titlu din limba dacă (tălmăcite de
Eugen Nicolaescu, după „Tăblițele de la Sinaia”-n.n). Aceste elemente lexicale fac parte, cu foarte mici
excepții, din fondul lexical principal, fond care se schimbă foarte greu de-a lungul timpului. În plus,
seamănă foarte mult cu lexicul limbii române actuale. Prin urmare , N.Densușianu și Felix Colson aveau
dreptate [9].
Bibliografie
[1] Gridan,T și Gridan,S, Câteva remarci privind viața și opera savantului Constantin Istrati. [studii.crifst.ro/
doc/2012/2012_4_18.pdf.]
[2] Bălan,Șt și Mihăilescu,N, Istoria științei și tehnicii în România. Date cronologice. Editura Academiei Republicii
Socialiste România, București, 1985.
[3] Dobrescu,C și Băjenaru,C, Dr. Constantin Istrati. Revista română nr.3 (77), 2014, p.9-11.
[4] Densuşianu,N,. Dacia Preistorică. (ediție facsimil, după cea tipărită de Institutul de Arte Grafice „CAROL GŐBL”,
București, 1913), Editura ARHETIP, București, 2002.
[5] Istrati,C, Nicolae Densuşianu, viața și opera sa. (prefață la Dacia Preistorică, ediție facsimil, după cea tipărită de
Institutul de Arte Grafice ”CAROL GOBL, București, 1913, p.I-CXIV). Editura ARHETIP, București, 2002.
[6] Țuțuianu,O, Să-l reconsiderăm pe Nicolae Densușianu! Editura DacoRomână T.D.C.,București, 2017.
[7] Huertas-Jiménez,C. Nu venim din latină! Editura Geto Dacii, București, 2016.
[8] Costi,L.,C. Limba română. Nașterea și falsurile istorice. Taina alcătuirii cuvintelor. Recuperarea originilor reale.
Editura Uranus, București, 2016.
[9] Vinereanu,M, Adevăruri incomode despre limba română. Editura Uranus, București, 2018.
Dacoromânistică și dacoromânism
în Dacoromânia
Geo Stroe
Este cunoscut faptul că limba noastră este română. Denumirea științifică este cea de limbă dacoromână.
De altfel, chiar și Academia Română o numește limba dacoromână cu referire la limba locuitorilor de la
nordul Dunării, făcînd din limba noastră ceva spre dialect nord dunărean. Între Dacia și România nu este nici
o diferență de conținut. Dacia de atunci este România de azi, numai că este ceva mai mică. De aceea nu încape
nici măcar o liniuță de despărțire/cratimă între ele: se scrie corect DacoRomânia – licența ne aparține.
Este un endonim, pentru că este acordat din interiorul națiunii dacoromâne, d`aci – de aici, adică, nu
exonim precum cele pe care ni le acordau vecini (exonimul get este dat de greci, dac dat de romani, goți după
ce structurile papale au interzis cuvintele dac, get și pe Zamolse din istorie – bătălia dîndu-se contra credinței
și cunoașterii zamolsiene, după 362 d.Chr., iar rumâni este dat de către slavi etc.).
De fapt și de drept fiecare națiune are dreptul de a se autodefini: suntem ramani, rumuni, rumoni -
oamenii apelor dintre Mediterana, Adriatica, izvoarele Dunării, Caspica, Urali și Baltica, dar și gurile Nilului
din delta Egiptului. Mai aproape, din Munții Carpați și ai Balcanilor, Cîmpia Dunării, a Tisei, a Nistrului și a
Bugului pînă dincolo de Nipru și pragurile lui, malurile Mării Negre, pînă în Munții Caucaz, la Caspica și
Munții Urali).
După Nicolae Iorga zona de formare a națiunii noastre este conturată în harta de mai jos:
Dacă limba este dacoromână, atunci și națiunea este dacoromână, pentru că denumirea limbii oferă
identitatea unei națiuni, ca denumire eternă. Tot astfel și Academia Națiunii DacoRomâne este DacoRomână.
Academia Română - promotoarea latinismului care respinge teoretic și dogmatic originea dacoromână în ciuda
evidențelor, promovează originea romană ca ideologie de stat, fiind așadar Academia Statului Român, de stat,
bugetară, refuzînd din start dovezile cercetărilor istorice nu numai autohtone, ci și internaționale, zdrobitoare
din ultimile decenii.
La Academia DacoRomână este este izvorul prim, sediul materiei, noua cheie de înțelegere și cercetare
a științei fundamentale a națiunii: dacoromânistica, iar manifestarea ei în acțiune este dacoromânismul –
naționalismul secolului XXI. Timpul curge în favoarea dovezilor contemporane și nu mai este decît o chestiune
de timp pentru a fi recunoscute de cei care ar trebui să dea dovadă de înțelepciune și respect față de cunoașterea
și promovarea adevăratei identități naționale, dar nu mai este o problemă, toate au devenit implacabile cu o
forță a adevărului demnă de legile universale ale naturii.
a. Dacoromânistica. Dacoromânistica este cunoscută ca ştiinţa despre conştiinţa, acţiunile şi inacţiunile
naţiunii dacoromâne de la începuturi şi pînă în viitorii posibili. Mai poate fi denumită ca fiind istoria, cultura şi
civilizaţia dacoromânilor (a atlanţilor, pelasgilor, valahilor, ramanilor, rumunilor, rumânilor, etruscilor, troienilor,
latinilor, romanilor, euroindienilor, traco-geto-dacilor, moesilor, ilirilor, tribalilor, sciţilor, sarmaților, goţilor (vizi-
ostro-), macedoromânilor, moldovlahilor, românilor etc.) vieţuitori de peste douăsprezece milenii în vatră.
În concepţia A.D.R. curentă, termenul de dacoromân surprinde în realitatea obiectivă tot ce este românesc, dac,
începînd de la atlanţi, pelasgi, ramani, etrusci, latini, romani, iliri, traci, geto-daci, macedoneni, sciţi, sarmați, goţi,
moldovlahi cu extensiile lor binecunoscute (a se vedea Lanțul identitar ...). Romanitatea este o extensie a
dacoromânităţii, aşa cum este şi latinitatea. Tot astfel și toate populaţiile străvechi din Balcani şi imediata vecinătate
(mai puțin bulgarii și maghiarii veniți de dincolo de Volga, ugrofinicii de la Baltica – veniți de dincolo de Urali), de la
izvoarele Dunării pînă în nordul Caspicii, Marea Baltică, Marea Mediterană şi Orientul Apropiat şi Mijlociu.
Cercetările au fost dintotdeauna în cheie identitară, pentru că înaintaşii noştri şi au pus mereu întrebările existenţiale
primordiale de genul cine suntem, de unde venim, încotro mergem. Dacoromânistica, aparent, nu a captivat la nivel
conceptual-identitar prea mult pe românii de ieri, la nivel academic oficial, sub presiunile occidental-papale, dar nevoia
de identitate naţională în vremuri de criză creşte exponențial. Statul român, prin instituţiile sale emblematice
anchilozate, este tributar concepţiei latiniste, romaniste. Deschiderile sunt făcute de cercetători independenţi, de unele
dintre societăţile culturale ale societăţii civile care au diseminat multe idei care privesc ipoteza culturală dacică pe linia
Densuşianu, Hasdeu, Eminescu şi ceilalţi, pînă la noi, modeștii epigoni de azi.
Academia DacoRomână, ca instituţie independentă cu profil de cercetare ştiinţifică fundamentală, a aprofundat
ipoteza de lucru pornind de la românistică (Institutul Naţional pentru Românitate şi Românistică – INPROROM, a
fost denumirea iniţială, întemeiat la 1 Decembrie 1990 la sediul Societăţii Vatra Românească din Bucureşti, pînă în
1995 cînd s-a transformat în Academie DacoRomână, cînd majoritatea membrilor au structurat cercetările aprofundate
în acest sens. Primul istoric care a susținut deschis această denumire propusă de mine a fost regretatul Augustin Deac,
secondat de George Ursa. În paralel, Fundaţia Tempus constituită de subsemnatul în comuna Traian-Ialomiţa la 23
noiembrie 1991, cu care INPROROM a fuzionat recent, a devenit Fundaţia Academia DacoRomână T.D.C.).
Ea cuprinde teoria dacoromânisticii (sau ideatica ei), metodologia, tehnologia acesteia, iar problematica este
diferită de la un mileniu la altul, de la o epocă sau perioadă istorică la alta. Pe axa timpului, dacoromânistica însumează
toată istoria, cultura şi civilizaţia naţiunii. Toate acestea apar în istorie în diferite ipostaze, în cazul nostru, cea
dacoromână. Consider că naţiunea dacoromână a apărut de îndată ce teritoriul a fost ocupat în întregime, compact și
continuu, de către populaţia străveche statornică în vatra etnogenezei, vorbitoarea unei singure limbi, cea veche,
originară. Ea a avut conştiinţa proprietăţii sale asupra locului de baştină, că este de aici, că aparțin locului natal, precum
și conștiința temporală că sunt contemporani și aparțin unor comunități care conviețuiesc, produc, se apără, au credințe
comune, spiritualitate specifică și se educă împreună, care s-a organizat politic într-un stat corespunzător vremii și
conștiinței lor social-cultural-spirituale, întemeiat pentru apărarea drepturilor istorice autohtone, strămoșești, la
identitate, continuitate, permanență și la o viaţă liberă, suverană şi independentă, comunități care au o voință politică
și identitară comună și suverană. Viaţa economică a fost organizată astfel încît naţiunea primă, matcă, îşi asigura tot
necesarul pentru un trai neîntrerupt pe acelaşi teritoriu, cu resurse proprii provenite din resurse naturale specifice, cu
unele obiceiuri şi tradiţii proprii împlinite constant, permanent şi de către toate generaţiile succesoare, neîntrerupt
trăitoare pe aceste meleaguri.
Dacă la alte naţiuni există niponistică, iudaistică, hungaristică, germanistică etc. şi specialişti în domeniu, la
români nu părea să captiveze prea mult pe înaintași, oarecum nici pe contemporani, dacoromânistica la nivel
conceptual. Formal academic ea nu apare distinctă, ca o conștiință temporală națională, pînă nu demult. Fragmentarea
identitară, indusă, întreținută istoric de cei care intenționau să ne înlocuiască în propria noastră vatră a continuat și tinde
să continue. Confuzia transmisă prin secoli ca urmare a agresiunii identitare permanente pune în dificultate cercetarea
științifică obiectivă. Întrucît secole de-a rîndul alogenii de la noi și de aiurea au avut acces la puterea de a lua deciziile
suverane, cele mai multe contra noastră și în favoarea lor, perpetuarea unor identități impuse a fost o armă de subjugare
și adormire a spiritului național. De aceea cuvîntul de ordine a fost eliberarea și nu altul impus pentru stabilitatea lor la
putere. Ca dovadă, iată că astfel de cercetări au pornit la nivel individual, în unele asociații libere cu perspective istorice
și literare. Curentul identitar în cheie dacoromână nu are deocamdată decît mărunte finanţări individuale, private, în
jurul A.D.R. și al altor cîteva societăți care sunt mai vizibile în imaginea publică. Unele dintre ele sunt deja penetrate
de alogeni care se infiltrează în substanța suverană cu multă viclenie și tupeu. Statul nu încurajează oficial astfel de
cercetări, încă. Este de înțeles de ce astfel de cercetări trenează, deşi nevoia de identitate naţională în vremurile de criză
de azi creşte exponenţial. Puţini cercetători rezistă, unii dintre cei cu care am pornit la drum au trecut în alte tabere,
deși inițial au fost entuziaști și sinceri, iar noi nu am incurajat cercetările de acest gen indiferent de naționalitatea celor
care ni s-au alăturat. Cercetarea identitar-preistorică și istorică nu aduce nici bani, nici glorie.
Dar, fără dacoromânistică am fi orfani și orbi și am rămîne așa pentru totdeauna, spre binele celor ce se vor
peste noi și înaintea noastră.
Cu mai mult timp în urmă am publicat DacoRomânia nemuritoare, în secolul trecut, apoi lucrarea intitulată Ştiinţa
dacoromânisticii pe înțelesul tuturor. Mai jos prezint cîteva aspecte de interes general privind dacoromânistica, azi. Ea
reprezintă în România una dintre cele mai noi ştiinţe sociale. Unii cercetători afirmă că este o ştiinţă fundamentală, tot
aşa cum este matematica, fizica, chimia, biologia, sociologia, ştiinţa conducerii etc. Aceasta este şi opinia mea, pentru că,
din punct de vedere naţional şi internaţional, fiecare naţiune, respectiv comunitate de naţiuni, decisă să pună în acord
propriile valori îşi are sau îşi creează propria ei ştiinţă a existenţei sale perene, unite. Ea este şi rămîne o ştiinţă socială şi,
ca orice altă ştiinţă socială, dacoromânistica are particularitatea de a opera cu elemente de relativitate. Ea pune la dispoziţia
societăţilor româneşti şi europene actuale rezultatele obţinute de cercetători, deoarece rezolvarea problemelor sociale nu
se face automat, ci tot prin soluţii sociale, raţionale, conduse de cercetători, şi pentru naţiune, şi pentru
europenitate/comunitate. Ea concentrează soluţii din rezultatele cercetărilor mai multor discipline, realizînd universul
umanului, al omului concret, dacoromân, european, transpunerea lui „a şti” în „a face” şi a lui „a avea” în „a putea.”
Dacoromânitatea, ca şi europenitatea, ca realităţi obiective, nu se pot importa, nici exporta precum o marfă, maşină sau o
instalaţie oarecare.
Cred că locul, sediul materiei dacoromânisticii se află la Academia Română, prin înfiinţarea unei secţii de
cercetare a dacoromânisticii esențială în acest domeniu al cunoaşterii. Cu ceva timp în urmă, am trimis, oficial – eram
cercetător la Institutul de cercetări juridice al Academiei Române, o adresă scrisă cu antetul instituţiei Academia
DacoRomână către Academia Română cu propunerea de a se înfiinţa o secţie de dacoromânistică la Academia
Română. Nici pînă acum nu am primit răspuns oficial, scris. Mai mult decît atît, în locul din registrul oficial în care era
consemnat numărul de înregistrare apare numele unui coleg de la alt institut care cerea cu totul altceva, iar la rubrica
observaţii se consemna răspunsul negativ.
Pînă se vor clarifica toate cercetările, Fundaţia Academia DacoRomână continuă să fie ceea ce este. Un
experiment.
Ştiinţa dacoromânisticii asigură asimilarea cuceririlor celorlalte ştiinţe în practica dezvoltării,
identificarea reală, concretă a unor soluţii sociale în practica social-istorică, prin acţiuni concrete pe plan
naţional şi internaţional.
Viitorul unor politici ştiinţifice naţionale şi europene depinde de alianţa politicilor naţionale şi europene
cu ştiinţa dacoromânisticii şi a europenisticii, de unitatea dialectică dintre ştiinţă şi conducerea politică a
societăţii.
Obiectul de studiu al ştiinţei dacoromânisticii îl constituie fenomenul dacoromânesc în ansamblu,
dacoromânitatea ca realitate socială, relaţiile sociale, politice, cultural-ştiinţifice şi de conducere din sistemele
economico-sociale trecute sau prezente, folosite pentru promovarea valorilor creatoare româneşti. Tot astfel,
descoperirea legităţilor şi principiilor noi după care se călăuzesc aceste relaţii, dezvăluirea şi formularea de noi
teorii, metodologii, metode şi tehnologii de conducere pentru prezervarea identităţii naţionale şi europene, de
natură să asigure eternizarea valorilor naţionale şi europene, mai ales dacoromâneşti şi perfecţionarea continuă
a funcţionării sistemului de conducere al societăţii româneşti şi europene prin ele înșile, dar ancorată la
promontoriile cunoaşterii universale, reprezintă obiective ale cercetătorilor în ştiinţa dacoromânisticii.
În sfera cercetărilor acestei ştiinţe sunt sintetizate conceptual, legic, principial, toate activităţile umane,
toate laturile vieţii sociale, toate domeniile societăţii dacoromâneşti, în întreaga lor complexitate şi în strînsa
lor interdependenţă. Nivelurile obiectului de studiu al acestei ştiinţe sunt cele de pe palierele macro-social,
mezo şi micro-social, cuprind întreaga dacoromânitate, tot ce-i românesc, din vatră, din Europa şi din lume.
Există o abordare globală a dacoromânisticii ca răspuns la provocările mondializării (globalizării, în limbajul
convenţional A.D.R. - comterrizării) care este ea însăşi un proces obiectiv, relativ dirijat de anumite forţe, faţă
de care dacoromânitatea îşi promovează propriile valori comterriste (adică ale Terrei comune), într-o lume a
creaţiei tuturor şi benefică pentru toți, cu alte cuvinte, globalizîndu-și ca fiecare și dacoromânitatea valorile
proprii in concertul obiectiv mondial, eternizîndu-și propriile valori fără de care lumea nu ar mai fi lume.
Subiectul ştiinţei dacoromânisticii este dacoromânitatea, ca realitate şi existenţă istorică națională și

europeană, dar şi persoana umană în ipostaza ei de fiinţă care se autodefineşte ca dacoromân, ca dacoromân
european, ființă creatoare şi cunoscătoare, valorizatoare şi luptătoare, care aplică rezultatele ei în practică,
conștientă de sine și de simbolistica pe care o poartă genetic, tradițional.
Scopul acestei ştiinţe este de a înarma dacoromânitatea, pe fiecare dacoromân, cu elaborările teoretice,
metodologice şi tehnologice creatoare, necesare în vederea dezvoltării unei autoconduceri ştiinţifice în
activitatea practică, de a fi contemporani mereu cu propriul lor timp.
Dacoromânitatea este suportul biologic și social-cultural, tot ea trebuie să fie garantul conştiinţei vii, al
prezervării şi eternizării valorilor temporale dacoromâneşti în ţară şi în lume. Metoda de cercetare este o logică
dialectică, elevată, bazată pe istoria reală şi pe raţiune, împreună cu metoda sociologică, combinate cu cea
informaţională, sistemică, holistă. Fundamentul este, evident, logica matematică. Nu sunt excluse şi alte
metode de cercetare specifice fiecărei ştiinţe cu care dacoromânistica are părţi comune. Mai amintim metoda
cronologic-istorică-temporală, metodele ştiinţelor sociale fundamentale şi particulare, cele comparative, dar
nu sunt excluse nici cele bazate pe proferenţă, credinţă, pe intuiţie, pe reprezentările transcendentale etc.
Părţile componente ale ştiinţei dacoromânisticii în componenţa conducerii sunt: teoria (ideatica),
metodologia şi tehnologia.
Ramurile (disciplinele) acesteia sunt, la o enumerare sumară, în ceea ce priveşte nivelul macro-social,
ştiința dacoromânisticii avînd în vedere dacoromânitatea din întreaga lume - cea mai vastă şi mai complexă;
ştiinţa dacoromânisticii în domeniul conducerii social-politice, statului şi dreptului - ca filosofie politică şi
juridică a dacoromânităţii din România şi din fiecare dintre statele ai căror cetăţeni sunt cei de identitate
dacoromână; axiologia dacoromânisticii creatoare de valori; dacoromânistica economică – în domeniul
economic în care obiectivul principal îl constituie creşterea economică şi asigurarea eficienţei entităților
economice sau unei ramuri economice, a unui grup de firme, într-o viziune pragmatică (avînd în vedere că
rezultatele unor creaţii se aplică o singură dată, în mod concret, la o situaţie dată, unii afirmă că n-ar fi decît o
aplicaţie a ştiinţei de mai sus şi nu o disciplină ştiinţifică). În domeniile culturii, al artelor, al tehnicii, al
comunicării, al limbii dacoromâne, al sănătăţii se manifestă ca sociologie, psiho-sociologie, în plan tehnic,
tehnologic, militar, folcloric, filozofic, religios, medical, al tradiţiilor, al mentalităţilor, obiceiurilor etc. Există
opinii după care societatea umană se conduce singură, spontan-autopoietic, iar dacoromânistica ar fi doar o
reflectare post-factum a desfăşurării în timp a apariţiei şi dezvoltării comunităţii de naţiuni europene, inclusiv
a naţiunii dacoromâne în plan istoric, economic, social, cultural, lingvistic, geografic, moral, artistic etc.
Totodată, sunt şi opinii pe baza cărora se urmăreşte ca prin globalizare să se realizeze o conducere conştientă
a comunităţii de naţiuni, iar extensia dacoromânească a acestei ramuri, denumită comterristică
(dacoromânistica de tip comterrist), exprimă conştiinţa ştiinţifică a lumii, adică a comunităţii naţiunilor libere
ale lumii, pe Terra noastră comună faţă de lumea care ne înconjoară, abordare specifică, în cheie
dacoromânească. Cercetările contemporane degajă, de aceea, noi discipline ale ştiinţei dacoromânisticii, cum
ar fi cele ale europenisticii, comterristicii (globalisticii), cele ale instituţiei, ale organizaţiei, ale credinţelor
religioase, ale comunităţilor naţionale europene, regionale, cele ale relaţiilor internaţionale, ale familiei, ale
obştei locale, ale unităţilor administrativ-teritoriale, microgrupurilor omeneşti, conducerea oamenilor, a
organizaţiilor internaţionale etc.
Trăsăturile dacoromânisticii. Fiind o ştiinţă de largă anvergură, are legături complexe cu ansamblul
cunoaşterii şi practicii contemporane pentru că prin aceasta din urmă se pun în valoare rezultatele cercetărilor,
contribuţia aproape a tuturor ştiinţelor. Este o ştiinţă multidisciplinară (deoarece disciplinele care se
întrepătrund contribuie la fundamentarea sa teoretică din diferite sectoare şi domenii ale vieţii sociale), dar are
şi un caracter integrator (foloseşte integral teorii, metode şi tehnici ale altor ştiinţe şi discipline împreună cu
cele proprii), coordonator (deoarece îşi subordonează şi foloseşte în scopuri de fundamentare şi eficacitate,
activităţi practice specifice, discipline şi teorii, tehnici şi metode proprii şi ale altor ştiinţe), precum şi un rol
cumulativ (adună şi prelucrează, ordonează într-o înlănţuire logică multe cunoştinţe, metode şi tehnici care
realizează sinergia în supravieţuirea dacoromânităţii, comunităţii de naţiuni europene și ale lumii întregi),
complex, multilateral, multifuncţional, operaţionalizant şi prospectiv.
Despre izvoarele dacoromânisticii şi legăturile ei cu celelalte ştiinţe trebuie spus că pentru a putea fi recunoscută
drept izvor al ştiinţei dacoromânisticii, orice formă de manifestare trebuie să îndeplinească anumite condiţii cum ar fi:
a) să statornicească reguli general-obligatorii pentru prezentul și viitorul dacoromânităţii: b) să fie atît stabilite, cît şi
recunoscute de conducătorii naţiunii şi/sau de către puterea de stat, de comunitatea de români, oriunde s-ar afla; c) să
reflecte dacoromânitatea şi conducerea ei, să se refere la relaţiile de conducere ale dacoromânităţii, la valorile comune
acestora; d) să fie scrise ori să reprezinte intuitiv, concret senzorial, simboluri identitare cu relevanţă naţională la nivel
european, universal. Principalele izvoare ale ştiinţei dacoromânisticii pot fi considerate istoria, ştiinţa conducerii,
filozofia, economia politică, dreptul, ştiinţele sociale şi politice în general. Ştiinţele cu care are legături strînse
dacoromânistica sunt ştiinţa conducerii, istoria-tempologia, ştiinţele politice, juridice, europenistica, ştiinţele
economice, matematica, logica, filosofia, sociologia, psihologia, lingvistica, arheologia, teoria generală a
sistemelor, informatica, ştiinţele tehnice, cibernetica, praxiologia, medicina, birotica, comterristica, alte ştiinţe.
Practic, nu există domeniu al cunoaşterii şi acţiunii cu care să nu aibă legături mai mult sau mai puţin
importante cu ştiinţa dacoromânisticii.
Legăturile dacoromânisticii cu alte ştiinţe, aşa cum au fost ele puse în evidenţă de către izvoarele
recunoscute pentru fiecare dintre ele, se menţin şi vor continua să se dezvolte ca urmare a interconexiunilor
din cercetările efectuate de-a lungul timpului. Ele se evidenţiază în teoria dacoromânisticii.
Dintre izvoarele de importanţă deosebită se pot remarca: istoria universală, experienţa de supravieţuire
în perioade de criză, în practica politică, militară, administrativă, socială, comunitară a oamenilor politici, de
stat, a unor militari, a altor lideri sociali şi comunitară. Această experienţă de prezervare a memoriei naţionale,
europene şi universale se fixează prin acte, documente, memorii, corespondenţă, alte înscrisuri.
Şcolile de dacoromânistică. Diferenţiate de fundamente teoretice unice referitoare la conceptele,
principiile, metodele, tehnicile şi demersurile practice în acest domeniu al cunoaşterii, mişcările ştiinţifice s-
au concretizat în diverse şcoli simultane, ori paralele sau incidente, uneori chiar contrare celor de conducere,
care au permis în acelaşi timp unele reflecţii creatoare, utile, cum sunt: cea clasică, a relaţiilor umane, şcoala
cantitativă, empirică sau neoclasică, a sistemelor sociale, şcoala sistemică etc. Sunt de menţionat: şcoala
cronicarilor (de la Rîm ne tragem, expresie care ar fi posibil să se refere şi la Roma veche, cetatea ancestrală
Roman din Moldova şi nu la Roma, capitala Imperiului Roman), şcoala ardeleană (romanistică) care acceptă
oarecum dispariţia aproape completă a dacilor după războaiele romano-dacice şi rădăcinile pur romane ale
românilor, şcoala eminesciană (care se centrează pe nobleţea valorilor strămoşeşti şi confirmă superioritatea
civilizaţia dacilor: „Totul trebuie dacizat”), linia deschisă de B.P. Haşdeu (după comunicarea de răscruce
„Pierit-au dacii?” B.P. Haşdeu a precizat că dacii nu au pierit, dar propaganda papală și papistaşii au lansat
minciuna care domină încă în lingvistică: romanizarea dacilor care, de fapt, ar însemna catolicizarea forțată a
ortodocşilor, proto-ortodocșilor zamolsieni dacoromâni), şcoala românisticii (după care ar fi avut loc o sinteză
daco-romană într-o proporţie discutabilă, prin romanizarea dacilor rezultînd românii de azi – evident, un basm
pentru adormit copii), şcoala ramanică (M.Vivekananda), după care ne tragem de la legendarul Ram
((B)(h)Ra(h)m) –deci Ramania, şcoala rumînilor (L.I.Cuejdean, după care rumînii sunt oamenii din Ţara
rîurilor, a apelor –deci Rumînia), şcoala getică a lui Vasile Pîrvan (Getica) şi a Societăţii Getica (Gh. Gabriel),
şcoala lui Nicolae Densuşianu - marcată de capodopera sa, Dacia preistorică, biblia dacoromânilor și a
Academiei DacoRomâne, şcoala divină (Nicolae Miulescu), după care Dacia este Dakşa - Ţara zeilor, iar
dacoromânii sunt descendenţi ai zeilor, şcoala tracică sau tracologică (după I.C.Drăgan - Noi, tracii), şcoala
dacisticii a prof. univ. dr. Marin Giurescu, cofondator al Societății cultural-științifice ”Renașterea Daciei” din
1.11.1947, alături de acad. Simion Mehedinți și alți universitari, la Sarmisegetuza, (a dacologiei, ca o
continuare a problematicii Ligii pentru renaşterea Daciei – fondată de regretatul dr. N.Copoiu care evocă
periodic cultura vechilor daci la timpul trecut, continuată de Luca Manta la București și de Dacia Revival
International prezidată de dr. N. Săvescu – în S.U.A.), şcoala geţilor (Tudor Diaconu, Ilie Stanciu, privind
decodificarea scrierii geţilor, conform căreia geţii sunt întemeietorii scrisului întregii antichităţi), şcoala
dacoromană (după care plămădeala naţiunii s-a constituit din daci şi romani, ”o sinteză” în proporţii
aproximativ egale după „semi-romanizarea” dacilor sau ”semi-dacizarea” romanilor, tot un fel de basm de
adormit copiii, ca și cum s-ar amesteca națiunile precum vopselele în pictură, care este altceva decît teoria
şcolii dacoromâneşti), şcoala tuledaciei getoromâne (geţii fiind elita dacoromânilor, dacii fiind oamenii de rînd
– de aici numele de geţi dat de greci elitei dacilor, iar numele de dac dat de romani, considerat, se pare, înjositor
pentru dacoromâni, apropiată de dacoromânistică, pornind de la geți – elita spirituală dunăreană a națiunii).
Unii datează şi decriptează în mire, unghiuri înţelepciunea mesajelor transmise dintre precesiile astronomice
de pe cosoni de înaintemergătorii dacoromânilor, obiecte care nu ar fi monezi, ci adevărate cărţi de aur ale
înţelepciunii simbolice, ca şi înscripţiile uriaşe de pe megaliţii din Carpaţi etc. (C.Velcescu). În jurul
cercetătorului Constantin Bărbulescu gravitează şcoala atlanţilor în care Dacia este Atlantida - colonia zeilor
şi pămîntul dacilor (a se vedea lucrarea cu acelaşi nume, Ed. Antet, 2006), pornind de la Solon care afla, la 590
î.Chr., de la preoţii egipteni, slujitori ai templului din Sais, că pe la anul 9 590 î.Chr., o mare putere venită din
altă lume se stabilise într-o insulă din Marea Atlantă situată la intrarea în strîmtoarea numită Coloanele lui
Hercules - localizată de C. Bărbulescu la Porţile de Fier, pe Dunărea noastră de mijloc). Tot aici, în aceeaşi
şcoală, independent de iniţiatorii ei, cercetătorul Costel Eugen Popescu, prin lucrările Regatul Titanilor şi
Descoperirea Atlantidei dezvoltă şi aprofundează idei şi argumente originale şi clare. Un filon cu totul aparte
pe care îl susține foarte mulți azi cu fotografii și schelete uriașe evidente și dezvoltă istorici mai tineri, conform
cărora, noi, dacoromânii suntem urmaşii oamenilor uriaşi, ai giganţilor din Lumea Veche (pe care arheologii
o ascund la ordinul unoe iudeomasoni euroatlantici, deși de mii de ani există scheletele acestora în toto
pămîntul dacoromânesc și nu numai). De menţionat că tot mai multe relicve ale uriaşilor sunt descoperite pe
teritoriul DacoRomâniei, iar scheletele - probă de uriaşi - sunt sustrase pentru a face averi şi a atesta false
origini pentru alte naţii care nu sunt descendentele lor, pentru simplu fapt că nu se găsesc pe teritoriul lor, ci în
DacoRomânia). Pornind de la Tablele de smarald ale lui Thoth – recent traduse, pe care le puteți studia pe
internet, apare veriga lipsă în studiu dacoromânisticii. Aici este un domeniu de cercetare fascinant, întrucît
vechi scrieri sumeriene, ca mai toate culturile primordiale, aduc dovada prezentei atlanților în viața Terrei
noastre. Adăugăm și noi o nouă verigă la marele lanț identitar devenind atlantodacoromâni. Aici, pentru că
suntem ființe cu ascendență divină, nu degeaba ni se spunea ca suntem divinii din antichitate, va trebui sa ne
concentrăm cercetările. Capitolul Facerea/geneza drept cunoscută din Biblie este preluată, copiată de cine știți
dvs. din cărțile atlanților. Primim cerul și rostim Tatăl nostru... Prin urmare mai avem și o scoala a
atlantodacoromânilor la care vă invităm să fiți fondatori. Un segment temporal imens avem de cercetat de la
35 019 de la Thoth pînă la data de 30 martie 2019 d.Chr., adică azi, o perioadă de 35 000 de ani. Sunt
perspective de mărire a segmentului în adîncime cu fiecare an ce vine, pînă la 80.000 și chiar mai mult. Mai
adăugăm şcoala Daciei edenice, cu documente din biblioteca papală care susţine că aici, în DacoRomânia, este
grădina Maicii Domnului, raiul biblic al lui Adam şi Eva – pornind de la Biblie, Eden, Fison, Țara Havila -
Facerea 2, 8-14, inițiator Miron Scorobete, care documentează cu imagini autohtone raiul biblic. Apoi, şcoala
Romei vechi (D. Bălaşa, adevăratul promotor al înţelepciunii zamolsiene în renaşterea credinţei
dacoromâneşti, întîiul preşedinte de onoare al Academiei DacoRomâne), după care dacoromânitatea şi
europenitatea au descendenţa din cetatea înfiinţată pe vatra actuală a oraşului Roman din Moldova (sau
Ramidava – cetatea dacică - după Ptolemeu), înfiinţată de Roman şi Vlahata din Veneţia de Sus (Făgăraş),
unde cîţiva fruntaşi politici ai României Mari au încercat să mute capitala (între Braşov şi Făgăraş - acesta din
urmă fiind centrul geografic al DacoRomâniei).
Există alte multe aşa-zise „teorii” vădit antidacoromâneşti, de justificare a pretenţiilor de „descălecători”
peste un teritoriu vid, ale unor urmaşi ai unor triburi migratoare, ai căror autori susţin, fără argumente
ştiinţifice, pretenţii cum ar fi acelea că dacoromânii sunt formaţi şi apoi reveniţi din sudul Dunării, după ce ei
au venit aici adică ungurii (neam ugro-finic asiatic), sau că românii sunt urmaşii ţiganilor, de unde şi denumirea
ţării România, ţara rromilor, iar limba „romani” care nu e alta decît țigăneasca, a ţiganilor, ar fi limba românilor,
sau că locuitorii de azi sunt urmaşii scursurilor Africii din legiunile romane. Roma, capitala Italiei, ar putea fi,
astfel, confundată cu capitala rromilor. Mai apoi, s-a acreditat că românii ar fi născuţi din fanarioţi, balcanici,
la sud de Dunăre, migrînd apoi în nordul ei şi în Carpaţi, tot un fel de ţigani ai Europei etc., fie că, sunt pur şi
simplu, au apărut de nu se ştie unde, dar după ce au venit, așa cum ele însele recunosc, din Asia, şi după ce s-
au format popoarele vecine astăzi dacoromânilor. Ideea de bază a acestor denigratori este că dacoromânii ar fi
apărut după alte neamuri, ba chiar după alte naţiuni, falsificînd adevărul despre apariţia noastră pe scena istoriei
şi cerşind astfel, nedemn, dreptul primului ocupant pe aceste pămînturi pentru etnia lor, arogîndu-şi priorităţi
pentru valori pe care nu le-au creat şi care nu le aparţin. Aşa sunt răpite sau negate dacoromânilor, adevărul
evident, atestat, al anteriorităţii lor originare, autohtonia şi continuitatea lor pe teritoriul central-sud-est
european, în Carpaţi şi pe Dunăre (Vechea Europă, Atlantida) – la Marea Neagră. Lupta de idei cu argumente
ştiinţifice a şcolilor dacoromâneşti contra teoriilor antidacoromâneşti, precum sunt cele hungariste, panslaviste,
turco-otomane, sîrbe, ucrainiene, poloneze, italiene, franceze, germane, ruseşti, bulgăreşti, chiar romano-
italiene reînviate, din vremea marelui Imperiu Roman, altele de aiurea, continuă de milenii și pînă azi. Multe
idei au revenit în mintea unor „europenişti” de aiurea, ca şi ale unor evrei, fără de patrie la acea vreme, care
susţin că aici ar fi patria de rezervă pentru evrei, pregătind România judaică, Israelul de rezervă în România,
prin susţinerea aberantă a prezenţei evreilor aici, din vremea dacilor, ba mai mult, chiar dinaintea dacilor pentru
a-și justifica pretențiile noului Israel în România. Tot astfel, există şi ”teorii” ale ţiganilor – sprijiniţi de străini
pentru a crea diversiunea ”rrom”, teorii susţinute de cercuri evreieşti din SUA, slave, ungare şi anglo-saxone
care îi folosesc pe țiganii bine plătiți ca mase parazitare, drept spărgători, dizolvanți de naţiuni, folosind
aproximativ aceleaşi „documente”.
Susţinerile de mai sus nu fac decît să reunească, în esenţă, toate şcolile veritabile dacice și românești
contra celor care urmăresc scoaterea dacoromânilor din istoria Europei, a lumii, negarea drepturilor lor
inalienabile, precum şi a contribuţiilor lor remarcabile la cultura europeană şi universală. După anul 1990, cînd
a fost întemeiat IMPROROM și 1991 cînd a fost lansată Fundaţia Tempus, apoi Editura DacoRomână TDC,
apoi 1995, cînd s-a constituit legal Academia DacoRomână, din Institutul Naţional pentru Românitate şi
Românistică - INPROROM, în prezent Fundaţia Academia DacoRomână „Tempus DacoRomânia ComTerra”
(după fuziunea legală prin contopirea celor două, la 9 mai 2008), a apărut şi şcoala dacoromânisticii
contemporane.
Trei patroni sunt simboluri 1. Zamolse pentru secția Tempus – om – eternitate, 2 Mihai Eminescu-
voievodul limbii dacoromâne, al secție DacoRomânia – știința națiunii- dacoromânistica, 3.ComTerra – Terra
comună, lumea in care trăim – Burebista - întîiul întregitor al unor neamuri ale noastre la acea vreme. Cartea
noastră fundamentală este DACIA PREISTORICĂ, iar părintele etern este Nicolae Densușianu.
După aderarea României la Uniunea Europeană, se dezvoltă concomitent şcoala dacoromânisticii
împreună cu cea a europenisticii (şcoala dacoromână a europenisticii, întrucît Europa este DacoRomânia
Mare).
Şcoala dacoromânisticii europene are drept fundamente următoarele teze şi idei de bază:
- dacoromânitatea ca europenitate şi valorile ei spirituale (credinţa zamolsiană, limba, scrisul, artele,
filosofia, zodiile, măsurarea timpului, şcolile academice de înţelepciune), probe materiale (despre primele
construcţii, tehnici şi tehnologii agricole şi meşteşugăreşti, primele unelte de pescuit şi minerit, precum şi
primele arme) au apărut cu mult înainte de 12 000 de ani înainte de Zamolse, în Europa Veche, spaţiul
carpato-danubiano-balcano-pontic şi constituie expresia unitară şi neîntreruptă a existenţei creatoare a
strămoşilor autohtoni, a atlanto- pelasgo- ramano-rumuno- rumuno- egipto- valaho- iliro- latino- romano-
traco- geto- ostro- vizi- goto- dardano- tiras, masa- tribalo- sarmato- scito- macedo- bizantino- moldo- vlaho-
româno- dacoromânilor din centrul şi sud-estul european (vechea Europă), denumită pe scurt „europenitate”;
roirile europenităţii, în fapt, concret, ale dacoromânităţii pelasgico-ramanice, din valea Dunării și cetatea
Carpaților și pe țărmurile Mării Negre, au dat naştere etruscilor, elino-grecilor, euroindienilor, tibetanilor,
macedoromânilor, persanilor, sumerienilor, egiptenilor, hitiţilor, caucazienilor, latinilor, sciţilor, sarmaților,
ilirilor, romanilor, troienilor, bizantinilor, a unei însemnate părţi care a aparținut popoarelor migratoare din
răsărit și care au ocupat Europa, teritoriul mediteraneean, nord-african, din Orientul Mijlociu şi Apropiat, iar
ulterior, prin extensie, a imperiilor europene în toate Americile, toată Africa, Australia - Noua Zeelandă,
Oceania, Asia - Indochina pînă în Filipine inclusiv, China (punctual) şi Japonia.
- naţiunea dacoromână este naţiune primordială europeană, cu spiritualitate proprie încă din vremea
Hestiei (de la care provin Legile frumoase, legile belagine) și a lui Zamolse care a codificat prima tabla de
valori spirituale europene, fiind întîiul unificator spiritual al valorilor prezamolsiene și precreştine,
protoortodoxe dacoromâneşti de pe continentul european, întîiul Iisus al dacoromânilor. Astfel că, statul
naţional unitar centralizat, suveran şi independent, în forma sa antică, preclasică, s-a putut constitui în vremea
marelui rege Burebista - întîiul întregitor de ţară, care a reunit marea majoritate a formațiunilor neamurilor
prestatale dacoromâneşti din ultimul secol al mileniului precreştin, de fapt, al optulea mileniu dacoromânesc
şi european, reunind politic aproape toate neamurile dacoromânilor.
-influenţa romană, după ocuparea a mai puțin de 10% din teritoriul Daciei, cu scopul de a redresa
economic Roma prin jefuirea tezaurului dacic și a aurului din Dacia, a fost minoră, atît din punct de vedere
lingvistic şi cultural, cît şi spiritual. Singurele efecte materiale majore au fost cele economico-financiare, prin
jefuirea sistematică a Daciei de bogăţiile ei şi, în special, a tezaurului dacic folosit de romani pentru a salva o
vreme Imperiul Roman falimentar de la colapsul economic şi financiar din cauza căruia s-ar fi prăbuşit, şi din
punct de vedere militar. Salvarea la limită a imperiului s-a făcut ulterior iar cîteva sute de ani mai tîrziu
Constantinopolul a devenit emblema imperiului de răsărit. În fapt, Roma a fost fondată de troieni, urmaşii celor
de la gurile Dunării de la Istria dobrogeană (Troia mamă) care au fondat Troia homerică; etruscii au roit din
vechea Dacie, iar Troia prima a fost întemeiată de către autohtonii dacoromâni. Aşadar, romanii sunt nepoţii
tîrzii ai vechilor daci. Limba dacoromână este limba primordială cu care au plecat de aici cei care au populat Europa,
după marele potop din Marea Neagră, limba lui Adam și Eva vorbită de tata Noe. Din limba ancestrală pelasgo-dacă
populară (scrisă cu ideograme-hieroglife originale, ulterior cu alfabet propriu cu care au plecat din nordul Dunării cei
din Grecia de azi) s-au dezvoltat celelalte limbi vechi (sanscrita, avestica etc.), îndeosebi după potopul biblic (aprox. 7
500 î.Chr., declanşat prin revărsarea apelor mediteraniene în Marea Neagră ca urmare a încălzirii Terrei şi a topirii
gheţarilor, respectiv vărsarea apelor Dunării prin Coloanele lui Hercule (la Cazane) spre Marea Neagră și schimbarea
cursului dinspre Marea Adriatică). Limba europeană cea mai cunoscută este dacoromâna care are drept fiică latina
europeană ca limbă cultă care a dominat Evul Mediu european devenind limbă de stat oficială și care, de atunci și pînă
azi a devenit limba ştiinţifică a Terrei - recunoscută universal. Limba pe care o vorbesc oamenii de azi de la ţară (țăranii,
ciobanii de la munte, este limba veche evoluată timp de zece milenii în forma limbii (daco)române vii, vorbită în
România de azi. Din punct de vedere ştiinţific, denumirea limbii române de azi este limba dacoromână, limbă
europeană a celei de-a şaptea puteri europene. În fond, dacoromânii sunt strămoşii tuturor popoarelor gintei latine, ai
euroindienilor, iar latinitatea, romanitatea, fiind derivate ale pelasgo-ramano-dacoromânității. Războinicii Daciei
libere, aliați cu răzvrătiții localnici au atacat legiunile romane din Dacia ocupată pînă le-au determinat să se retragă
după aprox.164 de ani. În fapt mult mai devreme, pînă Roma prin tratatul Dacia Restituta recunoaște în scris. Soldaţii
romani au rămas în tabere răspîndite în Dacia pe o suprafaţă de aprox. 10% din teritoriul Daciei (care la vremea aceea
se întindea din nord, de la Baltica, la (numai unele părți precum Iliria, apoi Macedonia, erau în graniţele Imperiului
Roman), Egeea şi Grecia, la sud, de la vest lacul Constanţa-Elveţia, Adriatica şi pînă la est, dincolo de pragurile
Niprului, nordul Mării Negre și al Mării Caspice), adică în zona de unde se exploata aurul dacic, Banat, Munţii Apuseni
şi teritoriul strict de apărare a minelor. Cînd sub Traian (Dio Casius: “să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil”)
romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetusa n-au trebuit tălmaci (Nicolae Densuşianu), pentru că dacii şi romanii
vorbeau aceeaşi limbă. Nu demult, s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane pe baza vechimii cromozomiale şi s-a
tras concluzia că prima femeie ar fi apărut în sud-estul Africii. Egiptul, urmînd ţărmul Mediteranei, pe vremea cînd
Asia Mică era legată de Peninsula Balcanică, este foarte aproape de Europa. Prof. V. Gordon Childe (Universitatea din
Oxford, Anglia), a delimitat pe o hartă leagănul arienilor în spaţiul carpato-dunărean în “The History of Civilization”,
“The Aryans”, încă din anul 1993. Cercetătoarea americană Marija Gimbutas (Universitatea din Los Angeles,
California), descrie spaţiul carpato-dunărean ca vatră a vechii Europe, de unde s-a născut Europa. Mai mult, prof. Leon
E. Stover şi Bruce Kraig delimitează vechea Europă a mileniului V î.Chr., cu centrul în România (a se vedea “The
Indo-European heritage” - Nelson-Hall Inc., Publishers, pag.25). Se demonstrează întîietatea şi vechimea
dacoromânilor în Europa şi prin cercetările la nivel cromozomial, în mitocondrie, conform teoriei genomului, în acest
spaţiu carpato-dunărean, cu aprox. 44 000 de ani au apărut primele 3 femei-Eve şi primul bărbat-Adam. Tot mai mulţi
istorici confirmă faptul că roata, plugul, jugul, undiţa, căruţa (care a devenit simbolul ţăranului dacoromân), cu două,
trei şi patru roţi au apărut aici. Căruțele apar pentru prima oară în istorie pe acelaşi teritoriu dacoromânesc, caii fiind
nelipsiţi la muncă, dar şi la luptă. Primul mesaj scris din istoria omenirii este cel de la Tărtăria. Primele ferme agricole
din Europa sunt tot aici localizate de pe la 6.500 î.Chr. (J. North, ”A new interpretation of prehistoric man and the
cosmos”, 1996). Naţiunea dacoromână este naţiunea matcă a Europei de azi, iar pelasgo-ramanii sînt strămoşii
popoarelor latine. Codex Rohonczy, cronică dacoromânească, care prezintă scene laice şi religioase scrise de la dreapta
la stînga şi de jos în sus este un document al continuităţii și autohtnicității. Tăbliţele de la Sinaia, de sub Cogaion, sunt
documente-cronici cu imagini, scene şi scrise pe tăbliţe de aur ale înţelepciunii zamolsiene, fragmente din Testamentul
Zamolsian DacoRomân şi cronici care atestă Codul lui Zamolse și continuitatea și atohtonitatea după retragerea
romană pînă prin secolul XIII, luptele și viața politico-spirituală, precum și formarea statelor feudale dacoromânești
pe spații largi. În bisericile vechi, cultul ortodox se săvîrşea în limba latină vulgară pînă prin secolele XII-XIII, cînd s-
a trecut forțat la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă, limbi culte, artificiale ale vremii (care, la origine, sunt
tot dacoromâne), dar cu timpul s-a revenit la limba veche, originală dacoromânească, atunci cînd au încetat forțajele
istoriei.
- identitatea dacoromână europeană exprimă în mod ştiinţific etnogeneza, dacoromânizarea, denumirea
limbii contemporane, ceea ce susține necesitatea denumirii DACOROMÂNIA – DACIA pentru România şi
Moldova, reîntregite în țara mumă, în graniţele ei fireşti, naturale, denumire nemuritoare ca şi spiritul ei viu, de
zece ori milenar. În acest sens, a fost redactat şi expediat un set de adrese către Naţiunea Română, Preşedintele
României, Parlamentul şi Guvernul României, Academia Română şi Institutul Cultural Român de către A.D.R. Au
fost postate pe Internet, preluate de unele publicaţii, tipărite în Revistele Dacoromânităţii. În ceea ce ne priveşte, în
ultimul sfert al veacului trecut s-au constituit şi amplificat unele preocupări reunite în şcoala dacoromână de
comterristică, școală care are drept fundamente teze-idei expuse mai jos. Terra este un sistem geo-bio-uman de o
complexitate maximă, iar valorile lui spirituale (credinţa, limba, scrisul, artele, filosofia, calendarele, hărţile, tehnica,
şcolile de înţelepciune), probe materiale (despre măsurarea Terrei, sistemele de calcul folosite de diferite naţiuni prin
construcţii, tehnici şi tehnologii, agricole şi meşteşugăreşti, primele unelte de pescuit şi minerit, precum şi primele
arme care sunt, în felul lor, repere spaţio-temporale de referinţă) au apărut cu mult înainte de două milioane de ani şi
constituie expresia unitară şi neîntreruptă a existenţei, precum și a percepţiei temporal-spaţial comterriste a strămoşilor
autohtoni din centrul şi sud–estul european (Vechea Europă), denumită pe scurt «începutul umanităţii, adică
dacoromânitatea». Roirile umanităţii, cum este roirea atlanto-pelasgo-ramano-euroindiană traco-geto-dacoromână au
dat naştere umanităţii care este unitară în diversitatea ei pe Terra (definită comunitar ca fiind a etruscilor, euroindienilor,
persanilor, sumerienilor, egiptenilor, hitiţilor, caucazienilor, goților, getilor, latinilor, sciţilor, macedonenilor, romanilor,
bizantinilor etc, și in special a unei însemnate părţi a popoarelor migratoare din răsărit care au ocupat Europa şi teritoriul
mediteraneean, nord-african, din Orientul Mijlociu şi Apropiat. Ulterior, prin extensia imperiilor europene în Americi,
Australia, Asia, europenitatea a fost prezentă pînă în Filipine, China și Japonia. Conceptul COMTERRA în percepţia
dacoromânilor s-a format spiritual încă din vremea lui Zamolse - întîiul unificator spiritual al valorilor temporale
ancestrale precreştine dacoromâneşti, întîiul Iisus al dacoromânilor, întîiul comandor de timp, iar statul naţional unitar
centralizat, suveran şi independent, în forma sa antică s-a constituit de-a lungul Dunării şi munţiilor din dreapta şi din
stînga ei, pînă la Marea Neagră şi în jurul acesteia, în perioada marelui rege Burebista - întîiul reîntregitor de ţară (din
dinastia Yo a Ionilor). El reunește marea majoritate a statelor dacoromâneşti din ultimul secol al mileniului precreştin,
al optulea mileniu dacoromânesc. Calendarul dacoromânilor este, în fond, cea mai importantă creaţie temporală a
umanităţii. Din acest punct de vedere, se consideră că Troia a fost întemeiată de către autohtonii dacoromâni ai lui
Tros, iar influenţele grecești și romane au fost minore, atît din punct de vedere temporal, lingvistic şi cultural, militar,
cît şi spiritual, fiind ele însele derivate ale dacoromânității. Evident, romanii au avut o formidabilă maşină de război,
dar cavaleria tracă - arma ei de şoc - era tracodacă, cea mai bună din lume. Singurele efecte temporal-spaţiale de
stăpînire materială majoră au fost cele economico-financiare, prin jefuirea sistematică a Daciei de bogăţiile ei şi, în
special, a aurului, tezaurului dacic folosit de romani pentru a salva o vreme Imperiul Roman – teritoriul cucerit - , de
la colapsul economic şi financiar din cauza căruia s-a şi prăbuşit ulterior. În fapt temporal, Roma a fost fondată de
troieni; etruscii au roit din vechea Dacie, iar Alaric, autohton din Dobrogea dacoromână, l-a răzbunat pe Decebal şi
răspuns la distrugerea Sarmisegetuzei de către romani prin jefuirea şi umilirea Romei la 410 d.Chr. Aşadar, romanii
sunt nepoţii tîrzii ai vechilor daci. Limba pelasgo-dacoromână este limba primordială cu care au plecat de aici cei care
au populat Europa pînă dincolo de granițele ei geografice; din limba (scrisă cu ideograme-hieroglife originale, ulterior
cu alfabet propriu) ancestrală pelasgo-dacă, populară, s-au dezvoltat celelalte limbi vechi (sanscrita, avestica etc.)
îndeosebi după potopul biblic (aprox.7500 î.Chr. declanşat prin năvălirea apelor mediteraneene în Marea Neagră, ca
urmare a încălzirii Terrei şi a topirii gheţarilor). Cea mai cunoscută limbă a lumii, latina europeană cultă este derivată
din limba pelasgo-dacă veche. Latina a dominat Evul Mediu şi domină şi azi ca limbă ştiinţifică a Terrei. Limba pe
care o vorbesc oamenii de la ţară de azi este limba veche evoluată timp de zece milenii în forma limbii dacoromâne
vii, vorbite în România şi Moldova de azi. Ştiinţific şi temporal vorbind, denumirea limbii române de azi este limba
dacoromână, iar celelalte limbi ale gintei latine sunt derivate ale acesteia. După apariţia teoriei originii şi evoluţiei
speciilor lansate de Charles Darwin, care a pus în evidenţă comunitatea sistemică de regn şi evoluţia în timp a
comunităţilor şi influenţa intercomunitară de tip intergen animal şi om, intercondiţionările geografice şi biologice au
fost dezvăluite raţional. Spaţiul pentru lanţul trofic apare evident oare şi în materia organizării colectivităţilor umane?
Sclavagismul (dacii nu au cunoscut sclavia pînă nu au apărut romanii, cei care au supus în sclavie, prin foc şi sabie,
aproape o lume întreagă cunoscută la acea vreme sub militărosul lor imperiu), colonialismul, neocolonialismul
contemporan etc., sînt forme de interferenţă ale proprietăţii fizice în spaţiul biologic-uman. Identitatea comterristă
unică exprimă, în mod ştiinţific, etnogeneza, comterrizarea, denumirea proprie a actualei mondializări-globalizări, iar
denumirea temporal-comterristă a României şi Moldovei reunite trebuie să fie DACOROMÂNIA. Prin unitate şi
continuitate spirituală, de limbă şi conştiinţă temporală, Europa este, de fapt, EURODACOROMÂNIA sau
DACOROMÂNIA MARE. Lumea în ansamblul ei ca lume este formată din comunitatea de naţiuni de pe Terra, ca
suport geografic al ei. Terra ar trebui definită ştiinţific COMTERRA, Terra comună pentru toate naţiuni, pentru toţi
oamenii care vieţuiesc pe ea, pentru cei care au fost, pentru toţi cei care sunt, precum şi pentru toţi cei care vor veni.
Finalitatea imediată a dacoromânisticii o constituie ridicarea conştiinţei de sine a fiecărui român la
nivelul exigenţelor timpului contemporan pe continentul Europa și în lume. Scopul ei, pe termen lung, este
unul asimptotic, de conservare a identităţii, independenţei, a continuităţii şi permanenţei dacoromânităţii prin
acţiuni concrete, în lupta pentru eternizarea valorilor temporale proprii de pretutindeni.
Elementul șoc este atlantistica – o știința despre atlanți și lumea lor pe care o moștenim ca dacoromâni
și pe care il remarcăm în această perioadă de cercetări aprofundate. Atlantistica se constituie drept firul
extraterestru, faptul că avem ceva de la divini, de la cei veniți din ceruri – și sunt atîtea elemente concrete care
atestă urmele atlanților și nu numai pe Terra încît nu insist. Nu forțez rațiunea anchilozată în argumentația de
pînă acum. Ideea/ipoteză că suntem o planetă experiment, de retragere, de muzeu, de inginerie genetică, a unor
ființe superioare oamenilor din motive aflate in cercetare cu aplicare pe Marte și Lună precum și alte corpuri
cosmice începe să prindă contur. Inserția, modelarea, impactul inteligent și pragmatic, precum și amestecul
asupra evoluției normale a rasei umane par mistice, dar nu este. Să nu confundăm cauza cu efectul. Să studiem
cauza și să cercetăm serios conexiunile din scrierile vechi și foarte vechi precum apocrifa Carte a lui Enoch și
alte documente in curs de descifrare cu metode contemporane și viitoare puse la indemînă de inteligența
artificială și de spargere a codurilor lingvistice cu matematici superioare. Avem răbdare și deplină credință vă
vom birui sa ieșim din acest șoc nu prin etichetări de tip fantezist, ci cu argumente și dovezi științifice
imbatabile, concludente, definitorii și fără nici o tăgadă. Deci și dincolo de Densușianu cu Dacia preistorică
sunt cărți clasice pe care trebuie să le deslușim și cerceta în taină cu aplecare științifică și rîvnă a cunoașterii
de dincolo de megaliți, de mistere antice, ruine arhitectonice vechi de sute de mii de ani, urme ca amintiri din
viitor sau despre trecutul necunoscut, enigme remarcate de literatura cunoașterii fără oprire, neîncetat, în toate
vremurile vieții pe Terra. Și culmea, în vremea în care imaginația creatoare a înaintașilor noștri din antichitate
nu prea îi dădea afara din casă, ei reproducînd doar efecte și interacțiuni, cu frică și cu senzația că fură de la
zei și dumnezei.
Și încă ceva: trebuie să vedem conexiunile euroindianisticii cu strămoșii celor din Tibet și China cu
dovezile recent descifrate de pe discurile unei civilizații eșuate din cosmos in zonele montane ale Chinei de
azi, cu culturi vechi care atestă lucruri de neconceput azi. Ca sa nu pară un delir de autor, lăsăm istoricii lumii
să se pronunțe.
Idealul ei coincide cu scopul dacoromânităţii şi se suprapune peste finalităţi realizabile: reîntregirea ţării
în graniţele valorilor sale fireşti, cu moșteniri care trăiesc lipite de identitatea străveche. Studii recente arată
că atlantistica – istoria Atlantidei cu civilizația și cultura sa extraterestră a fost împămîntenită prin ramanistica
(de la legedarul Ram) sau pelasgica (de la legendarul Pelasgus) reprezintă pre-europenistica, euroindianistica.
Ea moștenește pe atlanți și aparține prin transfer creator și adaptator vechilor ramani, pelasgi și urmaşii acestora
care demonstrează că Dunărea a fost vatră de cultură veche și civilizație înaintea Nilului, Tigrului şi Eufratului,
Indului şi Gangelui, a Iordanului şi a Tibrului. Probabil şi a Fluviului Galben, însă pentru că nu s-au întreprins
cercetări sistematice de tempologie în aceasta problemă. Adică pe firul unui fluviu ca vatră de civilizaţie
străveche, ramanii (pelasgii) conform ramanisticii (pelasgicii) ar fi în fapt matca născătoare a strămoşilor
eurodaci – toţi, de la ancestralul Ram se trag -, iar sumerieni, indienii, romanii, grecii, germanicii, slavii sunt
fraţii celor de pe Dunăre şi din Carpaţi. Cea mai veche limbă, mai veche decît sanscrita - este pelasga (ramana)
adică (daca veche sau predaca) exportată prin migraţia vorbitorilor ei spre băştinaşii de pe Ind (vezi Ramayana
– care reprezintă epopeea roirii euroasiatice a ramanilor spre India), Gange, Tigru şi Eufrat (Sumer), Nil, Pad,
Rin, Iordan, Tibru etc., - de aici şi scrierea cărţilor sfinte, inclusiv Biblia lui Moise al iudeilor (care a fost plămădită, la
orizontul temporal, după Zamolse al dacoromânilor. Folosindu-se preceptele zamolsiene, descendenții din triburile
evreieşti, desprinse la rîndul lor din sumerieni (şi care au tot rădăcini pelasgice) a fost redactată și vechile scrieri
evreiești într-o limbă care a evoluat tot din dacoromâna de atunci.
Dacistica începe cu Zamolse şi se dezvoltă liber pînă la Burebista şi Decebal. Traian, contemporanul
lui Decebal era exponent al romanisticii – parte a europenisticii antice de factură occidentală, spre deosebire
de Decebal care era exponent al europenisticii răsăritene, al dacisticii central sud-estice.
Romanistica este o dacistică (adică ramanistica sau pelasgica) exportată, purtată de vechii pelasgo-
ramani (de fapt, etruscii) plecaţi de pe teritoriul Pelasgiei dacice spre apus, pînă în Italia de azi. Peste ei s-au
suprapus cei care au migrat, tot din Pelasgia dacică, spre sud, după ce au întemeiat Troia, prin legendarul
Aeneas (vezi Eneida, apoi toată istoria şi cultura romană clasică pînă la Traian), apoi Roma, prin Romulus şi
Remus. Dacistica exportată prin apus, devenită etruscica, peste care s-a suprapus cea purtată prin sud de la
Troia, devenită eneistica legendară s-au reunit în continuitate devenind romanistică traiană. Aceasta a intrat
în conflict cu dacistica originală, dacistica-mamă, datorită intrării în faliment a Imperiului Roman care s-a
salvat prin jefuirea zăcămintelor de aur și a tezaurului Daciei lui Decebal. Din impactul lor temporal ia naştere
europenistica, o reîntoarcere a nepoţilor la izvoare, cu dacistica autohtonă a lui Decebal, dar numai pe o
anumită parte, minoră, în Dacia, în raport cu întinderea demografica a valorilor dacilor dintre Mediterana-
Adriatica, Baltica şi Caspica-Urali. Romanistica a beneficiat însă de o arie de răspîndire prin vectorul imperial
roman pe întreg bazinul apusean, central, nordic şi sudic, estic mediteranean, cu extensii pînă în deşerturile
nord-africane şi arabe, pînă în Caucaz (Armenia), Siria, Tigru şi Eufrat, Persia şi Asia centrală (Tibet) pe unde
au călcat legiunile romane, dar şi în nord pînă în Britania, Danemarca şi pe Rin. De fapt, Dunărea şi Rinul,
dinspre sud au fost văile lor naturale – hotarele, granițele dintre dacistică și romanistică.
În Dacia liberă, zamolsiană, dacistica a continuat să înflorească independentă şi să reziste în fața
romanisticii, de dincolo de malurile nordice ale celor două mari fluvii, Rin și Dunăre pînă la Baltica şi Caucaz.
Impactul dintre dacistica autohtonă neocupată şi romanistica (a dacilor migratori mediteranieni, autonomizaţi)
a avut loc, mai întîi în teritoriile fraţilor dacoromânilor din sudul Dunării de azi, traco-daco-istro-dalmato-ilirii,
aromânii, macedoromânii, vlahii, apoi pe teritoriu vremelnic ocupat de romani în Dacia vreme de 164 de ani.
În toată această perioadă, dacii liberi ai naţiunii deja constituite au exercitat permanente presiuni războinice şi
culturale, asupra teritoriilor ocupate de romani, iar valorile dacilor liberi au armonizat o sinteză nouă asupra
spiritului dacoromânilor, ca un altoi imperial pe vechiul trunchi nobil dac multimilenar.
Nu este întîmplător amestecul lui Burebista în luptele pentru putere de la Roma şi nici avîntul eliberator
al dacotracului Spartacus în vremea în care primului întregitor al dacoromânilor din Carpaţi repurta victorii
unificatoare la nord de Dunăre. Perioada de confruntare pe tărîm politic, militar, al civilizaţiilor specifice, dar
şi de ocupaţie (în fond, o reîntoarcere a romanilor la origini), a dat naştere dacoromanisticii pe teritoriul ocupat
care, în continuitatea ei este, în fond, bizantinistica din imperiul roman de răsărit.
Filonul dacisticii libere, care a devenit europenistica de azi a continuat în teritoriul neocupat, cu unele
influenţe din partea romanisticii în primul val (sinteza dintre etruscică şi eneistică) şi apoi în al doilea val a
dacoromanisticii (devenită bizantinistică prin autonomizare, pînă la căderea Imperiului de la Constantinopol,
adică pînă în anul 1453) prin dacoromâniile populare ale dacoromânilor liberi, prin elita boierilor şi a familiilor
domnitoare de viţă veche. Totuşi, la vîrf a existat o luptă continuă între ramura bizantină, fanarioţii
dacoromanizaţi pe de o parte, şi dacoromânii liberi, boierii pămînteni din familiile dacoromâne domnitoare
pînă în vremea domnilor pămînteni, pe de alta. Venirea unor principi europeni pe tronul României reprezintă
influenţa eurodacoromană (adică a romanisticii din vest) asupra dacoromânilor din România proclamată oficial
de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în urmă cu aproape un secol şi jumătate. A fost aleasă denumirea de
România, deși majoritatea fruntașilor politici de atunci doreau denumirea de Dacia (vezi și Societatea
Carpații), dar marile puteri ale vremii (și Moscova vrea o Dacie, și Viena vrea o Dacie, numai că fiecare sub
conducerea ei, nu o Dacie liberă!) se temeau să nu se unească toate teritoriile dacoromânești aflate deja sub
stăpînirea lor, într-un stat dac liber și independent. Momentul României Reîntregite a fost idealul de veacuri al
Daciei Unite, e drept, ceva mai mică decît adevarata Dacie ancestrală. După proclamarea republicii şi
retragerea ruşilor veniţi ca urmare a ideologiei „celei de-a treia Rome şi ultime”, dar transformate în
„comunism” pentru a acoperi substanţa imperială rusă, renaşte filonul dacoromânesc naţional în
DacoRomânia. Pentru unii ar exista şi un subtil iz imperial care, pe alţi dacoromâni i-a pus în gardă pentru a
nu se înstrăina filonul autentic al europenităţii răsăritene pe care îl reprezintă. Neo-europenistica ar putea fi
europenistica influenţată de dacoromânitatea europeană actuală în expansiune, sub influenţa americanisticii.
S.U.A., unica superputere a lumii contemporane încă (pînă la ascensiunea Chinei, după implozia controlată a
U.R.S.S., și revenirea ei în forță), exercită influenţa sa tot aşa cum a fost influenţată Europa de Imperiul Roman,
cînd domina lumea apuseană, după ce a jefuit tezaurul dacilor din europenitatea răsăriteană. SUA este ca
Imperiul Roman după Traian.
Cît despre americanistică, în fapt, o sinteză a valorilor europenităţii exportate şi altoite pe trunchiul
americanilor băştinaşi autentici (cîţi au mai supravieţuit genocidului practicat, din nefericire, şi de europeni
care, prin imperiile create, prin cucerirea aproape a tuturor continentelor Terrei), are, şi ea, influenţe serioase
asupra europenisticii contemporane. Europenitatea încă mai „curge temporal” în matricea valorilor
europenisticii de la începuturi, în ciuda atîtor influenţe, ocupări, autonomizări, după fiecare schimbare a
raporturilor de forţe în zonă sau răsturnare de lider mondial, ori continental, urmată implacabil de războaie
locale şi mondiale. Aşadar, revenind la firul istoric, după retragerea forţată a romanilor din Dacia ocupată
parţial şi doar militar, pe teritoriul ei liber, cît şi cel vremelnic ocupat va continua să evolueze dacoromânistica,
de la identitatea veche a ţării Dacia, Valahia (de la pelasgian, belagin, blagh, vlagh – valah) la cea modernă de
România (raman, rumon, rumîn - român), spre cea de DacoRomânia (român din dac sau dac român, dacoromân).
De fapt, războaiele romano-dacoromâne au început de cînd romanii au debarcat pe coasta dalmantă, în Balcani şi
au culminat cu jefuirea aurului dacic şi distrugerea Sarmisegetuzei. Finalul militar este cunoscut, dar Dacia a învins
deoarece dacii au condus imperiul prin cei 44 de împăraţi dacoromani (prin tratatul dintre Roma și Dacia - Dacia
restituta) dintre care Galer cel Bătrîn a proclamat Imperiul Dacic în locul celui roman, a înlocuit acvila romană cu
lupul dacic în simbolistica stindardelor legiunilor (legiunile dacice își purtau lupul dacic drept stindard) şi a adus
capitala în Balcani, mai aproape de Dacia, în Dacia, la Sirmium și Salonic. apoi Constantinopol prin dacoromânul
Constantin cel Mare. De remarcat că arma de temut a romanilor o constituia cavaleria dacoromână, dacotracă, din
care a provenit majoritatea conducătorilor politici și militari romani. Constantin cel Mare, dacoromânul, a adus
Roma la Constantinopol, tot mai aproape de casă, de Dunăre și Carpați. Pe teritoriul de confluenţă romană şi
dacică (defazat, în sudul şi nordul Dunării) evoluează însă europenistica în stil clasic. Pe teritoriul vestic,
anterior ocupat de romani (Spania, Galia, Germania de azi, Britania, Danemarca etc.) are loc procesul de
europenizare prin imperiile carolingiene pînă la Sfîntul Imperiu Romano-German şi Sfînta Alianţa. Pe tot
teritoriul dacic ocupat de romani are loc reunirea dintre dacoromânistica promovată de dacoromânii de la sud
de Dunăre şi cei de la nord. Totodată, sub influenţa valorilor promovate de regele reîntregitor Regalian, nepotul
lui Decebal, revine dacoromânistica europeană pe întreg teritoriul DacoRomâniei. Cînd dacoromânistica
devine autonomă, după Regalian, şi se însuşeşte identitatea dacoromână, se naşte practic eurodacoromânistica
de tip european sau dacoromânistica în forma clasică, redobîndind continuitatea de opt milenii.
Practic, în perioada împăraţilor dacoromâni, a aducerii Capitalei Europei la Constantinopol mai aproape
în Dacia şi, în special, după reîntregirea DacoRomâniei de către Regalian, a lui Galer cel Bătrîn,
dacoromânizînd romanitatea vestică în esenţa ei, precum şi a lui Galer cel Tînăr, pînă la căderea
Constantinopolului, are loc procesul de reunire-întregire a valorilor originale, vechi, ale dacisticii în cele
derivate ale romanisticii în tiparele actuale ale eurodacoromânisticii. Locuitorii din ţările central est-europene
şi sud-balcanice sunt continuatorii de drept şi de spirit ale dacoromânilor ancestrali.
Dacoromânistica include, aşadar, devine atlantodacoromânistică și cuprinde în loc de trei, patru
componente: a) dacistica originală, b) dacoromanistica (sinteza dintre dacistica exportată ca etruscică şi ca
troianistică homeriană – de la Troia fondată de pelasgo-ramanii de la gurile Dunării, devenita eneistică pentru
Roma, apoi, devenită romanistică de la Roma lui Romulus şi Remus la cea a lui Traian) şi aceasta din urmă
reunită, la rîndul ei cu dacistica originală din teritoriile pelasgo-dacice ocupate de romani la Dunăre, inclusiv
pe teritoriul vremelnic ocupat (în Banat, Apuseni, Oltenia) şi c) românistică (adică dacistica din Dacia liberă
care a rezistat chiar şi evului mediu în totalitatea lui, în ciuda marilor migraţii devastatoare din Asia, prin
dacoromâniile populare, apoi prin statele valaho-moldo-transilvane şi după Unirea de la 1 Decembrie 1918,
sub denumirea de România Mare, pînă azi în România şi Moldova, precum și comunitățile compacte de
dacoromâni de dincolo de granițele politice ale acestor state dacoromânești). La care pentru a nu strica
enumerarea, punem componenta 0 de la origine atlantistică, obîrșie – parte care este doar conturată temporal,
demonstrată în scrierile vechi recent descifrate și în curs de evaluare, conexare și integrare ca obîrșie în
continuitate și recunoaștere de primă verigă identitară, asumată și recunoscută de atlantodacoromânistica de
azi. Mai bine zis, de cîțiva cercetători mai temerari fără frica de a fi luați drept nebuni de legat sau care au
reușit să ansambleze citeva din moștenirile de neînțeles și de nerecunoscut ca avînd capacitatea de a fi
descoperite, dobîndite și aplicate de oameni în milenara lor istorie pămînteană cunoscută. Perspectiva este
clară: dacoromânistica va deveni atlantodacoromânistică, înlocuind pe pre cu atlanto, urmînd ca tot ce este
dincolo de atlantodacoromânistica să fie definit ca preatlantodacoromânistică. Nu am găsit alt termen mai pe
înțelesul neatlantodacoromânilor.
Bizantinistica este o parte integrantă a dacoromânisticii, în haină bizantină, o sinteză dintre romanistică
şi dacistică pe teritoriul de la sud de Dunăre ocupat şi rămas sub influenţa Bizanţului pînă la căderea sa, din
1453. A existat o perioadă în care dacoeuropenitatea de pe teritoriile libere ale DacoRomâniei şi
dacoeuropenitatea de pe teritoriile Bizanţului (bizantinistica), atît de la sud de Dunăre, cît şi romanitatea din
întreg Imperiul Roman de apus, apoi prin imperiile evului mediu european, au cooperat frăţeşte în faţa
expansiunii triburilor asiatice apărute din centrul Asiei, prin Asia Mică sau din Orientul Mijlociu şi Apropiat.
Semnificativ este faptul că goții adică geții, dacoromânii de la Dunărea de nord au roit năvălind în
dacoromânitatea vestică, parcă pentru a răzbuna jaful imperial roman asupra dacoromânității matcă din Dacia
clasică, antică.
Exponentele ale unui alt trunchi de cultură, cel asiatic, trunchiul chinez avînd, la bază cultura chineză
(şi iradiantele sale central, sud şi est-asiatice, către Siberia, Coreea, Japonia, Vietnam și Indochina, precum şi
cele mongole, turcice, arabe, ocupînd teritorii din apropiere sau în interiorul Europei, chiar imperii), toate
acestea au determinat evoluţii semnificative din punct de vedere politic, militar, economic şi cultural.
În opinia noastră, doar două trunchiuri sunt semnificative pentru cultura umanității a) cel
eurodacoromânesc (care include și euroindianistica și cultura tibetană, cea africană, australiană, neozeelandeza
și americană) și b) cel chinoasiatic care privește Asia centrală, popoarele Siberiei, Coreea, Japonia, Indochina
etc.
Cultura mongolo-altaică, turcică și tătară, ulterior arabă, par a fi din trunchi distinct intermediar cu
rădăcini central-asiatice cu contribuții importante la cultura universală. Tot atît de adevărat este că unele dintre
catastrofele umanitare, jafurile fără precedent (de ex. căderea Constantinopolului, arderea Bibliotecii din
Alexandria) şi, de multe ori, schimbările dramatice din punct de vedere genetic-ereditar, religios, lingvistic şi
de comportament, au influențat atît trunchiul chinez asiatic prin stăpînirea lor asupra Imperiului chinez de sute
de ani, cît și trunchiul dacoromânesc cu stăpînirea tot de sute de ani a estului balcanic european de otomani.
În vremea lui Mihai-vodă Viteazul a fost posibilă pentru scurt timp reîntregirea DacoRomâniei. Aşadar,
s-au produs mai multe reuniri între dacistica autohtonă şi romanistica exportată prin roire, pe de o parte, şi dacistica
autohtonă şi romanistica modernă cu influenţe vest, est-europene, americane (ele însele derivate din europenismul
medieval şi modern) şi altele, pe de altă parte, care, pe teritoriile ocupate de romani au devenit dacoromanistică,
deoarece izvoarelor lor comune vin de peste 10 milenii. Pe scurt, dacistica şi-a urmat calea liberă, decimilenară, la
nord de Dunăre, iar în teritoriile ocupate de romani ea a devenit dacoromanistică; redacizarea dacoromânilor
readuce europenitatea unică a dacoromânilor de azi. Firul dacisticii originale se împleteşte, în timp, cu diverse
variante ale sale, iniţial exportate, apoi întoarse ca bumerangul, după care firul reîmpletit devine mai bogat, cu
ramuri crescute pe întreg continentul şi chiar pe alte continente. De aceea, denumirea dacoromân este cu atît
mai îndreptăţită cu cît totul provine din rădăcina dacă. Ea se adaugă percepţiei de azi de românitate, mai uşor
de recunoscut, mai uşor de înţeles de către cei care, astfel, îşi văd originea decimilenară într-un singur cuvînt,
pur şi simplu. DacoRomân – un cuvînt care face un arc peste timp: identitate, limbă, vechime, teritoriu, cultură,
spiritualitate, credinţă zamolsiană. În istoria Europei am intrat cu războaiele romano-dacice, de acea etnonimul
dac este dominant peste cele precedente și peste cele următoare. Dacă prin elini s-a intrat pașnic în istoria
Europei și a lumii cu etnonimul get, cu romanii care au ocupat și pe elini a fost o intrare sîngeroasă, consemnată
în cronicile vremii peste timp documentată prin Columna lui Traian și Decebal care reprezintă primul film
săpat în piatră dovadă prezentă și azi a unor lupte legendare, fratricide, ale strămoșilor noștri, din nefericire,
dacii aflați în lanțuri. Dromigetul – Doru Mihaiță, Dromichete a reusit să țina piept fratelui Alexandru
Macedon care a cucerit lumea de la acea vreme, dar nu a indrăznit sa ocupe matca de dincolo de Dunăre...
Acesta este temeiul imagologic pentru utilizarea cu prioritate simbolică a etnonimului dacoromân. Poate
era mai bun cel de get, ca get beget. Sau cel de valah...Momentul astral al confruntării cu Roma ne-a consacrat
sîngeros și tragic in istoria lumii, nemilos, nedrept, ca înfrînți deși ne-au luat o zecime de terioriu și aurul.Cam
atit au făcut nepoții noștri tirzii, milităroși care au creat un imperiu si se aflau in faliment. Nepoții tîrzii ai
dacilor, romanii, au venit după aurul bunicilor loc, i-au jefuit și așa și-au salvat imperiul lor, încă peste o mie
de ani.
În Calendarul dacoromânilor, conform căruia ne aflăm în cel de-al treisprezecelea mileniu
dacoromânesc, cu aceiaşi identitate în continuitate neîntreruptă biosociopsihospiritual, dar intreruptă sub
diverse identități formale, este cuprinsa toată săgeata temporală de existență a intregului fenomen temporal
denumit într-un cuvînt dacoromânitate.
Tot convenţional, cuprins în fenomenul dacoromânitate pot fi denumiţi predacoromâni, acei atlanto-
pelasgo-ramani de la începuturi pînă la 12 000 î.Chr., și dacoromâni pe cei de la 12 000 de la Zamolse pînă
astăzi şi în viitorii dezirabili și posibili. O nouă periodizare este necesară și utilă pentru predacoromâni și pentru
dacoromâni. Europenitatea, prin dacoromânitate ca matcă, pentru că în esență se suprapun, a devenit un focar
de cultură de prim rang şi universal influenţînd istoria lumii de peste 12 000 de ani. Europenistica de azi,
puternic universalizată, merită o recunoaştere pe măsura valorilor create şi promovate în istoria lumii, conform
valorilor culturii şi civilizaţiei sale, pentru că exprimă esența dacoromânității. Ea include europenistica Vechii
Europe (dacoromânistica răsăriteană ancestrală), dar și romanistica, germanistica, hispanistica, cultura Italiei,
Franței, Angliei, Scoției, țărilor scandinave, slavistica etc. Pentru vecinii care s-au altoit pe trunchiul
dacoromânesc pe vremea marilor migrații există sîrbo-dacoromânistica, bulgaro-dacoromânistica, croato-
dacoromânistica, hungaro-dacoromânistica, ucraino-dacoromânistica, ruso-dacoromânistica, polono-
dacoromânistica, daco-slovacistica etc.
Eurodacoromânistica este, de fapt, o nouă reunire a spiritului european de la Atlantic la Tibet inclusiv
India, despărţit în: occidental, de mijloc şi de răsărit. Aici, în Europa, are loc un nou impact al dacoromânisticii
cu europenistica Uniunii Europene care va continua din spaţiul României europene spre cel al Moldovei şi al
dacoromânităţii comunităților noastre de pretutindeni.
Euroatlantistica face joncţiune între europenistică şi americanistica nord-americană (a nu se confunda
Atlantida din Carpaţi Dunăre cu America de Nord şi Oceanul Atlantic). În prima parte este originea, în a doua,
denumirea luată de la originea ocultată. O impunere forţată ar rupe continuitatea elementului dacoromânesc
autentic şi autohton şi ar complica însăşi existenţa dacoromanismului din vest. Statele, ca instrumente politice
al europenităţii, pot fi absorbite parţial în U.E. ca Europă a naţiunilor (personal, am rezerve faţă de un suprastat,
deşi perspectivele par deschise pentru toate variantele posibile), teritoriul locuit de europenitate se poate
micşora sau mări, pot dispare generaţii, populaţii prin genocid, prin războaie etc., europenitatea şi valorile ei
însă, niciodată. Dispariţia statalităţii la naţiunile din Europa ar pune în pericol politic naţiunile europene.
Europenii nu pot rezista fără stat naţional. Nu acest lucru ar dori Europa, poate alte naţiuni, neeuropene,
antieuropene, din afara Europei. Aşa-zisa renunţare liber consimţită la statul naţional nu ar fi decît o trădare
făţişă a intereselor vitale ale europenităţii de către un grup de indivizi ajuns la putere prin minciună, violenţă,
fraudă, corupere morală cu sprijin extraeuropean. Renunţarea la atributul esenţial al suveranităţii naționale
înseamnă încetarea existenţei acelui stat creat ca un veritabil scut de apărare al propriei naţiuni europene şi
anti, ne-european, moartea spiritual-politică a acelei naţiuni care ar duce la slăbirea treptată a europenităţii,
destrămarea, dezarmarea, dezmembrarea, dispariţia statului-națiune, dizolvarea fiinţei naţionale autentice într-
un amalgam iluzoriu şi inert. Ar fi începutul sfîrşitului europenităţii, al fiecărei naţiuni europene.
Dreptul la dacoromânitate - component de spirit al dacoromânisticii face parte din jus cogens gentium
ca valoare imperativă eternă, unică, inderogabilă, imprescriptibilă, supremă.
Dacoromânistica poate fi percepută în mai multe ipostaze:
-ca religie străveche pentru că dacoromânii au crezut întodeauna în Zamolse, în nemurire, că sunt nemuritori -
ori aceasta este esenţa religiilor lumii, a oricărei credințe. Zamolse este anterior lui Moise. Zamolse este fiul spiritual
al DacoRomâniei, întîiul Iisus al dacoromânilor, un prim-zeu al cunoașterii umanității, zeul cunoașterii. Christos însuşi
a învăţat de la paleocreştinismul zamolsian, din proto-ortodoxismul creștin zamolsian. Textele sfinte au fost dezvoltate,
traduse, transferate, captate, interpretate, transformate şi apoi exportate către alţii, cu alte sensuri şi pentru a sluji
interese ale altor lideri care, prin viclenie şi-au însuşit acest tezaur ca fiind creaţia lor, în folosul lor. O naţiune fără
Dumnezeu – ca patrie spirituală nu poate supravieţui ofensivei în planul spiritual şi material de azi al globalizării
valorilor unei singure naţiuni (sau grup de națiuni dominante). Componenta creştină de sorginte zamolsiană este parte
integrantă a identităţii europene, cu toate variantele sale, un spațiu spiritual creștin-zamolsian.
În acest sens trebuie militat pentru un spațiu european comun de spiritualitate zamolsian-creștină, ortodoxă,
pentru unificarea religiilor europene în jurul lui Zamolse-Christos.
-ca istorie, filosofie, psihologie, psihologie socială şi sociologie Ea va trebui să dăruiască europenităţii
o Enciclopedie DacoRomână, un manual al bunului dacoromân, ca o cunoaștere în cheie zamolsiană a lumii
în limba lui Zamolse.
-ca o Biserică Națională DacoRomână, întemeiată pe originea primordială a simbolurilor creştine.
Scopul ei: reîntoarcerea la paleocreştinismul zamolsian monoteist şi re-europenizarea creştinismului de la
obîrşia lui, la credinţa veche în nemurirea spirituală a omului ca om. O biserică universală este în esența ei
antinaținonală în esența ei ca și un imperiu pentru celelalte națiuni și pro-națională pentru națiunea mamă.
-ca ideologie a valorilor, reflectată în spiritualitatea liberă mitologică, într-o tablă a valorilor specifice
europene, corespunzătoare nevoilor moral-culturale ale oamenilor din România. Carta europeană a drepturilor
omului trebuie să reflecte adevărata tablă a valorilor europene şi dacoromâneşti, ca factor unificator, ca numitor
comun al naţiunilor şi indivizilor din Europa cu inspirație din Tablele de smarald, din Legile Belagine care
decurg din ele. Toţi deţin un set de valori pe care îl respectă şi îl apără în comun.
-ca istorie a fenomenului dacoromânesc - o istorie a predacoromânilor adică a atlantodacoromânilor de
la Thoth, adică azi suntemîn anul 35 019 după Thoth, (35 019 d.Th.) cel de dinainte de 12 019 de ani (după
Zamolse – d.Zm.), adică azi am fi în anul 12 019 d.Zm,) și a dacoromânilor de la orizontul de azi al celor 2
019 de ani după Christos (d.Chr.) și mai departe în viitor.
-ca o preistorie a dacoromânilor - un catalog al acţiunilor imemoriale ale preatlantodacoromânilor de
acum 80 000 ani pînă la orizontul a 35 019 după Thoth, cînd vorbim de atlantistica dacoromâneasă, 12 019
după Zamolse, respectiv 2019 în contextul istorie de după Christos, care ar pune în evidenţă priorităţile
înaintemergătorilor contemporanilor noștri;
-ca limbă – dacoromână; două limbi au influenţat în mod special Europa, latina şi elina, ambele cu
rădăcini euroindiene din Vechea Europă, adică din spaţiul carpato-dunărean, iar acum engleza, deşi
dacoromâna a fost şi a rămas una dintre cele mai vechi limbi ale Europei, mama sanscritei euroindienilor; cu
un alfabet străvechi, care a stat la baza celor cunoscute în Europa şi Orientul Apropiat şi Mijlociu antic; de aici
pelasga (ramanica), sanscrita, egipteana, latina ca descendente - extensii ancestrale ale limbii dacoromâne,
limba matcă europeană contemporană. Latina rămîne limba ştiinţifică a europenităţii şi chiar a lumii. Engleza
şi chineza par a intra în globalizarea preconizată. Astăzi chineza este cea mai vorbită limbă maternă de pe glob,
iar spaniola crește în ritm accelerat. Nu trebuie uitat faptul ca greaca nu a fost antică, după fondarea Greciei
putem vorbi de greaca modernă care este o neoelină, atunci era elina. Ionienii noștri au adus de la nordul
Dunării alfabetul pe care elinii de pe coasta egeeană l-au adoptat peste cel fenician care circula in zonă. Vom
publica si cercetări prin unele lucrări privind aramaica lui Christos scrise de membrii ADR. Antichitatea a fost
orală, discursul fiind pe baza memoriei bine exersate, forma scrisă era destul de rară, incifrată, ca etapă secretă
a cunoasterii a elitei.
- ca armă ideologică, ea trebuie să ajute pe dacoromâni să recucerească locul pe care-l merită în
concertul mondial de valori şi în ideatica lumii care să-i facă nu numai să creadă, ci chiar să asigure fiecărui
european capacitatea de a realiza că este propriu stăpîn al timpului său, fără complexe sau limitări impuse de
alţii.
Respingînd exclusivismul religios, fără a fi agresivi, doar militanţi pentru redeşteptare, dacoromânii au
nevoie de o redacoromânizare naturală. Astfel, aici coexistă, alături de europenistica zamolsiană şi celelalte
credinţe. În fond, este o renaștere a dacilor liberi și neastîmpărați, o formă a conștiinței de om liber într-o lume
liberă, a națiunilor libere, a comunităților de națiuni libere și suverane. În vatra de formare contăm pe
redeșteptarea liberă pe baza de cunoaștere și asumare a identitații reale din moși strămoși, de unificare
spirituală.
În psihologie, dacoromânistica exprimă legile şi faptele psihice ce se manifestă prin procese trăsături,
stări, caracteristici şi structuri psihice, cu dezvoltarea acestora în vederea înțelegerii și folosirii în practica
formativă de ameliorare a naturii ființei umane; are în atenție comportamentele umane, structura motivațiilor
care le animă, fiind multivalentă. Ea studiază caracteristicile psihice, le diferențiază la personalități sub
aspectul organizării și investigațiilor psihice care le caracterizează. Ca psihologie aplicată ea ajută la utilizarea
metodelor psihologice pentru soluționare multiplelor probleme ale vieții individuale și colective - teste,
tehnici, principii de evaluare în sistemului nostru de valori. Verticala psihologiei sociale se referă la influențele
pe care le au societatea europeană în ansamblu și grupurile sociale asupra structurilor psihice și a dezvoltării
lor la om, la vehicularea valorilor sociale, morale, culturale de mentalitate şi de receptivitate a progresului şi
civilizației europene etc.
- ca o cosmologie: Ţara Havila, aşa cum este scris şi în Biblia evreiască, aici, în Europa, în Carpaţi a
fost raiul şi va rămîne buricul pămîntului, centrul universului uman, continentul primordial locuit. Este posibil
ca alte civilizaţii, mai vechi, să fie găzduite de Europa şi chiar de alte continente. Deocamdată, după datele
existente, Europa este şi rămîne leagănul culturii şi civilizaţiei contemporane.
Prin mitologia europeană născută în Carpați, preluată de elini din Dacia în panteonul lor, lumea,
umanitatea ia contact cu cerul, cu galaxia, cu întreg colţul de univers. Poate fi imaginat mitologic ca loc originar
al întregului univers spiritual uman.
-ca simbolistică, mitologie, tempologie - ştiinţă a timpului, ca ştiinţă şi artă a conducerii.
În simbolistica veche, dacoromânii disting prin cultura veche dacoromânească: coloana infinitului,
şarpele/balaurul cu cap de lup dacoromân - zmeul, vulturul, balaurul, Făt-Frumos, Ileana Cosînzeana,
simbolistica ancestrală ţărănească, Gînditorul de la Hamangia și soția sa, simbolul omului răstignit unic în
universul infinit avînd în cap Terra (preluat de la secţia Tempus a Academiei DacoRomâne), Sfinxul
dacoromânesc din Bucegi ca simbol al eternităţii luptei şi nemuririi dacoromâneşti, şlefuirea naturală a
inteligenţei naţiunii şi ca semn al locului sfînt al Terrei (dacă în Egipt a fost construit de om, aici natura este
cea care l-a construit şi ne-a dat semn magic al eternităţii al destinului nostru).
Adînca înţelepciune - va fi diseminată prin Enciclopedia DacoRomână, o carte de căpătîi a valorilor
europene. Tăria ei constă în a restitui, a păstra totul aşa cum am fost, cum sunt, unici, adevărați şi drepţi, harnici
şi înţelepţi, europeni, creatori de roiuri europene şi mondiale, de valori autonomizate.
Acţiunea dacoromână va exprima manifest fapta din punctul de vedere dacoromânesc şi european asupra
problemelor globale ale lumii în care trăim, pentru eternizarea valorilor dacoromâneşti. Uniţi prin interese şi
idei comune cu caracter naţional, dacoromânesc, european şi democratic, umanist şi comterrist, acţiunile în
fapt pun pe primul plan, în mod simultan şi în concordanţă, atît interesul naţional dacoromânesc, cît şi interesul
naţiunilor europene libere şi egale în drepturi şi obligaţii. Aceste interese coincid mereu cînd este vorba de
soarta propriilor cetăţeni ca şi a națiunilor în faţa întregii europenităţi şi a umanităţii.
Calendarul dacoromânilor este conceput ca măsură a timpului încărcat cu sărbători şi comemorări, prin
care se rememoreze valorile, purtătorii de înţelepciune, jertfele dacoromâneşti în istoria naţiunii, pe cei care
au dăruit omenirii descoperiri, invenţii, inovaţii, idei şi creaţii noi. Este cunoscut că geţii au avut cel mai bun
calendar, iar Dionisie Exiguu, născut pe meleagurile dacoromâneşti de la Marea Neagră, a reuşit să realizeze
Calendarul universal actual.
Mitologia europeană, dacoromână va fi reconstruită, dezvoltată şi întemeiată pe universul actual de
creaţie mitologică, modernizat.
Istoria dacoromânilor - carte de căpătîi a tot ceea ce înseamnă dacoromânitate în vatra strămoşilor -
preistorie, istorie veche, antică, medievală, modernă şi contemporană este un catalog al acţiunilor și
inacțiunilor istorice în contextul temporal universal. Vechii europeni şi cei de azi sînt, ca şi dacul şi românul,
de fapt, ipostaze ale aceleiaşi naţiuni.
Dreptul dacoromânesc - ca matematică a vieții sociale vechi este mai vechi decît cel roman, este fondat
pe legile belagine date de Hestia lui Zamolse - primul legislator al geților. Dreptul european – continental și
anglo-saxon își au rădăcinile filosofice în acest drept vechi.
În domeniul esenţial identitar, dacoromânistica (alături de europenistică), va figura, probabil, nu peste
mult timp, în programele aprobate de stat ca materie de examen la capacitate, bacalaureat şi la facultăţi, alături
de matematică și limba dacoromână. Această materie ar trebui predată alături de celelalte materii şi necesită a
fi introdusă ca materie de examen pentru obţinerea cetăţeniei române, iar europenistica drept reper pentru
oricine vrea să obțină cetățenia europeană a unui stat membru U.E.
Senatul FADR”TDC” acordă titlul de doctor în dacoromânistică unor străluciţi creatori care studiază și
cercetează teme recomandate în revista A.D.R. pentru a stimula şcoala de dacoromânistică în România,
Moldova și comunitățile dacoromânești din întreaga lume. Doctorii în dacoromânistică au dreptul și obligația
de a fi îndrumători de doctorate pentru atestarea în serii de cîte 7 personalităţi marcante, semnificative şi
încurajarea cercetărilor în acest domeniu vital al conştiinţei naţionale temporale, al identitații și cunoașterii. Se
acordă pentru merite excepționale și titlul și diploma de Doctor Honoris Causa al Academiei DacoRomâne.
Pentru cei cu contribuții esențiale, care și-au dedicat viața cercetărilor în domeniul dacoromânisticii și în
promovarea dacoromânițății recent s-a instituit titlul suprem de Părinte al Patriei. Pentru cei care și-au dat
viața și pe viitor vor face sacrificiul suprem pentru întregirea națiunii în vatra strămoșească s-a institutit titlul
de Martir al Reîntregirii Națiunii.
- ca sistem integrat, dacoromânistica promovează cele şapte valori ţintă ale eternităţii dacoromânităţii:
1. să cauţi adevărul şi să lupţi pentru a fi spus oamenilor; 2. să găseşti calea adevărului şi să lupţi pentru a ajuta
şi pe ceilalţi să o folosească; 3. să creezi valorile timpului tău şi să lupţi pentru a fi promovate pentru
contemporanii tăi; 4. să îmbogăţeşti simţirea omenească şi să lupţi pentru a face cît mai mulţi oameni fericiţi;
5. să înveţi 7 sihaştri tempusieni înțelepți întru Zamolse, 7 dacoromâni eminescieni şi 7 cavaleri luptători
burebistani să cunoască şi să lupte pentru adevăr, dreptate, bine şi frumos, pentru eternizarea valorilor
dacoromânității; 6. să fii exemplu pentru toţi şi să lupţi pentru a face viaţa curată, cinstită şi cumpătată, într-o
lume mai bună şi mai dreaptă; 7. să fii capabil de sacrificiul suprem, dacă va fi nevoie, pentru eternizarea
valorilor temporale ale dacoromânisticii, tempologiei, comterristicii și europenisticii, pentru fericirea
aproapelui şi a celor ce vor veni, pentru naţiunea dacoromână, europenitate şi umanitate.
Dacoromânistica poate fi tratată ca: a) acţiune; b) activitate; c) şi ca proces de conducere.
Acţiunea de a dacoromâniza - reprezintă actul fizic sau intelectual exercitat de subiectul conducător
asupra subiectului condus care este dacoromânitatea; este o acţiune majoră deoarece are ca obiect alte acţiuni
(sau inacţiuni) pe care aceasta le stimulează, le interzice, le controlează sau le corectează.
Activitatea de dacoromânizare - cuprinde ansamblul de acte şi acţiuni conştiente de trezire a conştiinţei
sau de promovare a voinţei dacoromânilor asupra identității unei comunități a dacoromânităţii. Ea poate fi
definită astfel ca o funcţie de sistem determinată.
Privită ca proces - dacoromânistica se constituie dintr-un ansamblu în etape de activităţi exercitate de

