TEMA NR.

20
VENTILAŢIA INDUSTRIALĂ

Dr. ing. Cioclea Doru, Drd. ing. Gherghe Ion,

Drd. ing. Boantă Corneliu, Dr. ing. Rădoi Florin,
Dr. ing. Ianc Nicolae, Drd. ing. Chiuzan Emeric,
Dr. ing. Tomescu Cristian, Drd. ing. Matei Adrian,
Drd. ing. Drăgoescu Răzvan

CAPITOLUL I
GENERALITĂŢI

Ventilaţia industrială este un domeniu extrem de complex care

presupune cunoaşterea profundă a dinamicii fluidelor în varianta modernă
computerizată (CFD), propagarea tridimensională a căldurii, curgerea
complexă a fluidelor, starea de echilibru şi condiţii tranzitorii, probleme de
funcţionare, contaminanţi în interiorul respectiv exteriorul obiectivului, etc.
În ventilaţia industrială se ţine seama de calitatea aerului din interiorul
incintei IAQ (Indoor Air Quality) şi de gradul de expunere al lucrătorilor. În
obiectivele industriale regimul de emisie al contaminanţilor poate fi de
10-100 ori mai ridicat decât la obiectivele nonindustriale, dar pentru foarte mulţi
contaminanţi nivelele IAQ pot fi aceleaşi. Problema prioritară o constituie
luarea în considerare a procesului, dar şi alte probleme importante pot fi luate
de asemenea în considerare cum ar fi: lucrătorii, energia, mediul înconjurător
respective o imagine de ansamblu /3;4;10/.
Începând cu anii ”80 au fost introduse tehnologii de vârf bazate pe bune
practici de mediu, şi eficienţă energetică. Provocarea o constituie
implementarea celor mai bune tehnologii de ventilaţie industrială pentru toate
locurile de muncă bazat pe principii globale.
Obiectivele noilor inovaţii, proceduri, sisteme şi echipamente constau în
satisfacerea nevoilor utilizatorilor finali care trebuie incluse ca parte a
programelor de dezvoltare.
Dacă comparăm tehnologia aerului industrial IAT (Industrial Air
Technology) cu confortul ventilaţiei, se poate observa că din punct de vedere
tehnologic sarcina este foarte provocatoare. Dealtfel satisfacerea tuturor
nevoilor utilizatorilor finali este adesea imposibilă.
Avantajele tehnologiei avansate a aerului industrial sunt :
• Înbunătăţirea stării de sănătate a lucrătorilor şi reducerea
absenteismului ca rezultat al unui IAQ mai bun;
• Înbunătăţirea satisfacţiei în procesul de producţie, productivitate
crescută şi reducerea pierderilor de producţie ca rezultat al al îmbunătăţirii
calităţii aerului din interior;
• Reducerea costurilor de întreţinere pentru clădirile uzinale, utilaje şi
produse;
• Reducerea consumului de energie ca urmare a îmbunătăţirii
schemelor de utilizare şi reducerea debitelor de aer vehiculate;
• Creşterea calificării şi deci o îmbunătăţire a selecţiei sistemelor noi
eficiente din punct de vedere energetic la proiectarea ventilaţiei, care conduc
de asemenea la consumuri energetice reduse;
517
 • Mediu înconjurător mai curat, deci o imagine socială mai bună,
rezultată din sistemele şi echipamentele îmbunătăţite;
• Reducerea poluării mediului, datorită reducerii energiei utilizate
respective a emisiilor reduse în mediul înconjurător;
• Un ciclu economic de viaţă îmbunătăţit, ca rezultat al utilizării
sistemelor şi echipamentelor cu performanţe ridicate în tehnologia aerului
industrial.

1.1. SCOPUL VENTILAŢIEI INDUSTRIALE

Tehnologia aerului industrial (IAT) poate fi definită ca: Tehnologie de
curgere a aerului cu ajutorul căreia se controlează mediul din zona locurilor de
muncă şi emisiile.
În cazul încăperilor industriale este specific să existe într-un spaţiu,
zone cu diferite nivele ţintă. Nivelele ţintă pot fi determinate pentru întregul
spaţiu sau numai local. Deseori numai o anumită patre a spaţiului impune
controlul parametrilor mediului interior. În completare la zona supusă
controlului special pot exista una sau mai multe zone locale care trebuie
controlate pentru care nivelele ţintă pot fi diferite faţă de cele luate în
considerare la nivelul întregului spaţiu.
Suplimentar faţă de măsurile controlate la nivelul spaţiului interior,
tehnologia aerului industrial include de asemenea măsurile de prevenire a
emisiilor periculoase rezultate din procesele industriale în vederea evacuării
acestora, cum ar fi tehnologiile de transport şi de purificare şi evacuarea
controlată a aerului viciat. Alte sisteme cuprind uscarea (uscarea pulpei,
uscarea laptelui, etc.) ventilarea şi sisteme sigure de aerisire.
Scopul IAT include alte premize decât cele ale clădirilor industriale
tradiţionale, cum ar fi spitalele, parcările subterane, tunelele feroviare şi rutiere,
clădirile de locuinţe, precum şi alte clădiri şi procese.

1.2. SISTEME UTILIZATE ÎN TEHNOLOGIA AERULUI

Tehnologia aerului industrial include măsuri pentru mediul interior
(general şi local ), măsuri pentru prevenirea emisiilor periculoase rezultate din
procesele industriale de la evacuarea în exterior a acestora, cum sunt
tehnologiile de transport şi purificare, şi măsuri de prevenire sau minimizare a
pagubelor produse de accidente, focuri sau explozii.
Sistemele din tehnologia aerului industrial pot fi clasificate în două
categorii: tehnologii de ventilaţie industrială şi tehnologii de procesare a
aerului.

1.2.1.Ventilaţie industrială
1.2.1.1. Sisteme de condiţionare a aerului
Sisteme de condiţionare a aerului figura 1.1, controlul calităţii aerului şi
mediul termic atât pentru personalul implicat cât şi pentru procesele
tehnologice.

Sistemele de condiţionare a aerului din încăperi se utilizează pentru

controlul zonelor principale controlate. Sistemele pot fi împărţite în subsisteme,
adică:

518
 • Sisteme de tratare a aerului;
• Sisteme de distribuţie a aerului (sisteme de conducte );
• Sisteme de distribuţie a aerului în încăperi;
• Sisteme de ventilaţie;
• Sisteme de încălzire şi răcire a încăperilor;
• Sisteme generale de evacuare;
• Sisteme de evacuare: coşuri, dispersia în atmosferă.

Figura 1.1 - Sistem de condiţionare a aerului

1.2.1.2. Sisteme de aeraj general

În cadrul sistemelor de aeraj general anumiţi parametrii ai aerului din
încăperi sunt controlaţi numai parţial. Nivelele ţintă sunt de obicei mai scăzute
decât în cazul condiţionării aerului.

1.2.1.3. Sisteme de ventilaţie locală

Sistemele de ventilaţie locală figura 1.2, sunt utilizate numai pentru
zone controlate local. Aceste sisteme se bazează pe captarea locală a
contaminanţilor.

1.2.1.4. Sisteme de ventilaţie de proces

În ventilaţia de proces scopul îl constituie menţinerea condiţiilor definite
pentru a asigura randamentul procesului.

519
 Figura 1.2 - Sistem de ventilaţie locală

1.2.2. Tehnologii de procesare a aerului

1.2.2.1. Sisteme de curăţire
Sistemele de curăţire se utilizează pentru înlăturarea contaminanţilor,
purificarea curentului de fluid rezultat, şi colectarea materialelor înainte ca
acestea să fie deversate în curentul general de evacuare.
Există multe tupuri de sisteme de purificare şi echipamente, cum ar fi:
- Separatoare dinamice;
- Separatoare umede;
- Electrofiltre;
- Echipament de desulfurare (controlul SOx);
- Echipament de denitrificare (controlul NOx).

1.2.2.2. Sisteme de transport pneumatic

Sistemele de transport sunt utilizate pentru transportul poluanţilor
reţinuţi în procesul tehnologic spre un punct de colectare.

1.2.2.3. Sisteme de uscare

Sistemele de uscare se utilizează la îndepărtarea umidităţii, gazelor, şi
vaporilor rezultaţi dintr-un proces.

1.2.2.4. Sisteme privind tehnologia aerului de securitate

Sistemele de tehnologie a aerului pot fi proiectate pentru controlul
fumului în timpul unui foc sau de reducere a riscului de explozie.

1.2.3. Definiţia tipurilor de aer.

Definiţiile tipurilor de aer sunt prezentate în figura1.3
- Aer de alimentare (proaspăt);
- Aer refulat;
- Aer evacuat (general, local);
- Aer recircuitat;
- Aer exterior;
- Aer transferat (două tipuri: direct sau prin interiorul unui sistem de
tratare);
- Infiltraţii;
- Exfiltraţii;

520
 - Aer din interior.

Figura 1.3 - Tipuri de aer

În general, clădirile industriale au, într-un spaţiu, zone cu diferite tipuri

de activităţi, care impun nivele ţintă diferite pentru mediul interior respectiv
pentru controlul acestuia.
În clădirile industriale nivelele ţintă ale calităţii aerului interior, la fel ca şi
alte ţinte (de exemplu emisiile) trebuie specificate de la zonă la zonă.
■ zonă controlată este o zonă în care condiţiile termice şi puritatea
aerului (calitatea) sunt controlate în raport cu nivelele lor specifice. Cele două
categorii de zone controlate sunt următoarele:
• zona principală controlată.
• zona controlată local.
■ zonă necontrolată este o zonă în care condiţiile termice şi puritatea
aerului (calitatea) nu sunt specificate sau controlate.
Zonele de captare sunt zone în care sursele de emisie vor fi captate
printr-un sistem de captare la sursă, şi unde randamentul captării este
determinat şi trebuie menţinut pe toată perioada de lucru.

CAPITOLUL II
METODOLOGIA DE PROIECTARE

2.1 INTRODUCERE
Problemele de mediu au o pondere tot mai însemnată pentru societatea
actuală şi cea de viitor. Astfel, este normal ca atât în procesele industriale cât
şi în proiectarea lor efectele asupra mediului să fie considerate pe întregul ciclu
de viaţă /3/. Ciclul de viaţă al unui proces de producţie poate fi divizat în patru
părţi: proiectare, realizare, funcţionare şi terminarea procesului. Fiecare parte
are particularităţile sale. Metodologia de proiectare este o parte a procesului de
la începerea sa până la terminarea acestuia. Durata ciclului de proces de
producţie este ilustrat în figura 2.1.

521
 Figura 2.1 - Metodologia de proiectare

De asemenea, în tabelul 2.1 este redată o scurtă descriere precum şi

listele aferente mijloacelor pentru diferite probleme. O parte din aceste
mijloace sunt utilizate deja, iar altele lipsesc din arsenalul de mijloace ale
inginerilor.
Metodologia de proiectare este descrierea unui proces de proiectare
tehnică care acoperă întreaga perioadă de existenţă a procesului de producţie.
Mare parte a deciziilor referitoare la ventilaţia industrială sunt luate în faza de
proiectare, acestea reflectându-se în construcţie, funcţionare, întreţinere,
reparare, etc.
Primul şi cel mai important scop al metodologiei de proiectare este de a
produce, printr-o analiză sistematică, o descriere a procedurii de proiectare
care este acceptată de obicei şi utilizată în fiecare proces pe diferite pieţe.

522
Ideea este aceea de a face o descriere a procesului tehnologic de proiectare,
cu alte cuvinte, să răspundă la două întrebări:
• Ce trebuie făcut clar şi ce ar trebui făcut pe parcursul procedurii de
proiectare?
• In ce ordine trebuie date problemele?

2.2 DESCRIEREA METODOLOGIEI DE PROIECTARE

Elementele de bază ale metodologiei pot fi prezentate în mai multe
moduri. Tabelul 2.1 prezintă o idee asupra întregului conţinut. Suplimentar,
sunt necesari arborii de decizie, deoarece procesul de proiectare implică mai
multe trimiteri înapoi, care nu pot fi ilustrate sub formă tabelară. Tehnica
arborelui decizional reprezintă un mijloc de divizare a unui proces, în acest caz
Metodologia de Proiectare, în subprobleme, care fiecare are intrări şi ieşiri
clare.

