Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
20
VENTILAŢIA INDUSTRIALĂ
CAPITOLUL I
GENERALITĂŢI
1.2.1.Ventilaţie industrială
1.2.1.1. Sisteme de condiţionare a aerului
Sisteme de condiţionare a aerului figura 1.1, controlul calităţii aerului şi
mediul termic atât pentru personalul implicat cât şi pentru procesele
tehnologice.
518
• Sisteme de tratare a aerului;
• Sisteme de distribuţie a aerului (sisteme de conducte );
• Sisteme de distribuţie a aerului în încăperi;
• Sisteme de ventilaţie;
• Sisteme de încălzire şi răcire a încăperilor;
• Sisteme generale de evacuare;
• Sisteme de evacuare: coşuri, dispersia în atmosferă.
519
Figura 1.2 - Sistem de ventilaţie locală
520
- Aer din interior.
CAPITOLUL II
METODOLOGIA DE PROIECTARE
2.1 INTRODUCERE
Problemele de mediu au o pondere tot mai însemnată pentru societatea
actuală şi cea de viitor. Astfel, este normal ca atât în procesele industriale cât
şi în proiectarea lor efectele asupra mediului să fie considerate pe întregul ciclu
de viaţă /3/. Ciclul de viaţă al unui proces de producţie poate fi divizat în patru
părţi: proiectare, realizare, funcţionare şi terminarea procesului. Fiecare parte
are particularităţile sale. Metodologia de proiectare este o parte a procesului de
la începerea sa până la terminarea acestuia. Durata ciclului de proces de
producţie este ilustrat în figura 2.1.
521
Figura 2.1 - Metodologia de proiectare
522
Ideea este aceea de a face o descriere a procesului tehnologic de proiectare,
cu alte cuvinte, să răspundă la două întrebări:
• Ce trebuie făcut clar şi ce ar trebui făcut pe parcursul procedurii de
proiectare?
• In ce ordine trebuie date problemele?
Nr. Criteriu de
Descriere Mijloace
Crt. proiectare
Asigurare administrativă a calităţii aerului: studii preliminare, proiectare,
construcţie, întreţinere
1 Date existente Datele depind numai de poziţia Bază de date
amplasamentului şi nu se Profilul meteo
modifică pe parcursul proiectării
524
Nr. Criteriu de
Descriere Mijloace
Crt. proiectare
Supraveghere
sănătate
18 Verificări Măsurători pentru asigurare că Audituri
periodice sistemul şi performanţele energetice.
echipamentului au rămas Audituri de
neschimbate. Suplimentar, mediu.
evaluarea sistemului în sensul Evaluare
unor necesităţi noi. (COSSH)
19 Schimbări de Adoptarea schimbărilor de proces Evaluare
proces prin evaluarea influenţelor asupra (COSSH)
sistemului de ventilaţie şi asupra Simularea
conditiilor. sistemului.
Terminarea procesului
20 Distrugerea Proiectarea şi realizarea Evaluarea
sistemului distrugerii, ţinând cont de riscurile riscului asupra
posibile (ex. azbest) sănătăţii.
Metode de
lucru speciale.
21 Reutilizarea Evaluarea valorii şi utilităţii Analiza stării
echipamentului echipamentului şi a echipamentului
componentelor.
22 Manipularea Separarea diferitelor tipuri de Înregistrarea
deşeurilor deşeuri Manipularea deşeurilor materialelor
care ridică probleme. Materiale uzate.
reciclabile. Marcarea
componentelor
526
Pasul 8: Calculul sarcinii totale asupra clădirii
- Calcularea sarcinilor totală din diverse subprocese şi mediu pentru a
ventila suprafeţele îngrădite.
CAPITOLUL III
527
supuse forţelor de frecare. Aceasta înseamnă că presiunea P exercitată de o
coloană de fluid incompresibil cu înălţimea H şi densitatea w este
P=gwH (3.1)
Unde: g este acceleraţia gravitaţională a locului respectiv.
Figura 3.1 - Liniile de curent care indică viteza curgerii în mai multe
puncte
529
Figura 3.4 - Ilustrarea legii lui Euler
530
Atunci, B = -g dacă greutatea este direcţionată în sens descendent,
adică în sens opus direcţiei lui P1. Substituind x = H2 – H1 se obţine:
P1 – P2 – gw ( H2 – H1 ) = w ( V22 – V12 ) / 2
sau,
V2 V2
P1 + w 1 + gwH1 = P2 + w 2 + gwH 2 (3.4)
2 2
Aceasta este ecuaţia lui Bernoulli pentru un fluid incompresibil ideal în
termeni de presiune. Acelaşi rezultat se obţinea dacă axa x era luată în
considerare pentru orice unghi arbitrar ales. Direcţia verticală ascendentă s-a
luat în considerare în scopul simplificării analizei.
P1 V12 P V2
+ + H1 = 2 + 2 + H 2 (3.5)
wg 2 g wg 2 g
Aceasta este ecuaţia lui Bernoulli pentru un fluid incompresibil ideal în
termeni de altitudine. Variaţiile locale ale acceleraţiei gravitaţionale pe pământ
sunt minore, astfel că în practica curentă este suficient să se utilizeze valoarea
cunoscută de 9,8 m·s-2.
Unităţile care trebuie utilizate în ecuaţiile anterioare sunt redate în
tabelul 3.1.
