Energetica Cladirilor Note de Curs

1
1 Importanţa ingineriei microclimatului interior.
Omul modern îşi petrece în mod normal mai mult de două treimi din timp în incinte închise.
Din acest motiv problema menţinerii unor condiţii de confort, în special din punctul de vedere al
temperaturii interioare, în incinte optimizate energetic este din ce în ce mai de actualitate.
În cazul clădirilor de locuit şi din sectorul terţiar (birouri, săli de spectacol, magazine etc.),
raportul dintre cantitatea de energie electrică consumată (momentan şi anual) şi cantitatea de căldură
consumată pentru încălzire şi prepararea apei calde de consum depinde, în special, de zona geografică
de amplasare (zona climatică) şi de gradul de dezvolatre economică a zonei respective. În cazul
României, acest raport are valori inferioare lui 0,2, motiv pentru care costurile alimentării cu căldură
intervin în bugetul anuala al unei familii sau unei instituţii din sectorul terţiar, cu valori mult mai mari
decât factura plătită pentru alimentarea cu energie electrică.
Datorită ponderii mari a consumului de căldură pentru încălzire în consumul total, peste 70 –
80 % din valoarea maximă momentană şi peste 60 – 66 % din valoarea anuală, optimizarea clădirilor
din punctul de vedere al reducerii pierderilor de căldură în mediul ambiant în timpul perioadei de
încălzire, respectiv creşterea rezistenţei termice a clădirilor, este este o problemă de bază a energeticii
clădirilor. Trebuie avut în vedere faptul că prin creşterea rezistenţei termice a clădirilor se reduc
aporturile de căldură din exterior în clădire în perioada de vară, crescând caliatea confortului termic
interior în perioadele calde sau/şi reducând consumurile de energie ale instalaţiilor de climatizare (dacă
există).
2 Noţiuni de confort termic.
2.1 Bazele fiziologice ale confortului termic.
Un om, aflat într – o incintă, schimbă căldură cu mediul ambiant prin convecţie – qcv (cu aerul din
incintă), prin radiaţie – qr (cu elementele de construcţie care mărginesc incinta), prin contact – qc (cu
podeaua sau cu mobilierul din incintă) şi prin evaporare qev (evaporarea traspiraţiei şi prin umidiatea
evacuată în timpul respiraţiei). Cantiatea totală de căldură schimbată de om cu mediul ambiant va fi:
q S = q cv + q r + q c + q ev (2.1)
Debitele de căldură qr şi qc pot fi pozitive sau negative, după cum temperaturile elmentelor
care mărginesc incinta sunt mai mici sau mai mari decât temperatura corpului uman. De regulă, dacă
se lucrează cu valori totale, aceste debite de cădură sunt pozitive, majoritatea elementelor de
construcţie având temperaturi inferioare temperaturii corpului uman, excepţie făcând suprafeţele
aparatelor schimbătoare de căldură.
Datorită rezistenţei termice de contact mari dintre om şi podea, respectiv dintre om şi
mobilier, a suprafeţelor de contact mici şi a temperaturilor relativ ridicate ale podelei şi mobilierului,
căldura schimbată de om prin contact – qc are valori foarte reduse şi poate fi neglijată.
În acelaşi timp, în interiorul organismului, se produce o cantitate de căldură – qO datorată
proceselor chimce de transformare a alimentelor şi a acivităţii muşchilor şi a unor organe interne
(inima, ficatul, rinichii etc.).
Realizarea confortului termic presupune menţinerea temperaturii medii interne a corpului în
jurul valorii de 37 °C, respectiv evacuarea integrală a căldurii generate de către organismul uman.
Confortul termic se atinge atunci când se realizează egaliatea:
qO = qS (2.2)
Cantitatea de căldură generată de organismul uman este variabilă în timp, mărimea ei fiind
influenţată în principal de intensitatea activităţii depuse. Ca urmare, există situaţii în care egaliatatea de
mai sus poate să nu fie realizată, şi anume:
• qO < qS , în această situaţie se pierde şi din cantiatea de căldură acumulată în organismul
uman, temperatura corpului scade, omul având senzaţia de frig;
2
• qO > qS , în această situaţie creşte cantiatea de căldură acumulată în organismul uman,
temperatura corpului creşte, omul având senzaţia de cald.
În ambele cazuri, în mod normal, intervine mecanismul termoregulator al omului fie pentru
majorarea căldurii produse de organism (prin intensificarea activităţii musculare - termurat) - în primul
caz, fie pentru majorarea căldurii evacuate în mediu (prin apariţia şi intensificarea transpiraţiei şi prin
intensificarea respiraţiei) – în cel de al doilea caz.
2.2 Factorii care influenţează confortul termic.

Realizarea confurtului termic este influenţată de factorii care detrmină mărimea debitelor de
căldură componente ale bilanţului termic.
Cantitatea de căldură schimbată de om prin convecţie cu aerul din mediul ambiant este
dată de relaţia:
q cv = α cv ⋅ S O ⋅ ( t O − t i ) (2.3)
unde: αcv este coeficientul de schimb de căldură prin convecţie, SO – suprafaţa exterioară totală a
corpului uman, tO temperatura superficială medie a corpului uman, iar ti temperatura aerului din
incintă.
Coeficientul de schimb de căldură prin convecţie - αcv depinde de existenţa şi de viteza
curenţilor de aer interiori şi trebuie privit ca o valoare medie, deoarece schimbul de căldură prin
convecţie se realizează atât direct de la suprafaţa neacoperită a pielii, cât şi indirect intermediul
elementelor de îmbracăminte (vezi fig. 2.1).
Căldură schimbată [W]
400 Fig. 2.1. Căldura schimbată de un om cu aerul dintr-

Imbrăcat o incintă în limitele confortului termic, pentru un om
300 în short îmbrăcat normal şi pentru un om dezbrăcat.
200
Imbrăcat
100 normal
10 20 30
Temperatura mediului
ambiant [°C]
Temperatura corpului uman la suprafaţă este deasemenea o temperatură medie întrucât omul
are, la suprafaţa pielii, temperaturi diferite pentru zone diferite ale corpului (vezi fig. 2.2).
36 Rect
Temperatura corpului [°C]
Cap
34
Trunchi
32
30 Mână
28
Picior
26
22 24 26 28 30 32
Temperatura mediului ambiant [°C]
Fig. 2.2. Variaţia temperaturii pielii pentru diverse zone ale corpului omenesc.
3
Cantitatea de căldură schimbată de om prin radiaţie cu elementele de construcţie care
delimitează incinta este:
q r = α r ⋅ S O ⋅ ( t O − t mr ) (2.4)
în care: αr este coeficientul de schimb de căldură prin radiaţie, SO – suprafaţa exterioară totală a
corpului uman, tO temperatura superficială medie a corpului uman, iar tmr temperatura medie a
suprafeţelor radiante.
Mărimea coeficientului de schimb de căldură prin radiaţie este dată de relaţia:
4 4
 TO   Tmr 
  − 
 100   100 
αr = ⋅ C ⋅ (1 − ε ) (2.5)
TO − Tmr
unde: TO şi Tmr sunt temperatura absolută superficială medie a corpului uman, respectiv temperatura
absolută medie a suprafeţelor radiante; C – coeficientul de radiaţie a celor două suprafeţe; iar ε
coeficientul de absorbţie radiaţiilor calorice de către stratul de aer dintre om şi elementele de
construcţie radiante (datorită prezenţei gazelor triatomice în aer – vapori de apă, bioxid de carbon etc.).
Literatura de specialitate indică faptul că la grosimi ale stratului de aer mai mari de cca. 8 m,
absorbţie radiaţiilor calorice de către acesta anulează practic schimbul de căldură prin radiaţie.
Cantitatea de căldură schimbată de om prin evaporarea umidităţii se determină cu
relaţia:
p
q ev = c ⋅ r ⋅ (p s − p ) ⋅ B0 ⋅ S O (2.6)
pB
în care: c este coeficientul de evaporare, dependent de viteza curenţilor de aer interiori; r – caldura
latentă de vaporizare a apei la temperatura medie a suprafeţei corpului omenesc tO; ps – presiunea de
saturaţie la temperatura medie a suprafeţei corpului omenesc tO (presiunea parţială a vaporilor de apă
la nivelul pielii); p – presiunea parţială a vaporilor de apă din aer; pB – presiunea barometrică; iar pB0 –
presiunea barometrică normală (760 mmHg. sau 1,013 bar.).
Cantitatea de căldură generată de organismul uman este dependentă în principal de
intensitatea acivităţii depuse (vezi tabelul 2.1.).
Tabelul 2.1
Cantitatea de căldură generată de organismul uman
Cantitatea de căldură
Felul activităţii generată de organism
[W]
Somn 73
Aşezat, liniştit 116
Aşezat, mişcări moderate ale braţelor (ex. muncă
133 - 160
de birou)
Aşezat, mişcări moderate ale braţelor şi
Muncă uşoară 160 – 190
picioarelor (ex. conducere autovehicule)
În picioare, muncă uşoară la maşină sau banc, în
160 – 190
special mişcări ale braţelor
Aşezat, mişcări puternice ale braţelor şi
190 – 237
picioarelor
În picioare, muncă uşoară la maşină sau banc
190 – 220
însoţită de scurte deplasări
Muncă moderată
În picioare, muncă moderată la maşină sau banc
220 – 293
însoţită de scurte deplasări
Deplasări de la un loc la altul cu ridicări, trageri
293 – 410
sau împingeri moderate
Muncă grea intermitentă de ridicare, tragere sau
Muncă grea 440 – 586
împingere
4
Muncă grea continuă 586 – 704
Analizând relaţiile (2.3.) – (2.6.) şi tabelul 2.1., rezultă că realizarea confortului termic este
influenţată de:
• tipul activităţii depuse de om (prin intermediul căldurii generate de organismul uman - qO);
• temperatura aerului interior (prin intermediul căldurii schimbate de om prin convecţie - qcv);
• viteza curenţilor de aer interiori (prin intermediul căldurii schimbate de om prin convecţie - qcv
şi prin intermediul căldurii schimbate de om prin evaporare - qev);
• temperatura medie a suprafeţelor radiante (prin intermediul căldurii schimbate de om prin
radiaţie - qr);
• umiditatea aerului interior (prin intermediul presiunii p care intervine în cantitatea de căldură
schimbată de om prin evaporarea umidităţii - qev).
2.3 Aprecierea realizării confortului termic.

Cantitatea de căldură schimbată de om cu mediul înconjurător este influenţată de cei patru
factori de microclimat interior citaţi anterior (temperatura, viteza şi umiditatea aerului din incintă şi
temperatura suprafeţelor radiante). Sistemul senzorial al omului nu permite sesizarea diferenţiată a
acţiunii fiecărui factor în parte, ci doar a acţiunii compuse a celor patru factori prin intermediul
senzaţiei de temperatură. De remacat faptul că sistemul senzorial al omului nu permite estimarea
valorii temperaturii ci doar constatarea faptului că aceasta crează o senzaţie de cald sau de frig.
Se defineşte drept temperatură senzorială – tsz (sau temperatură medie resimţită) o
temperatură fictivă a aerului interior dintr-o incintă ipotetică în care schimbul de căldură dintre om şi
mediul înconjurător se face exclusiv prin convecţie. Realizarea confortului termic (egalizarea căldurii
schimbate cu căldura degajată de organism – vezi rel. 2.2.) impune ca temperatura senzorială să ia o
anumită valoare denumită temperatură de confort – tc :
tsz = tc (2.7)
Cantităţile de căldură dezvoltate de organismul uman sunt dependente de intensitatea
activităţii depuse, şi, în consecinţă temperaturile de confort sunt şi ele dependente de tipul activităţii
desfăşurate de om incinta respectivă. Literatura de specialitate indică tabele sau grafice de dependenţă
între temperatura de confort şi intensitatea activităţii depuse (vezi fig.2.3.).
25
Temperatura de confort [°C]
20
15
10
5
0 100 150 200 250 300 350 400
Căldura degajată de om [W]
Om stând
Om lucrând uşor
Om mergând încet
Om mergând repede
Om lucrând greu
repede
Fig.2.3. Variaţia temperaturii de confort cu intenstiatea activităţii depuse.
5
Pentru aprecierea modului în care factorii de microclimat interior contribuie la realizarea
confortului termic este necesară exprimarea temperaturii senzoriale în funcţie de toţi cei patru factori.
Literatura de specialitate indică, după diverşi autori, relaţii care permit determinarea temperaturii
senzoriale. Una dintre aceste relaţii este:
t sz = 0,431 ⋅ t i + 0,408 ⋅ t mr + 136,5 ⋅ ϕ i ⋅ p i − 0,328 − 0,141 ⋅ (37,8 − t i ) ⋅ w (2.8.)
unde: ti şi tmr sunt temperaturile aerului interior, respectiv medii radiante; φi – umiditatea relativă a
aerului interior; pi – presiunea de saturaţie a vaporilor de apă la temperatura interioară ti, în bar.; iar w
– viteza curenţilor interiori de aer, în m/s.
Temperatura medie radiantă se determină cu relaţia:
t mr =
∑ S i ⋅ t p ,i (2.9)
∑ Si
în care: tpi este temperatura feţei interioare a elementului de construcţie “i” care mărgineşte incinta şi
are suprafaţa Si. Însumarea se face pentru toate elementele de construcţie care mărginesc incinta.
În mod obişnuit, umiditatea relativă variază în limite restrânse, şi efectul ei asupra
temperaturii senzoriale poate fi negljat. În această situaţie, temperatura senzorială se determină cu
relaţia:
t sz = 0,522 ⋅ t i + 0,478 ⋅ t mr − 0,205 ⋅ (37,8 − t i ) ⋅ w (2.10.)
În cazul încăperilor de locuit, atât umiditatea relativă variază în limite restrânse, cât şi curenţii
interiori de aer au viteze cu valori reduse (w<0,2 m/s). În aceste condiţii, căldura schimbată de om cu
mediul ambiant poate fi scrisă sub forma :
q s = α cv ,ev ⋅ S O ⋅ (t O − t i ) + α r ⋅ S O ⋅ (t O − t mr ) + q ev (2.11.)
unde în afara notaţiilor cunoscute s-a mai notat cu αcv,ev un coeficient de transfer de căldură care
cumulează efectul convecţiei şi evaporării.
Cei doi coeficienţi de transfer de căldură care intervin în relaţia (2.11.) au valori foarte
apropiate:
αcv,ev ≈ αr ≈ α, (2.12.)
ca urmare relaţia (2.11.) poare fi scrisă sub forma:
q s ≈ α ⋅ S O ⋅ (t O − t i ) + α ⋅ S O ⋅ (t O − t mr ) + q ev ≈ α ⋅ S O ⋅ [2 ⋅ t O − (t i + t mr )] + q ev
 (t + t ) (2.13.)
≈ 2 ⋅ α ⋅ S O ⋅ t O − i mr  + q ev
 2 
Confortul termic se va realiza în momentul în care se îndeplineşte egalitatea q O = q S ,
respectiv în momentul în care:
(t + t )
t sz = i mr = t C (2.14.)
2
Relaţia (2.14.) permite o estimare rapidă a îndeplinirii condiţiei de confort termic, dar este
valabilă doar în anumite condiţii (umiditatea relativă are valori normale, iar curenţii de aer practic
lipsesc.
Instalaţiile interioare de încălzire, ventilare sau climatizare permit controlul riguros doar a
temperaturii aerului interior şi în anumite cazuri a umidităţii relative a acestuia, restul factorilor de
microclimat fiind practic necontrolaţi. Rezultă deci, că realizarea egalităţii (2.7.) dintre temperatura
senzorială şi cea de confort este practic imposibilă, temperatura senzorială abătându-se mai mult sau
mai puţin de la valoarea de confort.
Folosirea temperaturii senzoriale în aprecierea realizării confortului termic prezintă
dezavantajul imposibilităţii stabilirii gradului de suportabilitate a abaterilor de la condiţiile de confort
termic perfect.
Acest dezavantaj dispare dacă, în locul temperaturii senzoriale, aprecierea confortului termic
se face pe baza indicelui de confort termic, definit prin relaţia:
B = C + 0,25 ⋅ (t i + t mr ) + 0,1 ⋅ x − 0,1 ⋅ (37,8 − t i ) ⋅ w (2.15.)
6
unde:C este un coeficient având valoarea – 9,2 pentru sezonul de încălzire şi – 10,6 în restul timpului;
ti şi tmr - temperaturile aerului interior, respectiv medii radiante; x – umiditatea absolută a aerului
interior (conţinutul de apă în aer), în g/kg.aer uscat; iar w – viteza curenţilor interiori de aer, în m/s.
Gradul de realizare a confortului termic este dat de obţinerea următoarelor valori ale indicelui
de confort termic:
Tabelul 2.2
Valorile indicelui de confort termic şi senzaţia de confort
Indicele de
-3 -2 -1 0 +1 +2 +3
confort termic
Mult Răcoros Cald Mult
Senzaţia Prea frig Confortabil Prea cald
prea frig confortabil confortabil prea cald
Practic, realizarea strictă a condiţiei B=0 este imposibilă, confortul termic considerându-se
realizat şi dacă indicele de confort termic B este în domeniul - 1…+1.
Standardul românesc 7730/1997 (identic cu standardul internaţional ISO 7730/1994) foloseşte
atât pentru aprecierea calitaţii confortului termic (indicele PMV), cât şi a numărului de nemulţumiti de
condiţiile realizate (indicele PPD).
Indicele PMV (vot mediu previzibil, în engleză “predicted mean vote”) este un indicator care
permite aprecierea realizării confortului termic în funcţie de: intensitatea activităţii depuse de om, de
gradul de acoperire al acestuia cu îmbrăcăminte şi de parametrii mediului interior (temperatura, viteza
şi umidiatea aerului şi temperatura medie a suprafetelor radiante). Acest indice reprezintă opinia medie
a unui grup reprezentativ de persoane (peste 1300 de persoane alese pe criterii statistice) care îşi dau
votul privind senzaţia termică în raport cu scara privind gradul de satisfacere prezentată în tabelul 2.3.
Tabelul 2.3
Valorile indicelui PMV şi senzaţia de confort
Indicele PMV -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
Foarte Foarte
Senzaţia Rece Răcoros Neutru Călduţ Cald
rece cald
Indicele PMV se determină cu relaţia:

( ){
PMV = 0,303 ⋅ e −0,036⋅q O + 0,028 ⋅ (q O − q R ) − 3,05 ⋅ 10 −3 ⋅ [5733 − 6,99 ⋅ (q O − q R ) − p a ] −
− 0,42 ⋅ [(q O − q R ) − 58,15] − 1,7 ⋅ 10 −5 ⋅ q O ⋅ (5867 − p a ) − 0,0014 ⋅ q O ⋅ (34 − t i ) − (2.16.)
[ ] }
− 3,96 ⋅ 10 −8 ⋅ S h ⋅ (t h + 273)4 − (t mr + 273)4 − S h ⋅ α c ⋅ (t h − t i )
cu:
{ [
t h = 35,7 − 0,028 ⋅ (q O − q R ) − R h ⋅ 3,96 ⋅ 10 −8 ⋅ S h ⋅ (t h + 273) −
4
]
(2.17)
− (t mr + 273) − S h ⋅ α c ⋅ (t h − t i )}
4
2,38 ⋅ (t h − t i )0, 25 pentru 2,38 ⋅ (t h − t i )0, 25 > 12,1 ⋅ w a


αc =  (2.18)
12,1 ⋅ w a pentru 2,38 ⋅ (t h − t i ) < 12,1 ⋅ w a
0, 25

1,00 + 1,290 ⋅ R h pentru R h ≤ 0,078 m 2 ⋅ °C / W

th =  (2.19)
1,05 + 0,645 ⋅ R h pentru R h > 0,078 m ⋅ °C / W
2

unde: q O este cantitatea de căldură dezvoltată de organismul omenesc în urma activităţii depuse, în W
pe m2 de suprafaţă corporală; q R - cantitatea de căldură primită de organismul omenesc din exterior,
înW pe m2 de suprafaţă corporală (pentru majoritatea cazurilor practice q R =0); pa – presiunea parţială
a vaporilor de apă, în N/m2; Sh raportul dintre suprafaţa corpului omenesc acoperită cu îmbrăcăminte şi
7
suprafaţa totală a corpului omenesc; ti – temperatura aerului interior, în °C; tmr - temperatura medie
radiantă a suprafeţelor care înconjoară incinta, în °C; th - temperatura medie a suprafeţei hainelor, în
°C; α c - coeficientul de transfer de caldură prin convecţie de la corpul omenesc îmbrăcat la aerul
interior, în W/m2; iar Rh – rezistenţa termică a îmbrăcăminţii, în m2°C/W.
Datele privind cantitatea de căldură dezvoltată de organismul omenesc în urma activităţii
depuse q O şi rezistenţa termică a îmbracăminţii Rh sunt prezentate în anexele standardului SR
7730/1997.
Indicele PMV depinde de mărimile α c şi th care sunt funcţii implicite una de cealaltă (vezi
rel. 2.18. şi 2.19.), ca urmare determinarea valorii acestui indice presupune efectuarea unui calcul
iterativ.
Indicele PMV reprezintă valoarea medie a voturilor exprimate de grupul supus experimentelor
privitoare la confortul termic. Voturile individuale sunt dispersate în jurul acestei valori medii, şi este
necesar să se cunoască anticipat numărul probabil de persoane nemulţumite de condiţiile realizate în
incinta respectivă.
Estimarea numărului probabil de persoane nemulţumite de condiţiile realizate se face cu
ajutorul indicelui PPD (procent previzibil de nemulţumiţi, în engleză “predicted percentage of
dissatisfied”) – vezi fig.2.4.
100
Procent previzibil de nemulţumiţi [%]

90
80
70
60
50
40
30
20
10
0
-3 -2.5 -2 -1.5 -1 -0.5 0 0.5 1 1.5 2 2.5 3
Votul mediu previzibil
Fig. 2.4. Procentul previzibil de nemulţumiţi (PPD) în funcţie de votul mediu previzibil.
Valoarea numărului probabil de persoane nemulţumite PPD se poate estima şi analitic cu

relaţia:
PPD = 100 − 95 ⋅ e − (0,03353⋅PMV −0, 2179⋅PMV )
4 2
(2.20.)
Alegând pentru indicele PMV valori dorite (de regulă în intervalul – 0,5 … +0,5, ceea ce
corespunde unui număr de nemulţumiţi de max. 10%), se pot determina combinaţiile de activităţi, mod
de îmbrăcare şi factori principali de microclimat interior care conduc la o senzaţie termică relativ
neutră. In fig. 2.5. sunt prezentate limitele de confort pentru temperatura operativă, în funcţie de
activitatea depusă şi de îmbrăcăminte.
Temperatura operativă tO se determină cu relaţia:
t O = A ⋅ t i + (1 − A ) ⋅ t mr (2.21.)
în care A este un factor a cărei valoare depinde de viteza curenţilor interiori de aer (vezi tab. 2.4.).
Tabelul 2.4.
Valoarea coeficientului de ponderare A pentru temperaturile operative
Viteza curenţilor interiori de aer w [m/s] < 0,2 0,2……0,6 0,7……1
Coeficient de ponderare A 0,5 0,6 0,7

8
Diagrama a fost construită pentru umidităţi relative ale aerului de cca. 50%, şi pentru viteze
ale aerului interior wa = 0 m/s în cazul activităţilor cu o intensitate qO ≤ 1 Met şi pentru viteze ale
aerului w a = 0,3 ⋅ (q O − 1) dacă activităţile au o intensitate qO > 1 Met.
met W/m2
Temperatură operativă optimă [°C]
3,0 200
±5,0°C
150
10
Activitate
12 125
2,0 14
16
18 100
20 ±4,0°C
22
24 75
26 ±3,0°C
1,0 28
±1,0°C ±1,5°C ±2,0°C ±2,5°C
1,00 0,5 2,0 clo

Îmbrăcăminte
Fig. 2.5. Limitele de confort pentru temperatura operativă, în funcţie de
intensitatea activităţii şi de îmbrăcăminte (1 Met = 58,2 W/m2, 1 clo = 0,155 m2°C/W).
Zonele umbrite indică zona de confort ±∆t în jurul valorii optime a temperaturii operative, în
interiorul careia se respectă condiţia - 0,5 ≤ PMV ≤+ 0,5.
Indicii PMV şi PPD exprimă o senzaţie de confort termic pentru tot corpul. Pot apare senzaţii
de disconfort local datorate curenţilor de aer care pot provoca răciri locale nedorite.
Disconfortul produs de curenţii de aer este evaluat cu ajutorul indicelui DR (în engleză
“draught rating”) care arată procentul din populaţie deranjat de curenţii interiori de aer :
DR = (34 − t i ) ⋅ (w a − 0,05) ⋅ (0,37 ⋅ w a ⋅ Tw + 3,14 )
0, 62
(2.22)
în care, în afara notaţiilor definite anterior, s-a notat cu Tw intensitatea locală a turbulenţei aerului,
definită ca valoarea procentuală a raportului dintre abaterea standard a vitezei aerului interior şi
valoarea medie a acesteia.
In condiţiile unui procent mai mic de 15% de nemulţumiţi de efectul curenţilor de aer,
vitezele curenţilor de aer trebuie să se situeze sub valorile indicate în fig. 2.6.
m/s
15 % nemulţumiţi
Intensitatea turbulenţei 0 %
0,4
Viteza medie a aerului
10 %
0,3
20 %
0,2 40 %
60 %
0,1
0,0
18 20 22 24 26 °C
Temperatura aerului
9
Fig.2.6. Viteza medie a aerului admisă în funcţie de temperatura aerului
şi de intensiatea turbulenţei.
Metodele bazate pe indicatori de confort termic (indicii B, PMV) arată că în practică atingerea
confortului termic nu se realizează doar pentru un singur set de valori ale mărimilor caracteristice - un
punct de confort termic, ci pentru mai multe seturi, respectiv pentru un poligon de confort.
Figurile 2.7. arată modul în care cei patru factori de microclimat, combinaţi doi câte doi
participă la realizarea confortului termic: - fig. 2.7.a – temperatura aerului interior şi temperatura
medie radiantă; fig. 2.7.b – temperatura aerului interior şi viteza curenţilor interiori de aer; fig. 2.7.c –
temperatura aerului interior şi umiditatea relativă a acestuia.
Temperatura interioară [°C]
30 26
Temperatra interioară [°C]

Prea cald
Prea cald 24
20 Poligon confort
22
Prea rece Prea rece
20
10
10 20 30 18
0 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5
Temperatura medie radiantă [°C]
Viteza curenţilor interiori de aer [m/s]
a. b.
Temperatura interioară [°C]
30
25 Zonă de zăpuşeală
20
Poligon confort
15
10
50 60 70 80 90 100 40
Umiditatea relativă a aerului [%]
Fig. 2.4. Influenţa factorilor de microclimat interior
c. asupra confortului termic:
a – influenţa temperaturii aerului interior şi temparaturii medii radiante; b – influenţa temperaturii
aerului interior şi a vitezei curenţilor interiori de aer; c – influenţa temperaturii aerului interior şi a
umidităţii relative a acestuia.
Datorită faptului că temperatura corpului uman şi cantităţile de căldură produse de organism
nu sunt distribuite în mod uniform pe suprafaţa corpului uman, realizarea unui confort termic perfect
impune şi o anumită distibuţie a temperaturii aerului pe verticala incintei. Diferenţa de temperatură a
aerului, măsurată între nivelul capului şi nivelul gleznelor, nu trebuie să depăşească 3 grd. în plus la
nivelul gleznelor. În caz contrar, sistemul termoregulator al organismului uman nu poate regla
diferenţiat părţile corpului şi acest lucru conduce la o senzaţie neplăcută de frig la picioare, chiar dacă
temperatura la nivelul gleznelor ar avea valoarea care ar asigura confortul termic.
În perioada de iarnă, când pentru obţinerea unei anumite valori a temperaturii aerului interior
se folosesc instalaţiile de încălzire, apar o serie de fenomene asociate transferului de căldură (apare o
convecţie naturală) care fac ca repartiţia temperaturii aerului interior pe verticala incintei să nu mai fie
uniformă. Distribuţia temperaturii aerului interior pe verticala incintei depinde esenţial de tipul
instalaţiilor de încălzire utilizate – fig. 2.5.
10
h[m] h[m] h[m] h[m] h[m] h[m]
2,0 2,0 2,0 2,0 2,0 2,0
1,5 1,5 1,5 1,5 1,5 1,5
1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0

]
0,5 0,5 0,5 0,5 0,5 0,5
16 20 24 28 ti[°C]16 20 24 28 ti[°C]16 20 24 28 ti[°C]16 20 24 28 ti[°C]16 20 24 28 ti[°C]16 20 24 28 ti[°C]
a. b. c. d. e. f.
Fig. 2.5. Variaţia ideală temperaturii pe verticala incintei (a) şi pentru diverse sisteme de
încălzire:
b. încălzirea cu aer cald; c. încălzirea cu sobe de teracotă; d. încălzirea centrală; e. încălzirea prin
plafon; f. încălzirea prin pardoseală.
În afara distribuţiei temperaturii aerului interior pe verticala incintei, la realizarea confortului
termic o importanţa deosebită o are şi distribuţiei temperaturii acestuia în planul incintei (vezi fig.
2.6.). Dacă incinta are zone diferă cu mai mult de 2 – 3 grd., trecerea de la zonele calde, la cele mai
puţin calde, devine supărătoare pentru om, datorită necesităţii unui timp de aclimatizare.
22°C 25°C
23°C
22°C
23°C
21°C
21°C
20°C
19°C 20°C
a. b.
Fig. 2.6. Distribuţia temperaturii aerului interior într-o incintă: a. cazul încălzirii centrale; b. cazul
încălzirii prin plafon.
Se observă că, în centrul încăperilor, repartiţiile temperaturilor aerului sunt foarte apropiate,
indiferent de tipul de încălzire, iar lângă pereţi (interiori sau exteriori) repartiţiile diferă foarte mult.
2.4 Clădirea ca factor de realizare a confortului termic.