Tabel 2.1 - Metodologia de proiectare şi mijloacele asociate

Nr. Criteriu de
Descriere Mijloace
Crt. proiectare
Asigurare administrativă a calităţii aerului: studii preliminare, proiectare,
construcţie, întreţinere
1 Date existente Datele depind numai de poziţia Bază de date
amplasamentului şi nu se Profilul meteo
modifică pe parcursul proiectării

2 Descrierea Scop:Identificarea surselor Sisteme expert

procesului posibile de emisii,suprafaţa de Baza de date
extindere,efectele parametrilor de
mediu asupra
producţiei,necesitatea îngrădirii şi
ventilării.Parte a procesului în
care intrările şi ieşirile din astfel
de părţi pot fi definite.
3 Planurile Colectarea proprietăţilor din Bază de date
clădirilor şi planurile
construcţiile clădirilor,construcţiilor,ferestrelor
ca elemente de bază pentru
calculul solicitărilor.
4 Evaluarea Prognozarea nivelelor ţintă pentru Clarificări
nivelului ţintă condiţiile din interior şi exterior pe reglementări
baza cerinţelor legislative şi
normelor, sănătăţii, procesului de
producţie şi echipamentelor, şi
tipurile de localuri şi construcţii.
Se impune necesitatea unui
standard faţă de care se compară
soluţiile sistemului.
5 Descrierea Caracteristicile surselor şi metode Modele de
sursei de calcul pentru calculul calcul
solicitărilor .
6 Calculul Calculul solicitărilor aferente Modele de
sarcinilor locale diferitelor subprocese clădire
Performanţele sistemului
7 Protecţie locală Examinarea subproceselor în Modele de
scopul asigurării condiţiilor de calcul. Produse
523
Nr. Criteriu de
Descriere Mijloace
Crt. proiectare
lucru corespunzătoare sau de a prefabricate
reduce emisiile în atmosferă. În
cazul utilizării sistemelor locale de
protecţie se modifică efectul
procesului asupra expunerii, calcu
lul solicitărilor trebuie revizuit.
8 Calculul Calculul sarcinilor totale din
sarcinilor totale diferitele subprocese şi mediul.
9 Alegerea Pe baza calculelor tehnice, Descrierea
sistemului condiţiile care pot fi obţinute prin sistemului şi
diferite sisteme sunt comparate cu caracterizare.
nivelele ţintă în vederea Bilanţuri de
identificării sistemului acceptabil, căldură, masă
care sunt comparate între ele şi energie
respectiv cel mai adecvat sistem
este selectat pe baza diverşilor
parametrii: consumul de energie
şi putere costuri de investiţii şi pe
durata de viaţă a soluţiei.
10 Alegerea Pe baza specificaţiilor tehnice,se Programe şi
echipamentului identifică echipamentul diagrame de
acceptabil.Selecţia finală se face selecţie a
pe aceleaşi considerente ca şi echipamentelor
selecţia sistemului.
11 Proiectare Include următoarle subteme: Proiectarea
detaliată proiectare detaliată a sistemului coloanelor.
de ventilaţie, proiectara reglajelor Diagrame
şi a sistemului de control, planul soluţii CAD
de dezafectare (mijloace
grafice)
Construcţie/Punere în funcţie
12 Managementul Desen de
construcţiei montaj.
Manipulare
materiale. Plan
de punere în
funcţie
13 Evaluarea Inspecţii, pornire şi teste de Teste de
sistemului performanţă a funcţionării performanţă,
Faza I verificări
14 Măsurători Descrierea sistemului Instrucţiuni Programe CAD
Inregistrare pentru utilizatori (mijloace
actualizări graice).

15 Instruire Instruire perssonal asupra Prelegeri.

utilizatori funcţionării şi întreţinerii Instruire
practică.
Participare la
evaluare
Durata de funcţionare(Utilizare)
16 Evaluarea Teste de performanţe funcţionale Teste de
sistemului în diverse situaţii performanţă
Faza II
17 Întreţinere Masurători pentru menţinerea Plan de
sistemului de ventilaţie la nivelul întreţinere
economic specificat. Monitorizare.

524
 Nr. Criteriu de
Descriere Mijloace
Crt. proiectare
Supraveghere
sănătate
18 Verificări Măsurători pentru asigurare că Audituri
periodice sistemul şi performanţele energetice.
echipamentului au rămas Audituri de
neschimbate. Suplimentar, mediu.
evaluarea sistemului în sensul Evaluare
unor necesităţi noi. (COSSH)
19 Schimbări de Adoptarea schimbărilor de proces Evaluare
proces prin evaluarea influenţelor asupra (COSSH)
sistemului de ventilaţie şi asupra Simularea
conditiilor. sistemului.

Terminarea procesului
20 Distrugerea Proiectarea şi realizarea Evaluarea
sistemului distrugerii, ţinând cont de riscurile riscului asupra
posibile (ex. azbest) sănătăţii.
Metode de
lucru speciale.
21 Reutilizarea Evaluarea valorii şi utilităţii Analiza stării
echipamentului echipamentului şi a echipamentului
componentelor.
22 Manipularea Separarea diferitelor tipuri de Înregistrarea
deşeurilor deşeuri Manipularea deşeurilor materialelor
care ridică probleme. Materiale uzate.
reciclabile. Marcarea
componentelor

Arborele decizional pentru metodologia de proiectare este arătat în

figura 2.2. Fiecare pas al arborelui este explicat pe scurt în cele ce urmează.
Paşii au la rândul lor proprii lor subarbori, care sunt descrişi separat.

Pasul 1 Date existente

Identificarea şi colectarea datelor care se referă numai la
amplasamentul locaţiei şi acelea care nu se modifică pe parcursul procesului
de proiectare, cum ar fi condiţiile exterioare.

Pasul 2: Descrierea procesului

- Identificarea procesului industrial şi a subproceselor.
- Identificarea surselor posibile de emisii, zonelor de lucru, efectele
parametrilor de mediu, necesitatea îngrădirii şi a echipamentului de ventilaţie.

Pasul 3: Planurile clădirilor şi construcţiile

- Se adună date despre proprietăţile cuprinse în planul clădirii, structuri,
deschideri şi proprietăţile acestora ca valori de bază pentru calculul repartiţiei
sarcinilor.
- Zonarea completă a clădirii bazată pe divizarea procesului şi planul
clădirii.

Pasul 4: Evaluarea nivelelor ţintă

- Definirea nivelelor ţintă pentru condiţiile de şi exterior.
525
 - Specificarea condiţiilor de proiectare în care nivelele ţintă trebuie să
se încadreze.

Pasul 5: Descrierea sursei

Clarificarea caracteristicilor surselor şi metodele de calcul pentru
determinarea sarcinilor locale.

Figura 2.2 - Arborele decisional al procesului de proiectare

Pasul 6: Calculul sarcinilor locale

Calcularea sarcinilor provenite din sursele individuale care influenţează
mediul.

Pasul 7: Protecţia locală

Examinarea subproceselor în scopul asigurării condiţiilor
corespunzătoare de lucru în apropierea acestora sau de reducere a emisiilor în
mediu.

526
 Pasul 8: Calculul sarcinii totale asupra clădirii
- Calcularea sarcinilor totală din diverse subprocese şi mediu pentru a
ventila suprafeţele îngrădite.

Pasul 9: Alegerea sistemului

- Selectarea sistemelor acceptabile bazate pe nivelele ţintă.
- Compararea sistemelor acceptabile cu variant cea mai de dorit.

Pasul 10: Alegerea echipamentului

- Studierea caracteristicilor de performanţă ale echipamentului.
- Alegerea echipamentului acceptabil bazat pe caracteristicile de
performanţă.

Pasul 11: Proiectarea detaliată

- Intocmirea planurilor detaliate şi dimensionarea desenelor.
- Proiectarea reglajelor şi sistemul de control.

Paşii 12-14: Proiectarea transportului, purificării şi evacuării poluanţilor.

CAPITOLUL III

LEGILE CARE GUVERNEAZĂ VENTILAŢIA INDUSTRIALĂ

3.1. CURGEREA FLUIDELOR

Un fluid poate fi definit ca o substanţă care se deformează în mod
continuu atunci când este supus unei forţe de frecare. Pentru a clarifica
această definiţie, să presupunem că fluidul constă din straturi paralele între ele
şi că asupra unuia din acestea acţionează o forţă, în direcţie paralelă cu planul
stratului. Această forţă repartizată pe suprafaţa stratului este denumită forţă de
frecare. Atât timp cât această forţă acţionează, stratul respectiv va continua să
se deplaseze faţă de stratele învecinate /11; 13/.
Dacă stratele învecinate nu opun rezistenţă acestei deplasări, fluidul
este denumit fără frecare sau ideal. Dacă mişcării i se opune o rezistenţă,
fluidul este denumit real. În sensul strict al cuvântului, fluidele ideale nu există
în natură, dar în multe din problemele practice rezistenţa este fie mică fie
lipsită de importanţă. Avantajele conceptului de fluid ideal constau în
simplitatea ecuaţiilor care caracterizează acest comportament.
În afara forţelor de frecare, un fluid poate fi supus forţelor de
compresiune. Aceste forţe au tendinţa de a schimba volumul fluidului şi de a
modifica densitatea sa. Dacă fluidul cedează sub efectul forţelor de
compresiune şi îşi modifică volumul, atunci acesta este compresibil, iar dacă
nu atunci este incompresibil. Problema compresibilităţii va fi tratată mai târziu.

3.1.1. Fluid staţionar

Înainte de a trata problema curgerii sau mişcării fluidelor, o ecuaţie de
bază poate fi notată referitor la fluidele staţionare, adică fluidele care nu sunt

527
supuse forţelor de frecare. Aceasta înseamnă că presiunea P exercitată de o
coloană de fluid incompresibil cu înălţimea H şi densitatea w este
P=gwH (3.1)
Unde: g este acceleraţia gravitaţională a locului respectiv.

3.1.2. Linii de curent

În cazul unui fluid în mişcare, fiecare particulă îşi modifică poziţia sa cu
o anumită viteză. Mărimile şi direcţiile vitezelor tuturor particulelor pot varia atât
în ceea ce priveşte poziţia acestora cât şi în timp. Un mijloc deosebit de util
care ilustrează variaţia vitezei curgerii în raport cu poziţia, este acela care ia în
considerare liniile de curent.
O linie de curent este o linie imaginară în masa fluidului, tangenta la
aceasta reprezentând direcţia vitezei de curgere în punctul respectiv, după
cum este arătat în figura 3.1.

Figura 3.1 - Liniile de curent care indică viteza curgerii în mai multe
puncte

Distanţa dintre două linii de curent este o măsură inversă a mărimii

vitezei. Dacă liniile de curent sunt dispuse la întâmplare după cum se vede în
figura 3.1 curgerea este cunoscută sub denumirea de curgere turbulentă.
Dacă liniile de curent sunt uşor curbate şi aproape paralele între ele, după cum
se vede în figura 3.2 curgerea poate fi denumită curgere lineară sau curgere
laminară.

Figura 3.2 - Liniile de curent în cazul curgerii laminare

528
 Dacă structura liniilor de curent rămâne constantă în timp, curgerea
este stabilă, în caz contrar curgerea este instabilă şi în acest caz un tablou al
liniilor de curent este unul instantaneu, valabil numai pentru un anumit
moment.

Figura 3.3 - Imagine instantanee a liniilor de curent în cazul curgerii

turbulente

O vedere mărită a unei zone reduse dintr-o curgere turbulentă arată că

aceasta este o curgere laminară întâmplător instabilă. Figura 3.3 este din acest
motiv un tablou instantaneu. Dacă valorile medii ale curentului, sunt totuşi
constante de-a lungul unei perioade de timp, atunci este vorba despre o
curgere turbulentă stabilă.

3.1.3 Legea continuităţii

În forma sa simplificată, pentru curgerea stabilă într-o conductă, legea
are următoarea formă:
Debitul masic în punctul 1 = Debitul masic în punctul 2 = constant
adică :
w1A1V1 = w2A2V2 = wiAiVi = constant (3.2)
unde, în punctele i = 1,2 … situate de-a lungul conductei, w este
densitatea, V este viteza fluidului iar A este suprafaţa secţiunii transversale a
conductei.

3.1.4. Legea conservării momentului

Cea de a doua lege a lui Newton stabileşte că forţa F necesară
accelerării unui corp trebuie să fie egală cu produsul dintre masa m a corpului
şi acceleraţia sa a. Dacă această lege este aplicată în cazul unui fluid ideal
(fără frecare) incompresibil (densitate constantă), se obţine legea conservării
momentului a lui Euler.
Considerăm că un astfel de fluid se mişcă stabil într-un element de
volum imaginar fixat xyz, după cum este arătat în figura 3.4, iar curgerea se
produce de-a lungul direcţiei x, care este situată în planul yz.