Tabelul 3.1
Unitate de
Denumire Simbol
măsură
Presiune P N·m-2 (Pa)
Viteză V m·s-1
Cotă, altitudine H m
Densitate w kg m-3
CAPITOLUL IV
531
Tabelul 4.1 - Compoziţia aerului la nivelul mării
532
4.1.2.1. AZOTUL - N2
Este un gaz incolor, fără miros şi gust, cu densitatea de 0,9673 kg/m3,
şi masa moleculară de 28,01g/mol, prezintă o solubilitate de gr/l la 15°C. Are
punctul de topire la -209,9°C respectiv punctul de fierbere la -195,8°C. De
asemenea formează numeroşi compuşi chimici precum aminoacizi, amoniac,
acidul nitric şi cianurile.
Nitrogenul (latină nitrum, greacă Nitron însemnând "sodă nativă",
"geneză", "formare") este considerat a fi descoperit de Daniel Rutherford în
1772, care l-a numit aer fix.
Azotul sau nitrogenul a fost de asemenea studiat în acelaşi timp şi de
Carl Wilhelm Scheele, Henry Cavendish şi Joseph Priestley, care l-au numit
aer ars sau aer flogisticat. Nitrogenul gazos era destul de inert încât Antoine
Lavoisier l-a numit azot, de la cuvântul grecesc αζωτος însemnând "fără viaţă".
Acest termen a devenit cuvântul francez pentru "nitrogen" şi a fost împrumutat
mai târziu şi de alte limbi, printre care şi româna.
Compuşii azotului erau cunoscuţi în Evul Mediu. Alchimiştii cunoşteau
acidul nitric drept aqua fortis. Amestecul de acid nitric şi acid clorhidric era
numit aqua regia, şi apreciat pentru abilitatea sa de a dizolva aurul. Primele
aplicaţii în industrie şi agricultură ale azotului au fost sub formă de salpetru
(nitrat de sodiu sau nitrat de potasiu), notabil la praful de puşcă, iar apoi ca
îngrăşământ.
Azotul este un gaz inert din punct de vedere chimic şi este prezent în
atmosferă la un nivel de ≈78,1% vol. Nu prezintă efecte toxicologice directe şi
nu are profil toxicologic. Acesta acţionează prin simplă asfixiere. Dacă nivelul
de azot creşte, acesta va conduce la reducerea nivelului de oxigen sub nivelul
normal atmosferic de ≈20,9% vol. Din acest motiv concentraţia de oxigen de
19% vol. este considerată în multe ţări ca fiind limita de lucru în siguranţă iar
sub această valoare este considerată deficienţă în oxigen.
La un nivel al conţinutului de azot corespunzător deficienţei în oxigen
de 15–19,5% O2, efectele asupra organismului sunt: scăderea abilităţii de a
lucra energic respectiv o coordonare defectuoasă.
Între 12-15% O2, apare respiraţia adâncă, creşterea pulsului şi
coordonarea defectuoasă, de asemenea judecata şi percepţia sunt afectate.
Între 10-12% O2, creşte ritmul respiraţiei adânci, creşte pulsul, scăderea
drastică a performanţelor respectiv capacitatea de a judeca extrem de redusă.
La 10% O2, este stabilită limita pentru autosalvare. Din acest moment
lucrătorul are la dispoziţie 10 minute să părăsească zona afectată. După
această perioadă persoana începe să sufere de hipoxie şi va fi improbabil să
se salveze singură.
Între 8-10% O2, apar: căderea mentală, voma, ameţeala şi starea de
inconştienţă.
Între 6-8% O2, la 4-5 minute de expunere, persoanele afectate pot fi
recuperate după tratament. La 6 minute de expunere, mortalitatea survine la
25–50% din cazuri iar la 8 minute de expunere, mortalitatea survine la
50-100% din cazuri.
Între 4-6% O2, apare pierderea imediată a cunoştinţei, iar în 40 de
secunde apare coma, convulsiile şi moartea.
533
Deficienţa în oxigen corespunzătoare unei concentraţii de azot de peste
94%, conduce după numai două inspiraţii la pierderea instantanee a
cunoştinţei şi moarte.
4.1.2.2. OXIGENUL - O2
Oxigenul a fost descoperit de către Carl Wilhelm Scheele (1772) şi
Joseph Priestley (1774), independent unul de altul. Joseph Priestley a introdus
o cantitate de oxid roşu de mercur într-o capsulă aşezată sub un clopot de
sticlă din care se scosese aerul şi care a fost scufundat parţial în mercur. După
încălzirea capsulei, focalizând cu ajutorul unei lentile solare, el a constatat
prezenţa unui gaz. Chimistul a numit noua prezenţă gazoasă „aer
deflogisticat”. Antoine Lavoisier dă „aerului deflogisticat” o nouă denumire -
oxigen (oxus=acid, genae=a produce). Astfel cuvântul oxigen înseamnă
producător de acizi. Denumirea propusă de Lavoisier provine dintr-o eroare a
marelui chimist care considera că toţi acizii conţin oxigen.
Oxigenul este cel mai răspândit element de pe planetă, găsindu-se atât
în stare liberă cât şi sub formă de compuşi. În stare liberă, oxigenul se află fie
sub formă moleculară în aer (≈21%), fie sub formă de ozon (O3) în straturile
superioare ale atmosferei. Oxigenul se găseşte rareori şi sub formă de oxozon,
O4. Oxigenul intră în compoziţia unui număr mare de compuşi, atât în
substanţe organice (grăsimi, proteine, zaharuri, alcooli) cât şi în substanţe
anorganice (apa, oxizi, silicaţi, carbonaţi, azotaţi, fosfaţi, sulfaţi etc.)