Clădirea reprezintă un mijloc de izolare faţă de mediul exterior a unei incinte, în care, cu
ajutorul diverselor instalaţii se poate acţiona asupra factorilor interiori de microclimă, care devin
diferiţi de factorii climatici exteriori.
Izolarea incintei respective de exterior se realizează prin diverse elemente de construcţie
(pereţi, ferestre, uşi etc.) caracterizate prin dimensiuni geometrice finite şi prin anumite caracteristici
termofizice (conductivitate termică, permeabilitate la aer şi la vaporii de apă), ca urmare, între factorii
interiori de microclimă şi factorii climatici exteriori există o legătură stabilită prin intermediul
transferului de căldură şi masă dintre interiorul şi exteriorul incintei.
In condiţiile unei temperaturi ale aerului interior date, modul de realizare a clădirii
(dimensiuni, tipuri de elemente de construcţie utilizate, caracteristicile acestora) influenţează:
• valorile temperaturii pe faţa interioară a diverselor elemente de construcţie, deci valoarea
temperaturii medii radiante a acestora;
• viteza curenţilor interiori de aer. Clădirile sunt permeabile la aer datorită atât neetanşeităţii
elementelor de construcţie, cât şi schimburilor de aer datorate deschiderii ferestrelor şi uşilor. Cu cât
clădirea este mai neetanşă, cu atât curenţii interiori de aer pot avea viteze mai mari, de multe ori
amplificate de curenţii convectivi care apar datorită diferenţelor de temperatură ale suprafeţelor
interioare;
11
• umiditatea interioară.
Rezultă că analiza condiţiilor care conduc la stabilirea condiţiilor de confort termic fără luarea
în consideraţie a modului de realizare a clădirii este imposibilă.
În interiorul clădirii, chiar dacă aceasta nu este prevăzută cu instalaţii de încălzire, ventilare
sau climatizare, valorile şi variaţiile temperaturii, umidităţii sau vitezei curenţilor interiori de aer sunt
diferite de cele din exterior, constituind un climat distinct, denumit microclimat sau climat interior.
Diferenţele se datorează inerţiei termice a construcţiilor.
ti , te ti , te
[°C] ε [°C] ε ti
te
2Ati
2Ati 2Ate ε
te
ti ε
2Ate
τ τ
0 12 24 0 12 24
a. b.
Fig. 2.7. Variaţiile temperaturii interioare într-o încăpere: a. încăpere neîncălzită;
b. încăpere încălzită (debit de căldură constant).
Se observă:
• diferenţele dintre temperaturile interioare şi cele exterioare devin maxime în cazul încăperilor
încălzite. Dacă în cazul încăperilor neîncălzite cele două temperaturi oscilează zilnic practic în
jurul aceleaşi valori medii, în cazul încăperilor încălzite cele două temperaturi oscilează zilnic
în jurul unor valori medii foarte diferite;
• între variaţiile temperaturilor interioare şi celor exterioare apar diferenţe atât ca amplitudine,
cât şi ca alură – existând decalaje între momentele atingerii extremei
Energetica clădirilor Cursuri 3&4
CLĂDIREA ŞI INSTALAŢIILE ACESTEIA
2.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Noul concept al dezvoltării durabile determină o abordare diferită de cea clasică, cu care
suntem obişnuiţi, atunci când este vorba de o clădire. În prezent, clădirea este considerată ca un
organism într-o evoluţie continuă, care în timp trebuie tratat, reabilitat şi modernizat pentru a
corespunde exigenţelor stabilite de utilizator într-o anumită etapă. De mare actualitate sunt analizele
şi intervenţiile legate de economia de energie în condiţiile asigurării unor condiţii de confort
corespunzătoare. Acest aspect a fost denumit eficientizarea energetică a clădirii. În paralel cu
reducerea necesarului de energie, se realizează două obiective importante ale dezvoltării durabile, şi
anume, economia de resurse primare şi reducerea emisiilor poluante în mediul înconjurător.
Sporirea eficienţei energetice se poate realiza pe mai multe căi, de la educarea utilizatorilor
clădirii în spiritul economiei de energie, la intervenţii ce sunt la îndemâna multora şi până la
efectuarea unei expertize şi a unui audit energetic în urma cărora experţii recomandă o serie de
soluţii tehnice de modernizare. Aceste soluţii depind de tipul, vechimea şi destinaţia clădirilor şi se
constituie în ceea ce se numeşte reabilitarea sau modernizarea clădirii.
Reabilitarea/modernizarea termică a unei clădiri reprezintă îmbunătăţirea ei în scopul
menţinerii căldurii la interior. Aceasta presupune adăugarea de izolaţie termică, etanşarea,
îmbunătăţirea sau chiar înlocuirea ferestrelor şi a uşilor, precum şi îmbunătăţirea echipamentelor şi
instalaţiilor cu care este dotată clădirea. Reabilitarea termică înseamnă şi implementarea de măsuri
de eficienţă energetică în toate activităţile de renovare şi reparaţii ale clădirii.
Eficientizarea energetică a clădirilor reprezintă o prioritate de prim rang, având în vedere
slaba calitatea a majorităţii construcţiilor existente, fie vechi, fie ieftine. Pe de altă parte, costurile
legate de reabilitarea termică a unei clădiri sunt mai mici decât costurile legate de instalarea unei
capacităţi suplimentare de energie termică pentru încălzire. În România, consumurile energetice
pentru sectorul populaţiei sunt la nivelul a 40% din consumul total de energie al ţării, iar ponderea
aceasta s-a constatat mai mult sau mai puţin peste tot în lume.
Clădirile civile, în care utilizatorul principal este omul, pot fi împărţite în două mari
categorii:
clădiri de locuit, cămine, hoteluri
individuale – case unifamiliale, cuplate, înşiruite –
clădiri cu mai multe apartamente, multietajate de tip bloc cu apartamente
clădiri publice sau terţiare (clădiri cu altă destinaţie decât locuinţe)
spitale, creşe, policlinici
clădiri pentru învăţământ (creşe, grădiniţe, şcoli, licee, universităţi) şi sport
clădiri social-culturale (teatre, cinematografe, muzee)
instituţii publice (magazine, spaţii comerciale, sedii de firme, birouri, bănci) şi alte clădiri
industriale;
Clădirile cu altă destinaţie decât cea de locuire se împart după modul de ocupare în clădiri cu
ocupare continuă şi cu ocupare discontinuă, iar după clasa de inerţie termică în clădiri de clasă de
inerţie mare, medie sau mică.
Funcţiunea clădirilor civile este aceea de a crea în interior un climat confortabil, indiferent
de sezon. În acest sens, elementele de construcţie care alcătuiesc anvelopa unei astfel de clădiri
trebuie astfel concepute încât să asigure în interiorul încăperilor condiţii corespunzătoare de confort
higrotermic, acustic, vizual-luminos, olfactiv-respirator. Noţiunea de confort trebuie să sugereze

crearea unui mediu corespunzător desfăşurării vieţii normale.
Confortul higrotermic se traduce în nivele de temperatură şi umiditate uşor de suportat. El se
realizează cu consum de energie, fie pentru încălzirea spaţiului utilizat (iarna), fie pentru răcirea lui
(vara). Din acest motiv, confortul higrotermic reprezintă componenta de confort direct legată de
noţiunea de eficienţă energetică a clădirii în sensul că se urmăreşte atingerea lui cu consumuri
energetice minime.
Starea de confort termic dintr-o încăpere se realizează în condiţiile în care cel puţin 90% din
utilizatori nu pot indica dacă ar prefera o ambianţă mai caldă sau mai rece. Identificarea exigenţelor
de performanţă asociate realizării cerinţelor de confort termic ale utilizatorilor se face analizând atât
aspectul obiectiv legat de necesitatea menţinerii temperaturii interne a corpului omenesc în jurul
valorii de 37oC, cât şi aspectul subiectiv care se referă la metabolismul, sistemul termoregulator şi
sensibilităţile proprii fiecărui organism.
De la orice produs de tip “clădire” ceea ce se aşteaptă în final este un răspuns corespunzător la
toate cerinţele/exigenţele utilizatorilor formulate de cei implicaţi în utilizarea ei. Formularea
cerinţelor utilizatorilor nu se poate face decât în termeni calitativi cu referire la clădire în ansamblul
ei. În acest sens, se prezintă un mic dicţionar de termeni consacraţi:
exigenţa utilizatorului = Enunţarea unei necesităţi faţă de clădirea (construcţia) ce trebuie
utilizată.
cerinţa de calitate = Exprimarea calitativă a caracteristicilor clădirii (în ansamblu, sau a părţilor
componente) pe care aceasta trebuie să le îndeplinească pentru a satisface exigenţele
utilizatorilor, ţinând seama de diverşii agenţi care acţionează asupra clădirii.
condiţie tehnică = Exprimarea şi detalierea în termeni tehnici de performanţă a cerinţei de
calitate.
criteriu de performanţă = Caracteristică ce trebuie luată în considerare la detalierea şi
cuantificarea condiţiilor tehnice în cantităţi denumite “niveluri de performanţă”
nivel de performanţă = valoare impusă pentru un anumit criteriu de performanţă în funcţie de
condiţiile tehnice, influenţa agenţilor care acţionează asupra construcţiilor.
performanţă = comportarea unui produs în raport cu utilizarea sa; Prin produs se poate întelege
clădirea în ansamblu sau orice parte a acesteia.
construcţie = lucrare legată de teren, executată cu diverse materiale, pe bază unui proiect, având
destinaţie precizată (construcţii civile, industriale, inginereşti)
clădire = construcţtie având ca scop realizarea unor spaţii închise ce adăpostesc activităţi umane
şi/sau procese tehnologice
element component = produs realizat ca unitate distinctă, destinat a fi încorporat în clădire
pentru a îndeplini una sau mai multe funcţiuni specifice.
subsistem al clădirii = grupare de elemente componente care îndeplinesc împreună una sau mai
multe funcţii necesare satisfacerii exigenţelor utilizatorului.
ansamblu = reunirea mai multor elemente componente care asigură realizarea unei funcţiuni.
Cerinţe de calitate ale unei clădiri sunt, în esenţă, următoarele:
A. Rezistenţă şi stabilitate
B. Siguranţă în exploatare
C. Siguranţă la foc
D. Igiena, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului
E. Izolaţie termică, hidrofugă şi economia de energie
F. protecţia împotriva zgomotului
Nivelul protecţiei termice al clădirilor care alcătuiesc fondul existent de clădiri, corespunde,
independent de sistemul structural utilizat, specificaţiilor şi exigenţelor impuse de standardele
privind calculul higro- şi termo-tehnic. Deci, corespunzător fiecărei generaţii de astfel de standarde,
precum şi nivelului tehnologic specific respectivei perioade, există grupe de clădiri având acelaşi
nivel de protecţie termică, indiferent de materialele utilizate pentru alcătuirea anvelopei clădirilor.
Nivelul protecţiei termice a clădirilor a progresat pe măsură ce au evoluat prescripţiile tehnice
specifice. Nivelul de termoizolare asigurat pe baza metodologiei standard este reflectat în valorile
rezistenţelor termice specifice ale elementelor de construcţie (pereţi exteriori, terase, planşee peste
subsol), în câmp curent, medii ponderate sau corectate cu influenţa punţilor termice.
Principalele sisteme constructive practicate pentru clădirile existente au fost următoarele:
Clădiri integral prefabricate, cu regim de înălţime preponderent de 5 niveluri, dar şi 9 niveluri,
construite între anii 1960-1990 într-un volum de 1,2 milioane apartamente (cca 37% din total).
Clădiri cu structura mixtă, cu cadre şi pereţi structurali din beton armat, având pereţii exteriori
din zidărie de BCA sau cu panouri prefabricate de faţadă, cu regim de înălţime de 5 şi 9
niveluri.
Clădiri cu pereţi din beton armat, realizaţi cu utilizarea cofrajelor glisante şi cu structura de
rezistenţă din cadre de beton armat monolit având magazine la parter - într-un număr relativ
mic.
Clădiri cu structura din zidărie de cărămidă, cu regim de înălţime de 2...4 niveluri.
Clădiri cu pere ţi din lemn, paiantă sau chirpici.
Majoritatea clădirilor a avut regim de înălţime de 5 niveluri, iar un procent de 15-25 % de 9
niveluri, numărul apartamentelor din clădiri cu regim de înălţime de 2 şi 4 niveluri fiind relativ
redus.
O casă bine izolată este confortabilă, silenţioasă şi acumulează mai puţin praf şi polen la
interior. Orice activitate de îmbunătăţire menţine clădirea într-o formă mai bună, prelungindu-i
durata de viaţă şi mărindu-i valoarea. Investiţiile contribuie la scară mai mare şi la economisirea
resurselor primare de energie, precum şi la diminuarea poluării mediului prin emisiile de gaze
inerente procesului de producere a energiei.
Înţelegerea modului în care funcţionează o clădire, atât din punctul de vedere al construcţiei
cât şi din punctul de vedere al echipamentelor şi instalaţiilor care o deservesc, este esenţială pentru
identificarea strategiilor ce trebuiesc adoptate pentru reabilitarea sa energetică. Scopul acestui
capitol este acela de a prezenta sumar modul în care o clădire funcţionează ca un sistem, cu
multiple fluxuri şi componenete interconectate. Fiecare parte a clădirii este legată de toate celelalte
părţi, iar orice schimbare produsă într-un loc are efecte în alt loc. În orice intervenţie de reabilitare,
forţele care se manifestă într-o clădire trebuiesc menţinute în echilibru: sarcina structurală, efectele
vântului şi vremii, fluxurile de umiditate, căldură şi aer. De exemplu, adăugarea de izolaţie termică
sau bariere de vapori şi aer afectează condiţiile de umiditate, ventilare şi aerul necesar arderii în
instalaţiile de încălzire.
Strategiile de reabilitare energetică a unei clădiri trebuie să ţină seama de asigurarea la
interior a condiţiilor de confort, sănătate şi siguranţă pentru toţi utilizatorii clădirii. Caracteristicile
materialelor de construcţie şi reabilitare, procedurile de instalatare şi tehnicile de construcţie sunt în
mod normal specificate în coduri şi standarde, cu accent pe problemele de sănătate şi siguranţă,
precum ventilaţia şi protecţia împotriva incendiilor. Din acest motiv, dacă măsurile de reabilitare nu
pot fi implementate de către chiar utilizatorii sau proprietarii clădirii, este recomandat să se apeleze
la specialişti. În continuare se prezintă câteva aspecte legate de modul în care funcţionează o
clădire, atât prin construcţia propriu-zisă, cât şi prin echipamentele şi instalaţiile din dotare, cu
accent pe schimburile energetice şi pe posibilităţile de economisire a energiei consumate.
2.2. ANVELOPA CLĂDIRII
Clădirea reprezintă un ansamblu de camere, spaţii de circulaţie şi alte spaţii comune,

delimitat de o serie de suprafeţe care alcătuiesc anvelopa clădirii şi prin care au loc pierderile de
căldură.
Anvelopa unei clădirii este alcătuită din totalitatea suprafeţelor elementelor de construcţie
perimetrale, care delimiteză volumul interior (încălzit sau răcit), de mediul exterior sau de spaţiile
necondiţionate din exteriorul clădirii. Anvelopa clădirii separă volumul interior al clădirii de :
- aerul exterior;
- sol (la plăci în contact direct cu solul, amplasate fie peste cota terenului sistematizat, fie sub
această cotă, precum şi la pereţii în contact cu solul);
- încăperi anexă ale clădirii propriu-zise, neîncălzite sau mult mai puţin încălzite, separate de
volumul clădirii prin pereţi sau/şi planşee, termoizolate în mod corespunzător (exemplu: garaje,
magazii, subsoluri tehnice sau cu boxe, pivniţe, poduri, camere de pubele, verande, balcoane şi
logii închise cu tâmplărie exterioară, ş.a.);
- spaţii care fac parte din volumul constructiv al clădirii, dar care au alte funcţiuni sau destinaţii
(exemplu: spaţii comerciale la parterul clădirilor de locuit, birouri, ş.a.);
- alte clădiri, având pereţii adiacenţi separaţi de clădirea considerată, prin rosturi.
Anvelopa reprezintă învelişul care protejează interiorul casei împotriva vântului, ploii şi
ninsorii; în plus, ea conferă suportul structural pentru pereţi şi acoperiş, protejează structura
împotriva deteriorării, permite utilizarea luminii naturale, precum şi accesul în şi înafara clădirii. O
abordare globală a anvelopei reprezintă cheia unei izolări termice peformante. Pentru o
izolare eficientă a anvelopei, trebuie luate în consideraţie toate componentele sale. În practică,
însă, nu este atât de simplu, având în vedere că aceste componente trebuie să satisfacă
exigenţe diverse şi variate (transparenţă, mobilitate, caracteristici mecanice). O izolare
echilibrată a tuturor componentelor este de multe ori însă imposibilă.
În cele din urmă, rolul anvelopei este acela de a separa mediul controlat, confortabil de la
interior de vremea de afară. Menţinerea condiţiilor dorite la interior se realizează prin controlul
fluxurilor de căldură, aer şi umiditate între interiorul şi exteriorul clădirii. Prezenţa acestor fluxuri
este ilustrată în Figura 1.1, unde se deosebesc fluxurile de căldură, Qc , de fluxurile de aer şi
umiditate realizate prin ventilaţie, Qv .
Fig. 1.1 Fluxuri de căldură, aer şi umiditate prin anvelopa unei clădiri
2.2.1. Anvelopa şi fluxul de căldură

O condiţie importantă pentru realizarea confortului interior o reprezintă dotarea clădirii cu
un sistem de încălzire care să furnizeze căldură pe perioada sezonului rece. Căldura furnizată
trebuie să fie menţinută la interiorul clădirii, astfel încât consumul de energie al sistemului de
încălzire să fie minim necesar. Dar caracteristica transferului de energie termică (sau căldurii,
numită popular „transfer de căldură”) este aceea că el este generat de orice diferenţă de temperatură
şi poate avea loc în orice direcţie.
Multă lume crede poate că, datorită aerului cald care se ridică, cea mai mare parte a căldurii
se pierde prin acoperiş. Aceasta nu este neapărat adevărat. Căldura „curge” de la orice suprafaţă mai
rece spre una mai caldă, fie în sus, fie în jos, fie pe laterală. O cameră încălzită plasată peste un
garaj neâncălzit va pierde căldură prin podea. În mod similar, pierderile de căldură pot apare prin
pereţi – în subsol sau deasupra solului. Este rolul anvelopei clădirii de a controla fluxul de căldură
între mediul său interior şi cel exterior.
Mecanismele (sau modurile) de transfer al căldurii sunt conducţia termică, convecţia
termică şi radiaţia termică. Fluxul de căldură prin anvelopă se poate realiza prin unul, două sau toate
cele trei moduri.
Conducţia termică apare într-un mediu staţionar (fie el solid, lichid sau gazos) prin transferul de
energie microscopică de la particulele componente (molecule, atomi) cu viteze mari spre cele cu
viteze mici, ca urmare a ciocnirilor inerente dintre particule. Ca urmare, conducţia termică se
realizează mai bine prin solide şi lichide decît în gaze, unde densitatea de particule este scăzută.
Materialele izolatoare termic au adesea o structură poroasă, cu spaţii umplute cu aer, reducând
astfel fluxul de căldură prin anvelopă. Proprietatea materialelor de a transfera căldura prin
conducţie se numeşte conductivitate termică, iar valorile ei sunt dependente de temperatură. În
literatura de specialitate sunt prezentate valori sau expresii de calcul pentru conductivitatea
termică a majorităţii materialelor utilizate în inginerie.
Convecţia termică apare intre o suprafaţă şi un fluid în mişcare, realizându-se prin acţiunea
combinată a conducţiei termice prin fluid şi a mişcării macroscopice de ansamblu a fluidului.
Aceasta din urmă este în mare parte responsabilă de transportul de energie microscopică între
suprafaţă şi fluid. Într-o încăpere neizolată, de exemplu, aerul „culege” căldura de la peretele
cald, apoi circulă, ajungând la peretele rece prin care ea se pierde. O parte a căldurii se transferă
şi prin amestecarea aerului cald cu aer rece. Convecţia termică este de două feluri: convecţie
forţată, atunci când mişcarea fluidului este impusă cu mijloace mecanice (cu pompe,
ventialatoare etc.) sau naturale îndepărtate (vânturile); şi convecţie naturală, atunci când
mişcarea fluidului se naşte natural din diferenţele de densitate generate de diferenţele de
temperatură locale (fluidul mai cald urcă, iar cel rece coboară, formându-se aşa numiţii curenţi
convectivi).
Radiaţia termică reprezintă energia emisă sub forma undelor electromagnetice, ca urmare a
modificărilor intervenite în configuraţia eelctronică a corpului emitor. Radiaţia termică se
manifestă la orice nivel de temperatură şi, spre deosebire de conducţie şi convecţie, nu necesită
un mediu transportor. Sunt situaţii în care radiaţia termică este mică, chiar neglijabilă, în
comparaţie cu celelalte moduri de transfer (la diferenţe mici şi medii de temperatură), sau sunt
situaţii în care radiaţia termică este dominantă (la diferenţe mari de temperatură, precum radiaţia
incidentă de la soare, sau pe timp de noapte spre spaţiul atmosferic îndepărtat). Dacă o persoană
stă în faţa unei ferestre reci, ea pierde căldură şi simte frig, chiar dacă temperatura aerului la
interior este ridicată.
Controlul fluxului de căldură prin anvelopă se realizează prin intermediul unui material
izolator termic. Acesta înveleşte anvelopa clădirii pentru a-i reduce pierderile de căldură spre
exterior. Aerul în repaus nu este bun conductor termic, astfel că el reprezintă în principiu un izolant
relativ bun. Însă, în spaţii mai mari, precum cavităţile din pereţi, căldura se poate pierde totuşi prin
convecţie şi radiaţie. Rolul izolaţiei este exact acela de a diviza volumul de aer în compartimente
suficient de mici pentru a împiedica formarea curenţilor convectivi, aerul rămânând în repaus. În
acelaşi timp, materialul izolator reduce radiaţia de la o suprafaţă la alta a compartimentului cu aer.
Cu ani în urmă, când tipurile de izolaţii erau extrem de limitate, măsura eficienţei stratului
izolator era grosimea lui. Azi, izolaţiile se aleg funcţie de rezistenţa lor termică, proprietate definită
ca Rt = ∆T / Q& [K / W ] , prin analogie cu rezistenţa electrică a unui conductor Re = ∆V / I [V / A] .
Cu cât rezistenţa termică este mai mare, cu atât fluxul de căldură prin material este mai mic. O
izolaţie sau alta poate avea grosimi diferite, dar atâta timp cât rezistenţa lor termică este aceeaşi, ele
vor controla în mod egal pierderile de căldură. În ghidurile de profil sunt listate toate materialele de
construcţie şi de izolaţie împreună cu rezistenţa lor termică.
O izolaţie termică funcţionează bine, dacă este montată corespunzător în pod, subsol şi pe
pereţii exteriori. Deşi tehnologia de montaj este relativ complexă şi specifică locului şi nu face
obiectul lucrării de faţă, se pot indica următoarele recomandări generale:
Izolaţia trebuie să umple spaţiul complet şi uniform. Orice porţiuni goale sau colţuri vor permite
apariţia convecţiei termice, capabile să by-paseze complet izolaţia.
Punţile termice trebuiesc evitate oriunde este posibil. După cum sugerează şi numele, puntea
termică reprezintă o porţiune de anvelopă cu rezistenţa termică conductivă mai mică, permiţând
astfel transferul preferenţial al căldurii prin acea porţiune (de exemplu, o grindă în perete).
Atunci când izolaţia se aplică peste una din feţele punţii termice, ea acţionează ca o barieră,
blocând fluxul de căldură.
Izolaţia trebuie să aibe grosimea permisă de mărimea spaţiului şi, atunci când este formată din
material moale şi poros, ea trebuie să aibe densitatea corespunzătoare pentru a forma rezistenţa
termică necesară.
Mărimea izolaţiei termice se alege funcţie de mai mulţi factori:
Normativele în domeniul reabilitării termice a clădirilor pot cuprinde specificaţii asupra
grosimii izolaţiei care trebuie adăugate.
Starea şi grosimea izolaţiei existente impun grosimea şi felul izolaţiei care trebuie adăugate.
Modul în care este construită casa determină câtă izolaţie poate fi practic adăugată.
Derularea altor lucrări de reabilitare poate permite re-izolarea casei la un nivel superior.
2.2.2. Anvelopa şi fluxul de aer
Printre alte probleme, menţionate mai jos, schimbul de aer prin anvelopă poate reprezenta o
sursă importantă de pierdere termică. Deoarece aerul cald poate conţine cantităţi mari de vapori de
apă, fluxul de aer este de asemenea principalul mijloc prin care umiditatea străbate anvelopa. În
condiţii de iarnă, aerul este forţat să treacă prin anvelopa clădirii. Aerul care iese transportă căldură
şi umiditate, iar aerul care intră este uscat şi creează curenţi neconfortabili.
Pentru ca aerul să traverseze anvelopa clădirii, trebuie să existe un spaţiu gol (o gaură – uşă,
fereastră deschise – un orificiu, o fantă) şi o diferenţă de presiune între interiorul şi exteriorul
anvelopei. Diferenţa de presiune poate fi cauzată de orice combinaţie între:
vânt,
diferenţă de temperatură care conduce la fenomenul de stratificare termică pe verticală, cunocut
ca efect de coş,
echipamente dotate cu arzătoare sau ventilatoare de aerisire.
Efectul de vânt apare atunci când vântul suflă spre clădire, iar în punctul de impact cu peretele
energia cinetică se transformă în energie potenţială de presiune (se aplică aici bine-cunoscuta
lege a lui Bernoulli). În modul acesta, presiunea aerului creşte pe partea dinspre care suflă
vântul, iar aerul este forţat să pătrundă în clădire. Pe de altă parte, presiunea aerului pe faţa
opusă a clădirii scade datorită antrenării de către vânt a aerului lateral clădirii, iar aerul din
clădire este forţat să iasă afară.
Efectul de stratificare apare în casele încălzite, unde aerul cald, de densitate mai mică, urcă şi se
destinde, creînd la partea de sus a clădirii o presiune mai mare. Aerul scapă afară prin fisurile
din plafon şi prin crăpăturile din jurul ferestrelor de la etajele superioare. O dată cu ridicarea
aerului cald, în partea de jos a clădirii se creează o uşoară depresiune care forţează aerul exterior
să pătrundă la interior prin orice neetanşeitate sau deschidere din anvelopă.
Efectul de ardere şi ventilare se datorează echipamentelor şi instalaţiilor cu procese de ardere a
unui combustibil, fie el lemn, petrol sau gaz natural. Procesul de ardere necesită mai mult aer
care să permită oxidarea elementelor chimice combustibile, fapt pentru care se prevăd
modalităţi de asigurare a acestui aer în exces (de exemplu, ventilatoare sau coşuri cu tiraj
corespunzător). Sobele deschise sau şemineele trebuie să evacueze gazele de ardere, nocive
pentru sănătate, iar odată cu ele se evacuează şi mult aer. Aerul acesta trebuie înlocuit pentru
menţinerea presiunii din interior, aşa că, prin anvelopă, pătrunde aer proaspăt din exterior. Din
acest motiv, încăperile dotate cu sobe sau şeminee au curenţi de aer mai intenşi decât celelalte.
La fluxul de aer prin anvelopa clădirii pot contribui şi ventilatoare mici de bucătărie sau
baie, ventilatoare mai mari din sistemul central de aerisire, grătare amplasate pe sobe, uscătoare de
rufe sau alte ventilatoare de aerisire existente în clădire.
Efect de vânt Stratificare termică Efecte de ardere şi ventilare
Fig. 1.2 Fluxul de aer prin anvelopă
Controlul fluxului de aer între interior şi exterior asigură multe avantaje, precum:
Economie de bani şi energie
Clădire mai confortabilă fără zone reci şi curenţi de aer.
Protecţia materialelor clădirii împotriva stricăciunilor cauzate de umiditate
Un spor de confort, sănătate şi preotecţie, se elimină aerul uzat şi îmbâcsit şi se asigură aerul în
exces necesar pentru realizarea în siguranţă a proceselor de ardere.
O clădire mai curată şi mai calmă.
Controlul fluxului de aer implică trei activităţi simple, care trebuie realizate deodată:
Prevenirea scurgerilor necontrolabile de aer prin anvelopă,
Asigurarea aerului proaspăt şi evacuarea aerului uzat,
Asigurarea tirajului şi aerului de ardere necesar arzătoarelor din dotarea casei (şeminee, aragaz,
cazan de apă caldă).
Pentru a fi eficientă, izolaţia termică trebuie să includă spaţii mici de aer nemişcat. De aceea, ea
trebuie protejată împotriva vântului ce suflă dinspre exterior, dar şi împotriva scăpărilor de aer
dinspre interior.
Bariera de vânt este amplasată pe partea din exterior a anvelopei pentru a proteja izolaţia de
aerul atmosferic în mişcare. Uneori, anvelopa este îmbrăcată în plăci de carton tratat sau alefină
care, pe lângă rolul de material de construcţie, acţionează şi ca bariere de vânt.
Bariera de aer blochează aerul din interior şi-l împiedică să iasă în exterior. Prin aceasta,
bariera de aer îndeplineşte două funcţii importante:
reduce pierderile de căldură prin împiedicarea circulaţiei de aer prin anvelopă (aerul cald care
iese este înlocuit de aer rece din exterior);
protejează izolaţia şi structura de rezistenţă împotriva stricăciunilor cauzate de umezeală atunci
când vaporii de apă condensează în ansamblul anvelopei.
Bariera de aer poate fi instalată oriunde în anvelopă; ea poate fi chiar combinată cu bariera
de vânt, amplasată deci la exteriorul anvelopei. De obicei, însă bariera de aer este instalată pe partea
din interior a anvelopei, acolo unde poate fi menţinută caldă. Astfel, materialul din care este
confecţionată bariera poate fi ferit de temperaturile extreme din timpul iernii sau verii, ceea ce îi
sporeşte durabilitatea. Pe de altă parte, este împiedicată circulaţia aerului prin perete, iar pierderile
de căldură prin convecţie sunt reduse semnificativ. În varianta de amplasare la interior, bariera de
aer poate fi combinată cu bariera de vapori.
Pentru a fi eficientă, bariera de aer trebuie să fie:
rezistentă la mişcarea aerului,
suficient de rigidă şi rezistentă pentru diferenţele de presiune,
continuă, prin etanşarea tuturor îmbinărilor, muchiilor, golurilor sau fisurilor.
Datorită numeroaselor componente care alcătuiesc anvelopa unei clădiri (precum: pereţi,
fundaţii, uşi, ferestre, acoperiş), este imposibil ca bariera de aer să fie alcătuită dintr-un singur
material care să învelească complet clădirea. De fapt, bariera de aer reprezintă un sistem alcătuit din
multe componente care sunt legate unele de altele. Mai jos, sunt descrise câteva componente tipice
pentru bariera de aer:
Foi de polietilenă sau tencuială – pentru suprafaţele mari (pereţi, plafoane)
Ferestre, uşi, trape, aerisiri cu clapă – incluse în construcţie din alte considerente specifice,
Praguri, profiluri metalice de rame la ferestre – în fapt, elemente de construcţie,
Călăfătuială (etanşare cu ipsos), garnituri de tot felul, benzi adezive – etanşează îmbinările
componentelor pentru a asigura continuitatea barierei de aer.
În cazul în care anvelopa este suficient de etanşă, rezultatul unei renovări majore sau
caracteristica unei construcţii noi de calitate, controlul fluxului de aer trebuie în mod obligatoriu
completat cu sisteme de aerisire şi ventilare.
A nu se uita că o clădire complet etanşă este nesănătoasă, periculoasă chiar.
Ventilarea controlată. Clădirile mai vechi sunt ventilate prin scurgerile necontrolate de aer
ce au loc la deschiderea ferestrelor şi uşilor, ceea ce nu este întotdeauna confortabil şi eficient. Pe
vreme rece şi vântoasă, poate intra prea mult aer din exterior, cauzând curenţi neplăcuţi şi scăderea
temperaturii interioare (sau creşterea costurilor cu căldura suplimentară necesară). Pe de altă parte,
toamna sau primăvara, nu se asigură uneori suficient aer proapăt.
În cazul în care bariera de aer există şi este continuă, schimbul necesar de aer se poate
realiza pe toată durata anului printr-un sistem controlat de ventilare. Un sistem de ventilare
controlată are, în esenţă, patru componente:
un mijloc de evacuare a aerului uzat şi a vaporilor de apă în exces,
un mijloc de asigurare a aerului proaspăt
un mod de distribuire a aerului proaspăt în întreaga clădire,

