UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI

FACULTATEA DE TEOLOGIE
TEOLOGIE PASTORALĂ

Importanța învățăturii Părintelui Sofronie Saharov

Coordonator:
IPS. Prof. Univ. Dr
Andrei Andreicuț Student:
Lazăr Alexandru

Cluj-Napoca
2019
 Arhimandritul Sofronie (Saharov), cunoscut şi ca Stareţul Sofronie de la Essex, a fost
ucenicul şi biograful Sf. Siluan Athonitul, precum şi cel ce a compilat şi îngrijit scrierile Sf.
Siluan; a întemeiat Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Tolleshunt Knights, Maldon, Essex,
Anglia.

Având un deosebit talent artistic, Serghie a studiat la Academia de Arte între 1915 şi
1917, iar apoi la Şcoala moscovită de Pictură, Sculptură şi Arhitectură între 1920 şi 1921.
Serghei întrebuinţa arta ca pe un mijloc "cvasi-mistic" de "descoperire a vecinicei frumuseţi",
"trecând dincolo de realitatea prezentă... în noi zări ale fiinţării". Mai târziu, acest lucru îl va
ajuta să deosebească între lumina minţii omeneşti şi Lumina cea Nezidită a lui Dumnezeu.

Paris:

Emigrează în 1922 în Apus, dar gândul veşniciei ce mocnea în adâncul inimii l-a făcut
să se întoarcă din saloanele de artă din Paris, pe care le frecventa, şi să urmeze cursurile
Institutului Ortodox „Sfântul Serghie“ (Saint Serge). În 1924, Serghei conştientizează
profund importanţa poruncii lui Hristos de „a iubi pre Dumnezeu din toată inimă, din tot
cugetul, din toată vârtutea“. Simte că intrarea în monahism este singura alegere potrivită
inimii lui şi urmează această chemare. La Institutul Teologic Ortodox Sf. Serghie acesta
debutează. Serghei este printre cei dintâi studenţi. Îi are ca profesori pe Pr. Serghei
Bulgakov şi Nikolai Berdiaev; deşi amândoi l-au influenţat pe Serghei, problemele fiecăruia
(sofiologia şi respectiv anti-ascetismul) au limitat influenţa avută asupra lui Serghei. 1925:
Găsind nemulţumitor studiul formal al teologiei, Serghei părăseşte Institutul şi Parisul
pentru Muntele Athos.

Muntele Athos:

1926: Păr. Sofronie ajunge în Athos şi intră în Mănăstirea rusă a Sf. Panteleimon,
dorind să înveţe cum să se roage şi cum să aibe o atitudine dreaptă faţă de Dumnezeu.

1930: Păr. Sofronie este hirotonit diacon de către Sf. Nicolae (Velimirovici) al Ohridei
şi Jicei. Devine ucenic al Sf. Siluan Athonitul, care a avut cea mai mare înrâurire asupra Păr.
Sofronie. Deşi Sf. Siluan nu avea o teologie sistematizată formal, teologia sa trăită l-a învăţat
pe Păr. Sofronie tomuri întregi, care vor fi mai apoi sistematizate de Păr. Sofronie.
 1932-1946: Păr. Sofronie poartă o corespondenţă cu Pr. David Balfour, un romano-
catolic ce se convertise la Ortodoxie. Aceste scrisori dezvăluie cunoştinţele Păr. Sofronie în
mulţi Părinţi ai Bisericii şi îl silesc să îşi articuleze gândirea teologică, dovedind deosebirile
dintre gândirea apuseană şi cea răsăriteană. Gândirea ulterioară a Păr. Sofronie va dezvolta
aceleaşi subiecte abordate în această corespondenţă.

După învăţătura revelată a Bisericii, Dumnezeu are esenţă (ousía) şi lucrare

(enérgeia) şi, în vreme ce esenţa Sa este de neîmpărtăşit omului, energia-lucrarea Sa poate fi
împărtăşită. Lucrarea lui Dumnezeu, precum învaţă Sfântul Grigorie Palama, este făcătoare-
de-esenţă, făcătoare-de-viaţă, făcătoare-de-înţelepciune şi făcătoare-de-dumnezei
(îndumnezeitoare). Astfel, întreaga zidire, în chip potrivit fiecărei făpturi, este părtaşă la
lucrarea lui Dumnezeu – dar numai sfinţii şi îngerii sunt părtaşi la lucrarea Lui cea
îndumnezeitoare.