subiectul conducător şi cunoscător asupra subiectului condus (dacoromânitatea): a. de transformare a
subiecţilor, în conformitate cu obiectivele şi scopurile dacoromânilor; b. elaborarea deciziilor şi ultima, c.
munca organizatorică pentru aducerea lor la împlinire. Dacă privim procesul de conducere de la punctul de
plecare la cel final distingem momentele acestuia: înţelegerea şi trecerea la executarea lui.
Ştiinţa dacoromânisticii dobîndeşte, de aceea, tot mai clar, pe drumul ei de la intuiţie, de la artă la ştiinţă
şi de la ştiinţă la conştiinţă, un grad avansat de integrare a cunoştinţelor din alte ştiinţe, specializîndu-şi treptat
propriul tezaur de cunoştinţe. Se poate aprecia că această ştiinţă sintetizează multe alte domenii ale ştiinţei
fiindcă, în cele din urmă, de rezultatele aplicării acestora în practică, de modul în care îşi exercită dacoromânii
rolul istoric, pot depinde domenii largi ale întregii vieţi sociale, după cum bine s-a înţeles din evenimentele de
la sfîrşitul secolului trecut şi primul deceniu al celui de-al XXI-lea. Ca ştiinţă nouă, dacoromânistica şi-a
cîştigat statutul de ştiinţă autonomă sub influenţa unor factori importanţi, cum sunt: interferenţa ştiinţei,
tehnicii şi tehnologiei cu creşterea interconexiunilor fenomenelor naţionale, europene şi internaţionale,
accelerarea procesului de apropiere a naţiunilor, necesitatea valorificării mai rapide a materialului faptic
acumulat pe plan naţional şi internaţional în practică de conducere a dacoromânității și europenității, progresele
ştiinţelor noi, de graniță şi clasice, apariţia şi dezvoltarea unor noi teorii, concepţii, doctrine şi idei
controversate despre identitatea naţională etc.
Nu trebuie confundată ştiinţa dacoromânisticii cu practica unora care au afirmat-o doar, fără să o aplice
„ca la carte” în viaţa naţiunii. Trăgînd învăţăminte atît din reuşitele, cît, mai ales, din greşelile unora dintre
înaintaşi sau contemporani, se va putea evita ca dacoromânii, în viitor, să mai sufere consecinţele nefaste ale
unor pseudo-ştiinţe în conducerea înțeleaptă a ideilor, stărilor, fenomenelor, proceselor și, în general, a viaţa
dacoromânităţii.
b. Dacoromânismul. În 1936, marele prof. acad. C.Rădulescu - Motru a publicat, în colecţia Biblioteca
de filosofie românească, lucrarea Românismul – catehismul unei noi spiritualităţi. După aproape trei sferturi
de secol, putem reconstrui dacoromânismul pornind de la dacoromânistica lui Densuşianu, Hasdeu, Eminescu,
a altor mari oameni de cultură ai României aflate în criză identitară indusă de o globalizarea care se doreşte
suprapunerea unei singure culturi, a unei singure filosofii, a unui singure table de valori, după unii, cea a
iudaisticii universale. Românii au nevoie de o nouă spiritualitate care să scoată la lumină virtuţile unei naţiuni
vechi, create de spiritualitatea Hestiei și a lui Zamolse, dinainte de vremea lui Burebista, care să corespundă şi
să răspundă noilor provocări ale modernităţii contemporane, pornind de la o cunoaştere de sine mai profundă
a celor 12 milenii de existenţă neîntreruptă în vatra strămoşească. Azi, se pune problema existenţei noastre ca
naţiune versus globalizare. Va supravieţui naţiunea dacoromână acestei provocări care presupune a avea
finalizare în crearea unui guvern mondial, a unor instituţii supra naţionale globale? Cu milioane şi milioane de
conaţionali răspîndiţi în toată lumea, unii de bună voie, alţii de nevoie, după un loc de muncă rentabil, ori pur
şi simplu, luîndu-şi traista în băţ şi plecînd aiurea în lume ca să trăiască, România va pierde sau va cîştiga din
această provocare? Ce să facă statul român, ce să facă naţiunea noastră pentru a menţine omogenitatea în
centrul ţării, în vatra strămoşească, să-şi ţină românimea alături lîngă vatră, să nu-şi lepede limba, identitatea,
cultura, pămîntul, tradiţiile şi obiceiurile, datina, portul, dansul, credinţa şi spiritualitatea specifică în lumea
largă şi să își mai îndeplinească şi idealul Reîntregirii în graniţele fireşti? Iată numai o parte din problemele
vitale cu care se confruntă România de azi, cu visteria secătuită, îndatorată peste puteri prin manoperele
corupte, oculte ale unor indivizi fără scrupule, din ţară şi din străinătate, cu economia la pămînt şi cu proiecte
aflate în derapaj, în întîrziere, fără perspective optimiste şi, mai ales, fără soluţii vitale viabile, absolut necesare.
În acest timp de criză indusă, provocată, copleşitoare, cu fenomenul corupţie la cel mai înalt grad, de la cel
mai mic funcţionar public pînă la primii magistraţi ai ţării, cine să gîndească, cine să aplice tratamentul necesar
unei Românii sleite de puteri, secătuite de resurse, înstrăinată la ea acasă şi, mai ales, furată de proprii ei aleşi?
Reducînd în cîteva cuvinte tabloul crizei națiunii am putea spune despre dacoromâni: neam învins, ne-am
învins! În secolul trecut, mai întîi naţionalismul, apoi românismul au salvat unul după altul ceea ce s-a mai
putut salva, renăscînd din propria cenușă, din dezastru istoric. Dar acum, în secolul XXI, ce ideologie, ce -ism
ca acțiune sau –istică, drept ştiinţă mai poate salva România cu adevărat de la catastrofă? Să nu uităm nici
naţionalismul, nici românismul acelor vremi, dar nici falimentul catastrofal al anului 1940. Cum ne-am salvat?
Acum, spectrul unui nou 1940 pluteşte în aer. Şi nu este o glumă, o spaimă indusă doar pentru a deveni mai
interesanţi. Cine ştie bine situaţia României, starea Europei în contextul global, nu poate să nu se cutremure la
conştientizarea adevărată a Stării Naţiunii Române de la sfîrşitul secolului trecut şi pînă după mijlocul celui
de-al doilea deceniu al secolului XXI. Fiecare om care gîndeşte optimist consideră că, aşa cum am rezistat noi
pînă acum, atîtea milenii, trebuie să rezistăm şi de acum încolo cel puţin pe atîta. Naţionalismul a fost cel care
a făcut România Mare suverană şi recunoscută de naţiunile mari ale lumii. Ce va putea sta, oare, la baza
dacoromânismului mileniului III? Avem nevoie de o cheie nouă drept scut al eternităţii noastre multimilenare,
prezente şi mai ales viitoare.
Trebuie să ieşim din paseism, chiar şi din dacologie (ca stiinţa despre daci la modul trecut, ca un fel de știința
despre dinozauri care au fost, nu mai sunt și nu vor mai fi niciodată) şi să depăşim prezentul printr-o viziune
multimilenară, nu numai milenară sau prin secole. Apare ca o necesitate istorică să ne imaginăm un set de principii,
reguli, teorii, concepte, idei, simţăminte, angajamente, percepţii, credinţe, eresuri care să ne întărească moral, să ne
fortifice, să ne ”mintă” (să ne amăgească frumos, dacă e nevoie, iar cîteodată este nevoie de un astfel de drog istoric),
ca să trecem cu bine peste această uriaşă provocare – experiment la care este supusă România fără voia ei.
Lumea este în mare şi rapidă schimbare şi continuă să se schimbe sub ochii noştri mai repede decît
putem pricepe fiecare dintre noi şi toţi împreună. Secolul XXI va fi mişcat de o nouă spiritualitate, de un nou
ideal şi de o nouă concepţie despre lume şi viaţă. Fiecare generaţie, fiecare secol are idealurile, eresurile şi
aspiraţiile specifice oamenilor din vremurile noi. Trebuie să construim un viitor, o speranţă pentru toată
dacoromânitatea de pretutindeni, nu numai din vatra strămoşească. Globalizarea ne-a prins sfîşiaţi, cu zidul
Berlinului transmutat peste Prut. La Prut (sper, poate, în curînd, pe Nistru, deși am prefera pe Nipru în Ucraina
- unde pare a se stabiliza -, pe Don sau Volga, sau deloc, dincolo de Urali pînă la Pacific) se întîlnesc sisteme
politico-militare diferite, Asia şi Europa, interese geopolitice şi modele culturale oarecum diferite, deşi Europa
se întinde, teoretic, pînă la Urali şi Caspica. Întrebarea este vor mai fi sau nu reguli ale jocului internațional?
Perspectiva junglei in locul tratatelor și fundamentelor dreptului internațional public nu este departe. Un viitor
pentru toţi dacoromânii cu care ne învecinăm ca dacoromâni, pentru că ei sunt tot ai noştri şi noi suntem și
vom rămîne tot ai lor. Nu este vina lor că statul român, la acea vreme nu putut să suprapună graniţele politice
peste cele etnice nici la nord, nici la est, nici la sud, nici la vest.
Cum să rezistăm cu identitatea noastră, prin spirit, prin culturală, prin limbă, prin felul de a fi, dincolo
de ziua de azi, de mîine? Românismul lui C. Rădulescu-Motru este, a fost pentru secolul trecut. Dar
românismul lui nu şi-a epuizat idealurile şi tezele odată cu secolul său. Unele sunt actuale, altele sunt depăşite.
Este necesară o clarificare a celor împlinite şi a celor în curs de împlinire, ori depăşite de vreme. Spunea
Rădulescu-Motru că spiritualitatea care a stăpînit gîndirea şi fapta românească, de dinaintea marelui război, a
fost fără discuţie naţionalismul. Azi, naţionalismul altora este urît de marile puteri, acele puteri, de regulă,
federale, dar şi de state-naţiuni puternice, ele fiind tot mai naţionaliste ca oricînd şi, mai ales, față de oricare
altă naţiune mică şi mijlocie. În fond, naţionalist este cel care ţine la propria naţiune, care este patriot, adică
își iubește patria lui. Patriotismul şi naţionalismul sunt, aşadar, fenomene care probează dragostea
naţionalistului de propria naţiune, a patriotului de propria patrie. Europa s-a născut naţionalistă, cu state-
naţiuni şi cetăţeni patrioţi - naţionalişti. Azi, dacă pronunţi numai cuvîntul naţional, ori naţionalist se sperie
lumea bună a Europei occidentale, categorisindu-te fascist ori extremist/militarist. Acolo, la ei, e voie să fii, să
faci, nu numai să pronunţi aceste cuvinte. Uniunea Europeană se vrea acum antinaţională, unii o văd
supranaţională în antinaţionalismul propus şi chiar sunt mulţi care o vor de-a dreptul supranaţională. Estul
european vede supranaţionalul în vest, ca şi cum ar fi două Europe, una, soră mai mare în vest, şi alta, soră mai
mică, o neocolonie, în est. Estul n-ar voie, vestul este și acuză estul dacă vrea să fie ca el. Mulţi se întreabă, ce
s-a integrat, cine s-a integrat în cine? S-au integrat naţiunile sau statele ca organisme politice ale unor naţiuni?
În fond, se confundă naţiunile cu statele, intenţionat sau nu. Un stat supranaţional ar vrea o parte dintre
făuritorii proiectului european să fie, dar nu şi pentru, peste naţiunile lor. Şi atunci, ce-i de făcut? Europa faţă
de S.U.A? Culturile europene sunt distincte, primordiale, nu se amestecă, nu se pot compara cu modelul federal
american. S.U.A. s-au născut altfel decît Europa, din Europa, însă. Dacă s-a proiectat astfel, finalitatea U.E.
este nulă, existînd firav încă o vreme, apoi se va dizolva lent și sigur, sau brusc și sîngeros, ca în războaiele
mondiale precedente. Pare o comunitate de naţiuni distincte, care, în condiţiile geopolitice concrete, generate
de presiunile nord-americane hegemoniste şi de riscurile şi ameninţările U.R.S.S. respectiv, ulterior, ale
Federaţiei Ruse de la răsărit, s-a unit treptat pentru a-şi prezerva valorile naţionale, pentru a se apăra de
agresorii geopolitici care sunt superputerile din vest și din est. A fost, o vreme, vorba de o entitate euroasiatică
integratoare cu proiect de casă comună de la Atlantic la Vladivostock – iar Federația Rusă încearcă să impună
o himeră, un proiect euroasiatic – adoptînd o stemă de vultur cu două capete unul spre Europa și altul spre
Asia. Rusia, ori este europeană, ori este asiatică, altfel este artificială. Acum, este imperială. Ori, forțînd
federalitatea sa și asupra altora, își sfarmă populația în zeci de stătulețe această federație, ca de altfel toate
federațiile care oprimă națiunile, cum s-a demonstrat de-a lungul istoriei.
Mai devreme sau mai tîrziu vor trebui să elibereze națiunile componente, mereu și pretutindeni.
România a aderat la un club care a început să coaguleze în jurul unui proiect care pare, de ceva vreme,
a nu mai fi al statelor suverane şi independente sau al naţiunilor libere şi suverane. De fapt, acest proiect este
al statelor sau al naţiunilor? Eu mă pronunţ pentru o Europă a Naţiunilor Libere, Suverane şi Unite. Dar a
susţine aşa ceva pare antieuropean pentru unii vest-europeni. Nu sunt pentru un supra stat al unei naţiuni asupra
altor naţiuni sau al unor naţiuni din vest asupra altor naţiuni din est (și reciproca ar putea fi o iluzie). Orice
cedare de suveranitate duce la dispariţia statului respectiv, cu consecinţe catastrofale pentru naţiunile în cauză,
atît pentru cele aparţinătoare statului suprastat, cît şi pentru cele care rămîn fără stat, dar mai ales pentru cele
din urmă. Topind independenţa şi suveranitatea statelor proprii într-o altă entitate suverană şi independentă, se
ucid statele naţionale pentru o himeră care este contra naţiunilor componente. Adică, renunţînd la identitatea
naţională se obţine identitatea europeană? Oare nu este fosta U.R.S.S. redivivus? Nu este homo europeus tot
un homo sovieticus? Şi ce limbă naţională va vorbi acesta? Şi ce cultură naţională va avea acesta? Un subiect
de drept internaţional există în baza propriei suveranităţi. Dacă această suveranitate nu mai există, nu mai
există statul, iar ceea ce se creează prin nefericita și falsa sintagmă de cedare a suveranităţii este o himeră care
nu poate supravieţui chiar și sub presiunile geopolitice pe care le invocă unii dintre creatorii ei. Uniunea
Europeană nu se constituie prin cedarea suveranităţii, ci pe baza, în virtutea existenței permanente a propriei
lor suveranităţi ca statelor naţionale libere și independente și în temeiul acestora. Ele, suveranitățile, rămîn
fundamentul, iar derivatul este Uniunea Europeană, nu invers, nu naţiunile sunt derivate ale identităţii
europene. Şi apoi, cine a împuternicit statul român, de exemplu, să renunţe el, în numele naţiunii proprii, la
suveranitate? Şefii de stat, demnitarii statelor europene au avut ei mandatul şi puterea temporală specială din
partea propriilor lor naţiuni prin vot suveran explicit să semneze un astfel de Tratat de înmormîntare a statelor
naţionale? Norocul nostru este că semnatarii români nu au consultat naţiunea prin referendum în această
problemă vitală pentru naţiunea noastră, ca să putem invoca ulterior, oricînd, dacă va fi nevoie, tocmai lipsa
acestui lucru constituțional, fundamental, ca supapă de ieșire din situația impusă. Nu cumva, tocmai de aceea
nu au consultat națiunea prin vot? Noi nu dorim să ne dizolvăm naţiunea sau statul naţional într-o singură
naţiune sau un singur stat european. Avem o națiune veche și un stat din vechime și ambele au înflorit, au
renăscut, cu mari jertfe din neam în neam, din mileniu în mileniu, cu sînge și lacrimi, prin lupte, muncă și
sudoare, cu inteligență diplomatică, prin tratat și ostaș. Vrem să potenţăm acest proiect în care să se ia decizii
în deplină cunoştinţă de cauză atît de state libere, cît şi de naţiuni libere, în virtutea propriilor noastre
suveranităţi care nu pot fi cedate nimănui, niciodată, de nimeni. Oare Franţa şi Germania au construit U.E. ca
să dizolve în U.E. ca propriile state şi naţiuni? Desigur, Nu! Ci doar pentru a-şi pune în valoare propriile lor
valori naţionale, unice şi irepetabile.
Cultura nu se integrează, nici identitatea. Ele sunt unice, inderogabile.
Şi, ca să folosesc cuvintele poetului, pentru ca toate acestea să poarte un nume, le-am denumit
dacoromânism. Prin dacoromânism trebuie să înţelegem spiritul vremii în care trăim să ne adaptăm mediului
internaţional existent ca să reuşim să eternizăm valorile temporale dacoromâneşti într-o lume liberă şi
suverană, comterristă, a tuturor.
Ca doctrină politică națională - dacoromânismul, pe plan intern şi europenismul şi comterrismul pe plan extern:
persoana, omul liber este centrul universului cunoscut, naţiunea liberă este patria spirituală a oamenilor liberi, iar
lumea, comunitatea de naţiuni libere, independente, egale, în care persoanele sunt unice, irepetabile şi demne. Naţiunea
şi democraţia – două valori fundamentale pentru uniunea de naţiuni libere. Naţiunile libere trăiesc împreună într-o
comunitate bazată pe valori comune.
O lume întreagă recunoaște că europenitatea este recunoscută drept adevăratul leagăn al culturii şi civilizaţiei
universale care aspiră a fi prima între egali. Dacoromânul a voit dintodeauna să fie stăpîn la el acasă, de nimeni
să nu depindă, să trăiască în pace cu toţi şi cu toate naţiunile lumii şi, în primul rînd, cu cele vecine. În lumea
asta e loc pentru toți, pentru toate națiunile. Nu demult era o lectură obligatorie pentru naţionalişti
“Naţionalism şi antisemitism” de A.D. Xenopol. Se afirma că ”toate popoarele pămîntului tind spre întărirea
propriei lor fiinţe şi această tendinţă firească a oricărei individualităţi de a-şi păstra felul ei de a fi, alcătuieşte
ceea ce se numeşte tendinţa naţionalistă. Gradul în care această tendinţă este accentuată de deosebitele grupări
de oameni, cari conduc soarta popoarelor, arată treptele în care ele se apropie mai mult sau mai puţin de
naţionalismul raţional, singurul care poate duce la întărirea neamurilor. Întărirea naţională a unui popor nu se
poate face decît în măsură în care el se deosebeşte şi se emancipează de străini; prin urmare este învederat că
naţionalismul va cuprinde în sine lupta contra elementelor străine ce tind a subjuga sau stăpîni pe orice tărîm
un organism etnic. Dar, un popor ca şi un individ, neputînd trăi răzleţ, este de asemenea mai presus de orice
îndoială că lupta aceasta nu poate fi o luptă de nimicire ce numai de subjugare a elementului apăsat, de
absorbire a lui în elemente cotropitoare. Prin urmare, lupta trebuie să aibă o margine şi greutatea este de a se
găsi în fiecare caz concret unde stă hotarul care despărţeşte folosul de primejdii. A se propaga deci orbeşte şi
fără alegere ura contra străinului, fără a se ţine în seamă multe alte elemente înconjurătoare, este a se face
naţionalism exagerat sau şovinism, iar nu naţionalism cumpătat şi înţelept, folositor neamului ce trebuie
întărit.” Cam aceasta era percepţia vremii lui Xenopol. Este evident că elementele străine trebuie combătute
şi pe cît se poate eliminate, cît timp ele periclitează existenţa naţională, iar atunci cînd ele contribuie a o întări,
ele trebuie apropiate şi cultivate. Românii au avut de luptat cu popoarele străine pentru apărarea vieţei lor,
mai mult, poate, decît orice alt neam pe pămînt. Trebuie totdeauna să avem ochii deschişi spre a surprinde
momentul cînd înrîurirea binefăcătoare poate să se schimbe în potrivnică, iar atunci cînd ajungem la acea
răspîntie, trebuie să oprim creşterea înrîuririi devenite daunătoare, pentru a contribui la apărarea fiinţei noastre.
Idealul naţional al Românilor sau năzuinţele lui de înălţare şi de mîndrie a neamului nu se alipeşte de sufletul unor
etnii conlocuitoare, care rămîn într-un cuvînt, în imensa lor majoritate un element străin de ţară, fără dor pentru ea,
fără legături cu mentalitate poporului român. Menţinerea în organismul nostru a unui neam străin şi care vrea să
rămînă străin, pe cînd toate celelalte elemente străine se integrează, constituie o primejdie naţională şi trebuie să ne
gîndim cum s-o înlăturăm. El enunţa că pentru a scăpa de acest pericol nu ne rămîne decît calea îndoită de a asimila
pe acei ce se pot asimila şi de a elimina pe ceilalţi. Cum să se ajungă la acest îndoit rezultat? Xenopol credea că ar
trebui naturalizaţi cei care trebuie să cunoască desăvîrşit limba dacoromână, inclusiv şi mai ales celelalte etnii
care sunt în gazdă pe teritoriul României de azi, istoria, geografia, cultura naţională a românilor şi care vor să
muncească împreuna cu românii în vatra strămoșească. Deci, să cunoască dacoromânistica, pe dacoromâni la
ei acasă. Mai spunea istoricul că înlăturarea sau îndemnarea străinilor să plece din România nu se face pe calea
urii, care ar putea degenera în sălbăticie şi brutalitate, primitivism. Avem nevoie de legi, de măsuri de tot felul
care să încurajeze pe Românii autohtoni şi pe toţi locuitorii de bună credinţa ai teritoriului românesc. În
locul urii şi stînjenirii, obstrucţionării muncii străinilor e nevoie de stimularea, protecţia şi încurajarea egală a
celor care muncesc cinstit în cadrul naţiunii noastre. Nu ura pentru străini este calea, ci dragostea faţă de toţi
locuitorii României, nu prigonirea celor care s-au aşezat aici de veacuri, alături de cei care au fost de la
începuturi.
Dacoromânismul nu este îndreptat împotriva cuiva, ci este numai pentru dacoromâni, pro-
dacoromân și punctum. Acest lucru nu înseamnă toleranţa maximă, ci doar o acţiune pozitivă în locul unei
acţiuni negative care nu ar duce nicăieri.
Ceea ce ne pune pe gînduri este faptul că unele naționalități nu își afirmă deschis naționalitatea. Oare de
ce unii dintre evrei nu confirmă scris, nu declară la recensămînt faptul că sunt evrei? De ce ascund acest lucru?
Eu dacă aș fi fost evreu, turc, ori țigan sau bulgar, aș fi recunoscut naționalitatea din care fac parte. Nu e vina
nimănui că este de o naționalitate sau alta, așa ne-au făcut mamele noastre. Dar ascunderea naționalității arată
perfidia, viclenia, gîndul ascuns. Acest lucru nu se poate suferi, oricît de toleranți am fi. Personal, am declarat
la notar naționalitatea dacoromână, cetățenia dacoromână (română). Semnul meu de întrebare este pentru acele
persoane, indivizi care ascund naționalitatea lor. De ce? Fiecare naţiune a avut momentele ei de isterie în
istorie, în care, datorită ameninţărilor deschise, riscului de a pierde vatra etnogenezei, a reacţionat sănătos şi
normal pentru propria sa apărare, în legitimă apărare. Uneori, unii indivizi au exagerat. Națiunile, niciodată nu
sunt vinovate în ansamblu, doar șefii, unii conducători, unii indivizi. Răspunderea penală este individuală,
personală. Națiunile nu săvîrșesc infracțiuni, doar unii indivizi, din vîrf sau de la margine. Este posibil ca unii
să facă asocieri, apropieri forţate între legionarism, naţionalism şovin sau fundamentalism, extremism, alte
expresii istorice ale unor sentimente reale ale unei populaţii care se afla în legitimă apărare faţă de anumite
realităţi bine cunoscute de oamenii de bună credinţă. Nu există naționalism șovin. Ori e naționalism, ori e
șovinism – fiecare e cu totul altceva. Unul e bun al doilea e rău. Nu se amestecă. Oare dacoromânitatea a tras
concluziile reale, necesare şi obiective din ismele prin care a trecut anterior? Au fost acele isme îndeajuns de
cunoscute şi s-au tras toate învăţămintele necesare astfel încît viitorul să meargă înainte doar cu părţile bune?
Minciunile, falsurile istorice, acuzele gratuite, induse, impuse, ilogice, netemeinice, pot face ca istoria să se
repete pe nesimţite, iar efectele stranii să se întoarcă precum un bumerang asupra naţiunii, împotriva voinţei
naţionale, sau împotriva celor care nu spun adevărul în totalitate sau doar in parte, promovînd minciuni, falsluri
care isterizează, provoacă violent masele cinstite care reacționează cu furie nestăpînită, deseori.
Responsabilitatea autorilor pentru studiile şi cercetările de dacoromânistică cu adevărat ştiinţifice,
obiective, este vitală pentru viitorul naţiunii noastre.
c. Dacoromânistica și dacoromânismul Ambele reprezintă două faţete ale unei singure realităţi istorice.
Prima, reprezintă expresia teoretică, ansamblul de idei, concepţii, legi, legităţi, metodologii, metode şi tehnologii,
tehnici şi procede privind expresia conştiinţei de a fi a unei naţiuni cum este cea dacoromână, de la origini pînă în
viitorii posibili şi dezirabili. A doua, constituie expresia reală, militantă, percepţia în acţiune a acestui tezaur de
conştiinţa naţională a dacoromânităţii care ştie cine este, de unde vine şi încotro merge şi ce atitudini şi sentimente
fireşti de apartenenţă are faţă de comunitate care îşi este sieşi suficientă pentru a exista de sine stătător ca naţiune liberă
în rîndul lumii.
El ar putea fi expresia continuată a naţionalismului dinainte de primul război, ca şi a românismului dinaintea
celui de-al doilea război mondial, dar la nivelul cerinţelor sfîrşitului mileniului trecut şi a începutului noului
mileniu, înălţarea acelui sentiment naţional, pur, profund, care stă la baza identităţii acestei naţiuni vechi, care
a plămădit Europa veche. Adevărul este că dacoromânismul uneşte naţiunile Europei prin rădăcinile
aceleiaşi mătcii din care s-a născut Europa. El apropie pe vecinii României de trunchiul biologic
dacoromânesc, pentru că toţi vecinii noştri s-au altoit pe aceste rădăcini pentru a revigora toată Europa
împreună cu toţi, alături de dacoromâni. Sentimentul frăţietăţii se întăreşte sincer în dacoromânism, nu se
înstrăinează. Desigur, orice exagerare, orice exclusivism sau teribilism de genul celui care se crede superior
doar că este buricul pămîntului (chiar dacă este), toate orgoliile care s-ar aduna de aici, ies din sfera
dacoromânismului cuminte, cumpătat, echilibrat şi înţelept. În fond, nu este vina nici unui om că s-a născut
aşa şi nu altfel, aici sau dincolo, că este român sau evreu, rus sau maghiar. Aşa a fost să fie. Nu trebuie să ne
fie ruşine însă să afirmăm adevărul, să ne cunoaştem şi să recunoaştem public naţionalitatea care este în noi,
în fiecare dintre noi. Acest lucru nu este de înţeles atunci cînd se ascunde naţionalitatea. Oare ea este ascunsă
doar pentru ca la adăpostul ei să săvîrşească cineva fapte împotriva naţionalităţii la care se află în gazdă sau
pentru că naţionalitatea gazdă persecută, a persecutat sau va persecuta acea naţionalitate aflată în gazda? De
aceea, creînd condiţii ca fiecare să afirme ceea ce este, nu facem decît să nu punem în minoritate o minoritate,
o etnie sau alta, să nu inducem frică, reţinere din partea acestor naţionalităţi care trăiesc pe teritoriul unei
naţiuni, fie mai mari sau mai mici, mai tolerante sau mai puțin tolerante.
Desigur, nu a trecut vremea naţiunii. Ea deabia acum se afirmă la jumătatea drumului dintre Europa şi
Asia, şi, probabil, va face rondul întregii lumi, în sensul că de la graniţele răsăritene ale fostei U.R.S.S. – o
închisoare a națiunilor ca și Imperiul Rus, poate ca și Federația Rusă, de la malurile estice ale Mediteranei,
pînă la Antarctica, polul Nord, Vladivostok, Ceylon, Noua Zeelandă şi Hawaii, poate chiar pînă la Atlantic și
de acolo pînă în centrul Europei, ori Americilor se vor afirma noi naţiuni. Naţiunile nu şi-au epuizat forţa lor
creatoare. De aceea, nici dacoromânismul nu este perimat. El este tînăr și se afirmă în deplină libertate, în
spiritul vremii. Nu poate fi îngrădit, este ca un vulcan şi demonstrează indubitabil că istoria a fost scrisă prost,
prin omisiune, după nişte clişee imperiale impuse de unele conduceri ale unor naţiuni cu vîrfuri răzbunătoare,
atipice, pentru a se justifica ori ascunde unele fapte, întîmplari şi realităţi trunchiate. Este evident că omul este
aparţinător unei comunităţi care, la rîndul ei, se integrează într-o comunitate mai mare şi aşa pînă la o
comunitate unică, singura pe Terra, de naţiuni libere şi independente, a lumii în care trăim. Totuşi, el este un
unicat ca individ, ca şi naţiunea şi lumea din care provine. Identitatea sa în timp este una. La scara mondială a
istoriei, naţiunile şi-au schimbat voit sau nevoit, periodic, identitatea, s-au transformat de-a lungul vremii,
indivizii au trăit segmente din istoria unei naţiuni, generaţii după generaţii au susţinut, val după val, naţiunea
pe care o vedem acum în jurul nostru. Percepţia individului la scara istoriei este parţială. Uneori, un individ nu
ajunge la înălţimea identităţii propriei naţiuni. De aceea, este posibil ca el să nu conştientizeze cine este pe
scara evoluţiei naţiunii din care, în mod obiectiv, face parte, iar în mod subiectiv să nu aibă această percepţie
din diferite motive sau din cauza unor împrejurări potrivnice lui însuşi şi naţiunii sale, în ansamblu. Dar, așa
cum semințele semănate răsar în condiții prielnice și naționalitatea încolțește și înflorește atunci cînd are
condiții libere de afirmare. Numai dacă este libertate adevărată în lume, lumea se va umple de națiuni libere,
adevărate. O națiune este liberă dacă nu oprima altă națiune, etnie fie și conlocuitoare. Numai că deseori o
mică etnie conlocuitoare intolerantă, terorizează majoritatea pe un teritoriu pe care ea, minoritatea, se află
temporar in majoritate. Ce-i de făcut?
O idee ar fi, de exemplu, ca DacoRomânia să treacă la construirea unei capitale de vară
DACOROMÂNIDAVA (alternativă a unui București tot mai prăfuit și permanent răscolit) în curbura arcului
Carpaților între Sf. Gheorghe, Întorsura Buzăului, Covasna, Tîrgul Secuiesc), acolo unde se afla din vechime
capitala de rezervă a Daciei, unde sunt cele mai numeroase cetăți dacice din toată Dacia ancestrală, ținut dacic
pe care unii îl vor acum numai Ținut secuiesc, prin expulzarea dacoromânilor cu o virulență demnă de o cauză
mai bună. Creînd locuri de muncă pentru cîteva milioane de români și de alte naționalități care umblă prin
Europa pentru a supraviețui și impulsionînd dezvoltarea social-economică în zonele în care naționalitatea
majoritară și cele minoritare se descurcă mai greu, se concretizează și asigurarea egalității de șanse în
dezvoltarea europeană contemporană pentru atît pentru secui, cît și pentru dacoromâni și alte naționalități
conlocuitoare. Acolo unde dacoromânistica este conştiinţa naţională deplină în acţiune, acolo ea devine
dacoromânism adevărat.
d. Problemantica dacoromânisticii și a dacoromânismului, azi
În vremurile noastre, aşa cum confirmă şi viaţa, tematica cercetărilor trebuie să aibă în vedere lărgirea
sferei teoriei dacoromânisticii, de la apariţia, evoluţia, importanţa şi necesitatea dacoromânisticii pentru
dacoromânitate. E nevoie de cercetări şi de a stabili noi aspecte din istoria atlanţilor, a pelasgilor, ramanilor,
rumunilor, sciţilor, geţilor, sarmaților, macedoromânilor, ilirilor, etruscilor, latinilor, romanilor, tracilor, dacilor,
valahilor, a europenității, iar interpretarea acestor rezultate ale cercetărilor trebuie făcută din perspectivele
dacoromânităţii, ale latinităţii, ale dacităţii, romanității, bizantinității etc., ale europenităţii, în ansamblu. Mai
jos, vom puncta unele teme de mare interes naţional şi european.
Conceptul de dacoromânistică şi de dacoromânitate; esenţa, conţinutul şi sferele dacoromânisticii şi ale
dacoromânităţii trebuie elaborate mai profund şi mai pe înţelesul omului de rînd. Asupra elementelor
dacoromânităţii – populaţia, teritoriul, structura politică, cultura, limba naţională, spiritualitatea, instituţiile
identitare, structura psiho-socio-morală, specificitatea etc. este nevoie de studii şi cercetări periodice, în
colective interdiciplinare de specialişti de nivel academic.
Trăsăturile şi principiile dacoromânităţii necesită o mai bună evaluare din perspectiva globalizării şi în
funcţie de rosturile unei naţiuni europene pentru acest secol. Legile dacoromânitaţii - continuitatea,
permanenţa, unitatea, creativitatea, statornicia, limba, acţiunea, ca şi atributele dacoromânităţii şi ale
conducerii ei – prevederea, organizarea, comanda, coordonarea, controlul -necesită cercetări cu totul speciale.
Este evident că sunt necesare studii aprofundate privind problemele de conducere remarcate de antici la
neamurile noastre şi care sunt vizibile, mai ales azi, cînd toleranţa exagerată şi spiritul de prezervare naţională,
mai bine spus risipa de resurse umane şi materiale, sunt laturi negative care afectează întreaga noastră existenţă.
Virusul trădării naţionale, metaforic spus, în momente cheie ale existenţei noastre trebuie să fie foarte bine
izolat prin cercetări speciale.
Toate racilele dacoromânităţii trebuie puse sub lupa cercetărilor cu toată răspunderea și atenția din
partea tuturor structurilor statale. Nu numai părţile bune, ci mai ales cele rele trebuie foarte bine cunoscute și
eliminate pe cît posibil, pentru a preveni tot ceea ce Sun-Ţzî afirma că se constituie în planul de cucerire a unei
naţiuni fără război. Forţa morală a naţiunii trebuie revigorată metodic, continuu, permament. Lipsa de unitate
în acțiune, neînțelegerile în plan subiectiv și orgoliile nemăsurate, lipsa de disciplină în organizare și mai ales
lașitatea, ori ambiția de a fi șef fără a avea meritele și calitățile necesare, invidia celor merituoși, toate duc la
mari catastrofe în plan național. Cei aprox 30 de ani de la decembrie 89 merită studiați din acest unghi de
vedere și urmate exemplele și soluțiile de eradicare a acestor racile tragice, inadmisibile în plan existențial și
moral.
Din perspectiva ştiinţei conducerii trebuie abordate sistemele de conducere ale dacoromânităţii;
sistemul politic de-a lungul existenţei; sfatul celor buni şi bătrîni, regalitatea, domnitorul, republica, obştea
dacoromânească, oamenii liberi, instituții medievale boierești, oastea cea mare, rezerva armatei, cutume
specifice care dăinuie și care ne-au ținut pe harta lumii.
Procesul dacoromânizării este şi trebuie să facă obiectul de cercetare pentru marii filosofi şi educatori
ai patriei. Temele genezei, a formării dacoromânităţii, inclusiv a naţiunii dacoromâne, dinainte de Burebista,
din vremea Hestiei și a lui Zamolse, ca urmare a noilor date ale arheologiei, geneticii, altor ştiinţe conexe rămîn
teme forte pentru multe generaţii de cercetători dacoromâni de acum încolo. Încă nu sunt scoase la iveală
adevărurile descifrate în cadru oficial al tăblițele ce conțin cronicile scrise pe plăci, monede de aur (în fond,
biblioteci nemuritoare) ale memoriei istorice. Constantele ei, constantele misiunilor civilizatoare (Sumer,
Egipt, hitiții, India, ramanii, macedonii, vest-europenii, nordicii, grecii, etruscii, troienii, romanii etc.) trebuie
analizate împreună cu specialişti autohtoni şi străini pe baza unor planuri de cooperare de cercetare istorică
serioasă, obiectivă.
Independenţa, statornicia, limba dacoromânească, religia naţională sunt alte teme care nu trebuie să lipsească
niciodată din preocupările oamenilor de ştiinţa ai dacoromânilor. Momentul impactului Romei asupra Daciei, ca şi
consecinţele războaielor romano-dace (pentru că romanii au vrut războiul pentru aurul dacic) necesită aprofundări din
perspectiva păstrării identităţii naţionale în condiţiile noi ale globalizării. Aurul constituie încă un obiectiv al stăinilor
în DacoRomânia. E un blestem etern? Nu putem să îl exploatăm în interesul națiunii?
Extensia valorilor dacoromânităţii în Europa, Asia, America, Africa, Australia mai recent în Antarctica trebuie
reanalizate prin prisma tablei de valori actuale în plină globalizare. Impactul puterilor europene şi asiatice asupra
dacoromânităţii poate fi constatat prin consecinţele acţiunilor tuturor triburilor migratoare care au trecut, s-au topit sau
contopit, ori doar au influenţat (cum şi cît, în ce au constat contactele cu autohtonii, ce urme au lăsat în spirit, ori din
punct de vedere material?) sau nici atît, cum veniră, se făcură toți o apă și-un pămînt – cum spune poetul. Iar noi locului
ne ținem, cum am fost așa rămînem, mai spunea Eminescu.
Unirile dacoromânităţii trebuie cercetate interdisciplinar în spiritul vremurilor şi credinţelor în care s-
au petrecut şi, mai ales, ale vremurilor de azi, cînd trebuie să se repete. Momentul 1918-1919, Momentul 2018
– 2019 probabil cel mai așteptat, alte momente de reflecție cu repere istorice de cotitură, ca fereastre de timp
oportun, ar putea să constituie un examen de acţiune practică, aplicaţii contemporane de dacoromânistică,
împlinite punctual, pas cu pas, după modele vechi și mai noi. Războaielor mondiale trebuie văzute în cheia
dacoromânisticii astfel încît să înţelegem istoria lor, la confluenţa cu istoria noastră, a celor aşezaţi în calea
tuturor răutăţilor şi, mai ales, să vedem ce răutăţi geopolitice ni se pregătesc şi cum reuşim să ieşim din ele
întăriţi, nu slăbiţi, cum să folosim oportunitățile obiective care se vor crea în viitor, în scurt timp, în acest sens.
Impactul Uniunii Europene asupra României şi al României asupra U.E. trebuie evaluat la rece. În fond,
oare la un calcul al cîştigurilor şi al pierderilor, de cînd am distrus economia, am pus industria la pămînt şi
agricultura în aer, iar armata a fost dezarmată, ce am obţinut, în schimb, de la U.E., pe termen scurt şi pe termen
lung, dar mai ales pînă în ziua de azi? Bilanțul european este dezechilibrat văzînd cu ochii, se pare că am
distrus mai mult decît am cîștigat, iar unii cred chiar că pe vremea rușilor am dus-o mai bine decît acum în
U.E. – N.A.T.O., iar unii merg și mai departe lăudînd tratamentul otoman care s-ar fi ținut de cuvîntul
capitulațiilor românii fiind respectați mai bine decît leșii sau muscalii… ori papistașii.
Deosebit de delicate sunt relaţiiile (raporturile) de dacoromânizare, mai degraba de redacoromânizare,
în special acolo unde deznaționalizarea a devenit rusificare, sîrbizare, bulgarizare, dar mai ales maghiarizare
şi ucrainizare etc. care au acţionat profund dăunător faţă de spiritul naţional.
O anume reciprocitate ar putea fi invocată în raporturile noastre faţă de neamurile vecine sau situația
etniile conlocuitoare ale vecinilor şi nu numai? Ar fi drept să acordăm și noi numai tot aceleaşi drepturi pe care
le oferă ele românilor de dincolo din țara lor? Nu este oare neproductiv modul de a acorda minorităților mai
mult decît majorității dacoromânești la noi acasă, mai ales că la ele acasă minoritatea dacoromânească este
oprimată? Reciprocitatea este o metodă realistă și eficace. Reprezentativitatea parlamentară și de altă natură
poate să fie tot astfel, reciprocă, și numai reciprocă, altfel participă la decizie în România iar în țara lor românii
nu au nici o speranță de egalitate de tratament.
Conceptul de subiect conducător şi cunoscător (colectiv, individual) trebuie definit în dacoromânistică,
alături de atribuţiile, relaţiile (raporturile de conducere) formale, informale, de stat major, de informare, de
autoritate ierarhică, de autoritate funcţională, de colaborare de subordonare, de cooperare, organizatorică, de
muncă, raport de conducere. Conceptele de subiecte – părţi ale raportului de conducere, oameni sau şi
organizaţii civice, politice, statale, alte organizaţii de tot felul şi mai ales nonguvernamenale necesită o nouă
abordare. Subiect condus, subiect conducător şi dialectica lor într-o naţiune suverană, care nu are nevoie de
conducere din afara ei, cu o societate suverană de oameni liberi.
Dreptul de (auto) conducere al naţiunii trebuie cercetat cu maximă atenţie şi determinare. Naţiunea nu
şi-a epuizat rolul ei în actuala conjunctură. Mai mult decît atît, ea a înfloreşte continuu. Vremea ei nu a apus
încă, nici măcar în apus, unde se vrea o globalizare forţată, dar pentru alte naţiuni, de rangul doi și trei, nu
pentru cele care vor să globalizeze pe altele. Drepturile naţiunilor şi drepturile omului trebuie echilibrate
reciproc, corelate și promovate simultan. Altfel, procesul de naștere și recunoaștere al unor noi națiuni nu ar
avea sens. Probabil că valul de eliberări va ajunge din Orientul Apropiat și Mijlociu în centrul Asiei și de acolo
mai departe, iar unele mari puteri fac jocurile de acest gen numai în interesul lor meschin, pentru a sclaviza, a
coloniza și nu a elibera cu adevărat.
Subiect condus: Dacoromânitatea de la începuturi şi pînă în viitorii posibil şi dezirabili trebuie să fie
cercetată printr-o puzderie de adevărate teze de doctorat pentru a asigura concluzii și învățăminte din toată
bibliografia istorică în toate ipostazele posibile și imposibile în care a supravieţuit o naţiune liberă ca a noastră.
Tematicile privind Doctrine, strategii, politici, tactici, scenarii programe şi planuri pentru dacoromânitate
trebuie să previzioneze orizonturile dacoromânităţii cu o precizie matematică în toate variantele stării lumii
viitoare.
Dacoromânismul fondat pe doctrina marelui doctrinar care a fost Mihai Eminescu trebuie să se afirme
plenar. În fapt, Eminescu este şi doctrinarul dacoromânisticii. Ea este exprimată în forma poeziei, prozei şi
publicisticii sale binecunoscute, îmbrăcată în haina eminesciană a artei poetice. El nu se opune europenismului
dacă acesta constituie o doctrină a Europei naţiunilor europene libere şi independente, unite doctrinar, cultural,
în care valorile sunt puse în comun, dar rămîn proprii identităţii naţionale. Astfel s-ar europeniza România mai
bine, dar şi s-ar renaţionaliza Europa, în sensul că naţiunile nu s-ar dizolva în U.E., ci și-ar maximiza valorile
în spaţiul comun economic, juridic, cultural, ştiinţific, artistic, pe un model cultural european armonizat, înclusiv
spiritual, în jurul lui Zamolse. Cultura însă, nu se integrează. Cum să îl integrezi pe Eminescu cu Goethe, pe Dante cu
Tolstoi, ori pe Shakespeare cu Cervantes? Ei sunt împreună Europa la un loc sau nu sunt deloc. Nici dacoromânistica
nu se integrează cu alte -istici cunoscute. Asta nu înseamnă că învăţămîntul superior românesc nu trebuie să exprime
trăsăturile şi caracteristicile dacoromânisticii comparate cu celelalte ştiinţe ale conştiinţei altor naţiuni. Spaţiul
dacoromânesc, vatra etnogenezei, baştina, teritoriul, geografia fizică şi economică, spaţiul de roire, cel din
afara graniţelor politice, teritoriile de pe Terra locuite de dacoromâni trebuie cercetate metru pătrat cu metru
pătrat, sub toate aspectele solului, subsolului, resurselor umane şi materiale, naturale, calitățile și istoria
comunităților umane dacoromânești etc. Am în vedere studiul și pefecționarea tehnologiilor, metodologiilor și
mijloacelor de menținere a diasporei aproape de sufletul națiunii, în cadrul problematicii națiunii, de parte
activă, complementară a națiunii mamă, în mod pragmatic, informațional spiritual, de legături naturale,
profunde și de sprijinire reciprocă în orice vreme, cum spunea cineva să ne ținem de neamuri.
Timpul dacoromânesc, geologic, vegetal, animal, societal, mitic, istoric ca şi reperiodizarea istoriei
dacoromâneşti pe criterii temeinice, universale, din unghiul dovezilor și cercetărilor noi, este şi rămîne în
sarcina dacoromânisticii. Conştiinţa temporală care dă identitatea naţională pe această dimensiune asigură
recunoaşterea arborelui genealogic al unei naţiuni de zece ori milenară, iar raportul dintre timp si identitate, la
nivel naţiune și individ trebuie îndelung cercetat. În fond, fiecare individ are nevoie de propriul arbore
genealogic. Unii europeni au, la nivel individual, evidenţa rădăcinilor chiar dincolo de evul mediu, heraldic
spus, din preistorie simbolic și imagologic-spiritual.
Spiritul dacoromânesc, religios, credinţa zamolsiană, spiritul economic, filosofic, politic, de dreptate,
tehnic, moral, literar, artistic, mistic, mitologic, aforistic, toate constituie teme inepuizabile de doctorat în
dacoromânistică.
Naţiunea dacoromână - conceptul, cheia centrală a dacoro-mînisticii nu poate să fie niciodată epuizat
ca obiect de studiu al conştiinţei naționale, de-a lungul mileniilor. Tematica privind Subiectul conducător,
colectiv, individual, părinţii naţiunii are în vedere redarea marilor figuri istorice ale dacoromânităţii în toată
complexitatea existenţei lor istorice, sub aspect uman şi al deciziilor așa cum au fost, care au dăltuit destinul unei
naţiuni la vremuri tulburi. Atribuţii, funcţii, sarcini, postul, funcţia de conducere, status, profil, calităţile
conducătorului, însuşirile, atitudinile, aptitudinile, tipuri de comportament, experienţa, capacitatea, talentul,
vocaţia, autoritatea, responsabilitatea, prestigiu, personalitatea, pregătirea, specificul fiecăruia în funcţie de forma
mentis a vremii în care a trăit şi a condus – pot fi obiecte de studiu şi cercetare pentru oamenii de acţiune de astăzi
şi de mîine. Suveranii naţiunii dacoromâne şi Cronologia liderilor politici şi spirituali din cultura
dacoromânească ar trebui să constituie obiecte de studiu, teme-modele în școli şi universităţi. Catedrele de
dacoromânistică trebuie să funcţioneze la fiecare liceu şi universitate dacoromânească, în țară, precum şi în
străinătate, pentru diaspora noastră, acolo unde trăiesc şi muncesc dacoromâni, dacoromânofoni,
dacoromânofili.
Dar, poate, cel mai important subiect de cercetare îl constituie Decizia – actul fundamental al
dacoromânităţii. Definiţie, specific, atribuţii, funcţii, modele de decizii la anumite momente cruciale ale
naţiunii de la Burebista la decembrie 1989 şi alte momente care stau să izbucnească azi sau mîine. Istoria
noastră e un lanţ de decizii bune, rele, impuse, dispuse, nespuse, care ne-au însoţit destinul prin milenii.
Deciziile trebuie să fie suverane să respecte voința națiunii întru totul, în orice vreme. Ele trebuie să fie luate
mereu numai de dacoromâni, după mintea şi sufletul lor, consultîndu-se cu etniile conlocuitoare. Decizia
militară (comanda militară) este un act suveran care nu trebuie delegat niciodată nici măcar aliaților, oricare ar
fi acela. Cine caută protector în materie de securitate și apărare găsește stăpîn, totdeauna.
Stilul de conducere, autoritar, autocratic, democratic-participativ, participativ–autoritar şi măsura în care
acesta se potriveşte cu timpul şi tipul de conducător dacoromân oferă aplicaţii manageriale de mare fineţe în
toate domeniile realităţii dacoromâneşti publice şi private, de la individ, familie, organizaţie, stat, naţiune,
comunitate de naţiuni. Acestea poate duce o națiune în ruină. Timpul în conducerea dacoromânească este o
temă delicată. Tempusianul – cercetătorul zamolsian al timpului naţiunii, ca vîrf vizionar creator spiritual,
continuator al Hestiei și al lui Zamolse, dar şi potenţialul ştiinţific şi de acţiune dacoromânesc la răscruce de
vremuri ar trebui să constituie preocupări academice specifice, de mare profunzime.
Conceptul de Sihastru dacoromân - înţeleptul eminescian dacoromân, consilierul în ştiinţa
dacoromânisticii – a se vedea Glossa – tratatul de zamolsianism eminescian autentic, precum și cel de Cavaler
luptător dacoromân burebistan – ca om de acţiune al dacoromânităţii ar putea constitui repere-modele pentru
a cumula în realitate acele calități și virtuți pe care să le dețină un om gînditor în acțiune sau un om de acțiune
gînditor. Resursele dacoromânităţii care pot suferi în timp noi valențe, adaptări temporale, precum și noi
utilizări, nu trebuie să fie neglijate. Azi, bătăliile cele mari pe hărțile lumii se dau pentru asigurarea resurselor.
Oare ce se întîmplă cu resursele umane, unele cu studii universitare, care pleacă la cules de căpşuni în occident?
Ce fel de dacoromânitate reprezintă ei, ce valori rămîn, ce valori împrumută, ce valori exportă sau adaptează
prin sublimare? Românii cresc ei orişiunde? Cine răspunde de educaţia dacoromânească a acestora, a copiilor
lor, departe de țară? Dar de familiile sacrificate, despărțite, de copiii înstrăinați de părinți, obligați să plece?
Ce instituții trebuie create și susținute? Care este rolul femeilor dacoromâne în perpetuarea etniei, a limbii
dacoromâne, în păstrarea tradiţiilor culturale, pentru consolidarea familiilor, a felului de a fi specific şi în
adaptarea la noile condiții și perspective? Care este acum forma mentis a vremii peste toate teritoriile românești
şi mai ales în familia dacoromână? Familia are o importanţă uriaşă, rolul ei în educaţie este definitoriu pentru
că mereu cea mai importantă investiţie a dacoromânităţii o constituie omul. Femeia este eterna născătoare și
educatoare a națiunii mamă.
Principalele subiecte conduse. Statele şi organele lor, atribute, funcţii, atribuţii, ar putea figura printre
temele vitale pentru că la dacoromâni problema cea mai grea o constituie conducerea. O cunoşteau şi cei din
antichitate şi o recunoaştem și acum. Statul de drept şi dacoromânitatea, dictatura şi democraţia la români nu
pot fi teme care să nu intereseze în cel mai înalt grad pe viitorii oameni politici ai ţării. Un stat zamolsian
dacoromân este o temă militantă și necesară în comparație cu statul de drept, cu dreptul continental actual.
Instituţiile dacoromânităţii trebuie cercetate în spiritul vremurilor în care au apărut şi cînd redevin
necesare cu necesitate. Domnia, obștea, dreptul strămoșesc tradițiile juridice au sens și substanță eternă.
Biserica naţională, ca mumă a identităţii naţionale, ca tezaur-rezervor de valori atemporale trebuie

cercetată nu numai din afara ei, ci împreună cu înţelepţii clerului ortodox şi greco-catolic, biserici surori care
ar trebui să se unifice cît mai curînd posibil, pînă nu este prea tîrziu. Nu trebuie neglijate nici celelalte culte,
secte și orientări care există în cadrul dacoromânității, ori a unor neamuri conlocuitoare. Aici, problemele
continuităţii zamolsiene şi creştine şi ale renaşterii bisericii naţionale în dreapta credinţă, potrivit credințelor
libere ale strămoşilor tuturor locuitorilor din România, trebuie analizate cu smerenie şi mare grija pentru a nu
crea probleme conflictuale în spiritualitatea noastră. Biserica noastră şi aşa are multe probleme, nu trebuie să-
i inducem altele noi, trebuie să o ajutăm să se fortifice spiritual din punctul de vedere al dacoromânisticii, să
treacă mai uşor şi fără ştirbiri de imagine, peste criza globală a religiilor, a bisericilor şi a credinţelor de tot
felul. Biserica, înainte de a fi ortodoxă, trebuie să fie şi să rămînă mai întîi naţională pentru că o naţiune nu
supravieţuieşte fără credinţa ei naţională. Aşadar, ar trebui să devină biserica naţională dacoromână a dreptei
credinţe după reunificarea celor două biserici surori, așadar, Biserica Naţională DacoRomână Zamolsiană
Creștin-Ortodoxă. Acesta este doar un punct personal de vedere reieşit din dezbaterile pe această temă de a
lungul celor aproape 25 de ani de activitate, sper, fără a fi considerat o blasfemie. Credinţele universale pot
induce conflicte la nivel naţional, nu numai în propria națiune, ci și în alte națiuni care adoptă aceeași religie.
De aceea zamolsianismul paleocreştin va revigora din interiorul națiunii noastre dreapta credinţă
dacoromânească ca religie națională. Vaticanul vrea unificarea sub steagul Romei. Ar fi o capitulare a religiei
noastre în fașa uneia antinaționale prin esența ei, tinzînd să se suprapună națiunii și suveranității ei.
Dacoromânul s-a născut zamolsian şi a născut creştinismul, pentru că între zamolsianism şi creştinism
nu există conflict spiritual, este o continuitate temporală evidentă, dacă se estompează discret elementele
grecizante şi grecizate, evreizate sau evreizante, catolicizate sau catolicizante din creştinism şi se centrează pe
valorile de autenticitate, autohtonie, continuitate şi identitate ale dreptei credinţe, cu adevărat strămoşeşti.
Clasicii dacoromânisticii vechi au identificat contradicţii dintre creştinism şi dacoromânism pe fond,
evidenţiind zamolsianismul creştin al dreptei credinţe naţionale ca un component identitar esenţial.
Creştinismul de la noi se catolicizează în prezent, subtil şi sigur, fiind indus de sus, trecînd de la monoteismul
primordial la politeismul pulverizator. Pericolul trebuie studiat profund și îndepărtat subtil, chiar în Sfintul
Sinod.
Biserica nu poate fi universală, e națională. Cea care se vrea universală este deja imperiu, este
antinațională prin promovarea supranaționalului și prin aceasta nu mai este biserică a spiritului național, nu
mai este biserică mumă a națiunii de la sînul căreia să spiritualizeze ideea de nemurire operaționalizată pentru
prima dată în lume de Zamolse al nostru.
Economia naţională, societăţile comerciale, culturale, fundaţiile, sindicatele, asociaţiile profesionale,
clasele informale, grupurile de interese, breslele, cluburile mestesugăreşti, societatea civilă, unităţile
administativ-teritoriale, sate, comune, oraşe, municipii, judeţe, ţinuturi, provincii, ţările noastre tradițional-
istorice de pe valea unor ape curgătoare - toate oferă un cîmp de cercetare fără repaus şi fără sfîrşit.
Ordine, disciplină, răspundere sunt concepte care trebuie reevaluate la nivelul exigenţelor mileniului
nostru în care mari dezordini și revolte se prefigurează, mai mult induse decît deduse natural din evoluţii
raţionale. E drept că actuala dezordine va crea ordine, dar nu trebuie să fim indiferenți cine o face, împotriva
cui sau în folosul cui, dar mai ales cum va fi realizată!
Creativitate şi valoare constituie concepte centrale ale existenţei unei naţiuni libere şi suverane. Tabla
de valori, aportul naţiunii noastre la plămădirea culturii, a ştiinţei şi artei, a tehnicii și tehnologiei universale
trebuie reliefate cu demnitate, tenacitate, fără a lăsa loc unor ironii din partea acelora care se cred buricul
pămîntului (deși nu sunt) în cultură şi creativitate. Dialogul trebuie extins cu probe și argumente din interior.
Există suficiente argumente atît din trecut, cît și din prezent, pentru viitor.
O temă excepţională pentru vitalitatea unei naţiuni care a supravieţuit de douăsprezece milenii o
constituie Autoconducerea naţiunii dacoromâne. În fond, suveranitatea națională include un astfel de concept
şi identifică realităţi, deziderate şi aplicaţii recente. Care este, de fapt, busola, giroscopul natural care asigură
națiunii echilibrul ei interior, sensul mersului către idealul ei multimilenar?
Situaţiile excepţionale în viaţa naţiunii. Acest concept constituie o nouă provocare pentru o cercetare
ştiinţifică, serioasă şi responsabilă. Fiindu-şi suficientă sie însăşi, naţiunea nu are altă variantă de supravieţuire
decît să se salveze singură, din interior. Din nefericire, azi, unele naţiuni sunt puse sub semnul întrebării sub
aspectul menirii şi existenţei lor. În fond, autosalvarea este cea care asigură răzbirea prin vremuri, peste
vremuri, a unei naţiuni matcă, generatoare de alte naţiuni surori, roite de aici, ori pe care s-au altoit naţiuni
surori mai tinere. Din nefericire, ni se induce instabilitate din exterior spre interior, iar factorul extern devine
chiar determinant, deasupra celui intern, invers de cum era el în trecut, doar suntem in era globalizării, nu-i
așa? Intuiţia ne spune că anumite centre de putere, anumite cabinete, în spatele ușilor închise, pregătesc
experimental României ultimile sale clipe ca stat naţional, unitar, suveran şi independent, al cărui teritoriu este
inalienabil şi indivizibil. De aceea, cercetările pe aceste teme trebuie urgentate şi publicate fără întîrziere. Salus
populi suprema lex esto – va fi astăzi un principiu pe care națiunile amenințate îl vor invoca în mod vital. De
fapt, cine caută protecție în materie de securitate și apărare și de salvare a propriei națiuni în afara forțelor
propriei națiuni, sfîrșește prin a găsi stăpîni mai periculoși ca niciodată. Situația paradoxală în faza
globalizării forțate ne determină să identificăm soluții pentru reorientarea geostrategică. Fără alianțe și prietenii
la nivel global, o națiune mică și mijlocie situată în sfera de influența geopolitică a unui imperiu în devenire
riscă să rămînă captivă.
Puterea dacoromânilor pentru politologi şi pentru geopoliticienii noștri ar trebui să constituie repere ale
existenţei într-o lume în care, ca întotdeauna, totul depinde de raportul de forţe.
Forţa dreptului naţional şi dreptul forţei naţionale în plan internaţional constituie o tema delicată în
noul sistem de relaţii internaţionale în care comunitatea liberă de naţiuni libere este contrapusă cu imperii în
cădere şi imperii în devenire. Decembrie 1989, evenimentele din Egipt, primăvara arabă, evenimentele din
Siria, Irak sunt semnificative pentru o comparaţie obiectivă. Geopolitica arată că acele două imperii în cădere,
S.U.A. şi Federaţia Rusă, cooperează contra celorlalte două în urcare, U.E. şi China, respectiv contra celorlalte
state emergente din BRICS, India, Brazilia, Mexic, Republica Sud Africană și a altora care vor mai adera. Noi
credem că lider mondial ca superputere va fi China, apoi U.E. dacă va învăța lecția națiunilor libere.
Pînă acum doar China, cu care nu am avut niciodată conflicte, este singura prietenă sinceră a României,
probabil și pentru faptul că noi am ajutat-o să iasă în lume, la adevărata ei valoare, la momentul potrivit. În
1968 o simplă declarație a primului ministru chinez a salvat România de invazia sovieticilor. Cred, sper,
intuiesc că pe viitor China va proceda identic. Mai ales după ce primul ministru chinez a declarat că România
va exista atîta vreme cît va exista și China. Acum cînd România este asediată din lăuntru și din afară,
amenințată cu dezmembrarea și distrugerea, nu știu ce are de gînd China cind va fi stăpîna lumii ce va face cu
ea.
În domeniul metodologiei dacoromânisticii privind conducerea naţiunii se au în vedere: definiţia contemporană
a metodologiei, care sunt metodele, regulile, procedeele şi corelaţiile dintre ele. Un grup de teme excepţional de
important îl constituie metodele operative de conducere pe care le-au investigat recent mai mulţi cercetători
contemporani. Un orizont inedit îl constituie punerea în lumină şi a altor metode de conducere, în epoca electronului,
a sateliților, dronelor, a Internetului, a interceptărilor audiovideo, a reţelelor de socializare cu impact extraordinar de
eficace, aşa cu s-a văzut în Moldova, în ţările arabe și alte țări ale lumii, în continuă evoluţie ascendentă.
Referitor la temele care ţin de tehnologia dacoromânisticii, a conducerii naţiunii dacoromâne în
conformitate cu preceptele dacoromânisticii, sunt necesare cercetări teoretice asupra definiţiilor ca atare a
tehnologiei, a tehnicilor de conducere: modelarea, modelul, simularea, programarea, programul, alte tehnici
foarte noi sau în curs de cercetare și aplicare. Asupra mijloacelor de conducere, ca şi a instrumentelor de
conducere trebuie reflectat mai mult prin prisma previziunilor din prezent. Desigur, în mare parte, globalizarea
și (cum vede ADR), comterrizarea (Terra comună, lumea în care trăim) sunt teme complexe şi delicate. Una
sau mai multe naţiuni vor să îşi globalizeze propria identitate sau identităţile lor de acasă peste cele ale altor
naţiuni.
Comterizarea este altceva decît globalizarea. Ar trebui ca lumea să fie o comunitate de națiuni libere și
suverane și nu terenul de joacă a unor familii putrede și bogate, dar degenerate, care se crede a fi conducătoarele
lumii noastre. O iluzie morbidă, pentru că lumea se conduce singură din interior pe ea insăși, în ciuda crimelor
săvîrșite în văzul lumii inteligente și prevăzătoare de către interpuși subvenționați regește.
Statul, Constituţia, Legea, Decretul, hotărîrea, moţiunea, rezoluţia, directiva, decizia, ordinul,
sancţiunea, aprobarea, avizul, îndrumarea, recomandarea, indicaţia, evaluarea, aprecierea etc. sunt teme de
cercetare permanente care asigură perenitatea unei naţiuni. Un spirit critic sever, independent, obiectiv şi
necruţător trebuie să fie protejat de naţiune însăşi, prin mecanismele statului național. Nevoia de opoziție
liberă, de dialog, de alternative este vitală pentru lărgirea orizontului, a unghiurilor de vedere în viața socială.
O cultură politică, de conducere, de securitate și apărare, economică, militară, tehnică, educațională, culturală
are nevoie de critică cel puțin la fel de puternică precum cea aflată la putere. Fără critică severă cu argumente
temeinice în spaţiul culturii naţionale s-ar ajunge iar la forma fără fond, la integrări spre nicăieri sau spre
jertfirea sau oprimarea unor personalităţi vizionare numai pentru că unii conducători resimt vocația lor ca pe
o ameninţare personală, ori ca formă a opoziţiei. Jocul liber, democratic, trebuie stimulat, întreținut, mai ales
în vremuri grele ca acestea. Nu există o națiune mare fără o opoziție critică mare. Conducătorii trebuie să aibă
elasticitatea, înțelepciunea și moderația necesare ca să înțeleagă că este spre binele națiunii să fie sprijinită
opoziția chiar de către putere, dacă nu există, pentru a fi capabilă de alternative înțelepte, conform trendurilor
din lumea contemporană.
Rezistenţa prin cultură trebuie protejată cu orice preţ. Dacoromânistica trebuie să ofere reflecţii
elaborate, riguros științifice, temeinic agrumentate din punct de vedere științific și istoric asupra stării naţiunii
la un moment dat, sinteze care să fundamenteze deplin deciziile pe care trebuie să le ia conducătorii
dacoromânităţii la orice nivel, în orice loc, în orice timp. Ele sunt cu atît mai necesare cu cît trăim vremuri
tulburi, atipice, pline de surprize şi de capcane, aşa cum am avut mai mereu de- a lungul zbuciumatei noastre
istorii. Și, mai ales, suntem nevoiți să luăm decizii sub presiunea timpului, în secolele și mileniile vitezei…
Cel mai important obiectiv de sinteză este realizarea cît mai urgentă a Enciclopediei DacoRomâne ca
proiect cultural fundamental al Academiei DacoRomâne (încă în curs de redactare în 10 volume). Totodată va
fi prioritar finalizat şi proiectul Testamentul Zamolsian DacoRomân ca reper spiritual pentru identitatea
imaterială naţională a dacoromânităţii de pretutindeni, precum și o Istorie a dacoromânilor, un Dicţionar
etimologic al limbii dacoromâne - editia definitivă a prof. univ. dr. Mihai Vinereanu, Tratatul de ştiinţa
dacoromânisticii, tratatele de știința conducerii, europenistică, tempologie şi comterristică, Enciclopedia
penală etc. Mai sunt necesare și alte lucrări de sinteză, aşa cum a fost O istorie a literaturii române de la origini
pînă în prezent - proiect cultural fundamental al Academiei DacoRomâne finalizat de dr. Ion Rotaru şi publicat
de Editura DacoRomână în ediţie definitivă, alături de Gramatica limbii traco-geto-dacilor cu dicţionar şi a
Dicţionarului în 9 limbi, autor Ioan Olimpiu Luca, dar și de Provincia medievală Dacia din Europa nordică,
autor George Pantecan) etc. Avem datoria să republicăm Dacia preistorică, comentată, adnotată și upgradată
critic în consonanță cu rezultatele noilor cercetări științifice care au fost efectuate în perioada de peste 100 de
ani de la publicarea ei.
Rolul dacoromânisticii ca tezaur de înţelepciune naţională, ideatic, metodologic, tehnologic, spiritual
aspiră la recunoaștere, aşa cum a fost sihastrul Sf. Daniil pentru Ştefan cel Mare şi Sfînt.
e. Problematica dacoromânisticii secolului XXI trebuie identificată cu prioritate pentru a evita surprizele care
pun în dificultate naţiunile. Dacoromânistica trebuie inserată în concertul mondial al valorilor teoretice ale naţiunilor
libere, suverane şi independente, comparată cu niponistica, germanistica, iudaistica, slavistica etc. Răspunsuri privind
întrebări ca acestea: cum să supravieţuim dacoromâneşte în vîrtejul secolului XXI?, care va fi tabla de valori a
dacoromânităţii oglindită în dacoromânistica pragului de mileniu III?, cum se înfăptuieşte idealul Reîntregirii
României?, care sunt obligaţiile statului român pentru salvarea naţiunii?, Care sunt obligațiile națiunii pentru
menținerea statului național suveran, dar ale statului pentru propria națiune? Oare, cum se califică în istorie
evenimentele din decembrie 1989? ce învăţăminte și concluzii tragem despre cauzele, efectele acestea pentru viitor?,
care sunt căile proprii ale naţiunii noastre de ieşire din criza actuală?, ce fel de reforme sunt necesare în România? Dar
în Moldova? Dar în dacoromânitatea apropiată? Dar în diaspora? Cum să facem Reîntregirea mai repede și mai
trainică? Ce idei, propuneri, măsuri sunt valabile în etapa actuală şi în perspectivă? Ce punem în comun cu alte națiuni
și ce păstrăm pentru noi? Cum să facem Reîntregirea eternă? Sunt foarte multe de ce-uri şi întrebările au nevoie de
răspunsurile pe care le va da această ştiinţă vitală naţiunii în vremurile de restrişte. În aceste milenii ce vor veni trebuie
să ne adaptăm şi să supravieţuim pe mai departe. Noi cercetări trebuie întreprinse pentru a oferi soluţii armonioase
între tradiţiile dacoromânităţii şi modernizarea ei viitoare. Ce înseamnă integrarea şi suveranitatea reală,
permanentă, a României? Dar europenizarea României sau naţionalizarea Europei?
E mai bine să trăim într-o Europă a Naţiunilor sau într-un supra stat de tip imperial în Europa?
Spre o nouă Constituţie a DacoRomâniei înseamnă idei, propuneri şi soluţii la o temă care frămîntă încă
pe constituţionalişti, pe juriştii şi politologi, în general, iar un nou proiect CONSTITUȚIA DACOROMÂNIEI
a fost publicat pentru dezbateri, inclusiv la Parlament.
Teme precum Dacoromânistica şi cultura civică – prezervarea identităţii şi suveranităţii naţionale,
Educaţia patriotică, încotro? sunt vitale pentru existenţa unei naţiuni, a statului naţional. Tot astfel: Armata.
În slujba cui? Alte teme: E nevoie de o Gardă Naţională ca Oaste cea Mare? Doctrina naţională sau doctrina
de alianţă? Ce provocări geopolitice există sau vor fi şi ce răspunsuri la pulsul geopolitic trebuie să aibă statul?
Care sînt elementele cheie ale stării naţiunii şi cum arată la început de mileniu? Criza şi identitate naţională ca
temă apare mai actuală ca oricînd. Despre idealurile dacoromânităţii în secolul XXI nu s-a mai vorbit serios
de multă vreme, cînd grija pentru ziua de mîine preocupă un număr tot mai mare de dacoromâni. Sunt în
actualitate teme precum: DacoRomânistica - soluţii pentru ieşirea din criza globalizării, Constantele
dodecamilenare ale dacoromânisticii, Timp şi identitate pentru individ şi naţiune.
Nu în ultimul rînd, trebuie spus că mitologia, mistica, viziunea și abordarea legendară, ca și prospectiva,
previziunile, toate fac parte din dacoromânistică. Este în firea națiunilor în spiritul național ca oamenii să își
mitizeze eroii, zeii, oamenii de seamă, părinții națiunii, eroii-soldații necunoscuți căzuți pentru gloria și
eternitatea națiunii. Să nu ne fie teamă să ne sacralizăm istoria și eroii, ei chiar merită să îi mitizăm, să-i înălțăm
la ceruri, să hiperbolizăm pe toți oamenii de seamă ai națiunii, părinții eroi ai istoriei, foști și prezenți ori viitori.
Este adevărat că este nevoie de măsură. Să se teamă numai cei care sunt mitizați, în viață fiind, ca nu cumva
să-și piardă mințile și să comită greșeli fatale pentru națiune. Fiecare să se întrebe unde a greșit dacă lingușelile
depășesc laudele necesare. De regulă lingușitorii înainte de a-i pierde pe cei în cauză încep prin laude peste
măsură, astfel ca ei să-și piardă mințile. Atunci ei trebuie să fie îngrijorați și să se întrebe, de fapt, unde au
greșit după înțelepciunea lui Zamolse și a lui Sun Țzî. Am tipărit și Arta războiului de Sun Țzî în română și
chineză și o vom reedita curînd. Desigur, este altceva e nevoie de multă educație și luciditate în acest sens
pentru liderii tineri și curajoși. Însă a mitiza tot ce a fost frumos, ingenios, spectaculos, fundamental,
definitoriu, tot ce s-a confundat cu spiritul național este un lucru firesc și se întîmplă la toate națiunile. Asta nu
înseamnă că nu trebuie să cunoaștem tot adevărul despre ei. Atît întreg adevărul adevărat, cît și mitul sînt parte
a tezaurului, a patrimoniului cultural imaterial al oricărei națiuni. Și oamenii sînt ca și națiunile, și națiunile
sînt ca oamenii, cu părți bune și rele, amestecate, lumini și umbre.
În final, trebuie să găsim un rost naţional tuturor strădaniilor membrilor Academiei DacoRomâne, să
dăm sens, finalitate şi să stimulăm gîndirea creatoare, să integrăm toate cunoştinţele, toate cercetările în slujba
naţiunii şi idealurilor ei, astăzi şi mîine, întotdeauna. Au fost vremuri cînd statul a lucrat împotriva propriei
naţiuni pentru că alogeni prin stăpîni străini sau conaționali au impus decizii antinaţionale. Rare au fost
momentele cînd naţiunea a fost în armonie cu propriul stat, iar statul a luat decizii în conformitate cu voinţa
naţională, liberă şi suverană a statului, iar tocmai acei șefi de stat au fost asasinați. Acele momente trebuie
foarte bine studiate şi analizate pentru ca în conţinutul viitoarelor Constituţii ale dacoromânităţii să fie inserate
acele sintagme juridice constituţionale corespunzătoare ieşirilor inteligente din provocările multiple. Situaţia
în care naţiunea dacoromână îşi pierde statul său propriu trebuie avută în vedere în perioada globalizării. Punem
răul înainte în faţa stării naţiunii noastre de azi, pentru a conştientiza, identifica mereu ieşiri atipice şi a
reproduce reinstaurarea statului naţional unic, unitar, suveran şi independent, al cărui teritoriu este inalienabil,
netransmisibil şi indivizibil în viitor, prin orice vremuri.
Situaţia în care o altă naţiune sau grup de naţiuni îşi proiectează mutarea în România, ca ţară de rezervă
a lor, constituie o altă ipoteză pentru care naţiunea noastră trebuie să fie pregătită cu riposta adecvată, îndelung
studiată pentru a fi eficientă şi definitivă, imbatabilă. Există indicii suficiente, explicite, pentru a afirma că unii
conducători ai Israelului pregătesc discret ca statul lor să se mute în România, sub presiuni geopolitice evidente
și viitoare. Depinde de noi să zădărnicim acest plan.
Suntem o naţiune imprevizibilă pentru străini, chiar şi pentru membrii ei. Schimbarea climei, alte
fenomene care ţin de astronomie, geologie, meteorologie, accidente, cum ar fi ciocnirea planetei cu alte corpuri
străine de sistemul solar, ori căderea unor asteroizi pe Terra, care ar produce dezastre multiple, pot constitui
teme de reflecţie privind supravieţuirea unei naţiuni. Migraţia forţată la schimbarea bruscă de climă
(glaciațiune, război atomic, catastrofe, calamități naturale, deșertificarea sudului valah), generată de condiţiile
de mai sus, de conflicte armate sîngeroase, ar putea pune în pericol viaţa şi sănătatea naţiunii în vatra ei
sedentară. Gestionarea unor conflicte interetnice, anumite stări de spirit induse din afară asupra etniilor care
trăiesc pe teritoriul României, necesită cercetări responsabile pentru liniştea publică şi relaţiile internaţionale
ale ţării. Sunt convins că dacoromânistica îşi va găsi locul şi rolul în inima, în gîndul şi simţirea dacoromânilor
de azi şi a celor ce vor veni după noi. Ea se va apropia asimptotic de adevărul şi înţelepciunea de naţiune
vechi, iar în baza instinctului natural, sine qua non, propriu naţiunii dacoromâne ca întreg. Ea a răzbit în mod
firesc prin milenii întunecate şi sălbatice. Iar semnele vremurilor arată, oarecum, că lumea se întoarce
inexplicabil, spre un nou mileniu întunecat pentru a ieşi la lumină după un ocol nedefinit. Conform menirii lor
istorice, unele naţiuni primejduiesc viitorul nostru prin faptul că nu-şi pot îndeplini menirea lor (prin infiltrări,
adversităţi, războaie atipice nedeclarate contra valorilor şi modului de viaţă românesc) decît nimicind sau
slăbind continuu menirea naţiunii dacoromâne, rîvnind la bogățiile, frumusețile și la, mai ales, resursele
multiple dacoromânești. Unii afirmă că există vecini care nu pot supraviețui dacă nu ar fura teritoriu românesc,
de parcă ei ar fi pe cale de dispariție.
Dacoromânistica trebuie să ofere soluţii decidenţilor şi actanţilor naţionali pentru supraviețuirea,
existența, dezvoltarea şi înflorirea continuă a naţiunii noastre. Dacoromânistica trebuie să asigure viitorul
neamului nostru, eternizarea valorilor temporale dacoromâneşti şi conştientizarea fiecărui dacoromân pentru a
fi contemporan cu timpul sau.
Trebuie să facem lucruri temeinice, fără a permite influențe și idei străine spiritului nostru național, cu
răspundere și înțelepciune pentru că în istoria noastră toate doctrinele naționale au fost compromise prin
infiltrări și denigrări ale unor indivizi alogeni ori forțe din afară, deturnînd miezul cercetărilor astfel încît
adevărul să nu ajungă la mintea și inima dacoromânilor, niciodată, nicăieri. Manipularea și dezinformarea
noastră continuă.
Posibil să greșim. Dar nu putem aștepta veacuri la rînd să fim mințiți, insclavizați și invrăjbiți cu viclenii.
În cercetare greșeala este o binefacere, pentru că astfel știm că se închide o cale și imediat căutăm alta,
în drumul nesfîrșit al cercetării. În dacoromânism important este să nu mai curgă nici o picătura de singe
dacoromânesc nevinovat. Și așa suntem puțini. Și dacoromînismul a fost infiltrat pînă azi. Dar știm și
combatem din interior pe cei intrați in interior.
Dacoromânistica trebuie să fie cercetată, promovată și scrisă de către dacoromâni, dacoromânește,

pentru dacoromâni, acasă la noi. În ultima vreme prea ne-au fost cercetate toate cele în alte limbi de către alte
seminții, îndeosebi de către cei cu rude la Ierusalim. Pentru a scrie dacoromânistică trebuie să știi și să simți
dacoromânește. Iar noi locului ne ținem, cum am fost, așa rămînem...zicea Eminescu
Suntem o națiune ca o trestie care se pleacă pînă la pămînt în fața furtunii, fără să se frîngă, apoi, după
ce aceasta se potolește natural, se ridică pe verticală, fără să fie înfrîntă.
Viitorul este al națiunii. In istoria universală au existat doar trei mari revoluții adevarate, prima cînd a
fost descoperit focul și binefacerile lui, a doua, cînd a fost descoperit, inchegat limajul, limbile oamenilor și a
treia cînd s-au format națiunile. Celelalte așa zis revoluții au fost comploturi. Tot ce s-a autonumit revoluție a
fost de fapt, tehnic vorbind, comploturi. Care sunt de două feluri, comploturi reușite -denumite de către
învingători revoluții, și comploturi nereușite, denumite tot de către cei de la putere, rebeliuni, răzmerițe,
răscoale... vai de capul lor.
1989 a fost un an impotriva națiunilor, iar in decembrie 1989 a fost contra națiunii dacoromâne. A fost
un complot internațional, politico-militar, terorist, sîngeros, reușit, pus la cale în exterior de catre fosta URSS
impreuna cu SUA și alte puteri europene așa zis prietene și bineînțeles de către și cozile de topot alogen, cu
ajutorul vecinilor noștri frați și prieteni întru tratatul de la Varșovia.
A-ți iubi națiunea se numește naționalism. Este naționalist dacoromânul care este dacoromân.
Patria este unică, locul în care te-ai nascut, atit a nationaliștilor cît și a alogenilor care traiesc in
DacoRomânia. Alogenii sunt patrioți dacă își iubesc patria în care s-au nascut, dar pot fi naționaliști dacă iși
iubesc natiunea de care aparțin. Este deosebirea esențială, eu pot alege cine este pe primul loc. Să luăm aminte.
Cu cît trece timpul conștientizăm acest lucru după peste un sfert de secol și mai mult.
1989 continuă sub altă forma, mai sofisticată, dar asupra noastră se continuă anul 1989 la vedere.
Să luăm aminte, să ne învățăm minte. În lume sunt multe țări dar există o singură patrie pentru fiecare.
Dacoromânistica este știința eternității națiunii dacoromâne, este știința naționaliștilor dacoromâni, a
dacilor liberi și neastîmpărați care au o patrie, una și eternă. Restul, sunt țări. Și dacă nu este în Lumea asta
Patria noastră, Lumea poate să nu mai existe. Iar dacă Lumea nu vrea să mai fie Patria noastră, vom ști ce
avem de făcut.
Dacă dacoromânistică nu e, nimic nu e.
Regi traco-geto-daci
Domnița Rațiu
Vasile Pârvan, în ”Getica. O protoistorie a dacilor”, afirmă: “ Cât privește sudul Dunării, până la
Haemus, el era mai mult getic. Dar geții de aici erau numiți traci”. E interesant să aducem la cunoștință celor
interesați cercetările și chiar un punct de vedere al vecinilor bulgari în ce privește istoria lor veche care ne
aparține în același timp și nouă, urmașii traco-geto-dacilor de la nord de Dunăre.
In anul 1999 apare, în limba engleză, la editura RIVA din Bulgaria, cartea “BULGARIA – History retold
in brief “ ( BULGARIA, istorie repovestită pe scurt”de Valeria Fol, Nikolai Ovcearov, Raina Gavrilova si
Boris Gavrilov. Autorii sunt cercetători cu reputație in comunitatea savanților din Bulgaria și din afara ei. Cele
ce urmează sunt o reflectare și a descoperirilor făcute începând cu cu istorica descoperire din 1944 a
mormântului tracic din apropiere de Kazanlâk, completată cu alte descoperiri făcute mai ales în ultimii 30 de
ani.
TABEL CRONOLOGIC AL CELOR MAI CUNOSCUTE DINASTII TRACE

REGII ODRIZI, ( SECOLELE 5-3 ÎNAINTE DE HRISTOS )
Teres I ( c. 490-464 I Hr )
A întemeiat și consolidat regatul odrizilor
Sparadokos ( cca 464-444 î Hr )
Fiul lui Teres I Cunoscut datorită tetradrahmelor șI drahmelor de argint emise de el.
Sitakles ( c. 444-424 )
Fiul lui Teres I Sub conducerea sa regatul odrizilor cunoaște o importantă extindere teritorială.
Maesades
Probabil al treilea fiu al lui Teres I, coregent în regiunea Propontidei ( la Marea Marmara )
Satokos ( sfârșitul sec. V î. Chr. )
Fiul lui Sitakles. Faptele lui nu sunt cunoscute. Tucidide îl menționează de două ori. Numele lui a fost găsit
inscripționat pe două vase de argint din tezaurul găsit la Rogozen ( Bulgaria )
Seuthes I ( 424-407/405 î. Chr. )
Fiul lui Sparadokos, căsătorit cu fiica conducătorului Macedonean Alexandru I. Tucidide îl menționează.
Didrahme și tetradrahme de argint cu caracteristicile lui.
Metokos ( 407/405-389/386 î. Chr.)
Fiul sau fratele lui Satokos. Emite monede de bronz și argint.
Saratokos ( c. 400-390 î. Chr.)
Probabil fratele lui Metokos. Efigia sa apare pe mai multe tipuri de monede de argint cu valoare nominală
scăzută.
Hebryzelmis ( 389-386-383 î. Chr.)
Probabil fiul lui Seuthes I sau al lui Seuthes II care a fost fiul lui Maesades. A emis monede de bronz.
Kotys I ( 385-359 î. Chr )
Probabil fiul lui Seuthes I. A emis monede de bronz și argint
Amatokos ( 359-351 î.Chr. )
Fiul lui Metokos. A emis monede din bronz.
Teres II ( 351-342/341 î Chr.)
Fiul lui Amatokos. Emite monede de bronz.
Kersebleptes ( 359- 341 î. Chr.) Fiul lui Kotis I. Emite monede de bronz. În 341 Filip II al Macedoniei îl
invinge iar regatul lui își pierde independența.
Berisades
Descendență necunoscută – probabil fiul lui Seuthes II sau Saratokos. După moartea lui Kotys I în 359 î.
Chr. regatul odrizilor se împarte între trei conducători: Kersebleptes, Amatokos și Berisades, acesta din
urmă primind zona aflată între râurile Mesta și Strouma. Domnia lui a fost foarte scurtă. Nu s-au descoperit
monede emise de el.
Ketriporis (357/356-352/351 î.Chr.)
Unul din fiii lui Berisades care i-a succedat acestuia Emite monede de bronz. Este învins de Filip al II-lea al
Macedoniei.
Seuthes III ( c. 330-302/301 sau c. 297 î.Chr.)
Probabil fiul lui Kotys I și fratele lui Kersebleptes. Restabilește statul odrizilor și întemeiază o nouă capitală
care-i va purta numele: Seuthopolis ( în apropiere de Kazanlâkul de astăzi ). Emite câteva tipuri de monede
din bronz.
Spartokos ( 323-279/277 î. Chr. )
Probabil nepotul lui Kersebleptes. Avea reședința la Cabile ( în apropiere de orașul Yambol de astăzi ).
Menționat în marea inscripție de la Seuthopolis. Emite o serie de monede de bronz între 281-279/277îi.Chr.).
Skostokos ( c. 277-255/250 î.Chr. )
Probabil fiul lui Spartokos. A avut reședinta la Cabile. Cunoscut pentru monedele de bronz și argint emise.
CONDUCĂTORI TRACI ÎN SECOLUL II ÎNAINTE DE CHRISTOS.