Oxigenul este un element esenţial pentru supravieţuirea tuturor fiinţelor
vii de pe pământ precum şi şi a reacţiilor de oxidare şi combustie. Este un gaz
incolor, inodor, insipid, nedăunător la concentraţiile şi presiunile obişnuite, cu
densitatea de 1,429 kg/m3, masa moleculară de 31,9988 g/mol, punctul de
topire la -218,8°C, punctul de fierbere la -183°C la 1013 hPa.
Oamenii respiră cel mai uşor şi lucrează cel mai bine când aerul
conţine cca. 21% oxigen, cantitate prezentă de obicei în aerul atmosferic;
totuşi oamenii pot trăi şi lucra, deşi nu în condiţii normale, când există oxigen
mai puţin.
Simptomele otrăvirii cu oxigen datorită presiunilor parţiale mari ale
acestuia, sunt numeroase, ajungându-se uneori şi la deces.
Oxigenul la presiunile parţiale de 1, 2, 3 sau 4 at. are acelaşi efect ca şi
aerul la presiunile de 5, 10, 15 şi respectiv 20 at.
Tabelul nr. 4.3. reprezintă o sinteză a observaţiilor mai multor cercetări
asupra presiunii O2 şi duratei de inhalare care poate fi tolerată de către un om
fără să apară simptome semnificative.
Tabelul 4.3
Nr. Presiunea oxigenului Limita de timp pentru om fără ca să
crt. (at) apară simptome semnificative (ore)
0 1 2
1 1 7 – 40
2 2 0,75 – 3
3 3 0,5 – 2
4 4 0,2 – 0,7
5 7 0,1
6 9 0,05
534
Susceptibilitatea la otrăvirea cu oxigen variază de la individ la individ şi
chiar la aceeaşi persoana de la o zi la alta. Prin urmare, o limită practică de
siguranţă ar trebui să fie asigurată prin considerarea numai a timpului de
expunere cel mai scăzut citat pentru o presiune dată.
La presiuni normale, când conţinutul de oxigen scade la 15% apar
diferite simptome ca: respiraţia rapidă, puls accelerat, pocnituri în urechi, etc.
Un om, în general, îşi pierde cunoştinţa când conţinutul de oxigen în aer scade
sub 12%, iar la un conţinut de oxigen de cca. 5%, moartea poate surveni
brusc.
535
Tabelul 4.4 - Mediu termic si răspunsuri fiziologice de termoreglare
MEDIUL
TERMIC RASPUNSURI FIZIOLOGICE
4.2.1.2. Metabolism
Metabolismul este adesea caracterizat printr-o cantitate, convenabilă,
relativă şi dimensională numită unitate met: met = metabolism / metabolism în
repaus.
Metabolismul unei persoane în repaus este considerat 1.
Câteva nivele met aferente unor activităţi sunt prezentate în tabelul 4.5.
Nr.
ACTIVITATE NIVELUL MET
crt.
0 1 2
1 Culcat ~ 0,8 met
2 Aşezat şi liniştit ~ 1,0 met
3 În picioare ~ 1,2 met
4 Activitatea uşoară în picioare ~ 1,6 met
5 Activitatea medie în picioare ~ 2 met
6 Mers cu 5 km/h ~ 3 met
7 Activitate permanentă şi grea ~ 3 met
8 Baschet ~ 5-8 met
9 Max ~ 10-12 met
536
4.2.1.3. Îmbrăcămintea - Izolaţia termică
Îmbrăcămintea afectează pierderea de căldura şi umiditate . Creşterea
grosimii sau numărul de straturi de îmbrăcăminte măreşte capacitatea de
izolaţie a organismului şi reduce pierderile de căldură. Izolaţia conferită de
îmbrăcăminte este de obicei exprimată prin unitatea CLO. Iniţial, 1 clo a fost
definit ca rezistenţa termică necesară pentru confort în regim sedentar într-un
mediu uniform de aer cu temperatura de 21°C. În sistemul SI elementul 1 clo
are o rezistenţă termică de 0,155 K·m2/W. Unele ansambluri de valori clo în
raport cu temperaturile de confort asociate, sunt prezentate în figura 4.1.