529
 Figura 3.4 - Ilustrarea legii lui Euler

Dacă presiunile P1 şi P2 acţionează pe cele două feţe opuse cum este

arătat în figura 3.4 (a) forţele corespunzătoare sunt P1yz şi P2yz. Suplimentar
faţă de aceste forţe care acţionează pe suprafaţă, elementul de fluid poate fi
supus de asemenea unor forţe de masă. Dacă B reprezintă o astfel de forţă pe
unitatea de masă în direcţia x, iar w este (constanta) densitatea fluidului, forţa
corespunzătoare acesteia este Bwxyz. Forţa rezultantă în elementul de volum
de fluid luat în considerare este deci:
F = P1yz – P2yz + Bwxyz
Fluidul pătrunde printr-una din suprafeţele marginale cu o viteză a cărei
componentă este normală pe suprafaţa V1 şi iasă prin cealaltă suprafaţă cu
viteza V2, după cum se arată în figura 3.4 (a). În general, va exista curgere în
direcţiile y şi z în cadrul planelor zx şi xy, dar acestea nu afectează analiza de
faţă. Dacă x este o distanţă foarte mică, acceleraţia pe lungimea acesteia este
constantă şi
a = (V2 – V1)/ t
unde t este timpul necesar parcurgerii de către fluid a distanţei x.
Dacă masa elementului de fluid este m=wxyz, legea lui Newton F = m·a,
pentru acest caz devine:
P1yz – P2yz + Bwxyz = wxyz (V2 – V1) / t
sau, după ce se împarte cu yz
P1 – P2 + Bwx = wx (V2 – V1) / t
Viteza medie de-a lungul distanţei x este:
(V1 + V2) / 2 = x / t
Înlocuind acesta în ecuaţia anterioară vom obţine:
P1 – P2 + Bwx = W (V22 – V12) / 2 (3.3)
Aceasta este ecuaţia lui Euler pentru direcţia x. Ecuaţia este cunoscută
şi sub denumirea de ecuaţia momentului, şi este o formă oarecum
simplificată a ecuaţiei complete a lui Euler care se referă la curgerea simultană
în direcţiile x, y şi z şi ţine seama de modificările de densitate concomitent cu
modificările în timp ale regimului de curgere .
Dacă direcţia x este considerată ca fiind verticală şi orientată în sus,
figura 3.4 (b), astfel încât P1 şi V1 se găsesc la înălţimea H1 iar P2 şi V2 la
înălţimea H2, distanţa este x = H2 – H1. Forţa B pe unitatea de masă se
datorează în acest caz gravitaţiei, ceea ce ar putea corespunde cu greutatea
pe unitatea de masă a coloanei de fluid (g), între H2 şi H1.

530
 Atunci, B = -g dacă greutatea este direcţionată în sens descendent,
adică în sens opus direcţiei lui P1. Substituind x = H2 – H1 se obţine:
P1 – P2 – gw ( H2 – H1 ) = w ( V22 – V12 ) / 2
sau,
V2 V2
P1 + w 1 + gwH1 = P2 + w 2 + gwH 2 (3.4)
2 2
Aceasta este ecuaţia lui Bernoulli pentru un fluid incompresibil ideal în
termeni de presiune. Acelaşi rezultat se obţinea dacă axa x era luată în
considerare pentru orice unghi arbitrar ales. Direcţia verticală ascendentă s-a
luat în considerare în scopul simplificării analizei.
P1 V12 P V2
+ + H1 = 2 + 2 + H 2 (3.5)
wg 2 g wg 2 g
Aceasta este ecuaţia lui Bernoulli pentru un fluid incompresibil ideal în
termeni de altitudine. Variaţiile locale ale acceleraţiei gravitaţionale pe pământ
sunt minore, astfel că în practica curentă este suficient să se utilizeze valoarea
cunoscută de 9,8 m·s-2.
Unităţile care trebuie utilizate în ecuaţiile anterioare sunt redate în
tabelul 3.1.

Tabelul 3.1

Unitate de
Denumire Simbol
măsură
Presiune P N·m-2 (Pa)
Viteză V m·s-1
Cotă, altitudine H m
Densitate w kg m-3

CAPITOLUL IV

PROPRIETĂŢILE AERULUI ŞI MEDIUL DE LUCRU

4.1. COMPOZIŢIA AERULUI

4.1.1. Compoziţia aerului atmosferic
Compoziţia aerului atmosferic variază în funcţie de loc, altitudine,
perioada anului precum şi de alţi factori. În tabelul 4.1 sunt redate informaţii cu
privire la masa moleculară precum şi compoziţia volumetrică şi gravimetrică a
constituenţilor.
Pentru calculul uzual până la altitudini de 1500 m este suficient de
exactă utilizarea următoarelor valori:
O2 = 21% ; N2 = 79% - în volum;
O2 = 23% ; N2 = 77% - masic.

531
 Tabelul 4.1 - Compoziţia aerului la nivelul mării

Masa Compoziţia Compoziţia

Nr.
Constituent Simbol moleculară volumetrică masică
crt.
(M) (%) (%)
0 1 2 3 4 5
1 Azot N2 28,016 78,09 75,55
2 Oxigen O2 32,000 20,95 23,13
3 Argon Ar 39,944 0,93 1,27
4 Dioxid de CO2 44,010 0,03 0,05
carbon
5 TOTAL 100 100

Valorile prezentate se bazează pe asumarea faptului că argonul este

combinat cu azotul şi astfel s-a ajustat masa moleculară la 28,016 g/mol. Alte
gaze prezente în aerul atmosferic sunt normal ignorate pe baza faptului că
reprezintă mai puţin de 0,003% vol., adică 27,99ppm. În tabelul 4.2 sunt
prezentate câteva informaţii de bază referitoare la aceste gaze.

Tabelul 4.2 - Constituenţii în concentraţii reduse din compoziţia aerului

uscat

Masa Compoziţia Compoziţia

Nr.
Constituent Simbol moleculară volumetrică masică
crt.
(M) (ppm) (ppm)
0 1 2 3 4 5
1 Neon Ne 20,183 18,00 12,90
2 Heliu He 4,003 5,20 0,74
3 Metan CH4 16,040 2,20 1,30
4 Krypton Kr 83,800 1,00 3,00
5 Oxid de azot N2O 44,010 1,00 1,60
6 Hidrogen H2 2,016 0,50 0,03
7 Xenon Xe 131,300 0,08 0,37
8 Ozon O3 48,000 0,01 0,02
9 Radon Rn 222,000 0,06 x 10-12 -

Gazele din atmosferă au şi alţi constituenţi în amestec după cum

urmează: praf, polen, bacterii, viruşi, spori de mucegai, particule de fum şi
reziduuri ale activităţilor industriale cum sunt SO2, H2 şi S. Activitatea vulcanică
aduce de asemenea diferite gaze şi praf în atmosferă.
Aerul se găseşte rareori în stare uscată, în mod normal este format din
tipuri variate de amestecuri. Aerul umed este un amestec între aerul uscat şi
vapori de apă.

4.1.2. Proprietăţile aerului atmosferic

Proprietăţile principalilor componenţi ai aerului atmosferic azotul şi
oxigenul sunt prezentate în continuare.

532
 4.1.2.1. AZOTUL - N2
Este un gaz incolor, fără miros şi gust, cu densitatea de 0,9673 kg/m3,
şi masa moleculară de 28,01g/mol, prezintă o solubilitate de gr/l la 15°C. Are
punctul de topire la -209,9°C respectiv punctul de fierbere la -195,8°C. De
asemenea formează numeroşi compuşi chimici precum aminoacizi, amoniac,
acidul nitric şi cianurile.
Nitrogenul (latină nitrum, greacă Nitron însemnând "sodă nativă",
"geneză", "formare") este considerat a fi descoperit de Daniel Rutherford în
1772, care l-a numit aer fix.
Azotul sau nitrogenul a fost de asemenea studiat în acelaşi timp şi de
Carl Wilhelm Scheele, Henry Cavendish şi Joseph Priestley, care l-au numit
aer ars sau aer flogisticat. Nitrogenul gazos era destul de inert încât Antoine
Lavoisier l-a numit azot, de la cuvântul grecesc αζωτος însemnând "fără viaţă".
Acest termen a devenit cuvântul francez pentru "nitrogen" şi a fost împrumutat
mai târziu şi de alte limbi, printre care şi româna.
Compuşii azotului erau cunoscuţi în Evul Mediu. Alchimiştii cunoşteau
acidul nitric drept aqua fortis. Amestecul de acid nitric şi acid clorhidric era
numit aqua regia, şi apreciat pentru abilitatea sa de a dizolva aurul. Primele
aplicaţii în industrie şi agricultură ale azotului au fost sub formă de salpetru
(nitrat de sodiu sau nitrat de potasiu), notabil la praful de puşcă, iar apoi ca
îngrăşământ.
Azotul este un gaz inert din punct de vedere chimic şi este prezent în
atmosferă la un nivel de ≈78,1% vol. Nu prezintă efecte toxicologice directe şi
nu are profil toxicologic. Acesta acţionează prin simplă asfixiere. Dacă nivelul
de azot creşte, acesta va conduce la reducerea nivelului de oxigen sub nivelul
normal atmosferic de ≈20,9% vol. Din acest motiv concentraţia de oxigen de
19% vol. este considerată în multe ţări ca fiind limita de lucru în siguranţă iar
sub această valoare este considerată deficienţă în oxigen.
La un nivel al conţinutului de azot corespunzător deficienţei în oxigen
de 15–19,5% O2, efectele asupra organismului sunt: scăderea abilităţii de a
lucra energic respectiv o coordonare defectuoasă.
Între 12-15% O2, apare respiraţia adâncă, creşterea pulsului şi
coordonarea defectuoasă, de asemenea judecata şi percepţia sunt afectate.
Între 10-12% O2, creşte ritmul respiraţiei adânci, creşte pulsul, scăderea
drastică a performanţelor respectiv capacitatea de a judeca extrem de redusă.
La 10% O2, este stabilită limita pentru autosalvare. Din acest moment
lucrătorul are la dispoziţie 10 minute să părăsească zona afectată. După
această perioadă persoana începe să sufere de hipoxie şi va fi improbabil să
se salveze singură.
Între 8-10% O2, apar: căderea mentală, voma, ameţeala şi starea de
inconştienţă.
Între 6-8% O2, la 4-5 minute de expunere, persoanele afectate pot fi
recuperate după tratament. La 6 minute de expunere, mortalitatea survine la
25–50% din cazuri iar la 8 minute de expunere, mortalitatea survine la
50-100% din cazuri.
Între 4-6% O2, apare pierderea imediată a cunoştinţei, iar în 40 de
secunde apare coma, convulsiile şi moartea.

533
 Deficienţa în oxigen corespunzătoare unei concentraţii de azot de peste
94%, conduce după numai două inspiraţii la pierderea instantanee a
cunoştinţei şi moarte.

4.1.2.2. OXIGENUL - O2
Oxigenul a fost descoperit de către Carl Wilhelm Scheele (1772) şi
Joseph Priestley (1774), independent unul de altul. Joseph Priestley a introdus
o cantitate de oxid roşu de mercur într-o capsulă aşezată sub un clopot de
sticlă din care se scosese aerul şi care a fost scufundat parţial în mercur. După
încălzirea capsulei, focalizând cu ajutorul unei lentile solare, el a constatat
prezenţa unui gaz. Chimistul a numit noua prezenţă gazoasă „aer
deflogisticat”. Antoine Lavoisier dă „aerului deflogisticat” o nouă denumire -
oxigen (oxus=acid, genae=a produce). Astfel cuvântul oxigen înseamnă
producător de acizi. Denumirea propusă de Lavoisier provine dintr-o eroare a
marelui chimist care considera că toţi acizii conţin oxigen.
Oxigenul este cel mai răspândit element de pe planetă, găsindu-se atât
în stare liberă cât şi sub formă de compuşi. În stare liberă, oxigenul se află fie
sub formă moleculară în aer (≈21%), fie sub formă de ozon (O3) în straturile
superioare ale atmosferei. Oxigenul se găseşte rareori şi sub formă de oxozon,
O4. Oxigenul intră în compoziţia unui număr mare de compuşi, atât în
substanţe organice (grăsimi, proteine, zaharuri, alcooli) cât şi în substanţe
anorganice (apa, oxizi, silicaţi, carbonaţi, azotaţi, fosfaţi, sulfaţi etc.)
Oxigenul este un element esenţial pentru supravieţuirea tuturor fiinţelor
vii de pe pământ precum şi şi a reacţiilor de oxidare şi combustie. Este un gaz
incolor, inodor, insipid, nedăunător la concentraţiile şi presiunile obişnuite, cu
densitatea de 1,429 kg/m3, masa moleculară de 31,9988 g/mol, punctul de
topire la -218,8°C, punctul de fierbere la -183°C la 1013 hPa.
Oamenii respiră cel mai uşor şi lucrează cel mai bine când aerul
conţine cca. 21% oxigen, cantitate prezentă de obicei în aerul atmosferic;
totuşi oamenii pot trăi şi lucra, deşi nu în condiţii normale, când există oxigen
mai puţin.
Simptomele otrăvirii cu oxigen datorită presiunilor parţiale mari ale
acestuia, sunt numeroase, ajungându-se uneori şi la deces.
Oxigenul la presiunile parţiale de 1, 2, 3 sau 4 at. are acelaşi efect ca şi
aerul la presiunile de 5, 10, 15 şi respectiv 20 at.
Tabelul nr. 4.3. reprezintă o sinteză a observaţiilor mai multor cercetări
asupra presiunii O2 şi duratei de inhalare care poate fi tolerată de către un om
fără să apară simptome semnificative.