Mostis ( C. 120-100 Î. Chr.)
Probabil din dinastia odrizilor. Emite diferite tipuri de monede de bronz si tetradrahme de argint. Menționat
într-o inscripție lapidară găsită la Tekir Dag ( vechiul Bizane ) la Marea Marmara.
DINASTIA ODRIZILOR ÎN PRIMUL SECOL ÎNAINTE DE CHRISTOS.

Kotys ( c. 100-87 i. Chr. )
Fiul lui Sadalus I
Sadalas I ( 87-57 i. Chr. )
Fiul lui Kotys
DINASTIA SAPEIANA ( neam traco-get-dac de la Dunare, conf. Augustin Deac )

( a doua jumătate a sec I î. Chr. - prima jumătate a secolului I d. Chr. )
Rhaskuporis I ( 48-42 i. Chr. )
Fiul conducătorului sapeian Kotys. Inițial sapeii stăpâneau ținutul dintre râurile Mesta si Marița, dealungul
coastei Mării Egee. Dupa moartea regelui sapeian Sadalus (48-42 i.Chr.) a mutat capitala la Byze (azi Vize,
în Turcia Europeană). Mai înainte Byze fusese capitala pierdută a regilor Odrizi.
Kotys ( 42-16 i. Chr. )
Fiul lui Raskuporis I. A emis două tipuri de monede de bronz. Menționat în câteva inscripții.
Roemetalkas (16 i. Chr.- 12 d. Chr.
Fiul lui Kotys. Emite câteva tipuri de monede de bronz și drachme de argint. Conducător client al lui
Octavian Augustus.
Kotys ( 12 – 19 )
Fiul lui Roemetalkas I. Căsătorit cu Antonia Tryphaina, prințesa de Bosfor. Ucis de unchiul său Rhaskuporis I.
Rhaskuporis II ( 12 - 19 )
Fiul lui Kotys și fratele lui Roemetalkas I. După moartea lui Roemetalkas îin anul 12, Octavian Augustus
împarte Thracia în două și Kotys, fiul lui Roemetalkas I, guvernează o jumătate iar Rhaskuporis II, fratele lui
Roemetalkas I, guvernează cealaltă jumătate. In anul 19 după Christos, Rhaskuporis II își ucide nepotul, pe
Kotys pentru care romanii l-au trimis în exil la Alexandria, în Egipt unde moare în scurt timp.
Roemetalkas II ( 19 – 37 )
Fiul lui Rhaskuporis II. Emite monede cu tipologie similară monedele emise de Roemetalkas I, îi sunt
atribuite lui.
Roemetalkas III ( 37 – 45 )
Unul din cei trei fii ai lui Kotys care a fost ucis în anul 19. A fost trimis spre educație la Roma. Confident al
împăratului roman Caligula. În anul 45 a fost ucis, consecință a unei revolte interne. În același an împăratul
Caligula transformă Thracia în provincie romană.
CONDUCĂTORI AI TRIBALLILOR
Hales
Menționat în vechi surse despre campania triballilor în Abdera, oraș la Marea Egee ( cca. 376/375 î. Chr.).
Didykaimos
Probabil un conducător al triballilor din sec. IV î. Chr.. Numele lui a fost descifrat pe vase din argint
aparținând tezaurului de la Rogozen.
Syrmos
Menționat de Arianus ca lider al triballilor în timpul campaniei lui Alexandru cel Mare în Tracia din anul
335 î. Chr.
CONDUCĂTORI AI GETO-DACILOR
Kothelas
Conducător get în aproximativ a doua jumătate a sec IV î. Chr. cu care Filip II al Macedoniei a făcut o
alianță împotriva conducatorului sciților Ateas in 339 î. Chr, și căsătorit cu fiica acestuia Meda.
Dromichaites ( sfârșitul sec. IV – începutul sec. III î. Chr. )
Conducator al geților cu care Lisymschus a purtat un război.
Dromichaetes ( aprox. Mijlocul sec. III î. Chr. )
Probabil un prinț get menționat în însemnarile conducătorului sirian Antiochus II în Tracia.
Moskon ( sec. III î. Chr. )
Probabil un conducator get, cunoscut numai prin didrachmele de argint emise.
Zalmodegikos ( sfarsitul sec. III î. Chr? ).
Conducător get menționat într-o inscripție găsita la Histria.
Zoltes ( aprox. Începutul sec II î. Chr. )
Menționat într-o inscripție de la Histria.
Isanthes ( a doua jumatate a sec III î. Chr. ).
Șef al krobyzilor din comunitatea geților. Vestit pentru traiul său luxos.
Dromichaetes ( aprox. 87 î. Chr. )
Conducătorul unui detașament de traci, aliat cu Mitridates VI Eupatorus.
Burebistas (aprox. 62/55 – 44 î. Chr.)
A creat un vast stat situat între Munții Carpați și țărmul vestic al Mării Negre.
Dicineus (= Dekaineos ) ( aproximativ mijlocul sec. I î. Chr. )
Contemporan cu Burebistas și preot, probabil succesorul acestuia.
Comosicus ( a doua jumătate a primului sec î. Chr. ).
Rege get și preot, succesor al lui Dicineus.
Scorylo
Conform lui Jordanes, a condus pe geto-daci timp de patruzeci de ani.
Koson ( = Cotison ) ( 44/43 – aprox. 30/35 i. Chr. ).
Conducator al dacilor. Numele lui a fost scris greșit Cotison de mai mulți autori din vechime.
Koson este numele corect, gravat pe monedele de aur a căror iconografie a fost imprumutată direct de la un
tip de monede de aur emise de Brutos. Pentru vremea aceea acestea au fost singurele monede de aur emise
doar pentru conducătorii traci.
Thiamarkos ( aprox. 30/35 – aprox. 5 i. Chr. )
Probabil successor al lui Koson. Numele lui apare numai în două scurte inscripții pe ceramica excavată din
vechea localitate Buridava ( România ). Titlul monedei e și numele regelui.
Dikomes
Conducator get care a luptat la Actium in 31 î. Chr. ca aliat al lui Marc Antoniu împotriva lui Octavian
Augustus.
Roles ( aprox. 30 – 20 i.Chr. )
Conducator get care stăpânea se crede ținutul dintre Russe și Silistra ( NE Bulgariei ). Aliat cu generalul
roman Marcus Licinius Crassus cel Tânăr împotriva bastarnilor și a altor conducatori geți ostili Romei.
Dapyx
Conducator get. Inamic al lui Roles și Crassus care l-au invins.
Ziraxes
Conducator get rezident la Genucla o cetate încă nelocalizată. A fost învins de Roles și de Marcus Licinius
Crassus cel Tânăr care și-au unit forțele
Decebalus (= Dekebalos ) ( 87-106 d. Chr. ).
Fiul lui Skorylo. Ultimul și cel mai cunoscut rege al dacilor. El a salvat integritatea statului daci în fața
legiunilor împăratului Domitianus. Împăratul Traian l-a învins în două războaie successive ( 101 -102 și 105
– 106 )..
Istoricul Augustin Deac în “Pagini din istoria adevărată a Bulgariei” amintește și alte neamuri traco-gete
cum ar fi neamul bessilor localizat pe Valea superioară a râului Marița de azi. Se ocupau cu mineritul iar limba
lor era identică cu cea vorbită de toate neamurile trace sau geto-dace din întreg spațiul carpato-dunăreano-
panono-balcanic și pontic.alt neam era cel al crobizilor, din sudul Dunării, pe coastă și care ocupau și zona
muntoasă a Munților Haemus ( Balcani ) pe pe ambii versanți, până la Marea Neagră.
Marele neam al moesilor ocupa spațiul dintre Dunăre și Munții Haemus. Moesia superioară se numea
mai înainte Margenis-Mărgineni sau Mărginiți, după numele râului ce o străbătea, Margus devenit mai târziu
Morava. Tribalii aveau și ei un stat propriu- Tribalia, în valea Timocului. Dio Cassius in “Istoria Romana”
amintește de mysii de la sud de Istru, lângă țara tribalilor.
În timpul domniei lui Burebista, toate aceste state locale au fost unificate prin crearea puternicului stat
independent, cunoscut în istorie ca DACIA. Esențial este că unii istorici bulgari recunosc că Dacia, ca stat
centralizat al geto-dacilor, înfăptuit de marele rege Burebista, cuprindea nu numai vaste teritorii de la nordul
Dunării, dar și întreg teritoriul dintre acest mare fluviu și Munții Haemus din centrul Peninsulei Balcanice.
Tot Augustin Deac menționează localități cu nume dacice ca Pulpudava azi Plovdiv sau Uscudava
devenită apoi Odrisia iar mai târziu Adrianopole.. Specialistul aromân Branislav Stefanoski a descifrat
inscripții traco-dace cu alfabet grecesc arhaic care atestă descendența directă a poporului român din strămoșii
lui autohtoni, traco-geto-dacii a căror limbă a moștenit-o.
Localități ale civilizației geților
În încheiere repet că istoria veche a bulgarilor e și istoria noastră. Sângele strămoșilor traco- geto-daco-
vlahi curge deopotrivă prin venele multor locuitori de pe ambele maluri ale Dunării.
Regele get Dromihete

Domnița Rațiu
Scrierile și dovezile arheologice îi localizează pe geți în partea inferioară a Istrului. Strabon, se pare că-
i cunoștea bine, de vreme ce a scris că slăbiciunea lor cea mai mare e că nu sunt uniți. Avem totuși informații
că au existat încercări de unire a unora dintre neamurile geților mai înainte de Burebista.
Sitalces, un rege al odrisilor, și ei un neam trac, ia în stăpânire în anii 431-424 î. Hr., teritoriul Dobrogei
și implicit pe geții care o ocupau. Informațiile date de Tucidide sunt confirmate de un mormânt princiar tracic
descoperit în nordul Dobrogei. Această primă încercare cunoscută, de a uni mai multe triburi tracice și getice
de la nord și sud de Dunăre, a durat însă o perioadă scurtă. Kothelas, este primul lor conducător menționat
explicit. În anul 341 î. Hr. regatul odrisilor de la sud de Dunăre este atacat de Filip al II-lea al Macedoniei.
Kothelas i-a dat de soție pe fiica sa Meda regelui Filip al Macedoniei, după care a încheiat cu acesta o alianță
împotriva sciților în anul 339 î.Hr. (spune Iordanes).7
Urmașul la tron al lui Filip al II-lea va fi din anul 335, fiul său Alexandru Macedon care a organizat și
el o acțiune armată asupra geților situați pe malul stâng al Istrului. ...Aflând de apropierea oștirii lui Alexandru,
geto-dacii au concentrat pe malul stâng al Dunării o puternică oaste formată din peste 10.000 de pedestrași și
circa 4.000 de călăreți, cu care „vroiau să-l împiedice dacă ar fi încercat să treacă pe la dânșii”. Ceea ce s-a și
întâmplat, împiedicat să înainteze de belșugul grânelor din Bărăgan – în pai ca trestia, în spic ca vrabia – lasă
pentru mai târziu cucerirea Scythiei Minor, îndreptându-se spre Asia ca să răzbune jafurile mezilor. (La sud de
Dunăre însă, întreg teritoriul Bulgariei de astăzi, ca de altfel, întreaga Peninsulă Balcanică, era sub stăpânirea
Imperiului macedonean.)
După moartea neașteptată a lui Alexandru Macedon, survenită departe de Macedonia sa, la 13 iunie 323
î.e.n., provinciile Tracia și Ionia au revenit lui Lysimachos, iar Macedonia elenistică lui Cassandru. Expediția
lui Alexandru cel Mare nu este decât începutul unui șir de conflicte dintre regatul macedonean și regii geto-
daci de pe ambele maluri ale Dunării. Astfel în anii 327-323 î.e.n., regele macedonean Zopyrion ( pe care
Alexandru Macedon îl numise mai înainte „prefect al Pontului”), organizează o mare expediție la Dunăre, în
care armata macedoneană este înfrântă de geții „nemuritori”, iar regele este ucis în timpul unor groaznice
confruntări.8
Vasile Pârvan, în Getica scrie...Înclinăm a crede că o reacție getică puternică a avut loc din nou din sec.
IV înainte, sub presiunea celtică dinspre Apus.9
Dromichaites este primul rege get care reușește unitatea geților, din sudul Dunării până în stepa
ucraineană. Puternicul rege, stăpânitor al șesurilor muntene și moldovene îi introduce pe carpato-danubieni în
atenția istoricilor eleni. Multitudinea de monede de argint ca și fragmentele de amfore găsite dovedesc intensele
legături comerciale cu civilizația elenă.10
Regele Lysimachos, a provocat numeroase conflicte cu regele geților, Dromihete, care stăpânea ambele
maluri ale Dunării, inclusiv Dobrogea întreagă până spre Burgas.
Suntem mai bine informați asupra conflictului de lungă durată dintre Lisimah, urmașul lui Alexandru
cel Mare în Tracia, și marele rege al geților, Dromihetes. Căci de fapt, Dromihetes este cel dintâi conducător
însemnat al geților pe care îl cunoaște istoria și care ar putea fi pus pe același plan cu marele Burebista și
eroicul Decebal. Sunt cele trei figuri reprezentative din istoria veche a strămoșilor noștri.
Conflictul dintre Lisimah și Dromihetes a izbucnit – se pare –, pe de o parte din cauza pretențiilor celui
dintâi de a se întinde asupra țărmului stâng al Dunării, pe de altă parte, fiincă regele get revendica cetățile de
pe malul dobrogean.
Au fost mai multe lupte, toate nefericite pentru regele macedonean. Într-una din ele, întâmplată probabil
prin anul 300 înainte de Hristos, a căzut prizonier însuși fiul lui Lysimachos, tânărul Agatocles. Regele get s-
a purtat însă foarte bine cu el – o anticipare a celor care aveau să se întâmple opt ani mai târziu cu însuși tatăl
prizonierului, Dromihetes l-a trimis după câtva timp îndărăt la Lysimachos, cu daruri, „în nădejdea – spune
istoricul grec Diodor din Sicilia – de a căpăta înapoi prin omenia asta pământul pe care i-l răpise Lysimachos”.
7
Valeria Fol, Nikolai Ovcearov, Raina Gavrilova, Borislav Gavrilov, Bulgaria, history retold in brief, Editura Riva,
Sofia, Bulgaria, 1999, p. 22.
8
Augustin Deac, Pagini din istoria adevărată a Bulgariei, Editura Europa Nova, București, pp. 68,69.
9
Vasile Pârvan, Getica, Editura Meridiane, 1982, p. 146,
10
Vasile Pârvan, Dacia, Editura Științifică, București, 1972, p.93.
Regele macedonean voia cu tot dinadinsul să-și întindă stăpânirea la nordul Dnării. De aceea după ce-și
rotunjise regatul prin cuceriri în Asia, el pregătește o armată importantă (cifra de 100.000 de oameni a
istoricului grec Polyainos e totuși exagerată) și pornește, în anul 292 înainte de Hristos, împotriva lui
Dromihetes. Provizii nu-și luase destule, crezând că va găsi la dușman. Armata macedoneană trece Dunărea și
înaintează în interiorul țării, unde începe însă curând a suferi de foame și de sete. Geții – așa cum vor face și
urmașii lor mai târziu – arseseră, totul în calea năvălitorilor. Situația armatei lui Lisimah devine critică, el
însuși e sfătuit de prieteni să fugă, dar refuză. În cele din urmă, geții îl înconjoară și-i iau pe toți prizonieri.
Dromihetes se poartă și de data aceasta frumos cu cei prinși. Pe Lysimachos îl întâmpină - ne spune izvorul
grec - cu mare respect, îl numește tată și-l conduce, împreună cu familia sa, în orașul numit Helis. Aici geții
cer zgomotos uciderea regelui macedonenilor. Dromihete le spune însă că e mai bine să-l lase în viață, fiincă
astfel le va da, din recunoștință cetățile care au fost mai înainte ale lor; iar pe de altă parte, dacă piere
Lysimachos, se va ridica alt rege în locul lui și va veni, desigur, cu mai multă mânie împotriva lor. În fața
acestor argumente, geții cedează. Regele get organizează apoi un mare banchet unde macedonenii sunt tratați
într-un fel deosebit: într-o sală mare, având pe jos covorul regal luat ca pradă de război de la Lysimachos, se
așează o masă de argint, cu vase și cupe tot de argint; mâncărurile sunt din cele mai bune. Geții, în schimb,
stau alături, pe paie, la niște mese de lemn¸ mănâncă mâncăruri simple – puține legume și carne – din vase și
beau din pahare de lemn sau corn de vită. În toiul ospățului, Dromihetes umple cel mai mare dintre cornurile
de băut și se adresează lui Lysimachos, pe care-l numește încă o dată tată, întrebându-l: ce masă i se pare mai
regească, a macedonenilor sau a geților? A macedonenilor, firește, răspunde Lysimachos. Dacă e așa, de ce
ți-ai lăsat toate ale tale, atât de strălucite, ca să vii în sărăcia noastră? A recunoscut atunci Lysimachos
greșeala făcută, a făgăduit că pe viitor va fi prieten și aliat și că nu va iuta binele de acum al lui Dromihetes.
Iar acesta a primit cu dragoste făgăduiala macedoneanului, și-a luat îndărăt cetățile pe care i le răpiseră oamenii
lui Lysimachos și l-a eliberat pe regele Macedoniei cu cinste. Istoricul grec, Pausanias, afirmă că Lysimachos
i-ar fi dat lui Dromihetes și pe fiica sa de soție.
Cetățile despre care se spune că geții le-au luat îndărăt, nu par a fi fost pe țărmul stâng al Dunării, unde
nu știm ca macedonenii să fi stăpânit vreodată, ci mai degrabă pe cel drept al ei. Ar fi vorba anume în cazul
acesta de cetățile de pe malul dobrogean, care dominau câmpia munteană, cum erau de pildă, Capidava,
Carsium, Genucla, pe care le-a recăpătat Dromihetes.
Înaintarea armatei macedonene pare să fi avut loc prin Bărăgan, setea de care începuseră să sufere
soldații, doar aici se poate explica, pe când după spusele lui Vasile Pârvan, în sudul Moldovei dintre Prut și
Nistru, unde sunt lacuri multe și mari, cu apă dulce, poziționarea întâmplării nu e logică. Helis, orașul în care
Dromihetes l-a dus pe Lysimachos, și pe ceilalți prizonieri, trebuie să fi fost undeva, prin partea de răsărit a
Munteniei. Unde anume, spune Constantin C. Giurăscu, nu se poate preciza.11
Regele geto-dacilor Dromihete, după ce a învins armatele macedonene, conduse de regele Lysimachos,
dând dovadă de înaltă diplomație, i-a făcut pe regele Lysimachos și pe fiul său, căzuți prizonier, să devină cei
mai apropiați prieteni și aliați ai geților. Acest aspect al diplomației regelui get a stârnit mare vâlvă, fiind
consemnat în mai toate lucrările de istorie ale străinilor, nu numai atunci, dar și veacuri de-a rândul după aceea,
până în zilele noastre.12
Plutarh, în „Vieți paralele” spune că Seleucos, generalul lui Alexandru Macedon s-a căit că nu l-a luat
ca model pe Dromichaites, un barbar din Tracia, în privința chipului omenos și regesc, în care se purtase cu
Lisimah, când acesta fusese luat prizonier.13
Intervenția geto-dacilor în viața cetăților grecești și în conflictele pe care acestea le-au avut cu diverși
adversari, îndeosebi cu tracii de la sud de Istru, a fost destul de puternică, din cauză că teritoriul dintre fluviu
și mare era dens locuit de geți care erau organizați în entități social-politice puternice, rezistând repetatelor
invazii. Aceștia controlau litoralul maritim pe care erau așezate polisurile grecești dar mențineau și legături
strânse cu geții de la sud de Istru, continuând unitatea manifestată în vremea lui Dromichetes.14
Unul singur dintre autorii antici ne spune care era numele reşedinţei lui Dromichete este Diodor din
Sicilia. El vorbește despre Helis – Cetatea soarelui. (Cel mai vechi toponim getic atestat până acum de izvoare).
Mulţi istorici au încercat să localizeze cetatea Helis în funcţie de detaliile contextuale furnizate de texte.
Soluţiile propuse sunt numeroase şi divergente. Iată „traseul” parcurs de cetatea Helis în decurs de un secol de
11
Constantin C. Giurăscu, ISTORIA ROMÂNILOR, vol.I, Editura ALL, București, 2010, pp 59-61.
12
Augustin Deac, Istoria adevărului istoric, vol. I, Editura Tentant, Giurgiu 2001, p. 327.
13
Cornel Bârsan, Codex geto-dacorum. Istoria de 1.000 de ani a geto-dacilor, editura Librex, București, 2018, p. 77.
14
Comisia Română de Istorie militară, Istoria militară a poporului român, vol.I, editura Militară, București, 1984, p.86.
încercări de localizare, pe care îl datorăm cercetătoarei Aurora Pețan care realizează o clasificare a
propunerilor de localizare a cetății Helis:
1. Între Prut şi Nistru, conform lui G. Kazarow

2. În câmpia munteană, după Pârvan, care presupune: “fie la Piscul Crăsanilor pe Ialomiţa, fie la
Scuteşti pe Buzău, fie la Bonţeşti lângă Focşani, fie în vreun alt loc necercetat de noi până acum, în
aceeaşi regiune a câmpiei dintre Carpaţi şi Dunăre”.
3. Radu Florescu, în postfaţa la Getica, comentează inconsecvenţa lui Pârvan care admite că Lysimah a
trecut în nord şi a ajuns în ţinutul dintre Prut şi Nistru, dar plasează Helis în Muntenia. El
interpretează textul grecesc din Strabon la fel ca Pârvan, dar plasează Helis în sudul Basarabiei
actuale:
4. Pe Argeş, după Daicoviciu care cercetând un text al lui Polybios, în care Dromichete era numit rege
al odrisilor: interpretează Odryson = Ordeson şi îl consideră pe Dromichete “rege al celor de pe
Argeş”, punând egal între Helis şi Argedava.
5. Pe Ialomiţa, conform lui H. Mihăescu, care vede o legătură etimologică între Helis şi Helibakia, un
vechi nume al Ialomiţei.
6. Pe Siret, conform lui C. Preda, care o identifică cu Poiana (jud. Galaţi); tot acolo o plasează şi
Mihăilescu Bîrliba care face o jonglerie etimologică “traducând” Helis prin “(Cetatea) Soarelui” şi
Piroboridava prin “Cetatea Focului”, ceea ce ar fi, după el, tot una, admiţând în acest fel că geţii îşi
numeau cetăţile cu nume hibride geto-greceşti.
7. În sfârşit, după aproape un secol de perpetuare a erorii de interpretare a lui Pârvan, N. Ursulescu a
apelat la izvorul original, a recitit textul grecesc şi a afirmat că Lysimachos nu a urmat același traseu
ca Darius interpretează că lupta a avut loc în drepta Dunării şi plasează cetatea Helis undeva în nord-
estul Bulgariei.
8. Tot în nord-estul Bulgariei, la Şvestari, unde a fost descoperit în 1982 un fastuos mormânt tracic,
plasează şi P. Delev cetatea Helis.
9. La dosarul localizării cetăţii Helis se mai adaugă o ipoteză, cea mai recentă dar, după cum se va
vedea, cea mai veche. Autorul textelor pe plumb considerate de majoritatea istoricilor nişte falsuri
ordinare, asociază Helis cu Carsium. În placa nr. 120 sunt enumeraţi hiliarhii (generalii) lui Burebista
împreună cu cetăţile pe care le stăpâneau. Orolio, unul dintre cei trei hiliarhi principali (alături de
Dapygeo şi Zoraseo), este stăpân la Elya Carseu: poate cetate cu nume dublu – unul mai vechi, altul
mai nou, poate două cetăţi, una pe malul stâng, alta pe malul drept al Dunării.
Puse cap la cap, informaţiile nu îngăduie o amplasare mai potrivită decât cea imaginată de autorul
textelor considerate apocrife, chiar dacă aceasta nu este confirmată arheologic. Locul de vărsare a Ialomiţei în
Dunăre a fost un punct strategic în antichitate şi este plauzibil ca acolo să se fi aflat reşedinţa regelui get.
Această interpretare poate constitui un argument important în favoarea autenticităţii textelor de pe plăcile de
plumb.15
Adrian Bucurescu spune despre Dromichetes că era și rege și mare preot, iar numele său ar fi DROM-
I-CHAITES „Calea Celor Puri”, Acesta a consolidat o cetate aflată pe locul Înălțării Fraților Divini, pe care a
numit-o HELIS „Domneasca; Strălucitoarea; Înalta; Înălțarea” (astăzi Piscul Crăsanilor din județul Ialomița).16
Despre mormântul descoperit la Șvestari, în nord-estul Bulgariei:

O excursie pe urmele geților din sudul Dunării m-a purtat spre Șvestari unde într-o zonă cu
mulți tumuli, majoritatea încă necercetați, se spune că s-ar afla mormântul marelui rege get
Dromihetes.
Cercetările arheologice efectuate pe teritoriul Bulgariei au relevat într-un tumul situat în apropierea
satului Șvestari, regiunea Razgrad din nord-estul Bulgariei existența unei necropole impresionante despre care
ghizii spun vizitatorilor că este necropola regelui get Dromihetes. În apropiere se află vestigiile unui oraș
neobișnuit de mare, întins pe 140 coline. Săpăturile arheologice realizate până acum, au scos la lumina zilei
atât monumente megalitice cât și vestigiile unei așezări inițial deschise, ce a fost apoi fortificată și care a
15
Aurora Pețan, Încercări de localizare a cetăţii Helis, Internet.
16
Adrian Bucurescu, Dacia secretă, ediție astrală, Colecția Rădăcini, București, 2012, p. 168.
cunoscut perioade de înflorire în a doua jumătate a mileniului I î.Hr. și în decursul secolelor al IV-lea și al III-
lea î.Hr., pe vremea când era probabil capitala statului get, numită Daosdava (cetatea lupilor).
În necropolele din Daosdava s-au găsit numeroase morminte de câini, respectiv lupi, ceea ce ar explica numele
metropolei cu o venerare sau cel puțin cu un anumit rol al acestor animale în riturile daco-geților. Lupul era
probabil animalul sacrificat în celebrările consecrate lui Helios-Apollo.
Tumulul de la Șvestari
Necropola realizată din blocuri de piatră este compusă dintr-un dromos și trei încăperi: un vestibul, din
care se intră în camera mortuară unde s-au găsit două morminte, al regelui și al soției sale și o altă încăpere în
care s-au găsit schelete de cai înmormântați odată cu stăpânul. Acest mormânt este impresionant și prin
dimensiuni: cripta are o înălțime de 4,45 m și o lungime de 3,92 m. Peste bolțile din piatră ale necropolei s-a
așezat pământ, rezultând un tumul.
Camera mortuară este împodobită cu basoreliefuri ce reprezintă zece cariatide, consacrate înfățișării
celor zece trepte ale drumului spre nemurire (în conformitate cu formele tracice ale orfismului). Cariatidele
care se ridică din flori de crin, sculptate cu figuri diferite, sunt, organizate într-un grup de patru, care „susține”
arhitrava, și două grupuri de câte trei, care împodobesc laturile încăperii. Picturile murale în frescă, rămase
neterminate, o înfățișează pe Zeița Mamă, asistată de patru purtătoare de daruri și cununi ce-l învestesc pe
cavalerul-rege trac cu puterea asupra lumii. Acest monument a fost inclus în 1985 în lista patrimoniului
mondial a UNESCO.
Necropola Intrarea în necropolă

(Bourul și trandafirul se vor regăsi până târziu pe stema Moldovei medievale)
Basorelief din lapidariul Muzeului Național de Istorie
Cariatidele, cele două morminte și acvila, în colț între cele două cariatide
Mormântul de la Șvestari cu cariatide sculptate și o scenă sacră pictată. Vechi ansamblu trac în situl
„Sborianovo”, aproape de satul Șvestari (regiunea Razgrad) Sfârșitul secolului IV – începutul secolului III
înainte de Christos.17
17
Plamen Pavlov, La Bulgarie et les bulgares, histoire abrégée, ediția a doua. editura BORNA, Bulgaria, 2014. p.27.
Deși ghidul ne-a prezentat monumentul drept mormântul regelui Dromihetes, în cărțile de specialitate
și pliantele editate în Bulgaria nu am găsit nici o referire la acesta. Cu siguranță este însă mormântul unui
conducător get neidentificat încă.
În stilul construcției, dar și a decorației interioare se face simțită împletirea dintre arta elenistică și a
celei trace. Grupul nostru de români a fost uimit de reprezentările de pe ancadramentul ușii de acces în camera
mortuară: o friză cu basoreliefuri desfășurând în alternanță capete de bour și roze pe care le vom regăsi mult
mai târziu, în stema Moldovei medievale. Un alt motiv de uimire a fost să vedem motivul decorativ relativ
simplu dar colorat în roșu, galben și albastru, aflat pe partea superioară a ancadramentului ușii camerei
mortuare.
Este o necropolă a unui important conducător get. Poate chiar a lui Dromihetes, dar nu sunt dovezi.
Oferă însă dovezi de continuitate în arta monumentală, aceleași elemente decorative preluate din antichitate și
folosite până târziu.. E o filă importantă din istoria geților ce au stăpânit ambele maluri ale Istrului, un loc ce
trebuie vizitat pentru că necropole, așteptând să fie cercetate, sunt foarte multe și în tumuli de pe partea stângă
a Dunării. Mai sunt încă multe asemenea file de adăugat istoriei noastre vechi.
Ioan
(apud Preot Ion M. Stoian, Dicționar religios, Buc., Ed. Garamond, 1994)
Dan Lupescu
IOAN, sfânt, unul dintre cei patru evangheliști, originar din Galileea, de meserie pescar, fost ucenic
al lui Ioan Botezătorul. Face parte dintre cei 12 apostoli aleși de Iisus și este cel mai tânăr și mai iubit dintre
ei. Prezent la răstignire -, Iisus îi dă în grijă pe sfânta Sa maică. IOAN îl însoțește pe Petru în activitatea sa
misionară în Iudeea, Galileea și Samaria. Participă la Sinodul de la Ierusalim și este socotit drept unul dintre
Stâlpii Bisericii. Este exilat din Efes în insula Patmos, unde are revelația pe care a consemnat-o în Apocalipsă.
Revenit în Efes, scrie – la scurt timp după Evanghelia sa – trei epistole. E sărbătorit la 8 Mai.
&
Ioan Botezătorul, sfânt, fiul Elisavetei și al preotului Zaharia, numit și Înainte Mergătorul, pentru că
a anunțat venirea lui Iisus. S-a retras în pustie încă din copilărie. Și-a început activitatea predicatorială și a
botezului în anul 26 d.H./ după Hristos. Când Iisus a venit la el și și Ioan l-a botezat, a avut loc descoperirea
Sfintei Treimi (epifania/ teofania), după care Ioan anunță/ face publică vestea că Iisus este Mesia și Fiul lui
Dumnezeu. A fost închis de Irod și i s-a tăiat capul la porunca acestuia, în urma vicleșugului Irodiadei cu
ajutorul fiicei sale, Salomeea. Biserica i-a închinat lui Ioan Botezătorul ȘASE sărbători:
zămislirea lui (29 sept.),
nașterea (24 iunie),
soborul lui (7 ianuarie),
tăierea capului (29 august),
întâia și a doua aflare a capului (24 februarie),
a treia aflare a capului său (23 mai).
&
Ioan Cassianul (d. 435 d.H), sfânt cuvios originar din Dobrogea (Sciția Minor). După mai multe
peregrinări prin Palestina, Egipt și Constantinopol – unde este hirotonit diacon de sf. Ioan Gură de Aur – se
stabilește la Marsilia, unde e ales stareț al unei mânăstiri. Este considerat organizatorul și legislatorul
monahismului apusean. Are numeroase scrieri patristice. Sărbătorit la 28 februarie, iar, când este an bisect, la
29 febr.
&
Ioan cel Nou (sec. 14), sfânt mucenic, născut la Trapezunt. Nevrând să treacă la mahomedanism, a
primit cununa de martir în Cetatea Albă. Moaștele sale, făcătoare de minuni, au fost aduse de Alexandru cel
Bun, în 1402, la Suceava și depuse în catedrala mitropolitană, azi Bis. Mirăuților. De mai multă vreme,
moaștele sale se află în m-rea Sf. Ioan din Suceava. E sărbătorit la 2 iunie.
&
Ioan Damaschin (d. 749), sfânt cuvios, erudit al ortodoxiei. A luptat împotriva iconoclaștilor,
remarcându-se ca polemist, orator, dar mai ales ca imnolog. A compus canoane, tropare și imnuri religioase
(precum De tine se bucură…) și este PRIMUL care a scfris irmoase. Opera sa principală este Dogmatica,
sinteză a gândirii dogmatice patristice, iar ca imnolog: Octoihul. Ioan Damaschin e sărbătorit la 4 decembrie.
&
Ioan de Galeș (sec. 18), sfânt mărturisitor, unul dintre cei mai îndrăzneți apărători ai ortodoxiei
împotriva încercărilor/ presiunilor autorităților habsburgice de a-l înstrăina de „legea strămoșească”. Arestat
în 1750, a fost dus în lanțuri la Sibiu și apoi la închisoarea cetății Deva, din ordinul Mariei Tereza. Mutat la
închisoarea din Graz (Austria), apoi la Kufstein, unde a murit după 24 de ani de temniță grea. Este sărbătorit
la 21 octombrie.
&
Ioan de la Neamț (Hozevitul): 1913-1980, sfânt preacuvios, n. la Crăiniceni, jud. Dorohoi. Egumen
în Schitul românesc Sf. Ioan Botezătorul de la Iordan, unde a stărețit până în 1952. S-a retras la m-rea Sf.
Gheorghe Hozevitul, trăind în cea mai severă schimnicie în peștera Sf. Ana până la moarte. A scris mai multe
învățături și poezii alese. Se sărbătorește la 5 august.
&
Ioan Gură de Aur (Hrisostom): 347-407 d.H, sfânt, n. în Antiohia, patriarh al Constantinopolului și
unul dintre cei patru mari dascăli ai Bis. Ortodoxe. Din operele sale au tradus în românește, în sec. 19, Ioan
Barac (Despre preoție) și episcopul Melchisedec – mai multe predici. Numit Gură de Aur pentru neîntrecuta
sa oratorie. El a introdus cântarea numită tropar. Moaștele sale se află la Vatican. Bis. Îl sărbătorește de trei
ori: la 13 noiembrie și la 27 ianuarie (singur), apoi la 30 ianuarie: împreună cu Vasile cel Mare și Grigore
Teologul.
&
Ioan-Marcu, ucenic al sf. apostol Pavel, pe care l-a însoțit în activitatea sa apostolică, apoi însoțitor
și al lui Varnava, al cărui nepot era. Sărbătorit la 4 ianuarie, cu Soborul celor 70 de ucenici.
&
Ioan Scărarul (525-605 d.H), sfânt cuvios, călugăr în m-rea Sinai, apoi egumen al acesteia. Cea mai
cunoscută operă a sa este Scara, de unde își trage și numele.
&
Ioan Valahul, sfânt mucenic, originar din Oltenia. La vârsta de 15 ani a fost luat rob de către turci,
după înfrângerea lui Mihnea, și dus la Constantinopol. Nevrând să treacă la mahomedanism, a fost supus unor
chinuri cumplite apoi ucis prin spânzurare, la 12 mai 1662. Viața lui Ioan Valahul a fost scrisă de Ioan Cariofil,
învățat grec contemporan cu el, și tipărită la Veneția de sf. Nicodim Aghiorâtul. Canonizat de Sf. Sinod la 10
oct. 1992. Este sărbătorit la 12 Mai.
CRĂCIUN (Nașterea Domnului)

Fișă de dicționar
Dan Lupescu
1. Praznic împărătesc cu dată fixă, serbat de creștini la 25 decembrie în amintirea
nașterii DUPĂ TRUP a lui Iisus Hristos;
2. Moș Crăciun – personaj mitic închipuit ca un bătrân cu barbă albă și foarte bun la suflet,
care aduce pomul de Crăciun și darurile pentru copii;
3. ICOANA pe care este reprezentată nașterea Mântuitorului și cu care preoții sau
cântăreții umblă pe la casele credincioșilor în ajunul Crăciunului;
4. COLAC făcut de Crăciun și păstrat până primăvara, când – după ce se tămâiază boii și
plugul – se pune în coarbele boilor la arat;
5. MOȘII de Crăciun – darurile pe care gospodina le duce de pomană pe la alte case pentru
sufletele răposaților.
(Spicuiri din Preot Ion M. Stoian, Dicționar religios, Buc., Ed. Garamond, 1994)
..//..
Pentru ETIMOLOGIE, cercetătorii au propus mai multe variante… În ultimele decenii, teoria
originii AUTOHTONE a cuvântului CRĂCIUN a câștigat tot mai mulți susținători.
Prof. univ. dr. Vasile Pistolea (Universitatea de Vest din Timișoara), sintetizează astfel: „Faptul că
termenul „e prezent, ca moștenit, în aromână și meglenoromână, indică cu claritate că este un termen
românesc, ce poate fi încadrat cronologic ÎNAINTE de secolul al IX-lea, și preluat DE TOATE
LIMBILE SLAVE, după creștinare” (apud Aurelia Bălan Mihailovici).
În TRADIȚIA POPULARĂ, termenul de Crăciun desemnează divinitatea mitico-folclorică
ROMÂNEASCĂ antropomorfă (cu chip uman) și de natură solară, care personifică sărbătoarea Crăciunului.
Numele lui (Moș Crăciun) face parte, după opinia lui Victor Kernbach, din categoria Moșilor, a strămoșilor
arhetipali, fiind ulterior răspândit și în onomastică, în toponimie și floră.
Ion Ghinoiu îl consideră „un zeu solar de origine indo-europeană” al strămoșilor geto-daci, similar
zeului roman Saturn și zeului iranian Mithra.
Are trăsături BIvalente: 1. pe de o parte, această zeitate geto-dacică PREcreștină are puteri miraculoase,
dar și defecte umane; este un păstor bătrân, cu barbă de omăt, vecin cu fratele său mai mic: Moș Ajun; 2. Sub
influența creștinismului, Crăciun a fost înzestrat și cu funcții/ atribuții SACRE: s-a născut ÎNAINTEA
TUTUROR sfinților, fiind mai mare peste ciobanii din satul pastoral străvechi unde s-a născut Hristos.
Vechimea acestui cult al Soarelui și al strămoșilor arboricoli (sugerate de legendele referitoare la Crăciun
și Crăciuneasa și la Moș Ajun) este întregită și de ritualul buturugii sacre, aprinsă pentru a stimula puterile
Soarelui, slăbite în perioada solstițiului de iarnă.
Romulus Vulcănescu afirmă că elementele PREcreștine moștenite de sărbătoarea Crăciunului sunt
patru: 1. Arderea bușteanului; 2. Roțile de foc rostogolite de pe dealuri; 3. Colacii de Crăciun imitând forma
Soarelui; 4. Împodobirea bradului sacru.
Determinativul moș sugerează vârsta considerabilă a lui Crăciun, nevoit să moară și să renască o dată
cu timpul, conform unui scenariu mitic UNIVERSAL.
În calendarul popular, scenariul înnoirii timpului și, deopotrivă, al morții și renașterii zeului include, la
scară redusă și în plan simbolic, 12 „zile cosmogonice” (25 decembrie – 6 ianuarie) echivalente cu cele 12
luni ale anului, - intersectat la mijloc de punctul culminant al „tăierii” timpului, care este miezul nopții dintre
Anul Vechi și Anul Nou.
… … ..Datina colindatului este specifică Europei de Sud-Est, dar și unor regiuni din alte țări zise
romanice: Italia, Franța, Peninsula Iberică.
Repertoriul colindelor este foarte vast și cuprinde peste 400 (patru sute) de tipuri și subtipuri. Unele au
tematică pronunțat COSMOGONICĂ (facerea lumii, a cerului, sfârșitul lumii), prezentând întâlnirea omului
cu Dumnezeu și cu sfinții. Ele au o funcție rituală, INIȚIATICĂ.
… … ..POMANA din ziua de Crăciun se înscrie în practicile legate de cultul morților. Include și un
important aliment ritual și sacru – colacul de Crăciun. El se prepară din făină de grâu, în ziua de Ajun, are
forma rotundă se Soarelui și se dă de pomană vecinilor (împreună cu o bucată de cârnat) în ziua de Crăciun,
iar a doua zi se duce ca dar la naș de către fin.
În Transilvania, colacul este legat de legenda Crăciunesei care a fost pedepsită de Crăciun cu tăierea
mâinilor. El (colacul) avea înfățișarea unei mâini cu cinci degete întinse. Se ungea, pe deasupra, cu gălbenuș
de ou, ca să sclipească la fel cum sclipeau mâinile Crăciunesei.
Numit local și colacul plugarilor, el se ținea pe masă de la Crăciun până la Anul Nou sau până la
Bobotează, când se împărțea la membrii familiei.
În viziunea argumentată a lui Ion Ghinoiu, acest colac este un „alter-ego al omului” în obiceiurile din
ciclurile vieții și, deopotrivă, al divinității, în datinile din ciclul calendaristic. Ciclul vegetal al grâului
(semănat, coacere, semănat) a fost asemănat cu viața omului (naștere, căsătorie, moarte). Din el se fac
alimente sacre (pâine, colaci) care poartă numele de sfinți (Crăciun, Arhangheli, Sfinți, Sfințișori).
Ion Ghinoiu îi urmărește întreaga „odisee”, cu valențele ei simbolice și paralelismele SPIRITUALE, de
la măcinat (unde subliniază funcția de altar a pietrelor de moară, pe care BRÂNCUȘI le-a așezat sun
formă de masă și le-a intitulat Masa Tăcerii) până la pregătirea pâinii, al cărei proces tehnologic străvechi
este legat de nemurirea sufletului. „Prin denumirea, forma, mărimea, ornamentele, tehnica și timpul de
preparare, COLACUL substituie omul sau divinitatea căreia i-a FOST MENIT / DEDICAT. El este o pereche
a sufletului fără de care acesta nu se poate integra în existență.
… … ..Ziua de Crăciun marchează câteva INTERDICȚII: este INTERZIS CONSUMUL CĂRNII
pentru a feri vitele și porcii de boli și de lupi. Dacă în casă sunt fete de măritate, NU se toarce, căci altfel NU
se vor mărita. Se ascunde furca de tors pentru care persoana ce-o vede să NU fie mușcată de un șarpe, atât de
lung și de gros ca furca. În Schimb, E BINE SĂ TE SPELI pe cap, pentru a nu face păduchi.
… … ..Căldura din ziua de Crăciun aduce frig de Paști. Vremea senină prevestește o vară bună.
… … ..CONCLUZIE: În spiritualitatea autohtonă, Crăciunul are o întreită semnificație, subliniată de
mai mulți cercetători științifici. Termenul desemnează TREI realități distincte, dar totuși convergente:
1. CRĂCIUN – sărbătoarea Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos, celebrată la 25 decembrie;
2. CRĂCIUN – divinitatea mito-folclorică de natură solară, care personifică sărbătoarea Crăciunului;
3. Moș Crăciun – pseudo-mit familial modern, întemeiat după model livresc (Pere Noel) și lipsit de
sacralitate. În această ipostază, este întruchipat de un moș darnic și bun, locuind în împărăția ghețurilor veșnice
(Laponia), care reprezintă bucuria copiilor prin bradul cu lumini și darurile oferite în seara de Ajun a
Crăciunului. (Sinteză după Vasile Pistolea, Sărbători religioase și datini la români, Timișoara, Ed. Marineasa,
2006)
Din păcate, în secolul XX, Magia / Spiritul Crăciunului – care conta enorm pentru moșii și strămoșii
noștri – s-a diminuat progresiv, risipindu-se ca un fum, în acești ani de secularizare, satanizare și aneantizare,
sub spectrul mortal al consumerismului, bombardamentului informațional de dimensiuni apocaliptice,
manipulării (pe cât e super-super-super-profesioniste, pe atât de feroce) și, finalmente, al ștergerii creierelor,
al avortării identității culturale, a specificului național și a tot ce ține de lamura, de esența conștiinței propriei
demnități ca popor, neam și țară, de rectitudinea morală și civică.
Te rugăm, Doamne Dumnezeule, ajută-ne să renaștem material și spiritual, să renaștem ca națiune
liberă și suverană.
Trezește, Doamne, în toți românii de pretutindeni, iubirea de țară și de neam.
Trimite, Doamne, țării noastre, poporului nostru, nouă și familiilor noastre TOATE cele necesare
-, astfel ca voia Sfântului Tău Duh să se facă prin noi și cu noi.
Acum și în veci: Așa să fie !
Ia românească - Brand de țară & capodoperă

de-o seamă cu Piramidele de la Gizeh
Dan Lupescu
Învestirea redutabilului istoric Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, cu titlul de Doctor
Honoris Causa al Universității din Craiova – organizată marți, 13 noiembrie 2018, în Sala Albastră – a fost
prefațată de două expoziții cu impact major, reunite sub arcul de lumină al genericului „Bănia și Marea
Unire”.
Ele au fost găzduite chiar în holul mare (de dimensiunea unui teren de fotbal și înălțimea a două etaje
de bloc) al Universității din Bănie și au avut evident rol de pridvor spiritual-pronaos al solemnității de
încununare a distinsului Profesor-Academician Ioan-Aurel Pop, nu oriunde, ci în metropola celui ce avea să
intre în istorie ca Mihai Viteazul-Restitutor Daciae, care a pohtit și a realizat fulgerător prima unire a trei țări
române, fiecare cu statut irefragabil de Provincia Magna.
Expozițiile sunt rodul inițiativei unor intelectuali de elită precum Cristian Silviu Mirescu, Gabriel
Vlăduț și Cristian Floriganță, manageri în domeniul educației naționale, cercetării științifice de standard
european și al unor spații interdisciplinare.
Genericul primei expoziții suna ca un haiku sau ca un poem într-un vers-lamură: IA, ARIPĂ SPRE
ABSOLUT, purtând rezonanțe eminesciene, de frescă bucovineană și tablou votiv/ voievodal de monastire
gâlgâind de cosmicul albastru de Voroneț, de roșul leonin de Gura Humorului și galbenul - crud sau perlat - de
Moldovița, dar și accente de caligrafie zvâcnind de dor, demnă de mandarinul valah țintind zenitul: Brâncuși,
unicul din lume care a sculptat cu Lumină, în și întru Duhul Sfânt al daco-românilor..
De fapt, această suavă logodire de cuvinte: IA, ARIPĂ SPRE ABSOLUT, ca un dangăt de clopot de
catedrală evmezică, a fost descoperită de autorii expoziției printre manuscrisele de taină ale „celui mai mare
sculptor al omenirii – Constantin Brâncuși” (cum îl numea Adrian Păunescu).
I-a șocat și i-a încântat atât de mult încât au renunțat la genericul stabilit inițial: „L* eternelle Blouse
Roumaine – replici la celebrul tablou al lui Matisse.
Această primă expoziție – dedicată, ca și cea de-a doua, marcării Centenarului Marii Uniri:
România 100 – a însumat 78 (șaptezeci și opt) de portrete-ii, din toate marile provincii istorice românești,
fascinante și foarte, foarte vii, cu atât mai mult, cu cât au ca suport dinamizator, iradiind lumină, frumusețe
lăuntrică și fior metafizic prelucrări digitale după fotografiile personale ale unor artiste sau compoziții, precum
cele în care recunoaștem chipuri și busturi ale actrițelor Iulia Colan și Corina Druc, de la Teatrul Național
din Craiova.
Expoziția de întâmpinare a Domului Prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, la ceas aniversar și solemn,
expoziție închinată, în egală măsură, tuturor iubitorilor de hrisoave și cronici bătrâne, vegheate de privirea
scrutătoare a muzei Clio, expoziție dăruită oltenilor și românilor care NU se sfiesc să-și recunoască iubirea de
glie strămoșească, de patrie și de neam, setea de Istorie (care ne demonstrează, deodată cu Herodot, Iordanes
și Shakespeare, că este știința conform căreia nimeni, nicăieri, niciodată NU a învățat din propriile greșeli!) a
fost realizată, subliniem, de Cristian Silviu Mirescu și Gabriel Vlăduț, personalități de vază ale Craiovei,
forjate la Focul Sacru al credinței în monoteismul zalmoxienilor și în Dumnezeu, călite apoi sub Soarele torid
al Spiritului Olteniei: spirit românesc la modul absolut, conform aceluiași poet nemuritor Adrian Păunescu,
măduva romanității noastre, după savantul Nicolae Iorga, istoric de talie mondială, Spiritul Olteniei -
epicentrul spiritului românesc, în opinia acad. Dan Simonescu.
…Despre ia românească se pot spune multe povești captivante și mistuitoare.
Ne rezumăm la a vă mărturisi că, dacă baladele heraldice ale bărbaților români sunt Miorița, Meșterul
Manole, Zburătorul, ia constituie (în străfundurile convingerilor noastre) doar prima dintre bijuteriile
vestimentare, create de Femeia Română, în replică incandescentă la aceste balade identitare, concomitent cu
actul de măreție divină de a naște prunci, de a asigura perpetuarea neamului nostru, de opt-nouă ori milenar,
dând astfel just temei continuității neîntrerupte și unității naționale, inclusiv prin capodoperele create la
războiul de țesut, în lungile nopți de iarnă: de la scoarțele oltenești și covoarele de o frumusețe copleșitoare
din TOATE provinciile istorice românești, până la chilimuri, velințe, fote, oprege, zăvelci, bete/ brâie și câte și
mai câte capodopere din civilizația borangicului, inului, cânepii și lânii.
Dintr-un periplu prin noianul de comentarii despre Cariera internațională a iei, cămașa tradițională
românească (https://www.historia.ro/sectiune/general/articole…), Ia românească (sic!) cucerește
întreaga lume prin culoare, eleganță, rafinament (Cotidianu.ro, Magdalena Popa Buluc) ori din site-ul
Wikipedia, reținem:
* „Lăzile de zestre ale bătrânelor din satele noastre ascund, pe lângă alte comori, și adevărate vedete ale
portului femeiesc, care au făcut carieră spectaculoasă în moda internațională – iile. Cea mai importantă piesă
a costumului tradițional feminin din România a fascinat deopotrivă pictori, fotografi, fețe regale și designeri
de renume internațional. Toți aceștia s-au inspirat, au promovat și s-au lăsat vrăjiți de ie sau de „cămașa cu
altiță” (chenar), așa cum mai este ea cunoscută.”;
* Muzeul ASTRA din Sibiu tezaurizează, în colecțiile sale, vestita fotografie semnată de Carol Popp
de Satmari, în anii 1877-1881, în care protagonista, îmbrăcată într-un splendid costum tradițional, ține în
mână o furcă și un fus pentru tors lâna;
* „Designeri faimoși ca Yves Saint Laurent, Kenzo sau Jean Paul Gaultier au dedicat colecții întregi
cămășii populare românești, după ce Nadia Comăneci a apărut de câteva ori îmbrăcată cu o ie tradițională.
Dar, înaintea creatorilor de modă, mari artiști precum Henri Matisse (n.n. care primise în dar, de la pictorul
român Theodor Pallady, mai multe ii) sau Constantin Daniel Rosenthal s-au lăsat și ei vrăjiți de frumusețea
portului românesc.”;
* Termenul de ie se aplică doar cămășii femeiești (Varvara Buzilă);
* Există trei tipuri de cămăși în portul feminin, în funcție de croială: cămașa „de-a întregul” (cea mai
veche), ia, sau cămașa încrețită la gât, și cămașa cu platcă;
* Acest tip de îmbrăcăminte a fost purtat de populația cea mai veche din Europa, aceea aparținând
culturii Cucuteni (în zarea anilor 5.500 – 2.750 înainte de Hristos), răspândită pe teritoriul de astăzi al
Moldovei, nord-estul Munteniei, sud-estul Transilvaniei și Basarabia.
* Cămașa este croită în formă de cruce, dintr-o singură bucată de pânză și cu deschizătură în partea
de sus. De reținut că arhitecții adevărați respectă cu sfințenie canonul de a-și croi proiectele viitoarelor edificii
pornind de la amprenta crucii plasate în configurația de ansamblu a ceea ce putem numi talpa caselor dacice.
Cei ce au ochi și minte de văzut (adică aceia care NU sunt orbi la simbolurile ancestrale) au observat, de
asemenea, că TOATE ferestrele caselor noastre cu prispă, case tradiționale, ne privesc de dincolo de crucea
care conturează miezul despărțitor al celor patru ochiuri de geam. Pentru inițiați, CRUCEA este un însemn
solar și, totodată, o cheie zamolxian-zalmoxiană, ca și zvastica, floarea soarelui, roata vieții ;
* Stră-stră-bunicile străbunicelor noastre de pe Columna lui Traian și de pe monumentul de la
Adamclisi sunt, absolut toate, îmbrăcate în mândrețe de ii dacice, vibrând de un dor fără țărmuri: Dorul
de libertate și, mai presus de orice, Dorul de Zamolxe-Hristos ;
* În document scris, cea mai veche și autentică reprezentare a costumului popular românesc apare în
Cronica pictată de la Viena, din anul 1.330, cele 147 de ilustrații ale acesteia fiind o sursă pentru istoria
culturală din secolul al XIV-lea ;
* Tehnica decorării s-a transmis de la mamă la fiică. Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate din
natură;
* „Ia, caracteristică portului național românesc, făcută din pânză și împodobită cu alese cusături, este
matricea noastră culturală, un simbol al identității și al creativității spațiului românesc, care dăinuie din timpuri
străvechi” (Magdalena Popa Buluc);
* La 21 ianuarie 2013, La Blouse Roumain (ONG din Constanța) a propus ca ziua de 24 iunie - când
sunt sărbătorite Sânzâienele, se deschid cerurile și spiritele strămoșilor daci vin roiuri-roiuri, roind întru
nemurirea sufletului, sub forma sferelor de lumină – fulgere de iubire, iertare, armonie divină și muzică
serafică, pogorându-se asupra noastră -, ziua de 24 iunie să marcheze, în fiecare an, celebrarea iei românești.
Evenimentul s-a bucurat, încă din primul an, de un succes imens. Ia a fost sărbătorită pe șase continente, în
peste 50 (cincizeci) de țări din lume. ;
* Comunitatea La Blouse Roumaine a organizat, în noiembrie 2018, Sărbătoarea Iei la Constanța.
Deși există voci importante care susțin promovarea iei peste hotare, ia este un brand de țară Neoficial. Ea nu a
fost încă inclusă în patrimoniul mondial/ UNESCO, însă de Sânzâiene se sărbătorește ziua iei. ;
* Comunitatea La Blouse Roumaine speră ca, în curând, să existe un institut dedicat iei, care să
funcționeze atât ca autoritate care ar putea acorda certificate de autenticitate iilor, cât și ca spațiu de
cercetare a iei. ;
* Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” din București a realizat un album
impresionant, în care specialiștii au selectat mii de cămăși populare din peste 800 de sate românești. Acest
album face parte dintr-un demers mai amplu: dosarul pe care autoritățile îl pregătesc pentru UNESCO, în
speranța că ia va fi inclusă grabnic în patrimoniul mondial. ;
* Adoptarea, la Curtea Regală a României, a modei costumului tradițional românesc i se datorează

Reginei Elisabeta. Pictorul american George Healy a expus, în 1910, la Londra, Portretul Reginei Elisabeta
în costumul național de Muscel. ;
*„Cea care a promovat ia de la portul populare la „fashion” a fost Regina Maria: „În momentul în care
Regina Maria se îmbracă în costum popular, boieroaicele fac la fel. Chiar sunt obligate, pentru că, în invitațiile
la Palat, se preciza ca ținuta obligatorie să fie portul popular”, afirmă istoricul Georgeta Filitti, amintind că,
până la Primul Război Mondial, „costumul românesc cunoaște o strălucire deosebită: se comandă, se cumpără,
se exportă în străinătate, se fac filmări, ajungând în rândul elitelor.” (http://cotidianul.ro) ;
* Primul concurs de frumusețe de pe teritoriul României – la Expoziția jubiliară din 1906, în parcul
Filaret din București, a fost câștigat de o tânără din Săliște, îmbrăcată într-un splendid costum popular ;
* După Marea Unire din 1918, ia a fost promovată ca un simbol unitar al românilor, portul popular fiind
asemănător în toate zonele țării. În zilele noastre însă, supraviețuiește un melanj de elemente de port tradițional
și inserții moderne, iar diferențele de la o regiune la alta sunt destul de mari. (https.//invietraditia.ro) ;
* Punctele de cusătură sunt: punctul înaintea acului, tighelul, tighelul în scăriță, lănțișorul, drugul,
punctul la un fir, festonul, crucea (musca), punctul bătrânesc (gras), brăduți, obinzeli, gurița păpușii în obinzeli,
pitișoare, păianjenul, șabac „în foarfeci”,, șabac „gurița păpușii”, șabac, bătaia, dintele, mofturi, brânelul, punct
de Banat, cârligelul, încrețul, crețul, crețul de Gorj, crețul „creasta puiului”, crețul de Maramureș, crețul „în
stâlpi”, crețul „în codri”, pânza încutată, ciupagul, cheița „purecel”, cheița „în piciorușe”, cheița „frunze”. ;
***
* Tablourile lui Matisse cu ia românească, din anii 1939-1941, l-au inspirat, după patru decenii, pe
creatorul de modă Yves Saint Laurent, care le-a dedicat colecția sa haute couture de toamnă-iarnă 1981,
prezentată la Paris și intrată în istoria modei. Au urmat creații similare, inspirate tot din ia românească, ale lui
Kenzo, Jean Paul Gaultier, Oscar de la Renta, Aghata Ruiz de la Prada, Anna Sui ori Philippe Guilet. ;
* Cântăreața Adele apărea, în 2013, în revista americană Vogue, într-o creație Tom Ford, ce re-interpreta
iile din zona Sibiului. ;
* Duminică, 24 iunie 2018, cu ocazia Zilei Universale a Iei, pe scena Operei Naționale Române din
Cluj-Napoca, a fost prezentată Simfonia Unirii, spectacol multimedia vibrant, eveniment hipnotic, cu note,
emoții, efecte speciale și peste o sută de performeri.;
* La muzeul Național al Țăranului Român (din București), în miez de vară, în preajma Sânzienelor,
peste 40 de colecționari din toată țara au etalat ii minunate. Între 22-24 iunie 2018, de la ora 10 dimineața la 6
seara, au putut fi admirate piese de costum țărănesc, țesături de interior (covoare, ștergare, fețe de pernă și fețe
de masă), icoane pe lemn și pe sticlă, pristolnice, podoabe, mobilier crestat, pictat – lăzi de zestre, mese,
scaune, blidare, lingurare, dulapuri, ceramică, donițe, vase din lemn, putinei, cruci, furci și roți de tors, fuse,
vârtelnițe, felinare, ceasuri, candelabre, piulițe și râșnițe de alamă, dar și publicații socio-etnografice din
perioada interbelică. ;
* La Muzeul Satului sunt tezaurizate peste 15.000 de ii, multe dintre ele unicat. „Noi nu avem de fapt
o colecţie de ii, ci o colecţie de costume tradiţionale, din care, evident, fac parte şi iile, pentru că trebuie să
înţelegem că ia, cămaşa femeiască, face parte din ansamblul costumului tradiţional românesc. Avem 15.000 de
piese în colecţia noastră – dintre cele peste 60.000 de obiecte cât au toate colecţiile Muzeului Satului; vorbesc
de patrimoniu mobil, evident – 15.000 sunt aceste piese cu totul speciale, dintre care foarte multe sunt unicat,
pentru că în momentul de faţă, deşi se mai lucrează ii, nu mai sunt făcute cu acelaşi rafinament, cu acelaşi
decor cum erau făcute altădată. (…) Avem câteva cămăşi de Muscel, care au fost, se pare, colecţionate de
Regina Maria. Una dintre aceste ii i-a aparţinut, aproape cu certitudine, reginei Maria. Evident, este piesa
noastră de rezistenţă. O ie cu cât e mai bogată, cu atât e clar că deţinătoarea este o femeie cu statut social
ridicat. Mă gândesc acum la cămaşa de Banat, care este adesea cusută cu fir de aur sau la costumul de Muscel,
cusut cu fir de aur sau de argint, un costum extrem de fastuos, adoptat de altfel şi de Regina Maria, şi de Regina
Elisabeta. Dintre piesele deosebite din colecţie fac parte şi costumele din zona Pădurenilor, care duc cu gândul
la perioada renascentistă. Este o zonă în Munţii Apuseni, destul de izolată, în creierul munţilor, unde s-a păstrat
un decor arhaic. Modul în care este compus costumul tradiţional este, firește, menţinut tocmai datorită izolării
acestei zone”, mărturisea Paula Popoiu, directorul muzeului.
* „Ia face parte din costumul popular românesc din cele mai vechi timpuri, iar rădăcinile sale își au
originea în portul tracilor, geților și dacilor. Din basoreliefurile de demult, care îi înfățișează pe daci, poți
observa în portul acestora cămăși cu mâneci lungi, cu o croială de tip tunică, albă și lungă, dintr-o singură
bucată și pantaloni strâmți și lungi (cioareci, ițari). Portul era completat cu un brâu sau chimir, iar în picioare
purtau opinci. Femeile se îmbrăcau cu o cămașă de pânză (ie), poale și piese care acopereau picioarele: catrință,
vâlnic, fotă sau opreg. (…) Pe cap, femeile purtau diferite țesături și podoabe: marame, năframe, cepse ori
cununi, iar bărbații – căciuli.” (https://www.invietraditia.ro/port-traditional/ii.html) ;
* „Portul românesc prezintă două caracteristici esențiale: UNITATEA și CONTINUITATEA
(s.n.). Prin continuitate înțelegem drumul parcurs de portul popular născut pe străvechea vatră a civilizației
dace, până în zilele noastre. Prin unitate trebuie să înțelegem acele trăsături, acele aspecte esențiale care se văd
în portul românesc din întreaga țară.”. (Aurelia Doagă, în Ii și cămăși românești).
Încheiem prezentarea vectorului de forță al expoziției realizate de Cristian Silviu Mirescu și Gabriel
Vlăduț prin a cita judecata de valoare a acad. Mircea Malița, diplomat și matematician, profesor universitar
și eseist, director al Bibliotecii Academiei Române în anii 1950-1955, adjunct al ministrului de Externe (1962-
1970), ministru al Învățământului (1970-1972), ambasador la ONU și Geneva, apoi în SUA (1981-1985):
„Costumul românesc este un monument în sensul propriu al cuvântului. El NU stă în căsuța
sociologică sau etnografică a îmbrăcămintei, ci în linie cu piramidele egiptene, cu catedralele franceze și
cu digurile Olandei. El are acest drept pentru că este o probă adusă la maturitatea existenței unei civilizații
închegate. El este una din mărturiile vizibile și tangibile ale civilizației satului de pe pământul nostru.
Costumul românesc ne scoate din domeniul artei și ne duce în acela al istoriei. Pentru mine el NU se
asociază cu hora satului, cu cimiliturile și cu poveștile populare; el rimează cu perfecta și armonioasa așezare
a comunității libere, care a știut să străbată toate intemperiile istoriei prin neîntrecutul său sistem de autoghidare
și adaptare.”.
Am extras citatul de mai înainte din volumul România - Din tezaurul portului popular tradițional,
publicat de Mircea Malița, în 1977, la Editura Sport-Turism din București, în versiune română și, separat, în
engleză.
Deși a fost doar 32 de luni ministrul al Educației și Învățământului (februarie 1970 - octombrie 1972),
Mircea Malița a izbutit câteva acțiuni de pionierat în învățământul nostru, prin promovarea informaticii și a
studiului limbilor străine occidentale, prin introducerea conceptului de management și inițierea altor demersuri
reformatoare, cu adevărat vizionare.
***
Cea de-a doua expoziție înscrisă sub genericul „Bănia și Marea Unirea” s-a intitulat „Edificii martori
tăcuți ai istoriei”. Rod al colaborării dintre Cristian Silviu Mirescu și Cristian Floriganță, reunind 22
postere având ca subiect clădiri craiovene înscrise în Lista Națională a Monumentelor Istorice. Se cuvine să
precizez că, în lista menționată, județul Dolj este înregistrat cu 697 obiective, majoritatea fiind în Craiova.
In integrum, toată zona centrului istoric al Cetății Băniei este protejată prin Legea patrimoniului național
construit, constituind rezervație de arhitectură – restaurată, în anii din urmă, grație inițiativei și demersurilor
ferme ale ex-primarului Lia Olguța Vasilescu, echivalente cu o Renaștere a chipului urbanistic al frumoasei
noastre metropole.
Posterele din expoziție au pus într-un inspirat dialog, cu valențe artistice indiscutabile, fotografiile
originale realizate de Cristian Floriganță celor 22 de clădiri monumentale pe care le-a ales din totalul de peste
400, câte există în Craiova.
Despre fotografia artistică ne place să afirmăm că ea este echivalentă cu arta de a scrie cu lumină.
Imaginile pe care Cristian Floriganță ni le-a dăruit, cu generozitate, inspirație și pasiune, denotă faptul
că el a privit cu înfrigurare aceste clădiri și a meditat, în multe ore din zi și din noapte, în anotimpuri diverse,
asupra unghiului cel mai expresiv din care să fotografieze edificiile identitare ale Băniei.
Întrutotul originale, fotografiile sale pot fi considerate veritabile poeme ale luminii, în rezonanță cu
vestitul volum liric de debut al lui Lucian Blaga intitulat chiar așa: Poemele luminii, dar și cu acela de
aforisme, al aceluiași poet-filosof din Lancrăm – Pietre pentru templul meu.
Pornind de la aceeași dragoste neostoită pentru orașul natal – matrice a formării viitoarei sale
personalități, din anii copilăriei, adolescenței și primei maturități -, Cristian Silviu Mirescu oferă, fiecăreia
dintre fotografiile realizate de Cristian Floriganță, câte două replici, la fel de inspirate. Re-creează, altfel
spus, fotografia artistică a lui Cristian Floriganță, o dată în tehnica Digital Art, imitând o schiță, o lucrare de
grafică în peniță, iar a doua oară - în Tehnica Acuarelă.
Demnă de toată lauda este realitatea că, finalmente, aceste trei imagini intră în dialog și în armonie,
consună/ rezonează în vibrații cromatice din registre acustic-vizuale diferite, în altă clasă de octave. Așadar,
cele trei imagini, din fiecare poster, nu dau absolut deloc impresia că sunt redundante. Dimpotrivă, ele sunt
complementare, respiră într-o firească și proaspătă libertate.
Asupra privitorului ele pot avea impactul unei lovituri frontale de tăria Buzduganului cu trei peceți
(trei însemne heraldice de Țară Românească), din cunoscutul film artistic de lung metraj inspirat de Voievodul
primei uniri, de la 1599-1601, Mihai Viteazul, al cărui cap se hodinește la Mânăstirea Dealu, iar magnificul
său trup își doarme somnul de veci în Mânăstirea Plăviceni, în apropiere de vărsarea râului legendar Olt în
marele fluviu al Europei: Dunărea – axă culturală, comercială și militară cu valențe nebănuite.
Alături de Casa Băniei, casele Bibescu, Stoilov, Romanescu, Dianu, Barbu Drugă, Pleșia, Rusănescu,
Vernescu, Feraru, Vrăbiescu și de vila Peresutti (celebrul inginer constructor italian stabilit definitiv în
Craiova), au fost imortalizate – în expoziție – edificiile monumentale ale unor instituții publice de prim rang:
Prefectura/ Palatul Administrativ, Muzeul Olteniei, Palatul Ramuri, Colegiile naționale Carol I și Elena Cuza,
Banca Națională a României, Palatul Jean Mihail, Biserica Sfânta Treime.
***
Acesta este cadrul cultural și spiritual în care v-am întâmpinat – cu brațele, inimile și mințile deschide -
, stimate Domnule Președinte ale Academiei Române: Ioan-Aurel Pop, aici, la Craiova, vegheată de siluetele
luminoase ale atâtor făurari de Țară, creatori de cultură, știință, tehnică și tehnologie de standard mondial.
Și vă rugăm să nu uitați că Bănia a dat României patru președinți ai Academiei Române: Ludovic
Mrazec (1932-35), Constantin Rădulescu-Motru (1938-41), Ilie G. Murgulescu (1963-66), Radu P.
Voinea (1984-90), iar în Rotonda Colegiului Național Carol I vă întâmpină portretele câtorva zeci dintre cei
50 de iluștri absolvenți ai săi care au ajuns academicieni: Gogu Constantinescu, Simion Stoilow, Nicolae
Titulescu, Gheorghe Țițeica…
Vă mulțumim și vă strângem mâna bărbătește, întru renașterea României indivizibile și libere,
independente și suverane.
Provocarea paleocreștină
de la Gura-Văii, Mehedinți
Stancu-Ștefan Răchițan
Piramida liturgică (Muntele sacru) cu platoul sacerdotal

de la PORȚILE DE FIER -Gura-Văii –Mehedinți
Locația să se află în imediata apropiere a localității Gura-Văii, cartier al Municipiului Drobeta Turnu-
Severin. Este poziționat în Parcul Național Porțile de Fier spre limita estică a acestuia.
Imagine panoramică spre Dunăre de pe platoul sacerdotal, cuprinzând toată zona milenară încărcată de
istorie ce este înmagazinată și în structurile de stâncă megalitică din apropiere.
Localizare: -Se află în dreptul Km 351+100m pe DE 70(DN6) –București –Timișoara, la cca 500m-
nord.
Ca reper, când se trece pe DE70, în dreptul Hidrocentralei Porțile de Fier I, se află stânca megalitică
MOȘUL, de cca 8-10.000 ani vechime. Pe sub această stâncă trece linia ferată printr-un tunel botezat Tunelul
Moșul. Spre nord de stânca megalitică MOȘUL la cca. 500m se află Piramida Sacră cu al său Platou sacerdotal
–Pe acelaș meridian se află: de la Nord la Sud; -Muntele sacru-Moșul și SHN Porțile de FierI
(întâmplare,destin?!)
Localizarea, ce a fost făcută pentru a ușura percepția poziției acestui obiectiv milenar. De ce
multimilenar? Pentru că despre aceste locuri fac referire atât legendele grecești cât și cele locale pe de o parte.
De asemenea s-au făcut cercetări de eminenți istorici precum Nicolae Densușianu în a sa carte epocală – Dacia
preistorică. Dr,C.Bărbulescu-Vîrciorova, Dorin Bălteanu-Herculane Arc peste timp, Cezar Boliac etc.
Această prezentare se dorește o provocare, o ipoteză de lucru, trecută prin filtrul și realitatea din teren
al unui novice în știința istoriei dar un împătimit de ea. Din copilărie am crescut la umbra ruinelor castrului
Drubeta, al hologramei din vise, a podului lui Apolodor din Damasc, (ale căror ruine erau locul nostru de
joacă) și de ce nu al precursorilor geto-daci.. cu ruine dezvelite de așezare civilă în fața casei completat cu
străjerii megalitici –Moșu, Ogrănic- de la Gura-Văii alături de mine, din satul bunicului meu.
a.) Configurația la 2018 a Platoului sacerdotal sau ,,Platoul paleocreștin”, din Dealul lui Sân Petru
A Fotografiile reprezintă: 1.)-accesul pe Muntele sacru (piramida sacerdotală), spre Platoul paleocreștin
2.)-amplasarea celor două cruci din piatră 3.)- reprezintă detaliu al crucii ridicată în 1943 în memoria
eroilor din cel de al doilea Război Mondial. Crucea a fost ridicată prin subscripție publică la 1943 de
locuitorii a 5 localități: Schela Cladovei, Breznița, Jidoștița, Vârciorova și Gura-Văii. Acest lucru
amintește că în memoria locului, dealul creștin al Cuviosului Sân Petru, loc de pelerinaj și comuniune cu
divinitatea a fost permanent dealungul timpului. Descrierea amănunțită a fost făcută de mine în cartea
,,GURA-VĂII milenii de istorie și civilizație.” -vedere dinspre est-
B. Platoul paleocreștin complectat cu Monumentul centenar dedicat împlinirii a 100 de ani de la Marea
Unire de la 1918 - Dezvelit la 17.Noiembrie 2018.-vedere dinspre vest-
Să începem descrierea cronologic: de la percepția de Munte sacru din paleolictic (piramidă liturgică) –
de la Zeul Saturn- la perioada geto-dacă cu religie monoteistă a lui Zamolxes- și se finalizează cu perioada
de creștinism timpuriu din vremea Cuviosului Sân Petru. Sân Petru ar fi fost un pustnic creștin local, într-o
primă variantă. A doua variantă ar fi că însuși Sfântul Petru, care în perioada anilor 64-70 D Hr alături de
fratele său SF. apostolul Andrei, ar fi trecut prin aceste locuri. Sfântu Petru a trecut pe aici în peregrinările
făcute pe teritoriul Daciei, în drumul lui spre Roma. (teorie a Prof . Mateescu Ioan în cartea RĂDĂCINI
ISTORICE ).
b.) Porțile de Fier denumire alături de cataractele Dunării

După prezentarea locației și a dovezilor creștine de pe platou, vom trece la explicarea denumirii Porțile
de Fier, a rolul ei și influența cataractelor de aici în viața localnicilor, a navigației și destinului acestei zone.
Aceste cataracte au dispărut, prin inundarea lor în 1969, fiind inglobate în lacul artificial al S.H.N.Porțile de
Fier I.
Porțile de Fier, loc de încleștare naturală cu reverberație asupra oamenilor dată de grandoarea de energie
descătușată în vâltoare de apă aducătoare de groază dar și viață, alături de duruitul asurzitor al apei printre
pietrele catarectelor, a fost element complementar al evenimentelor liturgice. Acea imagine de ansamblu cu
acest zgomot care infiora aflată în conjunctura incantațiilor religioase de pe această piramidă liturgică cu al
său platou sacerdota încheie tabloul deosebit al locului.
Porțile de Fier este un loc cu puternice rezonanțedin trecut și valențe prezente deosebite acum. A fost
cunoscut și recunoscut de toți ce locuisc pe cele două maluri ale Dunării, precum și față de toți ce au trecut
pe aici sau au ocupat vremelnic aceste locuri având aceeași denumire conformă cu limba ce o vorbeau.
-Donje Djerdap în sârbă, Porta Ferea în latină, Vaskapu în maghiară, Demir-kapi în turcă reprezentând
toate Porțile de Fier; o barieră de stânci unde apa se prăvale și vuiește, punând la încercare navigatorii
dealungul veacurilor. Cataractele faceau navigația aproape imposibilă fiind tot timpul o provocare, o întrecere
cu natura, ce nu de multe ori își primejduiau viața de a o străbate –mai lesne –acest coridor de apă foarte
periculos..
c.) Legende și concluzii la Porțile de Fier

Aceste legende vin în sprijinul marcării zonei Porților de Fier, ca bastion de referință cultural și de
civilizație pentru lumea antică elenistică și regională. Legendele, la fel ca proverbele și zicătorile(ce sunt
adunate acum parțial în zeci de cărți), sunt memoria nescrisă a poporului nostru, care prin viu grai a transmis
experiența de viață și fapte urmașilor să o ducă mai departe in veacuri. Ca dovadă au străpuns negura anilor
aducând-o până la noi. Să faceți să nu fie uitate..
Prezentarea lui Densușianu, ca rezultat al studiilor deosebite din cărțile latine, grecești și germane au
dus la teoria ce stă la rădăcina structurilor megalitice de aici: Moșul, Babele, Scaunul lui Zamolxes. Despre
Zeul- Moș, sau Moșul urmatoarele:(copie după cartea originală în transcriere digital Dacia Preistorică)
“-Ca Zeü al ceriului si al înălțimilor Saturn zeu Zcul-Moș, al Dacici, îsï avea aici altarele, simulacrele
si sacrificiele sale anuale prin munți.
La punctul cel mai important din catena sudică a Carpaților, lângă Porțile-de-fier, pe coasta ce se
numește acum a Sfântul Cuvios -Petru, călătoriul mai observă astăzii bustul unei figuri umane, de o mărime
uriașă, tăiat în stâncă, de mâna omului preistoric.
Am văzut si am ecsaminat însumi din apropiere, în vara anului 1899 aceasta presenta umană de pe
acest frumos si important promontoriu al Dunării. Din ori-ce parte privită această figură, ea ne înfățieză
chipul unui om misterios cu cojocul în spate și avénd o atitudine ca și când se ar urca pe déal in sus.
Legendele poporale numesc acestă figură megalitică-«Moș», i se spun tot-o-dată, și alături <Babe.
Cam de mult ecsistat aci o g r u pă d e 9 chipuri umane, sculptate în stâncă, numite cu un termin
general <Babe>., clin să cred că au fost distruse în timpurile mai în urmă, pe când s-au esecutat lucrările
pentru calea națională, ce trece pe sub pólcle acestui clei către Virciorova '). t u r n u s non c o m p a r a i s
s e t, excojjitavit. lanus honor (um eius augmenta). Saturn este un deus ,in s tăt u abscondilo, un latens deus
(Virgiliu. Aen. VIII. 321. — m o x - js. în)jn tSaturn era onorat în timpurile archaice cu sacrificii umane, vi-
rorum victimis (Macrobii Sat. 1. 7), ér Geii, după cum scrie Hcrodot, trimeteau la ie-care cinci anî pe unul
dintre denii in solia la Z a l - m o x - i s în ceriu, pentru lucrurile, de cari aveau mai marc trebuință.; J-radițiune
culcsă din satul numit Gura - Văii, pe al cărui teritoriu se află acest simulacru. 156. — Simulacrul lut 7, Za
m o x i s ( Zeu l –Moș) d u p e d Ol u l numit Sîn Petru lângă Porțile - de - Fer
( K o m â n i a. jud. Mehedinți, s. Gura-Văii). După o fotografia din a. 1899.Pag 316
Această prezentare, subliniază fără echivoc, faptul că (,,își avea aici altarele din munți,,) altarul sau
platoul pelasg, devenit apoi al lui Zamolxes și ajungând în cele din urmă creștin, nu este altceva decât piramida
liturgică cu al său platou sacerdotat ce domina împrejurimilecu. Perspectivă era dată asupra cotului unde
Dunărea se răsucește spre aval după ieșirea din încleștarea munților de la “cataracte.”
Spre sfârșitul redării se merită a fi subliniat când grecii, după cum remarca Herodot, trimiteau soli la
Zamoxes în aceste sanctuare ce erau poziționate în actual deal Sân Petru din imediata apropiere a localității
Gura-Văii. Îl lăsăm în continuare pe Nicolae Densușianu în a sa carte deosebită –de căpătâi a istoriei
pelasge(Dacia preistorică) să ne prezinte în felul lui inedit de descriere și prezentare cu legăturile milenare ale
MOȘULUI megalitic ce ne protejează din stâncă și face legătura intrinsecă cu înaintașii, legendele și timpurile
ce s-au succedat de la Saturn, Zamolxis până la Cuviosul Sfânt Petru și acum la noi și pe mai departe în viitor..;
,,Acesta figură sculptată în stâncă de lângă Cataractele Dunărei", după numele Ce-l portă, după ideile i după
usurile religiose ale vechimii, ne înfățiseză unul din cele mai importante monumente preistorice ale ereî,
simulacrul lui Saturn, numit în timpurile dace Zalmox-is sé zice Zeul-Moș. Prin posițiunea sa la punctul cel
maî important al Carpaților i al Dunăreî acest simulacru se pare, că a avut în anticitate o însemnătate cu totul
particulară. El représenta divinitatea cea mare a Țereî, sub a cărei tutelă special se afla pasul Porților-de-fer,
de unde, în epoca creștină, s'a si dat apoi numele de Sfantul-Petru déluluî, pe care se ridică acest simulacru.
A fost una din instituțiunile religiose ale timpurilor pelasge, ca sanctuarele si simulacrele lui Saturn se
domineze la strimtorile munților, cari serviaü de porțî naturale ale ținuturilor. Mai esistă trei rest un rît vechi,
un templu al luî Saturn în strîmtorile munților. ') Lângă Porțile-de-fer ale Carpaților au esistat în vechime i
mai esistă i astădzî Cataractele cele periculóse ale Dunărei, acea barieră de stâncî, ce se ridică din adâncimile
albiei i produc o precipitare formidabilă a curentului și vertejurî violente. Chipul cel archaic de pe costa
déluluï, numit astădî Sfântul-Petru, în-făŃia tot-o-dată învechime divinitatea protector a corăbierilor prin
acesta strîmtore, atât de periculoasă Navigațiuniî cu vêsle i cu pânze. Înainte de deiî Olympuluî grecesc,
Saturn singur a fost acela, care domnit peste ceriu, peste pămont si peste ape. El linistcia furtunile, el calma
valurile, el apëra pe corăbierî de naufragiî i de orî-ce alte acci-dente pe ape. Etatea acestuî monument, o-dată
atât de religios, de la Porțile-de-fer .
C. Imagini cu Piramida sacră sau Muntele Sacru-“Dealul lui Sân Petru” (sau „Piramida
paleocreștină” botezată de mine) Configurația de piramidă este susținută de măsurători în plan ale fotografiei
care dau valori mai mici de 45 de grade ale înclinației fețelor. Sunt confirmate de măsurătorile topometrice din
teren +calcule, schiță, fotografii, legende etc
Aceste imagini m-au determinat în măsurătorile și calculele făcute de mine, din jurul acestui Deal sacru,
păstrat în conștiința oamenilor și toponimia locului ca Dealul lui Sân Petru. Din existența piramidei cu cele
trei trepte, (cea din mijloc a 2 a, se poate distinge ușor în imagini), iar cea dea 3a ca platou sacerdotal; fie el
,,păgân,, de pe vremea pelasgă când era divinizat Saturn sau zeului Moș, sau din perioada geto-dacă tributară
credinței monoteiste în Zamolxes unde se oficiau ritualuri liturgice. Devenit creștin din vremea Cuviosului
Sân Petru, când a devenit loc de reculegere și comunicare cu Dumnezeu. Aci, pe aceste trepte în vremurile
apropiate, de care-și aduc aminte bătrânii; după oficierea
slujbelor religioase pentru cei morți se întindeau pe
ștergare albe cu împărțiturile care după oficierea slujbei
de pomenire erau împărțite pe aceste trepte, oamenilor,
ca pomenire pentru cei plecați. Dimensiuni încă bine
conturate ale ,,piramidei,, care mi s-a devoalat prin
imagini și realități din teren completate cu legende care
te pun pe gânduri și care, m-au determinat să fac câteva măsurători directe și aproximative, cu metru și ruleta
în perioada 2016-2017. În perioada amintită, am început personal ca membru al Asociației Răchitan G-V.,
reabilitarea crucilor de pe Dealu lui Săn Petru aflate în diferite faze de degradare. În cartea; „Gura-Văii milenii
de istorie și civilizație”, am descris pe larg lucrările de reabilitare a ansamblului religios –respectiv cele două
cruci existente pe platoul dealului lui Sân Petru cu colaboratori și aport personal direct și specializat. Prezența
mea tot mai des pe acest platou m-a determinat în canalizarea eforturilor de aflare pe cât posibil a esenței
acestui deal, cu forma lui bizară... Aflarea secretului configurației, al originii structurale a dealului. la nivelul
meu am fost convins să aprofundez căutarea. Stimulat și de izvoarele istorice precum ,,Dacia preistorică,, ale
marelui istoric Nicolae Densușianu, în capitolul dedicat de peregrinările și observațiile fundamentat
documentate și explorate la 1899 la Porțile de Fier.
Am constatat următoarele: alinierea pe direcția nord-sud nu este întâmplătoare dintre stânca megalitică
Moșul și structura piramidală artificială ce se configura ca imagine de la distanță medie și apropiată. Curios
este faptul că dealungul atâtor veacuri, că o asemenea culme de deal este lipsită de vegetație arboricolă, chiar
dacă se află înconjurată de pădure, acest aspect este izbitor de la 3-4 km distanță. A fost voit amenajat
sanctuarul liturgic pe această culme de deal stâncos, unde dealungul timpului vegetația arboricolă sălbatică, nu
a putut altera configurația ei milenară de ,,piramidă” pe o structură aproape compactă de stâncă. Parcurgând
cu piciorul treptele de care pomeneau locuitorii din Gura-Văii (bunicul s-a născut la 1866 în acestă localitate,
la acea vreme fiind clasificat ca și cătun) am observat o cvasi continuitate a acestor trepte pe perimetrul
piramidei, păstrând cam aceeași lățime de 3,5-4 m, în unele locuri fiind mai mică sau dispărând din cauza
alunecării de teren (pietre și pământ antrenate de intemperii-ploi, îngheț-dezgheț etc)
d.) Dimensiuni ale Piramidei sacre de la Porțile de Fier (localitatea Gura-Văii )