elemente de control pentru sistemul de ventilare.
Multe dintre clădiri au deja componente ale sistemului de ventilare, punându-se doar
problema completării lui cu elementele lipsă. Astfel, evacuarea aerului uzat poate fi asigurată prin
ventilatoare mici amplasate în bucătării şi băi, acolo unde umiditatea este mare. Uscătoarele de rufe
au de cele mai multe ori conducte de evacuare conectate la exterior. Asigurarea aerului proaspăt
poate fi realizată în clădirile dotate cu sisteme de încălzire prevăzute cu circulaţie forţată de aer prin
instalarea unei tubulaturi conectate la exterior şi acţionarea la turaţie redusă a ventilatorului
sistemului de încălzire chiar şi în absenţa încălzirii. În cazul în care clădirile au radiatoare
individuale în încăperi, se poate instala un sistem central de alimentare cu aer, cu tuburi către
fiecare cameră şi un ventilator care să asigure circulaţia aerului. Acest sistem se potriveşte cel mai
bine caselor mici sau cabanelor. În sezonul rece, însă, aerul rece din exterior trebuie preâncălzit sau
temperat prin amestecarea cu aer cald de la interior. Elementele de control sunt de obicei montate
pe partea de evacuare a sistemului; partea de alimentare răspunde pasiv prin simpla înlocuire a
cantităţii de aer evacuat. Una dintre metodele de control utilizează umiditatea ca indicator al
cantităţii de aer necesar a fi evacuate. În mod uzual, se realizează o setare automatizată a
ventilatorului de evacuare, cu posibilitatea de intervenţie manuală pentru cazuri deosebite precum
gătit, duşuri sau prezenţa mai multor persoane.
În cazul clădirilor noi, foarte etanşe, se recomandă o capacitate de ventilare de ½ schimburi
de aer pe oră. Aceasta înseamnă că, numai prin ventilare mecanică, jumătate din volumul de aer al
clădirii este înlocuit cu aer exterior în decurs de o oră. Volumul de aer schimbat este însă şi mai
mare, având în vedere ca scurgerile necotrolate se aer prin anvelopă nu pot fi eliminate practic
complet. În cazul clădirilor mai vechi, scurgerile necontrolate de aer rămân semnificative chiar şi
după execuţia unor lucrări majore de renovare şi reabilitare. Ca urmare, capacitatea de ventilare
controlată necesară este ceva mai mică. Un indiciu clar de apreciere a necesarului de ventilare
suplimentară îl constituie nivelul de umiditate şi apariţia condensului. În general, dacă pe ferestrele
cu geam dublu apare condens doar în cazul cîtorva zile foarte reci, atunci se poate aprecia că nivelul
de ventilare al clădirii este satisfăcător. O ventilare mai intensă poate fi necesară chiar dacă
umiditatea nu este foarte ridicată, dar există alte surse de poluare precum fumatul sau alte
îndeletniciri (lucru la traforaj, maşină casnică de ţesut, etc.) Permeabilitatea (sau etanşarea) clădirii
la aer se poate măsura cu ajutorul unor teste speciale, precum cele cu gaz trasor sau uşă suflantă
(vezi §5.4).
Asigurarea aerului de ardere. O instalaţie de ardere cuprinde un dispozitiv ce arde
combustibil. Exemple de instalaţii de ardere sunt: cuptoare, şeminee, sobe cu gaz, sobe cu lemne,
boilerele cu gaz pentru apă caldă, uscătoare cu gaz, toate sunt instalaţii cu ardere ce pot intra în
dotarea unei clădiri. Aceste instalaţii necesită aer* pentru oxidarea elementelor chimice
combustibile (C, H2, S) şi pentru alimentarea tirajului la coşul care evacuează gazele rezultate din
ardere (CO2, CO, H2O, SO2, O2,exces , N2 ). Clădirile mai vechi, neprevăzute cu o barieră de aer
etanşă, asigură în mod obişnuit suficient aer prin fisurile şi orificiile existente în anvelopă. La
clădirile mai etanşe sau acolo unde există mai multe instalaţii ce necesită aer (ventilatoare, sisteme
de evacuare, şeminee), este posibil ca circulaţia aerului dinspre exterior să fie insuficientă, sau chiar
inversată. Acest din urmă caz pune probleme serioase de sănătate şi siguranţă, deoarece inversarea
tirajului la coş înseamnă evacuarea gazelor de ardere nocive la interiorul clădirii. Ca urmare, un bun
control al fluxului de aer trebuie să asigure cu precădere condiţii optime de funcţionare pentru toate
instalaţiile cu dispozitive de ardere.
* aerul atmosferic este format din aer uscat (21%O2, 79%N2) şi umiditate (cca. 10 g apă la 1 kg de aer uscat)
2.2.3 Anvelopa şi fluxul de umiditate
Umiditatea cauzează fărâmiţarea betonului, putrezirea lemnului, cojirea vopselii, poate strica
tencuiala şi distruge covoarele. Sub toate formele sale, umiditatea reprezintă o cauză majoră de
distrugere a componentelor unei clădiri.
Umiditatea poate apare sub formă de solid, lichid sau vapori. Sursa de umiditate poate fi
exterioară, sub formă de apă în sol, gheaţă, zăpadă, ploaie, ceaţă şi scurgeri pe suprafeţe; sau poate
fi interioară, sub formă de vapori produşi de către ocupanţii clădirii (prin respiraţie) şi activităţile lor
(spălat, curăţenie, gătit), sau prin utilizarea de sisteme umidificatoare.
Sub diversele ei forme, umiditatea străbate anvelopa clădirii în mai multe moduri:
Apa se scurge de pe acoperiş sau pe geamul ferestrelor sub acţiunea gravitaţiei.
Capilaritatea permite circulaţia apei în toate direcţiile, creând un efect de sugativă; acţiunea
capilarităţii depinde de prezenţa unor spaţii foarte înguste, întâlnite la înfăşurările suprapuse sau
la materialele poroase (precum betonul şi solul).
Vaporii de apă pot străbate materialele şi prin difuzie. Aceasta este generată de prezenţa unei
diferenţe în presiunea vaporilor de apă şi de rezistenţa materialului traversat la această diferenţă.
Circulaţia aerului prin anvelopă realizează o circulaţie simultană de umiditate. Aerul conţine
întotdeauna o anumită cantitate de vapori de apă, cu atât mai mare cu cât temperatura aerului
este mai mare.
Prin comparaţie, fluxul de aer printr-o mică crăpătură în anvelopă transportă de circa o sută
de ori mai multă umiditate decât difuzia prin materialele anvelopei clădirii.
Vaporii de apă devin o problemă atunci când condensează şi devin apă lichidă, adică
condens. Acesta se întâmplă la umiditatea relativă de 100%, când aerul nu mai poate îngloba vapori
de apă. Un exemplu tipic îl reprezintă condensul format pe ferestre. Când aerul interior vine în
contact cu geamul rece, temperatura lui scade şi odată cu ea şi capacitatea aerului de a îngloba
umiditate; ca urmare, o parte din vaporii de apă din aer se depun pe geam şi condensează. Dacă
geamul este sub zero grade, umiditatea depusă se transformă în gheaţă. O fereastră cu un singur
geam este mai rece decât una cu două geamuri, astfel încât condensul se poate forma chiar în
condiţii de umiditate interioară redusă. Condensul apare mai ales în încăperile mai umede din
clădire, precum bucătăriile şi băile.
condens la suprafaţa
condens în construcţie
va apare condens
datorită ∆p
presiunea de saturaţie, f (t)

presiunea reală, f (masa de vapori de apă)
Fig. 1.3 Apariţia condensului în peretele anvelopei
Pentru ca clădirile să fie durabile şi confortabile, controlul fluxului de umiditate prin

anvelopă este foarte important. Elementele de construcţie precum scurgerile, acoperişul, şi hidro-
izolaţia din subsol protejează clădirea împotriva apei lichide. Controlul fluxului de vapori de apă
protejează structura clădirii şi asigură nivelul confortabil de umiditate la interior.
Controlul umidităţii se realizează pe trei căi, numite şi strategii:
Tehnici de construcţie care menţin umiditatea departe de structura clădirii;
Micşorarea producţiei de umiditate;
Evacuarea la exterior a umidităţii în exces.
Chiar şi casele în aparenţă uscate, fără scurgeri prin acoperiş sau infiltraţii în subsol, pot avea
probleme cu umiditatea. Aceasta pentru că sursele de umiditate nu sunt întotdeauna evidente:
Ocupanţii şi activităţile lor,
Ploaia bătută de vânt pe pereţi,
Subsolurile umede,
Umiditatea depozitată în materialele şi finisajele clădirii.
O familie de patru persoane poate produce circa 63 litri de apă pe săptămână prin activităţile
casnice curente. Atunci când hidro-izolaţia din subsol nu există sau este deteriorată, apa din sol se
infiltrează prin fundaţie prin efectul de capilaritate şi se evaporă pe suprafaţa pereţilor şi a podelei.
Şi nu în cele din urmă, în perioada sezonului umed, ploios, materialele şi finisajele clădirii absorb
umiditate, pe care o eliberează apoi în perioada sezonului rece.
Umezeala produsă prin activităţi casnice curente [ litri/săpt.]

Activităţi pentru o familie de patru persoane:
Gătit (3 mese zilnic) 6,3
Spălatul vaselor (de 3 ori zilnic) 3,2
Îmbăiat 2,4
Spălatul rufelor 1,8
Uscatul rufelor la interior 10,0
2
Spălatul unei podele de 30.5m 1,3
Respiraţie normală şi evaporare la nivelul pielii de 38,0
la ocupanţi
Total 63,0
În ciuda umidităţii produse, majoritatea caselor vechi au iarna aerul atât de „uscat”, încât au
nevoie de sisteme de umidificare a aerului. Aerul rece nu poate îngloba o cantitate prea mare de
vapori de apă. În casele cu multe scurgeri necontrolabile de aer, aerul rece şi uscat din exterior
pătrunde la interior, forţând aerul cald şi umed din interior să iasă afară prin partea superioară a
clădirii. Aerul cald trece rapid prin anvelopa neizolată, fără a se răci suficient pentru a cauza
condensarea vaporilor de apă conţinuţi. Dacă se adaugă izolaţie termică la interior, partea exterioară
a peretelui devine mult mai rece; în lipsa unei protecţii suplimentare împotriva condensării, aceasta
se poate produce chiar în structura anvelopei. Fenomenul apare deoarece aerul umed şi cald se
răceşte în straturile mai reci ale structurii, eliberând umiditate sub formă de lichid; dacă este foarte
frig, apa poate chiar îngheţa. Se pot manifesta atunci efectele negative sub forma deteriorării
izolaţiilor, putrezirii lemnului, cojirii vopselelor, fărâmiţării materialelor, apariţiei mucegaiului şi
altele.
O umiditate relativă de peste 20% previne senzaţia de uscăciune din gât şi conferă aerului
ambiant calitatea de confortabil. În plus, aerul umed elimină electricitatea statică din clădire, este
favorabil plantelor şi ajută la păstrarea mobilei în condiţii mai bune. Pe de altă parte, o umiditate
relativă de peste 40% poate cauza gheaţă şi ceaţă pe geamuri, pătarea pereţilor şi plafoanelor,
cojirea vopselelor, formarea mucegaiului şi apariţia mirosurilor neplăcute. Când umiditatea relativă
depăşeşte 50%, controlul microbilor aerobi devine dificil.
Apariţia condensului pe geamuri reprezintă un indicator al unei umidităţii ridicate. Un

higrometru sau alt senzor de umiditate poate însă indica cu mai multă exactitate nivelul de
umiditate.
Pentru a menţine structura clădirii uscată se apelează la următoarele patru tipuri de acţiuni:
Protecţia împotriva vremii şi umezelii exterioare presupune învelirea anvelopei într-un material
impermeabil (carton asfaltat, tablă de zinc), instalarea de streşini şi alte tehnici de construcţie
care să îndepărteze apa sau să reziste apei. Sub niveleul solului (cota „0”), trebuie asigurate
scurgeri de mărimi şi pante corespunzătoare, precum şi folii impermeabile care să prevină
infiltrarea apei subterane în fundaţie prin efectul de capilaritate.
Reducerea umidităţii la surse implică în primul rând o producţie redusă de vapori de apă, iar în
al doilea rând, evacuarea aerului umed şi înlocuirea lui cu aer proaspăt uscat.
Împiedicarea aerului umed să pătrundă în anvelopă presupune instalarea unei bariere de vapori
care să reducă transportul umidităţii prin difuzie şi instalarea unei bariere de aer care să
împiedice transportul umidităţii o dată cu fluxul de aer.
O barieră de vapori eficientă trebuie să fie:
rezistentă la difuzia de vapori
durabilă,
instalată pe partea caldă a peretelui
nu neapărat continuă.
Materialele care pot fi folosite ca bariere de vapori includ polietilena, vopselele pe bază de
ulei şi vopselele impermeabile speciale, unele materiale de izolare termică şi placajul. Bariera
de vapori poate fi alcătuită din materiale diferite în diferite părţi ale clădirii. Un acelaşi material
poate reprezenta în acelaşi timp barieră de aer şi barieră de vapori, cu condiţia să îndeplinească
ambele tipuri de proprietăţi şi să fie instalat corespunzător. De exemplu, foliile de polietilenă şi
plăcile de ghips cu foiţă metalică pe una din feţe pot combina cele două roluri.
Ca regulă generală, bariera de vapori trebuie montată pe partea caldă a izolaţiei. În unele
cazuri, însă, se preferă instalarea barierei în interiorul peretelui sau plafonului, dar astfel încât
circa 2/3 din grosimea structurii să fie spre partea rece. Poziţionarea barierei de vapori trebuie
reglată la clădirile cu umiditate interioară mare sau atunci când clima este extrem de rece.
Asigurarea „respiraţiei” anvelopei spre exterior permite clădirii să facă faţă fluctuaţiilor
sezoniere în umiditate şi să elimine orice umezeală care pătrunde în anvelopă, fie dinspre
exterior, fie dinspre interior. Aceasta se realizează în două moduri. În primul, anvelopa este
alcătuită din straturi de materiale diferite, cu cel mai rezistent la apă amplasat pe partea caldă, şi
cel mai permeabil amplasat pe partea rece (la exterior). În felul acesta, vapori pătrunşi în
structură pot migra numai spre exterior. În cel de-al doilea caz, structura anvelopei are un
interspaţiu gol, imediat după stratul exterior de faţadă şi înaintea următorului strat de rezistenţă.
Aerul din interspaţiu devine cărăuşul umezelii care pătrunde fie dinspre exterior, fie dinspre
interior. Această formulă constructivă nu trebuie combinată cu instalarea de straturi izolante
termic pentru că prezenţa curenţilor convectivi de aer intensifică şi transferul de căldură, negând
deci rolul izolaţiei.
Exemplele şi explicaţiile de mai sus subliniază necesitatea de a considera clădirea ca un sistem în

ansamblu său, mai ales atunci cînd se urmăreşte executarea unor lucrări de renovare şi reabilitare.
O atenţie specială trebuie acordată echilibrului dintre fluxul de aer şi cel de umiditate, precum şi
efectelor pe care diversele intervenţii făcute le au asupra sistemelor de încălzire şi ventilare.
3 Încălzirea clădirilor.
3.1 Bilanţul termic al unei incinte încălzite.

Calculul necesarului de căldură pentru încălzire are la bază bilanţul termic al unei incinte
încălzite. El este dat de relaţia:
q pt + q pi + q tr = q i + q d + q r (3.1.)
unde qpt sunt pierderile de căldură prin transmisie (convecţie, radiaţie, conducţie) prin elementele
exterioare de construcţie (pereţi, ferestre, uşi); qpi – pierderile de căldură corespunzătoare încălzirii
aerului pătruns în incinta respectivă prin neetanşeităţile elementelor de construcţie şi prin ventilare
naturală (la deschiderea uşilor şi/sau ferestrelor); qtr – cantitatea de căldură înmagazinată în
elementele de construcţie; qi – cantitatea de căldură introdusă de instalaţia de încălzire; qd –
cantitatea de căldură introdusă de degajările interioare de căldură; iar qr – cantitatea de căldură
introdusă de radiaţia solară.
De regulă, în majoritatea cazurilor incintele sunt încălzite în mod continuu (chiar dacă
regarea livrării de căldură este prin intermitenţă), ca urmare cantitatea de căldură înmagazinată în
elementele de construcţie qtr are în mod obişnuit valori foarte reduse, chiar nule, putând fi neglijată.
Această cantitate de căldură are valori relativ ridicate, cam de acelaşi ordin de mărime cu restul
cantităţilor de căldură care intervin în bilanţul termic al incintei doar în perioadele scurte de timp
corespunzătoare începutului încălzirii. Pentru restul timpului, grupând corespunzător termenii din
relaţia 3.1., se obţine valoarea necesarului de căldură pentru încălzire:
q i = q pt + q pi − (q d + q r ) (3.2.)
3.2 Condiţii convenţionale de calcul pentru determinarea mărimii

necesarului de căldură pentru încălzire.
Cunoaşterea valorii necesarului de căldură pentru încălzire este în general utilă la
proiectarea diverselor elemente ale sistemului de alimentare cu căldură (de la corpurile de încălzire
la echipamentele sursei).
Necesarul de căldură pentru încălzire care stă la baza proiectării diverselor elemente ale
sistemului de alimentare cu căldură se numeşte necesar de căldură pentru încălzire de calcul.
Valoarea celor mai importante componente ale bilanţului termic (pierderile de căldură prin
transmisie prin elementele exterioare de construcţie (pereţi, ferestre, uşi) şi pierderile de căldură
corespunzătoare încălzirii aerului pătruns în incinta respectivă prin neetanşeităţile elementelor de
construcţie şi prin ventilare naturală la deschiderea uşilor şi/sau ferestrelor) este influenţată de
mărimea temperaturilor interioare şi exterioare incintei şi de viteza vântului exterior (prin
intermediul presiunii dinamice exercitate de acesta pe elementele de construcţie exterioare şi care
influenţează marimea pătrunderilor de aer prin neetanşeităţi). Ca urmare, pentru determinarea
necesarului de căldură pentru încălzire de calcul este necesară stabilirea valorilor temperaturilor
interioare şi exterioare incintei şi de vitezelor vântului exterior considerate.
3.2.1 Temperatura interioară (convenţională) de calcul.

Temperatura interioară (convenţională) de calcul t iC este acea valoare a temperaturii
interioare care conduce la realizarea confortului termic. Conform capitolului 2, senzaţia de confort
termic este influenţată de:
• natura activităţii desfăşurate în incinta respectivă (de intensitatea activităţii depuse);
• de temperatura senzorială. În cazul cel mai simplu, această temperatură este practic
egală cu media aritmetică a temperaturii interioare şi temperaturii medii radiante a
elementelor de construcţie.
Conform celui de al doilea aspect, realizarea unei anumite temperaturi interioare conduce
la realizarea confortului termic numai dacă este corelată cu temperatura medie radiantă a
elementelor de construcţie. Valoarea temperaturii medii radiante a elementelor de construcţie este
dependentă de valoarea rezistenţei termice a diverselor elemente de construcţie care mărginesc

incinta, respectiv de soluţia constructivă a incintei.
În rezumat, temperatura interioară (convenţională) de calcul dintr-o incintă trebuie definită
în funcţie atât de natura activităţii desfăşurate, cât şi de soluţia constructivă adoptată la realizarea
incintei respective. Există practic o infinitate de soluţii de realizare constructivă a unei incinte, ca
urmare, pentru o anumită destinaţie a incintei, ar exista o infinitate de valori ale temperaturii
interioare care ar conduce la asigurarea confortul termic. Prevederea în standarde a tuturor acestor
valori este imposibilă. Standardele indică, pentru o anumită destinaţie a incintei, o singură valoare a
temperaturii interioare (convenţionale) de calcul corespunzătoare unei soluţii constructive tip. În
cazul în care caracteristicile termotehnice ale soluţiei constructive reale diferă de cele ale soluţiei
tip, valoarea temperaturii interioare (convenţionale) de calcul dată de standarde se corectează cu
ajutorul unor coeficienţi de corecţie calculaţi printr-o metodologie specificată în standardele
respective.
În România, standardul SR 1907 – 2/1997 defineşte temperatura interioară
(convenţională) de calcul t iC drept acea valoare a temperaturii aerului interior care asigură
confortul termic într-o incintă cu anumită destinaţie, realizată cu pereţi exteriori cu o rezistenţă
termică medie (pereţi exteriori realizaţi din cărămidă arsă din argilă cu grosimea de 11/2 cărămizi).
În standardul SR 1907 – 1/1997 sunt indicate modul de calcul şi valorile coeficientului de corecţie
datorat abaterii soluţiei constructive reale de la soluţia tip considerată, coficient denumit adaos
pentru compensarea temperaturii suprafeţelor reci.
În tabelul 3.1. sunt prezentate valorile temperaturii interioare (convenţionale) de calcul
C
t i valabile în România conform standardului SR 1907 – 2/1997.
Tabelul 3.1.
C
Valorile temperaturii interioare (convenţionale) de calcul t i valabile în România conform SR
1907 – 2/1997.
Temperatura interioară
Destinaţia incintei (convenţională) de calcul t iC
°C
Locuinţe
• camere de locuit şi holuri 20
• vestibuluri, bucătării 18
• b ăi 22
• scări şi coridoare exterioare apartamentului 10
Clădiri administrative şi social culturale
• birouri, cancelarii, biblioteci 20
• sali de spectacole, conferinţe, festivităţi clase, amfiteatre,
18
laboratoare, holuri, săli de recreaţie, fumoare, bufete
• coridoare, scări 15
• cabinete medicale 22
• grupuri sanitare 15
Creşe şi grădiniţe
• camere de joc în creşe 22
• camere de joc în grădiniţe, dormitoare, săli de mese, birouri 20
• b ăi 24
• grupuri sanitare pentru copii 20
• grupuri sanitare pentru personal 18
Hoteluri şi cămine
• camere 20
• holuri, vestibule, coridoare, scări, bufete 18
• b ăi 22
• cabinete medicale 22
Spitale, clinici, maternităţi
• saloane, rezerve (adulţi şi copii) 20...25
• saloane, rezerve (lehuze şi sugari) 24
• săli de operţie 25
• coridoare 20
3.2.2 Temperatura exterioară de calcul.

Temperatura exterioară de calcul sau temperatura exterioară minimă convenţională
C
t e este temperatura exterioară minimă la care instalaţiile de încălzire mai pot asigura condiţiile
interioare de confort termic, respectiv este temperatura exterioară pentru care se proiectează
(dimensionează) instalaţiile de încălzire.
Ţinând cont de importanţa evitării oricărei supradimensionări a instalaţiilor de încălzire, în
toate ţările există preocupări legate de stabilirea corectă a valorii temperaturii exterioare de calcul,
valori standardizate.
Metodele care stau la baza standardelor privitoare la mărimea temperaturii exterioare de
calcul se pot încadra, din punctul de vedere al al factorilor consideraţi, în două mari categorii, şi
anume:
• metode bazate pe frecvenţa statistică a celor mai scăzute valori ale temperaturii aerului
exterior, întâlnite într-un anumit număr de ani, cu luarea sau neluarea în consideraţie a
probabilitatăţii duratei temperaturii medii zilnice cele mai coborâte;
• metode bazate pe frecvenţa statistică a celor mai scăzute valori ale temperaturii aerului
exterior, întâlnite într-un anumit număr de ani, cu luarea în consideraţie a probabilitatăţii
duratei temperaturii medii zilnice cele mai coborâte şi efectului acesteia ţinând cont de efectul
inerţiei termice a clădirilor.
Conform celor de mai sus, temperaturile exterioare de calcul stabilite prin metodele
încadrate în cea de a doua categorie vor fi caracteristice pentru:
• o anumită zonă climatică, prin intermediul frecvenţei statistice a celor mai scăzute
valori ale temperaturii aerului exterior, întâlnite într-un anumit număr de ani (de regulă peste
30), şi a probabilitatăţii duratei de apariţie a temperaturilor medii zilnice cele mai coborâte;
• pentru o anumită soluţie de realizare constructivă a incintei, prin intermediul
efectului inerţiei termice.
Având în vedere că se pot realiza incinte într-o infinitate de soluţii constructive,
standardele, bazate pe cel de al doilea grup de metode, ar trebui să indice o infinitate de valori
pentru temperatura exterioară de calcul. În practică, aceste standarde indică temperaturi exterioare
de calcul diferenţiate doar după zona climatică de amplasare a incintei şi valabile doar pentru
incinte tip. Pentru incinte având alte soluţii constructive decât soluţia tip, diferenţierea
temperaturilor se face cu ajutorul unor coeficienţi de corecţie indicaţi.
Standardul românesc SR 1907 – 1/1997 indică valori ale temperaturii exterioare de calcul
stabilite printr-o metodologie care se încadrează în cea de a doua categorie, ele corespunzând la
patru zone climatice şi realizării clădirilor cu pereţi exteriori construiţi din cărămidă arsă din argilă
cu grosimea de 1 1/2 cărămizi. Pentru incinte având alte soluţii constructive decât soluţia tip,
diferenţierea temperaturilor se face cu ajutorul a doi coeficienţi:
• unul care ţine cont de efectul inerţiei termice a elementelor de construcţie exterioare –
pereţi, ferestre, uşi;
• altul care ţine cont de efectul inerţiei termice a elementelor de construcţie interioare
care compartimentează clădirea.
În tabelul 3.2. sunt prezentate valorile temperaturii exterioare (convenţionale) de calcul
C
t e valabile în România conform standardului SR 1907 – 1/1997.
Tabelul 3.2.
C
Valorile temperaturii exterioare (convenţionale) de calcul t e valabile în România conform SR
1907 – 1/1997.
Zona climatică
I II III IV
Temperatura exterioară
(convenţionale) de calcul t Ce -12 -15 -18 -20
°C
3.2.3 Viteza de calcul a vântului.

Vântul exercită o presiune dinamică pe elementele de construcţie ale clădirii, presiune care
conduce la apariţia unor infilraţii de aer prin neetanşeităţile clădirii, din exteriorul acesteia în
interiorul ei.
Viteza de calcul a vântului wC este stabilită prin prelucrarea statistică a vitezelor vântului,
înregistrate pe perioade lungi de timp (20 – 30 de ani), simultane cu temperaturile exterioare cele
mai coborâte. S-a constatat că valorile ridicate ale vitezei vântului nu sunt simultane cu valorile
foarte coborâte ale temperaturilor exterioare. Standardul românesc SR 1907 – 1/1997 indică valorile
pentru vitezele de calcul ale vântului (tabelul 3.3.).
Tabelul 3.3.
Valorile vitezelor de calcul ale vântului wC , în m/s, valabile în România conform SR 1907 –
1/1997.
Amplasamentul clădirii
Zona eoliană în localităţi în afara localităţii
I 8,0 10,0
II 5,0 7,0
III 4,5 6,0
IV 4,0 4,0
3.3 Metode de determinare a necesarului de căldură pentru încălzire.

Determinarea necesarului de căldură pentru încălzire pe baza bilanţului termic al încălzirii
cu ajutorul relaţiei 3.2. este practic imposibilă deoarece nu există relaţii analitice care să descrie
corect toţi termenii bilanţului termic. De aceea, în practică, necesarul de căldură pentru încălzire se
determină prin relaţii simplificate care calculează analitic doar o parte din termenii bilanţului termic
al încălzirii, restul fiind luaţi în consideraţie prin intermediul unor coeficienţi de corecţie.
În Romania, standardul SR 1907/1997 recomandă metodologie de determinare a
necesarului de căldură pentru încălzire. În cele ce urmează vor fi prezentate sintetic cele mai
importante aspecte ridicate de determinarea necesarului de căldură pentru încălzire cu ajutorul
acestei metodologii. Pentru aplicarea efectivă a metodologiei este necesară consultarea standardului
respectiv.
Necesarul de căldură de calcul pentru încălzirea unei incinte q iC se detremină cu

relaţia:
 A + AC 
q iC = q Cpt ⋅ 1 + O  + q pi ± q d
C
(3.3.)
 100 
unde: q Cpt reprezintă pierderile de căldură prin transmisie prin elementele de construcţie care
delimitează incinta respectivă; q Cpi - cantitatea de căldură corespunzătoare încălzirii aerului pătruns
în incintă ca urmare a neetanşeităţii elementelor de construcţie şi/sau prin ventilaţie naturală ca
urmare a deschiderii ferestrelor; qd – cantitatea de căldură introdusă în incintă sau absorbită de
procesele interioare cu caracter permanent; A O - adaosul pentru orientarea incintei; iar A C -
adaosul pentru compensarea temperaturii suprafeţelor reci.
Adaosul pentru orientarea incintei A O ţine cont de influenţa expunerii diferite la radiaţia
solară a elementelor de construcţie cu o orientare diferită faţă de punctele cardinale.
Adaosul pentru compensarea temperaturii suprafeţelor reci A C ia în consideraţie faptul că
temperatura interioară de calcul a fost definită pentru o incintă tip, având caracteristici constructive
date (o anumită rezistenţă termică a pereţilor înconjurători). Pentru incinta reală, cu pereţi
înconjurători având o altă rezistenţă termică, mai mică, scăderea temperaturii suprafeţelor interioare
a acestora, impune creşterea temperaturii interioare de calcul. Mărimea adaosului pentru
compensarea temperaturii suprafeţelor reci este dată de standard în funcţie de rezistenţa termică
reală medie a incintei respective.
Cantitatea de căldură introdusă în incintă sau absorbită de procesele interioare cu caracter
permanent qd se ia în considerare numai dacă mărimea ei depăşeşte (în valoare absolută) 5% din
necesaru de căldură de calcul determinat fără considerarea acesteia.
Pierderile de căldură prin transmisie prin elementele de construcţie care delimitează incinta
respectivă se determină cu relaţia:
t iC − t eC,i
q Cpt = ∑ C M ⋅ m i ⋅ Si ⋅ + q SC (3.4.)
Ri
în care: CM şi mi sunt coeficienţi care ţin cont de influenţa inerţiei termice asupra modului de
stabilire a temperaturii exterioare de calcul; Si suprafaţa unui element de construcţie omogen; t iC
temperatura interioară (convenţională) de calcul; t iC – temperatura interioară în incintă; t eC,i –
temperatura exterioară elementului de costrucţie respectiv (pentru pereţii exteriori egală cu
temperatura exterioară de calcul t Ce , iar pentru pereţii interiori egală cu temperatura interioară de
calcul a incintelor învecinate); Ri – rezistenţa termică a elementului de construcţie omogen
considerat; iar q SC – fluxul termic cedat către sol.
Coeficientul de masivitate temică mi este un coeficient care ţine cont că valoarea
temperaturii exterioare de calcul indicată de standardul SR 1907/1997 a fost definită pentru pereţi
exteriori cu o inerţie termică medie, iar pereţii care delimitează în mod real incinta au o inerţie
termică diferită. Comportarea unei incinte la modificarea temperaturii exterioare este influenţată, pe
lângă inerţia termică a pereţi exteriori, şi de inerţia termică a pereţilor interiori care
comparimentează clădirea. De acest lucru se ţine cont prin intermediul coeficientului de corecţie
CM .
Fluxul termic cedat către sol se calculează cu relaţia:
t iC − t SC mS t Ci − t Ce 1 t iC − t eC,i
q S = SP ⋅
C
+ CM ⋅ ⋅ S CE ⋅ + ⋅ ∑ S CI,i ⋅ (3.5.)
RP nS R CE nS R CI ,i
unde, în afara notaţiilor definite anterior: S P este suprafaţa cumulată a pardoselii şi a pereţilor în
contact direct cu solul; t SC – temperatura de calcul a solului; S CE , S CI ,i – suprafeţele unor benzi cu
lăţimea de 1 m situate de-a lungul conturului exterior al incintei, respectiv celui interior, invecinat
cu o altă incintă; R P – rezistenţa termică a pardoselii şi a stratului de pământ aflat sub aceasta;
R CE , R CI ,i – rezistenţele termice ale benzii de contur la trecerea căldurii prin pardoseală şi sol către
aerul din exterior, respectiv din incinta învecinată; m S – coeficientul de masivitate temică al solului
(are aceaşi justificare ca şi coeficientul de masivitate temică mi); iar n S – un coeficient de corecţie
pentru conductivitatea reală a solului, diferită de cea considerată la determinarea mărimilor
R CE , R CI ,i .
Temperatura t eC,i care intervine în relaţia (3.5.) este egală cu temperatura interioară de
calcul a incintelor învecinate.
În figura 3.1. sunt prezentate fluxurile termice care intervin la stabilirea pierderilor de
căldură prin transmisie prin elementele de construcţie care delimitează o incintă.
1 Fig. 3.1. Fluxurile termice care intervin la