Energia-lucrarea lui Dumnezeu este numită şi Har [dar] al lui Dumnezeu, deoarece
ne este dăruită de El. Nu este lucrarea noastră. Dumnezeu e Cel ce făptuieşte îndumnezeirea,
în vreme ce omul doar primeşte îndumnezeirea. Şi, deoarece Harul lui Dumnezeu este
Dumnezeiesc, de aceea şi energia-Harul se numeşte nezidită, căci nu a fost creată – ci,
dimpreună cu Dumnezeu, este mai nainte de toţi vecii. Omul care înaintează spre
îndumnezeire este părtaş la lucrarea curăţitoare, luminătoare, îndumnezeitoare a lui
Dumnezeu, şi se numeşte îndumnezeit.

În scrisorile sale către Balfour, Stareţul Sofronie face referire la această temă
theologică a Dumnezeiescului Har, deoarece în acea vreme, mai mult decât până atunci, era
scăldat în energia-lucrarea lui. Dumnezeiescul Har este dar al lui Dumnezeu, nu este izbânda
sau lucrarea noastră; este lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, care vine către om atunci
când el nici nu se aşteaptă. Omul înţelege în această stare că este părtaş unui dar ce nu-i
aparţine, care nu este omenesc, ci are o altă obârşie, dumnezeiască. Stareţul scrie:
„Experienţa însă arată că Harul vine la noi atunci când îl aşteptăm cel mai puţin, când ne
socotim nevrednici de el, ba chiar de însăşi mântuirea. Dar toate acestea într-o măsură.”

Într-un alt loc descrie foarte minuţios şi relevant cum Harul lui Dumnezeu vine în
sufletul care a pătimit multă durere şi îl mângâie, şi îl întăreşte. De asemenea, descrie din
proprie experienţă cum, după ce omul a vieţuit ani îndelungaţi în starea de întuneric a
căderii, voinţa-libertatea-patimile lui se împotrivesc Dumnezeiescului Har – însă Harul îşi
săvârşeşte lucrarea cu răbdare şi respect faţă de libertatea omului. În cele din urmă,
Dumnezeiescul Har îl călăuzeşte pe om la pocăinţă şi îi îndreaptă urmările rătăcirilor voinţei
celei libere, însă şi omul împreună-lucrează la mântuire. Din această analiză, este demn de
luat în seamă un pasaj semnificativ: „Dar totuşi, într’o extremă încordare a voinţei,
ajungeam la mine în odaie şi aproape cădeam la pământ în neputinţă, din pricina
zbuciumului şi a urâtului, gata să zgârii pământul cu unghiile, gata să plâng din durerea
inimii, şi chiar plângeam. Şi numai rugăciunea mă ridica şi reaşeza pacea în inimă. Dar o
pace pe care înainte nici nu mi-aş fi putut-o închipui cu putinţă, care până atunci nici nu
venise în inima mea.”. Stareţul a avut o mare experienţă a cercetărilor Dumnezeiescului
Har. Cunoştea nu din studiul cărţilor, ci din experienţa personală lucrările felurite ale Harului
în fiecare om, ţinând seama de înclinarea lui sufletească şi de structura lui mentală. „În unii
el se manifestă furtunos, în alţii, dimpotrivă, foarte subţire şi gingaş; în unii treptat se înalţă
de la măsuri mai mici la mai mari, în alţii însă se manifestă dintr’o dată cu putere mare iar
apoi, s’ar părea, îi părăseşte.”

Înlăuntrul omului se petrec multe schimbări, descreşteri şi creşteri ale

Dumnezeiescului Har, iar omul cunoaşte existenţial această stare, cunoaşte când Harul lui
Dumnezeu lucrează înlăuntrul său şi când, după iconomia lui Dumnezeu, îl părăseşte. Fireşte,
în această stare, omul poate deosebi lucrările Harului celui nezidit al lui Dumnezeu de
darurile fireşti pe care le are, căci aşa-numitele daruri naturale-ontologice rămân permanent
înlăuntrul lui, chiar dacă pentru o vreme nu sunt lucrătoare, în timp ce Dumnezeiescul Har
vine – şi se depărtează. Iar lucrul acesta este foarte limpede cunoscut de omul care a primit
acest dar. Scrie: „Noi trebuie să ştim când sântem cu Dumnezeu şi când ne îndepărtăm de la
El; trebuie să ştim ce avem de făcut în fiecare zi spre a rămâne în Dumnezeu, spre a ne
apropia de El.”