După măsurătorile primare cu ruleta am ajuns la concluzia că mă aflam pe o coamă de deal stâncoasă
cu o formă geometrică cunoscută. Această coamă stâncoasă are forma de trunchi de piramidă.
Concluzia mea, este susținută și de imaginile asupra Dealului sacru în diferite anotimpuri, ce le-ți
vizualizat anterior, observându-se o înclinare regulată a laturilor coamei. Aceste determinări au fost confirmate
și de masurătorile inițiale și întărite de cele finale.
După calculele primare, pentru certificarea acestei ,,descoperiri,, am cerut ajutorul prietenului meu Emil
Sopota inginer geodez, făcând măsurători mai specializate în coordonate pe zonele de relief sugerate de mine,
în 2017..
Mi s-a confirmat ipoteza, cu valori mai precise date de acuratețea măsurătorilor cu aparatură specializată.
Astfel este creionată clar cu cote precise
schița cadru a trunchiului de piramidă din -
Dealul lui Sân Petru. Valorile sunt aproxi-
mative, nefiind valori de structură finită
având eroare dată de denivelările existente
datorate degradării iremediabile făcută de
natură și poate în unele locuri și de om.
(Exemplu: la 1943 scrie pe o cruce că a fost
ridicată alături de alte două. Cele două cruci
aveau vechimi estimate la sute de ani. Din
păcate de cca. 20 de ani, cea mai veche
estimată la 400 de ani, a dispărut...)
De fapt este o piramidă patrulateră cu
cele două laturi opuse egale și toate cu
aceeași înclinație. Practic construcția reală
este un trunchi de piramidă, în 3 trepte.
-Structura trunchiului de piramidă este
geografic orientată cu fețele spre cele 4
puncte cardinale. Laturile cele mari sunt pe
direcția Est-Vest iar cele mici pe direcția
Nord-Sud.
Vă prezint dimensiunile măsurate și
calculate, pe fiecare în parte omițând
intenționat punerea pe schiță pentru a nu o
încărca și a o face mai greu de interpretat..
-Înălțimea totală piramidei a reieșit din calculele de mine ar fi H=20 m

-Distanța dintre tepte este constantă de 8m (dintre TrI și TrII egală cu distanța dintre Tr II și Tr III ) -
platforma sacerdotală la origine, denumită în această lucrare ca platou ar fi avut aceeași formă de patrulater,
dar din cauza degradării de milenii are o formă ovală de 11,5m x 8,5m.
Dimensiuni date de masurători și calcule;
-Dimensiuni Trapta I-lungime pe latura E-V -100m, lungime pe latura N-S- 50m
-Dimensiuni Trapta II-lungime pe latura E-V-60m, lungime pe latura N-S 30m
-Dimensiune Trapta III (platou) lungime 11,5, lățime 8,5m
-Înclinarea celor 4 fețe ale piramidei reiese din calcule geometrice - unghiul ALFA din desen-de 39 grade -
Înclinarea celor 4 muchii ale trunchiului de Piramidă este-unghiul BETA din desen- de 22 grade.
e.) Rolul platoului pelasg , în fapte și scrieri contemporane

Valoarea deosebit de importantă a zonei Porților de Fier de pe Dunăre, a fost remarcată și subliniată de
multe personalități europeene pe care-mi permit să le citez. Astfel vin direct și indirect în susținerea teoretică
și practică a celor enunțate până acum.
1.) Diplomatul francez – prințul Talleyrand remarca: „Centrul de gravitate al lumii nu este nici pe Elba
nici pe Adige, este jos la baza frontierelor Europei pe Dunăre “
2.) Importanța mondială nouă față de studiile despre traci și daci a fost formulată de Profesor Dr. Maria-
Luminița Rolle de la Universitatea din Edinburg-Academic Consultant la European Mythollgy astfel: “În
1996 când am fost la București pentru a face cercetări în mitologia tracică la Academia Română, spre uimirea
mea , mi s-a pus întrebarea de ce mă interesează tracii și dacii, când aceștia erau subiectul de predilecție a
lui Ceaușescu, fapt pentru care trebuie acum total ignorat. La rândul meu mă întreb ce contează 50 de ani de
comunism în comparație cu cele 9 milenii de istorie românească? “
Ne putem și noi întreba, chiar și după 30 de ani,mâine poimâine, ce așteptăm, să vrem să ne descoperim
trecutul nostru de milenii de alți binevoitori și să ne facă treaba noastră? Acest trecut ce este în pământ și pe
pământ, pe care călcăm cu ignoranță voită și nedisimulată, așteptând să ne tragă de picior arătându-ne astfel
adevăratele origini și modul de al valorifica în folosul nostru?!! Trecut al originilor noastre și nu numai!!
Uitarea e dată să zboare, precum colbul dus de vânt sau este vremea redeșteptării originilor noastre , a
originilor europeene cum spunea renumitul arheolog și istoric Marco Merlini.
Deci, între comunitatea Schela Cladovei datată de istoricii englezi cu vechime de 6500 de ani și cea de
la Lepenskey Vir cu vechime 5500 de ani se află Gura-Văii. Aici se află o piramidă sacră de 20 metri înălțime,
cu avantajul de avea alături structuri megalitice impresionante precum: Moșul, Babele, Piatra Ogranicului,
Coloanele lui Hercule care sigur împreună realizau Sanctuarul pelasg al lui Saturn și apoi al lui Zamolxes.
Nu este o întâmplare preistorică, nu este un exercițiu de imaginație, nu este o punere în scenă, ci trebuie
privit cu realism, cu deschidere, cu critică dar și cu înțelegere pentru noutățile vechi, care le-am scăpat voit sau
nu, dar ne dă mult de gândit în viitor. Este o prezentare și cine se încumetă să vină la Gura-Văii să vadă
realitatea, să o întoarcă pe toate fețele, cu 2- cu 5 cu 100 de specialiști și diletanți ca să ne unim forțele să
facem mai mult pentru istorie, pentru civilizația veche pentru adevăr și viitor... Cine nu-și cunoște trecutul,
nu are viitor! Susținea cu tărie și Grigore Vieru. Nu numai istoricii consacrați din apus, sunt revoluționari
în gândirea istorică cu noile dovezi pe față, de la Tărtăria, Schela Cladovei , marturii arheologice de 9500ani,
ce au deschis cutia pandorei pentru originile civilizației noastre și nouă ca urmași ai lor, dar și precursori ai
civilizației europeene, dar sunt mulți istorici români doritori de pragmatism și realism. Ca dovadă, reiau harta
Civilizației danubiene promovadă de istoricul Marco Merlini, cel de al 3 lea reprezentant străin pe care-l
citez aici astfel: Renumitul istoric profesor și arheolog italian Marco Merlini, cu o impresionantă carte de
vizita: Director executiv al institutelor de cercetare InnovaNet și EURO INNOVANET, director general al
“Proiectului de cunoștințe Preistorice” din Roma, Italia, coordonator al M.U.S.E.U.M. – Rețeaua de muzee
arheologice, istorice si preistorice din capitalele europene –, director de comunicare al Institutului de
Arheomitologie din Roma și autor al “La scrittura è nata în Europa” – 2004. Cartea “Scrisul s-a născut în
Europa?” (La scrittura è natta in Europa?) de Marco Merlini a apărut la editura Avverbi, Roma, în 2004, ca
rezultat și al studiilor din Romania. Marco Merlini este persoana care a contribuit la datarea Tăblițelor
de la Tărtăria, de o vechime impresionantă, ce o depășește pe cea sumeriană , respective cca. 7.300 ani.
Marco Merlini la 2004:”Valea Dunării este loc de început, de spiritualitate și trăire, pentru oamenii
locului al Culturii și Civilizației Danubiene”. Se observă pe harta Civilizației Danubiene, că zona Porților de
Fier , aflat la cele 4 coturi ale Dunării, ușor de identificat pe hartă, se află aproape de centru de răspândire a
acestei civilizații. Noi am rămas cam aceiași ca structură și limbă, dar o parte din cei din jurul nostru sau
schimbat mereu. Dar continuatori ai acestei civilizații au fost și au rămas pe mai departe,vlahii din valea
timocului, macedonoromâni, megleni pe care nu trebuie să-i uităm ci să-i sprijinim ca pe niște frați urgisiți de
soartă pe la uși străine, nerecunoscuți ca români de guvernele respective și nici de ONU ca minoritate de
români. Închei, cu imaginea parțială a Muntelui sacru, din perioada pelasgă a divinizării lui Saturn, sau
în epoca geto-dacă-scaunul lui Zamolxes, în coordonate stereo după curbele de nivel, care arată o
completare sinoptică, realistă a imaginii alăturate, ce scoate în evidență treptele și forma de piramidă
enunțată și dovedită ca redescoperită.
(se pot vedea hașurate cu negru; platoul în mijloc și cele două trepte )
Autor, Ing. Stancu Ștefan Răchitan Martie 2019
Schela Cladovei (dovezi arheologice realizate prin grija Arheoloogului Vasile Boroneanț
din 2006 și 2016-2017 sunt marturiile unei culturi de cca. 9-10.000 ani completate cu Insula
Golu-Banului –Gura-Văii- ce nu întâmplător are renumitele stânci megalitice
și Scaunul lui Zamolxes….!!!
Monumentul Centenar dedicat

Marii Uniri de la 1918-dezvelit la
17.11.2018-
Monumentul Centenar-17.11.2018
Cruce de la 1943 pentru memoria
eroilor
Stânca megalitică MOȘUL-2019 la .......120 de ani.....distanță față de 1899
-Cum poate interveni omul în mod distructiv afectând iremediabil dovezi de cultură de valoare
inestimabilă......!!!???
PIATRA OGRĂNICULUI cca.3.500 ani vechime

MONUMENT CENTENAR RIDICAT PE DEALUL LUI SÂN PETRU DIN GURA-VĂII MEHEDINȚI
DEDICAT MARII UNIRI DE LA 1918

DEZVELIREA S-A FĂCUT PE 17 NOIEMBRIE 2018
MONUMENTUL S-A FĂCUT PRIN SUBSCRIPTIE PUBLICĂ ȘI OSTENEALĂ

17 Noiembrie 2018 rămâne o zi memorabilă cu ocazia dezvelirii monumentului centenar dedicat Marii Uniri de la
1918 de pe dealul lui Sân Petru din Gura-Văii Mehedinți. S-a ridicat cum este tradiția locului , prin subscripție publică
și osteneala oamenilor ce au transportat și l-au montat în acest loc , Platoul paleocrestin este plin de istorie
milenară dar și de credință creștinească și de atașament față de valorile acestor locuri.
Doamne ajută! Stancu-Ștefan Răchitan
De la daci la meşterul Manole

Paralele și coincidențe
Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda
În cele ce urmează, vom încerca să schiţăm câteva trăsături comune dacului zalmoxian, ciobanului
mioritic şi meşterului de pe Argeş, cu privire la realitatea, sensul ontologic şi valoric al morţii umane în context
cosmologic.
Desfăşurâdu-şi viaţa într-un mediu geografic comun, fără a exagera rolul acestuia, având înrudiri
spirituale şi naturale evidente, cei trei eroi reflectă o unitate plenară de gândire şi simţire, imposibilă în cazul
unei nestatornicii, unei necontinuităţi istorico-sociale şi genetice prin veacuri. Omul rupe, în sens prometeic,
legăturile mitologice care-i condiţionau existenţa, îngrădindu-i libertatea de voinţă şi de acţiune. Pentru prima
dată dacul zalmoxian, reprezintă ceva în universul cosmic, pentru prima dată, aproape la nivel de egalitate,
omul colaborează cu divinitatea. Moartea devine o metamorfoză în planul ontologic existenţial al entităţii
umane. Fiinţa umană nu poate fi nimicită, în versiunea dacului, ea deţine acel fascinant „non posse mori”,
moartea însăşi devine sensul vieţii, Marea Trecere, Marele Drum. Nu este o dispariţie, o trecere din fiinţă în
nefiinţă fiind o nouă realitate în planul existenţial. Dacul nu se îngrozeşte de moarte, asemenea păstorului şi
meşterului, dar nici nu caută un refugiu în moarte, ci acest fenomen, firesc şi inevitabil, capătă o valoare în
momentul în care s-a ajuns la el ca jertfă închinată unui ideal superior, ca sacrificiu suprem, pus în slujba
societăţii, poporului, creaţiei.
În toate trei ipostazele, este vorba de o moarte violentă, fie că e vorba de „trimiterea” alesului, eroului,
ca mesager al neamului la Zalmoxe, fie că e vorba de crima asupra păstorului, fie că e vorba de jertfirea soţiei
lui Manole. Aparent motivaţiile acestor morţi sunt diferite, dar în realitate ele dovedesc o concepţie comună
despre moarte. În toate trei există credinţa existenţei sufletului, ca o parte spirituală a fiinţei umane. În toate
trei există convingerea că moartea nu este o nimicire a fiinţei, o dispariţie a ei în neant, ci doar o poartă de
trecere dintr-o lume în altă lume, din planul existenţei materiale în cel al vieţii spirituale, altfel spus, însuşindu-
ne limbajul basmelor, este o trecere dintr-o lume-n altă lume, de pe un tărâm pe alt tărâm, o trecere în lumea
tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte. Considerăm Mioriţa mult mai veche decât Meşterul Manole,
întrucât păstoritul este ocupaţia ancestrală a dacilor şi românilor, pe când construirea Mânăstirii Argeşului este
legată de veacul al XIV-lea. Este adevărat că motivul jertfei la temelia construcţiilor este mult mai vechi, poate
chiar indo-european, cu largă răspândire în spaţiul sud-est european.
Eroul zalmoxian acceptă moartea cu bucurie. El este ales după criterii foarte severe de către comunitate.
Timp de un an întreg înainte de momentul jertfirii sale este minuţios pregătit sub multiple forme. El va fi
mesagerul, trimisul, „ministrul de externe” al neamului dacilor în lumea de dincolo, la creatorul şi diriguitorul
universului. Alegerea lui dintre toţi tinerii neamului este o cinste extraordinară şi el se pregăteşte de-a lungul
întregii sale copilării şi adolescenţe. El trebuia să fie cel mai curat, cel mai pur, pentru a fi primit la Zalmoxe.
Se ştie că dacă alegerea nu era reuşită şi eroul nu murea imediat la aruncarea în suliţe, el, - dacă mai scăpa cu
viaţă -, părinţii, fraţii şi toate neamurile lui erau stigmatizate pentru tot restul vieţii. Erau socotiţi cu toţii
blestemaţi, păcătoşi, impuri, urâţi de divinitate. Aşadar, moartea devenea pentru erou o aspiraţie, un ideal încă
din anii copilăriei. La moartea de erou se ajungea prin multă trudă şi prin multe privaţiuni menite să purifice.
Starea morală, comportamentul eroului era criteriul de bază în alegerea lui de către oameni; puritatea sufletului
şi credinţa în divinitate erau criteriile după care divinitatea primea sau respingea jertfa. Iată că moartea devenea
motivaţie a comportamentului moral şi al credinţei. Moartea era, într-adevăr, violentă pentru noi cei de azi,
care judecăm lucrurile în contextul mentalităţii omului din secolul XXI, dar atunci ea era o formă de a nimici
trupul, „colivia” sufletului, care-l ţinea pe acesta încorsetat în materie. Se ştie că dacii plângeau la naşterea
unui copil, gândindu-se la suferinţele şi necazurile ce acesta avea să le suporte în timpul vieţii pământeşti şi se
veseleau la moartea cuiva, fiindcă acela scăpase de supliciul vieţii, îşi elibera sufletul, care se întorcea în patria
lui adevărată, patria spirituală. Aşadar, ni se pare nouă celor de azi moartea eroului zalmoxian o flagrantă
nedreptate, o crimă abominabilă săvârşită asupra unui om nevinovat, dar, în mentalitatea dacilor era jertfa
supremă, posibilitatea de comunicare cu divinitatea. Prin moarte, eroul zalmoxian primea aureola sfinţeniei şi
era pomenit de urmaşi multă vreme în urmă, iar rudele sale erau cinstite de comunitate.
Eroul zalmoxian nu primea moartea ca pe o pedeapsă, ci ca pe o răsplată a curăţeniei lui spirituale şi a
cuminţeniei sale. Misiunea lui adevărată începea abia după moarte. El primea în timpul ultimului an de viaţă
toate mesajele pe care i le încredinţau regele, mai marele sacerdoţilor, oamenii de rând către divinitate. Misiunea
lui nu era uşoară. El trebuia să ajungă la divinitate, să-i câştige bunăvoinţa pentru el însuşi, pentru popor în
general şi pentru fiecare în special. El trebuia să câştige atâta încredere în faţa lui Zalmoxe, încât rugăciunea
lui să fie ascultată şi cererile celorlalţi să fie împlinite. Misiunea lui am putea-o asemăna eu cea a unui sfânt
din lumea creştină, care duce rugăciunile noastre la Dumnezeu şi se roagă pentru noi.
Drama păstorului mioritic, fie că este redată sub formă de baladă, de colindă, de cântec liric, sau de
bocet, este oarecum diferită de a eroului zalmoxian. Şi păstorul acceptă jertfa, deşi oarecum condiţionat, dacă
e să luăm de bază varianta baladei redată de Vasile Alecsandri. El este conştient că duşmanii îi pot ucide trupul,
dar nu-i vor putea ucide sufletul. Ca şi la eroul zalmoxian, sufletul îşi continuă existenţa, dar el înmagazinează
întregul bagaj de cunoştinţe, abilităţi artistice, sentimente, aspiraţii. Trupul este parte a fiinţei, dar nu esenţa ei.
Sufletul este „eul” propriu-zis al persoanei, sufletul ne individualizează şi ne eternizează în timp şi spaţiu.
Dragostea de oi, de cântec, de părinţi, de natură sunt atribute ale sufletului şi ele se păstrează cu mai multă
intensitate şi dincolo de moarte. Trupul este mijlocul de comunicare dintre lumea spirituală şi cea materială.
Prin trup omul este în mijlocul naturii, „pe un picior de rai”, colaborează cu ea direct; prin moarte, sufletul se
desprinde de trup, îşi păstrează identitatea, dar caută alte mijloace de comunicare cu natura materială şi factorii
ei. În fluier nu va mai sufla gura, ci vântul, dar cântecul va fi acelaşi, oile-l vor auzi şi vor recunoaşte prin el
glasul păstorului. Pentru a comunica mamei vestea morţii, păstorul recurge la simboluri, la cifruri numai de ei
cunoscute, recrutate din lumea mitului, fantasticului şi poeziei. La fel ca eroul zalmoxian, păstorul primeşte
moartea cu seninătate. Aici poate intui o diferenţiere: la eroul zalmoxian moartea este o aspiraţie pentru el şi o
necesitate pentru comunitate; la păstorul mioritic, moartea este o fatalitate, un dat al sorţii. Eroul zalmoxian
poate evita moartea, înrăutăţindu-şi comportamentul pentru a fi eliminat din competiţie sau pur şi simplu refuzând
martiriul. Păstorul mioritic poate evita moartea prin luptă. Informaţia ce-i parvine prin oaia năzdrăvană ne
demonstrează că destinul nu este implacabil, nimicitor. Păstorul are posibilitatea să-şi ia măsurile cuvenite ca să
evite moartea: fie fugind sau ascunzându-se din faţa urmăritorilor, fie acceptând lupta, în urma căreia nu era
sigur dacă lucrurile se împlineau întocmai după cum plănuiseră ucigaşii. Au fost cercetători ai Mioriţei, care
au analizat balada ca pe un simplu reportaj al unei crime oarecare, deşi ea implică dimensiuni mult mai ample
şi profunde.
Eroul zalmoxian era pur, fecior, necăsătorit. La fel este şi păstorul mioritic. Pentru amândoi moartea
devine o adevărată mireasă. La cel dintâi la nuntă participă comunitatea cu bucuria şi petrecerea ce se încinge
după jertfă, de bucurie că Zalmoxe le-a primit mesagerul şi le va împlini cererile. În Mioriţa la nuntă participă
elementele naturale, pământene şi cosmice. În amândouă ipostazele omul capătă el însuşi dimensiuni cosmice
existenţa biologică pe pământ. Prin suflet, omul intră în comuniune cu divinitatea şi cu cosmosul, visul şi
idealul lui se proiectează dincolo de existenţa efemeră, pământească.
În Meşterul Manole întâlnim o altă motivaţie a morţii. Omul moare pentru a reînvia sub forma unei
zidiri. Sufletul lui se desprinde din trup pentru a se reintegra în materia construită de om. Omul devine el însuşi
demiurg, dar nu are toate elementele de care e nevoie şi atunci împrumută ceva de care numai Dumnezeu este
capabil să creeze. Numai omul este înzestrat cu suflet spiritual şi nemuritor dintre toate vieţuitoarele pământului.
Acesta îi dă individualitate şi superioritate, prin el se face legătura între lumea spirituală şi cea materială. Omul
poate să construiască, să plămădească lucruri materiale, dar acestea sunt efemere, dacă nu au acea suflare
divină, care le însufleţeşte, le dă viaţă şi perenitate. Moartea devine sămânţa vieţii, o trecere dintr-o formă în
alta de existenţă. Şi aici avem o moarte violentă în ce o priveşte pe soţia lui Manole şi o alta care-l priveşte pe
el şi pe ceilalţi meşteri. Soţia e jertfită, dar ea e inconştientă de calitatea ei de victimă. Acceptă jocul morţii la
care o supune Manole cu nonştiinţa că e vorba de o întruchipare, de un simbol al morţii. Se bazează pe iubirea
lui Manole, care, consideră ea, nu s-ar putea lipsi de ea. Se bazează pe iubirea copilului de acasă. Ea era
necesară aici, în lumea pământeană, atât pentru Manole, cât şi pentru copil. Gândul ei nu se poate ridica mai
sus. Manole este un constructor de geniu. Pune mai presus de sentimente şi viaţa personală creaţia, arta şi pe
altarul acesteia e gata să jertfească totul, fie că e vorba de iubire, fie de viaţă. Prin artă, atât soţia, cât şi el
urmau să trăiască în veşnicie. Prin artă, Manole capătă dimensiuni demiurgice, devine asemenea Creatorului
suprem. Nu moare, ci eternizează în creaţie sufletul, iubirea şi viaţa. Şi în Meşterul Manole protagoniştii
principali, Manole şi Ana (soţia poartă mai multe nume în variantele ce se cunosc ale baladei) sunt puri, curaţi
sufleteşte, cu o viaţă morală impecabilă: Ana este mamă şi soţie adevărată, care-şi împlineşte cu sfinţenie
datoriile ce-i revin, indiferent de piedici şi de greutăţi; Manole este un om capabil, sincer, devotat, corect,
Manole nu este un asasin, ci un jertfitor. Ana nu este o victimă, ci o jertfă; cea mai pură jertfă, pe care o aduce
Manole lui Dumnezeu, pentru ca suflarea lui Dumnezeu reprezentată în sufletul Anei să se întrupeze în zidire.
Asemenea eroului zalmoxian, jertfa devine ea însăşi o rugăciune în faţa creatorului nostru pentru comunitate,
pentru existenţa pământească. Eroul zalmoxian pledează prin trecerea lui la Ziditor pentru împlinirea cererilor
comunităţii, deci pentru supravieţuirea comunităţii în lupta cu vitregiile naturii şi ale lumii; Ana este trimisă
dincolo, pentru ca sufletul ei să se elibereze de povara trupului şi să se reîntrupeze în creaţia omului, în materie.
Pentru comunitatea dacică moartea eroului este o necesitate, aşa cum este şi pentru Manole. Numai prin
moartea eroului comunitatea dacică poate obţine comunicarea cu divinitatea şi cu ajutorul acesteia pentru
supravieţuire; numai prin moartea Anei mânăstirea se va putea înălţa şi va putea supravieţui.
Ana nu protestează împotriva actului jertfirii. Ea invocă mila lui Manole pentru rostul ei de mamă pe
lume. Ea se consideră mai necesară aici pe pământ pentru a-şi creşte copilul şi-l lasă pe el să aprecieze unde
este mai important să fie prezent sufletul ei: în lume alături de el şi de copil, sau în moarte, pentru a răsări din
el viaţa mănăstirii. Manole jertfeşte pe Ana, dar în realitate jertfeşte o parte din sufletul lui, din iubirea lui. Cu
Ana, Manole moare prima dată, cu aripile de şindrilă se prăbuşeşte de pe acoperiş şi moare pentru a doua oară.
Cei doi se regăsesc în moarte, sau, mai bine-zis, în viaţa de după moarte. Iubirea era legătura dintre oameni,
care nu putea fi nimicită nici de moarte.
Cel mai important aspect al comparaţiei începute între cei trei eroi ni se pare lupta lor cu timpul şi spaţiul.
Este pentru prima dată când punem problema într-un asemenea context şi abordarea aceasta nu am întâlnit-o
în toată literatura de specialitate consultată.
Timpul şi spaţiul vor fi, ca dimensiuni ale existenţei, de-a lungul întregii vieţii a speciei umane, fronturile
asupra cărora se vor concentra toate puterile creatoare ale omului. Înfrângerea acestor doi „duşmani” va fi făcută
doar prin cunoaştere şi creaţie. Introducând Timpul şi Spaţiul în scenă, - elemente ale existenţei cosmice în
fond - deducem că natura însăşi are o anumită raţionalitate a ei, o anumită predispoziţie spre formele iniţiale,
ontologice ale existenţei sale, o puternică opoziţie faţă de nou, faţă de progres, faţă de transformări. Omul,
copilul acesta teribil, avea un destin propriu, inconfundabil cu al celorlalte vieţuitoare. El avea să cunoască, să
supună şi să transforme Natura. Momentul „uneltirii” din Mioriţa era, oare, o conştientizare a Naturii? Natura
devenea ca însăşi raţională? În mit totul e posibil.
Oaia, „mioriţa”, ca simbol al blândeţii, purităţii şi gingăşiei, apare ca animal supravieţuitor în mijlocul
naturii, condusă şi apărată de om. Mioriţa îi descoperă păstorului însuşi sensul existenţei sale. Mioara este
momentul, este „ziua” în care omul devine conştient de sine însuşi, de rosturile sale pe pământ. În acest cadru
natural virgin, „picior de rai”, Omul păşeşte pe o nouă treaptă a existenţei sale, devine „homo sapiens”. În
starea precedentă descoperirii, omul nu cunoaşte răul, contradicţiile, ura, lupta şi moartea. Mai mult, nu
cunoscuse scopul venirii sale în lume. Din acel moment, Omul intra în Istorie. Ce-i drept, nu ştim în ce măsură
episodul din Mioriţa şi cel din Meşterul Manole au fost reale, fapte istorice propriu-zise, dar jertfa eroului
zalmoxian ştim precis că a fost o realitate concretă, istorică şi că ea se repeta din patru în patru ani. Aici,
descoperirea i se făcea viitoarei jertfe prin educaţia pe care o primea în familie şi în societate, prin informaţiile
ce le primea privind tradiţiile, istoria şi religia neamului său. Societatea era „mioara”, care-i descoperea
adevărul realităţii de aici şi de dincolo. În Meşterul Manole descoperirea se face prin vis. O revelaţie onirică,
dincolo de posibilităţile normale ale omului de cunoaştere.
Premoniţia sau mesajul veneau din lumea de dincolo. Mânăstirea era „casa lui Dumnezeu” şi însăşi
divinitatea dorea să reziste şi să supravieţuiască. Divinitatea îi transmitea secretul, taina supravieţuirii, taina
prin care Manole putea învinge Timpul. Eroul zalmoxian înţelegea că prin jertfa sa ajută la supravieţuirea
neamului, comunităţii. El continua să trăiască în comunitate, în memoria colectivă ca erou; continua să trăiască
în lumea de dincolo, apropierea lui Zalmoxe, ca ambasador al comunităţii şi susţinător al doleanţelor acesteia.
Prin acesta eroul zalmoxian reuşea să învingă atât Timpul, cât şi Spaţiul. Revelaţiile ce se fac în cele trei cazuri
privesc creaţia, constituie, în ultimă instanţă, factorul dinamizator al acesteia, presupunea dezintegrarea
trupului în spaţiul matrice pentru repaus şi înălţarea sufletului spre lumea potrivită lui. Instinctul de conservare,
general uman, nu este neglijat în mit. Nu cunoaştem situaţia în cazul eroului zalmoxian din cauza informaţiilor
insuficiente de care dispunem, dar bănuim că şi el era bântuit de aceeaşi stare de teamă, cu toate că, aşa cum
am spus, îşi dorea moartea ca pe încoronarea a desăvârşirii şi sfinţeniei. În momentul revelaţiei, Păstorul şi
Manole se arată a fi ei înşişi oameni, împărtăşesc teama de moarte, de necunoscut, dar nu ca pe o angoasă, ei ca
pe un dat al sorţii, inevitabil, ca pe ceva ce trebuia să se întâmple, ca o consecinţă firească a actului creaţiei.
Revelaţia celor trei eroi vine într-un anumit timp al vieţii lor, respectiv, la vârste apropiate; primii doi în
pragul căsătoriei, cel de-al treilea proaspăt căsătorit, tatăl unui prunc de alăptat, aşadar, în jurul vârstei de 20
de ani. La această vârstă omul devine conştient de sine însuşi şi de raţiunea lucrurilor ce-l înconjoară.
Cunoscându-le, le foloseşte în vederea realizării scopurilor sale, de fapt, în lupta pentru existenţă şi
autorealizare. Dar lupta se face, în fond, tot împotriva naturii pentru a o supune. Omul foloseşte natura
împotriva Naturii, pentru a-şi realiza ţelurile.
Mioriţa îi descoperă păstorului că uciderea sa este plănuită la „apus de soare”. De fapt, în concepţia
românească, fazele zilei îşi au corespondenţe în vârstele omului: dimineaţa - copilăria, prânzul - tinereţea,
amiaza - maturitate, seara - bătrâneţea. Avea vreo legătură cu această prevestire a Mioriţei? Din momentul
revelaţiei, păstorul intra în faza de conştientizare, de raţionalitate, intra, aşa cum am spus, în Istorie şi, în mod
necesar, trebuie să lupte cu Timpul. „Uciderea” nu putea avea loc decât la vremea „bătrâneţii”, la „apus de
soare”. Să fie, oare, aceasta perspectiva tehnicizării, a culmilor progresului şi civilizaţiei? Este aceasta o voce
apocaliptică ce se adresează speciei umane?
Păstorul era conştient de lupta şi potenţialităţile sale latente, era conştient de însăşi genialitatea sa
ontologică şi tocmai de aceea privea cu seninătate revelaţia. Nu se înfricoşează, nu se agită, ei îşi face
testamentul.
Manole primeşte cu calm revelaţia, dar se înspăimântă la gândul că ar putea să piardă fiinţa cea mai
dragă, dragostea vieţii şi coautoarea creaţiei sale. Nu cunoaştem din sursele documentare existente, care era
atitudinea eroului zalmoxian în faţa apropiatei morţi, dar presupunem că era tot senină, aşa cum era atitudinea
tuturor dacilor, ştiind că moartea înseamnă atât eliberare, cât şi trecere în altă lume, reîntoarcerea la origini.
Animalele nu au noţiunea timpului şi spaţiului. Numai omul are noţiunile acestea. În măsura în care
omul conştientizează existenţa sa în contextul întregii existenţe, timpul şi spaţiul devin realităţi. Însăşi noţiunea
de „călătorie” prin viaţă, sau „drumul vieţii” implică noţiunea de timp şi spaţiu.
Păstorul, privindu-şi perspectiva nunţii cosmice, visează ingenuu şi feciorelnic. „Nunta” cu Moartea îi
răsuna şi lui ca o ultimă şansă a existenţei. „De-o fi să mor” presupunea o deosebită dârzenie în cadrul condiţiei
sale cosmice, o luptă acerbă, cu legile naturii, cu Timpul şi Spaţiul. Păstorul se vedea pe sine Creatorul, care
încerca să facă totul pentru a trăi, pentru a crea şi prin aceasta să-şi învingă Moartea. În cuvintele lui resemnarea
nu-şi are loc. În acest răspuns condiţional dat de păstor Mioriţei nu este inclusă, totuşi, ideea unui determinism
propriu-zis, inevitabil, o acceptare a destinului, a sorţii, ci mai degrabă se cuprinde ideea deplinei libertăţi.
Tocmai în cadrul libertăţii omul-creator poate să-şi împlinească menirea sa, poate să devină, el însuşi,
valorificându-şi potenţele creatoare. Expresia sună ca un semnal de luptă, ca o pornire prin Istorie spre
eternitate. Nici eroul zalmoxian nu primeşte revelaţia morţii sale ca pe o fatalitate, ci ca pe o recompensă
binemeritată, aşa cum am mai spus. El are posibilitatea s-o evite, dar, în acelaşi timp are deplina libertate să
şi-o asume. Şi Manole este pus în faţa unei dileme similare. El are posibilitatea să-i descopere Anei taina şi astfel
să evite drama familiei sale şi a sa însuşi. Mai are, de asemenea, posibilitatea să refuze împlinirea tainei, cu
riscul de a se descalifica şi de a fi eliminat din breasla meşterilor. Şi, totuşi, nu o face. Îşi duce jertfa până la
capăt, fără s-o profaneze în vreun fel.
Dacă oile erau simbolul etapelor de existenţă şi cunoaştere, ne deschide mitul perspectiva superiorităţii
Omului faţă de Timp? Aceasta ar însemna, de fapt, victoria supremă a Omului asupra Timpului, asupra naturii.
Ar însemna însăşi victoria asupra Morţii. Dacă admitem echivalenţele celor doi ciobani vrăjmaşi cu Timpul şi
Spaţiul, iar a păstorului ce primeşte descoperirea cu însăşi specia umană, perspectiva cosmică a omului este
fascinantă. Omul ca dimensiune a existenţei, alături de Timp şi Spaţiu.
Omul înţelege, în momentul descoperirii, raporturile sale cu lumea, cu Timpul şi Spaţiul, înţelege că
între el şi lume există o pluralitate de contrarii, înţelege că pentru a fiinţa trebuie să lupte, o luptă pe viaţă şi pe
moarte, o luptă pentru existenţă. Altfel spus, înţelegea că prin el şi pentru el Timpul devenea Istorie.
Tema Meşterului Manole parcă face parte integrantă din Mioriţa. În perspectiva celor de mai sus,
ipostaza meşterului este păstorul ajuns la maturitate, la deplinătatea potenţelor sale creatoare, în faţa profeţiei
despre cele ce aveau să se întâmple „la apus de soare”. Omul nu este dezarmat. Cu febrilitatea lui Manole el
construieşte. În temelia existenţei jertfeşte însăşi viaţa şi pe mama vieţii, iar el însuşi se dezintegrează lângă
temelia creaţiei, el revenea spre înălţimi. „Coborâse” în lume, cunoscuse ale sale bune şi rele, îi pătrunsese
tainele şi se reîntorcea pe drumuri necunoscute spre „plaiul” primordial al înălţimilor. „Coborârea” lui în lume
nu ar fi avut sens, ar fi constituit de fapt o coborâre în inferioritate, dacă nu ar fi fost încununată de creaţie.
Astfel, Omul devine el însuşi Demiurg - Creator şi prin aceasta îşi purifică întreaga condiţie umană şi-şi
împlineşte de fapt menirea.
S-au publicat studii şi eseuri, în care s-a susţinut că Manole este simbolul Lui Iisus. Aceasta s-a bazat şi
pe legătura filologică a numelui: Manole - Emanuel. Ni se pare că eroul zalmoxian poate fi socotit pe mai bună
dreptate o prefigurare a lui Hristos. El era cel mai pur, cel mai lipsit de păcat dintre daci, ales pe-ndelete,
purificat şi iniţiat prin practici rituale numai de sacerdoţi cunoscuţi, pentru ca el să fie adus jertfă bine primită
lui Zalmoxe. Eroul dacic se aducea pe sine jertfă pentru popor; Iisus se aducea pe Sine jertfă nevinovată pentru
lume. Paralela ni se pare foarte interesantă şi nu am întâlnit-o nicăieri în literatura de specialitate. Iisus, după
jertfă, mergea la Tatăl Ceresc spre a fi încununat şi a şedea de-a dreapta Tatălui întru slava cerească; eroul dacic
mergea la Zalmoxis ca mesager al poporului, îi susţinea cauza în virtutea curăţeniei jertfei sale. Preţul cu care
„plătea” bunăvoinţa lui Zalmoxe era însăşi nevinovăţia sa, puritatea jertfei.
Manole era conştient de sine însuşi, de rosturile sale pe pământ, de Ziditor, cunoştea, în acelaşi timp, şi
o parte din tainele lumii înconjurătoare. Prin muncă şi jertfă ajungea la cunoaşterea supremă a ultimelor cauze
ale creaţiei. Cu toate acestea, reuşita lui nu e deplină, ci constituie doar o treaptă. În momentul finisării creaţiei,
Manole are intuiţia condiţiei sale umane. Se crede învingător al timpului şi al legilor gravitaţiei. Înălţimile le
învinsese prin priceperea şi îndemânarea sa, în fond prin jertfa depusă la temelia creaţiei. Timpul îl învinsese
prin trăinicia creaţiei sale, care avea să-i ducă mesajul prin generaţii, dincolo de limitele fiinţei sale mărginite.
Şi totuşi! Cei doi „ciobani” nu se lasă atât de uşor învinşi. În momentul supremei bucurii a creaţiei, de fapt a
cunoaşterii, Manole înţelege că nu ştie totul. Spaţiul se arăta mai tare decât el, iar Timpul de asemenea. Rănit,
Spaţiul se „răzbuna” pe Manole, iar legile gravitaţiei îl încorsetau fără putere de scăpare. Tainele acestea, noile
taine ale Naturii, îi erau necunoscute, iar Timpul nu mai avea răbdare să-l lase să-i pătrundă înţelesurile.
De fapt, lumea şi însăşi creaţia mâinilor şi minţii omului constituie elementele componente ale Naturii
însăşi. Creaţia omului, materializată în cultură şi civilizaţie, foloseşte elementele naturale, pe care le încadrează
apoi în natură. Omul, Meşterul, nu se bucură de creaţia sa, iar natura nu a ajuns la raţionalitatea necesară pentru
a distinge şi discerne valorile. Între om şi natură există un raport de intercondiţionare, de reciprocitate: omul
există prin natură, iar natura există prin om. Omul este parte a Timpului şi Spaţiului ca element al naturii, dar
reuşeşte să le învingă şi să le folosească în interesul său.
Atât moartea Păstorului, a lui Manole sau a eroului zalmoxian constituie treceri spre existenţa de dincolo
de Timp şi Spaţiu. Păstorul şi eroul zalmoxian vor împărtăşi toate trăirile din viaţa naturală, dar vor avea câştig
faţă de natural prin însăşi moartea - viaţă nesupusă legilor naturii. Manole, prin nesfârşita sa dezintegrare şi
împărtăşire a fiinţei sale prin nesecatul „izvor de apă”, - element vital -, depăşeşte limitele vieţii naturale. La
aceasta se adaugă perenitatea creaţiei sale, care depăşeşte, în timp, limitele vieţii biologice a creatorul său.
Timpul îi învinge pe cei trei sub aspect fiziologic, dar este învins de aceştia în plan spiritual. Iată
compromisul mioritic. Timpul şi Spaţiul există, în primul rând, în Om şi constituie în fond distanţele dintre
Om şi Eternitate. În lupta cu Timpul, Păstorul creează pe plan spiritual imaginea Nunţii cosmice, Nunta Morţii,
Manole creează în plan material Mânăstirea, zidirea, iar eroul zalmoxian îşi eternizează chipul în memoria
colectivă.
Viziunea nunţii cosmice din Mioriţa presupune deplina integrare a omului în lume. Lumea, cosmosul,
participă prin toate elementele sale la natura simbolică a Păstorului. Aceste elemente, prin participare, se
umanizează, capătă trăiri şi trăsături specific umane. Asemenea şi în Meşterul Manole forţele naturale încearcă
într-un fel sau altul să oprească pe soţia lui Manole de a merge la locul jertfirii. Este greu de apreciat în acest
ultim caz dacă aceste forţe încearcă s-o împiedice pentru a o salva, ori pentru a evita contribuţia la creaţie şi,
prin aceasta, la victoria omului asupra Naturii. În orice caz, oricare ar fi explicaţia, mitul ne prezintă însă o
Natură, care participă la stările sufleteşti ale Omului. Dacă această participare este în Mioriţa doar o speranţă
a Omului, în Meşterul Manole ea constituie o realitate. În cazul eroului zalmoxian natura participă în măsura
în care jertfa nu se împlineşte, eroul nu moare.
Este foarte interesantă seninătatea păstorului în faţa Morţii, aceasta cu atât mai mult cu cât, în concepţia
populară românească târzie, moartea apare ca o „fiinţă” hidoasă, care îşi „coseşte” aleşii, o „fiinţă”
înspăimântătoare, o întruchipare a Nefiinţei. Mitul Mioriţei îşi dovedeşte prin aceasta vechimea milenară şi
tăria cu care a străbătut prin generaţii. Este adevărat, de asemenea, că această concepţie optimistă asupra morţii
o întâlnim şi la daci şi ea nu este străină nici poporului român. Până azi la cei decedaţi tineri şi necăsătoriţi
moartea li se consideră ca o mireasă, ori ca un mire. Trupurile acestor morţi sunt împodobite cu voal de mireasă
ori cu o floare de ginere, bocetele ce li se „cântă” (acolo aceasta se obişnuieşte), amintesc de ritualul nunţii. Li
se face „steag” împodobit de fete şi alte amănunte specifice nunţii.
În concepţia românească, Nunta se prelungeşte şi dincolo de Moarte, cel viu „se duce” la soţul său când
moare. În moarte „mă aşteaptă” soţul sau soţia. Se subliniază în felul acesta seriozitatea aproape metafizică în
care a fost văzută căsătoria, nunta. Omul se împlineşte numai prin nuntă şi prin fii. Natura umană îşi atinge
sensul prin procreaţie, propulsându-se astfel tot mai puternic pe traiectoria istoriei.
Chiar acest „de-o fi” condiţional nu ne lasă ca să mergem cu gândul la o renunţare la luptă, la un refugiu
în Moarte. Însuşi faptul că ultima alternativă este „nunta” cu moartea, ne conduce la concluzia unui optimism
tulburător. Fiindcă, de fapt, în cadrul nunţii, mirele este „regele”, „împăratul”, „încoronatul”, el preia ştafeta
unei noi familii, el îşi asumă responsabilitatea conducerii, apărării şi asigurării membrilor familiei cu cele
necesare. Ideea egalităţii femeii cu bărbatul este o cucerire târzie a civilizaţiei, dar, în concepţia populară
românească, femeia e considerată mai „slabă” în faţa vieţii decât bărbatul, ea întruchipând gingăşia, tandreţea,
maternitatea, iubirea, slăbiciunea, în timp ce bărbatul, „mirele”, reprezintă bărbăţia, forţa, vitejia. De aici
rezultă că-n concepţia păstorului, ca mire al Morţii, el se consideră, totuşi, mai puternic decât Moartea. O
acceptă, fiindcă este „fată de crai”, este „a lumii crăiasă”, este, probabil, foarte frumoasă şi răspunde nevoii lui
de iubire pătimaşă. Moartea devine un fel de „capăt de pod”, un „liman” al fiinţei, o îngemănare dintre fiinţă
şi nefiinţă, ca părţi ale Totului...
Fără eternitate, viaţa nu are sens, este ridicolă chiar. La toţi cei trei protagonişti ai rândurilor de faţă,
Moartea şi Creaţia devin, pentru ei, porţile de intrare în eternitate.
În Meşterul Manole găsim o adevărată răsturnare de valori. Meşterul e căsătorit. S-ar părea că el şi-a
găsit împlinirea, mulţumirea, iubirea. Meşterul merge mai departe. El vrea să creeze. Soţia şi copilul nu-l
mulţumesc îndeajuns. Sufletul său era neliniştit, frământat, chinuit pentru a atinge desăvârşirea. Această
desăvârşire nu o putea atinge decât prin artă, prin creaţie. Arta era mai rezistentă decât forţa timpului, decât
însuşi omul ca existenţă biologică. Manole îi era superior păstorului şi eroului zalmoxian prin maturitate şi
experienţă de viaţă, prin profunzimea gândirii şi trăirii, prin sensul pe care-l dă existenţei, prin însuşi simţul
său artistic. Imaginea nunţii cosmice nu i se mai potrivea lui Manole? Categoric, nu! Manole se împlinea prin
artă, dar jertfise tot ceea ce avusese mai drag dintre fiinţele pământeşti, alter-ego-ul său. Pentru el nunta avusese
loc înainte de Moarte. A doua nuntă îi era străină. În prăbuşirea sa disperată în moarte, Manole îşi căuta iubita,
soţia, şi era convins că o va întâlni dincolo de vălul morţii. Misiunea lui se împlinise. Crease şi aceasta îi fusese
menirea. Ca om, însă, îşi sfida condiţia de artist (şi de om de ştiinţă!) în propria sa nefericire. Prin zidirea soţiei
în temelia creaţiei, opera de artă se îngeamănă cu artistul, devenea ea însăşi soţie şi împlinire. În măsura în
care reuşea să-şi eternizeze creaţia, învingea Timpul. Faptul că oile receptează mesajul cântecului emis de
fluierul Păstorului, după cum şi comunitatea dacică recepta jertfa eroului său, ne duce cu gândul la mesajul
umanist al jertfei. Indiferent de mentalităţile indivizilor şi generaţiilor, mesajul, al jertfei, al operei, este
universal valabil în timp şi spaţiu. Deşi „oile” nu se pot ridica la nivelul spiritual al păstorului, după cum nici
comunitatea dacică nu se putuse ridica la puritatea morală a eroului său, ele îl înţeleg prin cântecul fluierului,
respectiv prin acceptarea şi mesajul jertfei.
Obârşia neamului nostru în presa dobrogeană

Lect. univ. dr. TRAIAN BRĂTIANU
Universitatea „Andrei Şaguna”, Constanţa
Marele geograf Constantin Brătescu numea Dobrogea „cea mai veche provincie romană dintre toate
provinciile româneşti”. Iar afirmaţiile sale se bazau pe numeroasele dovezi materiale descoperite în urma
săpăturilor arheologice, Dobrogea fiind şi astăzi un vast şantier.
Alte două personalităţi, istoricii Adrian Rădulescu şi Ion Bitoleanu vin şi ei în sprijinul acestei idei:
„Arheologia, cu tehnicile şi mijloacele sale moderne, demonstrează convingător perenitatea şi conştiinţa
autohtonilor geto-daci şi români aici”.18
Şi mai departe cei doi autori notează: „Dobrogea constituie o parte integrantă şi unitară a vetrei
carpato-dunărene-pontice în care istoria a pulsat cu deosebită vigoare din timpuri imemoriale”.19
Presa transdanubiană a susţinut mult aceste alegaţii, iar în rândurile ce urmează mă voi referi la două
dintre cele mai importante publicaţii care au apărut la ţărm de mare. Este vorba de „Arhiva Dobrogei” şi
„Analele Dobrogei”. Prima dintre ele a fost o revistă a Societăţii pentru cercetarea şi studierea Dobrogei. În
perioada 1916, 1919-1920 a scos de sub tipar trei volume sub îngrijirea profesorului Constantin Moisil (Traian
Brătianu – Politică şi societate în Dobrogea). Iată câteva idei lansate de cei mai importanţi colaboratori ai săi:
„Dobrogea este un muzeu etnografic al întregii Dacii, ea fiind locuită, alături de dobrogenii locali de
moldoveni, bănăţeni, munteni”20; „Cei care au întemeiat primele state medievale în Dobrogea nu sunt nici
pecenegi, nici bulgari, ci o populaţie românească, şi nu românească din sud, în legătură cu aromânii, ci
românească din nord, vorbind graiul nostru ca noi înşine.”21; „Dobrogea reprezintă pentru ţară nu numai o
întindere de pământ unde românismul a reclădit viaţa de civilizaţie şi muncă pe care a moştenit-o de la
strămoşi, dar şi un factor de mare importanţă în dezvoltarea viitoare a României...”22; „... În biserică chiar, ...
cartea românească poartă pe ea, în graiul românesc, însemnarea vechilor preoţi şi dascăli, a vechilor ctitori
ţărani din neamul nostru”23.
Un alt cercetător, Oreste Tafrali, spunea că pământul dobrogean este un adevărat mozaic de naţionalităţi,
„unde românii pot fi consideraţi autohtoni”. Referindu-se la acesta, „Grigore Antipa aprecia în mod deosebit
contribuţia lui la susţinerea cauzei dobrogene, mai ales că ea nu s-a limitat numai la publicaţii ci şi prin
discursuri cu diverse ocazii, s-a întâlnit cu diverse personalităţi în faţa cărora a susţinut apartenenţa Dobrogei
la România.”24
„Arhiva Dobrogei” a publicat şi alte articole legate de istorie, arheologie, numismatică, etnografie şi
folclor. Făcând un bilanţ al activităţii, Constantin Moisil declara că „Arhiva Dobrogei a adus servicii reale
celor ce au apărat cauza dobrogeană”.25
„Analele Dobrogei” este continuatoarea „arhivelor”, editată de Societatea culturală dobrogeană, ea
având o viaţă mult mai lungă în care regăsim materiale semnate de Constantin Brătescu, Constantin Moisil,
M. Ionescu Dobrogeanu, Ioan N. Roman, Nicolae Cartojan, Nicolae Iorga, N. Petrescu-Comnen, C. Lăzărescu
şi mulţi alţii.
Referiri la acest periodic întâlnim în „Presa dobrogeană. Bibliografie comentată şi adnotată”, Constanţa,
1985, pp.19-22, lucrare realizată de Dumitru Constantin Zamfir şi Octavian Georgescu şi în „Dicţionarul presei
literare româneşti. 1790-1990”, de I. Hangiu, Editura „Fundaţiei culturale române”, Bucureşti, 1996, p. 38. De
aici aflăm că a apărut la Constanţa trimestrial în perioada 1920-1938 şi şi-a propus să promoveze studiul
ştiinţific al trecutului şi prezentului Dobrogei. În Cuvântul înainte, I. N. Roman spunea: „În Studii şi articole
18
Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Editura „Ex Ponto”, Constanţa, 1998, p. 10
19
Idem, p. 13
20
Constantin Brătescu, Câteva consideraţiuni etnografice asupra Dobrogei în „Arhiva Dobrogei”, nr. 1, 1916, p. 20.
21
Constantin Brătescu, Dobrogea la 1444, lupta de la Varna, în „Arhiva Dobrogei”, vol. II, nr. 3-4, 1919, p. 108
22
Jan Stoenescu-Dunăre, Însemnătatea Dobrogei în economia naţională în „Arhiva Dobrogei”, vol. II, nr. 2, aprilie-iunie
1919, p.89.
23
Al. P. Arbore, Din etnografia Dobrogei. Aşezările bulgarilor. în „Arhiva Dobrogei”, vol. I, 1916, p.58.
24
Corina Mihaela Apostoleanu, Angela-Anca Dobre, Luminiţa Stelian, Reviste dobrogene ale României Mari, Editura
„Ex Ponto”, Constanţa, 2018, p.72.
25
Constantin Moisil, Lupta pentru apărarea drepturilor româneşti asupra Dobrogei în „Arhiva Dobrogei”, vol. II, nr.
3-4, 1919, p.110
pertinente vor fi reliefate permanenţa românească între Dunăre şi Mare, legăturile şi comunitatea milenară a
populaţiei de aici cu românii din întregul spaţiu carpato-danubian, rolul important al transhumanţelor
păstoreşti, documentelor de cultură materială şi spirituală în explicarea unităţii de viaţă şi simţire a poporului
nostru etc.”26
De subliniat faptul că numele publicaţiei a fost preluat în 1995 cu un colegiu redacţional compus din
cercetători binecunoscuţi – Adrian Rădulescu, Enache Puiu, Doina Păuleanu, Gavrilă Simion – care şi-a propus
şi a realizat „continuarea eforturilor ştiinţifice şi culturale de altă dată de cunoaştere aprofundată a trecutului
istoric, de analiză a problemelor economice, demografice, ecologice, culturale etc.”
De-a lungul existenţei sale, „Analele Dobrogei” „şi-a păstrat şi demonstrat obiectivul general asumat,
de promovare culturală şi identitate românească, a regiunii transdanubiene, iar toate elementele subsumate
acestui obiectiv au adâncit direcţiile fixate, îmbogăţind contunuu domeniul cercetat”27
Şi autoarea face o altă precizare: „... tema permanenţei românilor şi unităţii naţionale, în teritoriul
transdanubian, a fost mai veche decât momentul efectiv al unirii din 1878 şi este una de referinţă în cercetarea
interdisciplinară din articolele publicate în revista Analele Dobrogei.”28
Au fost cercetători care au afirmat că după cedarea Dobrogei către Imperiul Otoman în 1416-1417, după
unii de Mircea cel Bătrân, după alţii de fiul acestuia, au avut loc impunerea elementului turcesc, schimbarea
toponimiei locale, într-un cuvânt pierderea identităţii româneşti. Afirmaţiile sunt total greşite deoarece cei 450
de ani de ocupaţie otomană, chiar dacă au împovărat dezvoltarea culturii populaţiei creştine, limba română,
prin eforturile şcolii şi ale bisericii naţionale a continuat să existe.
Aşa cum scria Vasile Pârvan în „Analele Dobrogei” din 1923, „cu mult înainte ca Dacii din Dacia să se
facă romani, Dacii din Dobrogea au început să vorbească latineşte, să se închine ca romanii, şi să-şi facă
oraşe şi sate romane, unindu-se cu civilii şi veteranii adevărat romani – care veneau din alte părţi ale
împărăţiei, să se aşeze aici şi să întemeieze gospodării statornice...” Caracteristici pe care le-au păstrat de-a
lungul vremii, în ciuda opoziţiei otomane. O dovedesc multe alte studii publicate de „Analele Dobrogei” sub
semnăturile lui Constantin Brătescu, M. Ionescu Dobrogianu, Simion Mehedinţi, Vasile Pârvan, I. E. Toruţiu.
Alexandru P. Arbore atrăgea atenţia în articolul „Înfăţişarea etnografică a Dobrogei în antichitate, după
lucrările lui Vasile Pârvan, în Dobrogea” că „ştiinţa românească va trebui să ducă mai departe opera
regretatului dispărut fiindcă numai aşa vor ieşi la iveală toate dovezile trecutului nostru milenar în aceste
părţi, desăvârşindu-se şi în domeniul ştiinţific o operă de afirmare a calităţii neamului românesc...” La rîndul
său, Alexandru Rădulescu, în articolul „Dunăre şi Mare”, publicat în 1929 în „Analele Dobrogei”, spunea că:
„Căci dobrogeanul e sinteza sufletului românesc, deoarece populaţia este formată din Munteni, din Moldoveni
şi din Transilvăneni veniţi în timpuri ştiute să conlucreze cu Dicienii băştinaşi.”
Concluzia dezbaterilor susţinute de cele două reviste „Arhiva Dobrogei” şi „Analele Dobrogei” nu poate
fi decât aceea la care a ajuns Constantin Brătescu şi anume că „Dobrogea este unul dintre leagănele poporului
român şi anume unul dintre cele mai vechi.”29
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Apostoleanu, Corina Mihaela, Dobre, Angela-Anca, Stelian, Luminiţa - Reviste dobrogene ale României
Mari, Editura „Ex Ponto”, Constanţa, 2018;
Brătianu, Traian – Politică şi societate în Dobrogea, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa,
2010;
Bucuţa, Emanoil – Dobrogea. 50 de ani de viaţă românească, Bucureşti, Cultura Naţională, 1928;
Hangiu, Ion – Dicţionarul presei literare româneşti. 1790-1990, Editura „Fundaţiei culturale române”,
Bucureşti, 1996;
Rădulescu, Adrian, Bitoleanu, Ion - Istoria Dobrogei, Editura „Ex Ponto”, Constanţa, 1998;
Zamfir, Constantin, Georgescu, Octavian - Presa dobrogeană. Bibliografie comentată şi adnotată,
Constanţa, 1985;
Arhiva Dobrogei 1916-1920
Analele Dobrogei 1920-1938
26
Constantin Zamfir, Octavian Georgescu, Presa dobrogeană. Bibliografie comentată şi adnotată, Constanţa, 1985, p.20,
27
Luminiţa Stelian, Tipologii şi caracteristici ale revistei „Analele Dobrogei” în „Reviste dobrogene ale României Mari”,
Editura „Ex Ponto”, Constanţa, 2018, p.110
28
idem, p. 117
29
Constantin Brătescu, „Pământul Dobrogei”, în „Dobrogea. 50 de ani de viaţă românească”, Bucureşti, Cultura
Naţională, 1928, p. 5.
Muntele sacru al dacilor ‒ muntele Gugu

Prof. Lazar Cristian
Kogainon, muntele sacru, este atestat de Strabon. „Cu toate că la început fu declarat numai preot al
zeului celui mai venerat al lor, mai târziu Zamolxis a sfârşit prin a fi considerat el însuşi zeu. După ce s-a
retras într-un fel de peşteră inaccesibilă altora, şi-a petrecut acolo o bucată de vreme, întâlnindu-se rar cu cei
de afară, decât doar cu regele şi slujitorii săi. Regele când a văzut că oamenii sunt mult mai supuşi faţă de el
decât mai înainte, ca faţă de unul care le dă porunci după îndemnul zeilor, i-a dat tot sprijinul. Acest obicei a
dăinuit până în vremea noastră; după datină mereu se găsea un astfel de om care ajuta sfetnicul regelui, iar
la geţi acest om era numit chiar zeu. Până şi muntele a fost socotit sfânt şi aşa îl şi numesc. Numele lui este
Kogainon, la fel ca al râului care curge pe lângă el.”(M.Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han,1995, 66-67).
Din textele lui Herodot si Strabon se constată că a Zamolxis a locuit trei ani într-o locuinţă subpământeană,
care a însemnat prorociri pe bază de semne cereşti, ceea ce ne poate duce la concluzia că acea locuinţă ar fi
putut fi un observator astronomic, construit undeva într-o zonă favorabilă observării mersului astrelor si
planetelor, care nu putea fi decât un munte, devenit o zonă sacră. Victor Kernbach consideră că muntele Gugu
este muntele sacru al dacilor, iar conform vechilor tradiţii , o însuşire a muntelui sacru trebuia să fie şi aceea
de a se ascunde privirilor. Un asemenea munte este descris de V.Kernbach: „…acest cel mai înalt pisc al
masivului Godeanu uneori se ascunde. Dacă vii din Retezat spre apus şi e senin şi soarele străluceşte în sens
avantajos, Gugu poate fi învăluit în ceaţă, sau cine ştie cum şi în ce, fiindcă pentru vedere apar numai cerul şi
orizontul, ca şi cum muntele ar fi străveziu. Nu se întâmplă totdeauna aceasta, poate destul de rar, dar uneori
muntele Gugu se ascunde.”(V. Kernbach,Muntele ascuns al lui Zamolxis,România pitorească,nr.7,1972). C.C.
Giurescu si Dinu C. Giurescu admit că Kogaionul ar fi actualul munte Gugu, bazat, în principal, pe existenta
unei peşteri situată aproape de vârf, adusă în atenţie de naturalistul Alexandru Borza în anul 1942, dar si pe o
similitudine de fonetism: Cogheon, Coghen, Gugu, atât pentru munte, cât si pentru apa care curge în preajma
lui (amintită şi de Strabon) Conform vechilor tradiţii, o însuşire a muntelui sacru trebuia să fie aceea de a se
ascunde privirilor, dar nu într-o banală ceată, care ar exclude ideea de supranatural. În cazul muntelui Gugu se
produce un fenomen optic de totală refracţie a luminii în urma unor condiţii meteo specifice. El se datorează
straturilor de aer, cu densităţi diferite, care se unduiesc pe versanţii estici ai munţilor din zonă, în condiţii de
calm atmosferic local. Fenomenul, de o deosebită complexitate, poate fi explicat prin rolul de factor
determinant ce-l are centrul de frig local, generat de prezenta a două căldări glaciare în imediata apropiere a
vârfului Gugu si a vârfului Cracul Peşterii, care modifică densitatea stratului de aer si, implicit, indicele de
refracţie. Un alt fenomen asociat acestui centru este cel de drenare a nebulozităţii (ceaţă, nori) de pe versantul
estic al celor două vârfuri sub forma unui condens în albia pârâului Branului. Pe versantul vestic, fenomenul
determină precipitaţii, care alimentează pârâul Izvorul Gugului. In aceste condiţii, mai ales deasupra
versantului răsăritean, este frecvent cer senin. Caracteristicile menţionate conferă locului o trăsătură de
sacralitate, dar mai ales versantului estic îi oferă condiţii ce permit observarea cerului. Conexând cele de mai
sus cu afirmaţia lui Strabon legată de faptul cã Zamolxis "întemeiat pe semne cereşti, făcea prorociri..", se pot
avansa următoarele: a)În perioada în care Zamolxis îi învăţa pe fruntaşii ţării, în sec VI î.e.n., în zona paralelei
45, clima Europei se răcise considerabil (dovadă studiile de climatologie istorică, pe baza mişcărilor gheţarului
Fernau), rezultând si o nebulozitate accentuată si de lungă durată, ceea ce ridica probleme în privinţa amplasării
unui observator astronomic. b) Zamolxis a căutat un loc, de unde, în ciuda condiţiilor neprielnice, să poată
observa nestingherit cerul. Acest loc a fost găsit, era o locuinţă subpământeană, în fapt o crevasă naturală în
apropierea vârfului muntelui, care a fost modificată, pentru a obţine un coridor din care se putea observa cerul
într-o anumită deschidere unghiulară. c)După ce lucrarea a fost terminată, Zamolxis „a dispărut şi el din
mijlocul tracilor, coborând în adâncimea încăperilor subpământene, unde a stat ascuns trei ani. Tracii l-au
regretat şi l-au bocitca pe un mort. Dar în anul al patrulea el s-a ivit iarăşi dinaintea tracilor, făcându-i astfel să
creadă tot ceea ce le spunea. Iată ce istorisesc helenii că ar fi săvârşit el.”(Herodot,Istorii,IV,93-96). Deşi vreme
de trei ani a lăsat să se creadă că este mort, ca apoi să apară iar în comunitate, se pare că Zamolxis nu a urmărit
o reînviere care să întărească învăţăturile lui despre nemurire, ci cu totul altceva. Scopul autoizolării de trei ani
a fost observarea unui anumit fenomen ceresc, considerat de o deosebită importantă. Locuinţa subpământeană,
ca un observator astronomic si poate ca o construcţie ce permitea urmărirea astrelor si ziua, pentru că, deşi
fântânarii se feresc să o spună, se ştie că din fundul fântânilor adânci se poate vedea si ziua licărirea stelelor,
datorită reflexiei razelor de lumină sub un anumit unghi de incidenţă în mediul dat. În plus, dacă lumina
soarelui n-ar estompa în timpul zilei cerul, atunci s-ar putea observa cum în 24 de ore constelaţiile zodiacului
se perindă una după alta, la o oră si jumătate, deasupra orizontului. Terenul ales, un amfiteatru cu amplificare
naturală, datorită orografiei locului, ar fi putut să fi fost incinta sacră, unde, după reapariţie, se asista la
revenirile zeului si de unde acesta îşi făcea cunoscute învăţăturile si prorocirile pe baza observaţiilor
astronomice.
De-a lungul timpului, au fost numeroase propuneri ale istoricilor în legătură cu zona sacră sau muntele
sacru, în mai tot lanţul Carpaţilor, cum ar fi Vârful Omul (N. Densuşianu,Dacia preistorică). Împotriva acestor
variante de amplasare a Kogaionului - muntele sfânt - s-au ridicat obiecţii legate de faptul că muntele în cauză
trebuia să fie, neapărat, un munte ascuns, aşa cum pretind vechile tradiţii. Majoritatea istoricilor susţin ideea
că muntele sacu al dacilor este Dealul Muncelului ( Dealul Grădiştei), din Munţii Orăştiei, cu complexul său
de sanctuare.
Cunoştinţele astronomice erau extrem de avansate pentru acea epocă, iar Iordanes (sec.VI e.n.), istoric
al goţilor, atrage atenţia că geto-dacii, în timpul regelui Burebista si a marelui preot Deceneu, cunoşteau "teoria
celor douăsprezece semne ale zodiacului, cum creşte si scade orbita Lunii, cu cât globul de foc al Soarelui
întrece măsura globului pământesc, sub ce nume si sub ce semne cele trei sute si patruzeci si sase de stele trec
în drumul lor cel repede de la răsărit la apus, spre a se apropia sau depărta de polul ceresc, eclipsele solare,
rotaţia cerului, regulile prestabilite ale astrelor care se grăbesc sã atingă regiunea orientală si sunt duse înapoi
în regiunea occidentalã". Amplasarea observatorului astronomic din Gugu, semnalat pentru prima dată de
Alexandru Borza (Sanctuarul Dacilor,Publicaţiile Institutului Social Banat-Crişana, Timişoara, 1942), permite
observarea cerului pe o deschidere de cca. 160 grade, pe directa de la NE la S. În situaţia dată, în perioada
solstiţiului de iarnă se putea observa Constelaţia Gemenii, care prin orbita ei culminează deasupra orizontului
de sud. Cerul nocturn din solstiţiul de vară permitea observarea culminaţiei Constelaţiei Săgetătorului, tot
deasupra orizontului sudic, ea având orbita cea mai joasă dintre toate constelaţiile zodiacului. Între orbitele
celor două constelaţii, se înscriu orbitele celorlalte constelaţii zodiacale. Vârful Cracul Gugului cu observatorul
astronomic îşi primeşte astfel încă o legitimitate. Trebuie subliniat că la o încercare, astăzi, de a se reconstitui
cerul observat de Zamolxis, ar apărea probleme majore, datorită procesiei echinocţiilor în timpul celor peste
2.500 de ani trecuţi, în care punctul vernal si semnele zodiacului s-au deplasat în sens retrograd cu cca. 28 de
grade faţă de constelaţiile zodiacale. În ce priveşte observatorul, acesta este o crevasă amenajată în Vf. Cracul
Gugului, dimensiunile fiind: lungime 10m, lăţime 2 m, înălţime 2-3 m, coordonatele geografice fiind 45 16'
54'' latitudine nordică si 22 42' 44'' longitudine estică, altitudinea fiind de 2.150 m. Accesul nu este deloc
facil, muntele putând fi abordat dinspre vest, dar mai ales dinspre est, unde se găsesc si astăzi stânele, care
acum două milenii si jumătate asigurau probabil pe cel de la observator. Acolo se poate ajunge venind doar
pe plaiuri, pe creste, dinspre Depresiunea Haţeg, Valea Jiului sau Valea Cernei. Piscul secundar al vârfului
Gugu - Cracul Peşterii - este alcătuit din blocuri de granit dezagregate, peisajul oferit de clivajul rocilor
dizlocate si prăvălite de climatul aspru de altitudine, fiind spectaculos. Cu toată inaccesibilitatea muntelui si
duritatea rocilor, peştera sugerează o muncă titanică de amenajare, intrarea amintind de o poartă megalitică.
Realizarea construcţiei subpământene a marelui preot a necesitat calcule si eforturi, care nu puteau avea decât
o motivaţie - o credinţă intensă, capabilă să mobilizeze energii spirituale si materiale la un înalt nivel. În afară
de acel confort astronomic necesar, locul trebuia să mai conţină unele simboluri ale marelui preot, cum ar fi
triunghiul dreptunghic format de cele trei vârfuri, posibile elemente de triangulaţie pentru măsurători cereşti.
Herodot ne-a lăsat cele mai detaliate informaţii despre religia dacilor: „Iată în ce fel se socot ei
nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel ce piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor – pe care unii
îl cred acelaşi cu Gebeleisis. Tot în al cincilea an aruncă sorţii, şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade
sorţul îl trimit ca solie la Zamolxis, încredinţându-i de fiecare dată toate nevoile lor.”(Ovidiu Drimba, Istoria
culturii şi civilizaţiei,vol.I, 1985, 800-801).
„De-a nașa” sau „cumicitul” – un joc – obicei

disputat de minorități
Profesor doctor Constantin Câșlaru
Obiceiurile, care pentru unii spectatori apar simple manifestări folclorice sau spectacole, reprezintă
înțelesuri profunde asupra relațiilor omului cu lumea înconjurătoare, cu natura, și oglindesc legăturile
interumane asupra mersului natural al vieții sociale și asupra soluțiilor pe care, de-a lungul timpului, omenirea
le-a creat pentru a face ca evoluția să-și urmeze calea firească. Pe scurt, obiceiurile exprimă viața socială a
comunităților umane sub diverse aspecte ale rânduieli ei.
Deși pe teritoriul României obiceiurile prezintă o structură unitară în viața folclorică tradițională, fiecare
ținut, fiecare loc are aspecte proprii de exprimare apărute de-a lungul timpului.
Românii au împrumutat unele obiceiuri de la minoritățile care au trăit mai mult sau mai puțin în spațiul
românesc, altele au rămas pentru totdeauna și în prezent în România, dar totdeauna au predominat obiceiurile
pământului românesc.
De regulă cei care au venit dintr-un mediu străin căutau să-și însușască repede obiceiurile locale pentru
a nu fi socotiți străini, obiceiuri pe care le-au adoptat,dar prin denumirea proprie în limba maternă.
După obiceiurile legate de naștere, urmând firul vieții omului, al trecerii, cele mai importante sunt legate
de trecerea de la copilărie la flăcăi de însurat și fete de măritat.
Momentele acestei treceri,de la pubertate spre adolescență,de la starea de ”codană” la cea de fată de
măritat par a fi stabilite din cele mai vechi timpuri de însăși natura dezvoltării fizice și morale ale omului până
în momentul depășirii stării preadolescentine.
Un obicei generat de aspectele trecerii fetelor de la stadiul de codană spre cel de fată de măritat este
jocul obicei ”Cumicitul”- sau De-a nașa din Urzicuța Dolj.
Iată cum descriau obiceiul Cumicitului-De-a nașa fosta Ciobanu Tudora-68 de ani,Gica lu Nicolăescu -
70 de ani, Miertescu Ștefania -72 de ani, Bană Tudorina=74 de ani, Tănase (fosta Nicolăescu) Maria-74 de
ani,Șicolaru Alisa-81 de ani, din Urzicuța.
”Ritualul cumicitului se desfășura în cadrul mai multor grupe sau cercuri de fete prietene, între vârsta
de 9-10 ani și până la 14 ani. Cercul de prietene , între 5 și 10-12 persoane, mergeau în dimineața de
Florii,după răsăritul soarelui, pe maulul unei ape. Fiecare fată avea cu ea o bucată de pâine, de la ea de
acasă, pe care o punea pe apă alături cu bucățile de pâine ale celorlalte prietene.
Apa ducea bucățile de pâine o anumită distanță unde erau așteptate, iar fata a cărei bucată de pâine
ajungea prima, devenea ”nașă”.
Fiecare fată își cunoștea bucata de pâine deoarece era legată cu o ață de culoare diferită.
După ce era stabilită nașa, se mergea acasă la” nașă” unde părinții fetei-nașă serveau tot grupul
cu”papară”,adică pâine frământată în apă cu zahăr. Când ieșea nașă Gica lui Nicolaescu, la ea acasă,fetele
erau servite cu pâine ”dumicată” în lapte cu zahăr,că aveau vacă.
Când terminam de mâncat papara,mergeau fiecare acasă și nu mai vorbeau una cu alta în interiorul
grupului până în ziua de Paște, când toate ”finele”mergeau cu ”plocon” la nașă,(prăjiuri, ouă roșii sau
încondeiate, cozonac) iar părinții nașei ne puneau masa cu tot felul de mâncăruri și erau mândri foc deoarece
fata lor era nașă”.
Acest joc- obicei ”De-a nașa” este un aspect al pregătirii tinerelor codane pentru viitorul apropiat când
se vor mărita,când vor deveni ”fine” ori ”nași”. Uneori se întâmpla ca după căsătorie unele membre din cercul
celor care jucau cumicitul să devină nașe sau fine de adevărat.
Este cunoscut faptul că alături de relațiile de rudenie prin sânge, mai există și un alt sistem de rudenie
prin alianță -nășia-care constituie factorul cel mai important în cadrul ceremonialului nunții odată cu căsătoria.
Nașii erau cei care asistau pe cei care se căsătoreau și pe copii la botez, prin acest rol și aceste funcții
nășia regăsindu-și rădăcini adânci în trecutul multor popoare europene.
Aspectul și importanța nășitului nu a scăpat celor care în viitorul apropiat se vor căsători și prin
”Cumicit”- sau De-a nașa, alegerea nașei , pregăteau viitoarea ceremonie de nuntă.
Acest joc-obicei ”De-a nașa” este foarte disputat de către minoritarii bulgari, ori sârbi, sau mai nou de
către macedoneni în comuna Urzicuța, fiecare asumându-și-l tradițional.
Această dispută pleacă de la faptul că atât în limba bulgară cât și în limba ”sârbească” ori macedoneană,
toate fiind limbi slave, există aceeași denumire pentru termenul de NAȘĂ (Kuma) și Nășică ( Kumița), iar de
la jocul ”De-a nașa”, la cuvantul slav-Kumița, a devenit ”cumicit”.
Acest joc de copii nu are cum să fie de tradiție slavă sud-dunăreană, bulgară sau sârbă ( macedonenii nu
se regăsesc în nici un documet istoric de-a lungul timpului ca minoritate în Urzicuța, nici nu s-a știut de
existența acestei așa zise minorități până în anul 2000 când a apărut ”Asociația Macedonenilor din România
, fapt ce a creat mari confuzii între cei care se credeau fie bulgari,fie sârbi iar acum se trezeau macedonii)
deoarece în urma cercetărilor personale amănunțite efectuate în sudul Dunării pe teritoriul statelor ale căror
minorități își asumă apartenența Cumicitului, nu a existat și nici nu există asemenea joc-obicei de stabilirea
relațiilor de naș-fin încă din vremea preadolescenței.
Jocul ”De-a nașa ”, ”Cumicitul”, tradițional din Urzicuța, este pur românesc, și a fost preluat de cei
veniți din sudul Dunării, vorbitori de limba slavă, când, cei care au rămas s-au contopit cu localnicii majoritari
l-au denumit în limba lor slavă, de la NĂȘICĂ-KUMITA-CUMICIT.
Informatori:
Ivan Juvetov-ziarist Bulgaria , Nicolai Pacev-folclorist și Marin Rață-locuitori din Timocul bulgăresc,
Todarea Nikolova Grigorova-73 de ani din Gornea Oreahovița- 71 de ani, Crizantema-68 de ani fost secretar
la Primăria din Oreahovo, Nicolina -69 de ani , Nedealea-70 de ani, Maxima-77 de ani, din Căpitaneț- Timocul
bulgăresc.
La început, acest joc-obicei a fost asumat de către bulgari, când prin anul 1997, într-o emisiune la Radio
Oltenia din ”Săptămâna Mare”s-a afirmat că jocul ar aparține ”Comunități bulgare din Urzicuța”-pe ce bază
nimeni nu știe.
Când a apărut în 2000 Asociația macedonilor,așa zisa comunitate bulgară a intrat în conflict cu așa zisa
comunitate macedoneană care la rândul ei, fiind vorba tot de o limbă slavă și-a asumat acest obicei.
Adevărul este următorul : În Urzicuța nu a existat niciodată o comunitate de bulgari și de sârbi( fără a
mai aminti pe macedoneni care nu au nici o dovadă de existența istorică în Urzicuța sau în împrejurimi)
deoarece în decursul istoriei au fost diferite aspecte și momente ale repatrierii forțate ale emigranților,prevăzute
chiar în tratatele între domnitorii români și sultanii turci.
În altă ordine de idei, acei sârbi sau bulgari care în timpul ocupației turcești s-au refugiat la nord de
Dunăre , în realitate erau români-vlahi formați ca popor român în sud, ori români care se întorceau acasă din
refugiul din timpul domniilor fanariote.Este adevărat că alături de români au venit și ceva bulgari sau sârbi,
unii înrudiți cu românii, însă atunci când au fost desființate sloboziile, aceștia s-au reîntors din refugiu deoarece
sultanul le mai îmbunătățise traiul . De exemplu în Catagrafia din anul 1831 dintre birnicii străini veniți din
jud. Dolj, în număr de 77 erau sârbi, 8 erau români neaoși și 18 bulgari.Alături de cei 8 români , cei 95 de sârbi
și bulgari purtau nume românești astfel: Sandu Petruță, Gheorghe Ignat, Iovan Cîmpoeru, Petcu, Gurlea, ILie,
Bojin, Bonteanu, Pană, Pârvu, Tudor, Plugărescu, Ninu, Berceanu, Barbu, Ion, Iordache, Mitrea, Stancu,
Marin, Parvu, Tudor,Grigore, Pătru, Mitu, Dinu, Mitrică, Ghiță, etc. De ce așa nume la sârbi și bulgari?
Deoarece la intrarea în Țara Românească,venind din Serbia erau trecuți sârbi, venind din Bulgaria, erau trecuți
bulgari, în toate evidențele.
Cum au apărut așa zisele comunități bulgare și macedonene? După doborârea comunismului, a început
afacerea minoritatea , când fel și fel de persoane,fără să aibă de a face cu minoritatea respectivă s-au declarat
președinți, conducători de Uniuni, Asociații,Comunități de Minorități, unii chiar inventați ”pe viață” deoarece,
deși în regulamentele de funcționare se prevedeau alegeri periodice, acestea nu s-au făcut niciodată sau au fost
fictive doar pe hârtie. Cum au fost inventate aceste asociații de ”minoritari” pentru a ajunge comunitate?
Simplu.Spre exemplu, conducătorii sau președinții, au găsit cațiva locuitori care să se constituie în
asociație minoritară și au format acea asociație în care nici unul nu știa limba bulgară, sârbă, macedoneană,
etc. În regulametul de funcționare unul din puncte prevedea înscrierea tuturor simpatizanților cu minoritatea
respectivă în asociație, fie ei minoritari ai acestei ”comunități” sau nu, fiecare beneficiind de anumite avantaje
ca excursii, cadouri cu ocazia diferitelor sărbători, concedii și vacanțe la munte și la mare, etc.
S-a ajuns până acolo încât unele persoane,fără să fie întrebate , au fost trecute la o minoritate sau alta
.Așa s-au constituit acele comunități inexistente până atnci. Sunt persoane membre ale unor comunități, care
nu știu că sunt trecute în vreo evidență. Au fost chiar procese de judecată ale locuitorilor cu asociația minoritară
respectivă.
Deliberare (sau nedeliberare) senatum! Afacerea minoritatea merge înainte. Nici acum când asociațiile
sau uniunile ”minorităților” cheltuie miliarde nu se știe ce este și cine este minoritar. Nimeni, în focul luptei
pentru putere nu se ocupă de Lege a Minorităților.
Dacă nu există minorități, încât să constituie comunități compacte, atunci de unde Asociații și
Comunități ale minoritaritarilor? Atunci cine sunt, cei care nu sunt în Urzicuța, care nu apar în recesamintele
populației și se ceartă pentru apartenența unui simplu joc de copii?
În legătură cu acest joc-obicei copilăresc mi se pare interesantă denumirea românească de
„cuminecătură” care este un ritual creștin ce se săvârșește cu pâine, aici însă fiind vorba de copii, pâinea este
cu zahăr. Cei care participau la ”cuminecătură”spuneau că se ”cumicesc”, pe scurt, nu că se cuminecătoresc,
sau cuminecăcesc, iar de la cumiceală, la alegerea nașei a apărut speculația cu legătura cuvântului slav Kumița-
nășică.
Desigur că acest obicei-joc vine mult mai de departe în timp iar pe tot parcursul existenței a ajnuns până
în prezent cu multe modificări de denumire.
Un lucru este sigur: Fie că este vorba de jocul ”de-a nașa” fie că este vorba de ”cumiceală-
cuminecătură”, din orice punct de vedere privim, aceste joc-obicei tradițional creștin , este pur românesc.
Bibliografie:
-Gheorghe M. Ioncea, Mihaela Ermina Mare, Urzicuța, Monografie, 2009, p. 150, 155-170, 188;
-Constantin Câșlaru, Cumicitul, un joc-obicei devenit tradiție în Urzicuța, în ”Macedoneanul ” nr. 83/25 iunie
2008, p. 6-7; Constantin Câșlaru, Urzicuța Străveche și actuală vatră românească, cv. 2011, 155-170, 180-181;
C.C: Amintiri despre Băilești, Cv. 2013, p/ 218-222;
-Constantin Velichi, Așezămintele Coloniștilor bulgari din 1830, în ”Romanoslavica ”, VIII, 1963, p. 52-53,
127;
-Mihai Chiriță, Studii de istorie, Cv. 2005,p. 112-113, 119; Sloboziile din Oltenia în perioada 1819-1831,în
”Mehedinți”, IV, 1982, p. 147-155;
-Ștefan Mateș, Emigrări românești din Transilvania , Buc. 1977, p. 71 și urm;
-Ion Roșca, Imigrarea sezonieră a grădinarilor bulgari, 1927-1932, în ”B.S.R.G”, tom II, p. 314-323;
-Luchian Deaconu, Din istoricul Comunitățile bulgare din Oltenia (1850-1900), în ”Drobeta”, IX, 1999, p.
151-167; ( În anul 1881 în Urzicuța erau doar 18 etnici străini veniți din Bulgaria, ca sezonieri);
-V.A. Urechia ”Istoria românilor!, vol IX, p. 718, în care este amintit faptul că ”sârbii ce au fugit pentru o
vreme în Valahia cea mică;
-N Iorga, Istoria poporului românesc , Buc. 1985, p. 264,referitor la reîntoarcerea la sud de Dunăre a bejenarilor
bulgari și sârbi;
-Monografia jud Dolj, Izvoare demografice, vol, I, p. III, 1944, p. 2940.
-Mihai Pop, Obiceiuri tradiționale românești, Buc. 1976, p. 25-27, 30-31;
O fascinantă poveste istorică;