te ti te,i stabilirea pierderilor de căldură prin transmisie
prin elementele de construcţie care delimitează
o incintă: 1 – termenul 1 din rel. 3.4.; 2 –
termenul 1 din rel. 3.5.; 3 – termenul 2 din rel.
2 3.5.; 4 – termenul 3 din rel. 3.5..
3 4
tS
Pierderile de căldură q Cpi corespunzătoare încălzirii aerului infiltrat prin neetanşeităţile
elementelor de construcţie şi la deschiderea ferestrelor şi uşilor de la temperatura aerului exterior la
cea a aerului interior se determină ca valoarea maximă între următorele două pierderi:
• pierderile de căldură q Cpi,1 corespunzătoare încălzirii aerului ce trebuie introdus în incintă,
prin deschiderea ferestrelor şi uşilor, pentru calităţii aerului interior:
[ ( ) ]  A 
q Cpi,1 = n a 0 ⋅ C M ⋅ V ⋅ ρ ⋅ c p ⋅ t Ci − t Ce + q Cu ⋅ 1 + C  (3.6)
 100 
în care s-a mai notat cu na0 – numărul de schimburi de aer necesar în incintă din condiţii de confort
fiziologic; V – volumul interior al incintei; ρ – densitatea aerului; cp – căldura specifică medie a
acestuia; iar q Cu – pierderile de căldură corespunzătoare încălzirii aerului pătruns în incintă la
deschiderea uşilor exterioare.
• pierderile de căldură q Cpi, 2 corespunzătoare încălzirii aerului infiltrat prin neetanşeităţile
elementelor de construcţie datorită presiunii dinamice exercitate de vântul exterior:
{ [ ( )] }  A 
q Cpi, 2 = C M ⋅ E ⋅ ∑ i ⋅ L ⋅ w 4 / 3 ⋅ t Ci − t Ce + q Cu ⋅ 1 + C  (3.7)
 100 
unde, în afara notaţiilor cunoscute, E este un factor de corecţie al vitezei vântului cu înălţimea; i –
coeficientul de infiltraţie dependent de tipul ferestrelor şi de realizarea constructivă a clădirii; L -
lungimea rosturilor ferestrelor şi uşilor exterioare supuse acţiunii vântului; iar w – viteza de calcul a
vântului.
Determinarea necesarului de căldură pentru încălzire, prin aplicarea metodologiei
prezentate anterior, necesită cunoaşterea unui număr foarte mare de date cu privire la dimensiunile
diverselor elemente de construcţie din componenţa clădirilor şi a proprietăţilor termofizice ale
acestor elemente. Volumul de calcule este de asemenea foarte mare. Folosirea calculatoarelor
reduce timpul de calcul, dar introducerea unui volum mare de date iniţiale necesare reduce eficienţa
utilizării acestora.
Din motivele prezentate mai sus, calculul necesarului de căldură pentru încălzire conform
SR 1907/1997 se face doar pentru dimensionarea corpurilor de încălzire. Pentru dimensionarea altor
componente ale sistemului de alimentare cu căldură (reţele de transport şi distribuţie, echipamentele
surselor etc.) şi în studiile de analiză a eficienţei diverselor soluţii de alimentare cu căldură,
folosirea acestei metodologii introduce complicaţii care nu sunt justificate prin plusul de precizie
adus faţă de o serie de metode simplificate de estimare a necesarului de căldură pentru încălzire.
Una dintre cele mai aplicate metode de estimare a necesarului de căldură pentru încălzire,
la nivelul unei clădiri, este metoda caracteristicii termice de încălzire. Conform acestei metode,
necesarul de căldură pentru încălzirea unei clădiri se determină cu relaţia:
(
q iC = x i ⋅ Ve ⋅ t iC − t Ce ) (3.8)
în care: xi este caracteristica termică de încălzire; iar Ve – volumul exterior al clădirii.
Caracteristica termică de încălzire xi are sensul fizic al unei pierderi specifice de căldură
(raportată la volumul exterior) atunci când între interiorul şi exteriorul clădirii există o diferenţă de
temperatură de un grad. Valorile caracteristicii termice de încălzire xi se determină prin prelucrarea
datelor statistice privind consumul de căldură pentru încălzirea unor clădiri existente.
Conform figurilor 3.2.- 3.5., valorile caracteristicii termice de încălzire sunt influenţate de:
volumul clădirii, natura materialelor şi grosimea pereţilor exteriori precum şi poziţia clădirii faţă de
alte construcţii.
xi [W/m3grd] xi [W/m3grd]
2
0,9
0,7 1
0,8
0,6
0,7
0,5 5
0,6
3 4
0,4
1 0,5
0,3 0,4
3 2
0,2 20 000 40 000 60 000 Ve[m3] 10 000 20 000 30 000 40 000 Ve[m3]
Fig.3.2. Valorile caracteristicii termice pentru Fig 3.3. Valorile caracteristicii termice
încălzire pentru clădiri din fondul vechi de pentru încălzire pentru clădiri noi:
construcţii, cu pereţi exteriori de 1 ½ cărămidă: 1 – clădiri libere; 2 – clădiri cu 15 – 20 % din
1 – clădiri libere; 2 – clădiri cu 15 – 35 % din suprafaţa pereţilor exteriori lipită de clădiri
suprafaţa pereţilor exteriori lipită de clădiri vecine; ; 3 – idem, cu 20 – 30 %; 4 – bloc
vecine; 3 – idem, cu 35 – 55 %. P+8, cu magazine la parter şi subsol parţial
încălzit; 5 – idem, cu subsol neîncălzit.
xi [%]
xi [%] 100
100 75
75 50
25
50 0,5
1/2 1 1 1/2 2 2 1/2 0 0,25 0,75 Sl/St
cărămizi
Fig. 3.4. Dependenţa caracteristicii termice Fig. 3.5. Dependenţa caracteristicii termice
pentru încălzire de grosimea pereţilor exteriori. pentru încălzire de cota suprafeţelor
exterioare lipite de clădiri vecine.
În literatura de specialitate, pentru determinarea valorii caracteristicii termice pentru

încălzire se indică relaţia:
x i = a ⋅ x 0,i (3.9)
unde x 0,i este o caracteristică termică de încălzire de bază (vezi tabelul 3.4), iar a un coeficient de
corecţie care şine cont de faptul că realizarea constructivă a unei clădiri (gradul de izolare termică)
depinde de zona climatică în care este amplasată clădirea:
- pentru t Ce = -12 °C, a=1,35;
- pentru t Ce = -15 °C, a=1,29;
- pentru t Ce = -18 °C, a=1,21;
- pentru t Ce = -21 °C, a=1,1.
Tabelul 3.4
Valorile caracteristicii termice de încălzire de bază.
Caracteristica termică de
Volumul
Felul clădirii încălzire x0,i
[m3]
[W/m3grd]
1 000 0,75 – 0,58
1 000 – 5 000 0,58 – 0,44
Clădiri de locuit, social-culturale şi
5 000 – 10 000 0,44 – 0,38
administrative
10 000 – 25 000 0,38 – 0,31
> 25 000 0,31 – 0,28
5 000 – 20 000 0,58 – 0,53
Ateliere, hale industriale
20 000 – 200 000 0,53 – 0,29
5 000 – 10 000 1,34 – 0,76
Garaje
10 000 – 15 000 0,76 – 0,58
O altă metodă de estimare a necesarului de căldură pentru încălzire, la nivelul unei clădiri,
este metoda bazată pe cunoaşterea suprafeţei echivalente termic a corpurilor de încălzire
montate clădirea respectivă:
q iC = SΣech ⋅ q C0 (3.10)
în care SΣech este suprafeţei echivalente termic totală a corpurilor de încălzire montate în clădire; iar
q C0 - fluxul termic transmis prin suprafaţa echivalentă.
Conform SR 11 894/1983, fluxul termic transmis prin suprafaţa echivalentă - q C0 are
valoarea 525 W/m2, agentul termic de încălzire are temperaturile de intrare şi ieşire de 95/75 °C, iar
temperatura interioară este de 18 °C (diferenţa medie logaritmică de temperatură este de 66,5 grd.).
Pentru alte condiţii de funcţionare, valoarea fluxului termic se corectează cu relaţia:
1+ m
 ∆t 
q C0 = 525 ⋅   (3.11)
 66,5 
unde: ∆t este diferenţa medie logaritmică de temperatură reală la care funcţionează instalaţia de
încălzire, iar m un coeficient caracteristic diferitelor corpuri de încălzire, valorile sale fiind date în
literatura de specialitate (de ex. pentru radiatoarele din fontă m=0,33).
Pentru clădirile de locuit, necesarul de căldură pentru încălzire poate fi estimat si pe baza
cunoaşterii numărului de apartamente convenţionale aflat în clădirea respectivă:
q iC = N ap.conv. ⋅ q iC0 (3.12)
în care N ap.conv. este numărul de apartamente convenţionale aflat în clădirea respectivă, iar q iC0 -
necesarul de căldură pentru încălzirea unui apartament convenţional.
Apartamentul convenţional este un apartament fictiv, mediu, care , în condiţiile din
România are 2,5 camere, o suprafaţă de cca. 45 m2 şi este locuit de 2,5 locatari. Necesarul de
căldură pentru încălzirea unui apartament convenţional - q iC0 - este de cca. 4 000 – 5 000 W/ap.conv.,
pentru o exterioară de – 15 ° şi o temperatură interioară de 20 °C. Pentru alte condiţii de
temperatură valoarea de mai sus trebuie corectată prin multiplicarea ei cu raportul ( t Ce - t iC )/35, unde
t Ce , t iC sunt temperaturile exterioare, respectiv interioare de calcul reale.
3.4 Variaţiile necesarului de căldură pentru încălzire.

Reglarea livrării căldurii pentru încălzire şi stabilirea unor regimuri de livrare a căldurii
convenabile atît din punctul de vedere al exploatării sistemului de alimentare cu căldură, cât şi din
punctul de vedere al asigurării condiţiilor de confort termic la consumatori, impun cunoaşterea
modului de variaţie a necesarului de căldură pentru încălzire în funcţie de diverşi factori.
Cele mai importante variaţii ale necesarului de căldură pentru încălzire care trebuie
cunoscute sunt variaţia în funcţie de temperatura exterioară şi variaţia sa diurnă (în decursul unei
zile).
Analiza variaţiei necesarului de căldură pentru încălzire în funcţie de temperatura
exterioară porneşte de relaţia de bilanţ termic a încălzirii (rel. 3.2.) şi de la cunoaşterea relaţiilor de
calcul a celor mai importante componente ale bilanţului (rel. 3.3. – 3.7.). Neglijând valoarea
pierderilor de căldură către sol, foarte mici pentru o clădire în comparaţie cu celelalte componente
ale bilaţului termic, rezultă variaţia prezentată în figura 3.6..
+q
5
2 Fig. 3.6. Variaţia necesarului de căldură pentru
0 încălzire în funcţie de temperatura exterioară.
t ex
4 3
-q te [°C]
+20 +15 +10 +5 0 -5 -10 -15
Temperatura exterioară
În legătură cu această variaţie se fac următoarele precizări:

• curba 1 reprezintă variaţia în funcţie de temperatura exterioară a sumei termenilor q pt
(rel.3.4) şi q pi, 2 (rel. 3.7);
• curba 2 reprezintă variaţia în funcţie de temperatura exterioară a termenului q pi,1 (rel. 3.6.).
În cazul în care numărul de schimburi de aer necesar în incintă din condiţii de confort
fiziologic na0 ar fi constant în funcţie de temperatura exterioară, curba ar avea o alură
asemănătoare curbei 1. În realitate numărul de schimburi de aer na0 se reduce la scăderea
temperaturii exterioare, lucru care conduce la alura descrescătoare a curbei;
• curba 3 reprezintă variaţia în funcţie de temperatura exterioară a degajărilor interioare de
căldură;
• curba 4 reprezintă variaţia în funcţie de temperatura exterioară a aportului de căldură datorat
radiaţiei solare. Alura scăzătoare se explică prin faptul că în perioadele reci, intensitatea
radiaţiei solare este mai redusă şi gradul de acoperire a cerului cu nori este mai ridicat;
• curba 5 reprezintă variaţia în funcţie de temperatura exterioară a necesarului de căldură

pentru încălzire, obţinută prin însumarea algebrică (ţinând cont de semn) a tuturor
cantităţilor de căldură care intervin în bilanţul termic al încălzirii.
Obţinerea în practică a unei curbe de variaţie de tipul curbei 5 din figura 3.6. este
imposibilă, deoarece nu se pot găsi relaţii analitice care să descrie corect alurile curbelor 2 şi 4 din
figura respectivă. Din acest motiv, se poate lucra cu o variaţie liniară a necesarului de căldură
pentru încălzire în funcţie de temperatura exterioară – curba 6 din figură, variaţie descrisă practic de
relaţia 3.8. Folosirea curbei de variaţie liniare în locul celei reale conduce la erori mari în timpul
perioadelor de tranziţie (primăvară, toamnă) când temperaturile exterioare au valori relativ ridicate
(peste 5 – 7). De remarcat că în aceste perioade diferenţele reale între cele două variaţii pot fi mai
mici decât cele din figură, din următoarele motive:
• în perioadele de tranziţie vitezele vântului pot avea valori mai mari decât cele considerate în
calculul necesarului de căldură;
• precipitaţiile lichide care apar în aceste perioade modifică umiditatea elementelor de
construcţie, scăzând rezistenţa termică a acestora, respectiv mărind pierderile de căldură prin
transmisie.
În concluzie, în practica exploatării şi reglării instalaţiilor de încălzire se acceptă
considerarea unei variaţii liniare a necesarului de căldură pentru încălzire în funcţie de temperatura
exterioară erorile introduse fiind acceptabile.
Conform figurii 3.6., necesarul de căldură pentru încălzire se anulează atunci când
temperatura exterioară are valoarea t ex . Această temperatură exterioară marchează limitele
perioadei de încălzire.
Pentru România, standardele stabilesc pentru t ex valoarea de +12 °C: încălzirea porneşte
când temperatura exterioară medie zilnică scade trei zile consecutiv sub această valoare şi se opreşte
când ea creşte timp de trei zile consecutiv peste această valoare. Motivele care stau la baza
considerării valorii medii zilnice şi a unui interval de timp de apariţie destul de mare se datorează în
esenţă efectelor inerţiei termice ale clădirilor, aspect prezentat în continuare.
O altă variaţie ce trebuie cunoscută este variaţia diurnă (în decursul celor 24 de ore ale unei
zile) a necesarului de căldură pentru încălzire. Această variaţie se datorează în principal variaţiei
temperaturii exterioare în perioada de timp considerată.
În cursul unei zile, practic iniferent de anotimp, temperatura exterioară variază în jurul unei
valori medii, curbele de variaţie având o alură sinusoidală destul de regulată. Diferenţele între
diferitele zile, respectiv anotimpuri, constau în mărimile diferite ale valorilor medii în jurul cărora
oscilează temperatura exterioară (temperatura exterioară medie zilnică), ale amplitudinilor de
oscilaţie a temperaturii exterioare şi momentelor de timp diferite la care apar extremele temperaturii
exerioare(vezi fig. 3.7.).
te
[°C]
+32
3
+28
+24
+20
+16
+12
2 Fig. 3.7. Variaţiile zilnice ale temperaturii exterioare pentru:
+8
+4 1 – o zi de iarnă; 2 – o zi din perioada de tranziţie; 3 – o zi de
0 vară.
-4
1
-8
-12
-16
0 4 8 12 16 20 τ [h]
În afara temperaturii exterioare, variaţiile necesarului de căldură pentru încălzire sunt

influenţate şi de efectul compensator al capacităţilor de acumulare a căldurii în elementele de
construcţie ale clădirii (inclusiv mobilierul existent), respectiv de inerţia termică a clădirii (fig. 3.8.).
te
[°C 1
2 Ate
2
0 6 12 18 24 τ [h]
qi 4
5
[W
3
ε
ε
0 6 12 18 24 τ [h]
ti
[°C 7
2 Ati
0 6 12 18 24 τ [h]
Fig. 3.8. Variaţiile zilnice corelate ale temperaturii exterioare, ale necesarului de căldură
pentru încălzire şi ale temperaturii interioare: 1 – variaţia zilnică a temperaturii exterioare;
2 – valoarea medie zilnică a temperaturii exterioare; 3 – variaţia zilnică a necesarului de
căldură pentru încălzire fară considerarea efectului inerţiei termice a clădirii; 4 – variaţia
zilnică a necesarului de căldură pentru încălzire cu considerarea efectului inerţiei termice
a clădirii; 5 – valoarea medie zilnică a necesarului de căldură pentru încălzire; 6 – valoarea
medie zilnică a temperaturii interioare (egală cu temperatura interioară de confort); 7 – variaţia
zilnică a temperaturii interioare în cazul livrării căldurii pentru încălzire la valoarea medie zilnică.
În ipoteza neglijării efectului inerţiei termice a clădirii, variaţia zilnică a necesarului de

căldură pentru încălzire este practic inversă variaţiei zilnice a temperaturii exterioare. În realitate,
clădirile au o inerţie termică care nu poate fi naglijată. Luarea în consideraţie a inerţiei termice
modifică esenţial variaţiile necesarului de căldură pentru încălzire faţă de cazul în care inerţia
termică s-ar neglija:
• extremele curbei se modifică ca valoare, deoarece în anumite perioade de timp, instalaţia de
încălzire trebuie să dea o cantitate de căldură mai mare, ea acoperind atât pierderile de
căldură către exterior, cât şi căldura acumulată în elementele de construcţie, iar în alte
perioade de timp, instalaţia de încălzire trebuie să dea o cantitate de căldură mai mică,
pierderile de căldură către exterior fiind acoperite parţial de acumulată în elementele de
construcţie;
• extremele curbei se ating mai târziu în timp;
• dacă instalaţia de încălzire livrează zilnic debitul de căldură pentru încălzire la o valoare
constantă, egală cu valoarea medie zilnică a necesarului de căldură, temperatura interioară
nu mai poate fi păstrată constantă în decursul zilei, la valoarea impusă de realizarea
confortului termic. Această temperatură va oscila zilnic în jurul unei valori medii egale cu
temperatura interioare de confort, curba de variaţie zilnică a temperaturii interioare fiind
aplatizată faţă de curba de variaţie zilnică a temperaturii exterioare. Extremele temperaturii
interioare vor fi atinse corelat cu momentele de timp în care se atingeau extremele

necesarului de căldură pentru încălzire cu considerarea inerţiei termice.
Pentru caracterizarea capacităţii elementelor de construcţie de a amortiza (aplatiza)
oscilaţiile de temperatură se foloseşte coefiecientul de amorizare ν :
At
ν= e (3.13)
At i
în care Ate şi Ati sunt amplitudinile de oscilaţie ale temperaturii exterioare, respectiv interioare (vezi
fig. 3.8.).
Clădirile de locuit din România sunt caracterizate de coefiecienţi de amorizare ν având
valori de cca. 15 – 30. Având în vedere că amplitudinea oscilaţiilor temperaturii exterioare este în
cursul iernii de cca. 6 – 8 grd., oscilaţiile temperaturii interioare vor fi de cca.:
6 ÷8
At i = = 0,2 ÷ 0,53 ⋅ grd. (3.14)
15 ÷ 30
respectând condiţia impusă de realizarea confortului termic care prevede că valoarea acestei
amplitudini nu trebuie sa depăşească cca. 1 grd.
Un alt efect al inerţiei termice îl constituie defazajul ε introdus, care are, pentru clădirile de
locuit din România, o valoare de cca. 4 ÷ 12 ore (valoare medie ponderată pentru clădire).
Având în vedere cele de mai sus, se poate trage o concluzie foarte importantă pentru
exploatarea şi reglarea instalaţiilor de încălzire: este posibilă livrarea necesarului de căldură pentru
încălzire la o valoare medie zilnică, corespunzătoare temperaturii exterioare medii zilnice, fără ca
abaterile temperaturii interioare de la condiţiile de confort termic să depăşească limitele admisibile.
3.5 Curbe clasate ale necesarului de căldură pentru încălzire.

O curbă clasată reprezintă frecvenţa sau durata intervalelor de timp în care valorile mărimii
clasate se situează deasupra sau sub o anumită valoare (fig. 3.9.).
Ziua I Ziua n Curba clasată
qi
τ1 τ2 τn-1 τn τ1+ τ2+......+τn-1+ τn
0
0 24 0 24 τi
Fig. 3.9. Construcţia curbei clasate a necesarului de căldură pe baze statistice.

O curbă clasată poate fi:
• construită prin prelucrarea statistică a datelor cu privire la mărimea necesarului de căldură
pentru încălzire, date obţinute prin măsurători. Principiul obţinerii curbei clasate este
prezentat în figura 3.9.. Metoda poate fi aplicată doar pentru instalaţii existente;
• estimată pe baza curbei clasate a temperaturilor exterioare printr-o construcţie grafică (vezi
fig. 3.10.). Curbele clasate se cunosc pentru localităţile mai importante, ele stând la baza
determinării temperaturii exterioare de calcul. Metoda poate fi aplicată atât pentru instalaţii
existente, cât şi pentru instalaţii aflate în studiu. Metoda este greoaie şi nu se pretează
calculelor efectuate cu ajutorul calculatoarelor;
qi [W]
q iC Fig. 3.10. Costrucţia grefică a
curbei clasate a necesarului de
căldură pentru încălzire: 1 – curba
3 clasată a temperaturilor exterioare;
2 – variaţia necesarului de căldură
q imin pentru încălzire în funcţie de
q iC q imin temparatura exterioară; 3 - curba
qi [W] τ [h/an] clasate a necesarului de căldură
t ex τi pentru încălzire
2
1
t Ce
te [°C]
• estimată pe baza unor relaţii empirice. Relaţia care permite cea mai bună estimare a alurii
curbei clasate a necesarului de căldură pentru încălzire este:
 t ex − t emd 
  t − t e   τ  t e − t e 
x C md C
q i = q iC ⋅ 1 −  Ce ⋅
C  
   (3.15)
 t − t   τ i 
 i e 
 
unde: q i este necesarul de căldură pentru încălyire de calcul; t iC - temperatura interioară de
C
calcul; t Ce - temperatura exterioară de calcul; t ex - temperatura exterioară care delimitează

perioada de încălzire; t emd - temperatura exterioară medie pe perioada de încălzire; τ -
valoarea curentă a timpului; iar τ i durata perioadei de încălzire.
3.6 Măsuri de reducere a necesarului de căldură pentru încălzire.

Conform definiţiei, necesarul de căldură pentru încălzire este utilizat pentru acoperirea
integrală a pierderilor de căldură în mediul ambiant ale incintei respective încălzite. In consecinţă,
măsurile de reducere a necesarului de căldură pentru încălzire constau practic în măsurile de
reducere a pierderilor de căldură ale incintei respective, adică:
− măsuri de reducere a pierderilor de cădură prin transmisie, respectiv de creştere a
rezistenţei termice „R” a elementelor de construcţie care mărginesc incinta;
− măsuri de reducere a pierderilor de cădură corespunzătoare încălzirii aerului pătruns prin
neetanşeităţile elementelor de construcţie, respectiv creşterea etanşeităţii construcţiilor la
pătrunderi de aer din exterior.
Aspectele tehnice şi economice ale măsurilor de reducere a pierderilor de căldură sunt
tratate în amănunt în cadrul cap. 6.
Energetica clădirilor Curs 7
4 Ventilarea clădirilor.
4.1 Necesarul de căldură pentru ventilarea clădirilor.

Realizarea confortului într-o incintă, respectiv desfăşurarea normală a proceselor care au
loc în aceasta, presupune, pe lângă realizarea confortului termic şi menţinerea unei anumite purităţi
(a unui anumit conţinut de umiditate, praf, scame, mirosuri, diverse substanţe chimice etc.) a aerului
din incinta respectivă. În cazul incintelor în interiorul cărora se desfăşoară procese care conduc la
degajări de de umiditate, praf, scame, mirosuri, diverse substanţe chimice etc., acest lucru se
realizează prin împrospătarea aerului, prin introducerea de aer din exteriorul incintei respective prin
ventilare naturală sau/şi mecanică.
Prin necesar de căldură pentru ventilarea unei clădiri se înţelege acea cantitate de căldură
consumată pentru încălzirea aerului introdus într-o incintă prin ventilare mecanică (sau chiar
naturală organizată) de la temperatura exterioară la temperatura din interiorul incintei respective. In
necesarul de caldură pentru clădirilor nu se consideră cantităţile de căldură folosite pentru încălzirea
aerului introdus într-o incintă prin ventilare naturală necontrolată şi prin rosturile elementelor de
construcţie. Aceste cantităţi sunt incluse în necesarul de căldură pentru încalzirea incintei respective
(vezi cap. 3.).
Cantitatea de căldură necesară încălzirii aerului introdus într-o incintă prin ventilare
mecanică poate fi transmisă aerului direct, în schimbătoare de căldură special prevăzute, sau poate
fi transmisă de către instalaţiile de încălzire supradimensionate corespunzător.
Valoarea necesarului de căldură pentru ventilarea unei clădiri se determină cu relaţia :
q v = Va ⋅ ρ a ⋅ c pa ⋅ (t i − t e ) (4.1.)
unde Va este debitul de aer introdus în incintă prin ventilare mecanică ; ρa – densitatea aerului ; cpa –
căldura specifică medie a aerului ; ti, te – temperaturile aerului interior, respectiv exterior.
Obs. : relaţia 4.1. poate fi utilizată şi în cazul instalaţiilor de ventilare, care pe lângă
încălzirea aerului mai efectuează şi o umidificare a acestuia. Acest lucru se explică prin faptul că
umidificarea se face cu apă iar procesul de umidificare este practic adiabat.
Relaţia 4.1. mai poate fi scrisă sub forma :

q v = n s ⋅ Vi ⋅ ρ a ⋅ c pa ⋅ (t i − t e ) (4.2.)
în care, în afara notaţiilor definite anterior s-a mai notat cu Vi volumul interior al incintei ventilate
şi cu ns numărul de schimburi de aer.
Numărul de schimburi de aer ns este raportul :
V
ns = a (4.3.)
Vi
care arată de câte ori se primeneşte integral, în unitatea de timp, volumul de aer interior.
4.2 Condiţii convenţionale de calcul pentru determinarea mărimii necesarului

de căldură pentru ventilare.
Cunoaşterea valorii necesarului de căldură pentru ventilare este în general utilă la
proiectarea diverselor elemente ale sistemului de alimentare cu căldură pentru ventilarea
clădirilor.(de la bateriile de ventilare la echipamentele sursei).
Necesarul de căldură pentru ventilare care stă la baza proiectării diverselor elemente ale
sistemului de alimentare cu căldură se numeşte necesar de căldură pentru ventilare de calcul.
Conform relaţiei 4.1., valoarea necesarului de căldură pentru ventilare depinde de valoarea
debitului de aer introdus de instalaţie şi de temperaturile temperaturile aerului interior şi exterior.
Debitul nominal de aer (de calcul) introdus de instalaţia de ventilare se determină din
bilanţul degajărilor interioare incintei şi care trebuie evacuate cu ajutorul instalaţiei respective. In
cazul cel mai general, instalaţia de ventilare trebuie să evacueze în acelaşi timp mai multe tipuri de
substanţe degajate din procesele interioare. Pentru fiecare tip “i” de substanţă degajată, din bilanţul
masic al acestei substanţe, se poate scrie o relaţie de tipul:
− în cazul funcţionării permanente a instaţiei de ventilare:
Md
Va = (4.4.)
c ia − c ai
unde Md este cantitatea de substanţă de un anumit tip (umiditate, praf, scame, mirosuri, diverse
substanţe chimice) degajată în incinta respectivă în unitatea de timp, cia – concentraţia admisibilă a
substanţei respective în incintă (dată fie de normative, fie de literatura de specialitate), iar cai –
concentraţia substanţei respective în aerul proaspăt introdus în incintă.
− în cazul funcţionării intermitente a instaţiei de ventilare:
Md V c − c ii
Va = − i ⋅ ia (4.5.)
c ia − c ai τ c ia − c ai
în care, în plus faţă de notaţiile definite anterior, s-a mai notat cu cii – concentraţia substanţei
respective in incintă la începutul perioadei de ventilare, iar cu τ – durata perioadei de ventilare.
În cazul unor incinte caracterizate prin existenţa mai multor substanţe degajate, pentru
fiecare tip „i” de substanţă se calculează (cu rel. 4.4. sau 4.5.) debitul de aer necesar menţinerii
calităţii acestuia Va,i, debitul total de aer Va necesar ventilării incintei respective fiind:
− în cazul degajărilor fără efect cumulativ asupra organismului uman:
{ }
Va = Max. Va ,i (4.6.)
− în cazul degajărilor cu efect cumulativ asupra organismului uman (tipul acestora este
precizat de norme – Norme generale de protecţia muncii):
Va = ∑ Va ,i (4.7.)
i
însumarea făcându-se pentru toate cele „i” degajări cu efect cumulativ.
Pentru estimarea debitului nominal de aer necesar, în faze preliminare de proiectare sau
pentru stabilirea oportunităţii unor măsuri de reducere a debitului de aer, se poate utiliza indicele
număr de schimburi de aer ns, definit prin relaţia (4.3.). Valorile numărului de schimburi de aer ns
sunt date de normative sau de literatura de specialitate în funcţie de destinaţia incintei (de natura
proceselor care au loc în incintele respective).
Din punctul de vedere al naturii degajărilor dintr-o incintă, incintele se pot clasifica în:
• incinte fără degajări nocive. In acest caz, se poate admite ca, în anumite perioade de
timp, valoarea concentraţiei degajării respective în aerul interior să depăşescă valoarea
recomandată. Pentru o astfel de incintă se definesc două valori ale numărului de schimburi de aer
ns : valoarea nominală a numărului de schimburi de aer n sc şi valoarea minim admisă a
acestuia n smin . Intre cele două valori există relaţia de legatură :
n smin c ia − c ai
= (4.8.)
n sc c iaM − c ai
unde în afara notaţiilor definite anterior, s-a notat cu ciaM concentraţia maxim admisibilă a
substanţei respective în aerul interior. Întrucât cia < ciaM este evident că
n smin < n sc (4.9.)
• incinte cu degajări nocive. In acest caz, nu se admite ca valoarea concentraţiei degajării
respective în aerul interior să depăşescă valoarea recomandată. Pentru o astfel de incintă se
defineşte o singură valoare a numărului de schimburi de aer ns : valoarea nominală a acestuia
n sc .
Temperatura interioară (convenţională) de calcul t ic a instalaţiilor de ventilare se alege

din condiţii de realizare a confortului termic şi este aceeaşi cu cea definită pentru instalaţiile de
încălzire (vezi paragraful 3.2.1.).
Temperatura exterioară de calcul a instalaţiilor de ventilare este temperatura exterioară
minimă la care instalaţiile de ventilare mai pot asigura condiţiile interioare de confort termic,
respectiv este temperatura exterioară pentru care se proiectează (dimensionează) instalaţiile de
ventilare. Din punctul de vedere al acestei temperaturi, instalaţiile de ventilare se dimensionează
diferenţiat în funcţie de natura degajărilor din incinta respectivă :
• în cazul incintelor fără degajări nocive, datorită posibilităţii reducerii numărului de