Nr
Articol Punct CLO
crt
0 1 2
1 Pantaloni (subţiri) 0,15
2 Pantaloni (groşi) 0,24
3 Pantaloni trening 0,28
4 Halat 0,30
5 Şalopete 0,49
6 Pantaloni scurţi 0,08
7 Cămaşă tricotată cu mânecă scurtă sport 0,17
8 Rochie cu mânecă scurtă 0,19
9 Rochie cu mâneci lungi 0,25
10 Cămaşă flanel mâneci lungi 0,34
11 Sveter de bumbac cu mâneci lungi 0,34
12 Tricou 0,08
13 Lenjerie de corp 0,05
14 Pulover (subţire) 0,25
15 Pulover (groşi) 0,36
537
Nr
Articol Punct CLO
crt
16 Jachetă (subţire) 0,4
17 Jachetă (groasă) 0,7
18 Vestă fără mâneci (subţire) 0,13
19 Vestă fără mâneci (groasă) 0,22
20 Sandale 0,02
21 Pantofi 0,03
22 Ghete 0,1
23 Şosete sportive până la gleznă 0,02
24 Şosete până la gambe 0,03
25 Lenjerie de corp lungă (de sus) 0,2
26 Lenjerie de corp lungă (partea de jos) 0,15
CAPITOLUL V
539
5.2. DIMENSIONAREA VENTILAŢIEI MINIERE
5.2.1. Dimensionarea debitului de aer necesar la frontul de lucru
Debitul de aer necesar în subteran rezultă din suma debitelor de aer
aferente fronturilor de lucru (aerisite sub depresiunea instalaţiei principale de
ventilaţie sau cu ajutorul instalaţiilor de aeraj parţial) a debitelor de aer
necesare aerisirii lucrărilor miniere speciale sau inactive /9/. Debitul de aer
necesar în subteran se stabileşte luându-se în considerare următoarele
elemente:
- gazele degajate din zăcământ;
- gazele rezultate din tehnologia de lucru;
- capacitatea de producţie;
- viteza minimă pentru circulaţia aerului;
- obligativitatea asigurării confortului muncii.
Pentru asigurarea condiţiilor de securitate şi confort, la nivelul fiecărui
front de lucru se aplică mai multe criterii de calcul al debitului de aer necesar.
V
L
5m
V
max 10m
5m
541
5.2.2.3. Sistemul de aeraj combinat
Sistemul de aeraj combinat (figura 5.3 şi 5.4) care se realizează cu
două instalaţii de aeraj parţial, îmbină avantajele sistemelor aspirant şi refulant,
reducând în acest mod o parte din dezavantajele fiecărui sistem.
Cu toate acestea, sistemul de aeraj combinat prezintă la rândul său
următoarele dezavantaje:
– necesită utilizarea a două instalaţii de aeraj parţial;
– implică obligativitatea corelării permanente a debitelor de aer
aferente celor două instalaţii.
542
5.2.3.1. Coeficienţii aerodinamici aferenţi coloanelor de aeraj
Coeficienţi care definesc, din punct de vedere aerodinamic, coloanele
de aeraj sunt :
rezistenţa aerodinamică a coloanei, Rc ;
pierderile de aer caracteristice coloanelor, Kc .
diametrul coloanei de aeraj
Rezistenţa aerodinamică
Rezistenţa aerodinamică a unei coloane de aeraj Rc, este rezistenţa pe
care o opune conducta de aeraj curgerii aerului.
Valoarea rezistenţei aerodinamice variază atât în raport cu parametrii
geometrici ai coloanei (diametru, lungime, schimbări de direcţie), cât şi cu
gradul de etanşare al coloanei.
Rezistenţa aerodinamică este mărimea fizică care determină pierderea
de presiune caracteristică pentru un anumit debit de aer vehiculat pe o lungime
dată.
Rezistenţa aerodinamică totală a unei coloane de tuburi, Rc, depinde de
valoarea rezistenţei aerodinamice unitare, R0, de lungimea coloanei L, şi de
lungimile echivalente care exprimă schimbările de direcţie – coturi şi reduceri
de secţiune, precum şi de mărimea pierderilor de aer.
În cazul în care coloana de aeraj ar fi continuă, fără îmbinări şi fără
pierderi de aer, respectiv perfect etanşă, lucru imposibil de realizat în practică,
rezistenţa aerodinamică totală Rc ar fi mai mare şi ar fi determinată de
dependenţa liniară dintre rezistenţa aerodinamică unitară R0, lungimea L şi
parametrii ventilatorului hv şi Qv.
Relaţia de calcul a rezistenţei totale Rc este:
Rc' = hv / Qv2 = R0' × L (daPa × s2/m6) (5.1)
Rezistenţa arodinamică unitară R0' a coloanei perfect etanşe se poate
determina cu una din relaţiile de mai jos:
R0' = hv / Qv2· L, (daPa × s2/m7) (5.2)
sau R0 = 6,48· / d
' 5
(daPa × s2/m7) (5.3)
în care:
- coeficientul de rezistenţă datorat frecării aerului de pereţii coloanei
de aeraj, N s2/m4;
d – diametrul coloanei de aeraj, (m).
543
Tabel 5.1 - Valorile rezistenţei R0
544
Tabel 5.2 - Valoarea ,,l”
545
R0 L = Rc - rezistenţa aerodinamică a coloanei, daPa × s2/m6 ;
QR - raportul debitelor de aer Q1 (dezvoltat de ventilator) şi Q2 (realizat
la front).
Pentru valoarea QR < 5 (adică la frontul de lucru se vehiculează cel
puţin o cincime din debitul dezvoltat de ventilator), produsul Kc R c are o
valoare mai mică de 3,6. În acest domeniu, ecuaţia de regresie (coeficient de
corelaţie 0,99) este de forma:
QR = 1,02 + 0,585Kc R c + 0,15 Kc2 Rc (5.11)
546
În realitate însă coloanele de aeraj, după cum s-a menţionat anterior,
nu pot fi etanşe, fapt pentru care mărimea debitului de aer la ventilator şi
implicit presiunea vor fi afectate de pierderile de aer.