Nicolae Densușianu, „Dacia preistorică”.
Alexandru Nemoianu, istoric
In 1913 apărea la București lucrarea “Dacia Preistorică” de Nicolae Densușianu. O lucrare absolut
impresionantă, de peste o mie de pagini, o lucrare care, încă dela apariția ei și până azi ,a stârnit și continuă să
stârnească enorme pasiuni,pozitive și negative. Oricum am considera-o un lucru rămâne sigur, această istorie
nu poate fi ignorată. În chip fericit, cu eforturi absolut eroice, în anul 2002 editura bucureșteană “Arhetip” a
retipărit, după original, lucrarea dându-i nou suflu de viață și îndemnând la reflecție o nouă generație. Editura
a reușit să spargă o anume conspirație a tăcerii dusă în jurul lucrării și să termine actiunea nefastă de batjocorire
a ei. O conspirație care, după cum vom vedea ,avea un scop limpede și care nu era spre binele Neamului
Românesc. Încă mai trist de cele mai multe ori această acțiune s-a purtat prin indivizi care fie că frunzarisera
doar lucrarea,fie nu o citiseră de fel. Încă mai adesea era vorba de scepticismul ironic al celor care se grăbesc
să vorbească despre cele pe care nu le știu și nu le înțeleg; a imbecililor utili.
Autorul lucrării ,Nicolae Densușianu, a fost unul dintre cei mai harnici și meticuloși truditori spre
dezvăluirea trecutului românesc. Este suficient să amintim că majoritatea documentelor privind istoria
medievală românească (și încă mai vârtos cea transilvană) au fost adunate și publicate de către Nicolae
Densușianu;că fără aceste documente nu ar fi fost cu putință să fie “descoperită” miraculuasa supraviețuirii a
Românilor transilvăneni și mai cu seama supraviețuirea instituților lor specifice a căror vechime nimeni nu o
poate stabili(poate doar lucrarea aceluiași istoric despre care mă încumet a vorbi mai la vale).
Importanta ca istoric a lui Nicolae Densușianu nu salasuieste mai ales ori în primul rând în mulțimea
datelor prezentate ci în modul lui de gândire, în filozofia lui istorică. Nicolae Densușianu sparge sistematic
modelele repetitive impuse. El sfărâma consecvent și deliberat acele noțiuni și “modele” care se impun prin
repetare, care întunecă spiritual critic până la orbire și încurajează lenea de a gândi. El cuteza să vadă lumea
în alt chip, așa cum este ea :vie, curata, vibrând de prospețime și sfidând neputincioasele indrazniri ale
negativității pure.
Nicolae Densușianu este concomitant un iconoclast și un iconodul;un spărgător de “icoane” false, sau
mai exact de idoli scarbavnici, și un inchinator al Vieții și Neamului Românesc. În chipul în care el scrie se
vădește enormă și adevărată modestie, smerenie a unui mare învățat ce nu avea lipsa de slava deșartă a lumii.
Istoria lui este poveste, spusă pe îndelete și cu gust, de către un taică bătrân nepoților pe care îi iubește ca
lumina ochilor.
“Dacia Preistorică” este în esență reconstrucția realităților istorice dela Dunăre și Carpați în vremea
ante-istorică poate imediat post-edenică. În atari condiții folosirea critică a izvoarelor istorice existente (și
care toate vorbesc de vremuri și evenimente ce avuseseră loc cu mult înaintea întocmirii lor) trebuia să fie în
chip necesar critică. Tot în chip necesar autorul trebuia să folosească propria imaginație și propriul
discernământ în a “umple” golurile lăsate de izvorul istoric, scris ori arheologic. Ceeace autorul monumentalei
lucrări a căutat să facă a fost de a stabili modelul de dezvoltare istorică în Carpați și la Dunăre, în spațial
românesc altcum spus. Un model care nu a fost nicodată uitat ci doar modificat, adaptat, ascuns și iarăși aratat.
Nicolae Densușianu deslusind caracteristicile începuturilor istoriei românești sau Neamului Românesc
a reusit să stabilească și definească cel dintâi trăsăturile definitorii ale modelului existențial românesc,
înțelegerii rostului vieții de către Români, a diferenței ce o stabilesc ei între bine s rău sau ,folosind excepționala
formulă a Părintelui Nicolae Steinhardt dela Rohia, a “fenomenului românesc”. Dar asupra acestui merit al
“Daciei Preistorice” vom mai reveni. Ceeace trebuie arătat este că Nicolae Densușianu în cercetarea istorică
a fost cel dinatai dintre Români care a utilizat metodă “reconstructiilor regresive” Această metodă trebuie
explicata.
Istoricul pleacă de la adevărul că izvorul istoric,scris ori arheologic, nu surprinde decât concluzia unui
eveniment ori proces istoric,sfârșitul său. În curgere logică este deci datoria profesională a istoricului să se
întrebe ce va fi fost mai înaintea acestui “sfârșit” și rostul său existențial, să avanseze dacă nu un răspuns
măcar o plauzibilă ipoteza pe care cercetări ulterioare o pot valida ori infirma. Nicolae Densușianu a folosit tot
ceeace era disponibil ca izvor istoric la vremea la care scria și a făcut tot ce îi era în putință de a stabili ceeace
era, după cunoștință și constinta lui, adevărul istoric. În această privința însă trebuie să fim lămuriți. Toate
concluziile istorice ,de când a început ea să fie scrisă, au fost și au rămas subiective,interpretări personale.
Încă mai evident este acest fapt când vorbim de istoria veche sau străveche. Nicolae Denusianu a folosit
izvoare istorice scrise care , încă atunci când apăreau, se refereau la vremuri trecute ori legendare. Multe din
aceste izvoare scrise erau legende sau zvonuri , atunci când nu erau direct povești ( spre exemplu multe din
scrierile lui Herodot).La rândul lor izvoarele arheologice nu erau foarte multe și ele la rându-le sunt extreme
de îndoielnice când sunt singurul temei al unei reconstrucții istorice. Nu vreau să pun la îndoială importantă
izvoarelor istorice ci vreau să reafirm că bunul simt ne obligă să nu le absolutizăm și tot el ar trebui să ne
îndemne să nu cădem în capcană unui tehnicalism sec , sterp și trufaș. Oricum Nicolae Densușianu nu a căzut
în atari curse. El a stăpânit izvoarele istorice, le-a adăugat interpretarea proprie și a folosit cu mare curaj datele
etnografice , atunci când era nevoie. Marele merit al filozofiei istorice a lui Nicolae Densușianu a fost acela
că el a refuzat să considere modelul existențial al neamului sau ca fiind de mâna a două și a refuzat ideeea
servilismului automat față cu modelele din “afară”. Nicolae Densușianu a intuit,poate cel dintâi între istoricii
și gânditorii români, că cel mai mare rău pentru Români a fost tendința ( cu grijă cultivata de toți cei care nu
au iubit acest neam) “ploconirii” față de modelele străine. El a înțeles că subordonarea politică,economică și
militară nu sunt alta decât consecința subordonării psihologice. Atunci când psihologic un neam este gata
să adopte “modelul” exterior, subordonarea politică și economică față de o putere exterioară (și promotoare
a cutărui model) nu mai este decât un detaliu minor și prea lesne de atins. Nicolae Densușianu nu a fost un
șovinist tribal ci un admirator și promotor convins al fenomenului românesc ale cărui rădăcini el le află în
vremuri străvechi,”ante-istorice”, imediat post-edenice. Nicolae Densușianu a fost un om liber, descendent
dintr-un neam liber, admirator al unui model existențial original și egal în valoare cu orice alt model existențial
. În plus Nicolae Densușianu a promovat cu o copleșitoare erudiție nevoia ca Neamul Românesc să alunge
complexele de inferioritate care îi fuseseră cu grijă satanică cultivate. Folosind metoda reconstructiilor
regresive Nicolae Densușianu ajunge la nivelul prim de dezvoltare al fenomenului și Neamului Românesc și
acolo el descoperă pe Pelasgii și Hyperboreei cei “pii”(credincioși). Acolo descoperă el trăsăturile esențiale
ale celor care, din vremea post-edenică și până în ziua de azi, au viețuit neantrerupt în Carpați și la Dunăre,
credință tare, statornicia, toleranță, capacitatea de adaptare ,uluitorul echilibru mental. Nicolae Densușianu a
deslușit caracteristica de baza a fenomenului românesc,caracterul sau cel mai intim care leagă demnitatea de
modestie și modestia de elegantă. În aceleași locuri Nicolae Densușianu așează centre spirituale care, la fel ,
s-au păstrat din vremea post-edenică până în ziua de azi ,ascunse în vârfuri de munte (“cardine mundi”,tatanile
lumii,) și umbră de pădure, centre de rugăciune preschimbate apoi în sihaștrii atunci când Dumnezeu s-a arătat
pe Sine deplin ..Nicolae Densușianu a deslușit și modul în care aceste societăți stavechi au viețuit și cele
arătate de el sunt asemănătoare, până la identitate de multe ori, cu civilizația țărănească românească.
(Argumentul stupid că el ar fi transferat realități contemporane lui în trecut nici nu trebuie luat în seama.
Asemănările de care vorbeam sunt semen de continuitate în timp și asta o demonstrează de fapt chiar
diferențele, uneori foarte mici și întodeauna impuse de nevoia momentului istoric, dintre realitățile descrise de
Densușianu și civilizația țărănească românească. Aceste deosebiri sunt mici dar organice,firești și ele arată în
chipul cel mai convingător cum modelele străvechi au supraviețuit și s-au adaptat vicisitudinilor vremiii fără
să își schimbe esența definitorie, duhul viu și mereu acelasi.)
Unele dintre concluziile lui Nicolae Densușianu sunt discutabile și altele au fost infirmate de cercetările
ulterioare. “Dacia Preistorică”, la fel că toate marile lucrări istorice, nu a fost scutită de uzura vremeii și de
corecțiile aduse de noi descoperiri și interpretări. Dar în același timp valoarea lucrării rămâne neștirbită la fel
cum neștirbită rămâne idea de baza care luminează această fantastică și monumentală realizare românească
: Istoria (ca și arta) se străduie a vedea chipul gândirii sau ideeea care luminează în lucruri și alcătuiește
cuprinsul lor ideal sau temelia lor. Un alt lucru apare cu claritate în monumentală lucrare “Dacia Preistorica”.
Populatia și civilizația străveche a spațiului carpato-dunărean (românesc) era în primul rând întemeiată
pe valori duhovnicești și pioșenie. Pelasgii și Hyperboreeii se aflau în stare antitetică populațiilor sau
civilizației “Greco-Romane” și încă mai vârtos așa cum era ea în vremea de vârf a imperialismului roman.
De fapt între aceste două civilizații a fost o stare de conflict permanent (și modul agresiv și derogator în care
izvoarele și istoricii romani au descries Dacia și pe Daci sunt dovadă elocventă) și “războaiele” traiane au
fost concluzia acestui conflict. (Este absolute tragic că aceste războaie au fost mai apoi descries de istoricii
români că “certificat de naștere” al Poporului Român. De fapt ele au fost un moment istoric, și strict un
moment istoric, în spațiul carpato-dunărean și cu o semnificație și consecințe mult mai mici decât cele care i-
au fost atribuite și cu toată certitudinea nu exclusiv pozitive.) Oricum dacă demonstrația făcută de Nicolae
Densușianu a fost cea adevărată (așa cum crede și semnatarul acestor rânduri) atunci evenimentele istorice
ulterioare și încă mai vârtos istoria Bizanțului capătă o altă și mult mai înălțătoare explicatie.
Bizantul apare ca momentul triumfal al omenirii, poate una din singurele vremi în care duhul a stat și
a fost socotit că stand deasupra materiei de către autoritatea lumească. Bizanțul mai apare că biruință a tradiției
(inclusiv a celei adusă la lumina de Nicolae Densușianu) asupra materialismului egalizator și degradant al
imperialismului roman, iar Neamul Românesc apare nu că “anexă” secundară ci ca parte esențială a civilizației
bizantine. În aceiași ordine de idei expresia de “Bizanț după Bizanț” trebuie înțeleasă drept continuitate
istorică neantrerupta și făgăduință de biruință viitoare.
Nicolae Densușianu a scris despre trecut dar a țintuit spre viitor. Cu mult mai înainte de vremea în care
a trăit el pare a fi intuit că lupta finală și decisiva se va da între puterile Duhului și cele ale materialismului
satanic și sistemelor ce îl promovează ( nazist, communist ori globalist).Nicolae Densușianu a mai știut ,ceeace
părinții Bisericii au spus intitdeauna , că mântuirea neamului omenesc nu vine în istorie ci la sfârșitul ei.
Este extrem de interesant de văzut și notat că valoarea operei în discuție poate fi ilustrată de felul în
care a fost ea (opera ) primită și comentata.
In prima instanța monumentala lucrare a fost ignorată. Această este una dintre prea binele cunoscute
metode ale cliciilor de intelectuali rancezi care din timp în timp se instalează și acționează ca jude, jurat și
acuzator. Sunt intelectualii aserviți clicilor politice și care tipologic țin de Iuda Iscarioteanul. Apoi lucrarea a
fost comentată în mod exclusiv negativ. Autorul ei (care așa cum apucasem să spun a fost unul dintre cei mai
harnici culegători de izvoade istorice care au ajutat la înțelegerea evoluției fenomenului românesc în vremile
cele mai tulburi ) a fost categorisit de scribalasi, ce cu greu adunau sub semnătură lor câteva pagini dureros
de plictisitoare, dacă nu adevărate cărămizi în capul cititorului, ca “amator”, “tezist”,etc.,etc. Adevărul este că
Nicolae Densușianu a fost tezist dar teza lui inseamna și promova voință a Neamului Românesc de a functiona
cu rost și egala lui voință de a își împlini menirea pentru care a fost adus în ființă. Nicolae Densușianu a
demonstrat că modelul existențial românesc înseamnă atașamentul de valori spirituale și concluzia ce ar trebui
să o desprindem este că prin aceasta el (modelul existențial românesc) stă peste modelele materialist-satanice.
Nicolae Densușianu a mai demonstrate că modelul existențial românesc și valorile pe care se întemeiază nu
este unic ci asemenea altora care, la fel,se dezvoltă în jurul unor centre duhovnicești. (Nespus de important
este să amintim că în vremea în care Nicolae Densușianu își alcătuia monumentală lucrare un sfânt român,
Moșul Gheorghe Lazăr din Sugag, colinda spațiul pelasg, desculț și cu capul descoperit, stabilea noi legături
între centrele duhovnicești ale acestui spațiu și practic reînsufletea spiritualitatea,monahismul româneasc într-
un chip absolut miraculous. Această coincidență , fără îndoială , nu a fost intamplatoare .)
“Dacia Preistorică” a fost abuzată și de cei care nu au înțeles din ea nimic, spre promovarea unor
aberații șovinist tribale care nu aveau nici un fel de legătură cu Nicolae Densușianu ba chiar stăteau împotriva
a tot ce el credea.
Lucrarea monumentală de care vorbim este de o importantă covârșitoare , în vremea când fenomenul
românesc este confruntat cu un nou sistem satanic,al “globalismului” promovat prin imperialismul SUA.
“Dacia Preistorică” ne stă acuma la îndemână ca demonstrație că și acest sistem satanic este sortit trecerii
într-o rușinoasă uitare. În acest chip inițiativa Editurii “Arhetip” de a retipari opera lui Nicolae Densușianu nu
trebuie doar lăudată ci binecuvantata.
“Dacia Preistorică”,așa cum spuneam, este în primul rând o uluitoare poveste istorică și ei i se potrivesc
minunat cele spuse de Maihail Sadoveanu în puțin cunoscuta lui nuvela “Credința Strămoșească” : “Poate (cele
povestite) s-au întâmplat unui bunic și el mi-a povestit mie. Așa se păstrează credințele. Învățați și voi a crede,
căci ceeace mi-a spus mie bătrânul, ori i-a povestit lui un bunic, e lucru de crezut și prea adevarat”.
Un sit arheologic din epoca geto-dacă

descoperit la Cernele – Craiova,
mai puțin cunoscut
Prof. univ. dr. Petre GHERGHE
– Arheolog expert –
Craiova
Situl arheologic de la Cernele, deşi este unul deosebit de important din punct de vedere cronologic, dar
şi prin diversitatea materialului descoperit, a rămas, oarecum, mai puţin cunoscut în rândul celor interesaţi de
istoria geto-dacilor din împrejurimile Craiovei. Acesta a fost cercetat de autorul acestor rânduri între anii 1982
– 1986 şi o bună parte din materiale arheologice descoperite au văzut lumina tiparului, la acea dată, în reviste
de specialitate editate de Academia română, de Institutul Român de Thracologie ş. a.30
Locul de desfăşurare al săpăturilor arheologice a fost pe un grind de nisip numit de localnici „Poianca”,
situat pe terasa inferioară a Jiului şi pe platoul dinspre nord-est, ocupat parţial de vatra satului, dar şi de culturile
agricole.31
Cercetările s-au întins pe perioada mai multor ani deoarece, aici şi-n împrejurimi, s-au descoperit o
aşezare geto-dacă (aceea care va face subiectul intervenţiei noastre) şi cu titlu informativ precizăm că s-au
mai descoperit o necropolă de incineraţie contemporană cu aşezarea, şi care, la rândul lor (aşezarea şi
necropola), suprapuneau un orizont discontinuu hallstattian (prima vârstă a epocii fierului, 1200/1150 –
450/400 a. Chr.).32 Aşezarea şi necropola geto-dacă au fost şi ele suprapuse de o aşezare prefeudală cu locuinţe
bine conservate atribuite cronologic secolului VI p. Chr. Peste aceasta şi în apropierea acesteia s-au mai
descoperit resturile unei locuiri feudale atribuite cronologic secolelor XIV-XV.
Revenind al aşezarea geto-dacă pe care ne-am propus să o prezentăm precizăm că în urma cercetărilor
s-a stabilit existenţa a două niveluri de locuire; primul şi cel mai vechi atribuit cronologic secolelor IV-III a.
Chr., iar cel de-al doilea aparţinea secolelor I a. Chr. – I p. Chr.
În primul nivel de locuire geto-dac (atribuit secolelor IV-III a. Chr.) s-au descoperit resturi de locuinţe
şi ceramică specifice, majoritatea, secolului IV a. Chr. Dintre formele ceramice identificate, lucrate cu mâna,
amintim: bolul, vasul în formă de sac, ceaşca, strachina, cana, vasul de provizii, vasele în miniatură, creuzetele
etc. La acestea se adaugă şi categoria de vase lucrate cu roata, dintr-un lut de calitate superioară: vasul de tip
bol, castronul, cana, ulcica, fructiera. De reţinut este şi faptul că acestora li se alătură şi imitaţiile făcute după
vasele greceşti de tip lebes.
În cel de-al doilea nivel de locuire (datat secolele I a. Chr. – I p. Chr.) s-au descoperit mai puţine resturi
de locuinţe şi o cantitate mai mică de ceramică, ceea ce face ca diversitatea formelor să fie mai redusă. Totuşi,
vase de uz comun, oala, ulceaua, sunt frecvent întâlnite.
Ceramica descoperită în aşezarea geto-dacă de la Cernele, constituind inventarul cel mai numeros,
considerăm util să facem o prezentare a acesteia.
Astfel, ceramica din primul nivel de locuire se poate împărţi, după tehnica de lucru, în două mari grupe:
a) ceramica lucrată cu mâna şi
b) ceramica lucrată cu roata olarului.
După pasta din care a fost lucrată, ceramica din grupa a) poate fi împărţită în două variante:
1) vase lucrate dintr-un lut mai fin care a folosit ca degresant nisip cu foarte puţine pietricele, şi
2) vase lucrate dintr-un lut grosier care a folosit ca degresant nisip măzăros şi pietricele, uneori evidente
în peretele vasului.
Ceramica din a doua grupă (grupa b) este executată în exclusivitate dintr-un lut fin care a folosit ca
degresant nisipul mărunt.
30
Petre Gherghe, Aşezarea geto-dacică de la Cernele – Craiova, în Arhivele Olteniei, Serie nouă, nr. 6, Bucureşti, 1989,
pp. 42-53; idem, Necropola geto-dacică de la Cernele – Craiova, în Thraco – Dacica, 5, Bucureşti, 1984, pp. 167-170.
31
Mulţumim şi pe această cale colegului Dinică Ciobotea care ne-a dat informaţia despre existenţa unor descoperiri
întâmplătoare pe grind.
32
Pentrui cronologia utilizată, vezi Istoria Românilor, I, Bucureşti, 2001.
Din categoria ceramicii a. 1, adică a vaselor lucrate cu mâna dintr-un lut de calitate bună, semnalăm
vasul-bol (Fig. 2/1). Acesta are culoare neagră şi este decorat sub buză, la circa 2 cm, cu un brâu aplicat
prevăzut cu crestături. Buza este conturată la exterior de o mică şănţuire.33
O altă formă ceramică identificată este vasul-sac (Fig. 2/2). Acesta, datorită arderii secundare, căpătase
culoare castaniu-închis cu pete negre. Buza este dreaptă cu marginile puţin rotunjite. Ca decor, are în apropiere
de buză un brâu aplicat prevăzut cu crestături verticale sau oblice întrerupte de trei sau patru butoni aplatizaţi
prevăzuţi şi ei cu crestături.
Un alt vas identificat are pereţii drepţi (Fig. 2/3), este decorat cu un brâu alveolat, amplasat în apropierea
buzei, care este uşor arcuită spre exterior. Culoarea, datorită arderii secundare, este castaniu-deschis.
O altă formă de vas din categoria celor menajere este strachina (Fig. 2/4). Toate vasele de acest tip au
fost lucrate îngrijit, dintr-un lut fin, compact, acoperit uneori cu un firnis subţire de culoare castaniu-închis la
exterior şi negru la interior. Buza este dreaptă, cu marginea puţin prelungită şi îngroşată la exterior.
Pentru că nu intenţionăm să intrăm în detalii cu privire la ceramica menajeră prezentată, mai amintim
ca diversitate de forme ceaşca (căţuia), întâlnită frecvent în toate aşezările dacice (Fig. 2/5-6). Ceaşca are
fundul drept, pereţii arcuiţi spre exterior, gura largă şi o toartă. S-au descoperit mai multe fragmente, dar
neîntregibile.
Cana (Fig. 2/7) este o altă categorie de vas întâlnită în toate siturile arheologice de epocă geto-dacă.
Aceasta a fost lucrată îngrijit, dintr-un lut de bună calitate şi uneori – pentru a-i da un aspect mai plăcut, dar şi
o funcţionalitate performantă, a fost acoperită cu firnis subţire de culoare castanie. Cănile au fundul drept,
corpul bombat, gâtul înalt cu pereţi oblici, buza subţiată şi cu marginea rotunjită. Toarta este supraînălţată faţă
de buză şi se fixează în partea inferioară pe diametrul maxim al vasului.
Din aşezarea de la Cernele nu lipsesc nici vasele de provizii şi nici cele în miniatură.
Un asemenea vas de provizii (Fig. 3/1), dar de dimensiuni medii a fost lucrat îngrijit dintr-un lut fin, de
culoare cărămizie. Buza este groasă, lată şi trasă puţin spre exterior.
Spre deosebire de vasele de provizii, cel în miniatură (Fig. 3/2) a fost lucrat neglijent, dar dintr-un lut
fin. El are fundul drept, corpul bombat ţi gâtul scurt. Buza este dreaptă, subţiată şi cu marginile netezite.
În stare fragmentară a fost descoperită şi o parte dintr-un creuzet (Fig. 3/3), de dimensiuni mai mari.
Diametrul gurii măsoară 24 cm. Pereţii sunt groşi, fundul drept şi buza puţin teşită. Avea o toartă masivă (în
prezent ruptă) care fusese fixată la baza vasului şi în apropiere de buză. La exterior vasul prezenta puternice
urme de arsură, iar la interior păstra o crustă de metal topit, suprapusă în unele locuri de bobiţe de culoare
verde. Evident, este vorba de resturi de bronz topit.
Din categoria ceramicii a. 2, adică a vaselor lucrate cu mâna dintr-un lut grosier, pentru care a fost folosit
ca degresant nisip măzăros şi pietricele, s-au recuperat mai puţine forme. Dintre acestea amintim: oalele de
mărimi diferite, chiupul, cana, toate semănându-se ca forme cu cele prezentate anterior, aşadar nu le mai
descriem.
A doua grupă distinctă şi bine reprezentată cantitativ este grupa b), adică ceramica lucrată cu roata.
Din această categorie nu lipsesc nici încercările de a imita unele vase de factură grecească. În acest sens
au fost descoperite mai multe fragmente ceramice care provin din partea superioară a unui lebes (Fig. 3/4).
Vasul este lucrat îngrijit dintr-un lut fin, ars uniform, având culoarea cenuşiu-închis la exterior şi castaniu la
interior. Buza este dreaptă la exterior, puţin teşită şi îngroşată la interior. Pe unele fragmente se păstrează şi
urmele de fixare a torţii.
O altă formă ceramică este vasul-bol (Fig. 3/5), lucrat îngrijit, dintr-un lut ars la roşu. Vasul are pereţii
arcuiţi, buza trasă spre exterior, cu marginea puţin rotunjită şi teşită spre interior.
Ca decor are un brâu în ghirlandă, cu alveole, întrerupt de butoni aplatizaţi. Un astfel de decor a fost
întâlnit şi pe alte fragmente ceramice care proveneau de la un vas-sac (Fig. 3/7), unde brâul în ghirlandă era
întrerupt de butoni alveolaţi. Vase asemănătoare au fost descoperite şi în necropola de la Zimnicea.34
Alte vase recuperate fac parte din categoria castroanelor. Ele au fost lucrate îngrijit dintr-un lut fin care
în urma arderii căpătase culoare cenuşie. Unele dintre acestea, deşi sunt de mărimi diferite (Fig. 4/1, 2, 3), au
pereţii arcuiţi spre interior, iar buza terminată drept sau rotunjită. Castronul cu buza terminată drept este de
dimensiuni mai mari şi are ca decor sub buză, trei linii paralele, incizate în pasta crudă, iar între a doua şi a
treia se găseşte intercalată o linie frântă (Fig. 4/3).
Cel de-al doilea castron este mai mic, peretele mai puternic arcuit şi buza rotunjită (fig. 4/1). Ca decor
are trei linii paralele incizate, urmate de o canelură. Cel de-al treilea vas este mai mic, are formă uşor tronconică
şi buza rotunjită (fig. 4/2).
Un alt castron (fig. 4/4), în perfectă stare de conservare, a fost găsit în groapa 1, pe platoul din apropierea
grindului.
33
Pentru analogii cf. Mihai Irimia, La nécropole gétique de Ve-IVe siècles de n. è. de Bugeac, În Inventaria Archaeologica,
Corpus des ensembles archéologiques, Roumanie, fascicule 13, 1986.
34
A. D. Alexandrescu, La nécropole géte de Zimnicea, în Dacia, N. S., XXIV, 1980, fig. 14/12.
Acesta păstra în interiorul lui o ulcică (fig. 4/5), care la rândul ei era astupată cu o cană (fig. 4/6). Având
în vedere inventarul şi aranjamentul vaselor, am apreciat că avem de-a face cu o groapă rituală.
Castronul (fig. 4/4) are buza trasă spre interior şi marginea puţin subţiată şi rotunjită. Ca decor are o
linie incizată imediat sub buză.
Ulcica (fig. 4/5) are corp bitronconic, gâtul scurt, iar buza lată şi trasă oblic spre exterior cu marginea
subţiată şi rotunjită. Toarta din bandă lată este supraînălţată. Ca decor are cinci linii paralele incizate, în
jumătatea superioară. Analogii se regăsesc în descoperirile din aşezarea geto-dacică de la Bâzdâna.35
Cana (fig. 4/6) are corp bitronconic şi este de dimensiuni mai mici, buza rotunjită şi puţin răsfrântă spre
exterior. Toarte supraînălţată este lucrată din bandă îngustă.36
Toate cele trei vase (fig. 4/4, 5, 6) au fost lucrate îngrijit, dintr-un lut fin, care în urma arderii a căpătat
culoare cenuşie. Castronul şi ulcica au fundul drept şi profilat.
O altă formă de vas identificată în aşezare este fructiera, descoperită doar în stare fragmentară şi
neîntregibilă (fig. 4/7).
Cel de-al doilea nivel de locuire geto-dac este atribuit cronologic secolelor I a. Chr. – I p. Chr. şi este
marcat de câteva locuinţe cu un inventar, în general, sărac.
Ceramica este reprezentată de oale de mărimi şi forme diferite lucrate la roată, cu decor pe gât realizat
din linii paralele (fig. 5/4) sau în val, incizate în lutul crud. Nu lipsesc nici vasele tip sac (fig. 5/1), ceştile (fig.
5/2) şi ulcelele (fig. 5/3). Oalele sunt lucrate cu roata olarului dintr-un lut fin, şi au culoare cenuşie. Se
deosebesc de cele din nivelul I prin formă şi decor.
În concluzie precizăm că nici în nivelul I datat în secolele IV-III a. Chr şi nici în nivelul II de sec. I a.
Chr. – I p. Chr. nu am identificat locuinţe cu podina de călcare nederanjată (completă), deoarece ele au fost
afectate de oamenii care au luat de aici nisip pentru construcţii.
Despre aspectul locuinţelor în care trăiau geto-dacii indicii relevante ne oferă cercetările efectuate de
prof. universitar Octavian Toropu la Făcăi. Acestea aveau plan patrulater sau oval, de tip bordei, semibordei
sau de suprafaţă, cum au putut fi reconstituite şi cele identificate la Cernele. Ele erau construite din pari bătuţi
în pământ, împletiţi cu nuiele lipite cu pământ. Acoperişul era în două ape la cele patrulatere sau conic la cele
de formă rotundă şi era realizat dintr-o structură de lemn şi crengi peste care se puneau păioase sau stufăriş.
Am mai constatat că la data aceea locuinţele de la Cernele au dispărut în urma unui incendiu şi de la ele au
mai rămas bucăţi de lipitură arse la roşu cu urme de nuiele împletite care proveneau de la pereţii acestora, vetre
de foc, ceramică majoritatea fragmentară, cărbune, cenuşă etc.
Pentru a întări şi mai mult importanţa descoperirilor arheologice de la Cernele mai precizăm că la circa
50 de metri spre est de aşezare a fost identificată şi necropola plană a acesteia din care au fost cercetate de
autorul acestor rânduri doar opt morminte de incineraţie, atribuite cronologic secolelor IV-III a. Chr.37 (fig.
6/1-7), celelalte fiind distruse, în timp, de localnici.
De asemenea, pentru a realiza adevărata valoare ştiinţifică a sitului arheologic de la Cernele mai
precizăm că în anul 1976 în partea de sud a localităţii Cernele, la circa 400 de metri este de locul unde au fost
cercetate aşezarea şi necropola geto-dacă, s-au descoperit întâmplător două vase de bronz foarte importante.
Este vorba despre o situlă (fig. 7 a), înaltă de 0, 21 m, diametrul gurii de 0, 18 m, iar cel al fundului de 0, 084
m, decorată cu motive florale lângă toartă (fig. 7 b) şi o oinohoe cu gura trilobată (fig. 8/a-b), înaltă de 19 cm,
diametrul maxim al gurii 11, 2 cm, iar cel al fundului de 6 cm. Ambele vase provin dintr-un mormânt de
incineraţie, probabil al unei căpătenii şi cronologic au fost atribuite secolelor III-II a. Chr.38
Piese asemănătoare au mai fost descoperite în mormintele tracice din secolele V-IV a. Chr., din
Bulgaria 39 , dar şi în Budapesta 40 , unde situla de aici este identică cu cea recuperată de la Cernele. 41
Descoperirea de la Cernele este importantă – preciza Gh. Popilian autorul studiului – şi pentru faptul că situla
este prima de acest gen descoperită în Dacia.42
35
C. M. Tătulea, Aşezarea dacică fortificată de la Bâzdâna, în Thraco-Dacica, V, 1-2, 1984, fig. 9/6.
36
Analogii la necropola getică de la Zimnicea. Vezi A. D. Alexandrescu, op. cit., fig. 25/3.
37
Petre Gherghe, Necropola geto-dacică... (vezi supra, nota 1).
38
Gh. Popilian, Noi mărturii arheologice descoperite la Craiova, în Arhivele Olteniei, Serie nouă, 1, 1981, p. 50.
39
Maria Cicikova, Nouvelles fouilles et recherches de necropoles thraces du Ve – IIIe s. av. n. ère en Bulgarie, în Actes
du Premier Congèrs international des études balkaniques et sud-est europé ennes, II, Sofia, 1969, p. 372.
40
A. Radnóti, Die römischen Bronzegefässe von Pannonien, în Dissertationes Pannonicae, seria II, nr. 6, Budapesta, 1928,
p. 51 şi urm.
41
Gh. Popilian, op. cit., loc. cit., p. 50.
42
Ibidem, p. 47.
În încheiere, având în vedere toate aceste descoperiri arheologice, apreciem că cercetările de la Cernele
au fost şi rămân de mare actualitate şi importanţă pentru Craiova în epoca geto-dacă deoarece au scos la lumina
zilei o nouă aşezare cu două niveluri de locuire (sec. IV – III a. Chr. şi I a. Chr. – I p. Chr.) şi o necropolă de
incineraţie (sec. IV – III a. Chr.) – singura cunoscută până acum în zonă, la care se adaugă şi recuperarea celor
două piese din bronz (situla şi oinohoia), și aici, cu precizarea că situla a fost prima identificată în Dacia.
Acestea mărturii ca și multe altele care nu vizau titlul comunicării au contribuit la o mai bună cunoaştere
a civilizaţiei geto-dace de pe Valea Amaradiei şi bazinul inferior al Jiului şi scot în evidenţă rolul cel puţin
economic, dacă nu politic şi militar pe care l-a avut aşezarea de aici alături de celelalte aşezări şi fortificaţii
din împrejurimile Craiovei şi amintim pe cele de la Bucovăţ-Cârligei, punctul „Cărpiniş”, Bucovăţ – „Malul
Lupului” şi punctul „Jidovii”, Făcăi, Podari, Işalniţa, Izvor – Şimnicu de Jos43, Cârcea44, Balta Verde.45
Cu certitudine, aceste mărturii arheologice existente în perimetrul, dar și în împrejurimile Craiovei au
avut, la acea dată, un rol important în zonă, şi aceasta i-a determinat pe cartografii romani să localizeze
Pelendava 46 – important complex arheologic geto-dac – pe harta Tabula Peutingeriana 47 , aici, în arealul
geografic al Craiovei.
43
Oct. Toropu, în Craiova, trecut, prezent şi viitor, Craiova, 1979, pp. 48-51.
44
M. Nica, Cârcea, com. Coşoveni, jud. Dolj, în Cronica cercetărilor arheologice. Campania 2001, Timişoara, 2002, p.
98.
45
P. Gherghe, Repertoriul informaţiilor şi descoperirilor arheologice din Oltenia. Epoca Latène, Craiova, 2001, p. 50;
idem, Noi descoperiri arheologice în împrejurimile oraşului Craiova şi contribuţia acestora la cunoaşterea civilizaţiei
geto-dace din bazinul inferior al Jiului, în „Symposia Thracologica”, Institutul Român de Thracologie 5, Miercurea Ciuc,
1987, p. 68.
46
Aşezarea Pelendava trebuie văzută ca un complex de aşezări geto-dace situate în zona Craiovei de azi.
47
A fost „întocmită probabil între anii 260-271 p. Chr. şi păstrată până astăzi (la Biblioteca Naţională din Viena – n. n.)
într-o copie din secolele XI-XII. Numele i s-a dat după al consilierului Conrad Peutinger din Augsburg care a primit-o în
1507 de la umanistul Conrad Celtes”. (/Dicţionarul de istorie veche a României, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976, p. 561).
Discul de la Phaistos (Creta)

perspectivă minoică asupra expediţiei egiptene a unui faraon al Regatului
de Mijloc (Sesostris, din dinastia a XII-a) în Tracia,
pe Istru (cca 1928 î. H.)
Mircea Ţicleanu & Alexandru Ţicleanu
O analiză proprie a imaginilor şi desenelor de care dispunem privitoare la celebrul disc minoic de argilă
de la Phaistos (Creta), datat aproximativ sec. XVII î. H. (după descoperitorul său, Luigi Pernier), ne-a condus
la o variantă originală de interpretare (citire) a acestuia. Această analiză a avut ca punct de plecare interpretarea
dată de Alexandru Ciulean în anul 1992, publicată în 34 de articole în revista „Naţiunea” (săptămânal al
Uniunii „Vatra Românească”), anul III – IV, nr. 36-70), sub titlul „Străvechiul imperiu al cosmonauţilor. O
nouă viziune asupra istoriei omenirii”. Depărtându-ne mult de acest punct de vedere, dar reţinând unele
rezolvări (interpretări) interesante ale unor ideograme de pe disc, suntem de părere că textul acestuia, bazat pe
glife-cuvinte cu semnificaţii distincte, descrie de fapt o veche expediţie egipteană care a avut drept scop
principal fixarea unui hotar al regatului la nord de Istru (Dunăre), în timpul unor faraoni ai Regatului de
Mijloc (între anii 1971 şi 1860 î. H., dinastia a XII -a). Expediţia pare să fi avut, cel puţin în prima sa parte,
sprijinul oraşelor feniciene (a Tyrului în primul rând), dar şi al insulei Rhodos şi, eventual al Ciprului. Creta
însă nu a participat cu nave de partea expediţiei egiptene care s-a bazat în primul rând pe o puternică flotă de
război ce a urcat pe Istru până la strâmtoarea de la Cazanele Mari, Coloanele lui Heracles ale timpurilor de
demult. Cu acest prilej s-a încercat ridicarea unui val de pământ care s-a extins din apropiere de Dunăre (de la
actuala Hinovă) până în apropiere de cursul Buzăului, val de pământ cunoscut mai ales sub numele de „Brazda
lui Novac de nord” şi pus astăzi pe seama lui Traian şi a lui Constantin cel Mare. Această foarte veche expediţie
egipteană în nord pare să se lege cel mai bine de faptele de arme ale oştirii egiptene conduse de faraonii
Senusret I şi Senusret III, desemnaţi de unii autori antici cu numele de Sesostris (Manethon, Herodot, Strabon)
sau Sesoosis (Diodor din Sicilia). După acest din urmă autor acest Sesoosis (Sesostris) ar fi străbătut Thracia
pentru a o supune, după ce cucerise întreaga Asie (Mică n. n.) şi o parte dintre insulele Ciclade (Biblioteca
istorică, I, LV,6). In Thracia însă era să-şi piardă întreaga oştire din cauza dificultăţilor de tot felul pe care le-a
întâmpinat. A ridicat totuşi nişte stele pe care a pus să se scrie că ar fi supus această ţară. Ori tocmai o astfel
de expediţie descrie discul de la Phaistos pe care apar adesea stele (nişte cruci late şi îngroşate spre bază),
oşteni în marş, corăbii, plute, arme şi unelte de tot felul, prizonieri şi ostateci. Egiptul a fost simbolizat
printr-o floare cu 8 petale care trimite la cei 8 zei primordiali ai acestui ţinut, dar şi la floarea de lotus. Citirea
discului se face dinspre mijlocul acestuia spre exterior şi începutul textului hieroglific se află pe aşa numita
faţă B. Prima frază a textului este următoarea: „(din) Egipt, faraonul (a plecat) (cu) vâsle”, continuată cu
precizarea: „(cu) oşteni înarmaţi”. În continuare sfârşitul primului aliniat s-ar citi astfel: „(în anul) 3.580 (de
la Facerea lumii) Theba (egipteană) (şi) Tyrul (au răsturnat) stelele (de hotar) (din) Ţara lui Zeus (Uranios)”.
Ţinta expediţiei egiptene a fost Patria primordială a Zeilor figurată aici prin cercul cu şapte puncte (unul central
şi alte şase spre margini), desemnată de noi în lucrări anterioare ca fiind ţinutul mitic fabulos reprezentat în
trecutul îndepărtat de arealul carpato-panonic, leagănul real al Lumii Albe. Invadatorii sudici au ridicat aici
propriile lor stele şi unele glife ale textului ne duc la ideea unei vaste lucrări concepute de egipteni şi care nu
poate fi alta decât valul de pământ-graniţă care avea rolul de a proteja întregul curs al Istrului până în apropiere
de strâmtori şi de a include actuala Câmpie Română de azi în regatul egiptean al acelor vremuri. Acţiunea în
forţă a egiptenilor nu a fost însă finalizată şi după o retragere precipitată a rămas doar valul de pământ ridicat
şi amintirea întregii campanii egiptene descrisă mai apoi de discul de la Phaistos şi de unii autori antici cu mult
mai târzii. Dar a rămas şi amintirea victoriei asupra egiptenilor cu care se mândreau la un moment dat locuitorii
din Colhida (ţinta expediţiei argonaute), ţinut mitic plasat după noi la nord de Munţii Apuseni, victorie de care
amintea şi V. Flaccus care vorbea despre înfrângerea egiptenilor de către geţi (N. Densuşianu, Dacia
Preistorică). În esenţă încercările războinice ale acestor faraoni ai dinastiei a XII-a a Regatului de Mijloc urmau
să refacă drumul de ape al primului lor rege mitic, Osiris, care se lăuda, pe o stelă, că urcase pe Istru până la
izvoarele acestuia, după care ajunsese la (marea) Ocean (Diodor, I, XXVII, 5) care corespundea, în timpuri
foarte vechi, ultimului lac (nonendoreic) al Bazinului Panonic. Se pare că o ultimă încercare în acest sens ar
mai făcut faraonul Ramses al II-lea care s-ar fi abătut şi înspre partea de nord a Mării Negre, spre Lacul Meotic,
unde şi-ar fi pierdut o mare parte din oştire, din care ar fi derivat mai apoi neamul colhilor de la poalele
Caucazului de azi, pierdere pusă mai apoi de către unii istorici pe seama lui Sesostris. Discul de la Phaistos
însă, care pare a fi scris (prin imprimare cu ştampile reprezentând cuvinte) anterior sec. XVII î. H., a făcut
referire doar la faptele faraonilor dintre anii 1.971 şi 1.860 î.H., în timp ce autorii antici au adăudat, poate, în
scrierile lor la faptele lui Sesostris (cel mai probabil Sunesret I, 1.962 – 1.928 î. H.) şi unele acţiuni similare
ulterioare, dar mai ales încercările de extindere spre nord ale Egiptului din timpul lui Ramses al II-lea (1.279
– 1.213 î.H.). De reţinut însă aici şi părerea lui Martin Bernal care, admiţând istoricitatea faptelor atribuite lui
Sesostris, fixa ca posibil moment al unei astfel de expediţii egiptene anul 1.930 sau anul 1.920 î.H. Pe de altă
parte alte încercări de descifrare a mesajului conţinut de acest disc (Jean Faucounau, Gareth Owens, etc) nu ne
par a fi deloc convingătoare. Varianta care ar descrie expediţia egipteană în ţinuturile sacre ale polului getic ar
putea permite însă obţinerea unui text unitar şi coerent care este pe cale de a se contura.
Dar să redăm felul în care a descris foarte pe scurt Diodor din Sicilia în a sa Bibliotecă istorică (LV, 6 şi
7) această veche expediţie egipteană în nordul tracic: „Astfel, regele Sesoosis a supus tot restul Asiei (Asia
Mică, n. n.) şi cea mai mare parte a insulelor Ciclade. Trecând, apoi, în Europa, el străbătu întreaga Tracie şi
era cât pe ce să-şi piardă oştirea, atât din pricina lipsei de hrană, cât şi din pricina greutăţilor prilejuite de natura
ţinutului. 7. De aceea el şi-a oprit înaintarea oştilor în Tracia, unde a înălţat – în mai multe locuri – nişte stele
în amintirea cuceririlor sale. Se săpase pe stele, în litere egiptene, următoarea inscripţie: „Regele regilor şi
stăpânitorul stăpânitorilor, Sesoosis, a supus cu oştile sale această ţară”.
Este evident că marea oştire egipteană reprezenta de fapt o puternică flotă de război fără de care
supunerea celor mai importante insule din arhipelagul Cicladelor nu era posibilă. Pe de altă parte ridicarea
stelelor amintite de Diodor nu avea sens dacă nu exista intenţia marcării unui teritoriu cucerit cu scopul de a-l
menţine sub control o vreme cât mai îndelungată cu putinţă. Ridicarea unor stele la întâmplare ici şi colo era
complet lipsită de sens deoarece acestea ar fi fost foarte repede distruse de către traci după trecerea sau
retragerea armatei egiptene. Dacă însă aceste stele (care apar frecvent pe spiralele discului de la Phaistos) au
fost realmente ridicate şi au mai fost şi împodobite cu inscripţii egiptene putem considera acest fapt ca pe o
dovadă a intenţiei acestei expediţii de a trasa un hotar prin care îngloba un anume teritoriu la regatul egiptean
aflat într-o fază de expansiune fără precedent. Acest hotar nu putea reprtezenta însă în acele timpuri decât un
şanţ adânc cu valul de pământ ridicat spre sud şi având plantate pe vârful acestuia, din loc în loc, stelele de
hotar egiptene uşor de păzit.
Tot Diodor (I, XXVII, 5) ne transmite textul foarte important aflat pe o coloană a lui Osiris dintr-o cetate
egipteană, text extrem de semnificativ în raport cu tematica acestui studiu. „Iată acum şi ceea ce stă scris pe
coloana lui Osiris: „Tatăl meu este Cronos, cel mai tânăr dintre toţi zeii. Sînt Osiris regele! Sunt acela care am
condus o expediţie prin întreaga lume, ajungând până la ţinuturile cele nelocuite ale inzilor, pe meleagurile
care se îndreaptă către miază-noapte. Ajuns-am chiar până la izvoarele fluviului Istru şi de acolo am străbătut
alte pământuri până la Ocean. Sînt cel mai mare fiu al lui Cronos. Am ieşit dintr-un ou frumos şi nobil, am
venit pe lume ca o sămânţă înrudită cu ziua. Nu este colţ de ţară pe unde să nu fi trecut, împărtăşind tuturor
binefacerile descoperirilor făcute de mine. Iată ceea ce se spune că s-ar citi pe stelele lui Isis şi Osiris.”
Din cele de mai sus rezultă că Osiris a avut de fapt în vedere doar ţinuturi aflate de-a lungul cursului
actual al Dunării. Izvoarele Istrului erau socotite a fi pe timpuri doar cele legate de zona de trecere a fluviului
actual prin defileul de la Porţile de Fier (în sens larg). Oceanul de care amintea reprezenta de fapt Lacul Panonic
care se menţinuse în timpuri preistorice mai ales către partea de sud-est a actualei Depresiuni a Dunării de
Mijloc. Ţinuturile inzilor vizate de Osiris nu aveau nici ele nici o legătură cu întinderile fără de sfârşit ale Asiei
de astăzi ci tot cu arealul panonic în care s-a păstrat până în zilele noatre localitatea Indija, în Vojvodina
(Serbia), punct de locuire extrem de vechi al acestui spaţiu prezent şi în cuprinsul mithosului românesc sub
numele de Nedeia cetate (a se vedea basmul „Fiul vânătorului” – D. Stăncescu). În ceea ce priveşte acel „ou
frumos şi nobil” trebuie să reamintim existenţa acelui „ou primordial” al Lumii Albe care apare marcat la
propriu prin toponime ce conţin adjectivul „alb” şi centrat în principal pe partea de sud şi de est a aceleiaşi
Depresiuni Panonice.
Dar şi Herodot, în „Istorii” aminteşte despre expediţia egipteană a lui Sesostris în zonele locuite de
traci. Dar mai întâi relatează despre faptul că Sesostris a supus pe locuitorii de pe ţărmurile Mării Roşii cu
ajutorul unor „corăbii de război”. După întoarcerea în Egipt ar fi adunat o „oaste numeroasă” cu care a început
„să străbată pământul în lung şi în lat, supunând toate popoarele care îi stăteau în cale”. În zonele cucerite
ridica nişte stele pe care consemna victoriile sale şi modul în care s-au comportat cei pe care i-a supus (Istorii,
cartea a II-a, cap. CII). Mai departe aminteşte clar despre pătrunderea acestui faraon în ţinuturile tracilor (cap.
CIII): „Săvârşind într-una asemenea fapte, străbătea continentul, până când, trecând din Asia (Asia Mică, n.
n..) în Europa, îi supuse şi pe sciţi şi pe traci. La aceste popoare cred eu că se află hotarul cel mai îndepărtat
până unde a ajuns oastea egipteană, căci numai în ţinuturile acestora se mai întâlnesc stele înălţate [de egipteni],
iar mai departe urma lor nu se mai vede”. Mai apoi Herodot nota că oastea egipteană s-a întors din drum şi a
ajuns la “fluviul Phasis” unde o parte a acesteia a rămas pe loc fără să se poată preciza dacă aceasta a rămas
aici de bunăvoie sau silită de împrejurări. Din această parte a armatei egiptene, deci proveniţi din “oştirea lui
Sesostris”, s-ar fi tras cei care au fost mai apoi cunoscuţi sub numele de colhidieni. Privitor la această posibilă
origine a colhidienilor Herodot preciza: “colhidienii îşi aduceau mult mai bine aminte de egipteni, decât
egiptenii de colhidieni”, legătură care ar fi veridică pentru Herodot deoarece “cei din Colchis sînt negri la
culoare şi cu părul creţ”. Aici însă este vorba de o confuzie făcută de Herodot între colhidieni (locuitori ai
ţinutului Colhida, ţinta expediţiei argonaute, aflată undeva în spaţiul carpatic) şi colhi (sau qulhi) locuitori ai
ţinutului Colchis (regatul Qulha) aflat în Caucaz. Amintirea râului Phasis (în realitate Tisa de astăzi) conduce
la această confuzie care pleacă de la faptul că acest râu mitic era căutat în mod eronat în estul Mării Negre
unde a fost identificat greşit cu Rionul zilelor noastre. Implicarea hidronimului Phasis pleca însă de la dorinţa
iniţială a egiptenilor lui Sesostris de a străbate până la acest râu şi de a reface astfel drumul lui Osiris pe Istru
în amont până în zona de dincolo de defileul Istrului, deci până în zona de astăzi a Depresiunii Panonice.
Pierderea unei părţi a oştirii egiptene s-ar corela însă bine cu spusele lui Diodor privitoare la greutăţile deosebit
de mari pe care le-au avut egiptenii în ultima parte a expediţei lor în ţinuturile trace. În capitolul următor (CVI)
Herodot aminteşte din nou despre “stelele pe care Sesostris, regele Egiptului, le-a ridicat în diferite ţări” şi
despre care spunea că pe vremea lui “cele mai multe nu se văd dăinuind.” În cap. CX al cărţii a II-a din “Istorii”
Herodot subliniază faptele de arme deosebite ale lui Sesostris prin comparaţia pe care ar fi făcut-o preoţii
egipteni cu faptele lui Darius pe care aceştia le considerau mai prejos decât cele ale faraonului Sesostris. Căci
acesta “printre multe alte popoare la fel de mari ca acelea cucerite de Darius, îi supusese şi pe sciţi, pe care
Darius pe sciţi nu i-a putut înfrânge”. Oricum însă din acele timpuri vechi ar trebui să socotim originea (poate
egipteană) a celor din Colchisul caucazian, iar pe de altă parte să notăm că pe vremea expediţiei argonaute (cca
1225 î. H.) pe Istru în sus locuitorii Colhidei se mândreau cu victoria pe care geţii o obţinuseră împotriva
egiptenilor, care nu pot fi alţii decât cei ai lui Sesostris.
Alte date privitoare la expediţia nordică a faraonului Sesostris au provenit prin intermediari de la preotul
fenician Sanchuniathon care ar fi trăit pe la finele secolului XIII î. H. Acesta ar fi scris despre expediţia
faraonului egiptean Sesostris asupra sciţilor şi geţilor pe baza unor inscripţii aflate în temple feniciene. De
asemenea Ctesias (sec. V î. H.) scrisese despre lupta faraonului egiptean Sesostris împortiva sciţilor conduşi
de regele Tanaus.
La o expediţie egipteană în Europa a făcut referire şi Strabon în cartea a XV-a (cap. 1, 6) într-o frază
foarte interesantă: „Sesostris egipteanul şi Tearcon etiopianul au înaintat până în Europa, dar Nabucodonosor,
care a ajuns celebru la chaldeeni mai mult decât Heracles, şi-a condus oştile chiar până la Coloanele lui
Heracles. Până aici a ajuns şi Tearcon, iar acesta şi-a purtat oştirea din Iberia până în Thracia şi în Pont. Scitul
Idanthyrsos a năvălit în Asia până la hotarele Egiptului, dar nici unul dintre aceştia n-a atins India”. Deci
faraonul Sesostris figurează printre mari conducători de popoare şi de oşti care, deşi nu a reuşit să se apropie
de îndepărtatul ţinut al Indiei, a ajuns totuşi foarte departe faţă de fruntariile Egiptului său din moment ce a
reuşit să înainteze în interiorul Europei. Faraonul Sesostris a mai fost amintit de către Strabon şi în cărţile XVI
(cap. 4, 4 şi 7) şi XVII (cap. 1, 5 şi 25), dar legat de ţinuturi mai sudice (Etiopia, Arabia, Egipt), în condiţiile
în care pare a fi destul de clar că este vorba de faptele lui Sesostris III. Important este însă că şi pe vremea
acestuia ridicarea de coloane cu inscripţii ce marcau trecerea prin unele locuri a faraonilor era un fapt obişnuit,
dar mai interesant este că se pomenea în mai multe locuri (din Arabia şi Asia Mică) despre „valurile lui
Sesostris” (c XVI, cap. 4, 4) care nu sunt altceva decât valurile de demarcare şi apărare care erau deja avute
în vedere de faraonii dinastiei a XII - a a regatului de Mijloc, valuri între care s-ar înscrie şi troianul de la nord
de Istru ce pare a fi opera primului Sesostris al acestei dinastii (Senusret I).
Să reamintim aici că dintre autorii moderni Martin Bernal (1991) era de părere că expediţia egipteană a
lui Sesostris a fost un fapt istoric care a avut loc fie în anul 1930 î. H. fie în anul 1920 î. H., perioadă de timp
ce include şi anul 1928 î. H. care pare a fi indicat ca început al expediţiei pe discul de la Phaistos.
Ideogramele minoice ale discului de la Phaistos. Aceste desene, respectiv glife, bine cunoscute de
autorul (autorii) discului de argilă, sunt departe de a reprezenta figuri abstracte foarte greu de înţeles pentru
cercetătorii zilelor noastre. Multe dintre acestea au fost bine înţelese de Alexandru Ciulean care a comparat
aceste glife cu simboluri antice mai mult sau mai puţin bine păstrate şi a găsit legături foarte plauzibile. Ele
exprimă în totalitatea lor punctul de vedere al locuitorilor din Creta asupra unei expediţii de amploare a
timpurilor de demult, în care cretanii nu au fost implicaţi şi despre care au avut numeroase informaţii.
Descifrarea lor poate fi mult facilitată dacă se cunoaşte sensul derulării evenimentelor, deci dacă se cunoaşte
începutul textului şi sensul care trebuie urmat pentru o citire corectă. De aceea trebuie să precizăm din nou că
începutul acestui text se află în centrul aşa numitei feţe B a discului, respectiv că citirea se face dinspre centru
spre marginea discului. Barele care separă diferitele grupări de glife ale textului separă de fapt propoziţii
distincte ale acestuia. Pe măsura dezvoltării textului apar noi şi noi glife care permit precizarea tuturor
aspectelor cheie legate de această amplă expediţie egipteană asupra nordului tracic al acelor timpuri. Prima
glifă a discului este astfel esenţială şi este reprezentată de o floare cu 8 (opt) petale care ar reprezenta Egiptul,
în general şi Egiptul de Sus în particular. Aceasta poate fi un simbol al florii de lotus, dar poate trimite şi la cei
opt zei, respectiv regi mitici, ai Egiptului. Figura umană care urmează îl reprezintă pe faraonul care a pornit
această expediţie. A treia glifă simbolizează o vâslă de corabie şi permite citirea primei propoziţii a textului
minoic aşa după cum am arătat mai sus, respectiv: „Din Egiptul de Sus faraonul (a plecat) cu vâsle.”. A
plecat deci, indubitabil, pe calea apelor, fapt ce ne vorbeşte foarte clar despre ţinta expediţiei care putea fi
atinsă cu ajutorul unei flote de război a acelor timpuri îndepărtate. În caseta următoare apare un oştean şi o
armă ceea ce ne permite să citim a doua propoziţie a textului sub forma „şi (cu) oşteni înarmaţi”. În caseta
următoare apare un semn care trebuie să reprezinte un numeral şi care desemna anul în care a avut loc expediţia
şi care se raporta la un sistem temporal cretan, deci la un an de referinţă minoic, cu mult anterior expediţiei.
O primă citire a semnului ar putea corespunde anului 3.580 de la ... Apoi urmează două simboluri care pot fi
considerate ca embleme ale Thebei egiptene şi ale Tyrului fenician. Urmează apoi două stele (cruci) desenate
cu capul în jos ceea ce înseamnă „stele (de hotar) răsturnate, respectiv hotare desfiinţate”. Tot în această casetă
apare şi ţinutul ţintă al expediţiei, desemnat printr-un cerc cu centrul marcat şi cu alte şase puncte dispuse
simetric spre margini, astfel încât se poate astfel obţine pe de o parte un număr, 7, redat însă prin suma 6 + 1,
respectiv o floare cu şase petale pe care o găsim şi astăzi pretutindeni printre simbolurile străvechi ale spaţiului
carpatic. Acest simbol spaţial este însoţit de un alt personaj uman reprezentat de un cap de om cu tiară pe care
Al. Ciulean l-a identificat simbolic cu Zeus. La un nivel mai general putem identifica acest ţinut cu patria
zeilor, respectiv cu patria primordială a zeilor care nu este alta decât leagănul primordial al Lumii Albe. Despre
care ştim în prezent, plecând de la cu totul alte considerente, că era centată pe spaţiul carpato-panonic al
timpurilor de mult apuse. Putem astfel citi şi a treia casetă a textului minoic în felul următor: „În anul 3.580
de la (Facerea Lumii) Theba (egipteană) şi Tyrul (fenician) au răsturnat stelele din Ţara zeilor” (sau din
Ţara lui Zeus). Deci au distrus stelele de hotar ale unui ţinut al Thraciei care se aflau cel mai probabil pe malul
Istrului, înainte de desfacerea acestuia în braţele care formează astăzi delta acestui important fluviu european.
Caseta următoare este o repetare a casetei iniţiale şi este urmată de o alta care permite citirea acestora în felul
următor: „Din Egiptul de sus faraonul (a plecat) cu vâsle. Tyrul (fenician) l-a sprijinit cu arme (de bronz).”
Mai departe textul poate avea următoarea interpretare logică: „Oşteni egipteni (au pătruns) în Ţinutul Zeilor”
(caseta 6). „S-a dus vestea că cei din acest ţinut s-au apărat cu armele lor” (7). „S-au sprijinit pe scuturile
lor (şi) pe lucrările (de apărare) Zeiţei Mamă” (8). „Noile stele ridicate (au asigurat însă) pacea (până la)
strâmtori (până la Coloanele lui Heracles) unde se aflau acum stelele Ţinutului Zeilor” (9). „(Dar) s-a aflat
că alte arme noi (s-au adăugat) celor cu care (se apărau) cei din Ţinutul Zeilor” (10). „(Atunci, alţi) oşteni,
(cu) arme feniciene, (au fost aduşi)” (11). „(Dar şi) unelte (şi) arme (feniciene) (au fost aduse de) vâslele
corăbiilor (împotriva celor ce apărau) stelele (noi) (din ţinutul) regelui (ce apăra Ţara zeilor)” (12). Se repetă
apoi caseta 10, cu referire la armele celor care se apărau, care acum însă are numărul 13. Dar caseta următoare
(14) ne spune pe scurt (cu două glife) că „Armele (feniciene) erau (însă numeroase ca) mulţimea peştilor”.
Urmează apoi caseta 15 care este cu totul edificatoare şi care sintetizează pe scurt toate cele prezentate mai
sus: „În anul 3580 (de la Facerea Lumii) Theba (egipteană) şi Tyrul (fenician) (au ridicat) propriile lor stele
în Ţinutul Zeilor”. Dacă ne imaginăm că anul de referinţă pentru Facerea Lumii era şi pentru cretanii acelor
vremuri celebrul an 5.508 î. H. atunci obţinem pentru expediţia egipteană anul 1928 î. H. care ne trimite la
ultimii ani ai domniei lui Sesostris I ce se încadrează temporal între 1971 (sau 1962) şi 1926 î. H. Deci ne
trimite la dinastia a XII-a a Regatului de Mijloc al Egiptului Vechi. Mai departe pe disc se repetă, fără nici o
schimbare, casetele 10, 11 şi 12 care acum pot fi notate cu numerele 16, 17 şi 18. În caseta următoare (19) apar
două semne cu totul noi care par să marcheze un moment neutru favorabil unor jertfe făcute de preoţi, poate şi
cu scop divinatoriu. Casta 20 face un nou bilanţ asupra situaţiei generale de moment: „Egiptul, (cu) arme
(feniciene) (de bronz) (a adus) pacea (în) Ţara Zeilor”. Începând cu caseta 21 apar glife noi pentru care
propunem unele înţelesuri provizorii care ne vor permite citirea pe mai departe a spiralei în mod relativ coerent.
Un semn foarte important, regăsit adesea şi pe faţa a doua a discului, în formă de sac plin legat la gură, a fost
reţinut cu înţelesul de „grâne” (grâu) şi cu sensul secundar de „aur”, semn privit de către Al. Ciulean ca având
semnificaţia generală de „cereale”. Caseta 21 a feţei B s-ar putea astfel citi în felul următor: „Grâne, (burdufe
cu) sare (şi) metale (au fost aduse de către) oşteni”. În următoarele două casete (22 şi 23) pare să fie vorba de
o atitudine aparte a Tyrului: „Tyrul (i-a) sprijinit (cu) metale (bronz) pe cei din Ţara Zeilor” (22) şi „S-a
vestit (că) Tyrul (a ajutat) armelor (acestora)”. Casetele 24 şi 25 introduc o glifă nouă ce ar corespunde insulei
Rhodos al cărei contur este bine redat de acest nou semn. Citirea textului ar fi deci pe mai departe următoarea:
„Rhodosul (a ajutat cu) unelte (lucrări) (templul) Zeiţei Mamă (din) Ţara Zeilor”. „S-a scris (aceasta în)
Rhodos (pe) stele”. Mai departe textul ar enumera bunurile care se aduceau pe fluviu (pe Istru) din Ţinutul
Zeilor în perioada care a urmat, descrisă în casetele 26 – 30: „(Din) Ţinutul Zeilor (s-au adus) (pe) fluviu
(Istru) grâne (şi piatră pentru) stele” (26). „Peşti, (burdufe cu) sare (şi) prizonieri (au fost aduse din) Ţara
Zeilor” (27). „(Dar şi) vite mari (şi) vânat (animale de sacrificiu)”. „(Multe) grâne (şi) animale de sacrificiu
(vânat) (au fost aduse pe) fluviu (pe Istru)” (29). „(Din) Ţinutul Zeilor (s-au adus) (burdufe cu) sare (pe)
plute” (30). Ultima casetă a spiralei (31) este o concluzie generală cu privire la starea de lucruri descrisă până
la acest moment: „(Cu multe) unelte (şi) arme egiptene oştenii (invadatori) ocupau (stăpâneau) Ţara lui Zeus
(Uranios)”.
Cea de a doua faţă a discului de la Phaistos este dominată de alte glife decât cele ale primei feţe, dar
totuşi sunt destul de puţine pictogramele noi. Destul de frecvent este semnul ce desemnează grânele sau holdele
de cereale, semn care reprezintă şi prima glifă a acestei feţe. De fapt prima casetă a feţei a doua cuprinde acest
semn (sac plin legat la gură) asociat cu glifa ce ar desemna fluviul (Istru). Este o asociere prezentă, în alt
context, şi pe prima faţă, deci avem de a face cu o revenire parţială asupra celor descrise anterior. În continuare
putem citi în felul următor: „(Pe) corăbii de război (s-au adus) vite mari şi vânat (animale de sacrificiu)”
(A2). „Grânele (aduse sub paza) armelor (au fost închinate de către) Tyrul (fenician) Zeiţei Mamă (din)
Ţara lui Zeus” (3). „Grâne (şi) unelte (au fost aduse ca) ofrande (şi) templului lui Amon” (4). În caseta
următoare (5) apare o glifă nouă ce ar putea ilustra un nou ţinut implicat în descrierea acţiunilor pe care îl
legăm, provizoriu, de insula Cipru. Caseta ne-ar vorbi despre faptul că s-a consemnat (s-a scris) că şi pe această
insulă au ajuns grâne şi animale de sacrificiu, dar care au rămas fără protecţie. Apoi textul continuă astfel:
„(Pe) plute (se aduceau) unelte (şi) grâne (sub paza) armelor feniciene” (6). „(Din) holdele de grâne (pe)
fluviu (au fost aduse) grâne” (7). „Tyrul (aducea) unelte (şi) grâne” (8). „(Pe) corăbii de război (feniciene)
(s-au adus) vite mari (şi) (piatră pentru) stele” (9). Caseta 10 repetă cu totul caseta 5 care ar implica, poate,
insula Cipru. Caseta următoare (11) repetă şi ea caseta cu numărul 29 a primei feţe deci s-ar citi: „(Multe)
grâne şi (mult) vânat (au fost aduse pe) fluviu”, cu o precizare în caseta următoare (12): „S-a scris (că)
vânatul (a fost ucis cu) arme egiptene”. Caseta 13 repetă în parte caseta 5 deci se poate citi astfel: „S-a
consemnat (scris) (că în) Cipru (au ajuns) grâne (şi) animale (de sacrificiu)”. Cu caseta ce urmează lucrurile
par a se schimba într-un fel: „Oştenii (au adus) piatră de construcţie (pentru) templul lui Zeus” (14). „Peşti
(şi) păsări (gâşte) (au fost oferite ca) ofrande (de către) Tyr Zeiţei Mamă” (15). „Oştenii (s-au hrănit cu)
peşti (şi cu) vânat” (16). Caseta următoare, 17, pare a fi o casetă cheie deoarece cuprinde glifa ce ar desemna
defileul Dunării, respectiv „Coloanele lui Heracles” care ar corespunde cel mai probabil Cazanelor Mari.
Alături de această glifă apare un semn ce ar desemna unelte ascuţite, dar este prezent şi semnul ce ar sugera în
acest caz ideea de lucrări. Am putea să citim deci această casetă în felul următor: „(La) strâmtoriile fluviului
(la Coloanele lui Heracles) au (fost făcute) lucrări (cu) unelte ascuţite (de metal)”. Caseta 18 pune accent
deosebit pe glifa „plută” şi poate fi citită astfel: „(Pentru) Tyr (erau aduse cu) plutele amfore (cu vin) (şi)
animale de sacrificiu”. Următoare casetă (19) se referă la Egipt deoarece conţine glifa cu numărul 1 a
întregului text, respectiv floarea de lotus simplificată (cu 8 petale). Am putea deci citi: „Oştenii (au adus în)
Egipt (pe) corăbii (piatră pentru) stele”. Mai departe caseta 20 ar implica din nou Ciprul prin următoarea citire
posibilă: „Burdufele cu sare (aduse în) Cipru (au ajutat) armelor (celor din) Ţara lui Zeus”, idee completată
de caseta următoare (21) prin citirea „Tyrul (aducea) burdufe cu sare, lemn de plute (şi) grâne”. Caseta 22
implică insula Creta printr-o glifă care redă schematic conturul acestei insule şi care a fost privită ca atare de
către Al. Ciulean încă din anul 1992. Contextul oferit de celelalte glife ale acestei casete foarte importante
poate fi precizat în felul următor: „Corăbiile (de război) (ale) Cretei nu au sprijinit Theba (egipteană) (în
acţiunile sale)”. Mai departe se revine, prin casetele 23 – 25, la lucrările de amploare la care se angajaseră
egiptenii la nord de Istru: „Lucrările (apărate de) ostaşii egipteni (şi) holdele lor de grâne (au fost)
sfărâmate” (23). „Ca mulţimea peştilor (au fost de numeroase) jertfele oştenilor egipteni” (24). „Şanţul (şi
celelalte) lucrări (apărate cu) arme feniciene (au fost distruse cu) unelte ascuţite (de metal)” (25). „Plutele
(venite din) Ţinutul Zeilor (erau numeroase ca albinele din) stup (şi numeroase ca) peştii (apelor)” (26).
„(Drept urmare) stelele (şi) corăbiile (au rămas) fără sprijin” (27). „(Cei din Ţara lui) Zeus (au salvat)
ostatecii (copii) (aflaţi sub puterea) Thebei (egiptene) (şi a) armelor feniciene” (28). „Tyrul (însă aducea pe
mai departe) grâne (şi) piatră pentru stele (pe) fluviu (pe Istru)” (A 29). În final ultima casetă (cea cu numărul
30) prezenta următoarea situaţie: „Grânele (şi) sarea (au rămas) fără nici un sprijin (fără nici o apărare) (în)
Ţara lui Zeus (Uranios)”.
Este foarte important de precizat aici că glifele de pe discul de la Phaistos nu au fost inventate doar
pentru a se reda pe moment o situaţie oarecare chiar dacă aceasta a fost cu totul ieşită din comun. Această
realitate este dovedită spre exemplu de faptul că unele dintre glifele figurate pe discul cretan de argilă au fost
regăsite pe un medalion redat de către Al. Ciulean după o lucrare din anul 1861 (Dicţionar de antichităţi
romane, elaborat de către un autor cu numele „Rich”). Acest medalion, ce ar fi simbolul unei colonii oarecare,
poate feniciene, conţine glifa ce corespunde „Coloanelor lui Heracles” şi o ramură de stejar pe care le aflăm şi
pe discul de la Phaistos, dar şi o făclie arzând şi o scoică. Medalionul are şi o inscripţie cu caractere latine:
„COL. TYRO. METR.”. Al. Ciulean considera că acest medalion ar fi simbolul uneia dintre cele şase mari
subdiviziuni ale marelui regat (imperiu) circular al zeilor ce ar fi avut centrul în insula Creta şi că acesta avea
sediul (metropola) în actualul oraş Dures. Dar Al. Ciulean interpretează glifa „Coloanele lui Heracles” ca având
semnificaţia de „metale preţioase” şi nu face nici o legătură între ramura de stejar a medalionului şi oraşul
fenician Tyr, ci doar vorbeşte despre o anumită colonie Tyro. Noi credem însă că ramura de stejar poate fi un
simbol vechi al metropolei unei colonii care preluase şi o parte a numelui metropolei ce putea fi, eventual,
vechiul oraş fenician Tyr. De aici legătura noastră între această ramură, des folosită pe discul de la Phaistos, şi
lumea feniciană prin intermediul oraşului-stat Tyr. În ceea ce priveşte prezenţa „Coloanelor lui Heracles” pe
medalionul amintit aceasta poate sugera pretenţia pe care o aveau locuitorii acestei colonii de a cunoaşte
drumul de apă ce putea duce la aceste „Coloane” ale lui Heracles, aflate după noi, în zona actualului defileu al
Dunării.
Istoricul cercetărilor. Discul de argilă cu pictograme a fost descoperit în anul 1908 la Phaistos (astăzi
Iraklion) care era situat pe coasta de nord a insulei Creta de către arheologul italian Luigi Pernier. Acesta a
avansat şi prima datare a acestui disc cu scriere pictografică: secolul XVII î.e.n. După alţi specialişti acest disc
ar fi ceva mai nou, respectiv ar data din secolul XIV î.e.n. În ceea ce priveşte semnificaţia textului conţinut de
disc să amintim în primul rînd că Sir Arthur Evens avansa ideea că ne aflăm în faţa unui cîntec sacru redat
doar în parte, respectiv în faţa unui fragment al acestuia. În anul 1975 un cercetător francez, Jean Faucounau
(Le déchiffrement du disque de Phaistos), considera că acest disc aparţine unei culturi protoioniene şi că
pictogramele corespund unei scrieri pregreceşti de tip silabic care descrie viaţa şi ceremoniile funerare ale unui
rege protoionian, pe nume Arion. În 1980 Andis Kaulins considera că este vorba despre limba greacă redată
prin hieroglife, părere exprimată în lucrarea sa „The Phaistos Disc: Hieroglyphic Greek with Euclidean
Dimensions”. La o scriere silabică într-un dialect elen se opreşte mai apoi Seven Fischer (1988) care prezenta
acest punct de vedere în studiul „Evidence of Hellenic Dialect on the Phaistos Disk”. În anul 1992 (cu
republicare în anul 2000) putem nota o tentativă de descifrare făcută la noi de către Alexandru Ciulean care
vorbeşte de pictograme şi care se străduieşte efectiv să afle semnificaţia reală a glifelor aflate pe disc. Acesta
a considerat că discul reflectă existenţa în trecut a unui mare imperiu extrem de bine structurat spaţial care
avea o formă circulară şi care avea centrul în insula Creta din Mediterana. Limitele acestuia atingeau Insulele
Britanice şi includeau Asia Mică, dar şi Caspica, precum şi o mare parte din nordul Africii. Acesta recunoaşte
insula Creta în desenul unei pictograme şi are soluţii foarte tentante pentru unele glife ale discului pe care le
acceptăm şi noi în parte. Nu înţelege însă sensul unei pictograme de bază care este reprezentată de crucile cu
baza îngroşată ce corespund stelelor de hotar foarte comune pentru vremurile corespunzătoare evenimentelor
descrise pe disc, glife absolut esenţiale ale textului minoic pe care Ciulean le interpretează având semnificaţia
de „nefiinţă”. De asemenea caută înţelesul unora dintre glife pe spaţii foarte mari ce includ America de Sud şi
de Nord, dar şi Insula Paştelui, în condiţiile în care spaţiul real implicat în povestirea discului este cuprins
doar între Teba egipteană şi Cazanele Istrului. În anul 1999 un autor englez, Alan Butler, considera că discul
de la Phaistos are semnificaţii astronomice şi că acesta corespunde unui calendar bazat pe un an cu o durată de
366 de zile, idee prezentată în lucrarea sa „The Bronze Age Computer Disc”, reluată în anul 2004 în cartea
„Civilization One” în care este coautor alături de Christopher Knight, lucrare tradusă şi în limba română în
anul 2006 (Editura Aquila ’93). În anul 2000 Efi Polygiannakis ne spune totul despre punctul său de vedere
prin titlul studiului său „The Disk Speaks in Greek”. În anul următor (2001) Ion Mocioi vorbeşte cu mare curaj
despre o scriere descifrată în lucrarea sa intitulată „Discul de la Phaistos” (Editura Spicon). Acest autor
consideră că pe disc avem de a face cu dialecte pelasge preeleniste şi că pe fiecare faţă a discului este ilustrat
un alt idiom. În esenţă, textul, bazat pe o scriere de tip silabic, s-ar referi la două calendare diferite dintre care
unul avea 18 luni, iar cel de al doilea doar 12 luni. Să reţinem aici şi republicarea acestor puncte de vedere în
revista „Semănătorul” din anul 2014, precum şi idea conform căreia discul nu ar fi originar din insula Creta,
unde ar fi fost adus din altă parte. În anul 2007 apare în revista „Magazin istoric”, sub acelaşi titlu ca cel de
mai sus, părerea emisă de Dorin Marian privitoare la disc în care sunt prezentate o mulţime de semnificaţii
ale glifelor discului dintre care unele nu par să aibă legătură cu înţelesul lor real. Semnificaţii care aşa cum
sunt prezentate nu pot conduce la o citire coerentă a textului de pe cele două feţe ale discului de la Phaistos.
Mai recent Gareth Owens (Institutul de Educaţie Tehnologică din Creta), în colaborare cu John Coleman
(Oxford), ne povesteşte că una din feţele discului s-ar referi la o femeie gravidă, pe când cealaltă faţă ne-ar
vorbi despre o femeie care naşte (!). Evident că pentru a descrie o astfel de faptă cu totul ieşită din comun (o
naştere) este nevoie de glife care să trimită la corăbii de război, la oşteni, la diferite tipuri de arme şi unelte, la
prizonieri, la transporturi pe ape, la stele de frontieră, la peştii mărilor şi fluviilor, la grâne şi la câte şi mai câte.
Citirea spiralelor din centrul discului spre marginea acestuia ne conduce şi la o interpretare interesantă
a numărului de puncte aflate pe linia de final a spiralelor, avută în vedere ca variantă posibilă de către Al.
Ciulean încă din anul 1992. Astfel prima linie de final, cea aflată pe aşa numita faţă B, conţine 4 (patru) puncte,
iar cea de a doua linie are 5 (cinci) puncte, ceea ce ne poate conduce, logic, la ideea că au mai existat încă două
discuri similare celui de la Phaistos, unul care precede textul acestuia şi un altul care îi urmează. Primul disc
ar fi avut linia de final cu 2 (două) puncte care simbolizau că s-a încheiat prima spirală a povestirii şi că urma,
pe cealaltă faţă a discului, spirala a doua care avea pe linia de final 3 (trei) puncte ce semnificau încheierea
spiralei a doua şi existenţa altui disc pe care povestirea se continua cu spirala a treia. Acesta este chiar discul
de la Phaistos pe care se derulează spiralele trei şi patru ale povestirii noastre care, după cele cinci puncte ale
liniei de final, a fost continuată cu spiralele cinci şi şase ale unui nou disc. Acesta avea pe una din feţe o linie
de final cu şase puncte care semnificau încheierea spiralei a cincea şi începutul ultimei spirale, a şasea, iar pe
o faţă o linie de final fără nici un punct, având semnificaţia de final al întregului text, derulat pe trei discuri cu
ajutorul a şase spirale. Dacă privim lucrurile în acest mod trebuie să avem în vedere că pe primul disc se
prezentau fapte premergătoare expediţiei, pe cel intermediar (cel de la Phaistos) se descria expediţia în sine şi
urmările imediate ale acesteia, iar pe cel de al treilea disc se descriau atacurile locuitorilor (traci) de la Istru şi
finalul nefavorabil egiptenilor al acestei lungi campanii militare în nordul tracic. Dacă a fost vorba efectiv de
un text unitar atunci este de presupus că pe prima faţă a primului disc se descriau ţinuturile mitice aflate de-a
lungul cursului mediu al actualului fluviu european Dunărea, iar pe faţa a doua a acestuia era prezentată
expediţia veche a lui Osiris pe cursul Istrului până la strâmtori şi dincolo de acestea. Discul de la Phaistos
descrie expediţia unui faraon egiptean (Sesostris) pe urmele lui Osiris precum şi atitudinea aliaţilor săi faţă de
încercarea de trasare a unei graniţe nordice a regatului egiptean al acelor timpuri. Al treilea disc ilustra în acest
caz replica războinică a tracilor din întregul spaţiu carpatic şi retragerea oştirilor egiptene şi feniciene spre
Marea Neagră şi renunţarea la pretenţia de a controla pe termen îndelungat cursul Istrului de la gurile acestuia
până la strâmtori şi, implicit, a câmpiei aflate la nord de acest fluviu.
De la Sesostris şi Ostris la patronimele noastre Ostrea (mitic) şi Stroie. Nicolae Densuşianu lega
cunoscuta Brazdă a lui Novac, respectiv „Troianul” Câmpiei Române, de Osiris şi de faptele civilizatoare ale
acestuia. Dar această lucrare cu origine necunoscută poate fi cu mult mai bine legată de fapte cu mult mai noi
decât cele ale lui Osiris, respectiv de expediţia egipteană a lui Sesostris care a încercat, până la urmă fără
succes, să marcheze, cu un val de pământ însoţit de un şanţ, o graniţă nordică a regatului (imperiului) său, val
care avea rolul de a permite controlul total asupra navigaţiei pe Istru, începând de la actuala Hinovă şi până la
Marea Neagră. Deci controlau cu totul şesul care se întindea între acest val şi cursul Istrului. Tracii însă au
urmărit în permanenţă mişcările invadatorilor egipteni şi fenicieni şi atunci când au considerat oportun au
atacat în punctele cele mai vulnerabile şi în momentele cele mai prielnice. Aceşti traci cunoşteau însă foarte
bine şi numele uzual al faraonului care invadase Câmpia Tracă a Istrului (Sesostris) şi l-au poreclit cu „Ostrea”,
devenit apoi „Stroie”, pe conducătorul oştirilor trace care a condus atacurile repetate lansate împotriva
furnicarului egipteano-fenician. Aşa s-a ajuns la legendele româneşti redate de Nicolae Densuşianu legate de
numele lui Ostrea Viteazul şi de Stroie Novac. De acestea ar fi legate şi movilele de pământ cu numele de
„Ostrea” de care aminteşte marele nostru istoric tot în celebra sa lucrare „Dacia preistorică”. La aceste nume,
devenite ulterior patronime, s-a ajuns deoarece fie se cunoştea şi faptul că Sesostris este un compus (Ses +
Ostris), fie pentru că din numele Sesostris s-a separat un hipocorist (Ostris) care a devenit apoi foarte cunoscut.
Oricum este de reţinut gruparea de consoane „str” care este foarte rezistentă şi care s-a menţinut nealterată
patru milenii în actualele patronime româneşti „Ostrea” (partonim mitic) şi „Stroe” (Stroie). De remarcat aici
că legendele privitoare la Viteazul Ostrea (sau Stroie) s-au conservat în mai multe puncte (localităţi) din
Oltenia, aşa cum era şi firesc deoarece de aici a început săparea „troianului” şi tot aici au avut loc primele lupte
cu unităţile armate ale invadatorilor. „Ostrea Viteazul” (Stroie Novac) s-ar fi luptat cu un „şarpe” sau cu un
„balaur” (bălaur) pe care l-a tot urmărit pentru a-l ucide cu totul, precizare care ne indică evident faptul că
marea oştire invadatoare era privită ca un şarpe uriaş, respectiv ca un balaur care avea cap, trup şi coadă. O
primă legendă privitoare la Ostrea are legătură cu localităţile Viişoara (Olt) şi Liţa (de lângă Turnu Măgurele)
şi vorbeşte despre o primă rănire a „şarpelui” prin săgetare. Rezultă deci că atacurile asupra trupelor egiptene
erau efectuate de către arcaşi traci foarte pricepuţi care porneau dinspre actuala localitate Liţa unde se afla în
timpul nostru movila numită „Ostrea”. „Bălaurul” egiptean a fost însă doar rănit şi acesta s-a întors cu putere
asupra atacatorilor săi. „Ostrea” însă s-a refugiat dincolo de Dunăre (deci de Istru) şi balaurul s-a înecat în
încercarea sa de a trece fluviul şi de a-l prinde pe viteazul care a vrut să-l răpună. Este vorba doar de o parte a
oştirii egiptene care a fost atacată dinspre sud, de dincolo de Istru, de către arcaşi traci care apoi s-au retras din
nou peste fluviu, dar cu mari pierderi provocate egiptenilor care au încercat să treacă Istrul pentru a-i urmări
şi ucide. Alte legende legate de aceste lupte, comunicate de N. Densuşianu, implică localităţile Slobozia-
Mândra (Teleorman), Vispeşti (Olt) şi Şopârliţa (din fostul Romanaţi). O altă legendă, ce are ca punct de sprijin
localitatea Almaş (Dolj), îl implică pe „Stroie Novac” şi este extrem de sugestivă. Acest „Novac”, cu înţelesul
de „mare viteaz” şi nu de „uriaş” (adică de „jidov”), l-a atacat pe acest „balaur” lângă Craiova unde acesta se
afla lăsat asupra unei mari păduri. Deci marea oaste egipteană a fost atacată de această dată după ce ajunsese
cu troianul la Jiu, pe care îl şi trecuse, şi în momentul în care se ocupa cu tăierea unei mari păduri. Lemnul le
era necesar, evident, pentru montarea unor ţepe ascuţite pe valul de pământ, utile în cazul unor posibile atacuri
venite dinspre nord şi care ar fi trecut şanţul troianului, ce se afla spre nord faţă de acesta. Lemnul mai era de
asemenea necesar construirii de noi corăbii, dar şi de plute, însă era indispensabil şi în activitatea de ridicare a
unor puncte fixe bine întărite. „Balaurul”, săgetat, şi rănit doar la cap, s-a îndreptat mai apoi spre Olt. „Stroie
Novac” însă l-a săgetat din nou şi „balaurul” a rămas fără „coadă” ceea ce înseamnă că ariergarda egipteană a
fost nimicită de către arcaşii traci în zona în care „troianul” trecea râul Olt. De aici „balaurul” s-a îndreptat
spre Ialomiţa urmărit de „Stroie Novac” care l-a tot ciopârţit până ce a mai rămas doar capul acestuia ce a ajuns
în final la Marea Neagră, ceea ce înseamnă că până la urmă „troianul” a fost părăsit şi resturile armatei egiptene
s-au salvat cu corăbiile pe mare, după ce au părăsit complet şi cursul Istrului. Oricum este ştiut că „Brazda lui
Novac” (de nord) nu a mai atins cursul râului Buzău către care se îndrepta şi care ar fi devenit probabil în
continuare o graniţă naturală cel puţin pentru o anumită distanţă a frontierei nordice proiectate de către
invadatorii egipteni. Este evident de asemenea că numele la care s-a ajuns într-un târziu, respectiv cel de
„Brazda lui Novac”, corespunzătoare „troianului”, a ajuns să fie legată în primul rând de numele eroului trac
ce a hărţuit şi învins marea oştire egipteană, autoare de facto a „brazdei”, care s-a retras în mithosul românesc
sub numele de „balaur”, dar şi numele faraonului Sesostris a fost păstrat, cel puţin în parte, de actualele
patronime „Stroe” şi „Stroie” ce au condus şi ele la un alt patronim, Stroescu (Stroiescu), dar şi la toponimele
Stroieşti (de Argeş şi de Suceava).
Concluzii. Discul cu scriere pictografică găsit la Phaistos (Creta) descrie, cu cea mai mare probabilitate,
expediţia egipteană a unui faraon al dinastiei a XII – a a Regatului de Mijloc în Thracia, pe Istru în sus, pe la
1928 î. H. Este vorba cel mai probabil de Sesostris I, căruia i s-au mai atribuit şi fapte de arme săvârşite şi de
alţi faraoni, mai noi, printre care s-ar număra mai ales Sesostris III şi Ramses al II - lea. Egiptenii au pornit
spre ţinuturile trace însoţiţi de fenicieni, fiind se pare sprijiniţi în primul rând de către cei din Tyr. A mai fost
implicată şi insula Rhodos, dar se pare că şi insula Cipru a jucat un rol oarecare. Pare-se că insula Creta nu a
sprijinit în nici un fel această expediţie care s-a bazat mai ales pe o puternică flotă de război. Egiptenii au avut
în vedere refacerea drumului pe Istru spre amont a lui Osiris, dar au încercat să materializeze şi o frontieră
nordică a regatului lor, ceea ce pare să fi condus la realizarea, cu eforturi deosebite, a celebrului „troian” din
Câmpia Română, care mai este cunoscut şi sub numele de „Brazda lui Novac de nord”. O frontieră care ar fi
asigurat şi controlul asupra Istrului începând de la ieşirea din zona montană şi până la vărsarea acestuia în
mare. Dar egiptenii şi aliaţii lor au suportat mai multe atacuri ale tracilor şi au fost până la urmă siliţi să
abandoneze lucrările lor faraonice pentru a se salva pe mare. Mai multe tradiţii vechi româneşti privitoare la
Ostrea Viteazul şi la Stroie Novac (redate de N. Densuşianu) ar descrie luptele dintre tracii spaţiului carpatic
şi invadatorii egipteni, fiind foarte posibil ca numele Ostrea şi Stro(i)e să conserve peste milenii numele
faraonului Sesostris, respectiv Ostris. Discul de la Phaistos, care ar relata această veche expediţie din
perspectiva Cretei minoice, pare să facă parte dintr-o scriere mai amplă cuprinsă pe cel puţin trei discuri cu
scriere pictografică, în condiţiile în care acest disc (cel de la Phaistos) ar fi precedat de un alt disc şi urmat de
măcar un alt disc asemănător. Primul disc ar putea cuprinde date generale privitoare la Patria primară a Zeilor
şi la vechea expediţie pe Istru a lui Osiris, discul nostru ar descrie expediţia războinică a lui Sesostris şi primele
probleme mari ale invadatorilor, iar discul al treilea trebuie să fi redat luptele tracilor cu invadatorii şi alungarea
acestora de pe Istru şi de pe teritoriul actualei Câmpii Române. Deci, cu alte cuvinte, discul de la Phaistos ar
reda de fapt o pagină de istorie a strămoşilor noştri traci, trăitori în arealul carpatic pe la începutul mileniului
II anterior erei noastre.
Referinţe bibliografice
Bernal, Martin (1991) – Afroasiatic Roots of Classical Civilization, Volume II: The Archaeological and Documentary
Evidence. Rutgers University Press, USA.
Ciulean Al. (1992) – Străvechiul imperiu al cosmonauţilor. O nouă viziune asupra istoriei omenirii. Naţiunea,
săptămânal al Uniunii Vatra Românească (serial, 1992-1993), Bucureşti.
Ciulean Al. (2000) – Enigme arheologice (descifrate după 5000 de ani). Editura „Miracol”, Bucureşti.
Densuşianu N. (1986) – Dacia preistorică. Editura „Meridiane”, Bucureşti (actualizare a ediţiei din anul 1913 realizată
de Victorela şi Manole Neagoe).
Diodor din Sicilia (1981) – Biblioteca istorică. Editura sport-turism, Bucureşti.
Herodot (1964) – Istorii, vol. II, Editura ştiinţifică, Bucureşti.
Knight Ch., Butler A. (2006) – Prima civilizaţie. Lumea nu e aşa cum o credeai. Editura Aquila (traducere după textul
original „Civilization one”, 2004, Londra).
Mocioi I. (2001) – Discul de la Phaistos (text bilingv, român şi francez). Editura Scipon, colecţia „Ştiinţa mileniului
III (reluat în „Semănătorul”, 2014).
Strabon (1983) – Geografia, vol. III, Cluj Napoca.
OVIDIU ȘI GEȚII
Elegiile tomitane, ca izvor istoric,
despre geto-daci și limba lor
Prof. Maria Ionescu
Moto: „Ovidiu în Tristia este întâiul mare romantic european”, G. Călinescu
„Aduc prinos de glorie și pace
Latinului ce scris-a versuri dace”, Victor Eftimiu
Dacia/Geția nemuritoare și Valahiile succesoare, România reîntregită a epocii moderne, au militat

consecvent pentru unitate și Suveranitate. La centenarul Marii Uniri privim cu mândrie și admirație pe
strămoșii noștri din Dacia/Geția nemuritoare. Avem privilegiul de a-l studia ca izvor istoric pe cel care i-a
cunoscut personal pe geți „Nemuritorul” Ovidiu.
Erudita cercetătoare Doamna Maria Crișan l-a numit pe Ovidiu poet get, nu doar că a scris poeme în
limba getă, ci pentru că era, prin strămoși, pelasg, pelasgii fiind strămoșii geților/valahilor/românilor.
Marele exilat de la Tomis Publius Ovidius Naso (43 î.Hs.-17 d.Hs.) poet elegiac latin s-a născut la
Sulmona, în țara Pelignilor, într-o veche familie de rang ecvestru (cavaler). Studiază retorica la Roma cu
Aurelius Fuscus și Porcius Latro. Își desăvârșește educația prin călătorii de studii la Atena (renumită în
antichitate pentru cultură și civilizație) „Sicilia și Asia Mică”. Atras de poezie, renunță la cariera de magistrat,
unde intrase la insistențele familiei ca triumvir și se consacră creației lirice spre dezamăgirea părinților.
„De loc sunt din Sulmona, cea cu fântâni de gheață