Tabelul 4.3
Nr. Presiunea oxigenului Limita de timp pentru om fără ca să
crt. (at) apară simptome semnificative (ore)
0 1 2
1 1 7 – 40
2 2 0,75 – 3
3 3 0,5 – 2
4 4 0,2 – 0,7
5 7 0,1
6 9 0,05

534
 Susceptibilitatea la otrăvirea cu oxigen variază de la individ la individ şi
chiar la aceeaşi persoana de la o zi la alta. Prin urmare, o limită practică de
siguranţă ar trebui să fie asigurată prin considerarea numai a timpului de
expunere cel mai scăzut citat pentru o presiune dată.
La presiuni normale, când conţinutul de oxigen scade la 15% apar
diferite simptome ca: respiraţia rapidă, puls accelerat, pocnituri în urechi, etc.
Un om, în general, îşi pierde cunoştinţa când conţinutul de oxigen în aer scade
sub 12%, iar la un conţinut de oxigen de cca. 5%, moartea poate surveni
brusc.

4.2. CONFORTUL TERMIC

4.2.1. Noţiuni de bază
Oamenii în general caută şi doresc confort termic, în acelaşi mod stau
lucrurile la lucru în mediul industrial.
Îmbrăcămintea, activităţile, poziţia corpului locaţia şi adăpostul sunt
alese, ajustate, modificate şi căutate în mod conştient sau inconştient pentru a
reduce disconfortul respectiv pentru a ne permite să ne concentrăm asupra
altor sarcini /1; 2; 8; 12/.
Disconfortul poate contribui la apariţia greşelilor, scăderea
productivităţii, şi a accidentelor industriale. Disconfortul termic rezultă din
efortul fiziologic de termoreglare. Efortul fiziologic poate fi sub forma modificării
temperaturii corpului, transpiraţie şi umiditatea excesivă a pielii, tensiuni
musculare şi rigiditate, tremur şi pierderea dexterităţii.
Astfel confortul termic este de dorit în activitatea industrială, atât pentru
bunăstarea lucrătorilor respectiv pentru productivitatea muncii, cât şi din punct
de vedere financiar.
O definiţie comună a confortului termic este starea minţii care exprimă
satisfacţia cu privire la mediul termic. Definiţia implică judecata conform căreia
confortul este un proces mental care rezultă din acţiunea factorilor fizici,
fiziologici şi psihologici respectiv a proceselor. Insatisfacţia conduce la
reclamaţii, şi la efecte secundare nedorite.
Confortul termic este afectat de două categorii de factori: primari şi
secundari. Factorii primari şi factori secundari afectează sentimentul nostru de
satisfacţie faţă de mediul termic.
Oamenii au dezvoltat sisteme de termoreglare şi control a temperaturii
corpului la un nivel care să le permită să funcţioneze şi să supravieţuiască în
mod eficient. În general, confortul termic apare atunci când efortul fiziologic de
a controla temperatura corpului este minim pentru activitatea depusă. Tabelul
4.4 ilustrează că, în condiţii diferite de mediul termic neutru, organismul
activează mecanisme pentru a stabiliza temperatura corpului. Aceste eforturi
duc la creşteri mici, dar vizibile şi măsurabile în ceea ce priveşte metabolismul
şi efort fiziologic.

535
 Tabelul 4.4 - Mediu termic si răspunsuri fiziologice de termoreglare

MEDIUL
TERMIC RASPUNSURI FIZIOLOGICE

FOARTE ↑Flux sanguin al pielii (vasodilataţie), ritm cardiac ↑, ↑

CALD transpiraţie, umiditatea pielii ↑, temperatura corpului ↑,
metabolismul ↑

NEUTRU confort, efort minim, TMB (temperatura medie a

corpului) ~ 36,2°C
RECE ↓ fluxul sanguin al pielii (vasoconstricţie), tensiuni
musculare şi frisoane ↑, ↓ temperatura corpului,
metabolismul ↑

4.2.1.1. Temperatura corpului

Pentru a menţine temperatura corpului adecvată (T), energia metabolică
(M) trebuie să fie în mod continuu transferată mediului.
Echilibrul energetic: metabolismul - pierderile de energie - lucru = rata de
stocare a energiei în organism
M – L – W = CdT/dt (4.7)
unde:
pierderile de energie (L) = pierderea uscată de căldură + pierderea de
căldură prin evaporare.
Dacă M – W > L, atunci temperatura corpului ↑ - se simte mai cald
Dacă M - W < L, atunci temperatura corpului ↓ - se simte mai rece

4.2.1.2. Metabolism
Metabolismul este adesea caracterizat printr-o cantitate, convenabilă,
relativă şi dimensională numită unitate met: met = metabolism / metabolism în
repaus.
Metabolismul unei persoane în repaus este considerat 1.
Câteva nivele met aferente unor activităţi sunt prezentate în tabelul 4.5.

Tabelul 4.5 - Nivelul met al diverselor activităţi

Nr.
ACTIVITATE NIVELUL MET
crt.
0 1 2
1 Culcat ~ 0,8 met
2 Aşezat şi liniştit ~ 1,0 met
3 În picioare ~ 1,2 met
4 Activitatea uşoară în picioare ~ 1,6 met
5 Activitatea medie în picioare ~ 2 met
6 Mers cu 5 km/h ~ 3 met
7 Activitate permanentă şi grea ~ 3 met
8 Baschet ~ 5-8 met
9 Max ~ 10-12 met

536
 4.2.1.3. Îmbrăcămintea - Izolaţia termică
Îmbrăcămintea afectează pierderea de căldura şi umiditate . Creşterea
grosimii sau numărul de straturi de îmbrăcăminte măreşte capacitatea de
izolaţie a organismului şi reduce pierderile de căldură. Izolaţia conferită de
îmbrăcăminte este de obicei exprimată prin unitatea CLO. Iniţial, 1 clo a fost
definit ca rezistenţa termică necesară pentru confort în regim sedentar într-un
mediu uniform de aer cu temperatura de 21°C. În sistemul SI elementul 1 clo
are o rezistenţă termică de 0,155 K·m2/W. Unele ansambluri de valori clo în
raport cu temperaturile de confort asociate, sunt prezentate în figura 4.1.

Confortabil la: 27°C 24,5°C 21°C 5°C

Figura 4.1 - Ansambluri vestimentare cu valori asociate clo

şi temperaturi de confort .

În tabelul 4.6 sunt redate valorile clo pentru diferite articole de

îmbrăcăminte.

Tabelul 4.6 - Clo valorile unor articole de îmbrăcăminte individuale

Nr
Articol Punct CLO
crt
0 1 2
1 Pantaloni (subţiri) 0,15
2 Pantaloni (groşi) 0,24
3 Pantaloni trening 0,28
4 Halat 0,30
5 Şalopete 0,49
6 Pantaloni scurţi 0,08
7 Cămaşă tricotată cu mânecă scurtă sport 0,17
8 Rochie cu mânecă scurtă 0,19
9 Rochie cu mâneci lungi 0,25
10 Cămaşă flanel mâneci lungi 0,34
11 Sveter de bumbac cu mâneci lungi 0,34
12 Tricou 0,08
13 Lenjerie de corp 0,05
14 Pulover (subţire) 0,25
15 Pulover (groşi) 0,36

537
 Nr
Articol Punct CLO
crt
16 Jachetă (subţire) 0,4
17 Jachetă (groasă) 0,7
18 Vestă fără mâneci (subţire) 0,13
19 Vestă fără mâneci (groasă) 0,22
20 Sandale 0,02
21 Pantofi 0,03
22 Ghete 0,1
23 Şosete sportive până la gleznă 0,02
24 Şosete până la gambe 0,03
25 Lenjerie de corp lungă (de sus) 0,2
26 Lenjerie de corp lungă (partea de jos) 0,15

CAPITOLUL V

DIMENSIONAREA INSTALAŢIILOR DE VENTILAŢIE INDUSTRIALĂ

Problema ventilaţiei industriale a apărut ca urmare a gravelor probleme

de poluare care apar atât în mediul din zonele industriale cât şi a incintelor
industriale. Înainte de a aborda un studiu de ventilaţie industrială trebuie pusă
problema dacă nu există un mijloc mai simplu de a reduce sau elimina cauzele
poluării sau de a reduce poluarea prin modificarea procesului de producţie sau
a modului de concepere şi execuţie a instalaţiei de ventilaţie propriu-zise.
Punerea în funcţiune a unui sistem de ventilaţie industrială apare ori de
câte ori la un loc de muncă se produc noxe, pentru a menţine un mediu interior
sigur, sănătos, productiv şi confortabil în condiţii de igienă a muncii, de
securitate şi sănătate a personalului lucrător unde această nevoie este
determinată nu numai de gradul de ocupare umană ci şi, de cele mai multe ori,
de alţi factori, de exemplu - procesele de producţie.

5.1. SISTEME DE VENTILARE INDUSTRIALĂ

Alegerea sistemului de ventilare cel mai potrivit pentru o situaţie dată
constitue în cea mai mare parte cheia unei funcţionări satisfăcătoare. Situaţiile
care intervin în practică sunt însă atât de numeroase, de complexe şi de
variate, procesele industriale într-o evoluţie atât de rapidă, iar necesităţile
pentru confort din ce în ce mai ridicate, încât a sistematiza diferitele situaţii
care apar şi de a ataşa la fiecare categorie sistemul de ventilare cel mai potrivit
ar fi şi dificil şi nepractic.
Este tipic pentru incintele industriale să aibă, într-un singur spaţiu, zone
cu nivel ţintă diferit. Nivelurile ţintă pot fi determinate pentru întreaga suprafaţă
sau local. De obicei, doar o parte a spaţiului necesită controlul parametrilor
atmosferici.
În plus faţă de principala zonă controlată, mai pot fi una sau mai multe
zone controlate cu niveluri ţintă diferite de cele din principala zonă controlată.
Faţă de măsurile de control a atmosferei interioare, tehnologiile de ventilaţie
industrială includ măsuri de prevenire a evacuării în exterior a emisiilor
538
periculoase datorate proceselor industriale, cum ar fi tehnologiile de transport
şi purificare şi evacuarea controlată a aerului viciat.
Scopul instalaţiilor de ventilaţie industrială, include şi alte spaţii decât
clădirile de procesare industrială tradiţionale, cum sunt: spitalele, parcările
subterane, tuneluri miniere, de cale ferată şi auto; alte clădiri, incinte şi
procese.

5.1.1. Clasificarea sistemelor tehnologice de ventilaţie

Sistemele tehnologice de aeraj industriale se pot clasifica în trei
categorii: ventilaţie minieră, ventilaţie industrială şi tehnologii de procesare a
aerului.
5.1.1.1. Ventilaţie minieră
Din cadrul acestui sistem fac parte:
- sistemele de aeraj local sau parţial care asigură circulaţia aerului de
la intrarea în lucrarea minieră până la frontul de lucru, prin intermediul
coloanelor de tuburi pe care sunt amplasate unul sau mai multe ventilatoare.
Acest sistem se realizează refulant, aspirant şi combinat şi constă în captarea
locală a degajărilor de gaze toxice şi explozive.
- sistemul de ventilaţie generală se realizează prin montarea la reţea
(la extremităţile ei sau într-un punct interior) a unuia sau mai multor
ventilatoare. Acest sistem se bazează pe captarea aerului care îşi schimbă
compoziţia datorită condiţiilor specifice din subteran.