schimburi de aer, instalaţiile de ventilare se dimensionează pentru o temperatură exterioară de
calcul t ev diferită de temperatura exterioară de calcul a instalaţiilor de încălzire t ce . Necesarul de
căldură de calcul (nominal) pentru ventilarea incintelor va fi:
( ) ( )
q cv = n sc ⋅ V i ⋅ ρ a ⋅ c pa ⋅ t ic − t ev = n smin ⋅ V i ⋅ ρ a ⋅ c pa ⋅ t ic − t ce (4.10.)
cu
(
n min
)
t ev = t ic − s c ⋅ t ic − t ce (4.11.)
ns
n smin
Cum raportul c
este subunitar (vezi rel. 4.9.) rezultă ca t ev > t ce . În consecinţă, în
ns
această situaţie, instalaţiile de ventilare se dimensionează pentru o diferenţă de temperatură mai
mică, realizându-se economii de investiţii şi reduceri ale cantităţii de căldură consumate anual
pentru ventilarea incintei respective.
• incinte cu degajări nocive. În acest caz, ca o consecinţă a imposibilităţii reducerii
numărului de schimburi de aer faţă de valoarea nominală, instalaţiile de ventilare se
dimensionează pentru o temperatură exterioară de calcul egală temperatura exterioară de calcul a
instalaţiilor de încălzire t ce . Necesarul de căldură de calcul (nominal) pentru ventilarea
incintelor va fi:
( )
q cv = n sc ⋅ Vi ⋅ ρ a ⋅ c pa ⋅ t ic − t ce (4.12.)
4.3 Variaţiile necesarului de căldură pentru ventilarea clădirilor.
Reglarea livrării căldurii pentru ventilarea incintelor şi stabilirea unor regimuri de livrare a
căldurii convenabile atît din punctul de vedere al exploatării sistemului de alimentare cu căldură, cât
şi din punctul de vedere al asigurării condiţiilor de confort termic la consumatori, impun
cunoaşterea modului de variaţie a necesarului de căldură pentru ventilare în funcţie de diverşi
factori.
Cele mai importante variaţii ale necesarului de căldură pentru ventilare care trebuie
cunoscute sunt variaţia în funcţie de temperatura exterioară şi variaţia sa diurnă (în decursul unei
zile).
În cazul ventilării clădirilor, căldura fiind transmisă aerului, datorită inerţiei termice reduse a
acestuia variaţiile necesarului de căldură pentru ventilare sunt mult mai puternice decât ale
necesarului de căldură pentru încălzire (aplatizate datorită intervenţiei inerţiei termice a clădirilor –
vezi cap. 3).
Analiza variaţiei necesarului de căldură pentru ventilare în funcţie de temperatura exterioară
porneşte de relaţia de calcul a acestuia (rel. 4.2.). Aceată variaţie este prezentată în fig. 4.1.
qv
1
2
te [°C]
t icc 0 t ev t ce
ns ti
1
2
te [°C]
0 t ev t ce
Fig. 4.1. Variaţia necesarului de căldură pentru ventilare şi a numărului de
schimburi de aer în funcţie de temperatura exterioară: 1 – incinte cu degajări
nocive; 2 – incinte fără degajări nocive.
Conform figurii 4.1., necesarul de căldură pentru ventilare se anulează practic atunci când
temperatura exterioară are valoarea t ic . Această temperatură exterioară care marchează limitele
perioadei de ventilare este mai mare decât temperatura exterioară care marca limitele perioadei de
încălzire t ex . Ca urmare, consumul de căldură pentru ventilare începe mai devreme şi se termină mai
târziu decât consumul de căldură pentru încălzire.
O altă variaţie ce trebuie cunoscută este variaţia diurnă (în decursul celor 24 de ore ale unei
zile) a necesarului de căldură pentru ventilare. Această variaţie se datorează variaţiei temperaturii
exterioare în perioada de timp considerată.
Conform celor arătate în cap. 3., în cursul unei zile, practic iniferent de anotimp,
temperatura exterioară variază în jurul unei valori medii, curbele de variaţie având o alură
sinusoidală destul de regulată.
Spre deosebire de încălzire, în cazul necesarului de căldură pentru ventilare, variaţiile
acestuia nu mai sunt influenţate şi de efectul compensator al capacităţilor de acumulare a căldurii în
elementele de construcţie ale clădirii (căldura se cedează direct aerului), respectiv de inerţia termică
a clădirii (fig. 4.2.).
te
Fig. 4.2. Variaţiile necesarului de căldură
[°C] 1 pentru ventilare qv: 1 – variaţia diurnă a
temperaturii exterioare; 2 - temperatura
2
exterioară medie zilnică t emd ; 3 – variaţia
0 6 12 18 24 τ [h]
qv lui qv pentru o incintă cu degajări nocive
3
[W] într-o zi în care te < t ce ; 4 – variaţia lui qv
pentru o incintă cu degajări nocive într-o zi
4
în care t emd = t ce ; 5 – variaţia lui qv pentru o
5 6 incintă cu degajări nocive într-o zi în care te
> t ce ; 6 – variaţia lui qv pentru o incintă fără
7 degajări nocive într-o zi în care te < t ev ; 7 –
8
variaţia lui qv pentru o incintă fără degajări
0 6 12 18 24 τ [h] nocive într-o zi în care t emd = t ev ; 5 –
variaţia lui qv pentru o incintă fără degajări
nocive într-o zi în care te > t ev .
4.4 Curbe clasate ale necesarului de căldură pentru ventilare.
Indiferent de tipul incintei, cu sau fără degajări nocive, curbele clasate ale necesarului de
căldură pentru ventilare pot fi construite prin prelucrarea statistică a datelor obţinute prin
măsurători. Principiul obţinerii curbei clasate este prezentat în cap.3. Metoda poate fi aplicată doar
pentru instalaţii existente.
Pentru incinte cu degajări nocive, curbele clasate ale necesarului de căldură pentru ventilare
pot fi estimate pe baza curbei clasate a temperaturilor exterioare printr-o construcţie grafică
asemănătoare cazului încălzirii. Pentru incintele fără degajări nocive, metoda nu poate fi aplicată
din cauză că între necesarul de căldură pentru ventilare şi temperatura exterioară nu mai există o
legătură strictă, biunivocă (motivul fiind intermitenţa ventilării).
4.5 Măsuri de reducere a necesarului de căldură pentru ventilare.

Pentru reducerea necesarului de căldură pentru ventilare se pot lua următoarele măsuri :
• reducerea debitului de aer proaspăt luat din mediul ambiant, prin recircularea aerului
evacuat din incintă – cazul incintelor fără degajări nocive (fig. 4.3.a.). În această situaţie, în
relaţia de calcul a necesarului de căldură pentru ventilare (rel. 4.10.), în locul temperaturii
exterioare de calcul pentru ventilaţie t ev se va folosi temperatura:
Var ⋅ t ai + (Va − Var ) ⋅ t ev
t ev*
≅ (4.13.)
Va
unde Va este debitul nominal de aer (de calcul) introdus de instalaţia de ventilare, Var – debitul de
aer recirculat, iar tai – temperatura aerului evacuat din incinta ventilată (recirculat). Relaţia a fost
scrisă în ipoteza simplificatoare a neglijării influenţei temperaturii asupra valorii caldurii
specifice a aerului.
• creşterea temperaturii aerului proaspăt prin preîncălzirea acestuia cu aerul evacuat din
incintă – cazul incintelor cu degajări nocive (fig. 4.3.b.). În această situaţie, în relaţia de calcul
a necesarului de căldură pentru ventilare (rel. 4.12.), în locul temperaturii exterioare de calcul t ce
se va folosi temperatura t ce* , rezultată din bilanţul termic al recuperatorului de căldură (în funcţie
de modul de dimensionare al acestuia).
8 7 8 7
11
9 11
6 12 6
10
1
1 2 2 3 4 5
3
a. 4 5
b.
Fig. 4.3. Soluţii de reducere a necesarului căldură pentru ventilare prin recircularea
aerului (a) şi prin preîncălzire recuperativă: 1 – priză de aer proaspăt; 2 – canale de aer
proaspăt; 3 – filtru de aer; 4 – ventilator introducere aer; 5 – preîncălzitor aer; 6 –
incintă ventilată; 7 – canale aer viciat; 8 – ventilator exhaustor; 9 – canale aer recirculat;
10 – clapetă reglaj; 11 – evacuare aer viciat; 12 – preîncălzitor recuperativ de aer.
5 Climatizarea clădirilor.
Climatizarea (condiţionarea) clădirilor urmăreşte menţinerea calităţii aerului (temperatură,
umiditate, conţinut de praf, substanţe chimice, mirosuri etc.) în anumite limite bine determinate
indiferent de variaţia factorilor meteorologici şi a degajărilor interioare de căldură, umiditate, substanţe
chimice etc.
O instalaţie de climatizare permite tratarea aerului din clădire prin supunerea la procese
multiple, nu neapărat simultane, de încălzire, răcire, umidificare, uscare, filtrare şi înlocuire parţială
sau totală a acestuia. În funcţionarea unei astfel de instalaţii apar două regimuri caracteristice, şi
anume:
− funcţionarea în regim de iarnă. În acest regim, instalaţia de condiţionare asigură încălzirea,
umidificarea sau uscarea (după caz), filtrarea şi/sau înlocuirea parţială sau totală a aerului din incintele
climatizate. Modul de dimensionare şi de funcţionare în acest regim este identic cu al instalaţiilor de
ventilare prezentat în cap. 4. De fapt, instalaţiile de ventilare constituie un caz particular al instalatiilor
de climatizare;
Obs. Există incinte ventilate la care bilanţul termic pe timpul iernii este pozitiv (căldura provenită din
degajările interioare de căldură în incintă depăşeşte valoarea pierderilor de căldură ale incintei
respective în mediul ambiant). În această situaţie, nu se pune problema unui consum de căldură pentru
ventilare. Pentru aceste instalaţii se determină doar un debit de aer necesar evacuarii căldurii în exces.
Acest debit se determină cu relaţii similare rel. 4.4., în care în locul cantitatăţii de substanţă Md de un
anumit tip se introduce valoarea căldurii în exces qe ce trebuie evacuată, iar în locul concentraţiilor,
entalpiile hia ale aerului evacuat (la temperatura maxim admisibilă în incintă) şi hai (la temperatura
aerului proaspăt din exterior).
− funcţionarea în regim de vară. În acest regim, instalaţia de condiţionare asigură răcirea,
umidificarea sau uscarea (după caz), filtrarea şi/sau înlocuirea parţială sau totală a aerului din incintele
climatizate. Modul de dimensionare şi de funcţionare în acest regim va fi prezentat în continuare în
cadrul acestui capitol.
O instalaţie care permite tratarea parţială a aerului (supunerea acestuia la max. „n-1” procese
de tratare din cele „n” procese enumerate anterior) poartă numele de instalaţie de climatizare
parţială a aerului. De exemplu, instalaţiile de ventilare sunt instalaţii de climatizare parţială. În
vocabularul curent (al nespecialiştilor) instalaţia de climatizare parţială care asigură răcirea aerului pe
timpul verii (eventual completată cu o umidificare sau o uscare a acestuia) este denumită pe scurt
instalaţie de climatizare.
5.1 Bilanţul termic pe timpul verii al unei incinte climatizate.

Cantitatea de căldură care trebuie extrasă dintr-o incintă în vederea menţinerii în acesta a unei
temperature interioare mai reduse decât cea exterioară, este dată de relaţia:
q F = q PE + q FE + q int + q d (5.1.)
unde qPE , qFE sunt fluxurile termice pătrunse în încăpere prin elementele de construcţie exterioare cu
inerţie termică (opace), respective fără inerţie termică (de regulă transparente); qint – fluxul termic
pătruns în incintă prin elementelede de construcţie interioare (de la încăperile învecinate
neclimatizate) ; iar qd – fluxul termic datorat degajărilor interioare de căldură.
Fluxurile termice pătrunse în încăpere prin elementele de construcţie exterioare, indiferent
dacă sunt sau nu opace, se datorează atât unei temperaturi exterioare mai ridicate decât cea din
interiorul incintei, cât şi radiaţiei solare.
Datorită absorbţiei radiaţiei solare, temperatura elementelor de construcţie la suprafaţa
exterioară va fi mai ridicată decât temperatura aerului exterior şi, ca urmare, elementul de construcţie
va schimba căldură prin convecţie cu aerul exterior (vezi fig. 5.1.)
qR qR
qcv qPE qcv qFEc

te ti te ti
Fig.5.1. Fluxurile termice la suprafaţa exterioară a unui elemente de construcţie opac

(a), respectiv transparent (b) : qR –radiaţia solară incidentă ;qRrfl – radiaţia solară
reflectată ; qRrfr – radiaţia solară refractată (transmisă prin transparenţă în incintă) ;
qcv – flux termic schimbat de element prin convecţie cu aerul exterior ; qPE , qFEc –
flux termic transmis prin conducţie prin elementul de construcţie.
În cazul elementului de construcţie opac, bilanţul termic în regim staţionar la suprafaţa
exterioară a acestuia va fi :
q R = q Rrfl + q cv + q PE (5.2.)
în care notaţiile folosite sunt cele definite prin fig. 5.2.
Fluxul termic datorat radiaţiei solare absorbite de suprafaţa exterioară a elementului de
construcţie se poate exprima prin relaţia:
q R − q Rrfl = A ⋅ I ⋅ S (5.3.)
unde A este coeficientul de absorbţie a radiaţiei solare de către suprafaţa exterioară a elementului de
construcţie (depinde de natura şi de calitatea materialului din care este realizată suprafaţa) ; I –
intensitatea totală a radiaţiei solare (radiaţie directă şi difuză) ; iar S – suprafaţa exterioară a
elementului de construcţie.
Fluxul termic transmis prin convecţie de suprafaţa exterioară a elementului de construcţie
aerului exterior este :
q cv = α e ⋅ S ⋅ ( t pe − t e ) (5.4.)
în care αe este coeficientul de transfer de căldură prin convecţie de la suprafaţa exterioară a
elementului de construcţie la aerul exterior ; S – suprafaţa exterioară a elementului de construcţie ; iar
tpe , te – temperatura elementului de construcţie la suprafaţa exterioară, respectiv temperatura aerului
exterior.
Înlocuind relaţiile 5.3. şi 5.4. în relaţia 5.2. şi separând termenul qPE rezultă :
 A  
q PE = α e ⋅ S ⋅  t e + ⋅ I  − t pe  (5.5.)
 αe  
Ţinând cont de transferul global de căldură prin elementul de construcţie respectiv (convecţie
exterioară, conducţie şi convecţie interioară), se poate scrie relaţia :
1  A  
q PE = ⋅ S ⋅  t e + ⋅ I  − t i  (5.6.)
R  αe  
unde R este rezistenţa termică totală la transferul de căldură prin elementul de construcţie opac
considerat, iar ti – temperatura aerului din interiorul incintei.
Fluxul termic printr-un element de construcţie opac supus radiaţiei solare este acelaşi cu
fluxul termic prin elementul de construcţie respectiv în absenţa radiaţiei solare dacă temperatuta
aerului exterior ar avea valoarea :
A
ts = te + ⋅I (5.7.)
αe
Temperatura ts definită prin relaţia anterioară poartă numele de temperatură exterioară
A
echivalentă sau de temperatură a aerului însorit Termenul ⋅ I reprezintă creşterea valorii
αe
temperaturii exterioare care echivalează efectul radiaţiei solare asupra elementului de construcţie.
În cazul elementului de construcţie transparent, bilanţul termic în regim staţionar la
suprafaţa exterioară a acestuia va fi :
qR = qRrfl + qRrfr + qcv + qFEc (5.8.)

în care notaţiile folosite sunt cele definite prin fig. 5.2.
Fluxul termic datorat radiaţiei solare absorbite de suprafaţa exterioară a elementului de
construcţie se poate exprima prin relaţia:
q R − q Rrfl − q Rrfr = A ⋅ I ⋅ S (5.9.)
unde notaţiile folosite sunt similare cu cele definita la relaţia 5.3.
Procedând similar ca în cazul elementelor de construcţie opace, se ajunge la relaţia
1  A  
q FEc = ⋅ S ⋅  t e + ⋅ I  − t i  , (5.10.)
R  α e  
cu observaţia că mărimile R, A şi αe care intervin au valori caracteristice acestui tip de element
(diferite de cele ale elementului de construcţie opac).
Fluxul termic printr-un element de construcţie transparent prin radiaţia solara refractată
(transmisă în interior prin transparenţa elementului) poate fi scrisă sub forma :
q Rrfr = c ⋅ (I D ⋅ S i + I d ⋅ S) (5.11.)
în care c este un coeficient subunitar care exprimă gradul de reţinere a radiaţiei solare în incintă
(depinde de tipul elementului de construcţie transparent, de calitatea sticlei din care este realizat, de
existenţa unor dispozitive de ecranare etc.) ; ID – intensitatea radiaţiei solare directe ; Id – intensitatea
radiaţiei solare difuze ; S – suprafaţa totală a elementului de construcţie transparent ; iar Si – suprafaţa
elementului de construcţie transparent supusă radiaţiei solare totale (reprezintă o parte din suprafaţa
totală Si ≤ S).
Fluxul termic total printr-un element de construcţie transparent este :
 A  
⋅ I  − t i  + c ⋅ (I D ⋅ S i + I d ⋅ S) (5.12)
1
q FE = ⋅ S ⋅  t e +
R  αe  
Ca şi în cazul elementelor de construcţie opace, pentru elementele de construcţie transparente
se poate defini o temperatură exterioară echivalentă (temperatură a aerului însorit) printr-o relaţie
similară rel. 5.7. Valoarea acestei temperaturi exterioare echivalente va fi mai redusă decât cea
corespunzătoare elementelor de construcţie opace pentru aceleaşi condiţii de climă (aceeaşi
temperatură exterioară şi aceeaşi intensitate a radiaţiei solare totale), lucru explicat prin valori ale
coeficientului de absorbţie A mult mai mici în cazul elementelor de construcţie transparente decât în
cazul celor opace.
În cursul unei zile, atât temperatura exterioară te, cât şi radiaţia solară totală I sunt variabile,
ca urmare ipoteza regimului staţionar nu este practic îndeplinită.
Temperatura exterioară te oscilează în cursul zilei în jurul unei valori medii t emd (vezi subcap.
3.4., fig. 3.7.), cu o amplitudine A t e , putându-se scrie relaţia :
A t e = t emax − t emd (5.13.)
în care s-a notat cu t emax valoarea maximă în cursul zilei a temperaturii exterioare.
Deasemenea şi radiaţia solară totală variază în cursul zilei între valoarea 0 şi o valoare
maximă Imax, definindu-se şi o valoare medie Imd.
Considerând variaţiile zilnice ale temperaturii exterioare şi ale radiaţiei solare perfect
simultane în timp, şi având în vedere relaţia de definiţie a temperaturii exterioare echivalente ts
(temperaturii aerului însorit), se poate determina o amplitudine a variaţiei zilnice a acestei temperature:
 A max   md A md 
A t s = t smax − t smd =  t emax + ⋅I  −  t e + ⋅ I  =
 α e   α e  (5.14)
max
= te − te + md
αe
(
A max
⋅I −I )
md
= A te +
αe
(
A max md
⋅I ) −I
În calculele practice, trebuie avut în vedere faptul că maximele temperaturii exterioare te nu

sunt simultane cu maximele intensităţii I a radiaţiei solare totale, şi ca urmare amplitudinea reală A t s
a temperaturii exterioare echivalente va avea alte valori decât cele determinate cu relaţia 5.14. (valori
mai mici). De nesimultaneitatea valorilor maxime ale temperaturii exterioare te şi intensităţii I a
radiaţiei solare totale se poate ţine cont în două moduri:
− prin folosirea relaţiei 5.14. corectate cu un coeficient de nesimultaneitate ζ ( ζ ≤1) :
A ts = A te +
A max
αe
(
⋅ I 0 − I md ⋅ ζ ) (5.15)
în care I 0max este valoarea maximă a radiaţiei solare totale, independentă de orientarea elementului
de construcţie (dată de normative). Valoarea coeficientului de corecţie ζ este dată de literatura e
specialitate şi este funcţie de orientarea elementului de construcţie faţă de punctele cardinale.
− pe baza cunoaşterii variaţiei zilnice a temperaturii exterioare te şi a radiaţiei solare totale I
(valori date de standarde), procedându-se asfel :
o pentru fiecare oră „i” din zi, pe baza relaţiei 5.7., cunoscând valorile momentane te,i şi Ii, se
determină valoarea temperaturii exterioare echivalente t s,i respective :
A
t s,i = t e,i + ⋅ Ii (5.16.)
αe
o din şirul valorilor t s,i (i=1…24), se determină valoarea maximă t smax :
{ }
t smax = Max. t s,i , i=1…24 (5.17.)
o pentru valorile t emd şi Imd (valori date deasemenea de standarde), cu relaţia 5.7., se determină
valoarea temperaturii exterioare echivalente medii zilnice t smd ;
o amplitudinea variaţiei temperaturii exterioare echivalente A t s va fi :
A t s = t smax − t smd (5.18)

Obs.: standardele indică valori ale radiaţiei solare diferenţiate după orientarea elementului de
construcţie faţă de punctele cardinale, ca urmare şi amplitudinile temperaturii exterioare
echivalente calculate cu rel. 5.18. vor ţine cont de orientarea elementului de construcţie.
În regimul nestaţionar, datorat modificării temperaturii exterioare echivalente, fluxul termic
maxim prin elementele de construcţie opace, cu masivitate termică, va fi :
1
( ) 
q max = S ⋅  ⋅ t smd − t i + η ⋅ A t s ⋅ α i 
PE R 
(5.19.)
unde, în afara notaţiilor definite anterior, s-a mai notat cu η coeficientul de amortizare a fluxului
termic pătruns în incintă ( η = 1 / ν , ν fiind definit în cadrul subcap. 3.4. prin rel. 3.13.), iar cu αi
coeficientul de transfer de căldură prin convecţie la interiorul elementelor de construcţie.
În cazul elementelor de construcţie transparente, fără inerţie termică, în regim nestaţionar,
fluxul termic maxim se determină printr-o relaţie similară relaţiei 5.12. :
FE
1
R
[ ]
q max = ⋅ S ⋅ t smax − t i + c ⋅ m ⋅  I max ⋅ S i + I max ⋅ S  (5.20)
 D d 
în care, în afara notaţiilor definite anterior, m reprezintă coeficientul de acumulare a fluxului termic
radiant în elementele de delimitare interioară a incintei.
5.2 Parametrii nominali de calcul a instalaţiilor de climatizare funcţionând vara.

Conform celor prezentate în paragraful anterior, indiferent de tipul elementului de construcţie
opace sau transparente folosite la realizarea unei incinte, aporturile de căldură din exterior în aceasta
depind de:
− temperatura interioară ti;
− parametrii climatici exteriori: temperatura exterioară momentană te, respectiv medie zilnică
t emd , amplitudine a oscilaţiei zilnice a temperaturii exterioare A t e şi intensitatea radiaţiei
solare directe ID şi difuze Id.
Temperatura interioară ti Spre deosebire de cazul încălzirii, unde pentru temperatura
interioară ti exista o normă (SR 1907/2) prin care se stabilea o valoare normată, în cazul climatizării nu
exită o normă specifică (nu există standard care să recomande o anumită valoare). Literatura de
specialitate recomandă pentru temperatura interioară ti de dimensionare a instalaţiilor de climatizare
valoarea:
t i = 10 + 0,5 ⋅ t max
e,0 (5.21)
unde t emax
,0 reprezintă temperatura maximă zilnică a aerului exterior în luna considerată caracteristică
pentru dimensionarea instalaţiei de climatizare (conform SR 6648/2, în marea majoritate a cazurilor,
luna iulie).
Obs.: în cazul particular al unor incinte industriale, temperatura interioară se alege pe considerente
tehnologice impuse de desfăşurarea procesului de producţie.
Conform standardului românesc SR 6648/2, parametrii climatici exteriori pentru care se
dimensionează instalaţiile de climatizere sunt cei corespunzători lunii iulie. În cazul particular al
climatizării unor incinte în care în luna iulie nu au loc activităţi (şcoli, universităţi, teatre etc.) se pot
adopta ca valori de dimensionare, valorile parametrilor climatici ai lunii iunie, sau după caz ai altei
luni, cu condiţia ca valoarea aporturilor de căldură în incintă să aibă valoarea cea mai mare.
Temperatura exterioară medie zilnică t emd este dată de standardul respectiv în funcţie de
localitatea în care este amplasată incinta climatizată şi de gradul de asigurare dorit. Prin grad de
asigurare se înţelege perioada de timp, exprimată în procente, în care temperatura exterioară nu
depăşeşte valoarea indicată. Practic, gradul de asigurare indică perioada de timp, exprimată în
procente, în care instalaţia de climatizare poate asigura menţinerea temperaturii interioare considerate
la dimensionare. Gradul de asigurare dorit se alege în funcţie de importanţa (tipul) incintei climatizate.
Conform SR 6648/1, în România, incintele climatizate se pot încadra în patru categorii, şi anume:
− categoria I – grad de asigurare ≥ 98 % – cuprinzând: clădiri în care se produc sau se
ansamblează piese sau aparate de foarte mare precizie, cu toleranţe foarte mici, executate în
cadrul unor procese tehnologice care nu pot fi întrerupte şi care pot începe în orice moment al
anului;
− categoria II – grad de asigurare ≥ 95 % – cuprinzând: clădiri în care se produc sau se
ansamblează piese sau aparate de foarte mare precizie, cu toleranţe foarte mici, executate în
cadrul unor procese tehnologice care pot fi întrerupte; clădiri social – culturale de importanţă
naţională; clădiri în care desfăşurarea proceselor tehnologice impune condiţii stricte de
temperatură şi umiditate;
− categoria III – grad de asigurare ≥ 90 % – cuprinzând: clădiri social – culturale de importanţă
judeţeană sau municipală (săli de operaţie, de concert, de teatru, hoteluri de lux); laboratoare şi
clădiri în care desfaşurarea proceselor tehnologice nu este influenţată de diferenţe de
temperatură de cca. 1…3 grd..;
− categoria IV – grad de asigurare ≥ 80 % – cuprinzând: clădiri social – culturale de mică
importanţă (hoteluri obişnuite, săli de cinematograf, de curs); clădiri cu durată mică de folosire
în lunile iulie şi august, laboratoare şi clădiri în care desfaşurarea proceselor tehnologice nu
este influenţată de diferenţe de temperatură de cca. 4…5 grd..
Amplitudinea oscilaţiei zilnice a temperaturii exterioare A t e este dată de standardul SR
6648/2 în funcţie numai de localitatea în care este amplasată incinta climatizată.
Temperatura exterioară momentană te folosită la determinarea amplitudinii temperaturii

echivalente (vezi rel. 5.16. ÷ 5.18.) se calculeazăcu relaţia:
t e = t emd + c ⋅ A t e (5.22.)
în care c este un coeficient care ţine cont de abaterea temperaturii exterioare momentane faţă de
valoarea medie zilnică (-1 ≤ c ≤ 1). Valoarea acestui coeficient este dată de SR 6648/2 în funcţie numai
de ora din zi.
Intensitatea momentană a radiaţiei solare directe ID folosită la determinarea amplitudinii
temperaturii echivalente (vezi rel. 5.16. ÷ 5.18.) se detrmină cu relaţia:
I D = a 1 ⋅ a 2 ⋅ I D0 ⋅ cos β (5.23.)
unde ID0 este intensitatea momentană a radiaţiei solare directe indicată de standardul 6648/2 în funcţie
de orientarea suprafeţei elementului de construcţie şi de ora din zi; a1 – un coeficient de corecţie, dat
de asemenea de standard (a1 ≤ 1), în funcţie de starea atmosferei (de locul de amplasare a incintei
climatizate: localităţi rurale, urbane – de diverse mărimi, platforme industriale); ; a2 – un coeficient de
corecţie, dat de asemenea de standard (a2 ≥ 1), în funcţie de altitudinea de amplasare a incintei
climatizate; iar β – unghiul de incidenţă a radiaţiei solare cu normala pe elementul de construcţie.
Intensitatea momentană a radiaţiei solare difuze Id folosită la determinarea amplitudinii
temperaturii echivalente (vezi rel. 5.16. ÷ 5.18.) este dată de standardul SR 6648/2 în funcţie de ora din
zi şi indiferent de orientarea suprafeţei elementului de construcţie.
Intensităţile medii ale radiaţiei solare directe I md md
D0 şi difuze I d folosite la determinarea
amplitudinii temperaturii echivalente (vezi rel. 5.16. ÷ 5.18.) se pot calcula cu relaţiile:
1 24
I md
D0 = ⋅ ∑ I D0,i (5.24.)
24 i=1
şi
1 24
I dmd = ⋅ ∑ I d ,i (5.25.)
24 i =1
în care ID0,i şi Id,i sunt intensităţile radiaţiei directe, respectiv difuze, la ora „i” din cursul zilei.
Intensitatea medii a radiaţiei solare totale I md se determină cu relaţia:
I md = a 1 ⋅ a 2 ⋅ I md md
D0 ⋅ cos β + I d (5.26.)
unde a1, a2 şi β au semnificaţiile definite anterior (vezi rel. 5.23.).
5.3 Dimensionarea instalaţiilor de climatizare.

Modul concret de dimensionare al instalaţiilor de climatizare este prezentat în standardul SR
6648/1. Relaţiile de calcul au la bază metodologia de principiu pentru un singur element de construcţie
prezentată în cadrul paragrafului 5.1.1. (rel. 5.19. şi 5.20) şi sunt obţinute prin însumarea pentru toate
elementele de construcţie care mărginesc incinta climatizată.
Datorită necesităţii luării în consideraţie a regimurilor nestaţionare şi a influenţei radiaţiei
solare, calculele sunt cu mult mai laborioase decât cele necesare stabilirii necesarului de căldură pentru
încălzirea aceleiaşi incinte, intervenind mult mai mulţi factori care terbuie calculaţi.
Din acest motiv, metodologia standardizată de determinare a aporturilor de cădură într-o
incinta climatizată se aplică în practică doar la dimensionarea instalaţiilor de climatizare încadrate în
categoriile I şi II (vezi paragraful 5.1.2.). Dimensionarea instalaţiilor de climatizare încadrate în
categoriile III şi IV se face pe baza indicilor specifici:
qF = qF0 ⋅ S i (5.27.)
în care q F0 este aportul specific de căldură din exterior rezultat din exploatare unor instalaţii de
climatizare similare, iar Si – suprafaţa interioară a incintei climatizate (suprafaţa podelei). Pentru
condiţiile din România qF0 ≈ 250 ÷ 300 W/m2.
5.4 Măsuri de reducere a aporturilor de căldură în incintele climatizate.

Analizând relaţiile de calcul ale aporturilor de căldură într-o incintă, măsurile de reducere ale
acestor aporturi pot fi clasificate în :
− măsuri de reducere a aporturilor de căldură prin elementele de construcţie opace (cu inerţie
termică). Ele constau în :
o creşterea rezistenţei termice „R” a elementelor de construcţie. Măsura este identică cu cea
aplicată pentru reducerea necesarului de căldură pentru încălzire. Aspectele tehnice şi
economice ale acestei măsuri sunt detaliate în cadrul cap. 6. ;
o realizarea unor suprafeţe exterioare ale elementelor de construcţie cu valori reduse ale
coeficientului de absorbţie „A”, respectiv reducerea valorii temperaturii exterioare echivalente
(reducerea efectului radiaţiei solare asupra elementelor de construcţie opace). Acest lucru se
poate obţine fie prin placarea corespunzătoare a elementelor de construcţie, fie prin vopsirea
lor la exterior în culori metalice sau deschise ;
− măsuri de reducere a aporturilor de căldură prin elementele de construcţie transparente (fără
inerţie termică). Ele constau în :
o creşterea rezistenţei termice „R” a elementelor de construcţie transparente ;
o folosirea unor ferestre având valori reduse ale coeficientului „c” de reţinere a radiaţiei
solare (folosirea de ferestre duble, cu geamuri groase sau din sticlă absorbantă sau reflectantă,
folosirea dispozitivelor de ecranare amplasate pe cât posibil la exterior sau între geamuri) ;
o găsirea unor forme a clădirii care să conducă la valori reduse ale suprafeţelor „Si” ale
elementelor de construcţie transparente supuse radiaţiei solare directe ;
o reducerea pe cât posibil a suprafeţei totale „S” a elementelor de construcţie transparente.
Această măsură este în contradicţie cu folosirea iluminării naturale cât mai mult posibil, motiv
pentru care marimea suprafaţei „S” se stabileşte în urma unui compromis dintre realizarea
unei iluminări naturale corespunzătoare şi reducerea aporturilor, respectiv a pierderior de
căldură din/în exteriorul clădirii.
Energetica clădirilor Cursuri 9, 10 & 11
6 Clădirea ca factor de realizare a confortului termic.