Stareţul cunoştea nu doar venirea şi ridicarea Dumnezeiescului Har în propria sa lume

lăuntrică, ci îl vedea că lucrează şi în alţi oameni. Aceasta nu era o dezvoltare a vreunei
calităţi fireşti, nici rezultatul cunoştinţelor psihologice, ci rod al experienţei trăite a
Dumnezeiescului Har. Se vede foarte limpede din scrisorile sale către Balfour că putea
distinge între lucrările zidite şi nezidite, între lucrările diavoleşti şi Dumnezeiescul Har, fapt
pe care îl conferă harisma theologiei. Acest discernământ, care este dovada vederii
dumnezeieşti şi a cunoaşterii din experienţă a Harului, îl face pe om vrednic să poată săvârşi
lucrarea de păstor duhovnicesc – căci astfel poate desluşi când lucrează diavolul şi când
Dumnezeu, când un gând provine de la diavol şi când vine de la Dumnezeu, şi aşa îi poate
vindeca pe oameni.Acestea le distingea şi la Balfour, şi i le scrie în epistolă.

Deşi este vădit că Stareţul Sofronie avea harisma de a discerne venirea şi părăsirea
Dumnezeiescului Har, totuşi se ferea să cerceteze acest lucru, povăţuindu-l şi pe destinatarul
scrisorilor sale să se ferească a face astfel de observaţii. Mai mult, îl sfătuieşte să se considere
pe sine „nevrednic de Har”.

Într-o epistolă către Balfour, scrisă în zilele Paştilor anului 1935, la zece ani după
intrarea sa în Sfântul Munte, vorbeşte despre chipul Paştelui celui veşnic pe care îl prăznuise
în vremea aceea, ca şi despre dimineaţa zilei celei neînserate, care este veşnicia, şi pe care o
trăise. Şi scrie: „Ştiu un om în Paris, care din Sâmbăta Mare până în a treia zi de Paşti, timp
de trei zile a fost în starea unei vedenii pe care, în chipurile fiinţării noastre pământeşti, el n’a
găsit cu putinţă a o exprima decât în cuvintele că a văzut dimineaţa neînseratei zile.
Dimineaţă – pentru că lumina era neobişnuit de gingaşă, de subţire, de «lină», ca şi albastră.
Iar neînserata zi – vecinicia.”

Aceasta era o experienţă a sa, o trăise la Paris, înainte de a veni în Sfântul Munte,
aşa cum am văzut-o deja relatată în cartea Vom vedea pe Dumnezeu precum este. Este
surprinzător faptul că prima oară i-a descris-o lui Balfour la câţiva ani după ce a trăit-o, în
corespondenţa personală cu acesta, iar apoi a păstrat-o tainic în inima sa, până când a descris-
o şi publicat-o după alţi cincizeci de ani, către sfârşitul vieţii sale. Şi ne putem întreba cum
de-a îndurat să păzească tăinuit un astfel de dar, ferindu-se să vorbească despre el chiar şi
celor mai apropiaţi. Aceasta este o dovadă a autenticităţii duhovniceşti.

Într-o altă epistolă, pe care i-a scris-o lui Balfour cu trei ani înaintea celei amintite
mai sus, adică în decembrie 1932, este mai limpede şi mai deschis spre a se dezvălui. Ca să-l
ajute pe Balfour şi să-l întărească şi susţină în noua viaţă duhovnicească ce se trăieşte în
Biserica Ortodoxă, face referire la propriile sale experienţe ale vederii dumnezeieşti. În
această epistolă vorbeşte despre „Harul minunat” şi, precum înţelegem din cele scrise, este
vorba de vederea lui Dumnezeu şi vederea Luminii nezidite.

La început vorbeşte despre două arătări dumnezeieşti (theofanii), petrecute pe când

se găsea la Paris: „Îmi amintesc că de două ori la Paris un Har minunat m’a cercetat.”