5.1.1.2. Ventilaţia industrială

Din cadrul acestui sistem fac parte:
- Sistemele de condiţionare a aerului care controlează calitatea
aerului si mediului, atât pentru factorul uman, cât şi pentru procese.
- Sistemele de ventilaţie generală în care anumiţi parametrii interni
sunt controlaţi doar parţial. Nivelurile ţintă sunt de obicei mai scăzute decât
cele pentru condiţionarea aerului.
- Sistemele de ventilaţie locală sunt folosite pentru zonele controlate
local. Aceste sisteme se bazează pe captarea locală a contaminanţilor.
- Sistemele de ventilaţie a proceselor au scopul de a menţine
condiţiile definite pentru a asigura performanţa proceselor (ex. hotele maşinilor
de hârtie).

5.1.1.3. Tehnologii de procesare a aerului

În cadrul acstor tehnologii se disting următoarele sisteme:
- Sistemele de purificare sunt utilizate pentru îndepărtarea
contaminanţilor, pentru purificarea debitelor rezultante, şi colectarea
materialelor înainte de evacuarea aerului viciat;
- Sistemele de transport pneumatice sunt folosite pentru a transporta
poluanţii captaţi din procese către un punct de colectare.
- Sistemele de uscare sunt folosite pentru îndepărtarea umezelii, a
gazelor şi vaporilor dintr-un produs.
- Sistemele tehnologice pentru securitatea aerajului pot fi proiectate
pentru controlul fumului în timpul incendiilor sau pentru reducerea riscului de
explozie.

539
 5.2. DIMENSIONAREA VENTILAŢIEI MINIERE
5.2.1. Dimensionarea debitului de aer necesar la frontul de lucru
Debitul de aer necesar în subteran rezultă din suma debitelor de aer
aferente fronturilor de lucru (aerisite sub depresiunea instalaţiei principale de
ventilaţie sau cu ajutorul instalaţiilor de aeraj parţial) a debitelor de aer
necesare aerisirii lucrărilor miniere speciale sau inactive /9/. Debitul de aer
necesar în subteran se stabileşte luându-se în considerare următoarele
elemente:
- gazele degajate din zăcământ;
- gazele rezultate din tehnologia de lucru;
- capacitatea de producţie;
- viteza minimă pentru circulaţia aerului;
- obligativitatea asigurării confortului muncii.
Pentru asigurarea condiţiilor de securitate şi confort, la nivelul fiecărui
front de lucru se aplică mai multe criterii de calcul al debitului de aer necesar.

5.2.1.1. Dimensionarea debitului de aer necesar la frontul de lucru

pentru lucrările de exploatare aflate sub depresiunea generală a minei
La stabilirea debitului de aer pentru lucrările de exploatare aflate sub
depresiunea generală a minei se aplică următoarele criterii:
- Pentru diluarea gazelor emanate din zăcământ (metan sau bioxid de
carbon).
- Pentru diluarea gazelor rezultate la operaţia de împuşcare
- Pentru asigurarea vitezei minime
- Dimensionarea debitului de aer necesar la frontul de lucru pentru
lucrările miniere de deschidere şi pregătire aerisite cu instalaţii de aeraj parţial
- Pentru diluarea gazelor rezultate la operaţia de împuşcare
➢ aeraj aspirant
➢ aeraj refulant
- După numărul de locomotive Diesel
- După debitul absolut de gaze

5.2.2. Sisteme de aeraj parţial

Instalaţiile de aeraj parţial sunt proprii tuturor lucrărilor miniere de
deschidere şi pregătire în etapa de execuţie. Din acest motiv, în lucrarea de
faţă, se tratează atât elementele definitorii pentru asigurarea securităţii şi
sănătăţii personalului muncitor în subteran, luându-se în considerare
varietatea condiţiilor de zăcământ, cât şi particularităţile funcţionale ale
instalaţiilor de aeraj parţial.
Aerajul parţial care asigură circulaţia aerului de la intrarea în lucrarea
minieră până la frontul de lucru, prin intermediul coloanelor de tuburi pe care
sunt amplasate unul sau mai multe ventilatoare, se realizează prin următoarele
sisteme : refulant, aspirant şi combinat.

5.2.2.1. Sistemul de aeraj aspirant

Sistemul de aeraj aspirant constă în aspirarea aerului viciat prin
coloana de tuburi, în timp ce alimentarea cu aer proaspăt se face pe traseul
540
lucrării miniere în săpare, sau al abatajului tip cameră în exploatare
(figura 5.1).

V
L
5m

Figura 5.1 - Sistemul de aeraj aspirant

L=2-6m la minele negrizutoase

L=2m la minele grizutoase pentru lucrări în cărbune
L=4m la minele grizutoase pentru lucrări în steril

5.2.2.2. Sistemul de aeraj refulant

Sistemul de aeraj refulant constă în vehicularea aerului proaspăt prin
coloana de tuburi şi evacuarea aerului viciat pe traseul lucrării miniere în
săpare, sau al abatajului tip cameră în exploatare (figura 5.2).

V
max 10m
5m

Figura 5.2 - Sistemul de aeraj refulant

541
 5.2.2.3. Sistemul de aeraj combinat
Sistemul de aeraj combinat (figura 5.3 şi 5.4) care se realizează cu
două instalaţii de aeraj parţial, îmbină avantajele sistemelor aspirant şi refulant,
reducând în acest mod o parte din dezavantajele fiecărui sistem.
Cu toate acestea, sistemul de aeraj combinat prezintă la rândul său
următoarele dezavantaje:
– necesită utilizarea a două instalaţii de aeraj parţial;
– implică obligativitatea corelării permanente a debitelor de aer
aferente celor două instalaţii.

Figura 5.3 - Schema instalaţiei de aeraj parţial combinat I (varianta

aspirant-refulantă)

Figura 5.4 - Schema instalaţiei de aeraj parţial combinat II (varianta

refulant-aspirantă)

5.2.3. Caracteristicile instalaţiilor de aeraj parţial

La o instalaţie de aeraj parţial se modifică, pe măsura creşterii lungimii
coloanei, atât debitul de aer, cât şi presiunea /depresiunea.
Domeniul de variaţie al debitului de aer realizat la frontul de lucru
depinde atât de coeficienţii aerodinamici aferenţi coloanelor de aeraj cât şi de
parametrii funcţionali ai ventilatoarelor.

542
 5.2.3.1. Coeficienţii aerodinamici aferenţi coloanelor de aeraj
Coeficienţi care definesc, din punct de vedere aerodinamic, coloanele
de aeraj sunt :
 rezistenţa aerodinamică a coloanei, Rc ;
 pierderile de aer caracteristice coloanelor, Kc .
 diametrul coloanei de aeraj

Rezistenţa aerodinamică
Rezistenţa aerodinamică a unei coloane de aeraj Rc, este rezistenţa pe
care o opune conducta de aeraj curgerii aerului.
Valoarea rezistenţei aerodinamice variază atât în raport cu parametrii
geometrici ai coloanei (diametru, lungime, schimbări de direcţie), cât şi cu
gradul de etanşare al coloanei.
Rezistenţa aerodinamică este mărimea fizică care determină pierderea
de presiune caracteristică pentru un anumit debit de aer vehiculat pe o lungime
dată.
Rezistenţa aerodinamică totală a unei coloane de tuburi, Rc, depinde de
valoarea rezistenţei aerodinamice unitare, R0, de lungimea coloanei L, şi de
lungimile echivalente care exprimă schimbările de direcţie – coturi şi reduceri
de secţiune, precum şi de mărimea pierderilor de aer.
În cazul în care coloana de aeraj ar fi continuă, fără îmbinări şi fără
pierderi de aer, respectiv perfect etanşă, lucru imposibil de realizat în practică,
rezistenţa aerodinamică totală Rc ar fi mai mare şi ar fi determinată de
dependenţa liniară dintre rezistenţa aerodinamică unitară R0, lungimea L şi
parametrii ventilatorului hv şi Qv.
Relaţia de calcul a rezistenţei totale Rc este:
Rc' = hv / Qv2 = R0' × L (daPa × s2/m6) (5.1)
Rezistenţa arodinamică unitară R0' a coloanei perfect etanşe se poate
determina cu una din relaţiile de mai jos:
R0' = hv / Qv2· L, (daPa × s2/m7) (5.2)
sau R0 = 6,48· / d
' 5
(daPa × s2/m7) (5.3)
în care:
 - coeficientul de rezistenţă datorat frecării aerului de pereţii coloanei
de aeraj, N s2/m4;
d – diametrul coloanei de aeraj, (m).

Rezistenţa aerodinamică unitară R0 caracteristică coloanelor neetanşe,

se alege pe bază datelor prezentate în tabelul nr. 5.1, specifice coloanelor
metalice şi flexibile corespunzătoare diferitelor diametre de tuburi şi respectiv
stadiilor diferite de uzură.

543
 Tabel 5.1 - Valorile rezistenţei R0

Rezistenţa aerodinamică unitară R0 [(daPa × s2/m6) / m]

Diametrul Coloane metalice
Coloane
coloanei Noi Uzură medie Uzură
flexibile
(mm) α = 0,00030 α =0,00033 pronunţată
α = 0,00126
α = 0,00040
400 0,1870 0,2600 0,2700 0,800
500 0,0620 0,0700 0,0830 0,260
600 0,0250 0,0300 0,0330 0,120
800 0,0060 0,0080 0,0082 0,025
1000 0,0019 0,0020 0,0026 0,008
1200 0,0007 0,0008 0,0010 0,003

Rezistenţa aerodinamică unitară R0 caracteristică coloanelor neetanşe,

se determină pe bază de măsurători, cu relaţia:
R0 = (h1 – h2) / Qm2 ·L (daPa × s2/m7) (5.4)
în care:
h1 - reprezintă presiunea sau depresiunea măsurată într-un punct al
coloanei, spre ventilator, daPa;
h2 - reprezintă presiunea sau depresiunea măsurată într-un punct al
coloanei, spre frontul de lucru, daPa;
Qm - debitul de aer mediu vehiculat în coloana de aeraj între cele două
puncte de măsurare, m3/s;
L – lungimea coloanei între punctele de măsurare, m.

Debitul de aer mediu Qm se determină cu relaţia:

Qm = (2Q1 + 3Q2) / 5 (m3/s) (5.5)
unde: Q1 şi Q2 reprezintă debitele de aer măsurate în aceleaşi puncte
ca şi presiunile/depresiunile h1 şi h2 , m3/s.

În cazul în care măsurătorile se efectuează la nivelul întregii coloane de

aeraj, echipată cu un singur ventilator, h1 = hv ( hv – presiunea dezvoltată de
ventilator) şi h2 = 0 (presiunea la capătul dinspre frontul de lucru), relaţiile de
calcul al rezistenţelor aerodinamice unitare şi totale devin:
R0 = hV / L × Qm2 (daPa s2/m7) (5.6)
şi Rc = R0 × L (daPa s2/m6) (5.7)
Având în vedere rolul pierderilor de aer în modificarea rezistenţei
aerodinamice, este indicat ca ori de câte ori este posibil, la proiectarea
instalaţiilor de aeraj auxiliar, să se adopte valorile rezistenţelor aerodinamice
unitare R0, obţinute din măsurători efectuate în condiţiile specifice fiecărei
lucrări.
În cazul schimbărilor de direcţie, care impun utilizarea coturilor, valorile
lungimilor din coloana 1 care sunt echivalente cu rezistenţele locale şi care
trebuie adăugate la lungimile efective ale coloanelor sunt redate în tabelul 5.2

544
 Tabel 5.2 - Valoarea ,,l”

Unghiul Lungimea echivalentă l (m)

deviaţiei pentru diferite diametre de coloană:
(grade)
1000 mm 800 mm 600 mm 500 mm
120 27 23 16 13
90 16 14 10 8
60 8 7 5 4
45 5 4 3 3
30 3 2 1,5 1,5