Departe de Cetate la mile nouăzeci
…
De tineri dați la carte, prin grija părintească7
Umblarăm la ai Romei vestiți învățători,
El, fratele, de tânăr, plecat spre elocvență
Era făcut să lupte cu armele din for,
Eu însă îndrăgisem cereasca poezie
Și Muza într-ascunsul la Dânsa mă trăgea.
…
Adese îmi zicea tata: „Deșartă meserie!
Omer nici o avere pe urmă-i n-a lăsat!” (Ovidiu, Tristele, IV, 10).
Agreat de împăratul Octavian Augustus (27 î.Hs.-14 d.Hs.) Ovidiu pătrunse la Curtea Imperială prin
intermediul Fabiei, a treia sa soție și prietenă cu Livia, soția împăratului. În anul 8 d.Hs. împăratul Octavian
Augustus decide relegarea lui Ovidiu la Tomis (Pontul Euxin) asupra căreia nu v-a reveni cu toate insistențele
Fabiei și ale unor prieteni. Nici Tiberius (14 - 37) nu a revocat relegarea. Grație acestui exil poetul își va lega
numele de țărmurile geților.
„Trimis aici, la Istrul cu șapte guri, eu singur,

Îngheț, sub Ursa Mare, de frigul cel cumplit,
Nici Dunărea nu poate să mă păzească bine
De hoarda meterèe, de geți, iazigi și colhi”.
Cauzele relegării poetului nu au fost elucidate lăsând posterității emiterea unor ipoteze: prima ar fi
literatura erotică a lui Ovidiu, în special Ars – Amandi; a doua ipoteză este legată de acțiunea lui Fabius
Maximus pentru revocarea lui Agrippa Postumus, nepotul împăratului, din Insula Planasia; al treilea grup
consideră că Ovidiu ar fi participat la niște culte și ceremonii interzise prin lege. Poeziile erotice ale lui Ovidiu
erau savurate în toate mediile sociale. Casa sa, situată în apropiere de Capitoliu, nu departe de Palatul Imperial,
înzestrată cu un parc splendid, era deschisă iubitorilor de literatură și admiratori ai poeziei. Printre aceștia se
aflau și perechi îndrăgostite ce doreau să-l cunoască pe poet, cum ar fi Decimus Iunus Silvanus și Iulia, nepoata
împăratului. Se părea că Ovidiu și-ar fi oferit casa pentru întâlniri nepermise. Acuzat de complicitate, Ovidiu
a fost relegat, iar Iulia exilată în același an.
Edictul de relegare l-a surprins pe Ovidiu în Insula Elba, unde se afla împreună cu prietenul său Marcus
Aurelius Cotta Maximus. Severul edict al împăratului Augustus îl relega să părăsească imediat Roma, silindu-
l să plece în surghiun la Tomis. Singura înlesnire, nu i s-a confiscat averea.
Respectând discreția lui Ovidiu privind motivul relegării, constatăm că aceasta s-a produs când poetul
se afla în plină maturitate creatoare. Primele opere au ca tematică iubirea, elegii de dragoste: „Amores”,
volumul de debut (15 – 14 î.Hs.) cuprinde elegii dedicate Corinnei; „Heroides”, scrisori de dragoste atribuite
unor eroine mitologice către iubiții lor; „Ars Amandi” și „Remedia Amores” (leacuri de dragoste) publicate în
anii 1 î.Hs. – 2 d.Hs.; „Metamorphoseon Libri” (Metamorfozele), cuprinzând 250 legende, culese din marii
clasici Homer, Hesiod, Titus Livius, Vergilius; „Fasti” (Fastele) un calendar al sărbătorilor romane.
În exil, la Tomis, Ovidiu concepe elegiile, scrisori în versuri: Tristia (Tristele în 5 cărți) și „Epistulae ex
Ponto” (Ponticele în 4 cărți) adresate soției, prietenilor, pentru intervenția la împărat. Ele reflectă durere,
nostalgie și revoltă.
Însingurat, într-o lume „barbară”, cu o climă neprielnică, Ovidiu se bucură de simpatia și respectul
localnicilor geți, în limba cărora a compus un poem (nu s-a păstrat). Elegiile sale oferă detalii de viață tomitană,
cu valoare documentară.
Poetul Publius Ovidius Naso exilat la Tomis (8 – 17 d.Hs) este cel mai important izvor istoric, prin
cunoaștere nemijlocită, ce ne oferă informații despre strămoșii noștri geto-daci, și limba unică a iliro-traco-
geto-dacilor, despre modul lor de trai, obiceiuri, credințe, climă, portul lor, despre „geții războinici” asemenea
lui Marte.
Izvoarele antice vorbesc despre existența unei singure limbi în imensul spațiu iliro-traco-geto-dac.
Strabon în „Geografia” afirmă că „dacii și geții vorbesc aceeași limbă” … geții sunt „un neam de aceeași limbă
cu tracii”. Eusebiu din Cesareea scrie „geții și dacii, niște flecari, deprinși să-și ascute limba și să spună glume
în limba dacică”.
La Tomis, pe litoralul vestic al Marii Negre, Ovidiu trăia între „barbarii” geți, care nu se temeau de
soldații romani (ausoni). „Nu se afla nimeni care să asculte cu urechile lui vorbe latinești” scria Ovidiu căci
„barbarii nu cunosc latina”, desigur latina cultă studiată în școli.
Tomisul, colonie milesiană întemeiată în secolul IV î.Hs., deși Iordanes, după Cassiodor afirmă că
această cetate a întemeiat-o regina Tomyris a massageților la sfârșitul secolului VI î.Hs., a servit ca reședință
lui Ovidiu.
În prima carte a Tristelor, Ovidiu ne relatează că în luna decembrie, anul 8 d.Hs., se afla în largul Mării
Adriatice. Din cauza unei furtuni era să-și piardă viața. După multe peripeții își continua drumul prin
Helespont, Propontis, Bosfor, de-a lungul țărmului vestic al Pontului unde poetul ajunge la Tomis în primăvara
anului 9. Tomisul avea o populație mixtă de greci, geți și sarmați. Orașul era apărat spre uscat de un zid, cu o
poartă unde s-ar fi aflat comandamentul Corpului V de Armată, apreciază Vasile Pârvan.
În timpul iernii, când Dunărea îngheța, cetatea era amenințată de năvălirile barbarilor care roiau în jurul
orașului. De aceea, în timpul semănăturilor, țăranii trebuiau să țină cu o mână plugul, cu cealaltă sabia; iar
păstorul cântând din nai avea în permanență un coif pe cap să îl apere. Deseori barbarii aruncau cu săgețile lor
otrăvite peste ziduri. Aceste evenimente provocau poetului o permanentă stare de neliniște, dar prezintă
informații prețioase pentru noi.
De pe țărmul pontic „care ține mai mult de geții nedomoliți” Ovidiu scrie despre locuitorii greci ai
Tomisului unde „limba greacă a fost învinsă de limba getică” devenind și ea „barbară din pricina accentului ei
getic”. Ca să se facă înțeles de geți Ovidiu le-a învățat limba, căci „Eu sunt aici barbarul … căci nu sunt înțeles
de nimeni, când aud cuvinte latineștii geții râd prostește” și recunoaște că „am impresia că m-am dezvățat de
limba latină, căci am învățat să vorbesc limba getică și sarmatică”. Despre forța de asimilare a limbii getice
Ovidiu concluzionează „dacă cineva l-ar fi aruncat în această țară pe Homer însuși, credeți-mă și el ar fi devenit
get.”
Timp de nouă ani, Ovidiu a suportat surghiunul, bântuit de teama de a nu cădea în robia sarmaților care
năvăleau, trecând Dunărea înghețată, jefuind și prădând totul în cale, aruncând cu săgeți otrăvite peste zidurile
Cetății.
„Cu geții în amestec sunt grecii de pe aice,

Dar geții cei războinici îi covârșesc pe greci,
Călări pe cai, puzderii, sarmații și cu geții
Tot mișună pe drumuri: când vin, când iar se-ntorc
Nici unul nu-i să n-aibă la dânsul arc și tolbă,

Și cu venin de șarpe sunt unse a lor săgeți
Au glas și chip sălbatic, aidoma lui Marte;
Nici barba nu și-o taie, nici părul de pe cap,
Și mâna lor îndată te-njunghie cu cuțitul,
Căci tot barbarul are cuțit la coapsa lui.” (Tristele, V, 7).
Ovidiu și-a însușit atât de bine graiul geților încât a compus în limba geților un poem menționat în ultima
Carte a Ponticelor (IV, 13), adresat prietenului său Carus cu prilejul morții lui Octavian Augustus (27 î.Hs. –
14 d.Hs.).
„O, Carus, căci poetul aproape că e get

Ah, mi-i rușine-a spune: am scris în graiul getic
Cuvintele barbare le-am pus în vers latin
A și plăcut poemul; tu poți să mă feliciți
Aici între sălbatici am nume de poet.” (Pontice, IV, 13)
Adresându-se lui Carus Ovidiu recunoaște că a scris un poem în „graiul getic” care a plăcut geților și l-
au asociat ca poet get.
Recunoscut de localnici ca personalitate poetică, Ovidiu a beneficiat de înlesniri (scutiri de biruri)
acordate prin decrete scrise pe tăblițe de ceară de Tomitani și întreaga Pentapole. La serbările muzicale și
gimnice ale acestora Ovidiu, recunoscut om de cultură pe aceste meleaguri, fu ales agonotet, președinte al
juriului.
La moartea lui Octavian August (anul 14) Ovidiu compune o poezie în limba getică pe care o recită în
fața Geților îmbrăcați de paradă. Ei ascultă cu atenție versurile dar își exprimă ostilitatea față de împăratul
roman:
Studiindu-l pe Ovidiu, poetul Victor Eftimiu a îndrăznit să-l considere pe marele exilat latin de la Tomis
ca fiind primul poet român. Se baza pe mărturia sulmonezului care învățase limba geților, strămoșii noștri reali,
scrisese un poem în limba lor și recitase versuri în fața acestora. Victor Eftimiu i-a dedicat un sonet intitulat:
„Întâiului poet român mărire”
„Ovidiu invidie, teroare, inamiciții

L-au alungat din antica cetate,
Zvârlindu-l pe limanuri depărtate ….
Aduc prinos de glorie și pace
Latinului ce scris-a versuri dace,
Întâiului poet român mărire!” (V. Eftimiu, Opere, vol. 8, Sonete)
Ovidiu, citind poeziile tracului Cotys, fiu și moștenitor de rege trac (tracii odrizi), scrise în limba getă
căci tracii odrizi vorbeau aceeași limbă cu geții, pe care sulmonezul o învățase la Tomis. Ovidiu îl compară pe
Cotys cu Orfeu, poet trac al epocii noastre mitologice și-l apreciază elogios pe poetul-rege trac Cotys:
Citind versuri scrise în limba „geților barbari” Ovidiu apreciază elogios limba geților și-l compară pe
Cotys cu Orfeu, simbolul spiritualității trace. Poate că citind versurile lui Cotys, Ovidiu a îndrăgit limba traco-
geților încât „am devenit aproape un poet get”. El mărturisea „Am scris o cărțulie în limba getică” iar în
versurile sale cuvintele „barbare au fost așezate după ritmul versurilor noastre”…. în metru latin. Astfel Ovidiu
începe a fi socotit poet al Geților.
Exilat pe pământ getic, relația lui Ovidiu cu localnicii cunoaște două etape: prima când nu le cunoștea
limba și se temea de „barbari” considerându-i sălbatici; a doua după ce a învățat limba getă și a compus un
poem în limba lor, Ovidiu cunoaște frumusețea limbii gete și-și exprimă admirația pentru poetul rege Cotys.
El remarcă sensibilitatea războinicilor geți când le recită versuri în limba getă. Adresându-se lui Carus, Ovidiu
scrie:
„Când le citii poemul, scris, vai! În altă limbă,

La pagina din urmă a lui când am ajuns,
Și capul și-l clătiră și tolbele lor pline, (cu săgeți n.n.)
Și-un murmur lung din gură bărbații toți au scos,
Fiindc-ai scris de Cezar așa, îmi zise unul,
Tu trebuia în țară să fii de el chemat.,,,

Așa mi-a zis, dar iată, e-a șasea iarnă, Carus
De când eu sunt aice, sub crivăț alungat.” (Pontice, IV, 13)
Din păcate, poemul getic al lui Ovidiu s-a pierdut, dar în elegiile sale au dăinuit numeroase mărturii
despre viața grea, obiceiurile, credințele strămoșilor noștri geți. Tot ce afirmă Ovidiu reflectă realitățile de pe
litoralul pontic – natură, climă, mediu ambiant, obiceiuri, credință, îmbrăcăminte, „cruntele năvăliri barbare”,
portul lor - constituie un document istoric ce merită a fi cunoscut.
Descrierea iernii din Țara geților, pe care poetul o suportă înlăcrimat, ne sugerează viforul năprasnic și
consecințele sale.
„Când însă vine iarna cea tristă și cumplită

Și geru-mbracă țara în albul lui veșmânt
Când la miază-noapte e Crivăț și ninsoare,
Atunci să-i vezi pe barbari de viscol doborâți!
…
Atunci, de frig, barbarii își pun pe ei cojoace,
Își pun ițari: nu-și lasă decât obrazul gol;
Iar țurțurii de gheață le zuruie în plete
De alba promoroacă scânteie barba lor.
…..
Când crivățul sălbatic, cu aspra lui suflare,
Îngheață apa mării ori Istru-nvălurat
Îndată ce s-așterne câmpia cea de gheață
Barbarii dau năvală pe caii lor cei iuți
Săgețile lor zboară departe,
Și toată-mprejurarea călări o pustiesc,
Fug oamenii! De țarini nu-i nimeni să mai vadă:
….
Iar alții cad, sărmanii, căci îi străpung îndată
Săgeți încârligate și unse cu venin.” (Triste, III, 10)
Reținem asprimea iernii tomitane, Crivățul, viforul ce dezgolește case, „barbarii” își pun cojoace și ițari,
poartă plete și barbă; barbarii năvălesc pe caii iuți, atacă cu săgeți otrăvite și pustiesc totul în cale.
În contrast cu asprimea iernii poetul evocă freamătul primăverii scitice, renașterea naturii și a speranței
sosirii unei corăbii cu vestea repatrierii:
„Zefirii moaie frigul, dar mie iarna asta

În Sciția mai lungă mi s-a părut a fi.
….
Copiii cei zburdalnici, copilele voioase
Culeg din iarba verde sfioșii toporași
Și, iute, rândunica, sub grindă-și face cuibul
Și iute grâul verde, ce-a stat ascuns sub glie,
Își scoate capul fraged din umedul pământ.”
Reînvierea naturii cu toporașii, grâul, revenirea rândunelelor și credința populară în rolul lor benefic
asupra caselor este însoțită de speranța încetării surghiunului.
Peripețiile călătoriei de la Roma la Tomis au inspirat elegiile din Cartea I a Tristelor. În Ponticele,
epistole adresate prietenilor din Roma, Ovidiu solicită sprijinul acestora pentru revocarea edictului. Din
solitudinea surghiunului Ovidiu se adresează nobilei sale soții – Fabia, ce i-a rămas credincioasă până la
moarte.
„Fiindc-ai fost părtașă la chinurile mele

Te-or ferici pe tine, te-or invidia,
……
Dar eu, un nume veșnic ți-am dat: un dar mai mare.” (Triste, V, 14)
Obsedat de gândul morții, Ovidiu în elegia a treia (Triste, III, 3) își compune propriul epitaf, săpat mai
apoi pe soclul statuii sale din Constanța.
„Sub piatra asta doarme Ovidiu, zis Naso,

Cea preamărit iubirea! Talentul l-a ucis
Dac-ai iubit vreodată, un pic cărarea las-o
Și spune: fie-i somnul mai moale ca un vis.” (Ovidiu, Triste, traducere E. Camilar, p73)
Ca urmare a unei toponimii comune privind „Tomisul lui Ovidiu”, d-na cercetător Maria Crișan susține
că Ovidiu a murit la Cetatea Albă (Akerman), unde se află Lacul Ovidius, preluând informații de la Miron
Costin și Dimitrie Cantemir. Cantemir relatează și despre postamentul lui Ovidiu din Pokutsia, conținând
epitaful autentic, dezvăluit lui Laurentius Muller, de învățatul polonez Wojnovkgi în 1581. Efectuându-se
săpături, sub postament nu s-a găsit nimic. Aici trebuie să fi fost primul loc de exil al poetului, apelând la Cotys
ce a intervenit pe lână Octavianus, i s-a schimbat locul de exil, la Tomisul Bosforian.
Cu mare discreție, Papa Iuliu al II-lea (1503 – 513) a transferat urna lui Ovidiu ce a fost îngropată în
Via Appia, așa cum își dorise poetul (papalitatea anatemizase poetul pentru „Arta de a iubi”, falsul motiv al
exilului).
În contrast, dl. ing. Ioan Mateescu propune căutarea rămășițelor pământești ale lui Ovidiu în siturile
arheologice de la Niculițel (Isaccea în bazilica paleocreștină) sau Halmyris (cripta bazilicii). Dl. Mateescu,
apelând la cuceririle paleontologiei propune efectuarea unui ADN în aceste locuri. În paralel să fie supuse
testului ADN și probe din cavourile familiei Nassonienilor din Italia (Roma – Calea Flaminia, Sulmona, etc.).
D-na Maria Crișan a pus în discuție locul exilului poetului Ovidiu, susținând că: nu Tomisul
dobrogean (Constanța), ci localitatea Tomis de la Marea de Azov, la Bosforul Cimmerian ar fi fost adevăratul
loc de exil.
Dacă Tomisul dobrogean (Constanța) se afla în Geția Minor, la nordul Mării Negre până la Marea
Caspică exista Geția Major, o Massageția, regat mare și puternic, unde regina Tomyris a respins invazia persană
a lui Cirus al II-lea (529 î.Hs.). Acolo, la Marea de Azov, era pământul geților „nedomoliți, războinici”, stăpâni
în țara lor. Aceasta arată întinderea spre Răsărit a Geto-Daciei Mari ai cărei locuitor comunicau într-o limbă
unică, limba getă. Indiferent unde am localiza Tomisul exilului lui Ovidiu, pe litoralul pontic dobrogean
(Constanța) sau la Bosforul Cimmerian, din opera tomitană a poetului reiese clar că acolo era lumea și
pământul geților, strămoșii noștri stăpâni pe acele locuri.
Însușirea limbii gete de către Ovidiu și comunicarea în această limbă cu regele poet Cotys, din
neamul tracilor odrizi, pledează pentru limba unică a strămoșilor noștri reali geții-tracii-dacii și ilirii.
Informații prețioase despre strămoșii noștri reali ne oferă Carolus Lundius, autorul lucrării „Zamolxis
primul legiuitor al Geților”, publicată la Uppsala în 1687 și tradusă în limba română de d-na Maria Crișan.
Carolus Lundius, Profesor de Științe Juridice la Universitatea din Uppsala, Asesor Regal și Președinte al Curții
Supreme de Justiție, fusese însărcinat de regele Carol al XI-lea cu întocmirea noii legislații. Timp de 15 ani
Carolus a cercetat manuscrise și alte documente în marile biblioteci europene inclusiv la Vatican și,
documentat, argumentează existența scrierii la geți, într-un alfabet propriu. Carolus a alcătuit un Dicționar de
cuvinte gete care nu există la noi în țară.
Acest alfabet get a fost publicat inițial de Johannes Magnus în 1554, apoi de Bonnaventura Vulcanius
Brugensis în 1571. Geții au fost primii ce au folosit un alfabet fonetic, iar legislația la geți era scrisă dar și
cântată pentru a se reține mai ușor.
D-na Maria Crișan, cercetând și comparând vechile alfabete cu cel getic, concluzionează că „limba
getă este limba protoindoeuropeană” și că „cel mai vechi alfabet este cel getic” (vezi M. Crișan, „Geta – limbă
primordială”, p. 86-87).
Din nefericire manuscrisul (cărțulia) lui Ovidiu scris în limba getă nu s-a păstrat. Există însă dese
referiri ale poetului în scrierile sale în limba getă din Tristele și Ponticele. Ele ne relevă date prețioase despre
limba unică a strămoșilor noștri reali geții, dacii, tracii și ilirii pe care poetul și-a însușit-o, ca și relatări despre
viața, obiceiurile și credințele geților.
Aniversarea bimilenarului nașterii lui Ovidiu s-a făcut la Constanța și la Sulmona. Din respect pentru
marele exilat, la 10 decembrie 1967, în sala Teatrului Orășenesc din Sulmona, s-a desfășurat procesul de
reabilitare a poetului în fața istoriei. Completul de judecată a stabilit că pedeapsa din Edictul Imperial al lui
Octavian Augustul a fost despotică. Între jurați s-a aflat și un urmaș al geților – Nicolae Lascu.
Omagiindu-l pe Ovidiu și relația sa cu strămoșii noștri geto-daci ce-l considerau poetul lor național,
amintim celebrul tablou „Ovidiu printre geți” al pictorului francez Eugene Delacroix, 1862. Prin forța
talentului său, autorul „Metamorfozelor”, exilat la Tomis, între „geții nemuritor și războinici”, s-a identificat
cu aceștia, devenind el însuși Nemuritorul Ovidiu.
Bibliografie
1. Maria Crișan, „Cărturarii nordici despre geți și limba lor scrisă”, Ed. Verus, Buc., 2002
2. Idem, „Geta – Limbă primordială”, Ed. Paco, Buc., 2012
3. Idem, „Publius Ovidius Naso”, Conferințe și Studii Științifice, Casa de Editură și Presă Viața
Românească, Buc., 2000
4. Ovidiu Drimba, „Istoria culturii și civilizației, Ed. Științifică și Enciclopedică, Buc., 1984
5. Victor Eftimiu, „Opere”, vol. 8, Sonete, Buc.
6. G. D. Iscru, „Strămoșii noștri reali geții – dacii – tracii – ilirii”, Casa de Editură și Librărie N.
Bălcescu, Buc., 2014
7. Ioan N. Mateescu, „Convergențe”, Ed. Cetate, Deva, 2015
8. Horia C. Matei, „Lumea antică”, Ed. Danubius, Buc., 1991
9. N. A. Mașchin, „Istoria Romei antice”, Ed. de Stat, Buc., 1951
10. Ovidiu, ”Scrisori din Exil, ed. Mondero, Buc., 2000 (trad. Th. Naum)
11. Ovidiu, „Tristele”, Ed. Tineretului, Buc., 1957 (trad. Eusebiu Camilar).
Drago'Bete
Coman Laurențiu
În primul rând primavara începe plasmatic radiat de soare, începând cu data de 12 februarie, iar începând
cu data de 15 februarie seva copacilor începe să urce spre vârful copacilor pentru înmugurire și înverzire.
Acest proces negativ de urcare a sevei în copaci este în perioada 15 februarie - 15 martie. Deci...
Dragobetele începe pe 15 februarie. 1 Martie este Cap de Primavara. Ziua Daciei, Baba Dochia. Batrana si
Inteleapta Dacie.
Terminarea și desăvârșirea acestei datini ancestrale este în data de 24 februarie o data cu conjuncția
planetelor sau acum de exemplu a fost 'forfecarea' între Lună și steaua Spica din constelația Virgo,Virginia
(Fecioara). În data de 27 februarie, Luna a trecut pe langă Jupiter. Dragobetele este mereu față în față la 180
grade, perpendicular cu începutul zodiei Virgo (fecioara).
Astronomic vorbind denumirea acestei datini este Draco'Bete, adică steaua Bete fiind traversată de Axa
cerului, evident, pe aceeasi linie a axei cerului unind punctul care se află in gâtul constelației Draco unde este
Polul Nord al Sistemului Solar. Deci, de sus în jos: Draco-Bete.
Toate datinile noastre străbune sunt izvorâte din mișcarea de rotație a cerului și din plasmele soarelui,
fiind ultima noastră manifestare plasmatică prin noi înșine, ciclic-anual.
Este datina procreerii nației noastre justitiare plina de compasiune, intergalactic, perpendicular cu axul
galactic și cu unda de hidrogen care acum este de 21 cm. avand vârsta de 19,44 miliarde de ani, lucru consemnat
și la Sarmisegetuza, noi fiind rasa ariana alba haplotipul H2 (din eter) din centru europei și din centrul
pământului.
Toate datinile noastre străbune poartă denumirea stelelor și constelațiilor din luna respectivă în funcție
de axa cerului sud-nord. Datinile noastre sunt ancestrale. În acest sens voi prezenta și perpendiculara
Dragobetelui care se pogoară din Pătratul lui Pegasus până în constelația Pupis (pupic) fiind perpendicular cu
centrul galactic.
Revel'Ion
(Anul Nou de Mișcare a revoluției Pământului)
Coman Laurențiu
Adevăratul Revelion este în ziua a-13-a, ziua anului începând de la solstițiul de iarnă 22 decembrie,
când se deschide unghiul de lumină și zilele încep să corespundă cu elementele chimice din tabelul Mendeleev.
Revel'Ion = Trezirea Ion. Trezirea noastră ca nație ciclic-anual-ancestral are loc numai când Terra ajunge în
poziția și punctul cel mai apropiat de soare numit Periheliu. Mișcarea de revoluție a Pamantului pe planul
ecliptic în jurul soarelui, an de an, când Pământul ajunge în poziția cea mai apropiată de Soare. Acest lucru
este denumit din punct de vedere astronomic: Mișcarea de revoluție a Pământului. Este ziua de 3 ianuarie
(calendarul convențional) și ziua a-13-a de la solstițiul de iarna (anul nou).
Acest important eveniment constatat și în antichitate este denumit Revel'Ion (trezirea lui Ion, trezirea
oamenilor), când planeta noastră ajunge în poziția cea mai apropiată de soare și gândurile și urările noastre de
bine trebuie întradevăr spuse la mijlocul zilei (ziua) pe data de 2 și 3 ianuarie față în față cu soarele. Acest
lucru este confirmat și de soare prin manifestarea plasmatică și a razelor X'.
Poziția schematică a acestui important eveniment astro' este absolut asemănător cu țara noastră, adică
trăgând linie, unind punctele din extremitățile țării noastre actuale are același aspect absolut cu poziția
planetelor gazoase (Jupiter-Uranus-Neptun-Pluto) și cu cele patru poziții pe planul ecliptic ale terrei având în
vedere solstițiile și echinocțiile.
Deci, țara noastră este Oglinda Cerului.
Pentru adevăr istoric. În spirit eminescian:

„Globalizarea – șansă sau blestem?”
Întrebarea zilei. Gânduri la Centenarul
„României Mari”
Conf. univ. dr. G. D. Iscru
Motto:
1. „Istoria călăuza vieții”
(„Historia magistra vitae”).
2. „Dreptul națiunilor înaintea
tuturor”!
Acum, sub acest titlu, dublat de un subtitlu care vizează momentul Centenarului și întrebarea majoră pe
care acesta o poate pune, pusă oarecum și de Apelul Academiei Române, din 2017, apel nu întâmplător intitulat:
Identitate, Suveranitate, Unitate Națională, deci nominalizând atributele esențiale și exclusive ale națiunii,
parcă abandonate de factorul politic intern la „recomandarea” super-statului numit „Uniunea Europeană”
(U.E.), aceasta urmând să devină „antecamera” unui preconizat „Imperiu global” planetar, „civic și
multicultural”, fără „culoare” națională, condus de un „Guvern mondial” desemnat de „înalții prelați ai
globalizării”(Vl. Alexe, ziarist); acum, deci, reactualizăm o carte foarte importantă a unui ziarist român, Eugen
Zainea, carte al cărui prim volum a apărut în anul 2000, elaborată de autor în 5 (cinci) volume, din care nu știm
să fi apărut decât vol. I48, cu un „Cuvânt înainte” al acad. Răzvan Theodorescu, un „Studiu introductiv” al
prof. univ. Florin Georgescu și Prefața autorului (vol. I); cărții i s-a făcut o lansare excepțională, cu înaltă
participare oficială. Autorul a dedicat cartea, semnificativ, „Tuturor săracilor lumii” și a inserat la început
opiniile, critice, despre „Globalizare” ale unor personalități mondiale, inclusiv aprecierea, la fel, a
„Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare”, care sublinia că „trebuie rescrise regulile mondializării”.
Aceasta, după ce „Iluminati” lui Adam Weishaupt, anunțaseră , ca obiectiv major al lor, „Noua Ordine
Mondială” (1776), „paradis” deconspirat ulterior ca „sclavia popoarelor”49. Notăm că Weishaupt și ai lui au
trecut îndată să „regizeze” prima „mare revoluție”, cea americană, liderul „iluminat” luând loc , apoi, pe
bancnota de 1$ a U.S.A. , să venereze tot săracul pe ctitorul primei „uniuni” moderne, ca „start” la
„globalizarea” lumii pământene. Autorul a mai inserat și aprecierea critică, dură, asupra „globalizării”, din
Raportul UNICEF („Starea copiilor lumii”, 2000).
Aprecierile prefațatorilor – entuziaști pentru carte! -, puse tot la început, consună cu expunerea și
concluziile autorului, care în Prefața D-sale prezintă , succint și cuprinsul volumelor următoare(II-V) , desigur
pregătite pentru editare. Fusese o muncă titanică. Astfel, vol. II : România pradă globalizării, cu mineriadele
și cu derapajele după anul „jubiliar” 1989; vol. III: Ordine și dezordine internațională, cu locul României în
încrâncenata situație planetară; vol. IV : Lumea încotro? Și vol. V: România încotro? – două volume,
constructive, cu programe și soluții pentru o dezvoltare echilibrată național și internațional iar nu pentru
intrarea în „Imperiul global”.
Autorul cărții era bine-cunoscut prin colaborările D-sale în presa țării, cunoscut pentru seriozitatea
cercetării și curajul expunerii iar o fotografie de pe coperta vol. I redă un tip inteligent și ferm.
Demonstrațiile și concluziile vol. I, cu extindere firească la întreaga carte, merg pe varianta a doua ca
răspuns la întrebarea din titlu privind „globalizarea”; adică nu șansă ci blestem, cu sensul cel mai dur al
cuvântului în tradiția folosirii lui. Al cui „blestem”? Oricum, nu de sorginte divină. Căci Creatorul nu-și
blestemă propria creație: Omul/perechea umană, simbolizând poporul primordial instalat în „grădina” din
48
Eugen Zainea, Globalizarea – șansă sau blestem? Ed. Valand Print, 2000, 416 p. Am fost prezent la lansare, l-am
cunoscut bine pe autor, am primit de la D-sa un exemplar dar ulterior nu l-am mai putut contacta.
49
Pat Robertson, Agenda Ordinii Mondiale. Drumul spre sclavia popoarelor, Ed. Alma Tip. București,1998,
Eden, adică în Geto-Dacia (n.n., G.D.I.), popor căruia Creatorul îi dăduse rațiune și grai articulat dar și cale
liberă și imbold spre perfecționare prin cunoaștere, spre a discerne între bine și rău, astfel ca națiunea ce se va
constitui în timp să ajungă , din treaptă în treaptă, la nivelul superior, al înțelepciunii, la armonie socială –
obiectivul suprem al Societății umane, conform revelației divine, reținută în teozofia poporului primordial, în
Dacia edenică- spațiul etnogenetic al acestuia, împliniri și „cuvânt de ordine” pentru urmași, conform
sintagmei divine: „precum în Cer (armonia celestă/cosmică), așa și pe Pământ”. Deci, Creatorul nu și-a copleșit
Creația proprie, din „start”, cu acel groaznic „păcat originar”, cum au gândit unii, astfel ca Omul – ființa
superioară a lumii pământene- să „tragă” toată viața lui pentru a-și „ispăși” acel „păcat”, iar la final, cu acel
păcat eventual neispășit, la el poate mai adăugându-se și altele, să cadă sub „sabia dreptei judecăți”. Iar despre
șarpele „viclean” care ar fi dat sfatul să fie sfidată porunca divină, noi știm că în învățătura Fiului divin Iisus,
primită de la „Tatăl ceresc”, șarpele apare ca etalon al înțelepciunii50. Judecați și dvs. cum să dea șarpele,
înțelept, un astfel de sfat absurd? Dar cum să atribui „Tatălui ceresc” o astfel de poruncă absurdă? Iar în izvoare
antice, arheologice, șarpele apare ca ocrotitor al „oului primordial” din care urma să izbucnească viața pe
Pământ; de asemenea, ocrotitor și al omului lângă „Pomul vieții”. Iar în tradiția țăranului român aflăm despre
„șarpele cel bun”, ocrotitor al casei acestuia; și comiți un mare păcat omorându-l.
Mai notăm că „Dragonul”51 – reprezentat, de regulă, ca o reptilă mare (un șarpe uriaș) –, în tradiția
creștină este considerat simbolul Divinității, simbol al înțelepciunii dar și al forței, al energiei Sale, aceasta
fiind numită, modern, „energia liberă” sau „energia punctului zero”. Ca invocare și adorație a Divinității, prin
acest impresionant simbol, Dragonul este întruchipat și în Drapelul de luptă al strămoșilor geto-daci, numit
chiar Dragon sau Dracon, purtat de „draconari”, când acest drapel/simbol a fost preluat și de Armata romană,
după anul fatidic 106. De la acest Drapel (cap de lup și trup de șarpe, ornat în culorile liber vizibile ale
curcubeului: roșu, galben, albastru, culori care au făcut o „carieră” milenară în tradiția noastră, de aceea numite
și „culori naționale” în sec. al XIX-lea aceste culori au „urcat” în Drapelul nostru național. Primul nostru
Drapel tricolor, național, a fost Steagul revoluției române din 1821, condusă de Tudor Vladimirescu – simbol
al jertfei pentru cauza națională.
Notăm însă că atunci când s-a declanșat ostilitatea față de creștinism și a început „odiseea”
creștinismului străvechi, cei interesați, din ostilitate pentru creștini și creștinism, au asimilat Dragonul cu
„spiritul răului” – cu Diavolul/Satana –, defăimându-l, precum citim într-un document necreștin,
„Apocalipsa”, al unui „sfânt teolog” Ioan (nu apostolul!), document inclus însă în Biblia noastră ortodoxă
(!?!); ori i-au dat înfățișare înfiorătoare, ca în celebra icoană catolică, cu Sf. Mare Mucenic Gheorghe omorând
„balaurul păgân”, icoană mediatizată planetar de cei interesați. Reținem însă că în iconografia noastră națională
avem o imagine unicat a Sf. Mare Mucenic Gheorghe în postura de exponent al elocvenței între națiuni –
aceasta, pe flamura Steagului revoluției române din 1821, steagul fiind pictat la Sf. Mânăstire Antim din
București, sub ochii unor erudiți creștini ortodocși, precum episcopul Ilarion al Argeșului, „apostolul”
Neamului Gheorghe Lazăr și alți sfinți părinți ai mânăstirii. Și încă mai notăm că „Dacia edenică”- Geto-
Dacia/„Țara Sfântă” – Valahiile ei succesoare, România modernă, ca și alte națiuni care și-au menținut
străvechea religie creștină, revelată de „Tatăl ceresc” poporului primordial – „Legea”, invocată de Fiul Divin
Iisus – au reprezentat și reprezintă „depozitarul” acestei religii, mai ales pe filieră populară.
Revenim la problema gravă a „globalizării”, cea mai gravă din câte au fost puse până acum în calea
evoluției firești a Societății umane spre obiectivul ei suprem: armonia socială. Și consemnăm că o consistentă
istoriografie științifică , împreună cu atâtea avertismente media au deconspirat izvorul răului și „fluviul”
primejdios rezultat din el, ajuns acum – se pare – la „cota de inundație” la nivel planetar.
Dar atâția factori politici ai lumii, ajunși sub obediența „înalților prelați ai globalizării”, temători de
întinsele lor rețele planetare (de supraveghere, de „globalizare” și mediatizare), obediență și teamă indusă și
popoarelor la cârma cărora, prin „mijloace specifice”, au fost nominalizați și instalați, se complac în „baia”
eufemismelor, ezitând să pună „degetul pe rană” și să treacă, energic, la eradicarea răului în plan național și
planetar. În timp ce alte elite malefice, reprezentative, caută soluții încă mai amăgitoare pentru ...
„perfecționarea” răului. Așa s-a propus, de pildă, în contextul unei crize prelungite, o nouă „titulatură” pentru
U.E. : „Uniunea Statelor Europene” ; iar pentru U.R.S.S., după „implozia” reușită, de sus în jos, ca să nu
izbucnească de jos în sus, în „patria gulagurilor”, s-a propus numele „încântător” de „Comunitatea Statelor
50
„Fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii – îi instruia Iisus pe apostolii săi trimiși în misiune creștină.
(Matei,10/16)”
51
Tricolorul României, simbol al unității, integrității și suveranității naționale, de Dr. Adina Berciu-Drăghicescu, dr.
G.D. Iscru, Aurel David, Tiberiu Velter, Ed. Sigma București 1995 și Conf. univ. dr. G.D. Iscru, Străvechea noastră
dreaptă credință creștină prioritar monoteistă. Expunere la Universitatea de vară a Fundației „Origini”
Independente”. Tot așa, mai nou, liderii celor două mari Puteri, în loc să nominalizeze răul „din casă”, evită
nominalizările.
Să reținem însă că nu este vorba de un spirit virtual al răului ci de elite malefice reale, cu nume de
împrumut sau chiar autentic, multe deja nominalizate istoriografic sau în presă, unele chiar deținătoare de
premii „Nobel” ... „pentru pace” – căci și acest premiu pare să se afle tot în mâna lor ! – dar stăpâni pe resursele
lumii, închinători la „vițelul de aur” și, tocmai de aceea, ajunși la cel mai înalt grad de iresponsabilitate.
De la început și până azi, în planurile și practica elitelor malefice, tot mai coalizate sau în sisteme de
coordonare-subordonare, atenția principală a fost îndreptată asupra „bătrânului continent” Europa, cu națiunile
sale primordial native și civilizate dar și cu „modele” ale dezastrului suportat sau provocat de ele, de la marile
migrații asiatice la „contra-migrația” absurdelor „măceluri inutile”, ale ziselor „cruciade”, cu jefuirea fără egal
a perlei Răsăritului declarat „schismatic”, Constantinopolul, totul sub „steag fals”, anti-otoman; sau mai târziu,
cu înființarea imperiilor coloniale, ale marilor Puteri europene, în spații extraeuropene, cu invazii distrugătoare
de națiuni în acele spații; mai nou, în această epocă modernă s-a continuat cu declanșarea unei acțiuni ample,
după un plan diabolic al „înalților prelați”, reprezentativi, ai elitelor malefice, acțiune de distrugere a națiunilor
străvechi europene, prea „încăpățânate” în autohtonia lor de rasă albă, prin amalgamare cu islamici și nu
numai, chiar procedând la „înlocuire de popoare” – să-și uite Omul baștina, strămoșii și aspirațiile!; aceasta,
după ce „înalții prelați ai globalizării” au planificat și au „realizat” războaie mondiale pornite din Europa,
pentru a le aduce mai cu grăbire dominația lumii, două dintre ele fiind desfășurate, iar al treilea război deja
început – tot de ei! – prin terorism mondial, tot sub steag fals, pentru a se ajunge mai repede la mult râvnita
„mondializare”/„globalizare” – o cavalcadă a absurdului pustiitor, prevestind .... Apocalipsa!
„Vrei viitorul a-ți cunoaște,/te îndreaptă spre trecut” – cugeta, încă, spiritul nostru tutelar, Eminescu.
Întoarcere menită să se înțeleagă, din experiența istorică a Societății umane, ce trebuie făcut și ce nu trebuie
făcut pentru viitorul ei, al nostru, al tuturor.
Deci, ISTORIA – „călăuza vieții”! cum au numit-o înțelepții lumii, conformându-se revelației divine
pentru armonie socială și pace în lume, similară armoniei celeste –, ISTORIA, sacru aureolată peste slăbiciuni
și greșeli comise în timp sub apăsarea elitelor malefice dirijate de „înalții prelați” ai lor, deci ISTORIA lumii
pământene respinge „perfecționarea” răului sau ascunderea lui sub titulaturi amăgitoare sau eufemisme și
revine cu soluția sa pozitivă, de sorginte divină, sub celebra deviză antică: „VOX POPULI- VOX DEI”. Adică,
modern spus, un nu ferm „globalizării” iar pe Pământ națiuni etnice suverane, cu identitate națională reală
și State naționale independente, unite între ele printr-o țesătură de tratate, convenții, etc., înțelept gândite și
reciproc avantajoase, nu într-un „imperiu global” planetar „civic și multicultural”, fără „culoare” națională,
condus de un „Guvern mondial”, investit ca atoateștiutor de „înalții prelați”, închinători și ei la „vițelul de aur”,
imperiu ale cărui „antecamere” să nu mai fie așazisele „Uniuni”, eufemistic nominalizate și realizate nu prin
referendum, juridic obligatoriu, ci prin desconsiderarea deciziei de sorginte divină: „VOX POPULI- VOX
DEI”!.
Adăugăm că la noi, cartea dlui. Eugen Zainea: „Globalizarea – șansă sau blestem?” a precedat cartea
de referință despre U.E.52, carte în care autorii ei , după o demonstrație elocventă, ce confirmă din plin titlul,
încheia cu o previziune care a început să se adeverească în scurt timp – și cităm:
„Statul națiune” (corect : Statul național, n.n., G.D.I) și democrația erau prea fundamentale pentru
necesitățile umane, ca să poată fi eliminate pur și simplu prin dictat tehnocratic(...). Numai când oamenii
au descoperit că și-au pierdut democrația și puterea propriilor lor țări de a se guverna singure, au început
să aprecieze într-un fel nou cât de prețioase erau valorile care le-au fost luate fără știrea lor.
Deveniseră victimele uneia dintre cele mai mari prefăcătorii colective ale secolului XX, care din acest
punct de vedere merită să fie aliniată lângă visele de autoamăgire ale comunismului.
Mai curând, poate, iar nu mai târziu, fantezia marelui proiect european se va dărâma, biruită de
realitate, distrusă de toate acele contradicții pe care, în ambițiile ei demente, n-a fost în stare să le prevadă
și pe care n-ar fi putut niciodată spera să le rezolve.
Dar (acea mare amăgire, n.n., G.D.I) va lăsa în urma ei distrugeri cumplite, un pustiu din care
popoarele Europei vor avea nevoie de mulți ani să se trezească iar la viață”. (op. cit., p.314).
Presa noastră, cea controlată oficial, ca la un cuvânt de ordine a tăcut cartea. Personal, am valorificat-o
52
Cristopher Booker și Richard North, Uniunea Europeană – marea amăgire. Istoria secretă a construcției europene,
trad. de Mihnea Columbeanu, Ed. Antet, București 2004. Ed. Princeps, 2003, apărută în Occident
amplu în două ediții succesive ale unei cărți de doctrină națională53, în ed. a II-a introducând și comentarii la
derularea evenimentelor, în două studii apărute succesiv în revista „România Mare” : 1. Uniunea Europeană -
marea amăgire; A sunat ceasul?; 2. Statele Unite ale Europei – „aceeași Mărie cu altă pălărie”.
Guvernanții noștri și exegeții „de serviciu” aveau deja la îndemână vol. I al cărții dlui Eugen Zainea,
dar... au tăcut! Cineva, „sus” pe Deal, a reținut, din frământările „celor mari” de la Bruxelles și Strasbourg,
„formula de schimb” emisă acolo – doar pentru titulatură! –, emisă după ce a izbucnit criza din 2008: în loc de
U.E., creația lor să se numească: „Statele Unite ale Europei”. Adică la modul: „schimbăm dar nu modificăm
nimic”, gândind că prin aceasta au „perfecționat” marea amăgire: răul deja comis!
Iar acum, cum rezultă și la noi din informata revista „Lumea”, „înalții prelați ai globalizării”, după
„Brexitul” englezilor, s-au gândit să inițieze consfătuiri, cu un conținut real cunoscut doar „între ei”, căci pentru
„lumea largă” rămânea tot marea amăgire. Dar prin „scurgere de informații” reies planuri diabolice, inumane,
de...Apocalipsă.
Până când? Soluția finală de eradicare a răului ne-a dat-o spiritul nostru tutelar, Eminescu:
„Schimbați opinia publică, dați-i o altă direcțiune, răscoliți geniul național – spiritul propriu al
poporului – din adâncurile în care doarme, faceți o uriașă reacțiune morală, o revoluțiune de idei, în care
ideea românească să fie mai mare decât uman, genial, frumos, în fine, fiți români și iar români”54.
Răspunderea ne aparține tuturor!
53
Conf. univ. dr. G.D. Iscru, O nouă introducere în epoca modernă, cu privire specială la istoria națională, Ed. Proema,
Baia Mare, 2010, (ed. I-a); ed. a II-a revăzută, la Ed. N. Bălcescu, București, 2016.
54
Idem, Națiune, naționalism, românism, Ed. „N. Bălcescu”, București, 2000.
Memoriu norme ortografice

Geo Stroe
Senatul Fundației ACADEMIA DACOROMÂNĂ ”Tempus DacoRomânia ComTerra”, considerînd că

Memoriul adresat în 21 februarie 2013 este încă de actualitate și în ziua de 11 martie 2019, ca urmare a situației
existente în patria limbii române este împuternicit să retrimită același Memoriu, către aceiași destinatari, în
speranța că factorii responsabili din învățămîntul, cultura și instituțiile competente să ia decizii înțelepte în
domeniul limbii române:
MEMORIU
București, 21 februarie 2013
CĂTRE ACADEMIA ROMÂNĂ

Domnului academician profesor universitar doctor IONEL HAIDUC
CĂTRE ACADEMIA DE ȘTIINȚE A MOLDOVEI

Domnului DUCA GHEORGHE
CĂTRE PARLAMENTELE ROMÂNIEI ȘI MOLDOVEI
CĂTRE GUVERNELE ROMÂNIEI ȘI MOLDOVEI
1. Având în vedere nivelul scăzut al învățământului românesc, vocabularul extrem de sărac al elevilor,
considerăm imperios necesară menținerea unor norme ortografice cât mai simple, care să faciliteze însușirea
corectă a scrierii în limba română, ceea ce se realizase prin normele din anul 1953.
Normele ortografice din anul 1953, prin simplitate și accesibilitate, au dus la stabilizarea limbii române
și la evitarea greșelilor de scriere. Ulterior, în urma dezbaterilor Academiei R.P.R. desfășurate în 1953, s-a
elaborat o nouă ortografie, aprobată printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniștri. Aceste norme au început să fie
aplicate din primăvara lui 1954. Una dintre cele mai importante schimbări consta în dispariția literei â din
alfabetul limbii române, scriindu-se cu î peste tot, inclusiv în romîn, Romînia și derivatele lor. În 1964, se
revine la â pentru cuvântul român și derivatele lui.În 1993, Academia Română a decis printr-un vot revenirea
la grafia cu litera Â în loc de Î în anumite poziții ale cuvintelor și la scrierea formelor sunt, suntem, sunteți în
loc de sînt, sîntem, sînteți. La vot au participat toți membrii Academiei, indiferent de specialitate. La momentul
respectiv Academia avea doi membri lingviști: Ion Coteanu, care s-a abținut, și Emanuel Vasiliu, care a votat
împotrivă.
Ideea de a utiliza o singură literă pentru sunetul /ɨ/ a apărut cu mult înainte de 1953. Necesitatea de a
reduce deosebirile dintre ortografie și pronunție a fost susținută încă din 1880 de Titu Maiorescu, care scria:
„Nu poate exista o gramatică a scrierii în contra gramaticei vorbirii.” În 1904, Sextil Pușcariu scria în
Convorbiri literare (nr.11, articolul Ortografia revizuită a Academiei Române): „Țelul ortografiei noastre e a
avea pentru fiecare sunet simplu al graiului nostru un singur semn grafic și fiecărei litere scrise să-i corespundă
în grai un singur sunet.” În 1908, Titu Maiorescu insista în prefața la „Despre scrierea limbei române” în
privința necesității „de a scrie sonul î pretutindeni cu î”. August Scriban scria în 1912 (în „Ortografia
românească”) că este „inadmisibilă existența literelor î și â pentru un singur sunet”.
În anii 1925, 1926 și 1927 a avut loc o serie de congrese ale filologilor români, în urma cărora, în 1927,
Al. Procopovici publică „Ortografia românească”. Prima cerință din această lucrare era „renunțarea la
folosirea lui â și î și generalizarea folosirii lui î”. În 1932, Ovid Densusianu cerea în articolul „Noua ortografie”
publicat în „Grai și suflet” (vol. V, nr. 2) „să se renunțe la orice concesiune pentru â [...] Nu cîștigăm nimic cu
[această] literă.” La 31 mai 1929, filozoful Constantin Rădulescu-Motru afirma la ședința Academiei:
„Pronunțarea sunetului î e singură [...]; a-l scrie cînd î, cînd â e deci inutil.” În articolul „Proiect de reformă a
ortografiei române” (1929), Sextil Pușcariu afirma: „Ortografia urmează ortoepia. Principiul este «scrie cum
vorbești».” Tot Sextil Pușcariu își amintește că în 1932 s-a hotărît la Academie ca „la ortografia generală cu î
să se admită o singură excepție cu â pentru român și derivatele lui”. În „Gramatica limbii române” (1937),
Iorgu Iordan afirma: "Distincția dintre î și â ar trebui să dispară, fiindcă nu se întemeiază pe fapte de limbă.”
Și filologul August Scriban (în „Dicționarul limbii românești”, publicat la Iași în 1939) susținea că „litera î e
totuna cu â și încurcă învățarea limbii române. Principiul științific e un sunet, o literă”. În același an, în revista
„Tempo”, Alexandru Graur promova aceeași idee: „De ce să avem două semne pentru un singur sunet? Nu e
nevoie...”. În octombrie 2005, Academia Română impune să se scrie într-un singur cuvânt niciunul, niciuna,
niciun, nicio, după modelul vreunul etc. Excepție se face atunci când nici are valoare de adverb sau conjuncție
(v. mai jos). Tot atunci se mai schimbă următoarele:
-Despărțirea la capăt de rând se poate face fie pe bază de pronunțare (ex: i-ne-gal, de-zo-biș-nu-it, a-nor-ga-
nic), fie pe baza structurii cuvintelor, ținând seamă de elementele constitutive, în special prefixe (ex: in-e-gal,
dez-o-biș-nu-it, an-or-ga-nic);
-Adaptări: bodyguard/ bodigard, cocktail/ cocteil;
-Forme noi de plural: anacoluturi, algoritmuri, aragaze, jobene, pandișpane;
-Forme verbale noi: (eu) continui;
-Adverbul odată se va scrie legat: Odată ce am stabilit aceste reguli, le vom respecta;
-Sunt corecte ambele forme: anteturi/antete, căpșune/căpșuni, cireșe/cireși, ferăstrău/fierăstrău, ligheane/lighene,
tumoare/tumoră;
Ediția a doua a Dicționarului ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române precizează următoarele
despre scrierea legată a cuvântului niciunul și a derivatelor sale: se revine astfel la scrierea într-un cuvânt a
tuturor formelor pronumelui niciunul și ale adjectivului pronominal corespunzător niciun (niciuna, nici o etc.)
— la fel ca a lui vreunul, vreun —, prin aplicarea consecventă a principiului conform căruia compusele trebuie
distinse și grafic de îmbinările libere asemănătoare: nici un adverb + articol (Nu e nici un om prost, nici un
incult), adverb + numeral (Mă confundați, eu nu am nici un frate, nici mai mulți), *nici unul adverb + pronume
nehotărât (Nu-mi place nici unul, nici celălalt).
Cât privește ortografia actuală în România, împotriva deciziei din 1993 a Academiei Române și-au
exprimat poziția numeroși lingviști. Astfel, Dumitru Irimia scrie în „Gramatica limbii române”, (Editura
Polirom, Iași, 1997) următoarele: „Schimbarea normei ortografice prin Hotărîrea Academiei Române din
17.II.1993 a fost impusă cu mijloace intrînd în contradicție cu principii fundamentale ale desfășurării
vieții științifice. Modificările impuse (î din â) nu au întemeiere științifică.” Poziții similare au luat savanți
ca Eugen Coșeriu, Alf Lombard, Mioara Avram și George Pruteanu.
2. Nu este nevoie să demonstrăm prin formele de indicativ prezent ale verbului a fi (sunt, suntem,
sunteți) că sîntem latini, pentru că NU SÎNTEM.
3. Sîntem urmașii geto-dacilor, vorbim dacoromâna pe teritoriul pe care au trăit înaintașii noștri. Limba latină
era vorbită de elita imperiului care trăia la Roma. De aceea a și murit: o limbă nevorbită de popor este o limbă
artificială, sortită pieirii.
Legiunile romane, alcătuite din mercenari din tot imperiul și din afara lui, vorbeau limba lor natală, nu
limba latină, limba oficială, a cancelariei imperiale.
Staționarea acestor legiuni pe o zecime din uriașul spațiu tracic nu explică, logic și ca realitate,
răspândirea limbii latine pe meleagurile dacilor liberi.
4. Înainte de 17.02.1993 s-au tipărit milioane de volume, astfel că zestrea de carte este uriașă și
valoroasă, scrisă corect.
Aproape tot ce se tipărește după modificarea normelor gramaticale de după 1993 este plin de greșeli cauzate
de introducerea lui â în interiorul cuvântului și î la începutul și la sfârșitul cuvântului.
Gerunziul verbelor se scrie cu â (urând, cântând), iar infinitivul verbelor de conjugarea a IV-a se scrie
cu î (a urî).
Cuvintele prefixate (cu ne, re...) se scriu tot cu î (reînceput, neînceput), dar, pentru că nu toți oamenii
știu ce sunt cuvintele derivate cu prefix, scriu cu â după prezența în interiorul cuvântului, și iată creată o sursă
imensă de greșeli, cauzată chiar de normă.
5. Sunetele î (â) grafiat diferit de noi și ă sunt proprii limbii noastre, ci nu născute prin închiderea lui a
sub influența limbii slave, afirmație incorectă, atâta vreme cât limbile spaniolă și portugheză au sunetele î, ă
prezente în proporție copleșitoare față de limba noastră. Aceste sunete sunt urme ale limbii pelasge, pe care
limba română le moștenește în proporție mult mai mare decât alte limbi europene.
6. Normele actuale n-au fost votate de nici un academician filolog, ci numai de academicieni din alte
domenii, ceea ce îndreptățește revenirea la statornicitele norme dinainte de 1989, ce nu aveau nimic comunist
în ele, ci doar se înscriau în spiritul limbii noastre.
7. Educatorii, învățătorii și profesorii, ca și elevii care îndrăgesc calculatorul electronic, dar mai ales
editorii și tehnoredactorii de carte în era informatică înțeleg că prin comenzile de calculator nu s-a reușit
introducerea programelor care să facă mai ușoară corectura în ortografia de după 1993.
8. Limba dacoromână, ca limbă vie, naturală, tinde să simplifice, nu să complice, tinde să reducă pe cât
posibil, logic, toate interdicțiile și regulile iraționale, să devină mai accesibilă și mai ușoară pentru vorbitorii
nativi, dar și pentru cei de altă naționalitate. Pare cum că o autoritate străină vrea să complice, să își bată joc
de cultura și să creeze probleme artificiale chiar și în limba noastră națională – valoare inestimabilă pentru
identitatea și progresul unei națiuni, pentru eternizarea valorilor ei temporale în toată lumea.
9. Constatând că forul îndreptățit să apere limba dacoromână ca valoare supremă nu a soluționat
aspectele de mai sus în spiritul vremii, Senatul Academiei DacoRomâne a decis să își asume această grea
sarcină suportând toate consecințele care s-ar ivi pentru a opri această inutilă și nedemnă complicare a vieții
celei mai vechi limbi din Europa, pentru a stopa nebunia care ar putea duce la declasarea limbii noastre prin
manevre absurde și nefirești care înstrăinează națiunea de propria lume a limbii și a literelor dacoromânești.
Cei care umblă la schimbări permanente care zăpăcesc pe elevi și pe vârstnici nu fac decât să creeze
diversiuni pentru a crea noi probleme unei națiuni pe care o disprețuiesc pentru ca ulterior să motiveze
incultura, instabilitatea și prin stricarea limbii, în cele din urmă să nege continuitatea, autohtonia, istoria de
zece ori milenară a limbii dacoromâne și, în final, abrogarea dreptului de a fi o națiune demnă, națiune-matcă
a națiunilor Europei și risipirea ei până la dispariție pentru ca teritoriul său bogat și frumos să fie locuit de o
altă națiune care se crede mai veche și mai isteață ca a noastră.
10. În ultimele decenii au apărut zeci de cărți care tratează istoria geto-dacilor, a dacoromânilor, limba,
tradițiile, obiceiurile, mitologia lucuitorilor spațiului carpato-danubiano-pontic, încât suntem îndreptățiți să ne
numim Dacia și daci - nume și realitate istorico-geografică elocvente pentru originea noastră nobilă ce ne-ar
distinge de rromii care susțin, pe nedrept, că sunt români. Scriind cu â toți termenii familiei lexicale a
cuvântului ROMÂN, DACOROMÂN ne diferențiem, în primul rând, de ROMANI, care au distrus statalitatea
geto-dacică și au instaurat, prin teroare, pentru o scurtă perioadă de timp, ordinea imperială, arogându-și
dreptul de stăpâni, iar strămoșii noștri i-au perceput drept cotropitori.
Căciula dacică pe a, adică â este marca temporală a bonetei dacice, litera specifică a scrierii noastre,
preluată de frigieni și de toate popoarele lumii spre admirația națiunii noastre dacoromânești.
Drept pentru care, solicităm revenirea la normele ortografice uzitate înainte de 17.02.1993, pe care
Academia DacoRomână le aplica din acest moment în toate publicațiile sale oficiale, și recomandăm tuturor
românilor, instituțiilor publice și private să îi urmeze exemplul, iar Academiei Române să facă exact ce trebuia
să facă.
Cu deosebită considerație,
Pentru SENATUL ACADEMIEI DACOROMÂNE

Geo Stroe, președinte fondator al Academiei Dacoromâne T.D.C.
David Aurel, vicepreședinte al A.D.R.
Mihai Prepeliță, vicepreședinte al A.D.R.
Floarea Necșoiu, vicepreședinte al A.D.R.
In memoriam Mircea Trifulescu,

savant dr. geolog, geofizician şi istoric
Gheorghe Şerbana
Mircea Trifulescu s-a născut în anul 1925 în cetatea antică OGREZENI, sit archeologic getic situat pe
malul drept al Argeşului, la 15 km nord de Argedava.
Pe linie paternă este os domnesc - urmaş al boierului Murgea (Negru), fiul lui Petru Cercel, (mare
cărturar cu două doctorate, la Padova şi Paris) fratele lui Mihai Vodă.
A lucrat ca geolog prospector 33 de ani, descoperind zăcăminte de aur, diamante, grafit, mume de petrol,
şisturi bituminoase. A condus ca geolog, lucrările desfăşurate pe 17 km la aducţiunea Ciunget a hidrocentralei
Motru.
A publicat peste 25 de lucrări în România, Franţa, Germania şi S.U.A.
A lucrat cu marele savant Henri Coandă privind supraconductorii carbonului- C 60 – fulrenele, pentru
“Aerodina lenticulară”.
Ca istoric, a descoperit situl arheologic de la Polovregi pe care l-a cartat şi l-a predat Institutului de
Arheologie din Bucureşti, mai precis lui Radu şi Alexandru Vulpe care nu au publicat nimic privind cercetările
effectuate, Ulterior, când a vrut să facă o monografie a aşezărilor Novaci, Alexandru Vulpe a refuzat să-i dea
datele necesare.
Pe timpul lucrărilor de prospectare în zona Săpânţa-Sighet, în 1967 împreună cu ”colegul” Stan Marele,
a găsit un răboj de lemn semicarbonizat cu o scriere încrustată. Analizând scrierea a obţinut rmătorul text:
”Manole, îţi trimit 16 perechi de boi din Maramu, tu să-mi trimiţi 16 perechi de cai din Ţara Fagului”. Cu
ajutorul analizelor cu C 14, effectuate în laboratoarele de chimie ale I.P.G.G.- Intreprinderea de Prospecţiuni
Geologice şi Geofizice din Bucureşti, str. Caransebeş nr. 1, s-a constatat că răbojul avea o vârstă de 14.000 de
ani. În 1980, Stan Marele a plecat de la Sulina la Boston cu un vas încărcat cu cereale, luând cu el şi răbojul.
Nu s-a mai întors şi nu a făcut nici o comunicare privind răbojul.
Acest răboj avea o scriere în limba getă, asemănătoare limbii româneşti actuale.
Cu puţin timp înaintea trecerii la cele veşnice, savantul Mircea Trifulescu a răspuns la câteva întrebări
puse de autorul acestor rânduri:
1. G.Ş. - A existat potop la Marea Neagră aşa cum au scris americanii Ryan şi Pittman?
M.T. – Marea Neagră e un rest provenit din Marea Thetys ca şi Marea Aral, Marea Caspică şi lacurile
cu apă sărată din Câmpia Română.
- Strâmtoarea Bosfor s-a format în 100.000 de ani. Marea Mediterană primeşte apă foarte multă
din Marea Neagră şi datorită fluviilor: Dunărea, Nistru, Nipru, Don şi cele din Caucaz. Nu a existat potop la
Marea Neagră.
2. G.Ş. – Privind inversarea polilor magnetici ai Pământului ce părere aveţi?
M.T. – E o minciună, polii magnetici doar oscilează.
În perioada august-noiembrie 1944, ca elev al şcolii militare de ofiţeri de la Ineu a participat la alungarea
naziştilor şi hortiştilor din Ardealul de Nord.
Rolul lui Vasile Lucaciu

în adoptarea „noului activism”
Prof. Mircea Botiş & Pr. stavr. Radu Botiş
Sfârşitul secolului al-XIX-lea şi începutul secolului al-XX-lea, reprezintă pentru imperiul dualist austro-
ungar, o accenture a contradicţiilor dintre naţiunile dominante, austriece şi ungare şi celelalte naţionalitaţi:
români, sârbi, solvaci, ruteni, polonezi, cehi, lipsite de drepturi şi supuse unei crunte politici de
deznaţionalizare. Împotriva acestei politici reacţionare s-a ridicat întregul popor din Translvania, luptând cu
multă ardoare şi abnegaţie, pentru împlinirea dezideratelor naţionale. Preotul Vasile Lucaciu se află iaraşi în
prim-planul acţiunii politice românesti, alaturi de ceea ce au reprezentat în urmă cu caţiva ani elita
memorandista, de curând ieşiţi cu toţii din închisorile ungureşti de la Seghedin şi din Vat, în septembrie 1895.
Principala direcţie de acţiune a reprezentat-o întarirea mişcării naţionale,precum şi atitudinea faţă de
dizolvarea de către autorităţile austro-ungare a PNR, principala instituţie cu caracter organizat a românilor
transilvăneni în lupta pentru dobândirea de drepturi politice. Activitatea politică a partidului a trenat vreme de
cîţiva ani , toată această perioadă fiind una de acumulări, de refacere a forţelor naţionale, după loviturile primite
în luptele cu autorităţile austro-ungare.
În interiorul partidului au existat încă de la constituire, divergenţe de păreri, insă acum ele se centrau în
jurul ideii privind schimbarea tacticii pasiviste în plan electoral şi înlocuirea acesteia cu una directă, a
activismului politic. În fruntea acestei acţiuni s-au aflat Vasile Mangra, Valeriu Branişte, Aurel Vlad, Mihail
Popovici şi bineînţeles, neobositul şi harnicul Vasile Lucaciu, atitudine ce l-a nemulţumit pe Ioan Raţiu,
peşedintele partidului. Trei publicaţii au fost port-drapelul acestei idei: “Libertatea”, “Revista Orăştiei”(ambele
din Orăştie) şi “Tribuna Poporului” din Arad.
Lucaciu considera însă că ar fi mult mai bine ca ideea activismului politic să fie îmbrăţişată de cât mai
mulţi activişti din conducerea partidului, apreciind că, naţiunea română “îşi va continua falnicul mers către
destinul său”, că va trebui întărită legătura cu mişcarea din capitala României, fără a se ţine seama de
considerente de partid, ci numai de cauza naţiunii. Cu referire expresă la manifestarea samavolincă a
autorităţilor austro-maghiare referitoare la dizolvarea partidului românilor din Ardeal, Lucaciu precizează că
“PNR şi Comitetul său naţional şi azi există şi munceşte şi va exista şi va munci în mânia a orice fel de măsuri
silnice ale puterii tirane.” Atunci când este întrebat în legătură cu tactica greşită a românilor, cu privire la
pasivism şi neimplicarea în alegeri, Lucaciu precizează că nu a fost alegerea românilor, ci o tactică impusă de
către autorităţi: “e o situaţie impusă de silă. Sistemul electoral a constrâns pe români la pasivitate”, că faptele
dovedesc că în Ungaria “despre alegeri libere şi adevărat parlamentarism nici nu poate fi vorba”.
Greutăţile întâmpinate de către partid erau multe, contextul politic le era defavorabil românilor în
direcţia afirmării fiinţei proprii. Cu toate acestea, conducerea acestei “tribune în luptă”, a partidului românilor
din Ardeal ce depun eforturi uriaşe pentru educarea poporului în spiritul dragostei şi ataşamentul pentru
valorile naţionale, pentru trecutul naţional. În acest sens, ASTRA, a reprezentat adevăratul factor mobilzator,
acţinile sale cu caracter cultural diversificându-se tot mai mult. În Vechiul Regat, activitate în spiritul cauzei
românilor transilvăneni a depus “Liga Culturală”, asociaţie care grupa în jurul său marile personalităţi
româneşti ale momentului. Vasile Lucaciu nu a precupeţit nici un efort în acest sens. A strabatut cu o energie
debordantă Transilvania în lung şi în lat, s-a deplasat şi la Bucureşti pentru a întări legăturile cu Liga Culturală.
Studiul intitulat “Tinerimea română”, din Bucureşti, sublinează că “mormintele părinţilor şi ale fraţilor noştri
parcă se prefac în tribune elocvente din care ne invită să continuăm opera lor de jertfă şi de luptă pentru
apreciere şi recunoaştere a meritelor unui popor, chiar dacă se referă la înaintaşi sau la tinerii care le calcă pe
urme întru ale luptei naţionale.
O serie de documente atestă implicarea lui Vasile Lucaciu în susţinerea cauzei naţionale. A făcut din
biserica din Şişeşti o tribună de afirmare a conştiinţei şi interesului naţional, Biserica Unirii tuturor românilor,
fiind locul în care tribunul pledează pentru înfiinţarea de bănci care să susţină ţărănimea. Micile bănci populare
“Sătmăreana” şi “Râureana” s-au implicat în această direcţie. În toate luările de cuvânt şi cu toate prilejurile,
atacă poziţia şovină a autorităţilor dualiste precum şi politica lor de deznaţionalizare promovată la adresa
românilor. Pamfletul publicat în februarie 1898, la adresa rectorului Universităţii din Budapesta- care încearcă,
printr-o scrisoare adresată „junimei maghiare” de la universitate, să justifice politica maghiară de
deznaţionalizare-îi solicită pe un ton imperativ acestuia, să accepte o cofruntare directă “o dispută publică”,
întrucât “dreptatea nu stă în forţa brutală şi nici în număr”. Pledând în apărarea intereselor tinerilor sârbi,
slovaci şi români, Vasile Lucaciu demonstra în faţa opiniei publice că epistola din chestiune este adânc
vătămătoare, plină de inexactităţi şi neadevăruri istorice, este în contra principiilor superioare ale moralei
politice, a libertăţii popoarelor, ale umanităţii”... ca urmaşi ai unei naţiuni în deplină conştiinţă cu
consimţămâtul naţional şi cu aspiraţiile naţionale, românii se vor lupta pentru “apărarea cauzei naţionale şi nu
permitem nimănui, fără a combate, ca în vechiul nost’ pământ, să ne tracteze cu mărinimozitate necerută,
tolerându-ne ca pe nişte oameni de origine şi de limbă străină, în casa noastră proprie”.
Documentul este în fapt o incursiune istorică, care prezintă vechimea şi continuitatea românilor în vatra
strămoşească a Daciei, condamnând abuzurile şi samavolniciile autorităţilor maghiare, precum şi utopia ideii
de ”stat naţional maghiar”. La 1900 face demersul pe lângă autorităţi pentru a-i permite să aniverseze 10 ani
de la construirea bisericii pentru unirea tuturor românilor. Guvernul de la Budapesta condus de către Szell
Kalman a decis neautorizarea acestei manifetări, motivând în faţa Episcopiei din Gherla în felul următor:”fiind
piedică permanentă a ţinerii slujbelor din Şişeşti persoana preotului V. Lucaciu, până ce va funcţiona el acolo,
este exclus, ca să se permită ţinerea acelor slujbe”, deoarece “aceste serbări constituie pretextul întâlnirii cu
scopuri naţionale’’. Aceste rânduri demonstrează temerea autorităţilor maghiare într-o perioadă în care, se
afirma tot mai mult dorinţa românilor din Transilvania de a schimba tactica politică. Cu toate acestea,
pregătirile aniversare au continuat, Lucaciu fiind sprijinit în acest sens de către Gheorghe Pop din Băseşti, o
altă mare personalitate a locului, ce s-a afirmat pe terenul luptei naţionale. Telegrama trimisă la 3 iulie 1900
de către primul ministru Szell, are însă un ton categoric, cerând imperativ anularea întâlinrii. Reacţia lui
Lucaciu a fost virulentă: trimite mai multe corespondenţe ziarului “Tribuna Poporului”, prin intermediul cărora
evidenţiază opiniei publice samavolniciile autorităţiilor la adresa românilor din această parte a ţării. Articole
precum, “Atentatul de la Şişeşti” (8/21 iulie), “Teroarea de la Şişeşti” (17/30 august), sunt edificatoare în acest
sens. De asemenea, redactează o scrisoare deschisă “Către Domnul Prezident al Consiliului de Miniştri,
Coloman Szell (13/26 august)”, prin intermediul căreia este demascat “liberalismul făţarnic”, “şovinismul
săbatic”, acea convingere şi ideologie care, dincolo de vorbele goale propagandiste îşi propune ca: “Ideea de
stat”, “asimilarea elementelor streine”, “colonizările”, “şcolile”, “justiţia”, “administraţiunea”, toată puterea
politică de care dispune să fie îndepărtată “spre deznaţionalizarea noastră, spre distrugerea etnică, spre
asimilarea noastră”. Încheierea are un ton profetic: “Faţă de uneltirile acestui sistem de guvernare, durerea
nostră vindeca-se-va, şi spiritul nostru naţional îşi va continua calea sa triumfală, pentru că aceasta cauza a
noastră este cauza libertăţii popoarelor, este cauza civilizaţiunii şi a umanismului.”
La 4-5 septembrie 1901, Vasile Lucaciu, participă la Conferinţa P.N.R. de la Cluj, în calitate de scretar
general, unde, alături de ceilalţi participanţi, semnează apelul “Către alegătorii români”, considerând că, în
legătură cu alegerile din 2 si 11 octombrie 1901, se menţinea ca tactică de luptă, pasivismul. Nu ve trece mult
însă şi această tactică se va schimba. Face apel în continuare la calm şi unitate, mai ales după ce, la Tg. Lăpuş
s-au ivit unele probleme: “Resping încercările şi uneltirile iscodite pentru spargerea solidarităţii naţionale, care
ne-a rămas ultimul mijloc de salvare. Cine îşi iubeşte neamul, ţine la el cu conştiinciozitate”, afirmă el într-un
articol intitulat “Născociri tendenţioase”.
Pe tărâm cultural, activitatea se va continua în direcţia luminării poporului prin cultură. În această
direcţie a avut o contribuţie deosebită la înfiintarea despărţămintelor ASTREI de la Tăşnad, Seini, Tg. Lăpuş,
ca şi la ţinerea unor adunări zonale ale asociaţiunii la Baia Mare. S-a implicat nemijlocit în, pregătirea adunării
generale a învăţătorilor români din Satu Mare (8 august 1902) şi a celei din Ugocea (15 august 1902), participă
activ la lucrările acestora, chemând pe cei prezenţi “Să muncim fără preget” pentru cauza naţională, subliniind
legătura strânsă ce trebuie “sa fie dintre cultura naţională şi libertatea naţională.” În planul luptei naţionale
P.N.R., a avut, începând din anul 1903, un alt partid partener, de factură socialistă, P.S.D., împreună organizând
acţiuni, “menite a împreuna eforturile cu ale altor forţe politice şi sociale spre asigurarea victoriei celei mari-
Unirea”.
De foarte mare folos în lupta pentru împlinirea dezideratelor naţionale, au fost organele de presă precum
“Gazeta de Duminică(Şimleul Silvaniei)” cu un program naţional bine precizat, precum şi seria a-II-a,
a“Revistei Catolice”, tipărită la Şişeşti de Vasile Lucaciu între anii 1903-1905, care pe lângă un scop clerical
avea şi unul laic, naţional, constând din “conlucrarea la înflorirea dulcei noastre naţiuni române”.
La 10 ianuarie 1905, a avut loc la Sibiu, Conferinţa Naţională a P.N.R., moment crucial pentru evolutia
luptei naţionale a românilor din Transilvania. Secretarul general al partidului, Vasile Lucaciu, a fost cel care a
prezentat raportul de activitate al Comitetului, de la ultima conferinţă, ce a avut loc în anul 1892. Aici, el
precizează că, în sfârşit, dupa 13 ani, “suntem aici în faţa cerului şi a pământului ca un popor cu conştiinţa
naţională, o naţiune care vrea să trăiască”. S-a precizat că programul naţional stabilit la 1881, momentul
constituirii partidului unic al românilor din Transilvania, trebuie să rămână în continuare valabil, deoarece este
rezultatul unor secole de eforturi şi aspiraţii ale naţiunii române. Raportul prezentat şi discuţiile ce au avut loc
pe marginea acestuia, au evidenţiat însă, schimbarea tacticii politice, pasivismul, şi trecerea la activismul
politic. Votul ce a urmat discuţiilor a demonstrat că realitatea politică este alta şi că se impune imperios necesar,
schimbarea atitudinii partidului: 75 de voturi pentru şi 12, contra.
Noul program adoptat de Conferinţă, stabilea în 8 puncte, obiective politice, economice şi sociale ale
românilor din Transilvania şi Ungaria. Înainte de toate se prevedea: recunoşterea poporului ca individualitate
politică şi asigurarea dezvoltării sale etnice şi confesionale, reducerea serviciului militar şi folosirea limbii
materne în armata, aplicarea în practică a legii privind egala îndreptăţire a naţiunilor asuprite, autonomia
deplină pentru toate confesiunile, autonomia administrativă a comunelor şi eligibilitatea funcţionarilor, care să
fie din rândul populaţiei respective, introducerea sufragiului universal şi garantarea dreptului de întrunire,
asociere, libertatea presei, inalienabilitatea minimului de proprietate (prin reformă agrară), prin vânzarea unor
parcele din moşiile statului, precum şi prevederi în favoarea muncitorilor: apărarea acestora prin legi împotriva
exploatării, instituirea asigurărilor de stat pentru cazuri de boală şi bătrâneţe, asigurarea îngrijirii sanitare
pentru cei nevoiaşi. Ecourile Conferinţei, prin prisma discuţiilor ce au avut loc şi a rezultatelor politice
obţinute, s-au manifestat nu numai în Transilvania, ci şi în România. Apelul intitulat “Către alegătorii români”,
lansat la această Conferinţă şi semnat de către un comitet în frunte cu Vasile Lucaciu şi Gheorghe Pop de
Băseşti, chema populaţia românească din Transilvania să sprijine candidaţii P.N.R. în alegerile din toamna
acelui an.
Campaniile electorale au constituit pentru fruntaşii români, deci şi pentru Vasile Lucaciu, prilej de
afirmare a principiilor programatice ale partidului, adoptate de Conferinţă, de apărare a intereselor naţiunii
române, de combatere a politicii guvernamentale maghiare, de demascare a numeroaselor nelegiuiri comise de
autorităţile locale împotriva candidaţilor români. Încununarea activităţii sale politice se concretizează prin
obţinerea mandatului de deputat de Beiuş în parlamentul de la Budapesta a cărui valabilitate s-a menţinut până
în anul 1910. Din această perspectivă şi-a continuat laborioasa activitate politică în calitate de vajnic apărător
al tuturor românilor din Transilvania şi Ungaria.
Note:
1. Pascu, Stefan – ”Faurirea statului national unitar roman”, vol. I, p.292-320;
“Destramarea monarhiei austro-ungare”, 1900-1818, Editura Academiei, Bucuresti, 1964, p.98-110
2. Botezan, Liviu si Cordos, Nicolae – “Incercari de revitalizare a activitatii P.N.R., în anul 1899 (I),
“AIIA”, XXI, 1978, p.209-230
3. “Revista Orăstiei”, an I, nr. 1,4,20, din 1/13 ianuarie 1896; “Tribuna”, an XIII, nr. 27, din 6/18 februarie
1896
4. “Tribuna”, an XIII, nr. 55 din 9/21 martie 1896; “Revista Orăştiei”, an II, nr. 7, din 10/22 februarie 1896
5. “Tribuna”, an XIII, nr. 201, din 12/24 februarie 1896
6. Bunea Augustin – “Parlamentul Romaniei pentru o politica externa favorabila unirii Transilvaniei cu
Romania (1892-1899)” in “Acta Musei Napocensis”, VII, 1970, p.329-351.
7. Cordos, Nicolae – “Protestul Nationalitatilor din ianuarie 1898” in “Acta Musei Napocensis”, VIII,
1971, p.668.
8. “Epistola publica catre rectorul Universitatii din Budapesta, Rr. Michael Herczegh”, de Dr. Vasile
Lucaciu, parochul Sisestilor, Tipografia Molnar, Baia Mare, 1898; “Tribuna Poporului” (Arad), an II (I), nr.
21 din 31 ianuarie/ 12 februarie 1898, p. 97-98.
9. Arhivele Statului Baia Mare, fond Primaria Orasului Baia Mare, Acte prez. Nr. 44/1900.
10. Dr. Vasile, Lucaciu, “Cuvinte din Sisesti”, Epistola catre domnul president al Consiliului de Ministri,
Coloman Szell, Tipografia Molnar, Baia Mare 1900; “Tribuna Poporului”, an IV, nr.246 din 3/16 septembrie
1900.
11. “Tribuna”, anul XVIII, nr 169, din 15/28 septembrie 1901.
12. “Tribuna”, anul XVIII, nr 170, din 16/29 septembrie 1901.
13. “Tribuna Poporului”, anul VI. Nr. 193, din 19 octombrie/1noiembrie 1902.
14. “Tribuna”, anul XIX, nr. 192 din 19 octombrie/1noiembie 1902
15. “Tribuna”, anul XVIII, nr. 102 din 2/15 iunie 1901.
16. “Tribuna”, anul IX, nr. 7,8,9 din 12,13,14 ianuarie 1905, “Gazeta Transilvaniei”, an LXVIII, nr. 7,8,9,
din 12,13,14 ianuarie 1905, „Gazeta Transilvaniei”,
an LXVIII,nr.7,8,11 din 12,13,16 ianuarie 1905.
Istorie sau manipulare?

Neagu Djuvara a mințit cu nerușinare.
Ionuț Țene
TARA ROMANEASCA. 1310-1352. STUDII GENETICE: BASARAB I, intemeietorul Tarii Romanesti, a

fost român fără nici o legătură genetică cu cumanii. Neagu Djuvara a mințit cu nerușinare.
Câţiva ani la rând cărţile lui Neagu Djuvara despre originea cumană a primilor Basarabi, publicate la
prestigioasa Editură Humanitas au fost succese de casă. Teoria originii cumane a dinastiei Basarabilor i-a adus
mulţi bani în conturi bătrânului istoric nonagenar, înşelând buna credinţă a cititorilor români şi sfidând logica
istorică.
Teoria cumană a Basarabilor promovată de Neagu Djuvara, nu are nicio legătură cu realitatea istorică.
Şi ca minciunile proferate de Neagu Djuvara să fie complete l-a mai făcut pe Basarab I şi catolic, deşi bisericile
ridicate de el erau zidite în cel mai pur stil bizantin ortodox.
Istoricii diletanţi şi o parte a presei stipendiate de Soroş au dat curs promovării acestei teorii absurde,
tocmai pentru a lovi în fondatorii statului medieval românesc şi în Biserica ortodoxă. Trebuie să fi lipsit de
elementare studii de artă bisericească ca să susţii că Biserica Sf. Nicoale din Curtea de Argeş era ridicată de un
catolic.
Dar, iată, că recent cercetătorii clujeni patronaţi de Academia Română şi Centru de Studii Transilvane
au analizat genetic mormântul unui membru întemeietor al familiei Basarabilor: renumitul Vlaicu Vodă. În 28
octombrie 2014, la Academia Română din București, a avut loc comunicarea ,,Mormântul 10 din Biserica Sf.
Nicolae din Curtea de Argeş. Despre geneza Ţării Româneşti”, susţinută de către şef de lucrări dr. Beatrice
Kelemen (Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Biologie şi Geologie – Institutul de Cercetări
Interdisciplinare în Bio-Nano Ştiinţe, Cluj-Napoca), CS I dr. Adrian Ioniţă (Academia Română, Institutul de
Arheologie Vasile Pârvan, Bucureşti) şi CS I dr. habil. Alexandru Simon (Universitatea Babeş-Bolyai, Centrul
de Studiere a Populaţiei – Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca). Evenimentul,
găzduit de Sala de Consiliu a Academiei, a fost moderat de Acad. Alexandru Vulpe (preşedintele Secţiei de
Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române) și s-a bucurat de o participare deosebită din partea
comunității academice și universitare. În urma discuțiilor și comentariilor, cele mai importante concluzii au
fost următoarele:
Defunctul din Mormântul 10 („Vlaicu Vodă”) a decedat cu puţin timp înainte de ridicarea Bisericii Argeş
II (biserica de astăzi), ridicată cel devreme pe la 1350, fiind înmormântat în Biserica Argeş I (datând din anii
1230-1260), fiind vorba, cel mai probabil, de unul dintre fiii nenumiţi ai lui Basarab I amintiţi într-un document
din 1335;
Nu au apărut elemente care să îl lege în plan genetic pe defunct de comunităţi sau indivizi de origine
cumană; istoria defunctului din mormântul 10 se înscrie în coordonatele cruciate (anti-tătare la acea vreme)
ale afirmării monarhice, cunoscute atât de Ţara Românească, cât şi de Moldova;
Din cercetările genetice reiese că Basarabii erau etnici români, înrudiţi cu voievozii ortodocşi din
Maramureş, care au pregătit revolta împotriva Coroanei maghiare şi „descălecatul” în Moldova, ce a dus la
întemeierea noului stat medieval românesc de la est de Carpaţii Orientali.
În concluzie „teoria cumană” a lui Neagu Djuvara se înscrie ca şi cărţile demitizante ale lui Lucian Boia
în direcţia „europeană” de falsificare a Istoriei României.
În opinia acestor “falsificatori ai istoriei” strămoşii noştri originari trebuie să fi avut origini cumane şi
catolice, numai români ortodocşi să nu fie. Ştiinţa geneticii a reabilitat însă adevărul istoric: Basarabii erau
români de religie ortodoxă.
(sursa din articolul lui Ionut Tene – de pe Napoca News)
http://www.napocanews.ro/2014/ 11/cercetatorii-clujeni-au-con firmat-genetic-originea-romana -a-
dinastiei-basarabi-teoria- cumana-a-lui-neagu-djuvara-e- falsa.html
Basarab voievod a fost român şi ortodox.