Atunci nu a priceput nimic, acest lucru întâmplându-se abia când, mai târziu, avea să
citească Imnele Sfântului Simeon Noul Theolog. Însă, îndată ce a bănuit că fusese vorba de
Lumina nezidită, Harul lui Dumnezeu nu l-a mai cercetat din nou. Apoi vorbeşte despre
o experienţă a vederii dumnezeieşti pe care a avut-o în Sfântul Munte, şi care s-a pierdut
după ce a încercat să o înţeleagă raţional, pentru a-i răspunde Părintelui Iuvenalie. Printre
altele, Stareţul scrie: „Trebuie să spun că acea vedenie este atât de plăcută minţii (şi
sufletului), încât atunci când, după rugăciune, sufletul din nou îşi aminteşte că neapărat
trebuie să se întoarcă în lumea aceasta şi să vadă lumina soarelui materialnic, el cu durere
primeşte acest imperativ. Ar vrea să petreacă la nesfârşit în contemplarea luminii minţii,
luminii nematerialnice. Atât de treptat intră sufletul într’o astfel de vedenie, că la început
(aşa se petrecea cu mine) eu nu eram conştient de ceea ce se petrecea; dar de când stânga
mea a prins de veste ceea ce făcea cu mine dreapta lui Dumnezeu, atunci vedenia s’a curmat.
Şi astfel de cazuri am cunoscut de mai multe ori.”

Prin vederea lui Dumnezeu, Stareţul a dobândit o cunoaştere empirică a lui

Dumnezeu – nu o cunoaştere despre Dumnezeu, pe care omul o poate agonisi prin studiul
diverselor cărţi, ci o cunoaştere a lui Dumnezeu, o cunoaştere existenţială. De altfel, în
învăţătura Sfinţilor Părinţi, vederea lui Dumnezeu este îndumnezeirea omului, îndumnezeirea
este unire şi comuniune a omului cu Dumnezeu, iar unirea aceasta înainte-sădeşte
cunoaşterea Lui, care este mai presus de orice cunoaştere omenească. O asemenea
cunoaştere, pe cel ce este văzător-de-Dumnezeu îl face theolog neînşelat în Biserică. Iată ce
scrie, în chip revelator, Stareţul: „Sufletul meu a cunoscut pe Dumnezeu că «El Dragoste
este», şi dragoste negrăită, nespusă, neînţeleasă, neostoită, nemărginită, preacurată,
preasfântă, de negândit în desăvârşirea ei, preadulce, puternică, vecinică, şi ce vom mai
spune încă? – «Dumnezeu Lumină este, şi nici un întunerec întru El este» (nici pată, nici
prihană).”
 Vorbind despre Dumnezeu ca dragoste, scrie că s-a încredinţat pe deplin de acest
adevăr. Un pasaj dintr-o scrisoare este foarte grăitor: „Eu de mult m’am încredinţat că
Dumnezeu dragoste este, că El, cu neostoită sete caută pe fiecare dintre noi, că Îi este dor de
noi, că, în a Sa dragoste către noi, El nu se schimbă, oricât ne-am schimba noi faţă de El, că
El pururea năzuieşte să ne covârşească cu bunătăţi”.

Această cunoaştere a lui Dumnezeu a deschis orizontul duhului său, făcându-l să

înţeleagă cât de tragică este pentru om necunoaşterea adevăratului Dumnezeu.Nu-l
preocupau alte evenimente tragice ale vieţii omului, cât îl preocupa faptul că oamenii Îl
ignoră pe Dumnezeu: „Cel mai tragic mi se pare a fi nu faptul că oamenii îndeobşte suferă
mult, ci faptul că mor fără să fi cunoscut pe Dumnezeu.”

Paris, din

1947: Împrejurările (poate şi pentru a publica scrierile Sf. Siluan, poate şi pentru a-şi
încheia studiile teologice, poate şi din pricina sănătăţii şubrezite, poate şi din pricina
greutăţilor avute în Athos ca ne-grec după al Doilea Război Mondial) l-au silit pe Stareţul
Sofronie să se mute la Paris. Balfour îl ajută să primească un paşaport.

Facultatea Sf. Serghie îi îngăduie Stareţului Sofronie să participe la toate cursurile,

potrivit nevoilor sale; însă, la sosire, acest lucru este împiedicat de stăruinţele facultăţii
asupra Stareţului Sofronie de a-l face să tăgăduiască, fie şi prin tăcere, existenţa harului
în Patriarhia Moscovei, lucru pe care refuză să-l facă.