În acest caz, calculul parametrilor aferenţi ventilatoarelor se bazează pe
dependenţa stabilită între caracteristicile aerodinamice ale coloanelor de aeraj
şi raportul debitelor de aer dezvoltate de ventilatoare, respectiv debitele de aer
vehiculate în fronturile de lucru. Conform acestei dependenţe, parametrii
necesari pentru alegerea ventilatoarelor se pot calcula cu ajutorul relaţiilor:
Qv = QR × Qfp (m3/s) (5.13)
hv = Rc × Qm 2
(daPa) (5.14)
în care: QR = Q1 / Q2 = 1,02 + 0,585 Kc R c + 0,15 Kc2 Rc
(5.15)
unde: Q1 = QV este debitul de aer necesar la ventilator, m3/s;
Q2 = Qfp este debitul de aer necesar la frontul de lucru, m3/s;
Rc – rezistenţa aerodinamică a coloanei de aeraj, daPa s2/m6;
Qm = (2 QV + 3 Qfp)/5 (5.16)
Qm – debitul de aer necesar a fi vehiculat în coloana de aeraj, m3/s.
547
Tabelul 5.5 - Caracteristicile principalele ale ventilatoarelor pneumatice
şi electro-pneumatice utilizate în România
Consum Presiunea
Debit de aer Presiunea
Denumirea aer aerului
nominal nominală
comprimat comprimat
[m3/s] [m3/min] [daPa] [Nm3/min] [bar]
VP-300 1,0 60 110 227 sau 2,1 4 sau 6
VP-400 2,0 120 110 3,2 sau 2,9 4 sau 6
VP-500 3,33 200 140 8,68 4
VEP-500-11 3,00 180 100 10,34 4
VEP-630-17 5,00 300 170 16,2 4
Debitul de aer,
Q = 3600A × v (m3/h) (5.17)
Q = 3600A × b × v (m3/h) (5.18)
Q = π × d2 × v (m3/h) (5.19)
pd
Q = 3600 × 4,43 × A (m3/h) (5.20)
pd
Q = 900 ×π × d2 × 4,43 (m3/h) (5.21)
Q = 11,43 × 103 × d2 p − R l (m3/h) (5.22)
Viteza aerului,
Q
v= (m/s) (5.23)
3600 A
Q
v= (m/s) (5.24)
3600 a b
Q
v= (m/s) (5.25)
900 d 2
pd
v = 4,43 (m/s) (5.26)
v = 4,43 p − R l (m/s) (5.27)
Diametrul conductei,
1 Q
d= (m) (5.28)
53,2
556
Presiunea dinamică
pd = v2 (dPa) (5.30)
2 g
p − R l
pd = (dPa) (5.31)
557
atât mai mică cu cât debitul sistemului de ventilare este mai mare. Limita
practică a acestui debit este însă fixată de condiţia:
Q=Q×c (5.36)
Relaţia exprimă că întregul debit al noxelor degajate în încăpere este
evacuat de către instalaţia de aspiraţie având debitul Q; concentraţia c a
noxelor în aerul evacuat este obţinută prin diluarea produsă de aerul proaspăt
distribuit în încăpere de către instalaţia de introducere cu acelaşi debit Q. În
aceste condiţii de echilibru se poate admite că, concentraţia de noxe în aerul
evacuat este egală cu concentraţia medie menţinută în încăpere; ca atare, în
relaţia (5.36) c = ca.
558
Figura 5.5 - Curbele de variaţie a concentraţiei de substanţă nocivă:
559
A) Metoda concentraţiei admisibile.
Dacă se consideră că aerul proaspăt de ventilare este încărcat cu o
cantitate mică de noxe în concentraţia c0, ecuaţia diferenţială (5.33) se scrie:
Vdc = qdz + Qc0dz – Qcdz,
în care Qc0 reprezintă cantitatea de noxă adăugată de aerul proaspăt la
cantitatea q generată în încăpere.
Punând condiţia c = cmax = ca se obţine :
dc q Qc Q
=0 = + 0 − c
dz V V V
de unde rezultă:
q
Q= (5.40)
ca − c0
Pentru un aer proaspăt perfect pur, c0 = 0.
560
B. Duşuri de aer
Duşurile de aer sunt instalaţii pentru introducerea concentrată a aerului
proaspăt în locurile de muncă cu degajări puternice de căldură, provenite mai
ales de la radiaţii calorice. Scopul duşurilor de aer este ca, în funcţie de
intensitatea radiaţiei calorice la locul de muncă, să creeze în regiunea umerilor
lucrătorilor un curent de aer cu o viteză şi o temperatură care să ducă la o
senzaţie fiziologică acceptabilă.
B.1. Mişcarea liberă a aerului
Orice instalaţie de ventilare sau de condiţionare a aerului are drept
scop crearea în interiorul încăperilor deservite anumite condiţii prescrise
privind temperatura, umiditatea, viteza curenţilor de aer, mirosul, concentraţia
de impurităţi etc. Toate aceste condiţii se realizează în mod exclusiv prin
introducerea şi distribuirea aerului curat, eventual tratat, în interiorul încăperilor
deservite şi prin evacuarea aerului din aceste încăperi.
561
Un jet liber, turbulent, este compus dintr-o masă de aer variabilă,
turbionară, într-o mişcare generală de translaţie, sub forma unui curent
divergent. Jetul de aer se formează în modul următor: prin deschiderea de
refulare pătrunde o masă de aer primar, cu o energie cinetică iniţială, în aerul
ambiant imobil. Curentul de aer care izvorăşte din gura de refulare are în
planul de refulare aceeaşi formă cu secţiunea din care iese. Imediat după
ieşirea din gura de refulare, particulele de aer în mişcare turbulentă care
formează un strat limită la periferia curentului, antrenează particule din aerul
ambiant imobil şi le adaugă la curentul primar. Jetul de aer îşi măreşte astfel
volumul şi începe să capete forma unui con divergent. Această formă se
accentuează din ce în ce mai mult, pe măsură ce creşte depărtarea de la
planul de refulare şi, o dată cu aceasta, masa de aer indusă.