Pierderile de aer prin neetanşeităţile coloanelor de aeraj

Pierderile de aer se produc la îmbinările tuburilor care alcătuiesc
coloanele de aeraj metalice sau la cusături sau lipituri în cazul tuburilor
flexibile.
Denumirea de pierderi de aer se referă la diferenţa dintre debitul de aer
dezvoltat de ventilator şi debitul de aer realizabil în frontul de lucru. Funcţie de
tipul aerajului, aspirant sau refulant, pierderile de aer înseamnă fie debite de
aer aspirate de-a lungul coloanei, fie ieşiri de debite de aer din coloană pe
întregul traseu al lucrării miniere.
În aerajul parţial, pierderile de aer aferente coloanelor de aeraj sunt
exprimate în general în termen de “coeficient unitar de pierderi”, K0, care se
defineşte prin debitul de aer exprimat în m3/s pierdut prin neetanşeităţi pe un
metru de coloană, la o presiune dată şi se determină cu relaţia.
3(Q1 − Q2 )(h1 − h2 ) (m3/s /m la presiunea h1 – h2) (5.8)
K0 =
(
2 L h13 / 2 − h2 3 / 2 )
Mărimile Q1, Q2, h1 şi h2 au aceleaşi semnificaţii ca şi în cazul relaţiilor
anterioare.
În cazul în care la capătul coloanei dinspre front, presiunea este nulă,
adică h2 = 0, se obţine:
3(Q1 − Q2 ) (m3/s/m la presiunea h1) (5.9)
K0 =
2 L h1
Deoarece presiunea în interiorul coloanelor de aeraj variază continuu,
estimarea pierderilor de aer la o presiune uniform aplicată este însă extrem de
dificilă, fapt pentru care s-a elaborat un algoritm ce elimină acest inconvenient.
Astfel, prin combinarea relaţiilor de calcul specifice parametrilor R0 şi
K0, s-a obţinut relaţia de dependenţă dintre raportul debitelor de aer Q1 şi Q2 şi
coeficienţii aerodinamici aferenţi coloanelor de aeraj, eliminându-se în acest
mod influenţa presiunii din coloană:
6 K 0 L(R0 L ) + 15
1/ 2
Q
QR = 1 = (5.10)
Q2 15 − 4 K 0 L(R L )1 / 2
în care:
K0 L = Kc - reprezintă coeficientul de pierderi de aer specific coloanei de
aeraj, m3/s la un daPa;

545
 R0 L = Rc - rezistenţa aerodinamică a coloanei, daPa × s2/m6 ;
QR - raportul debitelor de aer Q1 (dezvoltat de ventilator) şi Q2 (realizat
la front).
Pentru valoarea QR < 5 (adică la frontul de lucru se vehiculează cel
puţin o cincime din debitul dezvoltat de ventilator), produsul Kc R c are o
valoare mai mică de 3,6. În acest domeniu, ecuaţia de regresie (coeficient de
corelaţie 0,99) este de forma:
QR = 1,02 + 0,585Kc R c + 0,15 Kc2 Rc (5.11)

Valorile medii ale coeficientului unitar al pierderilor de aer K0 în funcţie

de gradul de etanşare al coloanelor de aeraj şi de diametrul acestora, se aleg
în baza datelor prezentate în tabelul nr. 5.3.

Tabel 5.3 - Valorile coeficientului K0

Diametrul Coeficentul unitar al pierderilor de aer K0,

coloanei exprimat în
3
(mm) m /s/ m, la un daPa
Foarte bun Bun Slab
500 0,00010 0,0005 0,0020
600 0,00012 0,0006 0,0024
800 0,00016 0,0008 0,0032
1000 0,00020 0,0010 0,0040
1200 0,00024 0,0012 0,0048

Valorile redate în tabelul 5.3 sunt oferite ca ghid şi nu trebuie

considerate ca valori standard. Din acest motiv, valorile obţinute din măsurători
sunt întotdeauna indicate pentru a fi luate în considerare.

5.2.4. Proiectarea instalaţiilor de aeraj parţial

5.2.4.1. Stabilirea parametrilor funcţionali aferenţi ventilatoarelor
de aeraj parţial
Pentru calculul parametrilor funcţionali (debit de aer Qv şi presiune hv)
aferenţi unui ventilator care asigură vehicularea aerului la frontul de lucru,
trebuie să se cunoască:
- debitul de aer necesar în frontul de lucru, Qfp (m3/s);
- lungimea lucrării L (m);
- diametrul coloanei de tuburi, d (mm);
- rezistenţa aerodinamică unitară R0, (daPa × s2/m6) / m;
- coeficientul unitar al pierderilor de aer prin neetanşeităţile coloanei
K0, m3/s/m.
Dacă coloanele de aeraj ar fi perfect etanşe, atunci debitul de aer
necesar la ventilator Qv ar fi egal cu debitul de aer din frontul de lucru Qfp, iar
presiunea pe care ar trebui să o dezvolte ventilatorul s-ar putea calcula cu
relaţia:
hV = L × R0 × Qfp2 (daPa) (5.12)

546
 În realitate însă coloanele de aeraj, după cum s-a menţionat anterior,
nu pot fi etanşe, fapt pentru care mărimea debitului de aer la ventilator şi
implicit presiunea vor fi afectate de pierderile de aer.
În acest caz, calculul parametrilor aferenţi ventilatoarelor se bazează pe
dependenţa stabilită între caracteristicile aerodinamice ale coloanelor de aeraj
şi raportul debitelor de aer dezvoltate de ventilatoare, respectiv debitele de aer
vehiculate în fronturile de lucru. Conform acestei dependenţe, parametrii
necesari pentru alegerea ventilatoarelor se pot calcula cu ajutorul relaţiilor:
Qv = QR × Qfp (m3/s) (5.13)
hv = Rc × Qm 2
(daPa) (5.14)
în care: QR = Q1 / Q2 = 1,02 + 0,585 Kc R c + 0,15 Kc2 Rc
(5.15)
unde: Q1 = QV este debitul de aer necesar la ventilator, m3/s;
Q2 = Qfp este debitul de aer necesar la frontul de lucru, m3/s;
Rc – rezistenţa aerodinamică a coloanei de aeraj, daPa s2/m6;
Qm = (2 QV + 3 Qfp)/5 (5.16)
Qm – debitul de aer necesar a fi vehiculat în coloana de aeraj, m3/s.

5.2.4.2. Ventilatoare pentru aerajul parţial

Ventilatoarele destinate aerajului parţial trebuie să asigure circulaţia
aerului prin coloanele de aeraj la care sunt racordate, astfel încât în fronturile
de lucru să se obţină debitele de aer planificate.
Un ventilator de aeraj parţial trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- curba de performanţă presiune – debit cât mai înclinată;
- gabarit redus;
- siguranţă în funcţionare;
- randament ridicat etc.
Ventilatoarele axiale, utilizate pentru realizarea aerajului parţial, pot fi:
electrice (tabelul 5.4), pneumatice şi electropneumatice (tabelul 5.5).

Tabelul 5.4 - Principalele caracteristici ale ventilatoarelor electrice de

construcţie indigenă

Debit de aer Presiunea Putere

Denumirea Masa
nominal nominală motor
[m3/s] [m3/min] [mbar] [daPa] [kW] [kg]
VE-400-1,5M 1,33 79,8 6,35 64,75 1,5 115
VE-500-5,5M 3 180 11,7 117,3 5,5 215
VE-500-11M 4 240 17 173,3 11,0 220
VE-700-11M 8 480 8 81,75 11,0 280
VE-630-17-M 6 360 17,65 179,97 17,0 456
VE-800-30M 7 420 28,9 294,69 30,0 685

Observaţie: Simbolul M – indică construcţie modificată

547
 Tabelul 5.5 - Caracteristicile principalele ale ventilatoarelor pneumatice
şi electro-pneumatice utilizate în România

Consum Presiunea
Debit de aer Presiunea
Denumirea aer aerului
nominal nominală
comprimat comprimat
[m3/s] [m3/min] [daPa] [Nm3/min] [bar]
VP-300 1,0 60 110 227 sau 2,1 4 sau 6
VP-400 2,0 120 110 3,2 sau 2,9 4 sau 6
VP-500 3,33 200 140 8,68 4
VEP-500-11 3,00 180 100 10,34 4
VEP-630-17 5,00 300 170 16,2 4

Ventilatoarele axiale şi centrifugale uzuale utilizabile în aerajul minier

sunt următoarele:
- Ventilatoare axiale tip VE 30 kW, VE 700 11kW, VE 6,5 kW, VE 5,5
kW, VP 500, VP 400, VE 17 kW, VEP 500 11kW, VEP 2,2 kW, VE500 11kW,
VE 900 11 kW şi centrifugale tip VE 434 1/2/4, realizate de S.C. MECANO
FUC S.A. Vaslui;
- Ventilatoare axiale tip VAS -500-2, VAS -630-4, VAS -800-4, VAS -
800-6, VAS -1000-6, VAS -1250-6, VAS -1250-8 şi centrifugale de tip V-20,
V40, V141, V32T, realizate de SAVEB Bucureşti;
- Ventilatoare axiale tip dAL şi ES, realizate de firma KORFMANN din
Germania;
- Ventilatoare axiale de tip HM – HMX – 63, HM – HMX – 71, HM –
HMX – 80, HM – HMX – 90, HM – HMX – 100, HM – HMX – 125, realizate de
firma CASALS din Spania.
Se face precizarea că folosirea coloanelor de aeraj cu diametre mici, şi
anume de 300 mm şi respectiv 400 mm este indicată pentru lungimi de lucrări
miniere mai mici de 100 m şi pentru debite de aer de maximum 60 m3/min.
De asemenea la alegerea diametrului coloanei de aeraj se va ţine
seama şi de viteza de circulaţie a aerului în coloană, care nu trebuie să
depăşească 10-15 m/s.

5.2.5. Dimensionarea aerajului general

Proiectarea aerajului general al unei mine reprezintă o activitate foarte
importantă, de modul de proiectare şi realizare a aerajului depinzând
activitatea minei.
Proiectele de aeraj se întocmesc totdeauna la deschiderea unui câmp
minier şi apoi pe etape ale dezvoltării minei.
Determinarea debitului de aer necesar unui loc de muncă, unui circuit
de aeraj, sau unei mine întregi, este o problemă destul de dificilă, care
necesită o cunoaştere cât mai aprofundată a situaţiilor concrete şi mult
discernământ. Dificultăţile în determinarea debitului sunt generate de
multitudinea surselor de poluare, variaţia parametrilor poluanţi în timp şi
greutăţile legate de cunoaşterea perfectă a lor. Debitul de aer subdimensionat
prezintă pericole directe, iar debitul de aer în exces este de asemenea
dăunător.
În determinarea debitului de aer există două principii. Un principiu
constă în determinarea debitului de aer necesar pentru întreaga mină, pe baza
548
parametrilor generali ai minei şi repartizarea acestuia pe circuite şi pe fronturi
de lucru după necesităţi. Cel de-al doilea principiu (mai riguros), porneşte de la
determinarea debitelor necesare fiecărui loc de muncă, însumarea acestor
debite pe circuite şi apoi a debitelor diferitelor circuite deservite de staţia de
ventilatoare.
Debitul de aer necesar în subteran rezultă din suma debitelor de aer
aferente fronturilor de lucru (aerisite sub depresiunea instalaţiei principale de
ventilaţie sau cu ajutorul instalaţiilor de aeraj parţial) a debitelor de aer
necesare aerisirii lucrărilor miniere speciale sau inactive.
Pentru fiecare front de lucru se alege valoarea maximă a debitului
rezultat după unul din criteriile prezentate anterior şi se determină debitele de
aer astfel:
- Debitul de aer necesar unui circuit sau orizont
- Verificarea debitului de aer necesar pentru diluarea gazelor de
eşapare dacă în circuit se execută transport cu utilaje acţionate de motoare
Diesel
- Debitul de aer aferent staţiei de ventilatoare
- Debitul de aer aferent ventilatorului principal
- Calculul depresiunii generale a minei
- Calculul parametrilor principali ai reţelei şi sistemului de aeraj

Calculul parametrilor principali ai reţelei şi sistemului de aeraj

 rezistenţa minei;
 rezistenţa totală la care lucrează ventilatorul;
 coeficientul K ;
 depresiunea care reprezintă pierderea în instalaţiile de ventilare ;
 rezistenţa reală a instalaţiei de ventilare;
 depresiunea statică de calcul a ventilatorului.
La nivel internaţional în ţările cu minerit dezvoltat se aplică metode
moderne cu ajutorul tehnicii de calcul prin utilizarea programelor specializate,
pentru modelarea rezolvarea şi simularea reţelelor de aeraj, de tip
3d-CANVENT, VENSIM, VENT-GRAF, VENPRI, Mine Ventilation Services,
Venet PC, Duct SIM, Clim SIM, MIVENA, VUMA, ICAMPS Mine Vent etc.
Programele sunt amplasate la sediul unităţilor miniere şi pot rezolva reţelele de
aeraj pe plan local sau sunt amplasate în centre specializate care rezolvă
reţeaua de aeraj după care este transmisă pe suport magnetic la beneficiar.