Stareţul Sofronie se stabileşte la Casa Rusească, un azil de bătrâni din St.

Genevieve-des-Bois, ajutându-l pe preotul de acolo şi fiind duhovnic. Suferă o operaţie
majoră de ulcer la stomac.

1948: Stareţul Sofronie publică o primă ediţie şapirografiată a Stareţului Siluan. În

ea, Stareţul Sofronie trasează principiile teologiei Sf. Siluan, şi explică multe concepte
fundamentale (rugăciunea pentru lumea întreagă, părăsirea de Dumnezeu şi ideea legăturii
existente între toţi oamenii).

1950:Stareţul Sofronie lucrează împreună cu Vladimir Losski . Losski îi

influenţează gândirea Stareţului Sofronie asupra multor probleme contemporane şi
 completează lucrările Stareţului Sofronie asupra teologiei Treimice şi aplicarea ei la Biserică
şi omenire; Losski, însă, nu vorbea despre o fire omenească îndumnezeită, nici despre
conceptul părăsirii de Dumnezeu într-un mod pozitiv, aşa cum a făcut-o Stareţul Sofronie.

1952: Stareţul Sofronie publică o a doua ediţie a Stareţului Siluan. Această carte i-a
făcut vestiţi pe Sfântul Siluan şi pe Stareţul Sofronie, şi include o introducere teologică la
scrierile Sf. Siluan, din pricina afirmaţiei lui Losski că nu găsise nici o valoare teologică în
scrierile Sfântului.

Essex, Anglia

1958: Mai multe persoane se adună în jurul Stareţului Sofronie, trăind lângă el şi
căutând viaţa monahală. Este vizitată o proprietate din Tolleshunt Knights, Maldon, Essex,
Anglia.

1959: Se alcătuieşte obştea de la Sf. Ioan Botezătorul, sub Mitropolitul Antonie

(Bloom) al Surojului. Mănăstirea cuprinde monahi bărbaţi şi femei, în număr de şase.

1965: Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, cu binecuvântarea Patriarhului Alexie, trece

sub omoforul Patriarhiei Ecumenice. Mai apoi, Patriarhia Ecumenică va înălţa mănăstirea
la rangul de stavropighie.

1973: Publicarea unei traduceri mai complete a Monk of Mt. Athos (viaţa Sf. Siluan).

1975: Publicarea Wisdom of Mt. Athos (scrierile Sf. Siluan).

1977: His Life is Mine este publicată.

1985: We Shall See Him As He Is (Vom vedea pe Dumnezeu precum este) este
publicată, stârnind reacţii amestecate: Apusului i-a plăcut în general cartea, ruşii în general
au criticat-o. Unele critici au fost atât de aspre, încât acestea, împreună cu starea de boală,
l-au descurajat pe Stareţul Sofronie de la a mai scrie alte cărţi.

Întâmplări de la adormirea sa şi ulterioare:

Mănăstirea a fost înştiinţată că singura posibilitate de a îngropa persoane pe

pământurile ei era de a construi o criptă subterană; au început lucrările la aceasta, Stareţul
Sofronie spunând că nu va muri până ce mormântul nu va fi gata. Apoi, spunându-i-se că
data preconizată de încheiere a lucrărilor este 12 Iulie, Stareţul Sofronie a zis: "sunt gata".
În data de 11, Stareţul Sofronie a murit; pe 14 a avut loc înmormântarea, la care au luat
parte monahi din întreaga lume. Atunci când Păr. Sofronie a murit, în mănăstire erau 25
de monahi, număr care a rămas neschimbat de atunci.

Maica Elisaveta, monahia cea mai în vârstă, a murit la scurtă vreme, pe data de 14.
Acest lucru s-a petrecut potrivit cuvintelor Stareţului Sofronie, că el va muri cel dintâi, iar
ea va muri după scurtă vreme.
 Bibliografie:

1) Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului, “Știu un om întru Hristos: Starețul Sofronie,

isihastul şi theologul”,
2) Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu - Scrisori de la Athos (către D. Balfour), Editura
Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006.
3) Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Editura Sophia, Bucureşti, 2005.
4) Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002.
5) Cuvântări duhovniceşti, vol. 1, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004.
6) Rugăciunea - experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 1997.