Curentul de aer primar manifestă tendinţa de a-şi păstra consistenţa
iniţială şi după ieşirea din gura de refulare, formând, în mijlocul jetului, un miez
în care viteza aerului rămâne aproape egală cu viteza medie din planul gurii de
refulare. Ca urmare, curba de distribuţie a vitezelor în secţiunea transversală
prin miez are forma unui dreptunghi (c1, figura 5.6). Stratul de la periferia
miezului vine în contact, la exterior, cu masa imobilă a aerului ambiant, iar la
interior cu curentul primar în mişcare. Din această cauză, precum şi din cauza
viscozităţii aerului înconjurător, la marginile miezului se formează turbioane
care se propagă continuu spre interior, antrenând particule din aerul ambiant şi
îngroşând stratul limită. Acest fenomen are ca rezultat îngustarea miezului. Ca
urmare, curba de distribuţie a vitezelor în jet, la o distanţă oarecare, este de
forma c2, care arată că în secţiunea îngustată a miezului, viteza medie în
deschiderea de refulare se menţine constantă şi arată, în acelaşi timp, modul
în care variază vitezele în stratul limită care învăluie miezul; în vecinătatea
miezului, vitezele din stratul limită au valorile cele mai mari, apoi pe măsura
apropierii de limita jetului, vitezele din stratul limită îngroşat scad continuu. O
secţiune longitudinală prin miez are forma unei parabole alungite, care poate fi
înlocuită cu suficientă aproximaţie prin două drepte care se intersectează în
axa jetului. În acest mod, forma miezului se poate aproxima cu cea a unui con
cu vârful în direcţia de propagare a jetului. Dincolo de vârful miezului,
turbioanele inundă complet masa jetului. Curentul principal al jetului care
începe după dispariţia completă a miezului, este format în întregime din
turbioane într-o mişcare generală de translaţie.
Începutul formării jetului, imediat după ieşirea aerului primar din gura de
refulare, este caracterizat de crearea turbioanelor, nu numai la periferia
miezului, datorită viscozităţii aerului înconjurător, imobil, ci şi a unor turbioane
chiar în masa miezului, provocate de turbulenţa din gura de refulare.
Astfel un jet de aer se împarte în următoarele patru zone:
Zona 1: un sector iniţial, care se întinde pe toată lungimea miezului şi în
care viteza în axa jetului rămâne constantă şi aproximativ egală cu viteza din
planul gurii de refulare.
Zona a 2-a: o regiune de tranziţie, având o lungime de obicei mai mare
decât sectorul iniţial şi în care viteza în axul jetului scade lent cu distanţa de la
gura de refulare.
Zona a 3-a: un sector principal care, datorită lungimii sale mari şi a
caracterului său stabil, prezintă interes major pentru practică. În această zonă
562
viteza în axa jetului scade cu distanţa de la gura de refulare mai repede decât
în regiunea de tranziţie, de asemenea turbulenţa aerului a căpătat un caracter
uniform, iar jetul este bine conturat, cu un unghi de divergenţă constant. În
această zonă toate jeturile au o formă similară, rotundă, oricare ar fi forma
gurilor de refulare.
Zona a 4-a: o regiune finală, în care viteza axială descreşte foarte
repede, iar jetul este inundat de mişcarea generală a aerului din încăpere.
Malaxor fibr ă
Cuvă
De la centrala
de ventilatie
Presă dozator
Cuvă
Malaxor
Masă încărcare
563
5.3.4.1.1. Dimensionarea instalaţiei de ventilaţie în regim refulant.
Pentru dimensionarea instalaţiei de introducere a aerului proaspăt
este necesar în prima fază estimarea debitului absolut de gaze sau vapori care
se degajă în timpul procesului tehnologic.
Debitul absolut gaze sau vapori se calculează cu relaţia:
q1 = 10 −3 C1 Q1 (l/min) (5.43)
unde:
q1 – debit absolut de gaze sau vapori ( l/min )
Q1 – debit de aer (m3/min)
Q1 = s × v (m3/min)
s – secţiunea coloanei (m2)
v – viteza aerului în coloana flexibilă (m/s)
Debitul absolut total este dat de relaţia:
qt = q1 + q2 +…+qn (l/min)
Pentru dimensionarea instalaţiei de ventilaţie generală în regim refulant
se utilizează două metode şi anume:
➢ metoda concentraţiei admisibile
➢ metoda schimbului de aer
564
4Qa
d= (m) (5.46)
3600 v
această formulă se mai scrie astfel:
1 Qa
d= (m)
53,2 v
unde :
d – diametrul conductei (m)
Qa – debitul pe coloana aspirantă (m3/h)
v – viteza de vehiculare a aerului (m/s)
Se alege constructiv forma conductei de refulare.
Corespunzător diametrului calculat se pot alege dimensiunile conductei
rectangulare a / b cărora le corespunde un diametru echivalent.