5.3. DIMENSIONAREA VENTILAŢIEI INDUSTRIALE

5.3.1 Clasificarea sistemelor de ventilaţie industrială
Criteriile de clasificare a sistemelor de ventilare sunt numeroase,
aceste criterii după forţele care determină vehicularea aerului se clasifică în:
- sisteme de ventilare naturală;
- sisteme de ventilare mecanică.
Ventilarea naturală se realizează sub efectul forţelor naturale acestea
fiind vântul şi temperatura putând fi neorganizată când schimbul de aer se
produce prin neetanşeităţile încăperilor sau organizată când intrarea şi ieşirea
aerului din încăperi se face prin deschideri reglabile.
Ventilarea mecanică se face prin vehicularea aerului cu ajutorul
ventilatoarelor sau chiar a ejectoarelor.
549
 După spaţiile supuse ventilării, sistemele de ventilare se clasifică în:
- ventilare generală;
- parţială;
- locală;
- mixtă.
Sistemele de ventilare generală, deservesc întreaga incintă şi constau
în deplasarea întregului volum de aer al zonei ocupate.
Sistemele de ventilare parţială, se aplică în lucrările miniere în fund de
sac sau în halele cu dimensiuni foarte mari deservind doar o anumită porţiune
din aceasta.
Sistemele de ventilare locală, se aplică direct la sursa de degajare a
noxelor.
Sistemele de ventilare mixte se realizează prin aplicarea concomitentă
în incintă a ventilării locale, parţiale şi generale.
După regimul de presiune pe care tinde să îl creeze instalaţia de
ventilaţie în incinta de aerisit, aceste sisteme se clasifică în:
- sisteme pentru introducere a aerului proaspăt;
- prin aspirarea aerului din exterior, şi îl refulează în incintă;
- sisteme de aspiraţie a aerului viciat din interior şi refularea lui în
exterior.
După funcţia pe care o îndeplinesc, sistemele de ventilare se clasifică
în sisteme de confort, igienice, tehnologice, de protecţie şi de avarie. Aceste
sisteme au în mod frecvent roluri combinate, condiţiile pe care le realizează
pentru o funcţiune, servind simultan la satisfacerea condiţiilor şi a altor
funcţiuni.
Sistemele de confort urmăresc realizarea unor condiţii confortabile
pentru persoanele din încăperea deservită. Aceste sisteme se aplică în
încăperile din clădirile social-culturale, de utilitate publică, administrative şi de
locuinţe, în care sarcina ventilării constă în anularea influenţelor climatice şi a
degajărilor de căldură, umiditate, bioxid de carbon şi mirosuri produse de
persoanele care ocupă spaţiile ventilate. Dintre sistemele de confort fac parte
instalaţiile de ventilare cu condiţionarea aerului şi instalaţiile de încălzire cu aer
cald.
Sistemele de ventilare cu rol igienic, folosite în încăperile cu degajări
nocive, urmăresc să realizeze, în afara condiţiilor de confort, condiţii de
puritate a aerului, prin evacuarea substanţelor nocive şi înlocuirea aerului viciat
cu aer proaspăt adus din exterior. Aceste sisteme au caracter de protecţia
muncii când deservesc încăperi industriale, şi caracter igienico-sanitar când
sunt utilizate în spitale sau alte clădiri asemănătoare, în care funcţionarea lor
contribuie la menţinerea unui mediu steril.
Sistemele de ventilare cu rol tehnologic deservesc procese industriale
sau utilaje. Din această categorie fac parte instalaţiile pentru transportul
pneumatic al materiilor prime sau al deşeurilor, instalaţiile de răcire cu aer a
motoarelor electrice mari, a cubilourilor etc., instalaţiile de alimentare cu aer de
ardere pentru cazane, cuptoare etc., instalaţiile cu umidificare, cu uscare, cu
încălzire, răcire sau cu condiţionarea aerului pentru menţinerea în încăperile
industriale sau în interiorul unor utilaje, a unor condiţii de stare a aerului cerute
fie de calitatea materialelor ce se prelucrează, fie de buna funcţionare a
utilajelor.
550
 Sistemele de ventilare cu rol de protecţie urmăresc realizarea unor
condiţii de mediu care să înlăture pericolul de incendiu sau de explozie creat
de degajarea continuă a gazelor, vaporilor sau prafului în interiorul anumitor
încăperi de producţie sau de depozitare a materialelor.
Sistemele de ventilare de avarie se prevăd în încăperile în care există
pericolul unor acumulări instantanee de substanţe toxice, inflamabile sau
explozive, provocate de defectarea sau deteriorarea unor utilaje.
După natura substanţei nocive a cărei eliminare este urmărită, unele
sisteme de ventilare au o construcţie şi o funcţionare specifică şi sunt
denumite:
- sisteme de desprăfuire;
- de eliminare a ceţii;
- de eliminare a căldurii;
- de dezodorizare;
- de sterilizare a aerului etc.
Prevederea şi modul de funcţionare a acestor sisteme trebuie să
urmărească principiile generale expuse mai jos, pentru a se obţine rezultatele
cele mai bune.
I. Reducerea sau anularea degajărilor nocive.
Prima măsură care trebuie luată într-o încăpere cu degajări nocive nu
este prevederea unei ventilări cât mai puternice, ci dimpotrivă, folosirea tuturor
mijloacelor posibile pentru diminuarea sau anularea degajărilor, în scopul
reducerii ventilării necesare. Acest principiu îşi găseşte aplicarea în special în
industrie, unde se pot realiza nu numai condiţii de muncă îmbunătăţite, ci şi
economii uneori însemnate, prin: înlocuirea unor substanţe cu degajări nocive
prin altele cu aceleaşi efecte tehnologice dar fără degajări; închiderea
proceselor însoţite de gaze, vapori, praf sau căldură în carcase sau recipienţi
etanşi care să împiedice răspândirea substanţelor în zona de lucru; evitarea
sau închiderea completă a punctelor de cădere a prafului sau de transvazare a
lichidelor volatile; gruparea proceselor cu degajări nocive în încăperi separate
etc.
II. Acordarea construcţiei şi tehnologiei la necesităţile de ventilare.
Efecte bune ale sistemelor de ventilare pot fi obţinute numai în anumite
condiţii de realizare a construcţiei, a utilajelor şi a procesului tehnologic. Este
greşit să se creadă că orice clădire sau orice utilaj în orice lanţ tehnologic pot fi
ventilate. O încăpere mică cu degajări de substanţe nocive prea mari faţă de
volumul ei nu poate fi ventilată în condiţii satisfăcătoare; eliminarea
substanţelor nocive nu se poate face decât cu preţul unor debite de aer care
vor provoca curenţi inconfortabili. O hală cu degajări de căldură nu poate avea
o temperatură acceptabilă decât dacă este suficient de înaltă şi are suprafeţele
necesare pentru admisia aerului proaspăt şi evacuarea aerului cald, dispuse la
înălţimi potrivite.
III. Curenţii de aer creaţi de ventilare trebuie să aibă o mişcare de
acelaşi sens cu tendinţa naturală de deplasare a degajărilor nocive.
Ventilarea, ca metodă de eliminare a substanţelor nocive, se realizează
prin antrenarea şi dirijarea acestora de către curenţi de aer anume creaţi.
Energia cheltuită pentru producerea curenţilor de aer este întotdeauna mai
mică dacă sensul mişcării lor coincide cu sensul deplasării naturale a
substanţelor nocive. În afară de aceasta, controlul mişcării particulelor nocive
551
se obţine mult mai sigur prin curenţi de aer dirijaţi în acelaşi sens, decât prin
curenţi care se opun deplasării naturale a substanţelor degajate. În multe
cazuri, şi în special cel al particulelor de praf proiectate sau în mişcare de
cădere, traiectoria proprie nu poate fi modificată decât prin viteze ale curenţilor
de aer care ies în afara limitelor practice.
IV. Într-o încăpere cu surse de viciere, aerul proaspăt trebuie introdus
în zona curată iar aerul viciat trebuie aspirat din zona impurificată.
în acest mod se asigură o spălare a încăperii cu aer, şi în acelaşi timp,
un regim de presiune mai scăzută în zona viciată, care se opune la
răspândirea substanţelor nocive în toată încăperea. Efectul general al acestor
măsuri este menţinerea persoanelor din încăpere într-un mediu curat.
V. Ventilarea trebuie să realizeze condiţii omogene de calitate a aerului
în toată zona ocupată a încăperilor.
Prin zona ocupată se înţelege volumul rezultat din aria pardoselii şi
înălţimea de 2 m măsurată de la nivelul acesteia. Aplicarea acestui principiu
presupune că acumulările de substanţe nocive care s-ar produce eventual la
partea superioară a încăperii nu pot pătrunde sub nici o formă în zona ocupată,
nu produc deteriorări ale construcţiei şi nu creează pericol de incediu sau
explozie în zona de acumulare. Dacă vreuna din aceste condiţii nu este
satisfăcută, ventilarea trebuie să creeze o calitate omogenă a aerului în
întregul volum al încăperii.
VI. Ventilarea unei încăperi trebuie să creeze în interiorul acesteia un
regim de presiune convenabil atât pentru încăperea ventilată, cât şi pentru
încăperile învecinate.
Dacă dintr-o încăpere se extrage un debit de aer suficient de mare, se
formează o depresiune care provoacă infiltrarea aerului din exterior şi din
încăperile învecinate. Aceste infiltrări sunt însoţite de pătrunderi necontrolabile
de aer cu temperaturi diferite de cea din încăpere, de praf din exterior şi
eventual de substanţe nocive din încăperile învecinate. Dacă pe de altă parte,
într-o încăpere cu degajări nocive se introduce aer din exterior, suprapresiunea
creată poate constitui o sursă de viciere pentru încăperile învecinate.
Pentru a elimina inconvenientele arătatele se aplică, în general,
principiul sistemelor în echilibru: debitul de aer evacuat dintr-o încăpere este
compensat de un debit egal de aer proaspăt, introdus de o instalaţie separată.
Dacă este necesar să se menţină condiţii riguroase de stare a aerului în
încăperea ventilată, în scopul de a se evita infiltrări din exteriorul încăperii, se
creează un regim de suprapresiune uşoară.
Dacă degajările nocive din încăperea ventilată sunt deosebit de toxice,
sau dacă este necesar ca încăperile învecinate să fie riguros ferite de
substanţele degajate în încăperea ventilată, aceasta se menţine într-o
depresiune uşoară.

5.3.2. Sisteme de ventilaţie industrială

5.3.2.1. Ventilarea mecanică generală
Ventilarea generală este un proces de diluţie, noxele care viciază
spaţiul general al incintei sau spaţiilor tehnologice fiind diluate cu aer proaspăt
(curat).
Ventilarea mecanică generală se realizează în mod obişnuit prin două
instalaţii cu funcţionare concomitentă: una pentru introducerea aerului proaspăt
552
în încăpere sau spaţiu tehnologic şi a doua pentru aspirarea aerului viciat /5; 6;
7; 14/.
Prima instalaţie îndeplineşte funcţia de diluare a noxelor până la
concentraţia dorită, prin amestecarea acestora cu aerul proaspăt introdus, iar a
doua aspiră din încăpere aerul viciat şi realizează evacuarea noxelor în
exterior.
Instalaţia de introducere aer proaspăt (de refulare) cuprinde o priză de
aer proaspăt din exterior, o centrală de ventilaţie după caz, şi o reţea de
conducte de refulare în încăpere.
Instalaţia de aspiraţie a aerului viciat (de evacuare) se compune dintr-o
reţea de conducte cu guri de aspiraţie, un ventilator amplasat pe conducta
principală de aspiraţie şi un dispozitiv de evacuare a aerului viciat. Atât la
aspirarea aerului proaspăt cât şi la evacuarea aerului viciat, ventilatoarele
trebuie să fie prevăzute cu difuzor.
Pentru reducerea turbioanelor de aer, difuzoarele sunt construite la un
unghi de înclinare faţă de verticală sau orizontală cuprins între 12-15º în
vederea reducerii rezistenţelor aerodinamice.
Sistemele de introducere a aerului au rolul predominant, deoarece ele
realizează diluţia. Sistemele de aspiraţie generală nu-şi bazează funcţionarea
pe captarea noxelor la sursă sau în vecinătatea acestora, chiar dacă, uneori
gurile de aspiraţie se amplasează în apropierea locurilor de degajare.
Sistemele de aspiraţie generală admit pătrunderea şi diluarea noxelor
în spaţiile tehnologice, lăsând instalaţiilor de introducere a aerului proaspăt
sarcina ameliorării condiţiilor create, rolul lor devenind secundar.
Pot exista cazuri în care lipseşte instalaţia de introducere a aerului
proaspăt în încăpere fiind dotată numai cu instalaţie de aspirare a aerului
viciat. Acest lucru este posibil numai dacă pătrunderea aerului proaspăt în
încăpere ca urmare a depresiunii create de ventilator urmează trasee bine
stabilite şi o distribuţie uniformă a aerului.
Când aceste condiţii de distribuţie sunt îndeplinite sistemul de evacuare
a aerului viciat capătă şi rolul de introducere a aerului proaspăt necesar diluţiei
gazelor.