- Neagu Djuvara ne cam minte
George Damian
Neagu Djuvara practică în cartea lui exact aceleaşi artificii de care îi acuză pe restul istoricilor români:
ocoleşte unele documente, pe altele le interpretează aşa cum îi convine pentru a-şi susţine teza. Enumăr mai
jos o serie de documente (citate via Matei Cazacu, în Magazin Istoric din februarie 2013):
19 iunie 1330 ţarul sârb Ştefan Duşan se lăuda că a învins şapte ţari, printre care şi pe „Basaraba Ivanco,
socrul ţarului Alexandru al Bulgariei”;
– 26 noiembrie 1332 Carol Robert de Anjou îşi aminteşte de bătălia de la Posada aşa „am ajuns în nişte
ţinuturi de margine ale regatului nostru, ce erau ţinute pe nedrept în Ţara Transalpină de către Basarab,
schismaticul [ortodox], fiul lui Thocomerius, spre marea noastră şi a sfintei coroane insultă, acest Basarab,
necredinciosul nostru român, mânat de un gând rău…”;
– 19 mai 1335 altă amintire a lui Carol Robert de Anjou despre bătălia de la Posada : „Spre cinstea
slujbei deosebite şi vrednice de o veşnică amintire a numitului magistru Toma, pe care ne-a făcut-o în Ţara
Transalpină, unde atacul duşmănos pornit cu cruzime […] de către Basarab românul şi fiii lui …”;
– 17 octombrie 1345 Papa Clement al V-lea îl informa pe regele Ungariei că „ … am luat măsuri să se
îndrepte felurite scrisori către nobilii bărbaţi Alexandu al lui Basarab şi către alţi români, atât nobili, cât şi
oameni de rând” pentru sprijinirea a doi fraţi minoriţi;
– 9 iulie 1347 regele Ladislau cel Mare spunea aşa „în Ţara Transalpină, în expediţia domnului Carol
faimosul rege al Ungariei împotriva lui Basarab românul, pe atunci necredincios regatului şi sfintei coroane”;
– 1358 Cronica pictată de la Viena îl numeşte pe Basarab „schismatic perfid” (n.red. schismatic =
denumirea dată ortodocșilor de către catolici);
– 10 aprilie 1370 Papa Urban al V-lea îi scrie lui Vladislav Vlaicu (nepotul lui Basarab) şi îi reproşează
că a rămas schismatic, moştenire de la „vechii săi predecesori”;
Citind cu bună credinţă toate aceste surse documentare nu poţi ajunge decât la următoarea concluzie: pe
primul voievod al Ţării Româneşti îl chema Ivanco/ Ioan după botez, era creştin ortodox (schismatic) şi de
etnie română (valah).
Neagu Djuvara reuşeşte performanţa să răstălmăcească toate aceste documente, pentru el nu există nici
o îndoială că Basarab era cuman catolic. Thocomerius este pentru Djuvara „Toctamir” („fier călit” în limbile
turcice), deci cuman. Varianta că Thocomerius din transcrierea latină ar putea fi Tihomir nu este luată în seamă.
Că toate documentele ungureşti spun despre Basarab că era schismatic (ortodox) nu are aproape nici o
importanţă pentru Neagu Djuvara – el spune că de fapt era vorba de calomnii din partea regelui ungar pentru
a-l îndepărta pe voievod de Papă.
Neagu Djuvara citează un singur document în care Papa îl lăuda pe Basarab că a sprijinit activitatea
unor călugări catolici „tanquam princeps devotus catholicus” – „ca/precum un devotat principe catolic”. Din
punctul meu de vedere acest document chiar nu îl dovedeşte drept catolic pe Basarab – el i-a sprijinit pe
călugării Papei „ca şi cum ar fi fost” un principe catolic. Cealaltă scrisoare papală în care se anunţă trimiterea
unor scrisori către români (valahi) printre care şi fiul lui Basarab, Alexandru, nu spune precis că acesta ar fi
fost catolic. Că le permitea catolicilor să facă propagandă în Ţara Românească este una, însă asta nu îi face
neapărat catolici.
Ca şi în cazul lui Lucian Boia, editura Humanitas a pus în mişcare în sprijinul lui Neagu Djuvara
un impresionant aparat de propagandă jurnalistică.
Toţi cei care au ocupat secţiile de cultură de la diversele publicaţii sunt ferm convinşi că Basarab a fost
cuman.
Cartea lui Matei Cazacu în care sunt demontate tezele lui Neagu Djuvara „Ioan Basarab, un domn român
la începuturile Ţării Româneşti” a trebuit să apară la Chişinău, la editura Cartier, că în Bucureşti nu a încăput.
Ştiu ce îmi cumpăr data viitoare când trec Prutul.
(sursa: http://www.george-damian.ro/ba sarab-voievod-a-fost-roman-si- ortodox-neagu-djuvara-ne-

cam- minte-4293.html)
Interviu luat istoricului Matei Cazacu

Vasile Ernu
Cînd domnul Neagu Djuvara a lansat „teoria cumană” („Thocomerius – Negru vodă. Un voievod de
origine cumană la începuturile Ţării Româneşti”, Ed.Humanitas 2007) am rămas surprins de succesul mediatic
pe care l-a avut, dar şi mai mult m-a surprins reacţia foarte slabă a lumii istoricilor de la noi. Nu sunt istoric,
aşa că nu am o opine legată de acest subiect.
Am citit însă recent o carte-replică -„Ioan Basarab, un domn român la începutul Ţării Româneşti”,
Ed.Cartier 2013- dată de doi istorici medievalişti: Matei Cazacu şi Dan Ioan Mureşan.
Demult nu am citit o critică mai devastatoare, bine argumentată şi uşor accesibilă unui public mai larg.
Zilele acestea am avut ocazia să discut cu istoricul Matei Cazacu*.
(V.E.) Vasile Ernu: Dragă Matei Cazacu, cartea „Ioan Basarab, un domn român la începutul Ţării
Româneşti” este doar o critică a “teoriei cumane” a domnului Neagu Djuvara sau este ceva mai mult de atît?
Ce îşi propune această carte?
Matei Cazacu: Critica teoriei cumane este doar vârful icebergului. Cartea este, înainte de toate, o replică
întru apărarea istoriografiei româneşti mai vechi şi mai noi, pe care Neagu Djuvara o desconsideră, ba chiar o
calomniază în bloc şi fără nuanţe începând cu Haşdeu, Onciul, Iorga şi Gh. Brătianu până în zilele noastre. Ea
este apoi o reaşezare a problemei – întemeierea Ţării Româneşti la cumpăna secolelor 13 şi 14 – cu toate
premizele şi consecinţele ei imediate pe terenul solid al documentelor, câte cunoaştem până astăzi.
Este apoi o lecţie de metodă. Deşi este considerată o ştiinţă, e drept nu exactă, ci umană, istoria nu
operează ca matematicile cu teoreme demonstrabile, cu ecuaţii cu una sau mai multe necunoscute ce sunt
repede identificate sau ca fizica şi chimia unde experienţele de laborator confirmă sau infirmă o ipoteză fără
drept de apel.
Istoria permite, ba chiar este nevoită s-o facă, dacă este cu adevărat creatoare, avansarea unor ipoteze, a
unor scenarii sau modele pe care cercetarea ulterioară le confirmă sau nu, uneori după decenii sau chiar secole.
Istoriografia românească din ultimele secole a construit astfel de modele, unele (general) adoptate, altele
respinse. Întemeierea Ţării Româneşti de un voievod român de confesiune ortodoxă este unul din aceste
modele general acceptate de istoricii serioşi. Părerile amatorilor, oameni (probabil, uneori) de bună-credinţă,
dar fără formaţie ştiinţifică în domeniu, trebuie să rămână în domeniul lor, science fiction.
În Franţa, un astfel de personaj a scris o carte la câţiva ani după moartea lui Napoleon I, în care
„dovedea” că împăratul nu a existat şi că în realitate e vorba de un mit solar! Această carte este deci o pledoarie
pentru profesionalism, pentru rigoare ştiinţifică şi pentru onestitate intelectuală. În sfârşit, last but not least, ea
este realizarea parţială a unui proiect vechi de aproape cinci decenii.
În 1966-67 eram student la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi voiam să fac o teză de
licenţă (azi îi zice master, cred) cu profesorul Constantin C. Giurescu. Domnia sa m-a întrebat dacă aveam un
proiect şi i-am răspuns că mă pasiona chestiunea întemeierii Ţării Româneşti.
Am fost foarte decepţionat când profesorul m-a sfătuit să renunţ la el, deoarece era prea complex (pentru
un tânăr de 20 de ani) şi mi-a propus să aleg o monografie de domn muntean : „de exemplu, Vlad Ţepeş!”
Această propunere mi-a transformat complet existenţa (nu intru acum în detalii), dar nostalgia vechiului meu
proiect nu m-a părăsit niciodată. Şi iată că îl văd realizat de Neagu Djuvara, dar, vai, în ce condiţii!
V.E.: Critica adusă „teoriei cumane” a domnului Neagu Djuvara este devastatoare. Demult nu am mai
citit o deconstrucuţie atît de bine argumentată şi nuanţată. Care sînt argumentele centrale ale acestei critici?
M.C: Faptul că Basarab poartă un nume de origine turcă veche (cumană), nu înseamnă că era de această
origine. Argumentele centrale ale acestei critici sunt înseşi documentele şi cronicile de epoca neglijate şi/sau
ignorate de Neagu Djuvara, deşi sunt adunate şi publicate de peste 200 de ani.
Nu există nici măcar un singur izvor care să afirme această aberaţie care a apărut în secolul 20 la unii
istorici unguri. Iar numele lui de botez era Ivanco-Ioanco-Iancu, deci Ioan, un prenume care apare şi în familia
Asăneştilor (Asan era porecla unuia din cei trei fraţi), întemeietorii celui de-al doilea ţarat româno-bulgar la
1185-6, care erau români (vlahi).
Câţiva cneji şi nobili români din Transilvania secolelor XIV-XV poartă nume de această origine, ca şi
un număr foarte restrâns de mari boieri munteni din secolele XIV-XVI. Dar aceasta nu înseamnă ca erau
cumani, cum afirmă Neagu Djuvara, citând un filolog ungur de tristă amintire, un adevărat „Fachidiot”, pe
care îl urmează orbeşte.
Este adevărat, şi nimeni nu contestă faptul că acest popor – de fapt o adunătură de triburi nomade purtând
numele grupului dominant, aşa cum au fost hunii, avarii şi pecenegii – s-a instalat în Câmpia Dunării şi în
nordul Mării Negre în secolele 12-13 unde au lăsat câteva urme în toponimie (vreo 300 din câteva mii si zeci
de mii), câteva cuvinte în limba noastră, câteva morminte şi ceaune de fiert mâncarea. Alţii s-au refugiat în
Ungaria de frica tătarilor şi s-au botezat catolici la 1238, urmaşii lor purtând nume creştineşti, astfel că, după
această dată, singura indicaţie a originii lor este cea oferită de documente.
Aceleaşi documente care spun că Basarab era român şi schismatic (ortodox), iar nu cuman şi catolic!
Neagu Djuvara ignoră fenomenul de modă în antroponimie (nume de persoane), ca de altfel şi în îmbrăcăminte,
tehnică, etc. Johnny Răducanu, un talentat cântăreţ de jazz, era oare american fiindcă purta acest prenume ?
Sau comuniştii români care şi-au „botezat” copiii Vladimir, Zoia, Saşa, Serghei, Maia (de la 1 Mai) erau
ruşi ? Sau românii din Ardeal şi din Basarabia maghiarizaţi sau rusificaţi de funcţionarii stării civile care făceau
din Ion Janoş, şi respectiv Ivan, erau ei unguri sau ruşi ?
Guadelupa şi Martinica sunt pline de oameni care se numesc Cezar, Iulius, ba chiar Cantacuzino,
deoarece au fost botezaţi astfel de funcţionarii stării civile franceze al căror ghid era un dicţionar latin-francez.
In plus, Basarab este un titlu, o funcţie în Imperiul mongol, în care cumanii, cei rămaşi în afara Ungariei, au
fost înglobaţi după 1241.
V.E.: Susţineţi că medievalistica românescă este sub un asediu paraştiinţific. În ce constă acest asediu şi
ce rol joacă domnul Djuvara cu a sa „teorie cumană” ultramediată în această problemă? Oare „cumanomania”
nu e un soi de nouă „tracomanie”? Cum credeţi că se explică acest succes imens la public a „teoriei cumane”
a domnului Djuvara? Şi de ce credeţi că răspunsurile mai multor istorici importanţi au rămas într-un con de
umbră?
M.C.: Tracomania lui Iosif Constantin Drăgan şi cumanomania lui Neagu Djuvara nu pot fi puse pe
acelaşi plan, deoarece cea dintâi avea, ca şi slavomania lui Roller, un substrat politic, pe când cea de-a doua
este un fenomen de modă, aşa cum la Roma tinerii eleganţi din secolele 4-5 se îmbrăcau şi se coafau după
moda „barbară” (gotică sau hunică).
Tot aşa s-a întâmplat în Germania lui Hitler cu teoria germanismului arian impusă de regimul nazist ca
dogmă ştiinţifică. Aceasta, potrivit principiului enunţat de Orwell: cine stăpâneşte trecutul controlează
prezentul.
Cumanomania a apărut pe un fundal de criză existenţială politică şi economică, de neîncredere în elitele
intelectuale şi în discursul lor. Ceea ce i-a dat curaj şi popularitate a fost, o spun cu regret, (mult prea) timida
replică a istoricilor români din motive pe care nu e locul să le discut eu acum şi care ţin de demersul personal
al fiecăruia din ei.
V.E.: În ultima perioadă, după ce domul Neagu Djuvara a scos mai multe cărţi de popularizare istorică,
numele domniei sale a început să devină unul de referinţă în domeniul istoriei cel puţin pentru noi, profanii.
Dumneavoastră afirmaţi tranşant că „Autorul se consideră o autoritate în materie de istorie universală, dar
cunoştinţele sale provin din lucrări generale sau învechite, care nu ţin cont de cercetări mai recente.. etc” Unde
este locul domniei sale în istoriografia românească? Cum se raportează lumea academică faţă de istoricul
Neagu Djuvara?
M.C.: Este loc pentru toată lumea cu condiţia, ca la medici, să se respecte ierarhia între specialişti şi
generalişti. L-am comparat pe Neagu Djuvara cu „unchiaşul sfătos” venit din lumi şi vremuri apuse, care
povesteşte cu vervă şi talent istoria „neamului” pentru copii şi tineret, deci un vulgarizator al istoriei.
Câtă vreme istoricii specialişti nu vor face efortul de a scrie pe înţelesul unor cercuri largi de
nespecialişti, amatori de istorie, ca francezii Frantz Funck-Brentano, Fernand Braudel, Régine Pernoud,
Jacques Le Goff, Georges Duby, Marc Ferro şi Emmanuel Leroy-Ladurie, sau ca numeroşi anglo-saxoni (citez
doar pe Steven Runciman, Peter Brown, David S. Landes), cititorii români vor fi siliţi sau tentaţi să se adreseze
lui Neagu Djuvara pentru a evita limbajul prea tehnic sau limba de lemn.
Există apoi istorici care fac vulgarizare de bun nivel – în Franţa, Alain Decaux e cel mai cunoscut – dar
care nu au pretenţia originalităţii şi în niciun caz nu-şi permit să ignore cu suficienţă documentele şi izvoarele
sincere şi autentice.
Şi totuşi, în România, Neagu Djuvara a fost numit doctor honoris causa al Universităţii din Bucureşti,
dar în „laudatio” se vorbeşte mai mult de activitatea sa politică, diplomatică, de animaţie culturală şi caritativă.
In orice caz, nu de Negru Vodă.
Iar dacă ar fi să-l plasez în istoriografia română, l-aş aşeza între poligraful Dumitru Popescu (autor de
nuvele istorice şi cu haiduci), Bucura Dumbravă („Haiducul” şi „Pandurul”), Florian Christescu („Istoria
neamului nostru”) şi Dumitru Almaş („Alei codrule fârtate”!).
HUMANITAS o editură anti românească!

Începutul învățământului în Comuna Desa

185 de ani de la prima atestare documentară
Prof. Marin Oprișan
Președintele Asociației Culturale „Castravița”
Referitor la apariția și vechimea scrisului și odată cu acestea (chiar dacă a fost la scară foarte redusă în
rândul tuturor locuitorilor) și primele organizări de învățare a acestui meșteșug care constituie totuși formele
incipiente ale învățământului, există dovezi, incontestabile, recunoscute pe plan mondial, care atestă faptul că
învățarea scrisului și cititului își are începuturile pe teritoriul românesc.1)
Acel scris apărut pentru prima dată pe teritoriul românesc apărut în urmă cu aproximativ 7300 de ani,
alături cu cei care învățau pe alții să scrie în procesul unei prime forme de învățământ, a continuat de-a lungul
timpului până în zilele noastre, bineînțeles cu modificări și tranformări odată cu evoluția societății omenești.
În toată perioada evului mediu se învăța pe la curțile boierești și pe lângă cancelariile domnești prin
ucenicie, apoi pe lângă biserică și mănăstiri unde, ”dascălii” erau preoți ori cântăreți.
Un pas către accesul tuturor copiilor la învățătură se regăsește în programul Revoluției de la 1821
condusă de Tudor Vladimirescu, în ” Cererile norodului românesc din Valahia”, în care se prevedea ca obligație
pentru mitropolie, episcopie și mănăstiri ”să țină școli unde să strângă copii de neamul românesc…Ca să
învețe cultura mănăstirii”.2)
Adevăratul pas spre organizarea unui învățământ general de stat este materializat prin art. 364, în
capitolul din Regulamentul Organic din anul 1831, care prevedea că: „învățătura publică trebuie să fie obiectul
îngrijirii și privegherii stăpânirii”.
Ca atare, după ce în primăvara anului 1833 s-au înființat școli primare în capitalele de județ apoi în anul
1834, conducerea județelor era obligată ”cu toții proprietarii județului să înființeze școli prin toate satele pentru
copiii sătenilor”.
Ca urmare a început pregătirea de cadre didactice de învățători, din fiecare județ alegându-și știutori de
carte, chiar și preoții care până acum făceau învățământ pe lângă biserică, ” candidați de învățători” care erau
pregătiți de stat pentru această meserie.3)
În acest context, ca oricare sat din România se încadrează și localitatea Desa, unde indiscutabil a existat
”o formă de învățământ în toate timpurile istorice, chiar înainte de apariția semnelor grafice, a alfabetului, dacă
prin această noțiune înțelegem experiența umană transmisă din generație în generație”.4)
Astfel, între candidații selectați pentru a deveni învățători ”calificați” pentru Desa, se află Ioan Balea,
care ființa deja în anul 1834, care la început, în acest an, avea 5 copii ce învățau într-un local închiriat. Mai
tarziu, în anul 1838 avea 13 copii-școlari.5)
În timpul acestui învățător s-a ridicat primul local de școală-printre primele 20 de localuri de școală din
județul Dolj, construită din zid bătut din pământ și acoperit cu olane.
După ce a fost învățător la școala din Desa timp de 10 ani Ioan Balea, devenit în urma Legii
Administrației Publice din timpul lui Alexandru Ioan Cuza, Ion Bălescu, a urmat cursurile seminariale
deoarece, cum spunea: am simțit nevoia ca locuitorii acestei comune au mai multă nevoie de preot decât de
învățător. Ca urmare, în anul 1847 s-a înscris la seminar pe care l-a terminat în 1850, când a fost hirotonisit ca
preot.
Învățătorul Ioan Balea mai apare și în două exemplare de carte veche.
-” Cunoaște iubite învățător și citește aceste scrisori ce sunt scrise de mine robul lui Dumnezeu, Ioan
Petco Balea ot Desa... Acestea am scris când eram dascăl a tot satul și purtam nume de candidat în zilele prea
înălțatului domn Gheorghe Dimitrie, Bibescu Voievod, aveam școlari 45 la școala la anul 1843 luna decembrie
3, Ioan Petco...”6)
-”Cunoaște iubite cititor că am scris ca robu lui Dumnezeu, Ioan învățător acestui sat Desa la anul 1846,
martie 8”.7)
După hirotonisirea lui Ioan Balea (devenit după 1864 Bălescu ) în Desa a devenit învățător Gheorghe
Tigae din Poiana Mare, iar după plecarea lui Gheorghe Tigae a urmat ca învățător fratele lui Ioan Bălescu,
Radu Bălescu.
În anul 1873, când s-a mutat pe actuala vatră, pentru a rezolva situația școlară a elevilor, conducerea
comunei, prin primarul Ilie Pârlogea a închiriat o cameră de la boierul Petrache Țeca doar pentru scurt timp,
după care, până la construirea unui local de școală, spațiul de învățământ a fost găzduit în casa primarului.
În lucrarea elaborată pentru susținerea gradului didactic I, în anul 1936 învățătorul Ion Țeculescu
menționează în pagina 80, că în registrul de expediere a corespondenței din anul 1873 este anunțat numele
învățătorului Mihail Constantinescu. Acesta, nu știe cât a lucrat la școala din Desa, dar undeva ” se specifică
plecarea sa , după trei ani, în Calafat.”
În arhivele școlii și în alte documente legate de învățământ de la plecarea lui Mihail Constantinescu, din
anul 1879 până în anul 1895- deci timp de 16 ani a funcționat ca învățător Mihail Pelianu, după care, din anul
1895 până în anul 1897 a funcționat Petre Pașa, un învățător titular din Poiana Mare , navetist și ” prea puțin
interesat de școală”.
Următorul învățător Gheorghe Petculescu-seminarist, din comuna Desa, a funcționat ca învățător
suplinitor doar un an de zile deoarece în anul 1898 a fost hirotonisit și numit preot în comuna Ciupercenii Noi,
unde a păstorit până la moarte.
După cum reiese din registrele de prezență se constată că în anul școlar 1899-1900, au funcționat la Desa
doi învățători Eugen Zamfirescu și Nicolae Ștefănescu, după care, începutu secolului al XX-lea îl gășește la
catedră pe Ilie Ioanițescu, seminarist, dar care nu s-a hirotonisit, rămas toată viața învățător, după ce s-a mutat
la școala din Poiana Mare . Alături de Ilie Ioanițescu până în anul 1902 au mai funcționat doi învățători , frați:
Ion Crăciunescu și Florea Crăciunescu.
La final de secol XIX și început de sec XX ar mai fi de amintit că între anii 1902-1904 a funcționat o
singură învățătoare calificată Ioana Enoiu, între 1904-1907 a funcționat învățătorul Petre Chirițescu, între anii
1907-1908 a funcționat Ion Vasilescu și Ana Demetrescu, iar în anul 1908 învățătorul cu școală normală Florea
Georgescu, venit din comuna Ciupercenii Noi la școala primară din Desa , unde a avut cea mai lungă activitate
ca învățător și director al școlii, până la ieșirea la pensie.
La începutul sec XX învățământul organizat din Desa a crescut numeric și valoric, iar acum sărbătorește
185 de ani de existență.
Bibliografie:
1. Marin Gimbutas, Civilizație și Cultură, Buc. 1989, p. 49-67;
Vasile Gheorghe, La început n -a fost Sumerul. La început a fost Tărtăria, în ” Vocea Vâlcii”, 14-17 apr
2016; GeorgeVoica, Tăblițele de la Tărtăria ; Inelul de la Iezerovo; Râmnicu Vâlcea 2010, 817;
2. Gheorghe Iseru, Contribuții privind învățământul la sate în Țara Românească, până la jumătatea sec.al
XIX-lea., 1975, p. 20;
3. V.A. Urechia, Școalele sătești din România,Buc. 1868, p. 84.
Nicolae Andrei, GHe. Parnuță, Istoria învățământului din Oltenia, Cv. 1981, vol I-II;Arh Nat. Buc., Fond
Ministerul Instrucțiunuii Publice, dos. 5395/1838, f 2.
4. Constantin Câșlaru, Polovragi, povestea veacurilor....Cv. 2008, p. 248;
5. Arh.Nat Fil Dolj, Serv Administrativ, Dos.6/ 1838, f 215;
6. Antologhion, vol I, Râmnic, 1766, f 276;
7. Antologhion, Vol II, Râmnic, 1766, f 242.
Conceptul de unire
Nicușor Moise
Motto: Fă ceva pozitiv pentru ţara ta şi pentru compatrioţii tăi.
Oricât de modest sau neînsemnat este ceea ce faci, fă-o în fiecare zi.
(Ion Rațiu)
Trebuie să conștientizăm că noi, românii, avem datoria și obligația, să păstrăm şi să cultivăm nu numai
conceptul de libertate, ci şi conceptul unității naţionale, ca fiind un simbol al demnității poporului român,
obţinut cu multe jertfe de vieţi omeneşti şi multe eforturi spirituale şi materiale, în dialog şi cooperare cu
toate popoarele lumii.
În decursul istoriei, limba în mod special, dar și religia, tradițiile, obiceiurile și chiar conceptul despre
lume și viață, tot ceea ce constituia spiritul etno-cultural al românilor de pretutideni, i-a condus spre a
conștientiza mai bine ceea ce îi unea cu românii din patria mamă. Forma vie a unei limbi, oricât de puțin i-am
înțelege rostul, constituie primul element de bază în care ia naștere sentimentul apartenenței și identității. Este
ceea ce ne face să simțim că aparținem aceleiași entități spirituale, existențiale. “Limba este casa ființei și-n
ea locuiește omul” ( filozoful german Martin Heidegger).
Unirea tuturor românilor într-un singur stat, a fost și este rezultatul dorinței a de a trăi și din punct de
vedere politico-admistrativ împreună. Tradițiile populare și datinile străbune exprimau conștiința unității
românilor din acest spațiu intercarpatin. Solidaritatea și coeziunea socială depind însă și de valorile care
ne unesc, de spiritualitatea care ne definește. Această bază sufletească comună, nu poate veni decât din
educație și cultură. Persoane inteligente vor putea aborda problemele complicate ale acestei lumi, vor putea
vedea bine realitatea și vor putea prevedea un viitor mai bun pentru omenire. Dacă vor fi însă minți diabolice,
totul se va nărui, totul se va distruge.
Români patrioți, au susținut neamul românesc în diferite moduri: unii au luptat cu arma în mână pentru
apărarea fiecărui petic de pământ, alții și-au făcut din cuvântul rostit sau scris „arma” cu care și-au apărat glia.
Unii au slujit românismul prin talentele deosebite puse în sprijinul afirmării valorilor naționale: muzică,
pictură, sculptură. Am fi subiectivi desemnând aici doar un nume din cei prezentați, deoarece toți au stat pe
„baricadele” istoriei și au luptat pentru unirea și simțirea românească, cu onestitate.
Comunitățile religioase au fost și trebuie să fie promotorii de vârf ai valorilor moral-spirituale în spațiul
public. Aceste valori sunt de importanță deosebită pentru păstrarea și apărarea unor instituții și concepte funda-
mentale precum: familia, națiunea, dreptul la educație, cultură, libertatea de exprimare, libertatea religioasă și
de conștiință. Istoria ne arată că atingerea marilor idealuri și proiecte naționale, bunăstarea și binele comun, s-
a construit și cu ajutorul și participarea Bisericilor.
Dar, CONCEPTUL DE UNIRE nu se referă doar la unirea politico-administrativă, unirea moral-
spirituală, de limbă, cultură, tradițiile populare, obiceiuri și datinile străbune, acesta se referă și la ignoranță,
ură, invidie, intrigă, dezbinare, etc. Este deosebit de important ca noi să înțelegem ambele aspecte, pentru a
fi pregatiți să disociem binele de rău și să alegem totdeauna ce este bine atât pentru fiecare individ, cât și
pentru noi toți, pentru națiunea noastră, pentru țara noastră.
Trăim într-o perioadă cu situații complicate, direcțiile ambigue trasate la niveluri superioare, coboară
până la nivelul individului, unde totul se dispersează și individul se izolează. Chiar dacă a avut cândva un ideal,
de unul singur, idealul este greu de realizat, oamenii au nevoie unul de altul, popoarele au nevoie unele de
altele, numai uniți pot avea rezultate mulțmitoare, de ordin material și spiritual. Încurajator este faptul că nici
un om nu este singur, nici un popor nu este singur; ceea ce avem noi, în mare parte au și alții, chiar dacă ne
sunt departe, o coeziune sufletească există și ea nu trebuie neglijată. Este adevărat că majoritatea se conectează
la internet, la “spațiile virtuale” de socializare, dar nu se conectează unul cu altul prin legături directe,
emoționale, pentru a ne pune toate simțurile în rezonanță, a ne ajuta să clădim un ideal clar, sincer, trainic, care
să ne facă viața mai bună. Totuși acestea reprezinta victorii ale civilizației, un pas făcut înainte, de care trebuie
să beneficiem. Dezastrul contemporan constă în dezbinarea care stăpâneşte acum omenirea, aceasta
devenind parcă ”o virtute”.
Este condamnabil că noi românii, pe masură ce ȋnaintăm ȋn timp suntem tot mai săraci și tot mai
dezbinaţi. O mânie oarbă, vicleană, ȋşi face loc printre noi, până ce totul izbucneşte ȋntr-o ură feroce. Nu este
vorba despre cazuri determinate de lipsa educaţiei pentru că ȋn această postură, nu sunt doar oameni simpli,
ci şi intelectualii (profesori, ingineri, medici, oameni de cultură ). Suntem dezbinaţi în familie, în şcoală, în
societate, în politică, în afaceri, în diaspora etc. S-au omorât fraţii şi neamurile între ele pentru avere, pământ,
tron, funcţii politice, afaceri.
De ce, în special, noi românii doar ne plângem de milă, ne văităm că e viața grea, dar nu facem nimic
pentru a o schimba? Nu ne implicăm, așteptăm ca altcineva să se lupte pentru noi, să facă ”ceva” și eventual
cănd acel ”cineva” face ”acel ceva”, sărim cu toții pentru a-l ”anihila”. Știm doar să distrugem și să nu punem
nimic în loc. Ne vărsăm ura peste tot, ne plângem de viața grea dar nu mișcăm un deget ca să schimbăm ceva.
Așteptăm ca altul sau alții să facă ”ceva” și pentru noi. Ne declarăm mereu ocupați și fugim de responsabilitate.
Folosim stereotipuri de genul: ”nu am timp”, ”sunt ocupat”, sau ce este mai tragic, ”nu mă interesează”. Nu
avem timp sau nu vrem să mergem la alegeri. Nu ne asumăm nimic, ne vindem ieftin pe un litru de ulei și un
kilogram de făină, iar patru ani de zile ne plângem că este greu.
Vinovați de situația în care ne aflăm ca popor, suntem noi toți românii, care prin indolență, nepăsare,
lașitate, minciună, ignoranță, lipsa de acțiune, neimplicare, am permis fie și tacit, ca toate aceste nedreptăți să
ni se întâmple. Și astfel se poate întampla cu fiecare dintre noi, atunci când suntem indiferenți față de
necazurile, durerea, problema ori căderea sufletească a semenilor. Deseori, căutam să ne izolăm, să ne
individualizăm, să reușim singuri. Succesul de unul singur este întotdeauna un eșec.
Constatăm cu dezamăgire că în ciuda repetatelor apeluri la unire şi dialog constructiv, astăzi suntem tot
mai dezbinaţi. Deşi ar trebui să acţionăm cu toţii pentru depăşirea situaţiei dificile pe care o traversăm, foarte
mulţi din noi avem orgolii, prejudecăți, ambiţii şi alte “calităţi” care ne ȋmpiedică să ne angajăm în acţiuni
concrete pentru binele colectiv. Să nu ne lăsăm copleșiti, călcați în picioare de dezbinări, de invidie, de
"blestemul dezunirii". Țineți minte, "unirea face puterea", iar reușita, ”stă în puterea noastră” !
În final apelăm la un citat din Herodot: "Geţii (cărora romanii le vor spune daci) sunt cei mai viteji şi
mai drepţi dintre traci. După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar
fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrînt".
Deci CONCLUZIA este că - Numai implicându-ne și împreună, putem să scăpăm de cei
incompetenţi sau corupţi, să facem ceva pentru noi, pentru copiii noștri, pentru țara noastră. Suntem
creaţi pentru a trăi în comuniune. Avem legături ştiute şi neştiute, cu părinţii, fraţii, vecinii, prietenii,
colegii de muncă .
Unirea, cheia de boltă a națiunii

Constantin Adam
Din negura istoriei ne știm moștenitori și stăpâni ai acestor meleaguri binecuvântate de zei pe care au
trăit strămoșii noștri – vitejii daci, conduși de îndrăznețul Rege Decebal, mereu învingători, dar învinși, după
lupte crâncene, de Împăratul roman Traian. Lăsați să se dezvolte după firea lor, la adăpostul steagului roman,
într-o pace civilizatoare păzită de puterea armatelor biruitoare după 165 de ani de cârmuire în ordine și
legalitate, în anul 271 d.Ch. împăratul Aurelian retrage oștile din Dacia Felix. Începură a răsuna la fruntariile
orizontului zăngănitul armelor și copitele cailor migratorilor ce veneau puhoi din fundul Asiei, precum roiurile
de lăcuste, pârjolind totul în cale. În atare situație, pentru a-și salva viața și a-și proteja avutul în fața
pustiitorilor barbari ce creau dezordine și semănau groaza și fruntașii localnicilor, negustorii, oamenii cu stare,
lipsiți de protecție, iau drumul pribegiei.
Rămâne însă plugarul, robul muncii și al îndurării, rămâne poporul cel mult și strâmtorat... Săracul n-
are unde să plece. El este legat de vatra și de ograda în care este cuprinsă toată lumea lui, îl țin moșii și strămoșii
îngropați aici, îl leagă credința și obiceiurile... Țăranul daco-roman – matca statornică a neamului nostru -,
păstrător credincios al limbii și datinilor părintești, rămâne aici, aici în spațiul carpato-danubiano-pontic
făcându-și din munți cetate, căci, așa cum spunea Simion Mehedinți ”...rostul Carpaților a fost în viața
poporului român nespus de însemnat servind ca leagăn la nașterea lui și scut ocrotitor împotriva primejdiilor...”
Și au fost, au fost mereu ochi veninoși la granițele lui. Dintre vecini, singurul prieten, singurul care n-a jinduit
și n-a încercat să-l fure a fost Marea Neagră... În liniștea măreață a munților, pe înălțimile acelea binefăcătoare,
departe de pământ și aproape de cer, sufletele lor, care au trecut prin atâtea dureri și prăpăstioase încercări, se
luminează ca niște candele în întunericul timpului, împărtășind învățătura creștină și înălțând rugăciuni
Atotputernicului Dumnezeu...
Se zămislește astfel pe minunatele plaiuri ale ”Daciei Felix” un popor nou, creștin ai cărui urmași
suntem noi. Actul nostru de naștere este limba română! Noi suntem ființe plăpânde sub măslinul ei care rodește
de două mii de ani.
”Limba noastră-i numai cântec,

Doina dorurilor noastre,
.......................................
Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mișcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfințit-au țara...
.........................................
Limba noastră-s vechi izvoade,
Povestiri din alte vremuri,
Și cetindu-le-nșirate,
Te-nfiori adânc și tremuri.
.........................................
Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care-o plâng și care-o cântă
Pe la vatra lor țăranii...”
Avem datoria să-i ținem solulul veșnic roditor și bătut de soare și să îngenunchem sub ploaia cântecelor
ce izvorăsc din ea. La o mie de ani de la plecarea legiunilor romane, mileniu greu încercat de trăitorii acestor
plaiuri, conștiința de neam și de origini nu se știrbise deloc, rămăsese adânc întipărită în sufletul și amintirea
strămoșilor. În urările de început de an, aceștia îl invocau pe cel care prin cucerire îi civilizase și crease un mod
organizat de viețuire.
...” S-a sculat mai an,

Bădica Troian
Și-a încălecat
Pe-un cal aripat

Cu nume de Graur
Cu șaua de aur
Cu frâu de mătase
Cât vița de groasă
Și s-a apucat
Într-o joi de dimineață
De arat, de semănat...” ,
iar cronicarul din secolul al XV-lea, Grigore Ureche, ne amintea că: ”...rumânii câți se află locuitori la
Valahia, la Ardeal și la Maramoroșu, de la un loc sintu cu moldovenii și toți de la Râm se trag...”
Despărțiți agresiv, în primele veacuri ale mileniului al II-lea de cei care râvneau la ținutul nostru, trăind
sub stăpâniri străine total diferite, în culturi, religii și nivele de civilizație deosebite, băștinașii din cele trei
stătulețe medievale românești, care cu multă anevoie se înfiripaseră, n-au folosit alt nume pentru recunoașterea
între ei decât genericul român sau rumân cu derivațiile lui: ilah, olah, vlașin, voloh, vlah sau valah, știindu-
se astfel ca moștenitori și stăpâni din vremi imemoriale ai acestor plaiuri, vorbitori ai aceleiași limbi romanice:
limba română.
Chiar cu oști puține numeric și precar înarmate, dar conștienți de originea și apartenența comună la
același popor, curajoșii și vitejii voievozi români Mircea, Alexandru, Iancu, Ștefan etc, au ținut piept și au fost
pavăză în calea mahomedanilor otomani, nu de puține ori aliindu-se pentru a lupta împreună. Germinează
astfel și se dezvoltă dorința, care va deveni țel de aur: lupta în comun împotriva dușmanului, căci
” Unde-i unul, nu-i putere

La nevoi și la durere
.........................................
Măi muntene, măi vecine
Vino să te prinzi cu mine
..........................................
Ardelean, copil de munte,
Ia ridică a ta frunte
Și privește cu mândrie
Că ești fiu de Românie...”
La cumpăna dintre veacurile al XVI-lea și al XVII-lea, Mihai Viteazul a înfăptuit pentru scurt, prea scurt
timp, acest deziderat. La 1 iunie 1601, intrând în Iași, a primit jurământul boierilor ca ”Domn al Tării
Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei.” Poporul l-a aclamat cu supunere, oastea l-a urmat cu
credință, dar... ca și alte dăți în viforoasa și zbuciumata noastră istorie, vecinii n-au văzut cu ochi buni
ascensiunea lui, pregătindu-i trădarea și decapitarea...
Popor călit în lupte, trecut prin foc și prin sabie, uneori învins, dar de cele mai multe ori învingător,
românii au ținut mereu treaz gândul unirii într-un singur stat, sub un singur sceptru, și au lucrat la înfăptuirea
ei, cu răbdare și temeinicie, trecând peste toate neajunsurile, neîmplinirile și piedicile pe care le întâmpinau...
Căzuți iar sub autoritatea chezaro-crăiască, cei din interiorul arcului carpatic, ardelenii, gemând
îngenuncheați de veacuri, fără nici un fel de drepturi, complotau dârz (revolta lui Doja, răscoala lui Horia,
Cloșca și Crișan etc) împotriva vremelnicilor stăpânitori, visând la ziua când vor da mâna cu frații de peste
munți într-o horă comună. Folclorul lor păstrează versuri precum:
”De-o veni primăvara

Ca să trec în Moldova,
În Moldova – mamă bună
Unde-i inimă română...”
Dar împăratul de la Viena, nu numai că-i reprima cu brutalitate, pusese ochii și pe Bucovina pe care și-
o dorea ca piesă de valoare la coroana habzburgică... La 5 mai 1775, prin uneltiri străine, dar și prin
nepriceperea și slăbiciunea cârmuitorilor, Moldovei i se sfâșie partea ei vestică cu mormântul marelui Ștefan
și minunatele mânăstiri. Hăcuiau sistematic, cu răbdare, câte puțin. Și astfel vreme de aproape un veac și
jumătate, voinicii flăcăi din obcinile bucovinene, falnici, sprinteni și fără trufie în ochi, au servit sub steagul
cel mare al împăratului, blestemându-și zilele:
”Vino mândro pân’ la cruce

Să vezi neamțul cum mă duce,
Că ne duce ca pe oi
Și ne tunde ca pe boi
.......................................
Vai sărmanii, vai de noi...”
Și nenorocirea avea să continue. După mai multe încercări nereușite, ”bunul” nostru vecin de la răsărit
și-a atins gândul ascuns prin ademeniri cu tot felul de plocoane și la 16 mai 1812 primește în ”dar” de la turci
pământul dintre Dunăre, Marea Neagră, Nistru și Prut, pământ stropit de sângele strămoșilor noștri, ținut dens
populat și binecuvântat. Toate făgăduințele legate de limbă, biserică și școală sunt încălcate.
”Hrăpăreț neam din nord,

Călău cucernic
Nu te făli atât că ești puternic
Din gheara morții te-am salvat odată
Și am văzut atunci a ta răsplată
Înfipta-i gheara-n mine și mai rău...!”
Fără brațele ei laterale, Bucovina și Basarabia, Moldova, la fel ca Valahia fără Oltenia și Dobrogea se
aflau sub suzeranitatea Imperiului Otoman pe care nu-l interesa nimic altceva decât ”teslimatisirea” tributului
și înăbușirea revoltelor. Nu urmărea nici să deznaționalizeze și nici să perturbe ordinea religioasă. Dar cum de
la domnie la domnie dările creșteau, de la un an la altul traiul devenea tot mai insuportabil și gândul unirii în
lupta comună împotriva împilării era tot mai acut. Lupta de redeșteptare începută de Tudor ar fi rămas
zadarnică, dacă destinul care ține în mână soarta popoarelor n-ar fi trimis la momentul oportun în viața
neamului nostru acel mănunchi de oameni mari – Alecsandri, Kogălniceanu, Negri în Moldova, Rosetti,
Brăteanu, frații Golești în Muntenia -, patrioți care s-au făcut ambasatori ai țărilor lor, determinând în marele
cancelarii calea neamului românesc și scoaterea din mocirlă a carului țării, care era de mult timp împotmolit,
jurând să înfăptuească Unirea. Prilejul s-a ivit în 1859, an în care expirau mandatele celor doi domnitori numiți
pe șapte ani, în locul lor fiind rânduiți de Poartă – Caimacani. Partizanii unirii nu s-au lăsat păcăliți de
samavolniciile și aranjamentele ce se făceau în tabăra antiunionistă. La 5 ianuarie, la Iași, cei 48 de membri ai
adunării elective au ales în unanimitate pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. Profitând de disputele de la
București, Vasile Boerescu arată necesitatea stringentă a renașterii națiunii noastre, punând o întrebare care
avea să încline balanța în favoarea sa: ”De ce să ne mai numim noi și voi, nu suntem fii ai aceluiași neam?
Ambele principate să aibă unul și același Domnitor. Și fiindcă Moldova a ales pe Alexandru Ioan Cuza,
Muntenia să-l aleagă și ea!” Sala s-a ridicat și în aplauze a strigat: ”Trăiască Alexandru Ioan Cuza!”. Trecându-
se la vot, adunarea electivă l-a ales în unanimitate de 64 de voturi. Cu toate micile dispute partizane, noul stat
continuă drumul spre progres și recunoaștere internațională. Trece treptat la noi forme de organizare politică,
economică, culturală. Dar trecerea se face, în primul rând, pe calea prefacerii sufletești a indivizilor, prin
schimbarea ideilor, convingerilor, deprinderilor, obiceiurilor și moravurilor, alcătuirilor economice de
diviziune a muncii, de producție și creație, de circulație a bogățiilor. Să nu se uite însă că, Unirea, așa cum s-a
făcut în 1859 a fost ca o lovitură, una dintre cele mai îndrăznețe și crude pentru împărățiile vecine potrivnice
nouă și în același timp o surpriză pentru celelalte mari puteri europene. Se știe că aceste puteri, prin Convenția
de la Paris, încuviințaseră o unire cu totul inacceptabilă a țărilor române sub numele ”Principatele-Unite ale
Moldovei și Valahiei”, cu doi domni, două guverne și două parlamente deosebite! Negociatorii noștri n-au
cedat, s-au luptat în continuare și au obținut ce-au dorit: un stat cu numele România și un singur domn –
Alexandru Ioan Cuza... care, doar după 7 ani din păcate, este înlăturat!
În 1866 se oferă tronul Prințului Carol de Hohenzollern. Acesta va cuceri Independența țării față de
Imperiul Otoman în 1877, ridică țara la rangul de Regat în 1881, va pune bazele unei economii moderne și va
construi principalele rute de transport feroviar, făcând legături facile între cele două foste provincii și orașele
mai importante. Se constată o dezvoltare spectaculoasă pe multiple planuri..., unul din deziderate totuși, cel
mai dureros, nu era încă îndeplinit: viitorul și existența însăși a întregii românimi. ”Onoarea noastră și datoria
– amintea Majestatea Sa cu diverse ocazii festive –, sunt cele pe care le avem față de noi și urmașii noștri ca
și față de frații noștri subjugați ce sângerează și care și-au pus toate speranțele de scăpare în noi...” Profitând
de puternicele frământări sociale și politice care zguduiau începutul de secol XX, când Europa fierbea ca un
vulcan gata să erupă și Marele război stătea să înceapă, gândul Unirii reintră în prim-planul guvernanților.
Glasul sângelui și chemarea rasei noastre, a rasei amenințate în ființa și esența ei superioară ne-a împins
în focul luptei în august 1916. Începutul este tragic pentru armata noastră venită direct de la coarnele plugului,
prost înarmată și nepregătită, dar plină de un entuziasm nebunesc și dornică de victorie. Chiar cu două treimi
din țară ocupată, cu pierderi considerabile, cu Casa Regală, Guvernul și Instituțiile statului (Senatul și Camera
Deputaților) evacuate la Iași, - capitala de război -, ostașii noștri dau dovada faptelor de vitejie, stârnind
admirație și recunoștință din partea aliaților. În aceste cumplite vremuri de răstriște și urgie națională, o minune
se produce, un fapt pe cît de firesc, pe atât de neprevăzut și neașteptat. Frații de peste Prut, basarabenii, cer cu
ardoare unirea și alipirea la Patria Mamă. Sfatul Țării de la Chișinău consfințește unirea prin actul de la 27
martie 1918, iar două zile mai târziu Regele Ferdinand la Iași l-a ratificat. Gestul acesta, primul semn al
Providenței, a fost urmat la 28 noiembrie același an de Bucovina. Mai lipsea o piatră din cele scumpe la coroana
Regatului România, Transilvania cu pruncii ei, Banatul, Crișana și Maramureșul. A venit la 1 decembrie 1918
și astfel visul de o mie de ani al neamului nostru românesc s-a pecetluit prin Marea Adunare Națională de la
Alba Iulia. ”Unirea tuturor românilor într-un singur stat este, spunea Vasile Goldiș, pe lângă o pretențiune a
istoriei și o pretențiune a civilizației omenești. Progresul acestei civilizațiuni pretinde comuniunea națiunilor
într-o unitate de ordin social superior, care să asigure libertatea și dreptatea deopotrivă pentru toate națiunile,
mari și mici. Cu națiuni etnicește și geograficește unitare, dar politicește rupte în bucăți, această comuniune a
națiunilor este o imposibilitate.” În unul din primele discursuri de după Unire, în aula mare a Academiei
Române, Simion Mehedinți declara: ”Mai întâi, Unirea a fost făcută veac de veac de marii ”învățați” de la
stână, care mânau oile în strungă, strecurau laptele în găleată, îl fierbeau în căldare, îl făceau caș, urdă, jintiță...
și ce mai știau ei să facă. De la un capăt până la altul al munților, acești minunați oameni, au lucrat sute și sute
de ani la închegarea limbii și înfiriparea neamului românesc într-o singură unitate etnică. Și tot ei, ca mari
bărbați de stat, au fost cheagul unirii naționale... urcau vara, iar toamna se retrăgeau și, împreună cu ei, veneau
spre munte ori coborau la câmp toți băietanii satelor, îndată ce-și luau zborul de lângă casa părintească. Porneau
la ciobănit cu simbrie... A pleca ”la oi”, a căpăta o glugă, chimir cu fluier și teacă cu două cuțite, era pentru
tânărul flăcău ce era toga virilă în Lațiu, și astfel, în scurta trecere a unei singure vieți omenești, păstorii au
străbătut plaiurile acestea din Carpați până în largul șesurilor dinspre Tisa, Bugeac, Nistru, Bărăgan și
Dobrogea... Ei sunt ”descălecătorii de țară” întocmai ca oamenii lui Negru și Dragoș Vodă. Mulți s-au așezat
în locurile unde au poposit, și-au găsit soațe, au făcut casă, au crescut copii care au continuat să coboare în
fiecare toamnă din plaiurile și munții Ardealului, pentru ca primăvara să urce din nou. Așadar e adevăr curat,
nu închipuire, că unificarea s-a făcut demult, iar făuritorii acestui mare act istoric n-au fost niscaiva cărturari
sau oameni de partid, ci munca de toate zilele a poporului, marele izvor al tuturor energiilor unei națiuni.”
”Iubire de țară, puternic destin

Magnet de pământ secular,
Prin tine-al meu suflet, etern pelerin,
Pios se îndreaptă spre vechiul altar
Cu sfinte icoane la care mă-nchin
Acum și de-a pururi: Amin!”
În concluzie, ”Unirea, națiunea a făcut-o”! cum bine spunea Mihail Kogălniceanu. Ea a fost consfințită
la 1 Decembrie 1918, prin Marea Adunare de la Alba Iulia unde au participat reprezentanți din toate părțile
locuite de români, dar gândită și pregătită la Iași, acolo unde se aflau Casa Regală și Parlamentul și unde marii
oameni de stat s-au unit într-un gând și au conlucrat la realizarea ei. În următorii ani, marile puteri au trebuit
să recunoască existența ei și de iure! A trecut de la acest moment astral al existenței neamului nostru un secol...
Mult și puțin...
Pentru românii basarabeni actul reparator n-a durat decât 22 de ani!... După 1944, România intră în
sfera de influență a Imperiului Sovietic care, ca un camelion, își schimbase numele în Uniunea Sovietică,
comportându-se ca o mașteră, ca o mamă vitregă față de țările pe care le va ține sub obroc... vreme de 50 de
ani! Treziți ca dintr-un vis urât, readuși în realitate, românii basarabeni se luptă și azi pentru câștigarea
identității naționale și recunoașterea apartenenței la poporul român, însă forțe oculte îi împiedică să ia hotărârea
decisivă - Unirea cu Patria-mamă România!
Dă Doamne poporului nostru mintea cea din urmă și fă ca visul de aur al națiunii române să se mai
înfăptuiască odată, iar cuvintele lui Petru Rareș să se adeverească: ”...să fim iarăși ce am fost și chiar mai
mult!”.
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Învățătorul – personalitate marcantă

a satului românesc
,,Dascălul este făclia ce se stinge luminând”
Prof Pens. Elena Jeleriu
Cândva, învățătorul și preotul satului erau persoanele cele mai respectate de locuitori, atât pentru
importanța muncii lor, cât și pentru modul exemplar în care își îndeplineau misiunea de luminare a minților și
a sufletelor celor care le erau încredințate, prin însăși alegerea profesiei și a locului unde urmau să se
stabilească, unii până la moarte.
Se știe că scopul școlii este de a făuri aripi ce le vor folosi în zborul spre viitor. Animați de acest
deziderat, învățătorii inimoși, patrioți cu dragoste pentru profesia aleasă, pentru copii, pentru locul de muncă,
pentru părinții elevilor au călăuzit pașii celor mici prin labirintul cunoștiințelor ascunse în paginile manualelor,
le-au insuflat dragostea pentru carte îndemnându-i să descifreze tainele învățăturii, dragostea pentru țară,
pentru neam.
În orice colț de țară se făcea un învățământ de calitate, deși condițiile erau precare : atât pentru copii,
cât și dascălii lor înotau prin noroaie, prin nămeți cât gardurile, școlile nu îi așteptau încălzite suficient : le
încălzeau copiii, suflete curate și cadrele didactice, suflete generoase.
Scriitoriii români au evocat cu duioșie și recunoștință pe dascălii lor în pagini memorabile : domnul
Trandafir Mihail Savodeanu, bădița Vasile – al lui Ion Creangă, învățătorul Basile Dragoșescu al lui Caragiale
ș.a.
,,Cum nu există pădure fără uscături”, așa ne amintim și de imaginile unor dascăli nimeriți din întâmplare
în învățământ, dascăli tirani, lipsiți de sensibilitate, de dragoste și înțelegere față de copii evocați de Barbu
Ștefănescu Delavrancea, domnul Unicea din nuvela cu același nume, domnul Udrea din schița ,,Mogâlea” de
Alexandru Vlahuță sau Marius Chicoș Rostogan din schițele lui I.L. Caragiale.
Mihail Sadoveanu (Pașcani, 5 noiembrie 1880 – 19 octombrie 1961, București) mărturisea în
,,Introducere” la ,,Anii de ucenicie” ,,Învățătorul meu din școala primară rurală de la Pașcani a fost domnul
Mihai Busuioc, unui dintre cei mai pricepuți și mai devotați pedagogi pe care i-am cunoscut în viața mea...Prin
domnul Busuioc am cunoscut pe Creangă, și am învățat și alte lucruri bune, ... să plantez o floare, să împletesc
coșuri de mlajă, să fac o pălărie din paie de secară ș.a.55
Evocarea ,, Domnu’ Trandafir ’’ a fost publicată, mai întâi în revista ,,Albina” din București în anul 1905
și reprodusă în volumul ,,La noi în Viișoara” din 1907. Evocarea scrisă sub forma unei scrisori în proză este
un elogiu adus primului învățător, adevărat părinte spiritual. Prin amintirile prezentate cu nostalgie de către
autor reies calitățile învățătorului: pasiune pentru profesia aleasă, dăruire, ospitalitate, politețe, calmitate,
răbdare, competență, modestie. Memorabilă este vizita ministrului cu un inspector care este redată ca o
întâmplare neobișnuită.
Sadoveanu evidențiază atașamentul dascălului față de copii, care pe lângă învățătură le insufla dragostea
de muncă, le cultiva respectul pentru cinste, adevăr și frumos, îi îndruma să desprindă lucruri necesare în toată
viața. Făcea toate acestea , nu pentru că trebuia și pentru că i se plătea, dar pentru că avea un prisos de bunătate
în el și pentru că în acest suflet era ceva din credință și din curățenia unui apostol”, afirmă autorul.
Octavian Goga (Rășinari, 1 aprilie 1881 – 7 mai 1938, Cincea) reușește prin poeziile sale, să
demonstreze că ,,veșnicia s-a născut la sat.” (Lucian Blaga) evocând figuri reprezentative din lumea satului.
Poezia ,,Dăscălița” a apărut în revista ,,Luceafărul”, din aprilie 1904 și a fost reprodusă în volumul
,,Poezii” din anul 1905. Ea este ecoul durerii poetului la dispariția prematură a surorii sale, Victoria, învățătoare
moartă la 20 de ani.
Deși la început de carieră și atât de tânără, dăscălița se implică în viața satului : le citește bătrânilor
cărțile sfinte explicându-le tainele cuprinse în ele, mamelor îndurerate le compune scrisorile către feciorii
plecați în cătănie ( în slujbă la împăratul ), fetele o admiră în timp ce le învață să-și coase iile și, desigur, se
ocupă de instruirea și educația copiilor altor mame, în timp ce ea se stinge ,,zâmbind în calea ta, fecioară” …,,
Iar vântul spune crengilor plecate / Povestea ta, frumoasă domnișoară...”56
Tot din Ardeal trebuie menționat romanul ,,Dascălul din Blidari” , Dariu Pop, autorul acestui roman, a
văzut lumina zilei în 16 aprilie 1887 în pitoreasca localitate Măgura Ilvei de pe Valea Ilvei din județul Bistrița
– Năsăud și se înalță la ceruri, după o activitate prodigioasă în 20 martie 1965, la Cluj.
55
Sadoveanu, Mihail , Anii de ucenicie, editura de Stat pentru Literatură și artă București 1958, p. 10.
56
Goga, Octavian, ,,Ne cheamă pământul” , ,,Poezii” 1, Editura pentru Literatură, București, 1965, p. 25-26.
,,Copilăria lui s-a consumat în spațiul mirific al Văii Ilvei, un bazinet de presionar intracolinar înalt,
sălbatic, umblat parcă numai de zâne, zmei și iele, unde primăvara apare cu un buchet uriaș de flori, o ichebana
aranjată de mâna lui Dumnezeu, vara cu verdeață și liniștea muncii, toamna cu o paletă cromatică unică , ce
oferă tabloului gata să fie puse în ramă , pentru expoziția ochiului vizitatorului, unde în iernile geroase cu
zăpezi bătrâne, s-au născut la gura sobei mituri și legende pe care preacopele Dariu le-a auzit din gura
creatorilor populari , notează profesorul Ofilat Varvai în ,,Dariu Pop – cronologia vieții și a operei.57
Prima ediție a romanului a fost tipărită în anul 2008, la editura ,,Someșul” din Satu Mare.
A doua ediție a fost tipărită la inițiativa profesorului Ofilat Varvari, cu sprijinul domnului primar al
comunei Măgura Ilvei, ing. Dr. Valer Avram și al Consiliului Local Măgura Ilvei.
Domnul Ofilat Varvari a descoperit manuscrisul romanului, în trei variante al lui Dariu Pop în anul 1986,
când doamna Florentina Pop, soția lui Dariu Pop a donat comunei Măgura Ilvei romanul, piese de teatru,
compoziții muzicale, culegeri de folclor și unele obiecte printre care și biroul de lucru. ,,Obiectele au fost aduse
de la Cluj-Napoca cu mare efort de regretatul profesor Ioan Pușcaș și fiica acestuia, învățătoarea Gabriela
Pușcaș, în anul 1986.”58
Romanul nu înfățișează viața autorului care a funcționat o scurtă perioadă ca învățător în Măgura Ilvei,
timp în care a înființat primul cor bărbătesc din ținutul Năsăudului, la Măgura Ilvei, ci este un elogiu adus
tatălui său, George Pop, devenit în roman George Bob.
Prin evocarea vieții zbuciumate a lui George Bob, Dariu Pop descrie, de fapt, traiul oricăriu dascăl din
a doua Jumătate a secolului al XIX-lea, dascăl care pune mai presus de viața personală, datoria de patriot pentru
luminarea celor în mijlocul cărora își desfășoară activitatea.
Până să ajungă învățător în satul Blidari, George Bob trecuse prin mai multe școli, era învățător în satul
natal Bobeni, unde , plin de ambiție și frământat de concepții moderne, își pusese în gând să facă minuni”.59
În urma unui conflict cu vicarul este transferat la Blidari, unde se înființase postul de învățător comunal,
fiind plătit de primărie, pe lângă cel confesional care primea salariu de la Biserică.
,,Satul ( Blidari , n.n. ) era pitulat sub poala largă a unui masiv muntos ce semăna cu o pâine pusă într-o
dungă, cu marginea de sus pierdută în albastrul cerului. Dinspre răsărit doi țugui gemeni ca două palisade
uriașe întârziau ivirea soarelui în sat și erau împăduriți cu cei mai frumoși și cei mai verzi brazi din lume. Spre
miazăzi și sfințit plecau, de la marginea satului, dealuri singuratice cu urcușuri leneșe și dulci.
Sub poala muntelui care ocrotea satul curgea grăbit în vale un râușor, frate mai mic al Someșului Mare”60
Drumul ales nu este lin, dimpotrivă, este plin de obstacole produse mai ales de oameni.
Acțiunea romanului se petrece în preajma anului 1885 când Ardealul se afla sub stăpânirea habsburgilor
și se ducea o companie acerbă de maghiarizare a românilor, iar împăratul Frantz Iosif uitase de promisiunile
făcute atunci când la 1848 ardelenii au luptat alături de el contra lui Kossuth ca să-i salveze tronul.
În Blidari, Bob a fost primit cu dușmănie, deoarece preotul cel tânăr, Poloboc a lansat zvonul că Bob
este ungur și-i va învăța pe elevi ungurește. Majoritatea preoților din acea vreme ,,nu aveau nici o considerație
pentru învățători”.61
Învățătorii lucrau de dimineața până seara în școală, aveau activități în fiecare duminică, ,,trăiau într-o
cumplită mizerie”62 , nu erau bine îmbrăcați, hrana era proastă, nu erau sănătoși, sălile de clasă nu erau încălzite
suficient, tuberculoza era supranumită ,,boala catedrei”
Negăsind sprijin la cei care ar fi trebuit să se ocupe de înscrierea copiilor, merge singur prin sat, lămurind
cu ușurință părinții să își trimită copiii la școală.
În prima zi de școala, prin inteligență și prin atitudinea veselă, Bob reușește să atragă copiii atât de
repede, încât învățătorul confesional Furnică, uimit, gândea : ,,Omul aceste stăpânea copiii pe care nu i-a văzut
niciodată, îi modela după cum voia dânsul fără nici o sforțare. Îi face să zburde, să tacă fără să răcnească la el.
...În sinea lui se lupta invidia cu admirația.”63
În primele două săptămâni, nu face ore în școală, organizează drumeții în natură ca , prin joc să învețe
punctele cardinale, numele copacilor.
Îi învăța pe copii artimetica legată de practică, de viață. Le vorbește despre România, explicându-le de
ce ei, deși sunt români, trăiesc în Ungaria. Le trezește interesul pentru munca fizică.
Se implică în viața satului. Se duce pe câmp și cosește alături de țărani, mănâncă din bucatele lor, discută
cu ei, le explică faptul că nu există deosebire între domni și țărani, fiecare este bun în domeniul său. Pe fete și
pe femei, le învăța să croșeteze dantelă pentru costumul popular.
57
Pop, Dariu ,, Dascălul din Blidari” – Roman, editura Napoca Star, Cluj, 2009, p.11;
58
Op. Cit, p. 6;
59
Op. Cit, p. 39;
60
Op. Cit , p. 46;
61
Op. Cit, p. 38;
62
Op. Cit, p. 38;
63
Op. Cit, p. 71;
Se impune prin exemplul personal cum a procedat și popa Tanda lui Slavici.
Constată că în sat pomii fructiferi sunt sălbatici și înființează o ,,pomărie”, însă ideea altoirii pomilor a
stârnit o manifestație a potrivnicilor, ațâțați de preotul Poloboc.
Când holera răspândită în toată țara a secerat viețile unor localnici printre care copii, același dușman a
lansat zvonul că boala a fost adusă de merii, perii și prunii altoiți.
Este un patriot înflăcărat, își iubește neamul și țara, nu îi este teamă să-și exprime opiniile în legătură cu
maghiarizarea elevilor români, și cu trădătorii și din această cauză , este apreciat de intelectualii din satele
vecine.
Primește vizita unei comisii alcătuită din doi delegați de la Ministerul Agriculturii din Budapesta, unul
de la Cluj și unul de la Bistrița. Aceasta rămâne uimită de meticulozitatea cu care a lucrat Bob în primărie și îi
propune un ,,post de inspector regnicolor de pomologie.”64
Modestul învățător refuză politicos propunerea : ,,...deocamdată nimeni și nimic nu m-ar putea clinti din
acest sat și din această regiune, de care m-am îndrăgostit cu adevărat. Vreau să stau aici să-mi îndeplinesc
misiunea pe care mi-am propus să o duc la bun sfârșit. “65
Nu spune nici primarului , nici soției despre oferta făcută de comisie de teamă ca aceștia să nu insiste ca
să accepte.
Își pune viața în pericol, salvând de la înec, cu eforturi deosebite, patru copii, dintre care doi erau ai
preotului Poloboc. Se îmbolnăvește.
După un timp, prin pretorul îi aduce o diplomă prin care i se acordă ,,premiul întâi pe țată de treisute
floreni”, pentru pomărie.66
Își face planuri cum să investească o sumă atât de mare. Boala se agravează și ca o ironie a sorții, banii
îi va primi soția lui George în ziua decesului acestuia.
Portretul unui învățător model, realizează Cezar Petrescu în romanul de maturitate ,,Apostol” inspirat
de figura profesorului de limba română, mentorul său, Nicolae Apostol, de la gimnaziul ,,Roman-Vodă”
(actualmente Colegiul Național ,,Roman-Vodă” / din orașul de la confluența Moldovei cu Siretul, după cum
atestă dedicația care deschide romanul :
,,În memoria dascălului meu,
Nicolae Apostol,
Căruia i-ar fi plăcut această povestire a unei vieți unde am încercat să închid într-o coajă amară
sâmburele dulce – ca dreptatea, ca binele, ca iubirea, ca biruința, ca însăși viața- așa cum m-a învățat el. “67
Se știe sigur despre Cezar Petrescu faptul că a locuit în anul 1929 în satul Averești de jos – azi Stejaru –
din fosta comună Averești din actualul județ Neamț. Romanul apare în anul 1933, de aceea se crede că o parte
din frământările satului Ponoare sunt inspirate din satul nemțean, unde autorul ,,ajunsese moșier prin
căsătorie”68 cu tânăra Eugenia Cozniță.
Eroul romanului, Nicolae Apostol, copil orfan premiant întâi în toți anii școlii normale, laureat la toate
concursurile, la absolvire, refuză un loc mai bun oferit la minister, preferând un sat înapoiat, pentru că idealul
său era de a lumina pe cei necăjiți și umiliți.
În octombrie 1908, coboară în hidoasa baltă de tren Ponoare : ,,...rotind privirea, se simți deodata
surghiunit, fără vină și fără nădejde, undeva, într-o pustietate dușmănoasă de la capătul lunii”69. și își amintește
cuvintele directorului în momentul înmânării diplomei de absolvire : ,,N-are să te întâmpine nimeni cu pâine
și sare, nici cu urale și flori. Branșa noastră cere un eroism fără glorie. Un eroism mărunt, de toată ziua. Îți dau
numai un sfat, Nicolae. Făina, mă înțelegi , tu? Taina e să nu mă deznădăjduiești de la cea dintâi dezamăgire
şi să n-aşetpţi nimic de la nimeni.
Nimic, decât de la tine! ...”
Ca şi George Bob, primit cu duşmănie la Blidari, Nicolae Apostol va fi întâmpinat în Ponoare cu invidie
şi cu neîncredere, amintindu-i-se mereu de eşecurile suferite de predecesorul său, primul învăţător al satului
Ponoare, Andrei Colibăşeanu care a venit cu aceeaşi ardoare de a-şi îndeplini misiunea ca, până la urmă,
lovindu-se de împotrivirea oficialităţilor comunei, să fie înfrânt.
Satul arată dezolant, şcoala este o ruină: “Cocioaba era ruinată, pustie, fără ochiuri de sticlă la ferestre,
cu bănci şchioape, cu sobă dărâmată, cu proptele în perete”70
64
Op. Cit.
65
Op. Cit.
66
Op. Cit, p. 250;
67
Petrescu, Cezar, Apostol, Editura pentru Literatură, București, 1963
68
Bortaș, Cristiana, ,,Pe urmele lui Cezar Petrescu” Editura Magic Print, Onești, 2016, p. 68
69
Petrescu, ,,Cezar, Apostol”, Editura pentru Literatură, București, 1963, p.4.
70
Op. Cit, p. 30;
Într-adevăr, ştiinţa de carte şi învăţătorii nu sunt o prioritate pentru moşierii din Ponoare, astfel nu se
poate explica paragina în care a fost lăsată şcoala şi încercarea de a-l potoli şi de a-l descuraja pe noul învăţător,
evidenţiind permanent înfrângerea primului învăţător.
Din banii săi, Nicolae Apostol repară cât de cât şcoala.
La prima întâlnire cu cei 40 de copii din cinci clase diferite, îşi vede spulberate „proiectele măreţe şi
dârze cu care coborâse în halta din câmp, în ploaia măruntă de octombrie.”71
Autorul urmăreşte nu numai drumul învăţătorului venit într-un sat înapoiat, ci prezintă lumea satului
care se zbate în sărăcie.
Coferistul Atila Gheorghiu, șeful stației Ponoare, primarul Ioniță Țăpu, șeful de post Slănica și preotul
Ștefan voiau să aducă în sat un învățător rudă de-a lor care să fie supus și să le asculte ordinele.
Nicolae Apostol nu accepta niciun avantaj material pentru el, ci pentru școală. E demn, cinstit, hotărât.
Plătește reparațiie casei în care se mută de la hanul jupânului Aizic Gold, îndreaptâ spre școală cele patru
care de lemne dăruite lui de Catinca.
Știrbulescu drept mulțumire că fiul său, Tică, meditat de învățător, a reușit la examen. Banii adunați din
subscripție publică, precum și cei donați prin testament de către Lascăr Sofian îi depune la bancă. Refuză
ofertele politice, deși ar fi putut dobândi ajutor pentru ridicarea unui local de școală.
Pe lângă lipsa unei clădiri pentru școală care să ofere minimul necesar pentru buna desfășurare a
procesului de învățământ, se confruntă cu absența copiilor de la cursuri, cu refuzul părinților de a-i trimite la
școală, cu ancheta la care este supus pentru a dezvălui partidul din care face parte.
Desigur că uneori efortul său de a-și îndeplini misiunea nu este lipsit de șovăieli și chiar de greșeli:
Îndemnat de jupân Aizic să le dea atenție boierilor acceptă întâlnirea cu Lascăr Sofian, cu avocatul Spirică
Necșulescu, etc.
În discuția cu Sofian, susține cu înflăcărare necesitatea învățăturii pentru cultivarea minții țăranului,
ceea ce nu este pe placul moșierului care îi va replica: “Școala le va strica mintea și le va tulbura puținul pe
care îl cunosc de la părinți și din experiența lor zilnică. În loc de neisprăviți vorbindu-mi păsărește,mă
mulțumesc cu niște ignoranți muncitori; chibzuiți și deprinși să-și vadă de plugul și de sapa lor...”, fiind mândru
că țăranii din Ponoare nu s-au răsculat în 1907.
Văzând apropierea învățătorului de moșier, toți foștii dușmani încearcă să intre în grațiile lui Nicolae
Apostol, urmărind fiecare propriul interes.
Prăbușit sufletește din cauza Matildei, fiica Ecaterinei Știrbulescu, de care se îndrăgostise când
acceptase să-l mediteze pe Tică, își reproșează că “se lepădase de la chemarea lui dascălicească”.72 Nu se lasă
învins, ci se apropie de copii și își incepe apostolatul. Își dă seama că, înainte de a preda lecțiile trebuie să-i
învețe lucruri elementare de comportare, pentru că lipsea buna creștere de acasă. Cu alte cuvinte, trebuia să ia
totul de la început.
Ca și în evocarea “Domnul Trandafir” de Mihail Sadoveanu, este prezentată inspecția revizorului și a
prefectului când se îndreptau spre vânătoare. Prefectul se comportă omenește cu învățătorul. Acesta predă
lecția folosind metode noi, copiii răspund bine, însă revizorul este împotriva înnoirii învățământului.
Lascăr Sofian îl ajută să repare școala cu un deviz sărac, sub așteptările dascălului al cărui deviz rămâne
să zacă în continuare în sertar. Când Sofian nu-i dă voie să inaugureze școala cu sărbătoare, ci numai părintele
să facă şfeştanie, Nicolae Apostol are impresia că i s-a pus o botniță.
Pe noul post înființat la școala din Pomoare, a ales să vină Ana Pușchilă care auzise de faima lui Nicolae
Apostol și care consideră că:
“apostolatul nu e un monopol al bărbaților”.73
Ea va folosi alte procedee decât Apostol și va reuși să atragă de partea sa mai multe persoane care să
ajute școala. Nicolae o avertizează că își face obligații față de aceste persoane.
O dovadă în plus că personalul didactic nu era respectat pentru munca dificilă pe care o presta este scena
de la înmormântarea ministrului învățământului la București,jandarmii i-au dat la o parte pe învăţători lăsându-
i în față pe politicieni:“Le-au furat mortul!” 74
Începe războiul, Nicolae Apostol este concentrat, cade rănit de două ori, zace de tifos, nu se știe nimic
despre soarta lui. Ana suferă. Întors acasă întreg, se joacă mult cu fiica lui, Nina.
După război, au loc schimbări, se înmulțesc partidele, se organizează alegeri soldate cu bătăi și înjurături.
Nicolae Apostol nu se implică, dar dușmanii nu au dispărut. Fostul său elev, Țăpu Vasile, ajuns primar, noul
preot Gherasim Saftu, Spirică Necșulescu, văzându-ți spulberate iluziile de a-l atrage pe învățător în mrejele
politice, îi provoacă tot felul de necazuri, îl denunță la revizor și la prefect că zidește ilegal școala.
71
Op. Cit, p. 51;
72
Op. Cit, p. 229;
73
Op. Cit, p. 261;
74
Op. Cit, 289;
O parte dintre foștii săi elevi se mobilizează și îl ajută. Șicanele dușmanilor continuă și odată cu ele
zbuciumul sufletesc al învățătorului se intensifică. Primarul sistează lucrările. Ploile interminabile fac pagube
și noua școală capată înfățișare de ruină.
Dascălul din Ponoare citește însemnările făcute de Andrei Colibășeanu în perioada 1883 – 1900 și se
regăsește în aceste notițe, date fiind greutățile pe care au fost nevoiți să le înfrunte; acum înțelege decăderea
predecesorului său și își schimbă atitudinea.
Visul său de a termina școala se înfăptuise, fiind ajutat de Tică Știrbulescu și de Virgil Săulescu pe care
l-a cunoscut în lagărul de prizonieri din Germania.
Ajuns deputat, Virgil îl cheamă la București, la minister cu actele doveditoare.
Încremenit de durere din pricina bolii grave a Ninei, nu ştie ce hotărâre să ia. Învinge dorinţa de a
îndeplini misiunea : terminarea şclii şi pleacă la Bucureşti unde capătă dreptate, acasă fetiţa moare îndurerând
familia şi copiii din clasa I, colegii săi :
Viaţa merge înainte. Dascălul perseverent termină construirea şcolii pe care a numit-o ,,Andrei
Colibăţeanu” spre stupefacţia multora.
Învăţătorii de altădată nu erau însufleţiţi numai de profesia pentru care s-au pregătit, nu s-au implicat cu
trup şi suflet numai în activitatea şcolii, ci au fost atenţi şi la frământările satului, şi-au iubit limba, neamul glia
gândind la un viitor mai bun. Au luptat în războaie, nu de ei iscate unii şi-au lăsat pe front o mână, un picior,
alţii şi-au pierdut viaţa, lăsând în urmă familii îndurerate.
Un exemplu elocvent în acest sens este cel al lui Fotache Enache, fiu al satului Avereşti, comuna Ion
Creangă, judeţul Neamţ.
Satul răzeşesc Avereşti din ţinutul Neamţului a fost atestat documentar de vornicul lui Petru Voievod
care arată că ,,Ştefan cel Mare a împroprietărit ca razeş pe stolnicul Oancea Averescu după mare biruinţă de la
Lipinţi ( Lipnic ) din 20 aug 1469, asupra lui Maengli Han al tătarilor Crimei : ( Manuscris aflat la Biblioteca
Academiei României, vol VIII/7)
Şcoala din acest sat a fost înfiinţată în anul 1864, aşa cum reiese din documentele existente la Arhivele
Statului din Piatra Neamţ.
În perioada 1864 – 1903, la această şcoala s-au perindat mai mulţi învăţători străini de sat.
Fotache Enache s-a născut la 10 martie 1882, în satul Avereşti într-o familie de oameni săraci. De mic,
a rămas orfan de tată. Timp de şase ani a fost elev la Şcoala normală de învăţători ,,Vasile Lupu” din Iaşi, în
fiecare an a fost bursier şi printre primii la învăţătură. După absolvire, a fost titularizat la Şcoala Mixtă
Miclăuşeni-Hândreşti iar în 1903 a fost detaşat la Şcoala din Avereşti care funcţiona în case închiriate de la
săteni care nu ofereau condiţii optime pentru desfăşurarea orelor de curs.
Interes şi cereri pentru înfiinţarea unei local propriu de şcoală au existat de-a lungul anilor, dar ceea ce
nu s-a putut realiza în timp de 44 de ani, prin tenacitatea învăţătorului Fotache Enache, devotat profesiei şi
satului natal, insistând pe lângă autorităţi i-a reuşit ca într-o vară ( anul 1908 ) să se construiască şcoală cu 2
săli de clasă, zidită din cărămidă şi acoperită cu tablă. Localul există şi astăzi, fiind renovat şi modernizat prin
grija primăriei, a conducerii şcolii şi a personalului didactic.
Fotache Enache era un patriot înflăcărat iubindu-şi ţara până la sacrificiul suprem. Dragostea de ţară îl
determina pe inimosul învăţător să se înroleze voluntar, uitând pe moment de soţie şi de cei cinci copii. A căzut
eroic în Primul Război Mondial la Truşeşti, judeţul Botoşani. Aşadar, a pus mai presus ţara decât familia, decât
pe sine însuşi. Cea care va continua cu abnegaţie munca la şcoala va fi soţia sa, Orlansa Enache. Aceasta a
organizat şezători cu sătencele pentru a tricota ciorapi şi mănuşi pentru soldaţii de pe front.
Cel de-al Doilea Război Mondial a secerat viaţa altui învăţător care a slujit şcoala din Avereşti : Mihai
Apăvăloae. Acesta a căzut răpus de gloanţe în atacul din 13 septembrie 1941 de la Leninthal ( Odesa )
Aceste rânduri se vor un îndemn adresat tuturor slujitorilor actuali ai învăţământului românesc, acum
aflat în derivă, să ia exemplu de la înaintaţi şi să depună toate eforturile, îndeplinându-şi chemarea cu apostolică
măsură pentru a contribui mai mult la instruirea şi educarea celor din bănci, care îi privesc cu drag, cu încredere,
visând la un viitor demn de trecutul glorios al acestui neam viteaz, dar mereu oropsit.
Bibliografie :
Bortaş, Cristiana : Pe urmele lui Cezar Petrescu, Editura MAGIC PRINT, Oneşti, 2016;
Goga, Octavian : Ne cheamă pământul, Poezii, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965;
Petrescu, Cezar : Apostol, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1963
Pop, Dariu : Dascălul din Blidari, roman, Editura NAPOCA STAR, Cluj, 2009
Sadoveanu, Mihail : Anii de ucenicie, Editura de stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1958.
Portul popular din zona Valea Siretului,

raionul Storojineț, regiunea Cernăuți, Ucraina
Victoria Costinean
Regiunea Cernăuți se întinde pe o suprafață de 8,1 mii km2, ocupând 1/3 din terotoriul Ucrainei, fiind
cea mai mică regiunea a țării, în componența căreia intră 11 raioane sătești și 3 orășenești.
Conform recensământului populației din anul 2001, populația regiunii era alcătuită din 922, 8 mii
persoane, dintre care 698,1 mii (75%)-ucraineni, 114, 6 mii (12,5%)-români, 67,2 mii (7,3%)- moldoveni. În
raioanele Noua Sulița, Adâncata și Herța – românii sunt majoritari.
Având în vedere configurația geografică a regiunii, precum și condițiile istorice, politico-sociale în care
s-a dezvoltat, regiunea Cernăuți se prezintă ca o zonă etnografică cu mai multe subzone: Bucovina, nordul
Basarabiei, ținutul Herța, acestea, la rândul lor, având fiecare propriile subdiviziuni. Specifice pentru cultura
românilor de aici sunt originalitatea și unitatea, cu anumite caracteristici zonale.
Prezentul articol are ca obiect principal prezentarea costumului popular “românesc”(„țărănesc”,
„național”) care se regăsește întruna dintre subzonele Bucovinei (în prezent termenul „Bucovina” se extinde
asupra întrehii regiuni Cernăuți) și anume, zona premuntoasă – Valea Siretului, raionul Storojineț, care
cuprinde satele românești Budeneț, Cireș, Ciudei, Crasnoilsc (Crasna), Pătrăuții de Jos, Pătrăuții de Sus, Igești
și Ropcea.
Făcând parte din cultura materială a românilor din nordul Bucovinei, portul popular a atras atenția
cercetătorilor din diferite perioade. Constatăm însă, că cercetările în acest domeniu sunt fragmentare. Prin
urmare, inexistența unui studiu complex ne-a determinat să recurgem la cercetări etno-folclorice de amploare,
care s-au materializat într-un studiu detaliat, sistematizat al subzonei Valea Siretului.
Lucrările cercetătorilor români privind costumul popular din Bucovina, Nordul Moldovei se încadrează
în contextul general al studiului dedicat costumului popular. Cercetătorii ucraineni și ruși, în descrierea
costumului popular ucrainean din regiune, fac referire și la așa-numitul “port popular moldovenesc”. Astfel,
lucrarea lui I.Cojoleanco “Portul național bucovinean” prezintă geneza și evoluția costumului popular
bucovinean – ucrainean, moldovean, susținând apartenența acestora la cultura tripoliană (Tripolie – una dintre
cele mai vechi culturi ale slavilor de răsărit, care datează, aproximativ, din anul 4000 î.e.n.), care s-a format în
urma migrării și așezării acestora în bazinele râurilor Prut, Nistru, Bugul de Sud, Volânia, Podolia, precum și
pe țărmul de nord al Mării Negre.
Costumul popular românesc reprezintă unul dintre cele mai vaste și complexe domenii ale artei,
prezentându-se ca un document de viață și de muncă. Este singurul costum, care se poartă în aceeși componență
la toate vârstele și în viața de toate zilele. Prin strutura sa morfologică, cu unele caracteristici particulare, portul
popular din Valea Siretului se leagă de portul popular din celelate zone românești, având o veche tradiție.
Originea tracică, sau iliro-tracică a costumului popular românesc ne ste mărturisită în documente
arheologice care fac referire la monumentele de la Adamclissi – Tropaeum Traiani, ridicat de Traian între anii
108-109, după înfrângerea dacilor; Coloana lui Traian, inaugurată la data de 12 mai 113, care marchează
vicoria romanilor asupra dacilor.
Conform acestor mărturii, costumul bărbătesc era alcătuit din următoarele piese: căciula țuguiată,
cămașa cu despicătură în părți, ițari strâmți sau încrețiți, cioareci, curea cu cataramă dreptunghiulară sau ușor
rotunjită, glugă și opinci.
Portul femeiesc este cunoscut sub două variante: una, intâlnită pe reliefurile monumentului de la
Adamclissi, cealaltă – pe Coloana lui Traian. Cele două variante corespund a două clase sociale distincte:
comații, oamenii de rând (pe primul monument) și peliații (pe al doilea). Cămașa, purtată de cele trei femei
dace, înfățișate pe metopele monumentului de la Adamclissi, este încrețită la gât cu ajutorul unei ațe, care
unește fiole nerăscroite ale pieptului, spatelui și mânecilor. Croiala cămășii este tipică, atât pentru daci, cât și
pentru iliri. În forma descrisă mai sus, cămașa se întâlnește și astăzi în nordul Bucovinei, la fel ca și cea de-a
doua piesă a costumului de pe monument – fota – o bucată de țesătură înfășurată în jurul corpului.
Cea de-a doua variantă a costumului femeiesc, care se regăsește pe reliefurile Coloanei lui Traian,
reprezintă femeia, cu părul lung, pieptănat simplu, capul acoperit cu o năframă - element specific pentru această
zonă.
Costumul femeii ilire, înfățișat pe piatra funerară de la Zagreb, este asemănător celui dacic. Deosebirea
între ele constă în faptul că cel iliric este împodobit fie cu ornamente brodate (la cămașă), fie cu ornamente din
țesătură (la fotă și la bete). Cămașa are guleraș, mâneci lungi, strânse la capete printr-o manșetă îngustă. Atât
gulerul, cât și brățara, sunt brodate cu motive geometrice – romburi.
Decorul fotei constă într-o dungă la poale, încadrată de liniuțe colorate pe margine. Fota se purta cu
colțul ridicat la brâu. Costumul bărbătesc iliric se caracterizează prin existența rustanelei – element ce lipsește
în această zonă.
Asemănarea între costumul dacic, iliric și cel românesc din nordul Bucovinei constituie dovada genezei
traco-ilire a poporului român. Pe parcursul istoriei, portul popular românesc își păstrează aceleași forme, pe
care le regăsim și în prezent.
Moteriile prime, din care este confecționată pânza pentru costumele populare, sunt cânepa (cultivarea
căreia este interzisă în prezent) și inul. Procesul de prelucrare a acestora și tehnica țecutului sunt identice
țesăturilor de interior și de uz casnic. Calapurile, pregătite pentru pânză, sunt scoase de pe rășchitor și puse pe
zolniță la albit. Se așează un rând de calapuri, peste care se pune un rând de cenușă timp de o zi și o noapte.
Apoi se scot și se clătesc (limpezesc), până rămân curate. Pentru continuarea procesului de înălbire – acestea
sunt puse la rece. Pregătirea materiei are loc de regulă în peioada rece a anului, începând odată cu finalizarea
lucrărilor agricole.
Pânza este lucrată în rîzboiul de țesut orizontal, cu spată mai îngustă decât pentru alte țesături (țol, covor,
scoarță). Același tip de spată este folosit și la confecționarea basmalelor (tulpanelor), prosoapelor, fețelor de
masă, având lungimea de 11-12 jrebghii (o jrebghie este formată din trei fire luate împreună de zece ori. Prin
fiecare dinte de la spată sunt trecute câte două fire. Lățimea pânzei variază între 50-70 cm. Cu cât pânza este
mai lată – cu atât țesătoare este mai iscusită.
După țeserea pânzei, urmează “ghilitul”, adică albitul acesteia. Mai întâi, pânza se așează în ciubăr, apoi
se aceperă cu leșie moartă. Deasupra, peste pânză, se pune aun sac cu cenușă, peste care se toarnă apă rece și
se lasă o zi și o noapte. A doua zi, pânza se scoate din ciubăr și se limpezește, până apa rămâne curată. Apoi,
se înmoaie din nou în apă și săpun, se scoate și se întinde la soare, până se usucă și pe ea se formează o peliculă.
Acest procedeu se repetă pe parcursul a căteva săptămâni. Când gospodina consideră că pânza este aproape
albă, o așează din nou în ciubăr, turnând peste ea cartofi fierți și făină de porumb „popușoi”. După 24 de ore
este scoasă, opărită și limpezită din nou. Pentru a o face mai moale și mai albă, pânza se pranică (este așezată
pe un scăunel și bătută cu o lopățică, numită “pranic”). Abia după această procedură, pânza este gata și poate
fi folosită.
În prezent, pe Valea Siretului, ca de alt fel în toată regiunea Cernăuți, datorită diversității pânzăturilor
din comerț, țesutul pânzei și-a pierdut actualitatea, fiind practicat din ce-în-ce tot mai rar. Inul, care acum 20-
30 de ani constituia materia primă de bază, este înlocuit în prezent cu ața de producție industrială. Astfel, cel
mai frecvent, pânzele pentru confecționarea costumelor populare, sunt achiziționate din piețele din Rădăuți și
Vicovul de Jos (România).
În ceea ce privește croiala costumului, aceasta are la bază tăietura simplă, în foi drepte. Cromatica
costumului se caracterizează prin îmbinarea culorilor, combinația predominantă fiind alb-negru (întâlnită cel
mai frecvent în Crasna, sat de munte), albastrul, verdele, roșul, cu accente ușoare de galben, maroul și violetul.
În Valea Siretului, raionul Storojineț, cromatica este asemănătoare cu cea din zona Rădăuților – România.
Coloritul materialelor și al motivelor ornamentale se obține pe două căi: cea tradițională, cu substanțe naturale
(vegetale) și cea chimică (coloranți). Ormnamentul – “uzorul” – este rezultatul unor îndelungate practici
meșteșugărești, care au la bază experiența unor civilizații străvechi. Motivele: “spirala”, “zigzagul”, “bradul”,
“naționalul”, “Cernăuțiul”, “soarele” – s-au păstrat în arta populară până în zilele noastre, fiind o mărturie vie
a originii noastre. În toate satele din zona vizată (în afară de Igești, sat răzeșesc) întâlnim motivele geometrice,
cu diverse variații și denumiri sugestive: trounghiuri, cerculețe, romburi, pătrățele, butucași, cruciulițe, steluțe,
vrâste (dungi), zigzaguri, suveică, cărărușa pierdută, nourul, etc.
Motivul floral, predominant în toate satele românești din zonă, se regăsește cel mai frecvent la Ropcea,
Pătrăuții de Jos și Pătrăuții de Sus, sub forma stilizată a unor elemente vegetale: frunze și flori, fructe și pomi,
crenguțe de brad, frunze de stjar cu ghinde, frunze de viță-de-vie și struguri, trifoi (întreg sau jumătate), spice
de grâu (cu neghină), flori de măr, viorele, trandafiri, toporași, frățiori, crenguțe de mirt (întâlnite mai ales la
cămășile de mireasă), cozi de păun (cămașele de nașă), coada cocoșului, laba mâțului, fluturași, păianjeni –
lucrate cu fire de mătase, bumbac, fire metalice, mărgele și fluturași.
Comparativ cu celelalte zone etnofolclorice românești din regiunea Cernăuți, în raionul Storojineț,
costumul popular și-a păstrat cel mai bine autenticitatea până în prezent, în ceea ce privește croiul, cromatica,
broderia, componența.
Costumul femeiesc
Costumul femeiesc, bogat ornamentat, cu croială simplă, este compus din:
1. Piese pentru trunchi;
2. Piese care încing mijlocul;
3. Piese, care îmbracă corpul de la talie în jos;
4. Piese, care acoperă tot corpul.
Elementele, care completează costumul popular femeiesc sunt: frânghiile, broboadele, încălțămintea,
broboadele.
Cămașa
Una dintre principalele componente ale costumului popular este cămașa. Fiind de origine latină, ea
se poartă pepiele, acoperind partea superioară a corpului. Este confecționată din pânză de in sau de cânepă
de culoare albă, țesută în patru ițe, cu ornament – uzor- numit „fasulele”, „butucași”, etc. După croi, menire
și decor, distingem trei tipuri de cămăși.
Cămașa cu poale lungi (peste genunchi), cu croiul drept. Gura gâtului se obține din folie de pânză,
care formează atât sânii, cât și mânecile cămășii. La gât, aceasta este strânsă și încrețită cu un șnur numit
„brezărău”. Partea din față este unită cu cea din spate printr-un clin, mâneca fiind unită cu trupul cămășii
printr-o „pajă” (un clin sub formă de pătrat sau unghi). Partea de jos a cămășii, poalele, este confecționată
din același material ca și stanii, fiind unită de ei printr-o tivitură. Lungimea poalelor este diferită. Indiferetnt
de lungime, acestea acoperă genunchii și sunt mai lungi decât cătrința.
Cameșoiul. Acest tip de cămașă se deosebește prin croiala sa. Elementul specific pentru toate satele
românești, în care se regăsește acest tip de cămașa, îl reprezintă gulerașul ascuțit, sau în formă de bată de 5
cm, numit „ciupac”, precum și croiul drept, care se aseamănă unei tunici. În partea din față a stanilor, de la
gât în jos, se face o tăietură lungă de 15-20 cm, pentru a ușura îmbrăcarea ei. Mâneca este unită de cămașă
printr-o tivitură sau o dantelă, lucrată cu acul, din ață simplă sau mătase. Poalele sunt croite din același
material din care sunt confecționați stanii. La cămășoaiele bătrânești, pentru confecționarea poalelor, se
folosește pânză de calitate inferioară, deoarece acestea sunt scurte și acoperite de cătrință. Spre deosebire de
cămeșoaiele pentru femeile tinere, care se pot purta atât ți zilele de lucru, cât și de sărbători, cămășoaiele
bătrânești sunt pentru fiecare zi.
Unul dintre cele mai importante elemente ale costumului popular este broderia. Executată cu o mare
măiestrie, de o frumusețe rară, de o mare popularitate se bucură cămașa cu altiță, întâlnită nu doar în această
zonă, ci în întreaga Bucovină de Nord. Acest gen de cămașa se caracterizează prin prezența câtorva câmpuri
ornamentale, de dimensiuni diferite, prezente pe guler, piept și mîneci. Decorul mânecii constă din altiță
(broderie, care acoperă umărul), “crețâtura”/”încrețul” – fâșie, care urmează imediat după altiță, separînd-
o de rândurle „râurile” în linii drepte sau în unghi, care merg spre capătul mânecii. Aceasta este mai îngustă
decât altița, fiind brodată în nuanțe deschise, partea de jos a mânecii fiind largă.
Uzorul și cromatica coincid cu rândurile de pe mânecă și cu cele de la extremitate, deosebindu-se prin
dimensiuni.
Partea din față și cea din spate a stanilor este brodată cu trei rânduri de flori sau figuri geometrice,
dispuse paralel, la intervale egale. Ornamentul și culorile corespund celor de pe altiță și râuri. Altița este un
element, care se regăsește atât în cazul cămășilor cu guler, cât și al celor cu brezărău.
Cămașa cu guler - se distinge printr-un decor modest. Gulerul este brodat integral pe partea laterală,
partea din față a stanilor având două rânduri de broderie, care se desfășoară continuu, spre partea din spate,
până la estremitatea stanilor. Rândurile de broderie sunt mai late decât cele de pe cămașa cu altiță, iar mâneca
se decorează cu două rânduri: unul fiind dispus mai jos de încheietura de la umăr, celalalt – la capătul
acesteia, ambele fiind lucrate cu aceleași motive și nuanțe.
O piesă foarte importantă a costumului popular o reprezintă poalele, care se prezintă ca o continuare
a cămășii, fiind prinse de stani sau separate. Element specific pentru această zonă, poalele sunt prezente atât
la cămășile de sărbătoare, cât și la cele simple, purtate de zi-cu-zi, în afară de ie. Acestea se deosebesc prin
lungime și uzor. La cămășile uzuale și la cămășoaiele bătrânești, ele sunt mai scurte decât cătrința, în partea
inferioară având doar o tivitură. Poalele de sărbătoare sunt mai lungi decât cătrința cu aprox.7-8 cm,
reprezentând lățimea tiviturii și a rândului de jos, urmare, adesea, de zimțișori. Rândul poalelor este
asemănător cu rândurile cămășilor prin cromatică și model.
Un loc aparte îl ocupă cămășile cu ornament “Cernăuțiul” sau „Naționalul”. Acest model a apărut
în perioada habsburgică și se regăsește doar la românii de aici. Croiul și decorul sunt aceleași ca și la
cămășile cu guler. Figurile geometrice, înșirate pe pânză, formează piramide, rozete, combinându-se în forme
de flori. Poalele sunt urmate de un rând diferit față de modelul de pe cămașă – crenguță de stejar cu ghindă,
crenguțe de brad (de origine dacică, întâlnite și pe cămășile ucrainești), nouri (nori).
Cămașă bărbătească și femeiască, cu ornamentul “Cernăuțiul”/„Naționalul”
Ormanetul menționat se regăsește și în arhitectura orașului Cernăuți (pe acoperișul și poarta