Se recalculează viteza de vehiculare a aerului în conductă şi anume:
1 Qa
v= (m/s) (5.47)
900 d e2
Conducta poate să fie prevăzută la partea inferioară cu ramificaţii.
Pentru calculul parametrilor aferenţi coloanei de ventilaţie generală,
ramura aspirantă, se utilizează schema specifică.
Pentru tronsoane se calculează:
- debitul de aer vehiculat
- diametrul echivalent
- lungimea tronsonului
- R – pierderea de presiune prin frecare pe metru liniar
(dPa); acest parametru se alege din nomogramele construite
special în acest sens.
v 2
- - energia dinamică a aerului pe tronsonul considerat (dPa)
2g
unde:
v – viteza de vehiculare a aerului (m/s)
- greutatea specifică a aerului (kg/m3)
g – acceleraţia gravitaţională (m/s2)
Corecţia temperatură şi presiune aplicată greutăţii specifice se
determină astfel:
T0 B
= 0 (kg/m3) (5.48)
t + T0 B0
unde:
- greutatea specifică corectată (kg/m3)
o - greutatea specifică în condiţii normale (kg/m3) ((o = 1,29kg/m3)
T0 - temperatura normală (K) (T0 = 273,16)
t - temperatura mediului la locul aplicării corecţiei (0C) (t = 270C)
B0 - presiunea barometrică normală (mmHg) ( B0 = 760mmHg )
B - presiunea barometrică la locul aplicării corecţiei (mmHg),
(B=720mmHg )
Dacă pe tronson se află piese speciale, de exemplu gură de aspiraţie,
se calculează coeficientul de rezistenţă locală ξ şi ξ .
565
Se calculează pierderea de presiune datorată rezistenţelor locale:
v 2
ξ ×
2g
Se calculează pierderea de presiune:
v 2
R × l + ξ ×
2g
Datele obţinute se înscriu într-un tabel centralizator tab. 5.6
Tabelul 5.6
R v 2 v 2 Puncte de
Tr d
Q V
on 3 a×b sau l
mm
Rxl
Piesa ξ1. 2g R l +
v 2 v 2
R l +
ramificaţie
2g
m m/ H2 speci ξn 2g 2g
so mm de m mmH2O mmH2 mmH2 mmH O Δp
/h s O/ ală mmH2O Nr
n mm O O 2 mmH2O
m
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15
1
2
3
l = 0,4h
1/ D 2/
h
d
1 2
Qn = v × S (m3/s)
unde:
Qn – debitul aspirat de hotă (m3/s)
v – viteza de vehiculare a aerului în secţiunea laterală 1 - 1', 2 - 2' (m/s)
S – secţiunea laterală 1 - 1', 2 - 2' (m2)
S = × G × (R + r) (m2)
unde:
G – generatoarea suprafeţei laterale 1 - 1' (m)
G= (0 ,4 h )2 + h2 (m)
1 Qn
d= (m)
53,2 v
568
Pentru dimensionarea hotei se utilizează formula:
R
Hh = (m)
tg
2
unde:
α - unghiul de vârf; pentru eliminarea variaţiilor de viteză în interiorul
hotei se alege α = 600
Hh = înălţimea hotei (m)
A
S2 S1 S2
l A
/
L d L
=30 0
571
v 2
R × l + ξ × mmH2O (dPa)
2g
Pentru început se parcurg etapele prezentate anterior pentru fiecare
tronson, în condiţiile utilizării unei viteze date v.
Viteza v se alege în funcţie de destinaţia instalaţiei de ventilaţie.
În etapa următoare se determină presiunea statică în noduri.
Următoarea etapă constă în aplicarea uneia dintre metodele de
rezolvare a reţelelor de ventilare locală.
Dintre toate metodele de rezolvare a reţelelor de ventilare locală,
metoda de echilibrare a pierderilor de presiune este cea mai utilizată.
Metoda echilibrării pierderilor de presiune se aplică în scopul evitării
aplicării dispozitivelor de reglaj tip şubăr sau altele similare.
Această metodă presupune efectuarea modificărilor parametrilor
specifici în aşa fel încât pe ramificaţiile paralele care converg într-un nod să
existe aceeaşi pierdere de presiune. Metoda implică identificarea unei viteze
care să satisfacă debitul necesar conducând în acelaşi timp la modificarea
diametrului conductelor.
Pentru fiecare tronson se reiau calculele conform etapelor prezentate
anterior aplicându-se în acelaşi timp noile condiţii impuse.
Datele rezultate în urma calculelor se înscriu într-un tabel centralizator
Etapa finală constă în alegerea ventilatorului utilizat pentru vehicularea
aerului în reţeaua de ventilaţie locală pentru care se stabileşte debitul
vehiculat, depresiunea dezvoltată respectiv tipul constructiv al ansamblului
motor–ventilator.
La nivel internaţional în ţările cu industrie dezvoltată se aplică metode
moderne de proiectare cu ajutorul tehnicii de calcul prin utilizarea programelor
specializate de exemplu FINE-HVAC-9-NG.
572
- Ventilatoare axiale de tip HM-25-30, HM-35-40, HM-45-50, HM –
HMX – 63, HM – HMX – 71, HM – HMX – 80, HM – HMX – 90, HM – HMX –
100, HM – HMX – 125, realizate de firma CASALS din Spania.
