Sunteți pe pagina 1din 2

Stoian Adrian

Istorie ID, Anul I


Rolul Țărilor Române în cruciadele antiotomane
Începând cu secolul XIV zona sud-est europeană a fost dominată în special de
interesele puterilor creștine Ungara și Polonia și ale Imperiului Otoman (care începe să se
extindă și ajunge să atingă linia Dunării la sfârșitul secolului XIV). În contextul în care
expansiunea Imperiului Otoman amenință siguranța puterilor creștine, acestea din urmă
declanșează ”cruciadele târzii”. La aceste acțiuni militare cu scop religios vor participa și
Țările Române, afirmându-se ca adevărate ”porți ale creștinătății”.
Primul voievod care desfășoară o politică de cruciadă este Mircea cel Bătrân. Din
dorința de a-și păstra independența, voievodul muntean a fondat alianțe solide. Astfel, având
un interes comun în împiedicarea expansiunii otomane, Mircea va păstra relații strânse cu
regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg prin tratatul de alianță de la Brașov. De asemenea,
domnul muntean, va stabili alianțe atât cu voievodul Moldovei, Petru Mușat, cât și cu regele
Poloniei. Aceste alianțe aveau rolul de a oferi protecție împotriva Imperiului Otoman, dar erau
îndreptate și împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi
pornit un război.
În acest context, pentru a sprijini popoarele creștine de la sudul Dunării, Mircea va
duce o primă bătălie importantă împotriva turcilor la Rovine, unde va reuși să învingă oastea
condusă de sultanul Baiazid I Fulgerul. Deși victorios, Mircea cel Bătrân își pierde tronul în
urma unui complot boieresc, în favoarea lui Vlad Uzurpatorul. Va reuși, totuși să revină pe
tron cu ajutorul regelui ungar. Astfel, va participa alături de trupele creștine europene la
cruciada de la Nicopole, unde otomanii au obținut victoria asupra cruciaților. Cu toate acestea,
înfrângerea lui Baiazid de către Timur Lenk la Ankara, va crea o perioadă de instabilitate în
Imperiul Otoman, ceea ce îi va oferi domnului muntean posibilitatea de a interveni în luptele
pentru tron, sprijinind diferiți pretendenți. În ciuda acestor evenimente, sultanul Mahomed I
își înfrânge oponenții și plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah. Pentru a
evita campania otomană, Mircea cel Bătrân va fi nevoit să încheie un tratat de pace cu turcii și
să plătească tribut.
Un alt voievod român care se remarcă prin capacitățile sale militare în numeroasele
campanii anti-otomane este Iancu de Hunedoara. În perioada domniei sale, turcii își întețesc
raidurile în Transilvania și sudul Ungariei și încearcă un prim asediu al Belgradului încheiat
cu victoria trupelor creștine. Această victorie, alături de reușitele lui Iancu de Hunedoara din
Serbia (1441) și din apropierea Sibiului (1442) i-au determinat pe turci să facă o ofertă
generoasă de pace în schimbul Belgradului. În perioada imediat următoare, Iancu de
Hunedoara se va remarca prin calitățile sale de comandant și cunoștințele militare, dobândite
în diferitele teatre de război ale Europei și va reuși să țină în frâu expansiunea militară. Toate
aceste elemente i-au adus victorii importante precum cele din timpul ”campaniei celei lungi”.
O nouă cruciadă este organizată la cererea Papalității, însă armatele creștine sunt înfrânte la
Varna. O altă înfrângere va fi cunoscută de Iancu de Hunedoara și în Serbia. Cu toate acestea,
voievodul român va continua să participe la luptele duse de creștini împotriva otomanilor
pentru a împiedica cucerirea Belgradului și expansiunea Imperiului Otoman către Europa
Centrală.
Devenit domn al Țării Românești, Vlad Țepeș va continua politica antiotomană