Clădirea reprezintă mijlocul prin care se realizează o incintă izolată de mediul exterior, şi
în care se poate menţine, cu ajutorul unor instalaţii corespunzătoare, un microclimat impus, diferit
de cel exterior.
Microclimatul interior este caracterizat de următorii factori:
• temperatura aerului interior şi a suprafeţelor interioare a elementelor de construcţie;
• umiditatea aerului interior şi a elementelor de construcţie;
• viteza curenţilor interiori de aer;
• iluminarea.
Instalaţiile care echipează clădirea permit controlul direct al temperaturii aerului interior, al
umidităţii acestuia (uneori) şi al iluminatului. Restul factorilor este o consecinţă a celor controlaţi şi
a modului de realizare efectivă a clădirii.
6.1 Izolarea termică a clădirilor.

Izolarea unei incinte de exterior se realizează cu ajutorul diverselor elemente de construcţie
(pereţi, ferestre, uşi etc.) caracterizate prin dimensiuni geometrice finite şi prin anumite
caracteristici termofizice (conductivitate termică, permeabilitate la aer şi la vapori etc.). Prin
izolarea termică a unei clădiri se urmăresc:
• realizarea unui climat interior confortabil (în conformitate cu destinaţia clădirii) în condiţiile
reducerii pierderilor de căldură către exterior;
• evitarea condensării vaporilor de apă atât la suprafaţa interioară a elementelor de
construcţie, cât şi în interiorul acestora;
• realizarea unei stabilităţi termice necesare limitării oscilaţiilor temperaturii aerului interior şi
pe suprafaţa interioară a elementelor de construcţie;
• realizarea unei rezistenţe la infiltraţiile de aer pentru reducerea pierderilor de căldură
corespunzătoare încălzirii acestora.
6.1.1 Proprietăţile termice ale elementelor de construcţie.

Izolarea termică a unei incinte faţă de mediul exterior se realizează cu ajutorul unor
elemente de construcţie opace (pereţi, acoprişuri etc.) şi/sau transparente (ferestre, luminatoare) care
asigură în acelaşi timp şi iluminatul natural.
Elemente de construcţie opace pot fi omogene sau eterogene, fiind compuse din straturi
suport (de rezistenţă mecanică), din straturi izolante şi din alte straturi protectoare, dar care nu
prezintă importanţă din punctul de vedere al izolării termice (fig. 6.1.).
2
4 3
3
1 2 5
a. b. c.
4 2
4 2
4
5
d. e. f.
Fig. 6.1. Moduri de realizare a elementelor de construcţie opace pentru acoperişuri

(a,b,c) şi pereţi (d,e,f): 1 – suport greu; 2 – termoizolaţie uşoară; 3 – strat protector;
4 – suport uşor; 5 – termoizolaţie grea (autoportantă).
Straturile termoizolante pot fi din materiale uşoare, fără proprietăţi mecanice deosebite
(vată minerală, poliester expandat, poliuretan etc.) sau din materiale grele, cu proprietăţi mecanice
bune (cărămidă din pământ ars, blocuri din beton celular autoclavizat, granulit ). De regulă,
termoizolaţiile din materiale grele sunt autoportante şi nu necesită straturi suport.
Rezistenţa termică a unui element de construcţie omogen este dată de relaţia:
δ
Rp = (6.1.)
b⋅λ
unde: δ este grosimea elementului de construcţie omogen; λ – conductivtatea termică a materialului;
iar b un coeficient supraunitar care ţine cont de creşterea conductivităţii termice a elementului de
construcţie datorată modului de realizare practică a acestuia (tasare, creşterea umidităţii etc.).
În practica realizării elementelor de construcţie se întâlnesc şi elemente neomogene,
formate din mai multe straturi sau zone aşezate fie perpendicular pe direcţia fluxului termic (fig.
6.1.), paralel cu direcţia fluxului termic (fig. 6.2.).
Pentru un element de construcţie neomogen, format din “n” straturi perpendiculare pe
direcţia fluxului termic, se pot scrie relaţiile:
q1 = q 2 = ⋅ ⋅ ⋅⋅ =q n = q (6.2.)
şi
∆t = ∆t 1 + ∆t 2 + ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ + ∆t n (6.3.)
unde: q1, q2, …., qn sunt fluxurile termice unitare prin fiecare din cele “n” straturi ; q - fluxul termic
unitar total prin elementul de construcţie neomogen; ∆t1, ∆t2,….., ∆tn – căderile de temperatură pe
fiecare strat al elementului de construcţie; iar ∆t căderea totală de temperatură pe elementul de
construcţie.
a. b. material termoizolant
material suport
c. d.
Fig. 6.2. Elemente de construcţie neomogene cu straturi paralele cu direcţia

fluxului termic (a.) sau straturi perpendiculare şi paralele cu direcţia fluxului
termic (b.,c.,d.).
Pentru fiecare strat se poate scrie, ţinând cont de relaţia 6.2.:
∆t
q= i (6.4.)
Ri
în care, în afara notaţiilor definite anterior, s-a notat cu Ri rezistenţele termice ale celor “n” straturi,
calculate cu relaţia 6.1.
Rezistenţa termică echivalentă a unui element de constucţie neomogen format din mai
multe straturi perpendiculare pe direcţia fluxului termic este:
∆t
R⊥ = (6.5.)
q
sau, ţinând cont de relaţia 6.3.:
∆t + ∆t 2 + ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ + ∆t n
R⊥ = 1 = R1 + R 2 + ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ +R n (6.6.)
q
În practică, straturile de material prezintă straturi de aer, care introduc la rândul lor o
rezistenţă termică Ra. Ţinând cont de această rezistenţă termică şi de relaţia 6.1., rezistenţa termică
echivalentă R ⊥ a unui element de constucţie neomogen este:
δ1 δ2 δn
R⊥ = + + ⋅⋅⋅⋅ + + Ra (6.7.)
b1 ⋅ λ 1 b 2 ⋅ λ 2 bn ⋅ λn
În cazul elementelor de constucţie neomogene formate din “n” zone paralele cu fluxul
termic (fig. 6.2.a.) se pot scrie relaţiile:
Q = Q1 + Q 2 + ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ + Q n (6.8)
∆t = ∆t 1 = ∆t 2 = ⋅ ⋅ ⋅⋅ = ∆t n (6.9.)
unde Q este fluxul termic total de căldură transmis prin elementul de construcţie neomogen; Q1,
Q2,… Qn - fluxurile termice transmise prin fiecare zona (omogenă) a elementului de construcţie; iar
∆t1, ∆t2,….., ∆tn, ∆t - căderile de temperatură pe fiecare zonă al elementului de construcţie,
respectiv pe întregul element.
Ţinând cont de relaţile dintre fluxurile termice şi fluxurile termice unitare, se poate scrie:
S Σ ⋅ q = S1 ⋅ q1 + S 2 ⋅ q 2 + ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ +S n ⋅ q n (6.10.)
în care q1, q2,….., qn sunt fluxurile termice unitare prin fiecare dintre cele “n” zone paralele cu
fluxul termic; q – fluxul termic unitar echivalent prin elementul de construcţie neomogen; S1, S2,….
S2, S∑ - suprafeţele celor “n” zone, respectiv suprafaţa totală a elementului de construcţie:
S Σ = S1 + S 2 + ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ +S n (6.11)
Pentru fiecare zonă se poate scrie, ţinând cont de relaţia 6.2.:
∆t
qi = i (6.12.)
Ri
în care, în afara notaţiilor definite anterior, s-a notat cu Ri rezistenţele termice ale celor “n” straturi,
calculate cu relaţia 6.1.
Rezistenţa termică echivalentă a unui element de constucţie neomogen format din mai
multe straturi paralele cu direcţia fluxului termic este:
∆t
R II = (6.13.)
q
sau, ţinând cont de relaţia 6.9. – 6.12.:
S1 + S 2 + ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ +S n
R II = (6.14.)
S1 S 2 Sn
+ + ⋅⋅⋅⋅ +
R1 R 2 Rn
În cazul cel mai general, un element de construcţie are anumite zone formate la rândul lor
din mai multe straturi (fig. 6.3.).
Rezistenţa termică echivalentă a unui astfel de element de construcţie se poate determina în
două moduri:
• se împarte elementul în straturi prin plane perpendiculare pe direcţia fluxului termic (fig.
6.3.a.).. Pentru straturile neomogene, formate din mai multe zone, se determină rezistenţa
termică cu rel. 6.14 Rezistenţa termică echivalentă a elementului R t ⊥ se determină cu
relaţia 6.7. ;
zona 2
zona 3
zona 4
zona 1
zona 5
strat 1
strat 2
strat 3
a. b.
Fig. 6.3. Element de construcţie real: a - împărţire în straturi (prin plane
perpendiculare pe direcţia fluxului termic); b - împărţire în zone (prin plane
paralele cu direcţia fluxului termic)
• se împarte elementul în zone prin plane paralele cu direcţia fluxului termic (fig. 6.3.b.).
Pentru zonele neomogene , formate din mai multe straturi, se determină rezistenţa termică
cu rel. 6.7. Rezistenţa termică echivalentă a elementului R tII se determină cu relaţia 6.14.
Cele două rezistenţe termice echivalente R t ⊥ şi R tII au valori diferite, iar valoarea reală a
rezistenţei termice Rt a elementului de construcţie se găseste între cele două valori (fig. 6.4.)
Metoda R t ⊥ (a) Metoda R tII (b) În realitate (c)

R0
Rl
1,0
Rl dupa l
0,8 metoda R t ⊥ (a)
0,6 Rl dupa Rt (c)

I II 0,1
metoda R tII (b)
0,4
0,2
0,2
λII >> λI
0,00 0,04 0,08 0,12 0,16 0,20 l [m]
Fig. 6.4. Variaţia raportului dintre rezistenţa termică R0 a unui bloc omogen şi rezistenţa
termică Rl a aceluiaşi bloc dar cu un miez de material termoizolant foarte puternic
(λI≈0) de lungime “l”.
Experimentele au arătat că diferenţele între rezistenţele termice echivalente R t ⊥ şi R tII

sunt cu atât mai mari cu cât valorile conductivităţilor termice λI şi λII ale celor două materiale sunt
mai diferite.
Dacă diferenţa dintre cele două rezistenţe termice echivalente R t ⊥ şi R tII este mai mică de
25%, rezistenţa termică echivalentă Rt se poate determina cu relaţia :
2 ⋅ R t ⊥ + R tII
Rt = (6.15.)
3
Dacă însă diferenţa dintre cele două rezistenţe termice echivalente R t ⊥ şi R tII este mai
mare de 25%, rezistenţa termică echivalentă Rt se poate determina numai prin calculul câmpului de
temperaturi cu ajutorul metodelor numerice (metoda diferenţelor sau elementelor finite).
O altă metodă de estimare a rezistenţei termice echivalente Rt este prezentată în standardul
STAS 6472-3/1989 :
R t = e ⋅ R tII (6.16)
unde RtII este rezistenţa termică echivalentă a elementului calculată cu relaţia 6.14. (se consideră
elementul împărţit în mai multe zone prin planuri paralele cu direcţia fluxului termic), dacă o zonă
este formată din mai multe straturi (perpendiculare pe direcţia fluxului termic), rezistenţa termică a
acestei zone se calculează cu rel. 6.7. ; iar e un coeficient de corecţie în funcţie de gradul de
neomogenitate a elementului de construcţie respectiv.
Gradul de neomogenitate a unui element de construcţie este dat de procentul de punţi
termice “p” (raportul procentual dintre suprafaţa zonelor cu o rezistenţă termică coborâtă şi
suprafaţa totală a elementului de construcţie) :
100 − p
e= (6.17)
100
Metoda se aplică pentru un procent de punţi termice de până la 15% şi dacă :
• rezistenţa termică în dreptul punţilor termice este mai mică de 0,4 m2K/W pentru elementele
de construcţie cu rezistenţe termice în câmp curent mai mari sau egale cu 0,8 m2K/W ;
• rezistenţa termică în dreptul punţilor termice este mai mică de 0,5 din rezistenţa termică în
câmp curent pentru elementele de construcţie cu rezistenţe termice în câmp curent mai mici
decât 0,8 m2K/W .
Pentru procente de punţi termice mai mari de 15% rezistenţa termică echivalentă Rt se
poate determina numai prin calculul câmpului de temperaturi cu ajutorul metodelor numerice
(metoda diferenţelor sau elementelor finite).
Dacă elementul de construcţie nu are punţi termice sau dacă rezistenţa termică în dreptul
acestora are valori mai mari decât cele indicate anterior, rezistenţa termică echivalentă Rt se
determină cu rel. 6.14. Dacă o zonă este formată din mai multe straturi (perpendiculare pe direcţia
fluxului termic), rezistenţa termică a acestei zone se calculează cu rel. 6.7.
O punte termică reprezintă o zonă mai slab izolată termic, cu suprafaţă redusă, în cadrul
unui element de construcţie termoizolant (fig. 6.6.).
a. b. material termoizolant
material suport
c. d.
Fig. 6.5. Exemple de punţi termice

Colţurile încăperilor sunt punţi termice deoarece:
• forma geometrică a colţului conduce la o inegalitate între suprafaţa interioară şi cea
exterioară, lucru care măreşte fluxul de căldură în dreptul acestuia, răcirea peretelui în acest
loc fiind mai accentuată decât în rest (temperatura peretelui la suprafaţa interioară este mai
redusă în dreptul colţului decât pe restul suprafeţei);
• datorită frecării mai mari ale aerului cu pereţii în dreptul colţului, schimbul de căldură prin
convecţie se înrăutăţeşte şi diferenţa de temperatură între aerul interior şi suprafaţa interioară
a peretelui creşte.
Scăderea temperaturii în dreptul punţilor termice poate avea drept efect apariţia
condensării vaporilor de apă, cu umezirea pereţilor şi apariţia igrasiei.
Rezistenţa termică totală R a unui element de construcţie este:
R = Ri + R t + Re (6.18)
în care Ri este rezistenţa termică la transferul de căldură prin convecţie de la aerul interior la
elementul de construcţie; Rt – rezistenţa termică a elementului de construcţie, calculată conform
metodologiilor prezentate anterior; iar Re – rezistenţa termică la transferul de căldură prin convecţie
de la elementul de construcţie la aerul exterior.
6.1.2 Rezistenţa termică minimă necesară.

Temperatura la suprafaţa interioară a unui element de construcţie trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
• să permită realizarea confortului termic (intervine în valoarea temperaturii operative
definitorii pentru confortul termic – vezi cap. 2.);
• să nu permită condensarea vaporilor de apă la suprafaţa pereţilor interiori.
În regim termic staţionar, se poate scrie relaţia:
Ri
(
1
)
⋅ t i − t pi = ⋅ (t i − t e )
1
R
(6.19)
unde, în afara notaţiilor definite anterior, s-au mai notat cu ti, te şi cu tpi temperaturile aerului
interior, ale aerului exterior şi ale peretelui la suprafaţa interioară.
Rezultă:
R
t pi = t i − i ⋅ (t i − t e ) (6.20.)
R
În regimul termic nestaţionar real la care este supus un element de construcţie, trebuie ţinut
cont de inerţia termică a acestuia, şi ca urmare, relaţia 6.20. devine:
R
t pi = t i − m ⋅ i ⋅ (t i − t e ) (6.21.)
R
în care m este coeficientul de masivitate termică a elementului de construcţie (vezi cap. 3).
Pentru ca vaporii de apă să nu condenseze pe suprafaţa interioară a elementelor de
construcţie, trebuie ca temperatura peretelui la suprafaţa interioară determinată cu rel. 6,21. să
îndeplinească condiţia:
t pi ≥ t r (6.22.)
unde tr este temperatura punctului de rouă a aerului interior.
Îndeplinirea condiţiei 6.22. se face atât pentru câmpul curent al elementului de construcţie
cât şi în dreptul punţilor temice.
Pentru realizarea confortului termic este necesar ca pentru un element de construcţie ( cu
excepţia suprafeţelor vitrate) să fie valabilă relaţia:
∆t i = t i − t pi ≤ ∆t imax (6.23.)
în care ∆t imax este diferenţa maximă de temperatură admisă între aerul interior şi suprafaţa
interioară a elementului de construcţie, valoare dată de normative (STAS 6472-3/1989) pentru tipuri
caracteristice de element de construcţie (perete lateral, acoperiş, pardoseală) şi în funcţie de
destinaţia incintei.
Având în vedere relaţia 6.21., rezistenţa termică R a unui element de construcţie este:
t −t
R = m⋅Ri ⋅ i e (6.24)
t i − t pi
Ca urmare, ţinând cont de relaţia 6.23., valoarea rezistenţei termice pentru elementele de
construcţie opace necesare realizării confortului termic şi evitării condensării vaporilor de apă se
poate scrie sub forma:
 t −t t −t 
Rnec ≥ Max m ⋅ Ri ⋅ i maxe , m ⋅ Ri ⋅ i e  (6.25.)
 ∆ti ti − tr 

Pentru elementele de construcţie vitrate, conform normativelor (STAS 6472-3/1989),
rezistenţa termică necesară se determină cu relaţia:
R nec ≥ R min (6.26)
unde Rmin este dată în normativ în funcţie de tipul elementului de construcţie vitrat (fereastră,
luminator, perete vitrat).
În cazul în care nu este îndeplinită rel. 6.25. este necesară izolarea termică suplimentară a
elementului de construcţie respectiv. Situaţia neîndeplinirii rel. 6.25 apare mai des în dreptul
punţilor termice. Pentru ameliorarea comportării elementelor de construcţie cu punţi termice se iau
următoarele măsuri:
• materialele cu conductivitate termică mare se dispun spre exteriorul elementelor de
construcţie (fig. 6.6.a.);
• se micşorează lăţimea punţii termice (fig. 6.6.b.);
• se izolează suplimentar elementul de construcţie în zona punţii termice (fig. 6.6.c. şi d.).
a. b.
c. d.
Fig. 6.6. Metode de tratare a punţilor termice.
6.3 Stabilitatea termică a clădirilor.

Transferul de căldură prin elementele de construcţie care delimitează o clădire are loc, în
majoritatea timpului, în regim nestaţionar. Cauzele acestor regimuri nestaţionare de transfer de
căldură sunt:
• variaţiile temperaturii exterioare în cursul zilei în jurul valorii medii ale acesteia (atât iarna,
cât şi vara);
• variaţiile posibile ale cantităţii de căldură livrate de instalaţiile de încălzire (iarna);
• variaţiile diurne ale intensităţii radiaţiei solare (vara).
În regimul nestaţionar de transfer de căldură un rol important asupra valorii factorilor de
microclimat interior îl are, pe lângă izolarea termică a clădirii, inerţia termică a acesteia. Literatura
de specialitate prezintă exemplul a două incinte identice din punctul de vedere al formei,
dimensiunilor şi al izolării termice (elementele de construcţie folosite având aceleaşi rezistenţe

termice). Incintele se diferenţiază prin materialele de construcţie folosite: cărămidă de pământ ars
pentru prima incintă şi beton celular autoclavizat, pentru a doua. În condiţiile unei temperaturi
exterioare de -15 °C, instalaţiile de încălzire menţin în cele două incinte aceeaşi temperatură
interioară de 20 °C. La întreruperea alimentării cu căldură a ambelor incinte, după 8 ore, în prima
incintă, temperatura suprafeţei interioare a elementelor de construcţie este ceva mai mare de 0 °C,
iar în cea de a doua această temperatură este sub -10 °C. Explicaţia aceste situaţii o constituie
diferenţa dintre inerţia termică a pereţilor incintelor în cele două variante constructive, respectiv
diferenţa dintre cantităţile de căldură înmagazinate în pereţii incintelor (mult mai mari în cazul
pereţilor de cărămidă decât în cazul betonului celular autoclavizat).
Pentru caracterizarea unui element de construcţie sau a unei clădiri din punctul de vedere al
inerţiei termice se foloseşte o mărime adimensională denumită indice de inerţie termică D.
Pentru un element de construcţie omogen indicele de inerţie termică D este:
D = R ⋅ s24 (6.27.)
unde R este rezistenţa termică a elementului de construcţie, în m2K/W; iar s24 – coeficientul de
asimilare termică a elementului de construcţie respectiv pentru oscilaţii ale fluxului termic cu
perioade de 24 ore, în W/m2K.
Coeficientul de asimilare termică a unui element de construcţie omogen se determină cu
relaţia:
2⋅π
s= ⋅ c p ⋅ λ ⋅ ρ = 8,5 ⋅ 10 −3 ⋅ c p ⋅ λ ⋅ ρ (6.28)
τ24
în care τ24 este durata perioadei de oscilaţie considerate (în cazul de faţă 24 h), în s; cp – căldura
specifică masică a materialului de construcţie, în J/kg.K; λ – coeficientul de conductivitate termică,
în W/mK; iar ρ densitatea materialului, în kg/m3.
Pentru un element de construcţie neomogen format din mai multe straturi, indicele de
inerţie termică D este:
n
D = ∑ Di (6.29)
i =1
unde Di este indicele de inerţie termică a stratului omogen “i” calculat cu relaţiile 6.27. şi 6.28.
In cazul un element de construcţie neomogen format din mai multe zone distincte , indicele
de inerţie termică D se determină cu relaţia:
n
∑ Si ⋅ D i
i =1
D= n
(6.30)
∑ Si
i =1
în care Di este indicele de inerţie termică a zonei distincte “i” omogene sau neomogene, calculat cu
relaţiile 6.27. - 6.29. ; iar Si – suprafaţa zonei distincte “i”.
Relaţia 6.30. poate fi folosită şi pentru calculul indicelui de inerţie termică pentru o incintă.
S.T.A.S. 6472/3-1989 recomandă următoarele valori limită ale necesare pentru realizarea
confortului termic:
• pentru încălzirea cu sobe (încălzire intermitentă): D ≥ 2,5
• pentru încălzirea centrală (centrale termice, cogenerare):
clădiri de locuit, spitale, creşe, grădiniţe D ≥ 2,0
rest clădiri D ≥ 1,5.
Aprecierea comportării unei clădiri în regim dinamic numai pe baza indicelui de inerţie
termică poate conduce la concluzii eronate. Astfel, valoarea indicelui de inerţie termică este aceeaşi
(vezi rel.6.29.), indiferent de ordinea în care sunt aşezate straturile care compun elementul de
construcţie, adunarea fiind comutativă. În realitate, temperaturile medii ale straturilor sunt
influenţate de ordinea în care sunt aşezate acestea (vezi fig. 6.7.). Izolaţia termică uşoară se
realizează din materiale cu capacitate de înmagazinare a căldurii redusă (cu căldură specifică
masică redusă), iar izolaţia termică grea din materiale cu capacitate de înmagazinare a căldurii mare
(cu căldură specifică masică mare). Ca urmare, cantitatea de căldură care se acumulează în diversele
elemente de construcţie va depinde de ordinea de aşezare a straturilor, deci şi inerţia termică a
clădirii va depinde de această ordine.
ti ti
tpi tpi
t izmd1a
t izmd2 b
t izmd2a
t izmd1b
tpe tpe
te te
a. b.
izolaţie termică uşoară izolaţie termică grea
Fig. 6.7. Influenţa ordinii straturilor izolante asupra temperaturilor medii

ale acestora
Având în vedere apectele de mai sus, la clădirile locuite permanent, izolaţia grea, cu
capacitate mare de înmagazinare a căldurii se va amplasa spre interiorul incintei, astfel modificările
temperaturii exterioare şi/sau ale cantităţii de căldură introduse de instalaţia de încălzire vor avea un
efect mai redus asupra temperaturii interioare. În cazul clădirilor locuite temporar, izolaţia grea, cu
capacitate mare de înmagazinare a căldurii se va amplasa spre exteriorul incintei, astfel, temperatura
interioară ajunge mai iute la valoarea de regim la pornirea încălzirii.
Inerţia termică a elementelor de construcţie conduce la amortizarea şi întârzierea undei de
temperatură în acestea (vezi fig. 6.8.).
ti , te ti , te
[°C] ε [°C] ε ti
te
2Ati
2Ati 2Ate ε
te
ti ε
2Ate
τ 24 τ
0 12 24 0 12
a. b.
Fig. 6.8. Variaţiile temperaturii interioare într-o încăpere: a. încăpere neîncălzită;
b. încăpere încălzită (debit de căldură constant).
Coeficientul de amortizate ν a undei de temperatură într-un element de construcţie se

defineşte ca raportul:
A
ν = te (6.31)
A tpi
unde Ate este amplitudinea oscilaţiei temperaturii exterioare; iar Atpi – oscilaţia temperaturii
suprafeţei interioare a elementului de construcţie.
Calculele analitice ale coeficientului de amortizate ν a undei de temperatură şi ale
întârzierii ε introduse sunt foarte laborioase şi sunt practic aplicabile doar pentru elementele de
construcţie reale (neomogene) şi nu pentru incinte. În cazul incintelor valorile coeficientului de
amortizate ν a undei de temperatură şi ale întârzierii ε se pot determina numai prin calculul
transferului termic în regim nestaţionar folosind metode numerice (diferenţe sau elemente finite).
Construcţiile realizate în mod curent în România sunt caracterizate prin valori ale
coeficientului de amortizate ν a undei de temperatură în domeniul 15 – 30 şi ale întârzierii ε în
domeniul 4 – 12 h.
6.4 Posibilităţi de reducere a necesarului de căldură pentru încălzire.
6.4.1 Analiza posibilităţilor de reducere a necesarului de căldură pentru încălzirea

incintelor.
Conform paragrafelor anterioare, necesarul de căldură pentru încălzirea unei clădiri poate
fi scris sub forma:
(
q i = x i ⋅ Ve ⋅ t iC − t e ) (6.32)
în care xi este caracteristica termică de încălzire a clădirii; Ve – volumul exterior al clădirii; t iC –
temperatura interioară din clădire (temperatura convenţională); iar te – temperatura exterioară.
Caracteristica termică de încălzire a clădirii xi are sensul fizic al unor pierderi specifice de
căldură, pe unitatea de volum exterior clădit, când diferenţa de temperatură dintre interiorul şi
exteriorul clădirii este de un grad.
Pentru o clădire având un volum dat, reducerea necesarului de căldură pentru încălzire se
face prin reducerea valorii caracteristicii termice de încălzire a clădirii. Pentru a pune în evidenţă
modalităţile de reducere a acestei mărimi se pleacă de la bilanţul termic al clădirii încălzite.
Ţinând cont că în bilanţul termic al clădirii, cantităţile de căldură pierdute în regim
tranzitoriu qtr, introduse în incintă de degajările interioare de căldură qd şi de radiaţia solară qr sunt
mici în comparaţie cu celelalte, putând fi neglijate. În consecinţă, cantitatea de căldură introdusă de
instalaţia de încălzire poate fi determinată cu suficientă precizie ca:
q i ≅ q pt + q pi (6.33)
Considerând o clădire cu pereţii exteriori omogeni din punct de vedere al realizării şi
neglijând pierderile de căldură către sol (foarte mici în comparaţie cu alte pierderi), pierderile de
căldură prin transmisie se pot determina cu relaţia (vezi paragraful 3.3.):
( ) ( ) ( )
q pt = k pl ⋅ S pl ⋅ t iC − t e + k p ⋅ S p ⋅ t iC − t e + k f ⋅ S f ⋅ t Ci − t e (6.34)
în care kpl, kp şi kf sunt coeficienţii globali de schimb de căldură prin pereţii laterali, plafon şi prin
ferestrele exterioare; Spl ,Sp şi Sf – suprafeţele pereţilor laterali (exclusiv ferestrele), plafonului şi
ferestrelor exterioare; t iC – temperatura interioară din clădire (temperatura convenţională); iar te –
temperatura exterioară.
Pierderile de căldură prin ventilarea clădirilor pot fi estimate cu relaţia (vezi paragraful
3.3.):
( ) ( )
q pi = l ⋅ Sf ⋅ i ⋅ w a4 / 3 ⋅ t iC − t e + n ⋅ Vi ⋅ ρ a ⋅ c pa ⋅ t iC − t e (6.35)
unde: l este lungimea specifică de rost a ferestrelor (pentru un tip constructiv de fereastră această
lungime este o constantă); Sf – suprafaţa ferestrelor exterioare; i – coeficientul de infiltraţie; wa –
viteza aerului exterior; n – numărul de schimburi de aer (practic o constantă funcţie de destinaţia
clădirii); Vi – volumul interior al clădirii; ρa – densitatea aerului; iar cpa – căldura specifică a
aerului.
Primul termen din relaţia 6.30 corespunde pierderilor de căldură datorate aerului pătruns în
clădirea respectivă prin neetanşeităţile elementelor, iar termenul al doilea pierderilor de căldură
datorate aerului pătruns în clădire prin ventilare naturală.
Fie Sl suprafaţa totală a pereţilor laterali (inclusiv ferestrele) şi „f” raportul dintre suprafaţa
ferestrelor exterioare şi această suprafaţă totală a pereţilor laterali, înlocuind relaţiile (6.34) şi (6.35)
în relaţia (6.33) şi gupând corespunzător termenii, se obţine:
{ [ ( )] }( )
q i = S l ⋅ k pl + f ⋅ k f + l ⋅ i ⋅ w a4 / 3 − k pl + k p ⋅ S p + n ⋅ Vi ⋅ ρ a ⋅ c pa ⋅ t iC − t e (6.36)
Considerând că forma clădirii este paralelipipedică, notând cu H înălţimea acesteia şi cu P
perimetrul bazei (podelei/plafonului) şi apreciind că raportul dintre volumul interior al clădirii şi cel
exterior este aproximativ unitar, din relaţiile (6.32) şi (6.36) rezultă valoarea caracteristicii termice
de încălzire sub forma:
xi =
P
Sp
[ ( )] 1
⋅ k pl + f ⋅ k f + l ⋅ i ⋅ w 4 / 3 − k pl + ⋅ k p + n ⋅ ρ a ⋅ c pa
H
(6.37)
Notând cu S suprafaţa totală care delimitează clădirea (pereţi laterali, podea, plafon) şi cu
„d” raportul dintre suprafaţa plafonului (podelei) şi această suprafaţă totală, ţinând cont de ipotezele
din paragraful anterior, din relaţiile (6.32) şi (6.36) rezultă valoarea caracteristicii termice de
încălzire şi sub forma:
xi =
S
Ve
{ [ ( )] }
⋅ (1 − 2 ⋅ d ) ⋅ k pl + f ⋅ k f + l ⋅ i ⋅ w 4 / 3 − k pl + d ⋅ k p + n ⋅ ρ a ⋅ c pa (6.38)
Analiza relaţiilor (6.37) şi (6.38) permite evidenţierea posibilităţilor de reducere a valorii

caracteristicii termice de încălzire, respectiv a necesarului de căldură pentru încălzirea clădirilor.
Aceste posibilităţi de reducere a necesarului de căldură pentru încălzirea clădirilor se încadrează în
două mari categorii:
• metode de natură arhitectonică legate de dimensiunile şi forma clădirii - aplicabile numai
pentru clădiri noi -, şi anume:
o realizarea de clădiri având un volum cât mai mare (concentrarea a cât mai multe
locuinţe, birouri etc. într-o singură clădire). Suprafaţa totală care delimitează clădirea
creşte mai încet decât volumul exterior al acesteia, raportul S/Ve scade, scăzând
valoarea caracteristicii termice de încălzire (vezi rel. 6.38);
o clădirile trebuie să aibă o înălţime cât mai mare. Termenul al doilea din relaţia (6.37)
scade, reducându-se valoarea caracteristicii termice de încălzire;
o forma bazei clădirilor trebuie să conducă la valori cât mai mici ale raportului dintre
perimetrul şi suprafaţa acesteia – pătrat, exagon, cerc etc.. Conform relaţiei (6.37) se
reduce valoarea caracteristicii termice de încălzire;
o gradul de vitrare „f” (raportul dintre suprafaţa ferestrelor exterioare şi suprafaţă
totală a pereţilor laterali) trebuie să aibă valori cât mai mici, pierderile de căldură
aferente ferestrelor (termenul k f + l ⋅ i ⋅ w 4 / 3 din relaţia 6.37) având valori mult mai
mari decât pierderile de căldură aferente pereţilor (termenul kpl din relaţia 6.37).
Conform relaţiei (6.37) reducerea valorii „f” reduce valoarea caracteristicii termice
de încălzire;
o orientarea corespunzătoare a clădirii şi compartimentarea interioară corespun–
zătoare a acesteia pentru creşterea gradului de impermeabilitate a clădirii la curenţii
de aer (reducerea coeficientului de infiltrare „i”), respectiv a valorii caracteristicii
termice de încălzire (vezi rel. 6.37);
• metode bazate pe folosirea unor materiale de construcţie având rezistenţe termice mari
(coeficienţi globali de transfer de căldură - kpl, kp şi kf - mici) şi permeabilităţi reduse la
curenţii de aer (coeficienţi de infiltrare - „i” - mici) – aplicabile atât pentru clădirile noi, cât
şi pentru cele existente.
De remarcat faptul că forma clădirii (volumul, forma bazei, inălţimea şi gradul de vitrare)
influenţează pe lângă mărimea necesarului de căldură pentru încălzire şi gradul de folosire a
iluminatului natural pe timpul zilei. În consecinţă, forma optimă a clădirii se stabileşte ca un
compromis între reducerea necesarului de căldură pentru încălzire şi folosirea într-o măsură cât mai
mare a iluminatului natural pe timpul zilei.
6.4.2 Strategia izolării termice suplimentare.