CAPITOLUL VI
6.2.1 Explozia
Explozia este, în esenţă, un proces fizico - chimic extrem de rapid, de
ardere a unor substanţe sau preparate inflamabile, însoţit de o transformare la
fel de rapidă a energiei lor potenţiale în lucru mecanic. Lucrul mecanic este
rezultatul creşterii bruşte a volumului gazelor formate în momentul exploziei şi
creşterii instantanee a presiunii şi temperaturii lor. Generarea şi eliberarea
violentă a gazelor este specifică exploziei şi se produce în toate cele trei tipuri
de explozii: mecanică (fizică), chimică şi atomică.
Exploziile chimice ale amestecurilor combustibil - aer se clasifică în
explozii omogene şi explozii eterogene.
Exploziile eterogene sunt cele care, iniţiate într-un punct al amestecului,
se propagă din aproape în aproape, pe suport propriu, prin capacitatea de
autoîntreţinere a reacţiei. Se înţelege că, dacă un grup de molecule, sub
acţiunea unui impuls exterior, se descompune, atunci energia rezultată este
suficientă pentru ca, în straturile vecine, să provoace descompuneri repetate.
Explozia se propagă, deci, ca o undă.
O explozie omogenă este o reacţie chimică care se produce simultan în
toată masa sistemului. Explozia omogenă are loc într-un amestec exploziv
573
omogen care are, în orice moment, o temperatură şi o concentraţie riguros
uniforme, iar viteza de reacţie (în sensul cineticii chimice) este aceeaşi în toate
punctele sistemului; această viteză creşte până atinge o valoare ridicată, adică
până la explozie.
Exploziile pot surveni ori de câte ori sunt îndeplinite - simultan -
următoarele condiţii:
• substanţele sau preparatele inflamabile/combustibile (carburant)
prezintă un grad înalt de dispersie în aer;
• concentraţia substanţelor sau preparatelor inflamabile în aer
(comburant) se găseşte în interiorul limitelor (inferioară şi superioară) de
explozie;
• cantitatea de atmosferă explozivă (amestec combustibil - aer) este
periculoasă la momentul dat; se consideră ca fiind periculoasă o atmosferă
explozivă compactă de minimum 10 dm3, formată într-o incintă închisă
(încăpere), indiferent de mărimea acesteia;
• sursa de aprindere există şi, totodată, este eficientă (suficient de
mare ca temperatură şi energie) pentru asigurarea activării moleculelor în
vederea iniţierii şi propagării reacţiei de ardere rapidă.
Ilustrativ, condiţiile necesare producerii unei explozii sunt redate în
figura 6.1.
Legenda
1.carburant (gaze, vapori,
prafuri/pulberi, ceţuri);
2.comburant (oxigen,
substanţe oxidante);
3. sursă de iniţiere
(suprafaţă fierbinte,
flacără, scântei de origine
mecanică, scântei
electrice, electricitate
statică etc.).
574
În timpul funcţionării parametrii funcţionali ai ventilatoarelor respectiv
tubulatura suferă modificări care pot conduce la creşterea concentraţiilor de
gaze, vapori, pulberi sau ceţuri.
Pentru evitarea riscului de formare a atmosferelor potenţial exploziv
şi/sau toxice se impune verificarea instalaţiilor de ventilare.
575
❖ gradul de etanşare.
• Parametrii funcţionali ai ventilatoarelor:
❖ presiunea / depresiunea statică la aspirarea sau refularea
ventilatorului;
❖ debitul de aer realizat;
❖ tensiunea de alimentare;
❖ intensitatea curentului absorbit;
❖ factorul de putere;
❖ turaţia;
❖ puterea absorbită de motorul de acţionare;
❖ puterea utilă;
❖ randamentul de funcţionare.
Bibliografie:
576
3. Biegert B., Railio J. – Industrial air technology – Description, Industrial
ventilation design guidebook, Academic Press, San Diego, California, USA,
2001.
4. Biegert B., Railio J. – Terminology, Industrial ventilation design guidebook,
Academic Press, San Diego, California, USA, 2001.
5. Cristea A. – Ventilarea şi condiţionarea aerului – Vol. I, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1968.
6. Cristea A., Niculescu N. – Ventilarea şi condiţionarea aerului – Vol. II,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1971.
7. Cristea A., Tereţean T.Ş. – Ventilarea şi condiţionarea aerului – Vol. III,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1976.
8. Cunningham D., Berglund, L. – Skin wettedness under clothing and its
relationship to thermal confort in men and women, VSS Kongress,
Copenhagen, Denmark, 1985.
9. Euler de Sousa – Mine Ventilation, A. A. Balkema Publishers, Lisse,
Netherlands, 2002.
10. Goodfellow H., Tahti E. - Industrial ventilation design guidebook, Academic
Press, San Diego, California, USA, 2001.
11. Ksenofontova A.I. – Îndrumător pentru aerajul minelor, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1962.
12. Popa I. – Toxicologie, Editura medicală, Bucureşti 1972.
13. Teodorescu C., Gontean Z. Neag I. – Aeraj Minier, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1980.
14. Voicu V. – Combaterea noxelor în industrie, Editura Tehnică, Bucureşti,
2002.
15. xxx - Ordin nr. 1659 din 22.06.2011 al M.D.R.T., pentru aprobarea
reglementării tehnice Normativ pentru proiectarea, executarea şi exploatarea
instalaţiilor de ventilaţie şi climatizare. Indicativ I5-2010.
16. xxx - Legea nr. 319 din 14 iulie 2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă.
577