organizând, astfel, numeroase expediții pe malul drept al Dunării. Aceste fapte îl vor
determina pe sultan să încerce pedepsirea domnitorului român. Vlad Țepeș intuiește pericolul
și reușește să învingă armata otomană. După ”atacul de noapte” care nu se soldează cu
moartea sultanului, Vlad Țepeș se va retrage, oferind turcilor prilejul de a-l înscăuna ca domn
pe Radu cel Frumos. Retras în Transilvania domnul muntean va fi arestat din ordinul lui
Matei Corvin care nu mai dorea continuarea luptei cu turcii. Chiar dacă își va recupera tronul,
ani mai târziu, Vlad Țepeș nu va mai reuși să își continue politica antiotomană deoarece este
ucis în urma unui complot boieresc.
Aflat în plină expansiune în a doua jumătate a secolului al XV-lea, Imperiul Otoman
va urmări preluarea controlului asupra gurilor Dunării și a întregului țărm al Mării Negre.
Aceste ambiții îl vor determina și pe domnul Moldovei, Ștefan cel Mare, să își orienteze
acțiunile militare împotriva expansiunii otomane. Din acest motiv, Ștefan cel Mare va urmări
realizarea unui sistem de alianțe cu Ungaria și Polonia și va interveni în Țara Românească
pentru înlăturarea lui Radu cel Frumos. Toate aceste acțiuni va declanșa un conflict deschis cu
armata otomană, care va fi învinsă la Vaslui în 1475. Cu toate acestea, atacurile turcilor,
concomitent cu cele ale tătarilor, vor duce la înfrângerea lui Ștefan cel Mare. Domnul român
va cere sprijin militar capetelor încoronate creștine din Europa, subliniind faptul că Moldova
este ”poarta creștinătății” care dacă va fi pierdută va pune în pericol întreaga creștinătate.
Solicitarea va rămâne fără răspuns, mai mult, Ungaria și Polonia vor decide renunțarea la
lupta antiotomană. Toate aceste evenimente îl vor obliga pe Ștefan cel Mare să încheie pace
cu turcii și să plătească tribut în schimbul autonomiei Moldovei.
Lupta împotriva turcilor va fi continuată și de Mihai Viteazul, care ajunge la putere în
condițiile agravării dominației otomane asupra Țărilor Române (creșterea tributului). În
această situație, domnul muntean va adera la Liga Sfântă, o coaliție antiotomană formată la
inițiativa papei. Lupta antiotomană este declanșată prin răscoala de la București și se continuă
prin cuceririle cetăților otomane de pe linia Dunării. Deoarece anticipează un atac otoman ca
reacție la atacurile realizate, Mihai Viteazul, va încheia un tratat cu Sigismund Bathory, prin
care devine vasal principelui Transilvaniei. Atacul otoman este declanșat în 1595, dar Mihai
Viteazul înfrânge oastea otomană la Călugăreni. Totuși superioritatea numerică îl determină
pe domnul român să se retragă în munți unde va aștepta sprijinul aliaților. În septembrie-
octombrie 1595, Mihai Viteazul va reuși să elibereze Țara Românească, să îi alunge pe turci
peste Dunăre și să cucerească cetatea Giurgiu. Rămas fără sprijinul aliaților, Mihai va încheia
o pace avantajoasă cu turcii, prin care i se recunoaște domnia și autonomia Țărilor Românești.
Prin urmare, Țările Române, considerate ”poarta creștinătății” au dus o activă luptă
antiotomană în parte pentru a sprijini interesele creștinătății, dar în principal pentru a-și
menține independența și integritatea teritorială. Astfel, multiplele campanii purtate de domnii
români nu s-au soldat cu supunerea totală a românilor. Țările Române nu au fost transformate
în pașalâcuri ceea ce a permis, pe plan intern, conservarea ființei statale și a confesiunii
religioase. Pe plan extern, lupta a căpătat o dimensiune europeană. Extinderea Imperiului
Otoman a fost oprită pe linia Dunării, forțele turcilor au fost uzate în lupte regulate, ceea ce nu
le permitea să își consolideze armata și să își îndrepte atenția în alte direcții.