Aplicarea metodelor de reducere a necesarului de căldură pentru încălzire din categoria
celor legate de folosire unor materiale de construcţie având rezistenţe termice mari şi permeabilităţi
reduse la curenţii de aer, are un dublu efect:
• reduce consumul anual de căldură pentru încălzire, respectiv reduce valoarea cheltuielilor
anuale aferente încălzirii;
• necesită fie folosirea unei cantităţi mai mari de materiale de construcţie, fie folosirea unor
materiale de construcţie de calitate superioară, deci mai scumpe. Ca urmare, costul de
realizare a clădirii (investiţia în clădire) creşte.
Luarea în consideraţie a celor două efecte contradictorii (apărute la momente de timp
diferite) se poate face utilizând criterii de comparare a eficienţei economice bazate pe actualizarea
cheltuielilor şi investiţiilor făcute la momente de timp diferite. Criteriul de analiză a eficienţei
economice bazate pe actualizarea cheltuielilor care corespunde cel mai bine acestui scop este
criteriul cheltuielilor totale actualizate - CTA. In ipoteza, în general valabilă, că durata de
realizare a clădirii este de cca. un an, şi considerând ca moment de referinţă pentru actualizare,
momentul dării în folosinţă a acesteia, forma matematică a criteriului este:
Tv
CQ
CTA = I + ∑ (6.39.)
i =1 (1 + a )
i
în care: I este investiţia aferentă realizării clădirii; Tv – durata de viaţă a clădirii; CQ – costul anual
al încălzirii; iar a – rata de actualizare anuală.
Considerând că valoarea consumului anual de căldură pentru încălzire şi costul unitar al
căldurii nu se schimbă esenţial an de an, relaţia (6.39) poate fi scrisă sub forma:
CTA = I + C Q ⋅ TvA (6.40)
unde s-a notat TvA durata de viaţă actualizată a clădirii, dată de relaţia:
TvA = ∑
Tv
1
=
(1 + a )Tv − 1 (6.41)
i =1 (1 + a )
i
(1 + a )Tv ⋅ a
Durata de viaţă a unei clădiri este relativ mare (peste 50 de ani), ca urmare, durata de viaţă
actualizată a clădirii TvA se poate determina, fără a introduce erori mari, cu relaţia aproximativă:
1
TvA ≅ (6.42)
a
Forma criteriului cheltuielilor totale actualizate – CTA devine:
CQ
CTA = I + (6.43)
a
Investiţia aferentă realizării clădirii poate fi cosiderată ca având trei componente:

I = I pe + I f + I pi (6.44)
în care: Ipe este investiţia aferentă pocurării materialelor de construcţie din care se execută pereţii
exteriori; If – investiţia aferentă pocurării ferestrelor exterioare; iar Ipi – investiţia aferentă realizării
pereţilor interiori care compartimentează clădirea.
În ipoteza simplificatoare a realizării unei clădiri cu pereţii laterali omogeni (inclusiv

plafonul), investiţia aferentă pocurării materialelor de construcţie se poate determina cu relaţia:
I pe ≅ S pe ⋅ δ ⋅ i mc (6.45)
unde: Spe este suprafaţa pereţilor exteriori (pereţi laterali, plafon) care mărginesc clădirea; δ -
grosimea acestora; iar imc – costul specific total al materialelor de construcţie (inclusiv costurile de
construcţie şi montaj).
Caracteristica termică de încălzire a clădirii xi poate fi scrisă sub forma (vezi rel. 6.37 şi
6.38):
xi = xpe + xf + xvn (6.46)
în care este componenta care se datorează pierderilor de căldură prin transmisie prin pereţii
exteriori; xf – componenta care se datorează pierderilor de căldură prin transmisie şi prin infiltraţii
corespunzătoare ferestrelor; iar xvn – componenta care se datorează ventilaţiei naturale.
Componenta xpe a caracteristicii termice de încălzire este:
1 1 1
x pe = ⋅ S pe ⋅ k pe = ⋅ S pe ⋅ (6.47)
Ve Ve 1 δ 1
+ +
αi λ αe
unde în afara notaţiilor definite anterior s-a mai notat cu kpe coeficientul global de transfer de
căldură prin pereţii exteriori, cu αi şi αe coeficienţii de transfer de căldură prin convecţie din
interiorul, respectiv exteriorul acestor pereţi şi cu λ conductivitatea termică a materialului de
construcţie folosit.
Notând cu δe grosimea unui strat fictiv de material care are aceeaşi rezistenţă termică cu
rezistenţa termică la transferul de căldură prin convecţie din interiorul şi exteriorul pereţilor
exteriori, se poate scrie relaţia:
1 1 1
x pe = ⋅ S pe ⋅ k pe = ⋅ S pe ⋅ (6.48)
Ve Ve δ + δe
λ
sau
S pe λ
δ= ⋅ − δe (6.49)
Ve x pe
Ţinând cont de relaţia (6.46)
S pe λ
δ= ⋅ − δe (6.50)
Ve x i − x f − x vn
Înlocuind în relaţia (6.45) se obţine:
 S pe λ 
I pe ≅ S pe ⋅  ⋅ − δ e  ⋅ i mc (6.51)
 Ve x i − x f − x vn 
respectiv,
 S pe λ 
I ≅ S pe ⋅  ⋅ − δ e  ⋅ i mc + I f + I pi (6.52)
 Ve x i − x f − x vn 
Analizând relaţia (6.52), rezultă că valoarea costului de realizare a unei clădiri depinde de
caracteristicile geometrice ale clădirii (prin Spe şi Ve), de caracteristica termică de încălzire xi şi de
caracteristicile termotehnice (λ) şi economice (imc) ale materialelor de construcţie folosite.
Se observă că:
• valoarea costului de realizare a unei clădiri creşte pe măsură ce valoarea caracteristicii
termice de încălzire xi scade, tinzând către infinit;
• conform relaţiei (6.46), prin creştrea gosimii pereţilor exteriori, mărimea caracteristicii
termice de încălzire xi se poate reduce doar până la valoarea minimă egală cu xf + xvn
(gosimea pereţilor exteriori ar fi infinită);
• o reducere mai mare a valorii caracteristicii termice de încălzire xi se poate realiza numai
prin folosirea unor ferestre cu caracteristici de transfer de căldură şi masă mai convenabile:
rezistenţe termice mai mari şi coeficienţi de infiltraţie mai reduşi. Folosirea unor astfel de
ferestre conduce la creşterea costului de realizare a unei clădiri prin intermediul termenului
If;
Obs.:caracteristica termică de încălzire xi nu poate deveni nulă, deoarece, din condiţii de calitate a
aerului din clădire, trebuie asigurat un anumit grad de împrospătare a acestuia, termenul xvn apărând
întotdeauna.
Costul anual al încălzirii CQ se determină cu relaţia:
CQ = Qa ⋅ pQ (6.53)
a
unde: Q este consumul anual de căldură pentru încălzirea clădirii; iar pQ – preţul căldurii,
dependent de sistemul de încălzire considerat.
Consumul anual de căldură pentru încălzirea clădirii Qa este:
(
Q a = x i ⋅ Ve ⋅ t iC − t emd ,i ⋅ τ i ) (6.54)
în care, în afara notaţiilor definite anterior, s-a mai notat cu t emd ,i temperatura medie exterioară pe
durata sezonului de încălzire, iar cu τi – durata sezonului de încălzire.
Înlocuind relaţiile (6.52) - (6.54) în relaţia (6.43) se obţine valoarea criteriului cheltuielilor
totale actualizate:
 S pe λ 
CTA = S pe ⋅  ⋅
1
( )
− δ e  ⋅ i mc + I f + I pi + ⋅ x i ⋅ Ve ⋅ t iC − t emd ,i ⋅ τ i ⋅ p Q (6.55)
 Ve x i − x f − x vn  a
Se notează cu T1 şi cu T2 termenii:
 S pe λ 
T1 = S pe ⋅  ⋅ − δ e  ⋅ i mc + I f + I pi (6.56)
 Ve x i − x f − x vn 
1
( )
T2 = ⋅ x i ⋅ Ve ⋅ t iC − t emd,i ⋅ τ i ⋅ p Q =
a
24
a
⋅ x i ⋅ Ve ⋅ N z ⋅ p Q (6.57)
( )
unde N z = t iC − t emd,i ⋅ τ iz reprezintă numărul de grade-zile corespunzător localităţii de amplasare a
clădirii respective (o caracteristică a localităţii respective din punctul de vedere al climei), τiz fiind
durata perioadei de încălzire exprimată în zile pe an.
In fig. 6.9. sunt prezentate, în mod calitativ, variaţiile celor doi termeni (T1 şi T2) ai
cheltuielilor totale actualizate precum şi variaţiile acestor cheltuieli cu valoarea caracteristicii
termice de încălzire xi.
CTA CTA CTA
CTA
CTA
CTA
T1 T1
T1 T2
T2 T2
xi,min1 xi,opt1 xi xi,min2 xi,opt2 xi xi,min3 xi,opt3 xi

a. b. c.
Fig. 6.9. Variaţia cheltuielilor totale actualizate în funcţie de mărimea caracteristicii termice de
încălzire: a. – caracteristica termică de încălzire modificată numai prin modificarea izolării termice
a pereţilor exteriori; b., c. – caracteristica termică de încălzire modificată atât prin modificarea
izolării termice a pereţilor exteriori, cât şi prin folosirea unor ferestre îmbunătăţite.
Analiza variaţiilor prezentate în figura 6.9. permite următoarele observaţii:
• izolarea termică a pereţilor exteriori, respectiv caracteristica termică de încălzire, are o
valoare optimă pentru care cheltuielile totale actualizate au o valoare minimă;
• mărimea izolării termice optime a pereţilor exteriori este influenţată de:

- costul energiei utilizate pentru încălzire. Cu cât energia utilizată pentru încălzire este
mai scumpă, cu atât panta curbei T2 este mai mare, minimul cheltuielilor totale
actualizate atingându-se pentru valori mai mici ale caracteristicii termice de încălzire,
respectiv pentru o izolare termică mai bună;
- caracteristicile climatice ale zonei în care este amplasată clădirea. Pentru zonele reci,
cu perioade mai lungi de încălzire, deci caracterizate printr-un număr de grade zile
ridicat, panta curbei T2 este mai mare, minimul cheltuielilor totale actualizate atingându-
se pentru valori mai mici ale caracteristicii termice de încălzire, respectiv pentru o izolare
termică mai bună;
- în cazul folosirii pentru izolarea termică a unor materiale de construcţie scumpe,
termenul T1 creşte, curba corespunzătoare deplasându-se în sus, minimul cheltuielilor
totale actualizate atingându-se pentru valori mai mari ale caracteristicii termice de
încălzire, respectiv pentru o izolare termică mai slabă;
• caracteristica termică de încălzire se poate reduce şi prin folosirea unor ferestre având
caracteristici convenabile (rezistenţă termică şi etanşeitate mari), astfel caracteristica termică de
încălzire minimă xi,min se deplasează spre valori mai mici – fig. 6.9.b şi 6.9.c.). Aceasta conduce
la creşterea investiţiilor aferente achiziţionării ferestrelor (a valorii spre care tinde asimptotic
termenul T1). Folosirea unor ferestre având caracteristici convenabile poate conduce fie la
reducerea cheltuielilor totale actualizate minime (fig. 6.9.b), fie la creşterea acestora (fig. 6.9.c.).
Folosirea unor ferestre îmbunătăţite poate fi eficientă de la caz la caz, în funcţie de raportul de
mărime dintre reducerea cheltuielilor totale cu procurarea energiei folosite la încălzire şi
creşterea investiţiilor aferente acestei operaţii;
• curba de variaţie a cheltuielilor totale actualizate este puternic aplatizată în jurul valorii
minime. Acest lucru este important deoarece, datorită tipizării materialelor şi elementelor de
construcţie, nu se poate obţine o valoare a caracteristicii termice de încălzire strict egală cu
valoarea optimă, apărând abateri fie în plus, fie în minus. Datorită pantei mai puţin accentuate a
curbei de variaţie la valori mai mari ale caracteristicii termice de încălzire, este preferată abaterea
în plus. Acest lucru conduce la pereţi având o izolare termică ceva mai slabă decât cea optimă,
dar şi investiţiile sunt mai reduse;
• în cazul clădirilor existente, valoarea a caracteristicii termice de încălzire este superioară
valorii optime, aceste clădiri fiind realizate pe cât posibil cu investiţii mici (în special clădirile
executate din fondurile statului). Trecerea de la valoarea actuală a acestei caracteristici, la o
valoare apropiată de cea optimă (vezi concluzia anterioară), se poate face prin aplicarea mai
multor măsuri tehnice. Lipsa unor fonduri suficiente pentru aplicarea simultană a tuturor
măsurilor tehnice necesare, impune stabilirea unei strategii de îmbunătăţire din punct de vedere
termotehnic a acestor clădiri. Pentru aceasta, pentru fiecare dintre măsurile tehnice propuse, se
determină investiţia suplimentară necesară ∆Ii (indicele inferior precizând măsura la care se
referă) şi reducerea de cheltuieli totale actualizate ∆Ci corespunzătoare. Măsurile se vor realiza
în ordinea descrescătoare a raportului ∆Ci/∆Ii, în funcţie de fondurile disponibile pentru
realizarea de investiţii.
În cazul particular al unor clădiri climatizate pe timpul verii, relaţia criteriului de eficienţa
a soluţiei de realizare constructivă a clădirii va fi (similar cazului anterior):
Tv C + C
CTA* = I + ∑
Q
i
F
(1
= I + ⋅ CQ + CF) (6.58.)
i =1 (1 + a ) a
în care, în afara notaţiilor definite la rel. 6.39. s-a notat cu CF costul anual al climatizării. Valorile I
şi CQ sunt aceleaşi cu cele din cazul anterior (când lipsea climatizarea).
Similar costului anual al încălzirii, costul anual al climatizării CF se determină cu relaţia:
C F = Q aF ⋅ p F (6.59.)
unde: Q aF este valoarea aporturilor anuale de căldură din exterior în clădire în timpul perioadei de
climatizare; iar pF – preţul climatizării, dependent de tipul instalaţiei de climatizare considerate.
Valoarea aporturilor anuale de căldură din exterior în clădire în timpul perioadei de
climatizare poate fi scrisă, conform cap. 5 (vezi rel. 5.19. şi 5.20.), sub forma:

Q aF = q max
FE + S pe ⋅
 1
 ⋅ t md
s − (
t i + η ⋅ A ts)⋅ α
 
i  ⋅ δ F ⋅ τ F (6.60.)
  R pe  
în care q max
FE este aportul maxim de căldură prin elementele de construcţie transparente, Spe –
suprafaţa totală a elementelor de construcţie opace, Rpe – rezistenţe termică totală a elementelor de
construcţie opace; η – coeficientul de amortizare a fluxului termic pătruns în incintă ( η = 1 / ν , ν
fiind definit în cadrul subcap. 3.4. prin rel. 3.13.), αI coeficientul de transfer de căldură prin
convecţie la interiorul elementelor de construcţie ; δF – coeficientul de aplatizare a curbei clasate
anuale a aporturilor de căldură în clădire; iar τF – durata anuală a perioadei de climatizare.
Ţinând cont de relaţiile 6.46. şi 6.47., rezistenţe termică totală a elementelor de construcţie
opace Rpe poate fi scrisă sub forma:
1 S pe 1
R pe = = ⋅ (6.61.)
k pe Ve x i − x f − x vn
Înlocuind în rel. 6.60. se obţine :

Q aF = q max
FE + S pe ⋅
 Ve
 ⋅ ( x i − x f − x vn ) ⋅ t md
s − t(i + η ⋅ A )
ts ⋅ α
 
i   ⋅ δ F ⋅ τ F (6.62.)
  S pe  
Înlocuind rel. 6.59. şi 6.62 în rel. 6.58, şi ţinând cont de valorile I şi CQ care rămân aceleaşi
cu cele din situaţia anterioară (rel. 6.52. ÷ 6.54.), valoarea criteriului CTA* va putea fi scrisă,
similar cazului anterior, ca suma a doi termeni T1* şi T2* , respectiv :
CTA* = T1* + T2* (6.63.)

cu
 S pe λ 
T1* = T1 = S pe ⋅  ⋅ − δ e  ⋅ i mc + I f + I pi (6.64.)
 V e x i − x f − x vn 
1  V  
T2* = T2 + q max
a 
FE ( )
+ S pe ⋅  e ⋅ (x i − x f − x vn ) ⋅ t smd − t i + η ⋅ A t s ⋅ α i   ⋅ δ F ⋅ τ F ⋅ p F =
 S pe  
1
= ⋅ 24 ⋅ x i ⋅ Ve ⋅ N z ⋅ p Q + (6.65.)
a
1   Ve  
+ ⋅ q max
a 
FE + S pe ⋅  ⋅ (x i − x f − x vn ) ⋅ ⋅(t md
s − t i + )
η ⋅ A ts ⋅ α i  ⋅ δ F ⋅ τ F ⋅ p F
 S pe  
In fig. 6.10. sunt prezentate, în mod calitativ, variaţiile celor doi termeni ( T1* şi T2* ) ai
cheltuielilor totale actualizate precum şi variaţiile acestor cheltuieli cu valoarea caracteristicii
termice de încălzire xi.
CTA
CTA
CTA*
T1* = T1 T2*
T2
xi,min1 x *i,opt xi,opt xi
Fig. 6.10. Variaţia cheltuielilor totale actualizate în funcţie de mărimea caracteristicii termice de
încălzire ţinând cont şi de efectul climatizării.
Analiza datelor fig. 6.10. permite următoarele observaţii suplimentare faţă de cele făcute la
analiza fig. 6.10.:
• luarea în considerare a climatizării conduce la valori optime mai reduse ale
caracteristicii termice de încălzire decât în cazul în care nu se face climatizare, deci la o izolare
termică superioară;
• diferenţa dintre izolarea termică a clădirilor încălzite iarna şi climatizate vara, faţă de
clădirile doar încălzite iarna depinde de:
o costul energiei utilizate pentru climatizare. Cu cât energia utilizată pentru climatizare
este mai scumpă, cu atât panta curbei T2* este mai mare, minimul cheltuielilor totale
actualizate atingându-se pentru valori mai mici ale caracteristicii termice de
încălzire, respectiv pentru o izolare termică mai bună;
o caracteristicile climatice pe timp de vară ale zonei în care este amplasată clădirea.
Pentru zonele cu climat continental excesiv, cu ierni foarte reci şi veri foarte calde şi
însorite, panta curbei T2* este mai mare, minimul cheltuielilor totale actualizate
atingându-se pentru valori mai mici ale caracteristicii termice de încălzire, respectiv
pentru o izolare termică mai bună.
AUDITUL ENERGETIC AL CLĂDIRILOR
VI.1. Etapele auditului energetic

Realizarea auditului energetic presupune parcurgerea următoarelor etape:
- colectarea datelor;
- interpretarea datelor;
- stabilirea planului de măsuri de creştere a eficienţei energetice;
- alcătuirea studiul de fezabilitate.
Măsurile de creştere a eficienţei energetice depind de destinaţia clădirii evaluate: în cazul clădirilor de
locuit se vor concentra asupra reducerii consumului de energie, în cazul clădirilor industriale aceste măsuri
trebuie să conducă la o valoare minimă a raportului dintre energia consumată şi nivelul producţiei.
Din acest motiv în cazul clădirilor de locuit se vor colecta datele legate de consumuri pentru perioada de
studiu, iar în cazul intreprinderilor atât datele legate de consumuri cât şi cele legate de nivelul producţiei.
Înainte de alcătuirea efectivă a auditului energetic trebuie să stabilim perioada de studiu. Cu cât
perioada de studiu este mai mare cu atât potenţialu de reducere a consumurilor energetice este mai mare.
Perioada de studiu nu trebuie să fie mai mică de un an pentru a putea permite evaluarea funcţionării sistemului
de încălzire şi a celui de aer condiţionat.
De obicei pentru a se evita anumite particularităţi din anumiţi ani se recomandă extinderea perioadei
de studiu la mai mulţi ani (de exemplu un an cu o temperatură medie mai scăzută va duce la analiza unui
consum de căldură pentru încălzire mai mare decât valoarea medie).
În cazul unor fonduri limitate trebuie să acordăm importanţa cuvenită alegerii clădirilor ce vor fi
supuse auditului energetic.
Cea mai simplă metodă este utilizarea consumului de energie şi echivalentul în lei al acestui consum
energetic, deoarece un consum ridicat oferă premizele unor economii importante.
O altă metodă constă în identificarea clădirilor cu un consum mai ridicat raportat la aria etajelor locuite.
Prin utilizarea acestei metode se pot identifica clădirile cu probleme la izolaţia termică şi poate fi utilizată în
paralel cu prima metodă atunci când se doreşte selectarea unei clădiri din mai multe clădiri cu consumuri
energetice apropiate.
În cazul clădirilor industriale alegerea se poate face în funcţie de valoarea maximă a raportului dintre
consumul energetic şi nivelul producţiei.
Metoda asigură identificarea rapidă a intreprinderilor energofage.
VI.2. Colectarea datelor

Datele necesare pentru realizarea auditului pot fi extrase direct din facturile plătite de ocupanţi sau prin
măsurători directe. Din facturile plătite de ocupanţii clădiri putem extrage:
în cazul căldirilor legate la sistemul de termoficare:
* consumul de energie termică şi electrică,
* consumul de apă rece,
* consumul de apă caldă;
* proiectul de construcţie al clădirii,
Pentru colectarea acestor consumuri este necesară contorizarea clădirii.
în cazul clădirilor cu centrală proprie:
* consumul de apă rece,
* consumul de combustibil pentru cazanul/cazanele din centrala termică, puterea calorică
inferioară a combustibilului şi preţul acestuia.
* proiectul de construcţie al clădirii,
* consumul de energie electrică,
în cazul clădirilor industriale pe lângă datele de mai sus în funcţie de tipul sistemului de încălzire mai sunt
necesare:
* nivelul producţiei pentru perioada de studiu,
* consumul de energie electrică al motoarelor electrice utilizate pentru antrenarea diferitelor
echipamente industriale,
* consumul de energie electrică al echipamentelor exterioare.
* alte consumuri de energie în scopuri tehnologice (abur, apă caldă, consumuri suplimentare de
energie electrică pentru cuptoare electrice, etc.
Pentru analiza acestor date este important modul de facturare ales de furnizor. Probleme deosebite apar
în cazul citirilor estimate când furnizorul de energie nu face citirile la timp şi din acest motiv estimează
consumul de energie pentru anumite luni prin media aritmetică a valorilor citite pentru lunile precedente.
Situaţia descrisă mai sus poate duce la erori mari şi din acest motiv se recomandă un efort mai mare din
partea auditorului astfel încâât el să suplinească această lipsă de informaţie prin măsurători sau prin analizarea
consumului de energie al echipamentelor.
La analiza ulterioară colectării datelor trebuie să se ţină seama de tipul activităţilor desfăşurate în
clădire. De exemplu şcolile sunt închise pe durata vacanţelor de iarnă şi de vară şi este normal ca în aceste luni
consumul să fie mai mic.
Înregistrarea consumului de apă pe lâângă potenţialul de conservare a energiei, poate furniza date
importante despre producerea apei calde menajere cum ar fi: probleme în funcţionarea cazanelor, pierderi în
sistemul de distribuţie , etc.
Pe lângă aceste date pentru evaluarea situaţiei sunt necesare şi alte date cum ar fi: variaţia temperaturii
exterioare pentru perioada de studiu date legate de tipul şi aria elementelor de construcţie şi informaţii primite
de la ocupanţi privind nivelul confortului din clădirea respectivă.
Datele referitoare la variaţia temperaturii exterioare pentru perioada respectivă se pot obţine de la
staţiile meteorologice din zonă.
Proiectul clădirii furnizează informaţii despre:
* aria volumelor încălzite,
* ariile pereţilor şi materialele utilizate pentru realizarea acestora,
* tipul ferestrelor,
* tipul izolaţiei termice şi a hidroizolaţiei,
* tipul corpurilor de iluminat şi al monturilor,
* amplasarea echipamentelor de măsură (pentru că de-a lungul timpului unele s-ar fi putut defecta fără a
mai fi înlocuite).
Datele sunt foarte importante pentru o realizare corectă a auditului, din acest motiv este recomandabilă
alcătuirea unor liste. În afara datelor prezentate anterior de la ocupanţii clădirii se pot obţine informaţii legate de
prezenţa curenţilor de aer, programul de încălzire, regularitatea operaţiilor de mentenanţă, etc.
Informaţii generale.
Anul construcţiei:
Numărul de ore de ocupare zilnică:
Numărul de ore de ocupare săptămâânală:
Ora de începere a programului:
Ora de terminare a programului:
Numărul de persoane care lucrează în clădire:
Cum variază acest număr de-a lungul unei zile:
Numele furnizorului materialelor pentru reparaţii:
Planul clădirii:
Temperaturi interioare:
Temperatura interioară fixată pe timpul iernii (în cazul în care există termostate):
- în timpul zilei:
- noaptea:
Cu câât se poate reduce această temperatură (ţinâând cont de temperatura de apariţie a condensului).
Pentru completarea acestei rubrici auditorul trebuie să efectueze câteva calcule:
impune noua valoare pentru temperatura interioară,
calculează rezistenţa minimă necesară la transfer termic (conform STAS 6472),
verifică dacă rezistenţa termică calculată pentru noua temperatură interioară este mai mare
decât rezistenţa minimă necesară la transfer termic,
verifică temperatura pe suprafaţa interioară a elementelor de construcţie (această
temperatură atât de-a lungul peretelui cât şi la colţuri în dreptul punţilor termice trebuie să
fie mai mică decât temperatura punctului de rouă). Pentru aceasta se impune măsurarea
umidităţii aerului interior).
Care sunt temperaturile fixate pe durata verii (în cazul in care există un sistem de aer condiţionat?
Există probleme de confort termic în anumite zone ale clădirii?
În cazul în care clădire este legată la sistemul de cogenerare:

Consumul lunar de energie termică pentru perioada de studiu (de obicei 3-4 ani):
Consumul lunar de apă caldă/rece pentru perioada de studiu (de obicei 3-4 ani):
În cazul în care clădirea are o centrală termică proprie:
Furnizorul cazanului:
Modelul şi anul fabricaţiei:
Sarcina cazanului:
Consumul iniţial de combustibil (din datele de proiectare):
Consumul actual de combustibil (din facturile furnizorului) pentru perioada de studiu:
Tipul combustibilului utilizat pentru încălzire şi puterea calorică inferioară a acestuia:
Modul în care se face reglarea sarcinii cazanului la variaţia temperaturii exterioare:
Starea izolaţiei termice a cazanului:
Temperatura gazelor arse şi compoziţia acestora:
Temperatura apei pe tur/retur :
Starea izolaţiei conductelor pe tur/retur (pentru evaluarea stării izolaţiei se poate măsura temperatura pe
suprafaţa exterioară a izolaţiei:
Producera apei calde menajere:
Dacă se utilizează recircularea apei şi/sau acumulatoare de căldură:
Temperatura apei în apropierea cazanului:
Datele pompei de circulaţie:
Presiunea apei în conducte:
Data şi rezultatele ultimului test al randamentului:
Sistemul de încălzire.
Tipul sistemului:
Dacă agentul termic utilizat este aburul este importantă recuperarea condensatului:
Numărul termostatelor şi tipul lor (în cazul în care acestea există):
Temperatura interioară stabilită pe timpul iernii:
Descrierea zonelor termice:
Starea caloriferelor (în special când calorifele au fost revopsite de mai multe ori):
Măsurile luate pâână în prezent:
Verificaţi dacă conductele nu sunt corodate şi dacă nu există scurgeri:
Descrierea programului de întreţinere:
Anvelopa clădirii.
Aşezarea uşilor:
Materialul din care sunt alcătuite elementele de închidere:
Dacă există igrasie:
Dacă există vestibul:
Dimensiunile vestibulului:
Temperatura în interiorul acestuia:
Numărul ferestrelor şi aşezarea lor:
Tipul şi materialul din care sunt alcătuite:
Dimensiunile ferestrelor:
Dacă ferestrele necesită sau nu bandă termoizolantă:
Dacă există sau nu sisteme locale de climatizare:
Dacă acestea sunt scoase sau cel puţin dacă sunt acoperite în timpul iernii (în cazul sistemelor montate
în ferestre):
Sistemul de iluminat
Numele furnizorului lămpilor:
Preţul lămpilor:
Pentru sistemul de iluminat datele pot fi înregistrate tabelar:
Orientarea Tipul lămpilor Nr. W/lampă ore de mărimea

camerei funcţionare monturilor
pe zi
Putera consumată de aparatele electrice sau alţi consumatori de energie electrică (ventilatoare, pompe,
reşouri, instalaţii frigorifice (în special pentru cele cu compresor, copiatoare, etc.):
Sisteme de ventilaţie:
Tipul sistemului de ventilaţie (central sau local):
Programul de funcţionare (este important ca sistemul să nu funcţioneze în timpul sfârşitului de
săptămână, a vacanţelor, în general în perioadele în care clădirea nu este ocupată):
Dacă sistemul funcţionează şi în timpul iernii:
Alte observaţii:
VI.3. Analiza grafică a datelor.
Trasarea consumului de energie electrică în timp ne poate furniza informaţii importante care ne ajută în
focalizarea analizei enrgetice asupra punctelor deficitare.
În cazul în care sunt utilizate sisteme de climatizare cu compresie (consum ridicat de energie electrică)
ponderea consumului de energie electrică poate creşte foarte mult.
Consumul ridicat al sistemelor de climatizare se poate observa foarte uşor trasând graficul variaţiei
consumului de energie electrică în decursul anului .
Graficul de mai jos indică un consum important de energie electrică în timpul verii, datorat unui consum
ridicat de energie electrică pentru climatizare (întâlnit în special la instalaţiile de climatizare cu compresor).
E [kWh]
ian. feb. mar. apr. mai. iun. iul. aug. sept. oct. nov. dec.
Fig. VI.2.1. Consum ridicat de energie electrică în timpul verii (întâlnit în cazul instalaţiilor de climatizare cu compresor
În cazul unei intreprinderi cu echipamente cu un consum foarte mare de energie electrică întâlnim forma
din figura prezentată mai jos. Cele două goluri de sarcină sunt cauzate de oprirea producţiei în vacanţe.
E [kWh]
Fig. VI. 2. 2. Scăderea consumului de energie electrică în timpul vacanţelor
Graficul poate evidenţia şi unele probleme ale cazanului sau ale sistemul de reglare a regimului termic
(în funcţie de variaţia temperaturii exterioare). De exemplu în figura de mai jos avem o creştere bruscă a
consumului total de energie electrice în timpului ultimelor luni ale anului:
E [kWh]
Fig. VI. 2. 3. Creşterea consumului de energie electrică în cazul utilizării unor echipamente electrice pentru
încălzire(reşouri, aeroterme, etc.)
Vârful din lunile octombrie şi noiembrie ne arată un consum important de energie electrică pentru
încălzire datorat unor probleme ale sistemului de încălzire.
În cazul intreprinderilor o creştere bruscă a consumului de energie electrică poate fi cauzată şi de
achiziţionarea unor noi echipamente cu un consum ridicat de energie electrică sau de creşterea producţiei.
În figura de mai jos este reprezentată variaţia consumului de energie electrică în decursul a 13 luni (din
luna august a unui an până în luna septembrie a următorului an).
700
600
500
kWh*1000
400
300
200
100
0
A S O N D I F M A M I I A S
LUNA
Fig VI.2.4. Creştere importantă a consumului de energie electrică ce apare în cazul achiziţionării unor
echipamente cu un consum mare de energie electrică sau în cazul creşterii producţiei pentru intreprinderi.
Studiul curbei de variaţie ne poate ghida în calculele viitore în vederea adoptării unor măsuri de
conservare a energiei, de exemplu: după cum se poate observa pentru prima perioadă de vară consumul de
energie electrică al instalaţiilor de climatizare nu este foarte mare.
De asemenea se observă un consum destul de scăzut de energie electrică în timpul iernii, ceea ce
înseamnă că nu se folosesc dispozitive de încălzire electrică (cum ar fi aerotermele), observaţie care ne arată că
sitemul de încălzire nu a fost subdimensionat.
Un aspect interesant este creşterea consumului de energie electrică în vara celui de-al doilea an. În acest
caz trebuie să se verifice variaţia temperaturii exterioare pentru cele două perioade de vară analizate, precum şi
termostatele care comandă funcţionarea sistemului de climatizare.
Pentru a verifica dacă creşterea consumului de energie electrică se datorează creşterii producţiei putem
trasa graficului variaţiei raportului dintre consumul energetic şi nivelul producţiei, sau graficul variaţiei puterii
active în timp.
1800
1600
1400
1200
1000
KW
800 puterea
600
400
200
0
Fig. VI. 2.5. Variaţiei puterii active în timp
Acest grafic ne poate arăta dacă în ultimul timp s-au achiziţionat echipamente cu un consum ridicat de
energie electrică. Dacă în cazul prezentat mai sus se constată odată cu creşterea consumului avem şi o scădere
corespunzătoare a factorului de putere atunci cauza ar fi prezenţa unor sarcini inductive (de exemplu
achiziţionarea unor motoare electrice).
Putem obţine economii importante de energie electrică gratis sau cu costuri foarte mici dacă limităm
timpul de funcţionare în gol a echipamentelor electrice.
De multe ori în special în industrie există echipamente care funcţionează mult timp în gol sau stand-by
pentru a fi utilizate pentru producţie un interval foarte scurt de timp.
Pentru a înţelege câât de des sunt utilizate echipamentele putem analiza variaţia în timp a factorului de
încărcare, adică a raportului dintre energia efectiv consumată şi energia care ar fi fost consumată la funcţionarea
în sarcină maximă pentru fiecare oră din luna respectivă (se iau în calcul numai zilele lucrătoare din luna
respectivă).
0.6
0.5
0.4
0.3
0.2
0.1
0
Fig VI.2.6. Variaţia factorului de încărcare
O valoare mică a acestui coeficient ne arată o proastă utilizare a echipamentelor electrice, cauzată de
obiceiul personalului de a porni toate echipamentele electrice la începerea programului. Dacă factorul de
încărcare are o valoare mai mare decâât 1 înseamnă că echipamentul funcţionează în afara orelor de program,
aspect foarte important dacă tarifarea energiei electrice se face diferit pentru vârfurile respectiv pentru golurile
de sarcină (de exemplu se utilizează tariful binom diferenţiat).
Pentru a vedea dacă echipamentele funcţionează mult timp în gol putem analiza şi raportul dintre
energia electrică consumată şi consumul nominal de putere activă. Prin împărţirea celor două mărimi
determinăm cât timp au funcţionat echipamentele respective în sarcină maximă.
400
350
300
250
200
150
100
50
0
luna
Fig. VI. 2. 7. Numărul orelor de funcţionare în sarcină maximă

Înainte de evaluarea datelor legate de consumul de căldură se analizează ponderea celor două
consumuri de energie (electrică şi termică) în consumul total de energie. Acest grafic arată în ce direcţie trebuie
să ne îndreptăm atenţia.
97%
en .te rm ic a
en . e l
3%
Fig. VI. 2. 8. Ponderea consumurilor de energie
În exemplul prezentat mai sus se observă un consum mult mai ridicat de energie termică, de unde
rezultă un potenţial mai ridicat de obţinere a economiilor de energie prin reabilitarea termică a clădirilor şi a
sistemului de încălzire.
Pentru a se examina funcţionarea sistemului de încălzire se poate trasa graficul variaţiei consumului de
căldură pentru încălzire în funcţie de temperatura exterioară. Alura acestui grafic poate furniza multe informaţii
legate funcţionarea cazanului şi a sistemului de încălzire.
În figura de mai jos se prezintă variaţia consumul de energie termică în funcţie de temperatura medie
exterioară reprezentată la o altă scară.
100000
80000
60000
c o n s e n te r m ic a
40000
t. m e d e x t
20000
0
M
M
I
-2 0 0 0 0
Fig. VI. 2. 9. Variaţia consumului de energie termică în funcţie de variaţia temperaturii exterioare
Evaluarea sistemului de încălzire se face urmărind corespondenţa celor două grafice de variaţie, practic
pentru fiecare vârf de pe curba consumului de căldură trebuie să avem un gol pe curba variaţiei temperaturii
exterioare. În cazul în care nu avem această corespondenţă este foarte posibil ca sistemul de reglare al regimului
termic să nu funcţioneze corespunzător sau sistemul de încălzire să fie supradimensionat. Dacă există date
referitoare la consumurile de căldură din alte clădiri similare, prin compararea consumurilor ne putem da seama
dacă sistemul de încălzire a fost sau nu supradimensionat.
În cazul locuinţelor unifamiliare dotate cu centrală termică se poate trasa variaţia debitului de
combustibil în funcţie de variaţia temperaturii exterioare.
Interpretarea graficului este asemănătoare, de data aceasta urmărindu-se legătura dintre vârfurile de pe
curba variaţiei consumului de combustibil şi golurile de pe curba de variaţie a temperaturii exterioare.importantă
analiza consumului de combustibil.
În funcţie de tipul combustibilului putem avea diferte unităţi de măsură pentru consumul de
combustibil, de exemplu:
* păcura (litri),
* cărbunele (tone),
* gaze (Nm3)
* etc.
Din acest motiv consumul trebuie convertit în J sau MJ sau tone combustibil convenţional, pentru a se
putea face o comparaţie directă între aceste consumuri. De asemenea este necesar şi costul în lei al acestui
consum.
Pentru a se îmbunătăţi precizia metodei este necesară examinarea în paralel şi a consumului de energie
pe mai mulţi ani
Nesincronizările între cele două curbe ne arată defecţiuni ale sistemului de reglaj al regimului termic
sau ale cazanelor în cazul utilizării centralelor termice defecţiuni ale cazanelor care duc la scăderea
randamentului acestora.
Vom prezenta mai jos acest grafic
600000
500000
400000
consumul
anul
300000 c a ld u r a
te m p . m e d
200000
100000
0
1 2 3 4 5
an u l
:
Fig. VI. 2. 10. Variaţia consumului de energie termică pe mai mulţi ani
Este foarte importantă analizarea ambelor curbe de variaţie, dacă am analiza doar curba consumului de
căldură am putea trage concluzia că în al 5-lea an a apărut o defecţiune la nivelul sistemului încălzire.
Dacă analizăm şi graficul temperaturii vom constata că acest consum ridicat de căldură se datorează
unei temperaturii medii exterioare mai scăzute.
Analiza graficelor prezentate anterior este dificilă deoarece se urmăreşte simetria celor două grafice.
O metodă mai precisă este metoda gradelor-zile, utilizată în majoritatea ţărilor din UE. Acestea se
împart în două categorii:
* grade zile pentru încălzire,
* grade zile pentru climatizare.
Gradele zile pentru climatizare se definesc ca numărul de grade cu care temperatura exterioară din ziua
respectivă depăşeşte o temperatură de referinţă, stabilită în funcţie de temperatura minimă în interiorul
încăperilor încălzite.
Gradele zile pentru încălzire se definesc ca numărul de grade cu care temperatura exterioară este mai mică
decâât temperatura de referinţă, totalizate pentru perioada respectivă.
gz=Tref-1/2(Tmax-Tmin), sau gz=Tref-T0 în cazul în care temperatura de-a lungul zilei nu depăşeşte
temperatura de referinţă.
Calculul gradelor zile este mai dificil în perioadele în care temperatura exterioară variază în jurul valorii
de referinţă. În acest caz se poate aplica formula lui Hitchin:
gz =
(T ref − To )
(
− k T ref − T o )
1− e ,
unde:
Tref- temperatura de referinţă,
T0- temperatura medie exterioară,
k - constantă şi are valoarea 0,71
Tmax- temperatura maximă exterioară;
Tmin- temperatura minimă exterioară
0
În general temperatura de referinţă se aproximează la valoarea de 15,5 C pentru clădiri industriale, săli
de sport (în clădiri în care se doreşte o temperatură interioară mai scăzută datorită specificului activităţilor
desfăşurate) şi 18o C pentru clădiri rezidenţiale.
La alegerea temperaturii de referinţă trebuie să ţinem cont de mai mulţi factori :
- dacă există un plus de căldură datorat aparatelor şi oamenilor care ocupă încăperea,
- multe clădiri nu sunt încălzite pâână când temperatura exterioară nu atinge o anumită valoare,
- temperatura interioară normată în funcţie de detinaţia încăperii (în clădiri industriale, săli de sport,
spitale se păstrează o temperatură interioară mai scăzută).
e v a lu a re a c o n su m u lu i
18000
16000
14000
12000
consumul
10000
c o n s u mu l
8000
6000
4000
2000
0
0 100 200 300 400 500 600
g r a d e z ile
Prezentăm mai jos variaţia consumului în funcţie de gradele zile:
Fig. VI. 2. 11. Variaţia consumului de energie termică în funcţie de numărul gradelor-zile
Punctele au fost obţinute în funcţie de valoarea consumului şi mărimea gradelor zile pentru fiecare lună
a anului, dreapta reprezintă regresia liniară a consumurilor lunare de energie. Sistemul de încălzire este cu atât
mai eficient cu cât punctele se apropie mai mult de dreaptă.
Graficul a fost alcătuit pentru o clădire prevăzută cu un sistem de aer condiţionat, din acest există un
consum foarte mare şi în timpul verii.
Se remarcă următoarele elemente importante:
* punctul în care dreapta intersectează axa consumului de energie la 90 grade zile şi reprezintă energia
care este aparent necesară clădirii atunci câând pierderile vor fi minime,
* distribuţia neliniară a punctelor
Consumul ridicat de energie pe tot timpul anului indică o rezistenţă termică scăzută a elementelor de
închidere ale clădirii. Un consum ridicat doar în timpul iernii se poate datora unor probleme legate de izolaţia
sistemului de transport şi distribuţie al agentului termic sau supradimensionării cazanelor.
Supradimensionarea cazanelor se poate determina uşor prin măsurarea temperaturii interioare şi
compararea acesteia cu valoarea de calcul (în cazul României
20o C).
Din figură se poate estima un consum foarte mare de energie atâât pentru încălzirea în timpul iernii câât
şi pentru coborârea temperaturii interioare în timpul verii ceea ce înseamnă că anvelopa clădirii se găseşte într-o
stare foarte proastă.
De asemenea pot exista probleme şi cu izolaţia conductelor sistemului de distribuţie sau în cazul
centralelor termice locale probleme la izolaţia cazanului.
VI.4. Stabilirea planului de măsuri de creştere a eficienţei energetice

Pentru ca măsurile de creştere a eficienţei energetice să se bucure de succesul scontat ele trebuie să
ducă la economii finaciare care în final să poată face posibilă recuperarea investiţiei.
Dacă în cazul energiei electrice tarifarea se face în funcţie de consumul real în cazul consumului de apă
şi căldură lucrurile stau puţin mai complicat. Cu excepţia clădirilor unifamiliare dotate cu centrală termică
proprie şi unde se înregistrează consumul de combustibil de către furnizor în restul cazurilor tarifarea se face
pentru încălzire în funcţie de suprafaţa încălzită, iar consumul de apă se repartizează în funcţie de numărul
ocupanţilor locuinţei.
Acest mod de tarifare face imposibilă aplicarea cu succes a măsurilor de creştere a eficienţei energetice,
acestea ducând după aplicare la cel mult o creştere a confortului termic, deoarece ele nu sunt urmate şi de o
reducere a energiei consumate.
Din motivele expuse mai sus rezultă că pentru succesul măsurilor de creştere a eficienţei energetice este
imperativă trecerea la facturarea individuală a consumurilor de energie.
Facturarea individuală a consumului de căldură pentru încălzire
În cazul clădirilor legate la sistemul de termoficare, precum şi în cazul unei centrale termice care
alimentează mai multe clădiri este importantă montarea unor contoare de energie termică, care măsoară
consumul de căldură pentru fiecare clădire.
Contoarele de energie termică măsoară debitul de agent termic utilizat în sistemul de încălzire al
clădirii, precum şi temperatura de pe conducta tur respectiv retur.
Pe baza acestor mărimi se calculează consumul de căldură. În cazul în care se recomandă instalarea
acestor dispozitive este important să ţinem cont şi de costurile adiţionale datorate operaţiilor ulterioare de
calibrare.
Pentru clădirile multifamiliare este necesară determinarea consumului pentru fiecare familie. Acest
lucru se realizează prin montarea unor repartitoare de consum pe fiecare calorifer.
Repartitoarele de consum nu se pot monta fără contorul de energie termică deoarece ele măsoară cota
(în procente) ce revine caloriferului respectiv din cantitatea totală de căldură şi nu consumul efectiv de căldură
al fiecărui calorifer.
Din punct de vedere constructiv există două tipuri de repartitoare de consum:
- repartitoare cu evaporator, care utilizează un lichid care se evaporă datorită căldurii agentului termic;
- repartitoare electronice care calculează cota din consumul total pe baza temperaturii caloriferului şi a
temperaturii din interiorul încăperii.
Repartitoarele cu evaporator sunt mai ieftine însă sunt mai puţin precise deoarece ele pot înregistra un
consum de căldură şi în timpul lunilor călduroase de vară (când temperatura ridicată din interiorul încăperii
poate cauza evaporarea lichidului).
Este important de ştiut că după montarea repartitoarelor de consum va exista o diferenţă între
consumul total înregistrat de acestea şi consumul total înregistrat de contorul de energie termică. Această
diferenţă poate fi destul de importantă de până la 30..40% şi se datorează pierderilor de căldură (din sistemul de
conducte subsol, etc.) şi spaţiilor comune încălzite pentru care nu s-au prevăzut repartitoare (toalete, casa scării,
etc.). Acest consum de căldură este de obicei împărţit locatarilor în funcţie de suprafaţa apartamentelor.
Facturarea individuală a consumului de apă
Deoarece pentru apa caldă menajeră se impune o limită inferioară a temperaturii (50 oC) putem utiliza
pentru măsurarea consumului de apă (atât de apă căldă cât şi de apă rece) contoare de apă (apometre).
Acestea măsoară doar volumul de apă consumat diferenţa dintre contoarele de apă caldă şi cele pentru
apă rece fiind legată doar de rezistenţa la temperatură a materialelor din care sunt confecţionate.
Sisteme individuale de control
Sunt de fapt robinete montate pe fiecare calorifer pentru a compensa deficienţele sitemului central de
reglaj al regimului termic.
Avantajele sistemelor individuale de control:
- fac posibilă utilizarea câştigurilor de căldură datorate: radiaţiei solare, ocupanţilor încăperii, aparatelor
elctrice, etc.
- oferă posibilitatea reglării temperaturii interioare dorite;
- asigură reducerea debitului de agent termic admis în calorifer dacă a scăzut necesarul de căldură
datorită aplicării unor măsuri de efiucienţă energetică.
Din punct de vedere constructiv există două tipuri de robinete ă39ş:
- robinetele cu acţionare manuală - sunt mai ieftine însă buna lor funcţionare depinde direct de
frecvenţa utilizării robinetului;
- robinetele cu termostat- care asigură menţinerea temparaturii interioare dorite cu ajutorul unui
termostat. Reglarea temperaturii interioare se face cu ajutorul unui fluid cu coeficient mare de
dilatare care în funcţie de valoarea temperaturii îşi măreşte sau îşi micşorează volumul acţionând
astfel prin intermediul unei tije asupra unei supape care permite pătrundrea agentului termic în
calorifer.
Costul instalării acestor dispozitive depinde în mare măsură de tipul sistemului de încălzire.
Pentru sistemul vertical bitubular costurile de instalare sunt mai mici deoarece se înlocuiesc practic
vechile robinete (de calitate proastă) cu cele noi.
Fig. VI.3.12. Montarea robinetelor în sistemul de încălzire bitubular
Pentru sistemele de încălzire monotubulare costurile sunt mai mari din două motive:
- pentru a asigura continuitatea circulaţiei agentului termic spre celelalte calorifere este necesară
utilizarea unei conducte de ocolire;
- robinetele sunt cu trei căi având un cost mai ridicat decât robinetele cu două căi utilizate în cazul
sistemului bitubular
Fig. VI.3.13. Montarea robinetelor în sistemele monotubulare
VI. 4. 1. Măsuri de creştere a eficienţei energetice fără costuri sau cu costuri foarte mici
Cea mai mare parte a acestor măsuri au un caracter organizatoric şi de conştientizare a personalului.
Aplicarea lor poate aduce economii importante de energie şi pot fi aplicate pe scară largă fără a fi necesară o
analiză tehnico-economică din partea unui personal specializat.
Măsuri pentru economisirea energiei electrice:
- informarea utilizatorilor asupra tarifării energiei;

- vopsirea pereţilor în culori deschise şi spălarea regulată a ferestrelor pentru a utiliza mai bine lumina
naturală;
- curăţarea regulată a monturilor corpurilor de iluminat;
- în cazul în care tarifarea energiei se face după tariful binom diferenţiat se pot programa echipamentele
cu un consum ridicat de energie să funcţioneze în afara vârfurilor de sarcină, şi alegerea unui
program de lucru adecvat (9-17oo);
- instruirea personalului în utilizarea echipamentelor cu un consum important de energie electrică şi
stabilirea unui orar pentru utilizarea acestora (în general există tendinţa de a porni toate utilajele la
începerea programului, chiar şi a celor ce nu vor fi folosite imediat).
- la achiziţionarea unor noi echipamente electrice este important să se ia în considerare şi consumul de
energie electrică.
- pentru sistemele de ventilaţie se poate recomanda oprirea acestora în afara programului şi în timpul
vacanţelor.
Măsuri pentru economisirea energiei termice:
- Renunţarea la încălzirea electrică (însă în acest caz trebuie revizuit sistemul de încălzire);
- Corpurile de încălzire nu trebuie acoperite de măşti, perdele, etc.
- Aplicarea benzii izolante pe canturile uşilor exterioare şi a ferestrelor;
- Reducerea temperaturii în timpul nopţii iar în cazul intreprinderilor industriale în toate perioadele în
care clădirea nu este ocupată. Este important să nu recomandăm oprirea în totalitate a căldurii
deoarece la reluarea programului (când va reporni şi sistemul de încălzire) va apărea condensul ce
poate afecta clădirea şi distruge echipamentele electrice (televizoare, calculatoare, combine
muzicale, etc.). La recomandarea acestei măsuri auditorul trebuie să facă în prealabil un calcul de
verificare pentru determinarea temperaturii minime pentru evitarea apariţiei condensului.
- Dacă caloriferele au fost vopsite de mai multe ori în mai multe straturi succesive se impune curăţarea
lor şi vopsirea într-un singur strat;
- Închiderea casei scărilor, utilizarea unor dispozitive mecanice de închidere a uşilor;
- Dacă există şi un sistem de ventilaţie se poate corelara reglarea umidităţii cu funcţionarea sistemului
de încălzire (formarea condensului depinde şi de valoarea umidităţii relative din încăpere).
- Economisirea apei calde prin utilizarea dispersoarelor pentru duşuri şi chiuvete;
- Întreţinerea regulată a sistemului de preparare a apei calde;
- Evitarea întreruperii apei reci din două motive:
♦ consumatorii sunt obligaţi să stocheze o cantitate importantă de apă rece (mult mai mare
decât cantitatea de care au efectiv nevoie);
♦ întreruperea apei reci face imposibilă programarea maşinilor de spălat (care au un consum
important de energie electrică) în timpul nopţii (în perioadele în care energia electrică este
mai ieftină).
VI.4.2. Măsuri de creştere a eficienţei energetice care necesită investiţii medii şi mari
Sunt măsuri care aduc beneficii importante însă decizia de aplicare trebuie luată doar după o analiză
tehnico-economică detailată, alcătuită de persoane calificate.
Măsuri pentru economisirea energiei energiei electrice:
Înlocuirea becurilor cu incandescenţă cu lămpi fluorescente sau lămpi cu consum redus de energie
electrică;
Schimbarea monturilor;
Acţionarea cu turaţie variabilă a ventilatoarelor şi pompelor;
Instalarea sistemelor de control pentru sistemul de iluminat;
Împărţirea sistemului de iluminat în mai multe circuite;
trecerea la un iluminat local sau mixt, desigur in cazul în care se trece la iluminatul mixt trebui
scăzut corespunzător nivelul intensităţii luminoase.
Măsuri pentru economisirea energiei termice:
Contorizarea consumurilor de căldură şi apă: prin instalarea contoarului de energie termică şi

contoarelor individuale de apă;
Montarea repartitoarelor pe calorifere;
Schimbarea robinetelor caloriferelor.
Măsuri pentru reabilitarea anvelopei clădirii
Izolarea acoperişului clădirii;

Mansardarea clădirilor;
Montarea unui rând suplimentar de geamuri, sau a unor ferestre cu geam termopan;
Termoizolarea şi hidroizolarea subsolului;
Umplerea şi izolarea deschiderilor (de exemplu în locurile unde conductele pătrund în clădire);
Izolarea termică a pereţilor exteriori. Măsura se impune în special în cazul blocurilor mai vechi însă
necesiută investiţii mari motiv pentru care timpul de recuperare a investiţiei (perioada de
amortizare) va fi foarte mare;
Construirea unui vestibul sau improvizarea acestuia prin montarea unui rând suplimentar de uşi la
distanţă faţă de uşa exterioară;
înlocuirea caloriferelor cu unele mai performante (cu un randament mai bun).
Măsuri pentru reabilitarea centralelor termice

Dacă în prealabil s-au recomandat câteva măsuri pentru reabilitarea anvelopei clădirii, acestea vor duce
la scăderea necesarului de căldură, scădere de care trebuie să ţinem cont la reabilitarea centralei termice.
Scăderea temperaturilor în sistemul de încălzire la 75/65 oC faţă de 90/70 oC nivelul utilizat în
prezent. Această scădere este aplicată din 1997 în majoritatea ţărilor din UE prin norma europeană
EN 442 75/65/20. Norma urmăreşte pe de o parte obţinerea unor economii de energie (în cazul
centralelor de cogenerare rezultă creşterea indicelui de cogenerare datorită scăderii parametrilor
agentului termic livrat consumatorului), scăderea pierderilor de căldură la transport, dar şi pentru
creşterea confortului termic datorită micşorării gradientului de temperatură dintre calorifer şi
temperatura interioară. Măsura impune redimensioanarea sistemului de încălzire. Este important să
ţinem cont de acest lucru şi la proiectarea unor noi sisteme de încălzire pentru care utilizăm centrale
termice produse în UE (în caz contrar putem dimensiona sistemul de încălzire pentru temperaturile
de calcul 90/70 oC pentru care să alegem un cazan dimensionat pentru temperaturile de calcul
75/65 oC).
Reabilitarea sau chiar înlocuirea cazanelor în cazul în care cazanele existente sunt foarte vechi sau
au fost supradimensionate.
În cazul centralelor termice de capacitate mare este importantă reabilitarea instalaţiilor de tratare a
apei deoarece depunerile au o conductivitate termică scăzută înrăutăţind schimbul de căldură
producând scăderea randamentului cazanului.
Introducerea unui sistem de control performant.
Pentru racordarea indirectă a instalaţiilor de încălzire şi pentru prepararea apei calde menajere este
foarte importantă înlocuirea schimbătoarelor de căldură tubulare cu schimbătorare de căldură cu
plăci. Schimbătoarele de căldură cu plăci au un randament mai bun, faţă de cele tubulare, datorită
unei turbulenţe mai mari a celor două fluide rezultând un coeficient global de transfer termic mai
bun (acesta poate ajunge la 5,5-6 kW/m2K)
Utilizarea acumulatoarelor de căldură.
În cazul sistemelor de cogenerare este importantă şi reabilitarea:
punctelor termice centralizate. Se poate analiza şi trecerea la module termice (puncte termice
amplasate în clădiri). Principala problemă în adoptarea modulelor termice este trecerea de la schema
cu două trepte serie la schema cu o treaptă paralel, deoarece această modificare implică şi o creştere
a debitului de apă fierbinte. În cazul în care în România se va adopta norma europeană EN 75/65
utilizarea modulelor termice devine mai eficientă economic deoarece reţelele de transport trebuie
redimensionate pentru un debit mai mare de apă fierbinte.
automatizarea punctelor termice vechi;
reţelelor de transport şi distribuţie;
centralelor de cogenerare;
utilizarea microcogenerării şi a cogenerării de mică putere în zonele rurale.
Concluzii
Realizarea auditului energetic presupune parcurgerea următoarelor etape:
- colectarea datelor;
- interpretarea datelor;
- stabilirea planului de măsuri de creştere a eficienţei energetice;
- alcătuirea studiul de fezabilitate.
Fiecare etapă este foarte importantă pentru realizarea auditului şi asigurarea succesului implementării
măsurilor de eficienţă energetică.

Energetica Cladirilor Note de Curs

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Energetica Cladirilor Note de Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1

1 Importanţa ingineriei microclimatului interior.

2 Noţiuni de confort termic.

2.1 Bazele fiziologice ale confortului termic.

2.2 Factorii care influenţează confortul termic.

400 Fig. 2.1. Căldura schimbată de un om cu aerul dintr-

2.3 Aprecierea realizării confortului termic.

Indicele PMV se determină cu relaţia:

2,38 ⋅ (t h − t i )0, 25 pentru 2,38 ⋅ (t h − t i )0, 25 > 12,1 ⋅ w a

Procent previzibil de nemulţumiţi [%]

Valoarea numărului probabil de persoane nemulţumite PPD se poate estima şi analitic cu

Coeficient de ponderare A 0,5 0,6 0,7

1,00 0,5 2,0 clo

Temperatra interioară [°C]

2,0 2,0 2,0 2,0 2,0 2,0

1,5 1,5 1,5 1,5 1,5 1,5

1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0

16 20 24 28 ti[°C]16 20 24 28 ti[°C]16 20 24 28 ti[°C]16 20 24 28 ti[°C]16 20 24 28 ti[°C]16 20 24 28 ti[°C]

2.4 Clădirea ca factor de realizare a confortului termic.

CLĂDIREA ŞI INSTALAŢIILE ACESTEIA

2.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

higrotermic, acustic, vizual-luminos, olfactiv-respirator. Noţiunea de confort trebuie să sugereze

2.2. ANVELOPA CLĂDIRII

Clădirea reprezintă un ansamblu de camere, spaţii de circulaţie şi alte spaţii comune,

2.2.1. Anvelopa şi fluxul de căldură

2.2.2. Anvelopa şi fluxul de aer

Efect de vânt Stratificare termică Efecte de ardere şi ventilare

Fig. 1.2 Fluxul de aer prin anvelopă

un mod de distribuire a aerului proaspăt în întreaga clădire,

2.2.3 Anvelopa şi fluxul de umiditate

presiunea de saturaţie, f (t)

Fig. 1.3 Apariţia condensului în peretele anvelopei

Pentru ca clădirile să fie durabile şi confortabile, controlul fluxului de umiditate prin

Umezeala produsă prin activităţi casnice curente [ litri/săpt.]

Apariţia condensului pe geamuri reprezintă un indicator al unei umidităţii ridicate. Un

Exemplele şi explicaţiile de mai sus subliniază necesitatea de a considera clădirea ca un sistem în

3.1 Bilanţul termic al unei incinte încălzite.

3.2 Condiţii convenţionale de calcul pentru determinarea mărimii

3.2.1 Temperatura interioară (convenţională) de calcul.

dependentă de valoarea rezistenţei termice a diverselor elemente de construcţie care mărginesc

3.2.2 Temperatura exterioară de calcul.

3.2.3 Viteza de calcul a vântului.

3.3 Metode de determinare a necesarului de căldură pentru încălzire.

Necesarul de căldură de calcul pentru încălzirea unei incinte q iC se detremină cu

1 Fig. 3.1. Fluxurile termice care intervin la

În literatura de specialitate, pentru determinarea valorii caracteristicii termice pentru

3.4 Variaţiile necesarului de căldură pentru încălzire.

În legătură cu această variaţie se fac următoarele precizări:

• curba 5 reprezintă variaţia în funcţie de temperatura exterioară a necesarului de căldură

În afara temperaturii exterioare, variaţiile necesarului de căldură pentru încălzire sunt

În ipoteza neglijării efectului inerţiei termice a clădirii, variaţia zilnică a necesarului de

interioare vor fi atinse corelat cu momentele de timp în care se atingeau extremele

3.5 Curbe clasate ale necesarului de căldură pentru încălzire.

τ1 τ2 τn-1 τn τ1+ τ2+......+τn-1+ τn

Fig. 3.9. Construcţia curbei clasate a necesarului de căldură pe baze statistice.

calcul; t Ce - temperatura exterioară de calcul; t ex - temperatura exterioară care delimitează

3.6 Măsuri de reducere a necesarului de căldură pentru încălzire.

4.1 Necesarul de căldură pentru ventilarea clădirilor.

Relaţia 4.1. mai poate fi scrisă sub forma :

4.2 Condiţii convenţionale de calcul pentru determinarea mărimii necesarului

Temperatura interioară (convenţională) de calcul t ic a instalaţiilor de ventilare se alege

• în cazul incintelor fără degajări nocive, datorită posibilităţii reducerii numărului de

4.4 Curbe clasate ale necesarului de căldură pentru ventilare.

4.5 Măsuri de reducere a necesarului de căldură pentru ventilare.