Universității de stat din Cernăuți, construită în anul 1875), țesături (covoare). Gama de culori predominantă
este galbenul, verdele, roșul, negrul.
Catrința
Piesă din costumul popular românesc,
purtată de femei, determină tipul zonal de costum.
Este țesută din lână de oaie, toarsă subțire, fiind
de o singură culoare. După materia primă din
care sunt confecționate, tehnica țesutului și decor,
catrințele se împart în simple – „prigitori” și
alese - „cu lesătură”. Ambele se prezintă sub
forma unei fâșii de pânză, care înfășoară corpul
de la talie în jos, având forma unei fuste
neîncheiate.
Decorul catrinței alese se realizează prin
trei tehnici: din nividit, alesătură și broderie.
Alesătura și broderia sunt policrome, cu diferite
figuri geometrice și motive florale, care se aplică
vertical, de la bata de sus până la bata de jos a
catrinței. Mijlocul ei, care acoperă partea din
spate a corpului, are câmpul monocrom (negru).
Pe marginea de jos și cea de sus se desfășoară o
bandă cu o lățime de 4-5 cm, de diferite culori.
Bata de jos se caracterizează prin culori deschise,
în funcție de vârstă: la fete și la femeile tinere
aceasta este roșie, iar cea de sus este de culoare
închisă (maro, verde, vișinie).
Catrința simplă (“prijitoarea”), purtată
în fiecare zi, mai ales de femeile în vârstă, este
decorată cu vărgi de diferite culori: verde, roșu, Fete în costume românești, satul Crasna
galben, alb, albastru. Aceeași cătrință se poartă și

în satele de munte din zona populată de huțani, în
raionul Chelmenți, precum și în satele ucrainești,
deosebindu-se prin figurile geometrice și florile mari
de culori aprinse.
Dintre hainele, care acoperă corpul până la
brâu și mai jos, atât la femei, cât și la bărbați,
întâlnim pieptarul, cojocul, mantaua cu glugă și
sumanul.
Pieptarul (“chiaptariul”, “ciaptariul”) este
confecționat din pânză de in sau cânepă (folosită și
la cămăși și izmene), cu țesătură netedă sau uzor,
fiind purtat de femeile din această zonă în sezonul
cald. Cel mai frecvent se întâlnește în satele Ropcea
și Pătrăuții de Jos. Are croiul drept, ajungând mai
jos de talie, la gât este tăiat rotund sau are guleraș.
Este căptușit cu dosală pe interior, iar în partea din
față, sus, lângă guler, se leagă din ambele părți cu
șnururi, care au la capede doi canafi (“canaci”) din
bumbac. Marginile pieptarului, la gât și guleraș, în
partea de jos, sunt încadrate cu fâșii de perzian
(țesătură cu firele scoase, din lână de culoare
neagră). Pe lângă perzian se aplică un decor cu
motive florale, cu o bogată gamă de culori: albastru,
verde, mov, roșu (specifice pentru această zonă sunt Femei în costume românești, cu pieptare din piele,
florile mici). Cel mai bogat decor în rândul satul Crasna
pieptarelor îl are pieptarașul din pânză.
Un alt tip de pieptar este bundița, confecționată din piele de oaie (de regulă miei de 4-5 luni), dubită
de meșteri cu substanțe chimice. După prelucrare – dubire și uscare, pielea este croită în trei fâșii (obținute,
de obicei, din două piei), care formează spatele și părțile din față, care se prind la gât cu două curelușe din
piele, cu canafi din din ață sau piele la capete. Tot din piele sunt confecționați și nasturii și cheotorile.
Marginile pieptarului sunt încadrate cu blăniță de miel, de jder (dihor), numite „primi”. Pe lângă primi și în
jurul buzunarelor, pe o fâșie de 2 cm sunt cusute mărgele, sau sau este prinsă o fâșie din piele, de aceeași
lățime, pe care sunt brodate figuri geometrice sau motive florale. Asemenea pieptare, brodate mai modest cu
culori închise, sunt purtate și de bărbați.
În această zonă sunt preferate pieptarele albe pentru sărbători, iar cele negre – pentru fiecare zi. Se
îmbracă toamna și primăvara, pe timp rece.
Cojocul
Cojocul este o haină din blană purtată iarna, atât de femei, cât și de bărbați. Este de culoare neagră,
maro sau albă, cu lungime diferită: sub genunchi, sau deasupra genunchiului. Croiala este în clini, care se
montează astfel, încât acesta pare a fi alcătuil din două părți: partea de sus, mai strâmtă și partea de jos, în
clini, mai largă.
Ornamentele modeste și nu prea aglomerate, sunt aplicate pe piept, încheieturi și buzunare. Marginile
se garnisesc deseori cu blăniță de oaie sau jder. Cojoacele din această zonă sunt cusute de meșterii din Crasna
și Storojineț sau de către huțani.
O altă haină, întâlnită frecvent în această zonă, atât la femei, cât și la bărbați, este sumanul, lucrat
din lână neagră sau maro, având croiul liber. Partea de jos este alcătuită din clini mari, care-i conferă o formă
destul de largă. Toate sumanele au guler. Pe la încheieturi, margini, guler și buzunare acestea sunt înpodobite
cu „gaitani”(șnur, împletit în trei, din fir de lână de culoare neagră, care formează diferite figuri).
Încălțămintea
Încălțămintea tradițională este comună pentru bărbați și femei, diferențele fiind minore. Exisă mai
multe tipuri de încălțăminte: opinci, ghete, pantofi, cizme.
Locul cel mai important îl ocupă opincile, confecționate din piele de porc sau vițel, ori din cauciuc.
Deoarece în această zonă umiditatea este destul de ridicată, ele sunt croite dintr-o bucată mare de piele sau
cauciuc, pentru a acoperi cât mai mult piciorul. După formă, aici se întâlnesc opinci cu gurguiul drept sau
într-o parte, numite și “păstorești”, care se regăsesc și în partea de nord a Olteniei, Munteniei și Transilvaniei
(mărturie a tradiției traco-ilire).
În Storojineț și Ropcea întâlnim opinca cu vârzoc, de tradiție dacică, ascuțită la vârf, asemenea unui
gurgui mic. În partea interioară, roată, pe margini, sunt aplicate figuri geometrice. Se leagă peste picior cu o
curelușă.
Indiferent de tipul lor, toate opincile se îmbracă peste ciorapul de lână sau peste obiele (“obgheli”) –
o bucată de pânză de bumbac alb, învelită peste picior într-un rând sau în mai multe.
Pe timp de vară se poartă pantofii, cu, sau fără toc, înalți de 3-5 cm. Aceștea sunt confecționați din
piele de vițel de culoare neagră sau maro, având forme diferite: deschiși, cu sau fără curelușă, închiși, legați
cu șireturi. În prezent, acest tip de încălțăminte este purtat doar de femeile în vârstă, cele tinere purtând
încălțăminte modernă.
Un alt tip de încălțăminte sunt ghetele – „papucii”. Confecționați din aceeași piele ca și pantofii,
papucii bucovineni se aseamănă cu ghetele ardelencelor. Aceștia au vârful rotund sau puțin ascuțit, fiind cu
sau fără toc. Înălțimea lor ajunge la aprox.15 cm., acoperind gleznele. Se leagă cu șireturi în față, sau cu o
curelușă într-o parte.
În această zonă se întâlnesc frecvent și cizmele - “ciubotele”, purtate iarna. Înălțimea lor este până
la jumătate piciorului; se încheie într-o parte cu fermoar sau șiret, fiind mai largi și încrețite.
Cingătorile
Din ansamblul costumului popular fac parte și cingătorile. Pe Valea Siretului, ca și în întreaga
regiunea Cernăuți, femeile poartă două feluri de cingători: brâie și frânghii – „bete”. Brâiele sunt decorate
cu vâstre – “vărgi”din năvăditură. Au fondul deschis, cu dungi de culori deschise: galbene, albe, roșii, verzi.
Se poartă peste cătrință sau cămașă, având rolul de a evidenția talia. Între brâu și catrință, femeile purtau
busuioc, batiste (basmaluțe), căței de usturoi (să fie iuți ca usturoiul, să nu se prindă răul de ele).
Frânghiile, lățimea cărora oscilează între 2 și 3 cm, se prezintă sub forma unor benzi, fiind piese
componente ale costumului românesc de tradiție iliră. Acestea sunt decorate în întregime, având ornamente
din nivideală – “năvăditură”și “stremțe” (franjuri) pe capete. Au fondul roșu, roșu-portocaliu, maro deschis,
iar elementele decorative, în afară de vâstre, reprezentând o îmbinare de romburi și zigzaguri, țesute adesea
cu fir metalic. Foarte răspândite sunt cingătorile ce reprezintă tricolorul, întâlnite în tot arealul românesc.
Menirea frânghiei este de a lega cătrința de talie. Aceasta este legată în cruciș sau în câteva rânduri paralele,
în așa fel – încât să se vadă bata de sus.
Găteala capului
Pieptănăturile femeilor de aici sunt foarte diverse, asemănându-se cu cele ale româncelor din
Moldova, Muntenia și a ucrainencelor din Nordul Bucovinei (cosițele împletite, strânse sau lăsate pe spate).
Părul fetițelor este împletit în spic, în trei cosițe, legat într-o cosiță sau două, cu funde mari, de culoare
aprinsă.
Femeile tinere își împletesc părul într-o cosiță. Aceasta poate fi lăsată pe spate sau strânsă colac, în
vârful capului sau mai jos, înfășurată în jurul capului.
Foarte răspândită este strângerea părului despletit în coc (coafură preluată de la daci). Pieptănăturile
practicate aici odinioară, se întâlnesc, în zilele noastre, doar la femeile în vârstă.
Miresele nu au o pieptănătură aparte, acestea se împletesc în cosițe sau își prind părul în coc.
Pieptănătura cu cârpă: deasupra capului, asemenea unei cununițe, se prinde un colac, format din
pânză. În unele sate (Ropcea, Pătrăuți, Crasna, cât și în satele ucrainești din zonă), această pieptănătură era
specifică pentru femeile căsătorite.
Acoperitoare de cap
“Tulpanele” – basmalele, în patru sau trei colțuri, cu sau fără stremțe, „ștergarele” speciale, sunt
broboadele, pe care le poartă româncele de aici. Aceste asunt confecționate din in sau din bumbac, cel mai
frecvent fiind produse pe cale industrială, basmalele țesute de casă fiind întâlnite destul de rar. Uzoarele
întâlnite cel mai frecvent sunt pătrățelele, crenguțele de brad, floricelele. Cromatica este foarte variată:
monocrome, albe, verzi, maro, negre cu flori. Specifice pentru această zonă sunt florile mărunte.
Pânzătura – „ștergarul” (numit “zabrenic” în zona Sucevei), se întâlnește în întreaga Moldovă,
inclusiv și la ucrainenii din Nordul Bucovinei. Este o țesătură groasă, de culoare albă, din in amestecat cu
bumbac, cu un decor obținut prin nividit. Are lungimea de 2-3 m. și se înfășoară în jurul capului. Ea acoperă
capul în forma îmbrobodirii cu coarne, fiind considerată broboadă bătrânească, dată în prezent uitării (se
întâlnește pe scene, în rândul artiștilor).
Podoabele
Meșteșugul podoabelor și al bijuteriilor sătești ține de arta decorativă aplicată, care s-a bucurat,
dintotdeauna, de o înaltă apreciere. Podoabele și bijuteriile purtate de săteni reprezintă elemente ale portului
popular, conferind individualitate artistică și strălucire costumului popular, evidențiind diferențele socio-
economice ale populației din diferite regiuni și zone etno-geografice.
Meșteșugul confecționării podoabelor și al bijuteriilor sătești, precum și arta decorării lor s-au
dezvoltat neuniform de-a lungul perioadelor istorice. Ele au luat avânt începând cu secolul al XVIII-lea, cu
un grad diferit de intensitate, de la o zonă la alta. În Țara Românească și Moldova evoluția a fost mai lentă,
spre deosebire de podișul Transilvaniei, Maramureș, Crișana și Banat.
Informații, despre podoabele și bijuteriile de cap, gât, piept, brâu și membre, pe care le purtau românii
din Valea Siretului, Ucraina, avem puține. Astfel, în prezentarea acestora, ne vom baza pe studiul personal.
Dintre podoabele feminine de cap, cele mai răspândite sunt clamele - „șpelcile” și pieptenele –
„cheptenele”, confecționate din os, precum și cerceii metalici. Aceștia se întâlnesc începând cu sec. al XVIII-
lea, mai ales în Nordul Moldovei, fiind lucrați de meșteri cu ciocănașul, iar apoi gravați cu acele, având formă
rotundă, lată, de potcoavă, fiind purtați doar de către femei. Din informațiile adunate, putem susține că, la
începutul sec. XX, purta un singur cercel în ureche băiatul, care era singurul copil în familie, demonstrând
astfel, că el este moștenitorul.
Dintre podoabele de gât și depiept fac parte mărgelele, zgărdițele, colierele, salbele, etc. Cele mai
răspândite sunt mărgelele de ceramică, sticlă, os, piatră, melcișori, lemn. Se întâlnesc șiraguri de mărgele
uniforme, de diferite dipensiuni, aranjate după mărime – cele mici lateral, cele mari – în mijloc. De cea mai
mare popularitate se bucură și în prezent mărgelele de stictă verde.
Zgărdița – “lătițarul” – se aseamănă cu cea din Banat și Moldova, deosebindu-se prin figurile
formate: romburi, mozaicuri, etc. Aceasta este realizată din mărgele de sticlă, înșirate pe ață sau cusute pe
pânză. Această podoabă se regăsește și în prezent, inclusive la huțanii din raionul Vijnița, din regiunea
Cernăuți.
Cele mai răspândite sunt însă cruciulițele: din alamă, aur, argint – purtate la toate vârstele.
În cee ace privește colierele alcătuite din monede mici, vechi, acestea se aseamănă cu cele din
Maramureș și Muntenia, fiind numite salbe. Acestea sunt formate din monede găurite, înșirate pe o panglică
sau pe un fir metallic. Mențiuni documentare privind salbele, se pot întâlni în jurnalele de călătorie ale
călătorilăr străini prin țările române. Din relatările lui Griselini, aflăm despre acest obicei al româncelor:
“Ele își atârnă chiar și pe piept asemenea monede, mărgean sau mărgele de sticlă”.
Salbele de argint sunt prinse în lanț cu mici belciuge, în rânduri paralele. Monedele mari sunt așezate
pe mijloc, iar cele mici – pe lateral. De o mare căutare și prețuire se bucură monedele din argint, bătute în
anul 1780, cu chipul împărătesei Maria Tereza, folosite de bucovinence în calitate de salbe. Rândurile acestor
salbe sunt unite între ele, acoperind pieptul aproape în întregime. Numărul monedelor ajunge la 45-50. În
prezent, salbele sunt pec ale de dispariție. Prin anii 70 ai secolului trecut, un număr considerabil de salbe a
fost cumpărat de către colecționari străini, la un preț simbolic, sub pretextul că acestea vor fi expuse în muzee.
Din păcate, soarta acestora nu este cunoscută. Cele rămase – sunt purtate de femeile în vârstă, ca și podoabă
a costumului popular.
Din categoria podoabelor de mână comune bărbaților și femeilor, fac parte inelele: de logodnă și de
nuntă. În această zonă se întâlnesc inelele plate cu disc. Asemănătoare celor din zona Sucevei, Maramureșului
și a Moldovei, acestea sunt lucrate din alamă, turnate în tipare de gresie, încrustate apoi cu motive în rozetă.
Inelele de cununie – verighetele, erau lucrate de fierar prin baterea cu ciocanul, având formă plată. În prezent,
majoritatea podoabelor sunt de producție industrială, excepție făcând cele confecționate de tineri și purtate
de ei, sau de meșteri (mai ales huțani), din mărgele de sticlă, lemn, scoici, ghindă, pietricele deosebite.
Costumul bărbătesc
Izvoarele ne mărturisesc faptul că prototipul costumului bărbătesc are o origine foarte veche. Ținând
cont de specificul morfologic al portului bărbătesc, distingem mai multe tipuri: costumul alb cu cămașă și
ițari (pantaloni strâmți), costumul alb cu cămașă cusută și cioareci (pantaloni de postav alb), costumul alb cu
cămașă scurtă și cioareci largi, costumul cu cămașă alba și poturi (pantaloni din postav de casă, de culoare
neagră, de forma șalvarilor).
Pe Valea Siretului, raionul Storojineț, ca și în întreaga Bucovină și Moldovă, characteristic este
costumul cu cămașă și ițari sau izmene (pantaloni puțin mai largi decât îțarii), confecționați din pânză de in
sau cânepă.
Bărbați tineri în costume românești, satul Crasna
Portul bărbătesc de aici este alcătuit din căciulă sau pălărie, cămașă și izmene albe, brâu, pieptar,
cojoc, suman. În toată zona întâlnim costumul alb, asemănător celui din Moldova, deosebit de cel din
Transilvania prin croi. Cămașa este croită drept, dintr-o bucată de pânză, cu clini pe lateral și pajă sub mână.
La gât este tăiată rotund. Tăietura (aprox.10 cm) se face la mijloc, în partea din față a stanilor, pentru a facilita
îmbrăcarea ei. Lungimea cămășii diferă în funcție de vârstă: flăcăii și bărbații tineri poartă cămășile deasupra
genunchilor, cei vârstnici – până la jumătatea genunghilor sau peste ei.
După croiala gulerului defimim trei tipuri de cămăși: cămașa cu guler ascuțit, cămașa cu guler în
formă de bată (3-5 cm) și cămașa cu guler înalt (5-7 cm) și întors, numit ciupac. Cel mai frecvent este întâlnit
culerașul mic și ascuțit la vârfuri. Acest model se poate vedea la cămășile albe și la modelul “Cernăuțiul”.
Croiala cămășii este liberă, cu mâneca largă.
Gulerașul în formă de bată, încheiat pe nasturi, se întâlnește la toate vârstele (foarte frecvent la
bătrâni), pentru toate ocaziile.
Cămașa cu ciupac are guler înalt și întors, fiind încheiat la capete pe nasturi. Acest tip de cămașă este
unul de sărbătoare și ocazii – miri, nași.
Decorul cămășilor este foarte variat, în funcție de vârsta persoanei care o poartă și de menire. Cele
de fiecare zi – sunt brodate la guler și încheieturi. Cămășile de sărbătoare au un décor și o gamă de culori
foarte bogată, imitând diverse flori și figuri geometrice. Se brodează în întregime gulerașele, partea din față
și cea din spate a stanilor cu două rânduri neîntrerupte, , ce pornesc din partea din față, mâneca, din ambele
părți ale încheieturii de sus și de jos, la capătul ei (betița/manșeta), poalele, respectându-se același model.
Motivele decorului sunt foarte variate. În satele din apropierea munților – Crasna, Ciudei, se întâlnesc mai
des motivele geometrice, brodate monocrom, cu bumbac de culoare închisă, negru sau maro. În Pătrăuți,
Budeneț, Cireș, Ropcea este întâlnit frecvent decorul policrom, în culori maro, roșu, negru, galben, albastru,
imitând diverse flori.
Piesele, care îmbracă corpul de la trunchi în jos sunt ițarii, izmenele și bernevecii, purtați în toate
satele din Nordul Bucovinei. Aceștia sunt confecționați din pânză de in, cânepă sau bumbac.
Îțarii sunt croiți strâns pe picior, fiind strânși la mijloc cu un șnur, numit “brașinari”. Deoarece ei se
îmbracă cu cizme sau opinci (în acest caz ațele sunt legate peste ițari, până la jumătatea piciorului), decorul
se întâlnește foarte rar.
Izmenele se deosebesc de ițari prin croiul mai larg și de pe margine cu lățime de 4-5 cm., repetând
modelul de pe cămașă. Se îmbracă cu pantofi sau opinci (șnururile se leagă peste ciorapi, fiind acoperite de
izmene).
Bernevecii sunt confecționați din lână pisată, cu același croi ca și ițarii, păstrându-și culoarea
naturală: alb, negru, gri. Aceștia se purtau pe vreme rece.
Găteala capului
Spre deosebire de cele femeiești, pieptănăturile bărbătești sunt mai simple, cea mai răspândită în
Nordul Bucovinei fiind chica. Din creștetul capului, părul din spate se tunde scurt, iar cel din față se lasă lung.
Se face cărare în partea stângă, chica făcându-se în partea dreaptă, sau, fără cărare – peste cap.
Fotografiile și informațiile adunate în urma cercetărilor de teren, ne aduc la cunoștință o altă
pieptănătură bărbătească: părul lung, pieptănat peste cap sau lăsat pe spate, în frunte cu breton. Această
pieptănătură este specifică mai ales pentru huțanii din regiunea Cernăuți.
Acoperitoarele de cap, folosite de bărbații de aici, sunt destul de puține și nu se deosebesc de alte
zone. Se poartă căciuli din piele de miel de culoare neagră sau gri, fiind țuguiate la vârf. Distingem câteva
moduri de a purta căciula: drept – întâlnit la copii și tineri, răsfrânt – în față sau pe spate, fruntal – ce
amintește de căciula dacică. La fel este purtată căciula și în Moldova, Muntenia, Oltenia și Banat. La Crasna
se poartă căciula joasă – “mocănească”, adusă, probabil, de păstorii transilvăneni. În zile de sărbătoare se
poartă căciula joasă cu margine dublă, cu vârful tăiat în două, care este confecționată din astrahan.
Toate căciulile confecționate din blană de miel, indiferent de forma pe care o au, sunt numite în nordul
Bucovinei „căciuli românești”.
Pălăria. O mare răspândire în satele de aici, ca și în întreaga Bucovină, au pălăriile. Cele mai des
întâlnite sunt pălăriilie de postav de mărime mijlocie, borurile drepte și înfășurată cu o cordea „panglică” de
aceeași culoare sau din aceiași gamă. Sunt preferate pălăriile de culoare neagră, moro, gri, verde închis și
verde deschis pentru copii și tineret. Acest tip de pălării seamană cu cele din sudul Transilvaniei, nordul
Olteniei și Munteniei, fiind caracteristice pentru populația păstoriască. Au fost întâlnite și păleriile cu boruri
mari, identice celor din Suceava și Transilvania, care, la noi, în ultimul timp, nu se mai poartă.
Cingătorile
Cingătorile bărbătești se deosebesc de cele femeiești prin mărime, felul în care sunt legate, uzor, culoare,
păstrând specificul zonal. Toate cingătorile de aici, confecționate din lână, sunt numite „brâie”. Ele se leaga
peste cămașă: cu ambele capetele într-o parte, în ambele părți sau din față. Brâiele fără de stremțe se încheie
într-o parte, în ambele părți sau la spate. Lungimea acestor cingători corespunde taliei. La toate brâiele fondul
este negru, maro, verde. În cele mai dese cazuri ambele părți, de la jumătate diferă după culoare și uzor, cu
scopul de a fi îmbrăcate atât în zile de sărbătoare cât și în zile de lucru. În aceea ce privește uzorul, el este
foarte variat: în dungi, vărgi ce vin orizontal, de culoare verde, maro, galben, albastru; brodate cu un rând de
flori, mail ales trandafiri; brâiele care se încheie cu floare la mijloc, brodată sau obținută prin alesătură.
Cureaua lată
Cureaua lată, numită și chimir se întâlnește în toate zonele muntoase unde, alături de păstorit, oamenii
se ocupă și cu tăierea pădurilor. Pentru tăietorul de lemne, cureaua servește ca protecție pentru corp,
devenind, în felul acesta, foarte lată. La păstori, unde cureaua are rolul de cingătoare, ea este mai îngustă și
mai bogat decorată. Curelele sunt răspândite în întreaga Transilvanie, Bucovina, o mare parte din Moldova,
Muntenia, Oltenia, deosebindu-se prin decor.
În nordul Bucovinei, chimirul a devenit cingătoarea obișnuită pentru întreaga populație, înclusiv
ucraineni și huțuli, Este brodat cu diferite ornamente, în culori variate: rozete, medalioane, simboluri
(simbolul solar). Decorația de pe chimire este nu numai bogată, ci și aplicată (aplicații din piele, din ținte sub
formă de mărgele). În buzunărașe se ținea iasca, amnarul și punguța cu bani.
Despre vechimea chimirului la români ne vorbesc stampele datând din secolul XIX-lea, fotografiile din
a doua jumătate a aceluiași secol, precum și desenele pictorilor români sau străini. În prezent el servește ca
un accesoriu al costumului popular.
Hainele din piele

Pieptarele. Spre deosebire de femei, bărbații poartă pieptare numai din blană, având un rol de protecție
împotriva frigului și totodată decorativ. Aici, ele sunt numite și „bondițe”, „bunde”. Au croiul liber, lungimea
ajungând mai jos de talie. În partea din față se prind cu două șireturi din piele, ce au la capăt canafi și se
încheie cu nasturi (nasturii și chiotorile sunt confecționate din piele). De obicei se poartă deschis. După
lungimea lor, pieptarele de aici se aseamănă cu cele moldovenești, sud-bucovinene, ale huțanilor din regiunea
Cernăuți. Se desting prin blănițele de dihor, miel sau „primi” – o țesătură ce imită blana, cu care se garnisesc
marginile. Broderia se execută în culoare neagră, maro, verde – pe la încheietura, primi și buzunare. Foarte
des broderia este înlocuită de un rând de mărgele din sticlă de culoare verde, maro, roșu închis, galben închis,
neagră, cusută în formă de șnur.
Cojocul
Cojocul face parte din hainele mari de blană și este purtat în fiecare zi cât și la costumele de sărbătoare.
Sunt preferate cojoacele de culoare albă. Ele se desting prin croiala lor liberă și clini montați, care îi dau o
formă largă, având impresia că este alcătuit din două părți; partea superioară, care îmbracă strâmt corpul și
partea înferioară, cu clini foarte mari. Ornamentele din piele sau lână sunt distribuite pe piept, buzunare, mai
mult pe clini, pe margine, deseori este garnisit cu blană de dihor. Lungimea lor acoperă genunchii. După croi
se seamănă cu cojoacele din Moldova, sudul Bucovinei, ale ucrainenilor de aici, iar prin clinii montați, celor
din Romanați.
În afară de cojoc, se mai poartă cojocul scurt sau „cojocelul”, care se deosebește de cojoc prin croiul
drept, lungime (mai jos de talie) și prin ornamentul mai bogat. Se poartă cojocele de culoare albă, neagră și,
mai rar, maro.
Alte tipuri de haine textile purtate de bărbați pe timp rece sunt: sumanele și mantaua de culoare maro
sau neagră. Atât sumanele femeiești, cât și cele bărbătești sunt identice celor moldovenești, sud-bucovinene,
oltenești etc., iar prin clinii de la poale, din părți, subsuoară se aseamănă cu țundra din Munții Apuseni.
Asemenea sumane poartă ucrainenii și huțanii din nordul Bucovinei, numai că ale acestora din urmă sunt mai
scurte pentru a nu-i împiedica în timpul mersului prin locurile muntoase. Lungimea sumanelor femeiești este
deasupra genunchilor, iar a celor bărbătești, sub genunchi. Marginile, gulerele, încheieturile sunt împodobite
cu gaitan de culoare neagră, ce formează diferite flori, frunze sau ghirlande.
După cel de-al doilea război mondial, în nordul Bucovinei a încetat confecționarea și purtarea
sumanelor. Cele vechi sunt păstrate de oameni în lădoaiele de zestre.
Mantaua cu glugă este o haină cu mâneci, de culoare neagră sau maro, tipică pentru nordul Moldovei.
Are guler mare, care pe timp de ploaie se adună sub formă de glugă. Se purta iarna, în zilele geroase, pe
ninsoare, peste pieptar sau cojoc. Erau împodobite cu gaitan, aplicații din piele, brodate cu diferite motive
florale. Era purtată atât de bărbați, cât și de femei. Ucrainenii de aici îi dădeau o importanță deosebită,
numind-o „manta”, sau „gugla”, iar pentru băieți și fete era o haină obligatorie a costumului de nuntă. În
raionul Chițmani, regiunea Cernăuți, se respecta tradiția de a dărui mirelui , din partea miresei, pentru ziua
nunții, manta albă, bogat ornamentală. Acest cadou este primit într-o atmosferă solemnă, când se dau darurile
și se îmbracă în ziua nunții.
Traista
Este una dintre piesele auxiliare, cărei i se acordă o deosebită importanță. Este purtată la toate vârstele,
începând de la copii până la cei vârstnici, de bărbați și de femei. Deși toți țăranii români au purtat traiste, ele
se deosebesc de la o zonă la alta, de la sat la sat. Aici întâlnim trăistuțele de sărbătoare și traistele pentru
fiecare zi. Sunt confecționate în războiul de țesut orizontal.
Traistele pentru fiecare zi servesc țăranilor ca piesă de primă necesitate, în scopuri practice. Sunt mari,
aprox. 50 cm. Lungime și 40 cm. Lățime, cu un decor simplu: pătrățele mari formate din dungi „vărgi”, sau
pătrățele de două culori, aranjate în forma tablei de șah. Toate au urzeala neagră, beteala fiind de-o altă
culoare: roșu închis, verde, albastru închis.
Traista de sărbătoare, întâlnită mai ales la femei, servește ca o piesă accesorie a costumului popular.
Se deosebește de traista obișnuită prin dimensiunile mai mici și culorile vii. Decorul bogat este obținut prin
alesătura sau brodat. Foarte răspândite și cu o mare vechime, sunt trăistuțele țesute după modelele scoarțelor,
reprezentând diferite figuri geometrice, imitând compoziții florale sau motive fito-morfe. Din ambele părți se
prind cu baiere, ce au lățimea de 4-5 cm., câmpul cărora este întretăiat de vărgi verticale și se poartă
„harciește”, în cruciș sau pe umăr. Pentru târg , atât bărbații, cât și femeile, folosesc traistele mari, care se
poartă pe spate.
Trăistuțele pentru copii se disting de celelalte prin dimensiuni, uzor, culori. În cele mai dese cazuri sunt
brodate cu motive fitomorfe, zoomorfe sau se brodează numele copilului.
Costumul popular pentru copii

Costumul popular pentru copii s-a format concomitent cu costumul popular femeiesc și cel bărbătesc,
singura deosebire o întâlnim în ornament și cromatică, lipsesc basmalele mari, podoabele, tocurile înalte la
încălțăminte. Fiecare element al costumului popular pentru copii are aceleași trăsături în croi, ornament,
același fel de confecționare și îmbrăcare. Costumul pentru fetițe se compune din: cămașă, catrință, pieptar
(confecționat din pânză și piele), cojocel, piesele auxiliare (brâul, frânghia, broboada sau basmaua),
încălțămintea (păsrează forme și tehnici de confecționare ca și ale adulților).
Costumul băieților este asemănător celui

bărbătesc și se compune din următoarele piese:
cămașă, izmene, pieptar (confecționat din pânză și
piele), cojocel, brâu, caciulă, pălărie, opinci.
Elementul principal al costumului pentru copii
este cămașa, celelalte piese se prezentau ca părți
componente ale lui. De exemplu, copilul de 3-5 ani ,
indiferent de sex, era îmbrăcat numai în cămașă, iar
în zilele de sărbătoare, era încins cu brâul. Începând
cu vârsta de 6-8 ani costumul fetițelor se deosebea de
cel al băieților.
Merită menționat și faptul că vârsta de 13-15
ani impunea trecerea de la costumul pentru copii la
costumul pentru tineret.
Referitor la acoperemântul capului, fetițele
umblau cu capul gol, împodobindu-l cu flori de
diferite mărimi și culori, aranjate: câte una, în
buchețele, cununiță compusă din 3-5-7 flori. Fetele
logodite (miresele) își împodobeau capul cu multe
floricele de culoare albă (Crasna, Pătrăuți).
La începutul secolului al XX-lea au loc
schimbări în costumul femeiesc și cel bărbătesc,
determinând schimbări și în costumul pentru copii. El
are același croi și aceleași piese componente șa și
costumulcelor maturi, deosebindu-se prin lun-gimea
cămășii, catrinței, prin cromatică și model.
Fetițe în costume românești, satul Crasna
Odată cu pătrunderea îmbrăcămintei de
producție industrială, în a două jumătate a secolului XX, costumul popular pentru copii începe să-și piardă
importanța de odinioară, devenind haină pentru sărbătoare sau scenă.
Costumul alb
Dintre cele mai vechi costume de o mare frumusețe sunt costumele albe, atât femeiești, cât și bărbătești.
Sunt compuse din aceleași piese caracteristice costumului național: cămașă; cămașă și ițari sau izmene. Sunt
confecționate din pânză albă, având croiul identic cămășilor cu guler.
Cămașa bărbătească are aceeași lungime ca și cele obișnuite, se deosebește prin izvod, cromatică și
menire.
La cămășile femeiești stanii sunt prinși de poale, ce au o
dantelă de o lățime diferită, lucrată în pânză cu ață albă.
Lungimea lor e aceeași ca și la cămășile de sărbătoare. Pentru
brodat se folosesc ațe de mătase foarte fină, care scot în relief
diferite motive florale. Se broează: partea din față a stanilor, care,
la mijloc, se unește printr-o „mrejală” lucrată cu acul, dându-i
diferite figuri: ochiurele, frunzulițe, etc., gulerul; mâneca sus la
încheietură. Lățimea uzorului de la poalele cămășii diferă de la o
piesă la alta în funcție de măiestria meșteriței. Acest costum este
purtat de toate vârstele numai în zile de sărbătoare, în aceeași
componență ca și a costumului popular. Aici, el este recunoscut și
de ucraineni ca fiind costum pur românesc, cel mai vechi.
Costumul cu fotă
Dacă în descrierea costumului național am menționat că el
este unicul care se poartă în aceeași componență în toate zilele,
atunci, costumul cu fotă este considerat pur costumde sărbătoare,
purtat mai mult de fete și femei tinere.
Cămașa, „camieșa” („ia” – lipsită din vocabularul de aici)
este confecționată din mătase, borangic sau pânză de in topită, de
Costum cu fotă, stul Ropcea producție industrială. Are același croi ca și cămașa cu brezărău,
numai că, în cele mai dese cazuri, este încrețită la gât și prinsă de o danteluță lucrată cu cârligul, „haclul”,
din ață de mătase sau țigaie.
Modelul de pe cămașă este foarte bogat. În partea din față, de jos și până sus sunt brodate trei rânduri
de flori sau figuri geometrice de diferite dimensiuni, care continuă să se desfășoare (numai cele din părți) în
jos, spre partea din spate. Modelul de pe mânecă este foarte variat: întâlnim altița, urmată de linii drepte sau
oblice în jos, cu rânduri care încep de la încrețitură; numai cu altiță și un rând în parte extremă a mânecii.
Mâneca, în cele mai dese cazuri, este largă, uneori strânsă cu un șnur sau bată. Cămașa de acest tip este
brodată cu mătase, țigaie, fir metalic, mărgele, fluturași și se îmbracă fără de poale, numai cu fotă. Spre
deosebire de catrința simplă sau aleasă, partea din față a ei este țesută cu fir metalic galben sau alb, ce se
desfășoară drept pe verticală sau formează romburi. Dacă țesătura este netedă, pe ea se aplică flori din
mărgele sau fluturași (redând flori sau struguri, de culoare verde).
Lungimea fotei depinde de vârstă. Fetele o leagă cu frânghie țesută cu fir metalic sau brâu cu mărgele
deasupra genunchilor, femeile tinere – sub genunchi sau la jumătatea lui. Acest costum poate fi completat cu
pieptărașul confecționat din catifea de culoare neagră, maro sau albastru închis. El are croiul drept, liber pe
corp. În ce privește lungimea lui, este mai lung decât pieptărașul din pânză sau piele cu aprox 10 cm., la gât
este croit sub formă de unghi și se poartă descheiat.
BIBLIOGRAFIE
1. Baica. V.M., Ucrainschi narodni tradâții v suceasnomu odeaji. K., 1970;

2. Bilețca V., Ucrainschi sorocicî, ih tâpî, evoliuția i ornamentația /Materialî do etnologhii, Lvov, 1929,
I 21-22, C.I.;
3. Brătianu, Elisa, Cusături românești, Buc, Maravana, 1943;
4. Cojoleanco, I, Bucovinsicâi tradâțiinâi odeag. Traditional dress og Bukovyne. Cernivți – Sascatun,
Ucrain-Canada;
5. Dumitru, V.M., Zelenciuc V.C., Costumul național moldovenesc. Moldovschii naționalinâi costium,
Chișineav, 1975;
6. Ioneț, Eugenia, Izvoade de cusături românești, Cernăuți, Editura Librăriei, „Ostașul român”, 1923.
Cuvântul afirmativ „ie” la români

şi la aromâni
Autor: Octavian Ciobanu
Mircea Eliade în cartea „Teroarea istoriei” şi destinul României a scris: „O mie de ani în urmă, a avut
loc ceea ce putem numi pe drept cuvânt o catastrofă de incalculabile consecințe pentru istoria Romanilor: Slavii
au ocupat Peninsula Balcanica şi s-au întins până la Adriatica. Marea unitate etnică, lingvistică şi culturală pe
care, în pofida tuturor năvălirilor barbare, o alcătuia romanitatea orientală (care se numea, chiar din secolul IV
după Christos, Romania), a fost definitiv sfărâmată. Neamul Românesc se va forma pe o întindere imensă –
din Balcani şi până în munții Tatrei – dar destinul lor politic va fi limitat la Dacia. Politicește, romanitatea sud-
dunăreană va fi condamnată; ca şi Thracia, după Alexandru Machedon, Romania orientală va servi destinele
altora. Posibilitățile unui organism politic unitar, zămislindu-se în spațiul întregii Romania, au fost definitiv
anulate prin așezarea masivă a slavilor în Peninsula Balcanică.”
Cu privire la limba română, Ovid Densusianu e de părere că aceasta s-a format din limba latină sub
influenţa limbii slave vechi. În procesul de formare a limbii române, contribuţia slavă a reprezentat un factor
important, multe din elementele slave pătrunzând în secolul al V-lea , al VI-lea şi al VII-lea: „Într-adevăr,
numai din momentul pătrunderii slavilor, romanica balcanică a devenit limba română, aşa cum ni se prezintă
ea astăzi. Până atunci, graiul care rezultase din latina transplantată pe cele două maluri ale Dunării nu putea fi
considerat decât o variantă dialecticală, ca să zicem aşa, a italienei …”
Împrumuturile intrate în limba română pe cale orală sunt de natură populară. Un exemplu este cuvântul
afirmativ „da”. Acesta a circulat în paralel cu cuvântul afirmativ „ie”.
Cuvântul sau adverbul afirmativ „ie” era şi este unul dintre cuvintele românilor care s-a utilizat în paralel
cu cuvântul „da”, dar a fost folosit din ce în ce mai puţin, ajungând în cele din urmă un regionalism
(http://www.webdex.ro/online/dictionar_de_arhaisme_si_regionalisme/ie). Contactele cu slavii nomazi şi apoi
cu cei sedentari, încă din perioada formării poporului român şi a limbii române, au făcut ca mult timp să fie
utilizate în paralel cuvintele afirmative „da”, „ie” dar şi alte structuri expresive. Gheorghe Mihăilă a scris că
adoptarea limbii slavone nu se datorează unei presiuni politice ci în mare măsură vecinătăţii cu ţările slave.
(Gheorghe Mihăilă, Dicţionar al limbii române vechi; sfârşitul sec. X – începutul sec. XVI", p.15-17)
În Moldova, unde biserica şi documentele vremii au folosit o lungă perioadă limba slavonă, cuvântul
„da” a înlocuit cuvintele afirmative autohtone. La fel s-a întâmplat şi în Ţara Românească. Nu este exclus ca
în unele sate din aceste zone să mai persiste afirmaţia „ie”. Dar slavona nu a fost singura limbă de cultură în
ţările române. Dimitrie Cantemir, la 1714, în Descriptio Moldaviae, scrie în capitolul “Despre literele
moldovenilor” următoarele: „Înainte de Conciliul de la Florența (1445), după exemplul celorlalte neamuri ale
căror limbi provin din vorbirea romanilor, moldovenii se foloseau de caractere latine.” Primele monede din
Moldova şi Ţara Românească aveau de asemenea inscripţii în limba latină.
În Transilvania, contactul cu slavii a fost mai redus şi ca urmare cuvântul afirmativ „ie” a rezistat în
timp, fiind folosit şi astăzi mai mult la ţară, în paralel cu „da”, din Bihor până în Bistriţa Năsăud şi în sud pănă
în Alba.
Afirmaţia poate fi exprimată prin cuvinte (Elena Dănilă, Probleme de gramatică a limbii române,
Bucureşti, Editura Academiei Române, 2011) în următoarele forme:
a) cuvinte sintetice de tipul:
- adverbul tipic „da”;
- adverbe ca: bineînţeles, desigur, exact, fireşte, întocmai, neapărat, negreşit, nesmintit etc
- verbe de apreciere: e sigur, e bine;
- interjecţii de tipul îhî, mda etc.
b) cu mai multe cuvinte în loc de da:
- adverbe de afirmaţie: cu adevărat, cu certitudine, cu siguranţă, de bună seamă, fără doar şi poate,
fără îndoială, fireşte, nici vorbă.
- interjecţii cu mai multe cuvinte: pe cuvânt, pe cuvântul meu, pe legea mea, pe sufletul meu, să fiu al
dracului / naibii, să mor eu etc.
- structuri expresive de tipul ba bine că nu, cum să nu etc.
Limba română, ca toate limbile romanice, are propriile trăsături caracteristice datorate influenţei
populaţiilor cu care a venit în contact. Se remarcă în acest fel împrumuturile din limbile slave. Un cuvânt
considerat de mulţi lingvişti ca fiind de origine slavă este „da”. Există şi păreri că „da” ar proveni din limba
latină târzie, din cuvântul „ita”: ita>ida>da. (K.A.Massey, A Latin etymology for Romanian da = yes. Revista
Philologica Romanica, Vol. 8, 2008, 93–100)
Slavii au staţionat un timp pe teritoriul României de azi până au năvălit în Imperiul Roman de Răsărit,
părăsind în mare măsură nordul Dunării în secolul al VII-lea. Cronicarii bizantini i-au descris pe slavi ca fiind
cruzi şi nemiloşi, distrugând cetăţile şi aşezările romanilor şi ucigând sau alungând romanii pentru a le lua
pământurile. Romanii din Balcani refugiaţi în păduri şi în zone muntoase au fost numiţi vlahi de către slavi.
Fiind în mare măsură asimilaţi şi dispersaţi în toţi Balcanii, vlahii sau aromânii (cum sunt numiţi în lucrările
de specialitate) nu au putut să-şi formeze propriul stat în Balcani. De remarcat că în limba lor aromânii îşi spun
„armâni”. În unele teritorii slave, în care aromânii au fost slavizaţi şi apoi islamizaţi sau catolicizaţi,
patrimoniul vlahilor sau al aromânilor a fost însuşit de populaţia majoritară (cazul Bosniei-Herţegovina, al
Muntenegrului şi al Croaţiei).
Aromânii din Balcani încă mai păstrează o limbă foarte apropiată de limba română şi acest lucru permite
diverse studii privind evoluţia limbii române. În harta alăturată sunt prezentate zonele în care s-a folosit sau se
foloseşte limba română sau un dialect al limbii române.
Interesant este faptul că aromânii folosesc cuvântul „ie” în paralel cu cuvântul „da” ca şi românii. Acest
lucru se poate constata şi astăzi în vorbirea aromânilor mai ales în Macedonia de Nord, Albania şi Grecia.
Aromânii din Macedonia de Nord folosesc atât afirmaţia scrisă sub forma „ye” sau „ee” cât şi interjecţii şi alte
structuri expresive.
Aromânii din Grecia şi Albania folosesc în paralel cu „da” cuvintele „ie” şi „aha”.
În Europa, cuvântul afirmativ „ie” mai este întâlnit în limbajul autohtonilor din Corsica: „iè”.
O situaţie similară cu cea din limba română sau din limba aromână este şi în Slovenia şi parţial în Cehia,
unde cuvântul afirmativ autohton a fost înlocuit cu cuvântul utilizat de austrieci sau germani: „Ja”.
Faptul că românii şi aromânii folosesc „ie” în paralel cu „da” permite confirmarea unor ipoteze legate
atât despre istoria şi limba aromânilor cât şi despre evoluţia limbii române.
Aspecte din viaţa zilnică a TRACILOR

Prof. Dumitru Gelu
MOTTO
“Dacă vrei să ştii de unde vii şi încotro te îndrepţi, studiază-ţi trecutul”.
Pentru a pătrunde în tainele acestuia să ai în vedere:

a) Omul acelor vremuri apuse de multe veacuri;
b) Limba folosită, aceasta mergând mână în mână cu istoria omului şi într-un permanent proces evolutiv;
c) Relaţiile permanente cu factorii interni şi externi care au condiţionat existenţa, formarea şi dezvoltarea;
d) Locul şi rolul arheologiei în contextul dat, mai ales după ce “ pietrele au început să vorbească”, urmare
a numerotărilor descoperirii şi concluziilor ce s-au desprins, concretizate în lucrări de specialitate;
e) Elementele folclorului local transmise prin viu grai din generaţie în generaţie;
f) Consemnările unor mari personalităţi ale timpului: Homer, Herodot, Anacreon, Hesiod, Platon etc.
Problematica obârşiei neamului românesc este vastă, eu însă m-am oprit la câteva “ aspecte din viaţa
zilnică a TRACILOR”
De la Homer aflăm că vechii greci, ca educatori, n-au avut motive să manifeste dispreţ faţă de vecinii
lor traci. Nu există nici un fel de indicii şi nici argumente convingătoare pentru a se crede că în acea vreme
(perioada democraţiei militare) ar fi existat diferenţieri esenţiale în ceea ce se putea numi atunci educaţie la
aristocraţii greci şi la tracii de rang nobil. Şi la unii şi la ceilalţi grija principală se îndrepta spre creşterea şi
îngrijirea copiilor în aşa mod încât să se dezvolte sănătoşi şi căliţi, pentru ca după aceea, să-şi însuşească în
primul rând arta militară şi darul vorbirii (retorică de mai târziu), precum şi unele cunoştinţe muzicale.
Numai astfel, atât la eleni cât şi la traci, tinerii nobili erau în stare să corespunda exigenţelor aristocraţiei din
perioada democraţiei militare.
Unii conducători de triburi trace sunt prezenţi în eposul Homeric ca personalităţi care, prin structura lor
morală şi culturală, nu se deosebeau cu nimic de cei eleni. Astfel, pe câmpul de bătălie de sub zidurile Troiei,
elenii luptau contra şefului trac Acamante de zeul războiului, Ares.
Calităţi deosebite precum bărbăţia şi calităţile militare întâlnim în Iliada.
Paralel sunt evidenţiate şi manifestările de vitejie ale tracilor de rând, mai ales când luptau pentru
apărarea pământului şi a vetrelor lor.
Tot la Homer găsim indicii ca, în afară de bravura şi bărbăţia manifestate în lupte, tracii posedau şi
elementele de bază ale unei educaţii morale, manifestată pregnant în umanitatea şi grija faţă de cei străini,
bolnavi sau răniţi, căzuţi în lupte. Dă dovadă episodului legendar al lecuirii zeului Hepaistos, rănit la un picior.
Remarcate prin bogăţii, ţinuturile trace şi elene impresionau poeţii greci timpurii.
Iată de ce părinţii, în special taţii, se îngrijau ca progeniturile lor de sex bărbătesc să fie crescute şi
educate ca ostaşi viteji, rezistenţi, şi în acelaşi timp, apţi pentru muncă. În sarcina agricultorilor cădeau
mai ales treburile aratului, semănatului, adunării recoltei, creşterii vitelor, construirii locuinţelor, într-un
cuvânt, grija pentru satisfacerea necesităţilor de bază ale vieţii.
Pentru toate acesteau erau pregătiţi cei care trăiau la sate. Diferenţierile sociale, oricât de pronunţate ar
fi fost în vremea aceea, nu putem anula cerinţa ca şi fiii de nobili să-şi însuşească unele deprinderi necesare
efectuării lucrărilor agricole de bază.
Cele mai timpurii date despre modul de viaţă al tracilor şi al populaţiilor vecine le datoram lui Herodot,
de la care aflăm că în familia tracă, tatăl îi îndemna pe băieţi spre o variată activitate fizică încă de la o vârstă
fragedă ( 5-6 ani) şi până la adolescent.
De dezvoltarea şi educarea fetelor se ocupa mama. Remarcăm, ca o trasătură esenţială a dezvoltării
societăţii trace, faptul că fata era învăţată să execute, la rând cu băiatul, chiar şi cele mai grele munci din
agricultură şi creşterea vitelor – cele două ramuri de bază ale economiei vechilor traci. Tinerii erau obişnuiţi
de mici să aducă apă, să taie şi să care lemne din pădurile apropiate, să muncească pe ceas. Cei care trăiau în
vecinătatea râurilor, lacurilor, erau învăţaţi să pescuiască ( ilustrative pitoreştile descrieri versificate ale
poetului grec Oppianos- sec al doilea e.n) mai înainte însă, Herodot descrisese la fel de pitoresc pescuitul la
coşuri practicat de localnici.
Pescuitul era o meserie, dar după greci şi o artă, ale cărei procedee şi metode s-au transmis la vechii
traci şi, apoi, din generaţie în generaţie până în zilele noastre.
Creşterea cailor la traci includea “ dresajul’ şi “ călăria” despre care Homer a vorbit mereu. Grija pentru
aceste îndeletnici construia o mare importanţă în educaţia prin munca a băieţilor şi, în primul rând, a tinerilor
nobili traci. Dintr-o odă a marelui liric grec Anacreon, dedicată frumosului său armăsar trac, aflăm că nobilii
traci îi învăţau de mici pe copii să dreseze caii lor de rasă, frumoşi şi iuţi, şi să-i călăreasca cu iscusinţă.
Rolul educativ al muncii, şi anume al celei fizice, a fost menţionat pentru prima dată în literatura greacă
veche. Hesiod este primul autor care, în vestitul său poem” Munci şi zile”, a exprimat ideea că munca nu este
ruşinoasă, numai lenevia fiind aceea care înjoşeste pe om.
O concepţie similară despre muncă aveau şi tracii, în special masele oamenilor de rând. Trecuse abia un
secol de când Hesiod îşi scrisese vestitul său poem şi Herodot caracteriza femeile peone şi trace drept
“muncitoare” şi “harnice” în acea lume antică.
Cu toată hărnicia ei proverbială, situaţia femeii la vechii traci era, aşa cum arată izvoarele antice, foarte
grea. Ca fată, era total supusă tatălui ei, iar ca soţie, bărbatului care o cumpăra ca pe o sclavă. Femeile ţăranilor
traci se aflau într-o situaţie şi mai grea. Iată ce mărturisea un filozof pe nume Platon în lucrarea “Legile” :
femeia era obligată să muncească pământul, să păzească turmele de vite şi să execute o parte din cele mai
grele munci domestice.
Ţinând cont de toate acestea, e uşor să înţelegem concepţiile pesimiste ale unor triburi trace faţă de viaţă
şi , mai ales, faţă de soarta omului, a noului născut în traseul pământean, de unde dispreţul faţă de moarte.
Herodot relatează că la trauşi, un trib trac care locuia la est de cursul mijlociu al râului Nestos, există obiceiul,
menţinut multă vreme la geto-daci, de ai jeli pe cei nou născuţi şi de a-i ferici pe cei care mureau, obicei care
ar putea fi practicat şi în zilele noastre dacă ne gândim la toate nenorocirile, relele şi suferinţele care domină
viaţa noastră. Nu întâmplător marele nostru poet Coşbuc recunoaşte că “ o lupta-i viaţa, deci te luptă cu ea cu
dragoste, cu dor”. În filozofia lor, înaintaşii socoteau că cei morţi erau fericiţi, moartea punând capăt chinurilor
şi suferinţelor de pe pământ, filozofia prezentă şi la alte popoare antice.
Un rol important în educaţia pe care o primeau fiii vechilor traci în copilărie şi în primii ani ai
adolescenţei îl aveau jocurile, deşi informaţiile în acest domeniu sunt sărace, dar din dansurile şi jocurile de
război ale adolescenţilor şi ale tinerilor bărbaţi, care mimau cu mare măsura pregătirea de război, lupta
ofensivă, atacul, defensiv, uciderea inamicului, elemente de tactică transmise până în zilele noastre, ca
elemente de distracţie în jocurile copiilor de azi , moştenite, încă, din străbuni. Vezi jocul “ De-a soldaţii”.
La traci, instruirea vlăstarelor nobile pentru a deveni luptători încercaţi şi, în special, conducători de care
de lupta trebuie să fi decurs într-o formă asemănătoare celei la care a fost supus Antioh fiul lui Nestor ( erou
favorit al lui Homer, important personaj al războiului troian) pentru a câştiga cursa de care organizată de Ahile
în jurul rugului pe care urma să fie ars trupul lui Patrocle (unul dintre eroii Iliadei, ucis într-o luptă împotriva
troienilor). Este unul din cele mai vechi exemple din literatura greacă, reprezentând o ilustrare clară a celui
mai însemnat element din educaţia copiilor şi tinerilor nobili greci din acea epocă. Tot după Homer, şi regele
trac Rhesos, ca şi ceilalţi basilieri traci, posedau până la desăvârşire arta de a-şi conduce carele frecate cu aur.
Deducem, deci, că nobili traci aveau forme asemănătoare cu cele aratate în “ Cântul XXIII al Iliadei”.
Un rol important în educaţia copiilor şi tinerilor nobili greci îl aveau arta oratorică (retorică) şi muzica,
despre care vorbesc poemele homerice, preocupări existente şi la nobilii traci. Vezi iscusinţa ovatorică a unor
înaintaşi precum Ahile, ca şi deprinderea conducătorilor de triburi trace de a se purta în societate şi de a se
exprima adecvat în ocazii oficiale şi solemne, abilităţi provenite din experienţe anterioare. Abilităţi regăsite
în cuvântarea prin care regele trac Seuthes s-a adresat generalului atenian Xenofon în timpul tratativelor, sau
chiar atunci când se adresa unor traci de rând.
De o deosebită apreciere se bucura la traci muzica, drept al treilea element important al educaţiei copiilor
şi tinerilor greci, vezi ştirile din lucrările anticilor greci şi romani despre minunatul cânţăreţ trac Orfeu sau
despre vestitul muzicant Linos( posibil frate cu Orfeu), care părea a fi “ dăruit de zei” –mare cânţăreţ la harpă.
Din relatările lui Xenofon, luptătorii traci îşi executau dansul de luptă “ naţional” cunoscând acţiunea
liniştitoare a muzicii.
După cum afirma oratorul şi istoricul grec Theopompos geţii, rudele şi vecinii direcţi ai tracilor de sud,
paşnici din fire, trimiteau soli cu misiuni de pace, recitând textul mesajului în sunete de citeră. Atmosfera era
folosită în educaţia copiilor vechilor traci deveniţi apţi a face ca şi pietrele să mişte şi să îmblânzească animalele
sălbatice cu cântecele acompaniate de liră.
La vechii traci muzica nu se reducea doar la arta lui Orfeu, a lui Linos şi a altor “ născuţi din zei”, ci era,
înainte de toate, larg răspândită printre numeroasele triburi, mai ales în rândurile oamenilor din popor, acesta
fiind adevăratul preţuitor şi valorificator al muzicii de calitate. Despre acea lume a trecutului vorbeşte şi
efuziunea lirică “ Strămoşii”.
Cine bate în plină noapte

În poarta timpului, la răscruce de secoli,
Spărgând temniţa imperiilor
Pentru a reînvia iubirile,
Seninatatea şi cântecul privighetorilor?
Întrebaţi codrii, izvoarele, căprioarele,
Cercetaţi îngemănările munţilor
Şi adâncul pământului
Cu straturi de aur şi pagini de glorie
Scrise în piatră cu sângele strămoşilor.
Ascultaţi bătrânul Danubiu,
Cronică de vremi însângerate,
În care fiecare undă e o carte,
Poposiţi la bătrâna cetate:
Ruine…dar pietrele sunt vii şi vorbesc .
Au căzut daco-geţii sub ziduri
La Sarmisegetusa,
Dar n-au murit, spun codrii:
Trăiesc!
Îi apară de peste două mii de ani
În poarta demnităţii
Pământul strămoşesc !
Câteva dovezi al originii şi continuităţii noastre în acel spaţiu carpato-dunărean, trăitori în duhul sfânt
al celor moştenite de la străbuni.
Extrase din cărţile subsemnatului:
1) “Maglavit-tradiţii, datini, obiceiuri, credinţe, superstiţii”
2) “Maglavit- graiul local în context nord şi sud-dunărean”
Familia Marincu
Profesor pensionar Virgil Pârvulescu
-CTITORII-
Arborele geanealogic
STĂNNUCĂ ȚENOVICI X IOANA DIN POIANA MARE
CICEO-MARINCOȚENOVICI X FLORICA BISTRICEANU
Are 4 copii (Fiica vameșului Stan Bistriceanu)
Ioniță Marincu; Stăncucă Marincu; Stancea ; Bibinica
(Niță) (Cună)
Oncică; Ștefan; Ilie; Ghiță Marincu
(George)
STĂNCUNĂ ȚENOVICI
-Vlah- din NOVO SELO pe TIMOC
-Era haiduc în ceata răzvrătiților MILOȘ OBRENOVICI și VELICO
-A pierit în lupta cu turcii, la NEGOTIN, fiind decapitat în 1913, cu VELICO
-A fost căsătorit cu Maria ( din Poiana Mare)
-A lăsat în urmă – pe soția Maria și un copil:Ciceo Marincu Țenovici.
În realitate tatăl biologic al copilului era viitorul prinț al Serbiei, Miloș Obrenovici.
CICEO-MARINCO ȚENOVICI
-După revoluția lui Tudor Vladimirescu, Ciceo și mama sa se stabileau în Poiana Mare.
-Se căsătorește cu Florica Bistriceanu, fiica vameșului STAN Bistriceanu
-Primește de la Miloș OBRENOVICI prăvălia din sat ce domnea ca negustor.
-Are patru copii ( 2 băieți și 2 fete)
Acestia sunt: IONIȚĂ ( NIȚĂ ) MARINCU; STĂNCUNĂ (CUNĂ) MARINCU; STANCEA ȘI BIBINICA
-Era știutor de carte, vorbea câteva limbi.
IONIȚĂ (NIȚĂ) MARINCU
(1825-1921=96 de ani)
-Face anexa
-Cumpără de la moștenitorii voievodului Mihail Obrenovici , domeniul Poiana Mare-Desa și o fâșie de pământ
din Tunari.
-Posedă Trust arendășesc de 150 ha.
-Ce face cu banii?
-Își trimite băieții la studiu
- Oncică Marincu devine inginer agronom cu studii la Liege.
-Ștefan Marincu-studiază la Viena-Academia de Înalte Studii Economice.
-Ilie Marincu-studiază medicina la Sorbona- Domn doctor în medicină. I se oferă postul de profesor la Sorbona.
Refuză. Revine în patrie.
-Este ctitor al mai multor biserici.
1. Biserica- cu hramul ”Sfinții Voievozi Mihail și Gavril”
-situată în centrul Com. Poiana Mare
- a fost ridicată în 1849 de Familia prințului sârb MILOȘ OBRENOVICI la vârsta de 69 de ani.
-Familia Marincu a restaurat-o în două rânduri, începând cu subzidirea.
În această biserică s-au sfințit cele 18 drapele ale regimentelor de dorobanți care urmau să lupte eroic pe
fronturile Războiului de Independență de la 1877 de la Plevna, Smârdan și Grivița.
În primul Război Mondial (1916) ocupanţii germani i-au topit acoperişul şi clopotul.
Familia Marincu a reacoperit biserica şi a cumpărat alt clopot (I. Marincu avea 87 de ani).
2. Biserica „Sfântul Nicolae”
-Situată în vestul Poienii Mari pe Drumul Naţional
Calafat-Bechet.
În pisania de piatră albă, în zid, în partea mare a ușilor mari scrie: ” în anul 1906 s-a construit Biserica ”Sfântul
Nicolae” de către proprietarul moșiei Poiana Mare-ajutat de oștea locuitorilor săteni în timpul păstoririi P.S.S
EPISCOP al Râmnicului și noului Severin D.D ATANASIE MIRONESCU.
Numele de ” Sfântul Nicolae” s-a dat în amintirea neuitatului copil al citorului pe nume NICOLAE.
-I. Marincu a donat și două CLOPOTE. Avea 71 de ani
-În anul 1917-armatele germane au luat clopotele.
Descendenții Fam. Marincu au cumpărat un clopot în greutate de 370 kg.
I. Marincu-avea 92 de ani. Era ultima binefacere (moare 1921)
-În 1940- Enoriașii parohiei și membrii Fam Marincu au efectuat :
-reparații în exterior
-au spălat pictura în interior
3. Biserica ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel”-situată în Estul Poienii Mari.
S-a ridicat din inițiativa altui filontrop: Petre Trăistaru, Ioniță Marincu nu s-a numărat printre CTITORI, dar
din generozitate aleasă și lipsă de orgoliu a contribuit cu importantă sumă de bani.
4. Biserica ” Sfântului Ierarh Nicolae” –din Comuna Desa- a fost terminată definitiv la 27 decembrie 1903,
cu ajutorul hotărâtor al Fam Ioniță Marincu, I. Marincu avea 78 de ani.
-Catapeteasma și o parte din mobilier- care fuseseră DANII ale Fam. prințului sârb Miloș Obrenovici, la
vechea biserică, construită între anii 1857-1860. Primul M. Obrenovici, moare în 1860. Această biserică a fost
folosită 46 de ani.
-Catapeteasma-era din lemn de CEDRU
-Pictura noii biserici –era in FRESCĂ
Familia Marincu –CTITOR de școli.
Familia Marincu a construit și școli
-În vestul com. Poiana Mare a construit o Școală primară, vecină cu biserica Sfântul Nicolae.
-În estul comunei înspre localitatea Tunari a construit Școala de Agricultură.
Scopul? Să învețe țăranii meșteșugul agriculturii moderne și o bună gospodărire.
-Marincu strâns la pungă în cheltuielile mărunte, dar larg și generos în marile CTITORII. A înzestrat școala cu
100 ha pământ pentru piractică și cu cei mai pregătiți profesori din țară. A fost întâiul tip de acest fel într-un
sat românesc.
ȘTEFAN MARINCU
(n. 28 ianuarie 1858-d. 16 iunie 1914 de 56 de ani)
-A studiat la liceul Comercial din Brașov- pe atunci În Imperiul Austro-Ungar.
-La Viena – a studiat Academia de Înalte Științe Economice.
-S-a căsătorit în 1884 (la 26 de ani) cu Maria Minea care studiaseră la pensionul de călugărițe din Craiova (
avea 17 ani)
Tatăl Mariei era arendaș, proprietar de moșii și de clădiri în Calafat.
I-a dat zestre Mariei cu multă dăruire.
Ce calități a avut St. Marincu?
- Bun familist
- A sporit averea familiei
- S-a ocupat de NEGUSTORII ȘI ARENDĂȘII.
- A format un trust arendășesc de 150.000ha
- A ajuns membru in Camera de Comerț-Craiova
- Primar al Calafatului între 1911-1914
Ce a lăsat St. Marincu posterității?

-Cavoul fam Marincu(construit în 1903)
-Palatul Marincu (construit între 1905-1907)
Palatul Marincu
-construit pe suprafață 8.333 m2
-are 48 încăperi
-are niveluri: -subsol, parter, hoch-parter ( gem-parter înalt), etaj, turlă
-Pentru locuit-erau 11 camere-la hoch-parter, 6 la subsol și 4 la etaj
-Dotări:- lumină electrică, calorifere, ascensor pentru transport mâncare de la Bucătăria din subsol la suprafața
din hoch –parter, apă curentă
-Acoperișul din lamele din ardezie argintie (Argilă melamorfozată la un grad și presiune mare. Se desface în
plăci sau foi subțiri cu suprafețe paralele. Culori:neagră, cenușie, verde, roșie.
-Stilul arhitectonic: ECLECTIC, NEOCLASICISM FRANCEZ- cu accent de BAROC și ROCOCO.
-Eclectic- înseamnă îmbinare mecanică, hibridă a unor puncte de vedere sau concepte eterogene sau chiar
opuse.
-Neoclasicism francez-înseamnă curent apărut între sec. XVIII, care își ia ca model arhitectura clasică (antică)
-Baroc- stil arhitectonic din sec. XVI-XVIII- caracterizat prin: colosal, grandios, prin neregularitate și exces
de ornamnte complicate.
-Rococo-stil răspândit în sec. XVIII care provine din Franța caracterizat prin : bogăție excesivă de LINII curbe,
GHIRLANDE împletite.
-Arhitectul palatului Marincu- PAUL GOTTEREAU cel care a realizat și alte obiective cum ar fi:- Palatul
Regal
-Palatul Cotroceni-București
-Palatul Jean Mihail-Craiova
-Clădirea Casei de Economii și Consemnațiuni-București.
-Supraveghetorul unui pilon: arhitect :CONSTANTIN ROGALSKI
-Inginer constructor italian-cu echipa sa: PIETRO ADOTTI
Motivul construcției?
-Dragostea și durerea pentru fiicele sale.
-Prima fiică OLGA moare la un an. Cauza? Meningită T.B.C
-A doua fiică MĂRIOARA-născută la 6 martie 1887. Se stinge la 7 august 1900, în Elveția- la GLION. Cauza:
T.B.C
-În 1913- s-a declanșat boala T.B.C lui St Marincu
-Iarna 1914- pe Coasta de Azur.
-Primăvara 1914-întors în Calafat-întrunește la 23 aprilie 1914 Testamentul.
-În Testament-donează Palatul primăriei Calafat, care să între în posesie după moartea soției.
-Moare la 16 iunie 1914 la 56 de ani.
Soția, Mărioara Marincu, i-a supraviețuit 12 ani. A decedat la Craiova, la 4 septembrie 1926, de 62 de ani.
-La 10 septembrie 1926- S-a întrunit Proces Verbal de preluare a Palatului, de către Primăria Calafatului. Din
acest moment soarta palatului s-a rupt de cer a familiei Marincu, înfruntând separat furtunile neamurilor.
-În vizita din 14 august 1927 Ministrul Instrucției Publice, profesorul C. Angelescu a hotărât:
-În Palatul Marincu să funcționeze: Școala secundară de fete, cu internat: ”Sf. Maria”
-Între anii 1931-1950- a funcționat în întreaga clădire ”Liceul Industrial de fete, cu internat”-condus de două
surori: VĂLULESCU
-Din 1950- a funcționat- Școala medietehnică transformată în 1954 în Centrul Școlar Agricol.
-La 4 aprilie 1961- Se mută Centrul Școlar în imobilele fostului Regiment 31 Infanterie.
-Unele activități ale Centrului continuă în Palat până-n 1963.
-Din 1966-până-n 1968-funcționează câteva Secții ale Sfatului Popular Raional.
-Din 1968-până-n 1979- Casa Pionierilor- sub o aripă.
-Din 15 Noiembrie 1968 ”Muzeul de artă și artă populară de gradul IV C
-Între 2001-2003- Consolidare, reparare, restaurare.
-La 11 mai 2003- s-au redeschis porțile muzeului, în cadrul festivalului muzical al ”Zilelor Calafatului”.
Academicianul Răzvan Teodorescu, Ministrul Culturii și Cultelor a apreciat lucrările.
Istoricul stabilirii locașului de cult

Parohia „Sf. Nicolae”, Desa, județul Dolj
Preot Spiridon Madalin
Comuna Desa se găsește situată în sud-vestul țării, așezată față de orașul Calafat la 20 km in direcția
sud-vest, la 7 km. catre nord față de fluviul Dunărea iar biserica actuală din parohia Desa cu hramul ,,Sf Ierarh
Nicolae” este situată pe strada principală, în mijlocul comunei.
Comuna Desa poartă numele de DESA pentru că că s-a mutat de mai multe ori vatra satului, până ce a
ajuns în locul de astăzi.
Cauzele mutării ar fi fost vărsarea Dunării si a multor boli epidemice ca ciuma, holera etc.
Locuințele desenilor erau tip sistem bordei în pământ.
Comuna a fost așezată prima dată pe malul Dunării, în punctul numit ,,Lăstuni” sau ,,Cetațuia”.
Această primă așezare ne este confirmată de urmele lăsate în acel loc, de bancnotele de metal cu chipul
împaraților romani, bancnote care s-au găsit pe teritoriul comunei Desa si care în prezent se găsesc la Muzeul
Olteniei din Craiova.
Vechea așezare a satului din punctul ,,Lăstuni” este amintită de scriitorul Alexandru Vlahuță in lucrarea
sa ,,România Pitorească”, in care arată printre altele că, in timpul domniei lui Mihai Viteazul, aici, pe teritoriul
comunei Desa, acesta și-a păstrat armata.
Din cauza inundațiilor prea dese ale fluviului Dunărea, locuitorii de atunci ai comunei au renunțat la
vechea lor așezare si s-au mutat la 3 km spre nord pe malul bălții ,,Sebaz” aproximativ prin anul 1630.
Traind intr-o mizerie cruntă din cauza inundațiilor si a bolilor epidemice, in anul 1837 locuitorii si-au
pus puținele bunuri ce le aveau in căruțe și s-au mutat mai spre nord, in locul numit ,,Silistii”, pe moșia prințului
sârb Miloș Obrenovici, unde locuitorii comunei lucrau ca și clacași și iși construiseră pentru prima dată o
bisericuță mică din pământ batut, iar după alte surse, din lemn. Data precisă a construcției acestei biserici nu
se cunnoaște, totuși am putea deduce din informații ce urmeaza bisericii actuale ca a existat inante de anul
1857.
In anul 1857, prințul de origine sârbă, Miloș Obrenovici a venit cu soția sa, Cneaza Iuliana in inspecția
moșiei.
Cneaza Iuliana, vazând lipsa de mijloace materiale a clacașilor săi, a construit in anul 1859, pe cheltuiala
proprie, o biserică din caramida arsă și a înzestrat-o cu toate odoarele sfinte.
Sfințirea s-a facut in anul 1860, avand hramul ,,Sf. Iuliana” (aproximativ in zona fostei ferme ,,Avicola”).
Din cauza revărsarii fluviului Dunarea și a inundațiilor produse de acesta, satul s-a mutat în anul 1873
în locul unde se află și în prezent, dar până în anul 1900 serviciile religioase s-au făcut tot în aceasta biserică.
În anul 1900 biserica a fost strămutată pe vatra de astăzi, unde s-a construit sfântul locaș de astăzi din caramidă
arsă și acoperită cu tablă. O mare parte din materialul si mobilierul bisericii construite de cneaza Iuliana
Obrenovici a fost intrebuințat in actuala biserica si anume:
- tâmpla
- sfetnicele împărătești
- scaunele împărătești
- iconostasul
- candelele
- policandrul
- clopotele
Tâmpla prezintă o înaltă importanță istorică fiind toată sculptată în lemn, de asemenea si scaunele
impărătești, sfetnicile imparătești și iconostasul.
Antreprenorul bisericii a fost arhitectul Ștefan Strehăianul din Craiova care a executat construcția în
baza contractului de antrepriză din 02.03.1900, autentificat de Tribunalul Dolj cu nr. 858 / 1900, facuta cu
delegatia obștei locuitorilor.
Piatra fundamentală s-a pus in ziua de 05.07.1900 fiind de față din partea autorităților bisericești
protoiereul judetului C. Sandulescu.
Actul de fondație se gasește înregistrat in arhivele sfintei biserici.
Construicția si pictura au fost executate de Panait Badea, din Bucuresti.
Constructia Bisericii s-a terminat definitiv in anul 1903, luna decembrie, ziua 27.
I s-a facut sfintirea (tarnosirea), după cum se constată din urmatoarea inscripție de pe placa de marmură
asezată deasupra uși, la intrarea in biserică : ,, Acest sfânt lacaș, purtând hramul ,, Sf. Ierarh Nicolae”, s-a facut
din nou in anul 1900- 1903, prin staruința celor jos iscaliți si prin cotizația obștei sătenilor; Episcop D.D.
Atanasie Mironescu, Protoiereu, C. Săndulescu, desenii, Preot Ion Angelescu si urmeaza numele celor 14
delegați în comitetul de construcție”.
Construcția s-a terminat definitiv in decembrie 1903, cu ajutorul familiei Ionița Marincu.
In anul 1985 de Sfinții 40 de Mucenici, biserica suferă un mare incendiu. Vechea catapeteasmă cu
valoare de patrimoniu arde în întregime precum și diverse bunuri ale bisericii în tipul preotului Manolache și
cântărețului Rotaru Alexandru.
Reparația bisericii după incendiu se face cu ajutorul enoriașilor din comuna Desa.
Se face resfințirea bisericii de Inaltul Nestor Vornicescu Mitropolitul Olteniei, împreună cu un sobor de
preoți și doi diaconi .
În anul 1990 la 1 ianuarie vine pe postul II preotul Badoiu Marcel, din comuna Desa.
In anul 1993 preotul paroh Manolache trece la cele vesnice. In anul 2001 se reinființează postul de preot
II prin venirea preotului Spiridon Madalin din Bailesti, hirotonit de catre I.P.S Mitropolit Teofan.
Din anul 2001 până în prezent s-au făcut diverse lucrări de reparații și întrținere a locașului de cult.
Protocol – Asociația Neamului nostru

Protocol - Asociația Neamului nostru
26.07.2018
În conjunctura și mediul actual România reîntregită are nevoie de o altă configurare a resurselor umane
și materiale existente de-o parte si de alta a Prutului.
Obiectivul general - sprijinirea dezvoltării sustenabile a țării promovând mediul natural, economic și
social respectând valorile religioase, culturale și tradiționale pur românești.
Acest lucru se poate realiza mult mai rapid și mai ușor prin efectul sinergetic generat de unirea
organizațiilor neguvernamentale existente, la care Omenia și Bunul Simț reprezintă o componenta importantă
a activităților desfășurate de fiecare grupare în parte de Români inimoși.
Asociațiile care-și vor da acordul de a semna acest protocol își vor păstra integral identitatea proprie și
sunt rugate să vină cu propuneri de proiecte, alături de proiectele propuse de noi - http://www.sfatulbatranilor.
ro/forums/21-PROIECTE-LA-CARE-LUCRAM
Organizațiile nonguvernamentale care și-au dat acordul pentru a face parte din această asociere globală,
ce se dorește să unească sute, mii de ONG-uri existente, precum și persoanele ce le reprezintă, cu datele lor de
contact sunt:
1. Asociația Arta Zalmoxa (www.sfatulbatranilor.ro)– Zamfir Cătălin –

www.facebook.com/arta.zalmoxa, artazalmoxa@gmail.com, skype: zamfir.catalin76
2. Academia DacoRomână – Geo Stroe – geostroe@gmail.com, www.facebook.com/geo.stroe.9
3. Fundația Bănia – Florian Gheorghe – florianghe@yahoo.com, www.facebook.com/florianghe,
skype: florianghe_1
4. Asociația Cornul Abundenței – Zamfir Cătălin
biz.craiova@gmail.com, www.facebook.com/zamfir.catalin76, skype: zamfir.catalin76
5. Asoc. Profesionala AgrAl-Turism Oltenia (https://agral-turism.org/)– Petre Săvescu -
psavescu@gmail.com, www.facebook.com/petre.savescu, skype: psavescu
6. Asociatia ARS AMATORIA (www.arsamatoria.org)– Sorin Popescu
– sorin.popescu@toposystem.ro, www.facebook.com/mandea.mandea.10
7. Asociația Cultural-Sportivă Oltenia Art. – Simona Crețan -
Simonagabriela70@gmail.com, www.facebook.com/simona.cretan.1
8. Asociația Culturală Castravița - Profesorul Marin Oprișan - Desa
http://www.sfatulbatranilor.ro/threads/22341-Profesorul-Oprisan-Marin-un-OM
9. Asociatia Culturala Pro Basarabia - Alla Cebotari - alla_allask@yahoo.com - https://
facebook.com/AsociatiaculturalaProBasarabiasiBucovinaCraiova/
10. Asociația Avangarda de sacrificiu – Adrian Pop, skype: adrianpop58
adipop@popservice.ro, http://www.sfatulbatranilor.ro/threads/20-CV-Adrian-Pop
Șansa pe care trebuie să ne-o oferim ca buni Români a devenit NECESITATE ABSOLUTĂ având la
bază un prim pas: COMUNICAREA EFICIENTĂ, CONTINUUĂ ȘI RESPONSABIĂ.
Propunem ca platformă de lucru forumul www.sfatulbatranilor.ro unde sunt așteptați Români
responsabili și capabili de a gândi în spirit național, care prin continuitatea dezbaterilor ideilor comune,
demonstrează eficacitatea prin proiecte majore, clare, simple, ușor de implementat, astfel încât milioane de
români să traiască decent, Sănătoși și Fericiți.
Vă așteptăm alături de noi, unind astfel sute, mii de ONG-uri pur Românești, astfel încât FORȚA
CIVICĂ a Neamului nostru să aibă un cuvânt de spus hotărâtor privind viitorul copiilor și nepoților noștri!!!

Revista Simpozionului "Obârșia Neamului Nostru", A II-a Ediție

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Revista Simpozionului "Obârșia Neamului Nostru", A II-a Ediție

Încărcat de

Drepturi de autor:

Obârșia Neamului nostru  martie 2019  1

Memoriu norme ortografice ________________________________________________________ 175

Prefața Simpozionului - Obârșia Neamului

Preotul-istoric Dumitru Bălașa,

- Realizarea unei bibliografii exhaustive a publicațiilor Părintelui Bălașa. Această

Unicitatea culturii trace,

B. ,,Nici stânci și nici stejari de acuma nu vei mai fermeca, Orfeu,

Secolul VI î. Ch. se caracterizează printr-o reală ,,Renaștere” a antichității. Personaje competente și

Foto.1. Templul lui Orfeu din TATUL, Bulgaria

Foto.2. Orfeu cu harpa (de pe internet)

Foto.3. Localitatea ORHEI (ilustrația de pe magnet mărită)

I. Izvoare și instrumente de lucru (documente, enciclopedii, cronici, colaboratori străini):

II. Lucrări generale:

Schiță de istorie antică românească inedită

Cultura Turdaș.Tăblițele de la Tărtăria

ISTORIA OAMENILOR ȘI A FAPTELOR

Geții - poporul biblic din care se trag românii

Cei patru Hercule

Interferențe egiptene. Amazoanele.Războiul din Troia

ZAMOLXE ȘI INTRAREA ÎN ISTORIE

Imperiul dac al lui Burebista

Începutul unui conflict perpetuu

Diurpaneu, un rege cu viziunea istoriei

Războiul dintre Traian și Decebal (101/102, 105/106)

Limba latină în Dacia, o imposibilitate!

Revenirea amalilor și a balților

Imperiul lui Ermanaric cel Mare (332-376)

Efectele destrămării imperiului lui Ermanaric cel Mare

Drumul spre nord al ostrogoților

Limba dacă la Baieux

Distrugerea Romei. Tâlcuri

Imperiul vizigoților din Spania

Reunirea goților. Refacerea hotarelor. Teodoric cel Mare (471-526)

Geto-dacologia ca știință istorică

În timp istoric, indivizi cu pretenții de primordialitate în ce privește religia și istoria, intrigați de

GETO-DACOLOGIA, focalizându-se pe studiul istoriei și pe cultivarea memoriei strămoșilor direcți –

Fig.1. Monumentul de la Parta, fata.

Fig. 2. Monumentul de la Parța; spate.

de monumentul de la Parța transmite și mesajul că în ritualul matrimonial nu este necesar să se cunoască

Nu a existat dominație bulgară

Mitologia geto-dacă, componentă însemnată

4. Vă invit să impărțim în două această hartă cu două capitale dacoromânești: Craiova si

Bătălia din 1330 zisă de la Posada

Motto: „Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot

Elemente de geografie fizică şi economică

Catolicii din Valahia

1. Arendt, H., Essai sur la revolution, Paris, Gallimard, 1967

2. Preocupări privind istoria românilor

3. „Dacia istorică” și „Dacia preistorică”

Subiectul ştiinţei dacoromânisticii este dacoromânitatea, ca realitate şi existenţă istorică națională și

Privită ca proces - dacoromânistica se constituie dintr-un ansamblu în etape de activităţi exercitate de

Biserica naţională, ca mumă a identităţii naţionale, ca tezaur-rezervor de valori atemporale trebuie

Dacoromânistica trebuie să fie cercetată, promovată și scrisă de către dacoromâni, dacoromânește,

TABEL CRONOLOGIC AL CELOR MAI CUNOSCUTE DINASTII TRACE

CONDUCĂTORI TRACI ÎN SECOLUL II ÎNAINTE DE CHRISTOS.

DINASTIA ODRIZILOR ÎN PRIMUL SECOL ÎNAINTE DE CHRISTOS.

DINASTIA SAPEIANA ( neam traco-get-dac de la Dunare, conf. Augustin Deac )

Localități ale civilizației geților

Regele get Dromihete

1. Între Prut şi Nistru, conform lui G. Kazarow

Despre mormântul descoperit la Șvestari, în nord-estul Bulgariei:

Necropola Intrarea în necropolă

Basorelief din lapidariul Muzeului Național de Istorie

CRĂCIUN (Nașterea Domnului)

Ia românească - Brand de țară & capodoperă

* Adoptarea, la Curtea Regală a României, a modei costumului tradițional românesc i se datorează