5.3.2.2. Ventilaţia locală

5.1.2.2.1. Ventilarea locală prin introducerea aerului
Prin ventilare locală se urmăreşte crearea unor efecte de ventilare
limitate în zona în care se găseşte sursa nocivă. Principiul de funcţionare
constă în dirijarea către sursa de degajare a substanţelor nocive a unor jeturi
de aer în scopul de a izola sursa de degajare de restul încăperii sau de a crea
local condiţii dorite de stare a aerului. Ca sisteme uzuale de introducere locală
a aerului sunt perdelele de aer şi duşurile de aer.
Perdelele de aer constituie în general o soluţie eficientă, cu condiţia ca
jeturile să se desfăşoare liber până la dispozitivul de recepţie. Orice obstacol în
calea jeturilor produce şocuri şi vârtejuri care pot determina răspândirea
aerului viciat în zona de lucru.
Perdelele de aer sunt constituite din jeturi plane create în dreptul
surselor nocive, putând fi orizontale, verticale unilaterale şi verticale bilaterale.
Duşurile de aer sunt instalaţii pentru introducerea concentrată a aerului
proaspăt în locurile de muncă cu degajări puternice de căldură, provenite mai
553
ales de la radiaţii calorice, acestea putând fi fixe şi mobile. Jeturile de aer ale
duşurilor trebuie să fie astfel dirijate, încât aerul curat să ajungă întâi la
lucrători şi apoi să devină viciat.

5.3.2.2.2. Ventilarea locală prin aspiraţia aerului

Ventilarea locală reprezintă modul cel mai indicat pentru îndepărtarea
nocivităţilor din încăperile industriale deoarece cu ajutorul dispozitivelor de
aspiraţie locală a aerului, substanţele toxice şi explozive sunt captate chiar la
locul lor de degajare.
Dispozitivele de aspiraţie locală a aerului se împart în trei categorii:
- deschise;
- semiînchise;
- închise.

A) Dispozitive de aspiraţie locală deschise. Sunt acele dispozitive

care lasă sursa de degajare liberă, acestea fiind amplasate în vecinătatea
acesteia. Dintre dispozitivele de aspirare locală deschise fac parte:
- hotele;
- gurile de captare;
- dispozitivele de aspiraţie laterală;
- dispozitivele de aspiraţie de la mese.
1. Hotele, au forma unor pâlnii şi se montează deasupra surselor care
degaje căldură sau substanţe toxice şi explozive cu greutate mai mică decât a
aerului.
2. Gurile de captare se montează în imediata apropiere a sursei de
degajare pentru a capta, pe cât posibil substanţele toxice şi explozive
degajate.
3. Dispozitivele de aspiraţie laterală se montează la marginea
dispozitivelor de producere a substanţelor nocive pentru a capta vaporii sau
gazele care sunt produse la nivelul suprafeţei de degajare.
4. Dispozitive de aspiraţie la mese se folosesc pentru absorţia gazelor
toxice şi explozive mai grele decât aerul.

B) Dispozitive de aspiraţie locală semiînchise. Aceste dispozitive

acoperă şi înconjoară sursa de degajare a substanţelor toxice şi explozive,
lăsând cel puţin o deschizătură pentru a permite atât efectuarea operaţiilor de
lucru cât şi pentru aspiraţia aerului. Din categoria acestor dispozitive fac parte:
- nişele;
- hotele cu pereţi laterali;
- dispozitive care îmbracă parţial aparatul de lucru.
1.Nişele. Nişele sunt dispozitive de aspiraţie, care, de obicei, închid pe
trei părţi locul unde se produc degajările nocive, lăsând o deschidere frontală
prin care se lucrează. Nişele au aplicaţii foarte variate şi, în toate cazurile,
eficacitatea lor este ridicată.
2. Hote cu pereţi laterali. Aceste dispozitive de aspiraţie sunt constituite
din hote obişnuite, la care se adaugă pereţi laterali rabatabili. Pereţii rabatabili
pot fi prevăzuţi pe una, două, sau trei laturi ale hotei. Eficacitatea acestor hote
este mult mai mare decât cea a hotelor simple, deoarece degajările de
nocivităţi au loc într-un spaţiu închis.
554
 3. Dispozitive care îmbracă parţial aparatul de lucru. Nocivităţile
generate de cuţitele, sculele, părţile mobile etc. ale utilajelor pot fi îndepărtate
cu mult succes, dacă în locul gurilor de captare deschis se construiesc
dispozitive care le îmbracă parţial.

C) Dispozitive de aspiraţie locală închise. Aceste dispozitive au

eficacitatea cea mai mare privind aspiraţia locală a aerului.
Aceste dispozitive acoperă complet sursa de degajare şi constau din
cutii sau carcase de diferite forme, funcţie de forma utilajului şi modul de
deservire al acestuia puse sub depresiune de o instalaţie de aspiraţie a aerului
astfel încât, prin neetanşeităţiile acestor carcase, aerul din încăpere să
pătrundă cu viteză mare în interior, împiedicând ieşirea gazelor în zona de
lucru.

5.3.3. Dimensionarea instalaţiilor de ventilaţie industrială

5.3.3.1. Dimensionarea conductelor de aer
Dimensionarea conductelor de aer, trebuie făcută prin respectarea
următoarelor reguli generale:
a) Aerul trebuie condus pe drumul cel mai scurt posibil, cu un număr
minim de rezistenţe locale.
b) Dimensiunile conductelor de aer se stabilesc astfel încât să se obţină
rezultatele funcţionale dorite, cu maximum de economie de energie, materiale
şi spaţiu.
c) Forma conductelor se alege în funcţie de gradul de estetică dorit, de
spaţiul disponibil, de posibilitatea înglobării lor în structura clădirii, de
particulele în suspensie transportate de aer, de consideraţii economice etc.
Conductele cele mai ieftine sunt cele rotunde sau pătrate, deoarece au cea
mai mare capacitate de transport (m3/h aer) raportată la metru pătrat suprafaţă
laterala a conductelor. La conductele cu secţiune dreptunghiulară trebuie
evitate rapoarte ale laturilor mai mari de 8:1. Se recomandă ca valoarea
acestor rapoarte să fie cât mai mică şi, în aplicaţiile curente, de cel mult 4:1.
d) Conductele de aer trebuie executate din materiale cu rugozitate cât
mai mică şi care să dea posibilitatea realizării unor construcţii etanşe.
Materialele folosite pentru conductele de aer trebuie să fie incombustibile, mai
ales în cazurile în care conductele străbat mai multe încăperi.
e) Metodele de calcul să asigure determinarea unor pierderi de
presiune în reţea cu o bună precizie pentru aplicaţiile practice. Cu toate
acestea, se recomandă ca alegerea ventilatoarelor şi motoarelor electrice de
acţionare să se facă prin adoptarea unui factor de siguranţă care să ţină
seama de diferenţele ce se pot ivi între premizele de calcul şi instalaţia
realizată. Aceste diferenţe sânt provocate deseori de rugozitatea materialului
folosit pentru conducte, de tipul şi numărul organelor de îmbinare a
tronsoanelor, de calitatea execuţiei, de exactitatea mai mare sau mai mică cu
care a fost realizat proiectul etc.
f) Conductele de aer nu trebuie să fie străbătute de ţevi ale altor
instalaţii sau de elemente de construcţie, deoarece în afară de rezistenţa
suplimentară provocată de acestea, se creează şi puncte de neetanşeitate a
conductelor. În cazurile când ocolirea acestor elemente este impracticabilă,
toate obstacolele introduse în curentul de aer trebuie îmbrăcate în piese având
555
formă aerodinamică. În conductele care transportă particule solide în
suspensie sunt interzise orice obstacole în calea curentului de aer, deoarece
se pot produce înfundări ale conductelor prin depunerea materialelor.
g) Piesele speciale trebuie proiectate astfel încât atât rezistenţa pe
care o opun cât şi perturbarea curgerii pe care o provoacă să fie minime.

5.3.3.1.1. Elemente de calcul

a) Viteza aerului.
b) Relaţiile dintre debit, viteză, secţiune, diametru şi pierderea de
presiune.
Aceste relaţii sunt sintetizate în următoarele expresii:

Debitul de aer,
Q = 3600A × v (m3/h) (5.17)
Q = 3600A × b × v (m3/h) (5.18)
Q = π × d2 × v (m3/h) (5.19)
pd
Q = 3600 × 4,43 × A (m3/h) (5.20)

pd
Q = 900 ×π × d2 × 4,43 (m3/h) (5.21)

Q = 11,43 × 103 × d2 p − R  l (m3/h) (5.22)

Viteza aerului,
Q
v= (m/s) (5.23)
3600  A
Q
v= (m/s) (5.24)
3600  a  b
Q
v= (m/s) (5.25)
900    d 2
pd
v = 4,43 (m/s) (5.26)

v = 4,43 p − R  l (m/s) (5.27)
 

Diametrul conductei,
1 Q
d= (m) (5.28)
53,2 

Aria secţiunii conductei

Q
A= (m2) (5.29)
3600  

556
 Presiunea dinamică

pd = v2 (dPa) (5.30)
2 g
p − R  l
pd = (dPa) (5.31)


Pierderile totale de presiune

Δp = R × l + pd ×  (dPa) (5.32)
În formulele de mai înainte, a (m) şi b (m) sunt laturile secţiunii
conductei rectangulare,  (kg/m3) este greutatea specifică a aerului vehiculat în
conductă, R (dPa/m) este pierderea de presiune prin frecare pe metru liniar,
l (m) este lungimea conductei drepte, iar  este suma coeficienţilor de
rezistenţă locală a circuitului considerat.

5.3.3.1.2. Metode de calcul

a. Echilibrarea pierderilor de presiune
b. Metoda generală de calcul.
c. Metode de alegere a vitezelor de aer pe lungimea traseului cu cea
mai mare rezistenţă.
Se cunosc patru metode pentru stabilirea vitezelor de-a lungul traseului
cu cea mai mare rezistenţă: metoda vitezelor egale, metoda reducerii
vitezelor, metoda frecărilor egale şi metoda recuperării presiunii statice.

5.3.3.2. Dimensionarea sistemelor de ventilare generală

5.3.3.2.1. Stabilirea gradului de diluţie a gazelor

a) Cazul degajărilor constante în timp. Se consideră un spaţiu
ventilat în care se introduce continuu o cantitate constantă de noxe, de la
sursele existente în interiorul spaţiului. Creşterea elementară a concentraţiei dc
în timpul elementar dz rezultă din ecuaţia diferenţială
V × dc = q × dz - Q × c × dz (5.33)
în care :
V - volumul încăperii;
c – concentraţia de noxe după o perioadă de timp oarecare z;
q – debitul de noxe introdus în aerul încăperii;
Q – debitul de aer proaspăt, fără noxe, introdus, egal cu debitul de aer
viciat evacuat din încăpere.În general, se poate scrie :
cmax = q / Q (g/m3) (5.34)
Concentraţia c capătă valoarea maximă când dc/dz = 0. Din această
condiţie rezultă
q = Q × cmax
Punând concentraţia limită admisibilă ca = cmax, debitul de aer minim
necesar pentru sistemul de ventilare generală este :
Q = q / ca (m3/h) (5.35)
Din ecuaţia (5.34) se observă că în cazul unei degajări constante,
concentraţia maximă ce se poate stabili într-o încăpere de ventilare este cu

557
atât mai mică cu cât debitul sistemului de ventilare este mai mare. Limita
practică a acestui debit este însă fixată de condiţia:
Q=Q×c (5.36)
Relaţia exprimă că întregul debit al noxelor degajate în încăpere este
evacuat de către instalaţia de aspiraţie având debitul Q; concentraţia c a
noxelor în aerul evacuat este obţinută prin diluarea produsă de aerul proaspăt
distribuit în încăpere de către instalaţia de introducere cu acelaşi debit Q. În
aceste condiţii de echilibru se poate admite că, concentraţia de noxe în aerul
evacuat este egală cu concentraţia medie menţinută în încăpere; ca atare, în
relaţia (5.36) c = ca.

b) Cazul degajărilor variabile în timp. În practică există procese care

degajă în încăpere cantităţi variabile, de obicei descrescătoare, de substanţe
nocive. Astfel sunt, spre exemplu, procesele de uscare a peliculelor de lac,
caracterizate printr-o evaporare rapidă a solvenţilor, la începutul uscării şi o
descreştere continuă a cantităţilor de vapori, până la sfârşitul uscării, când q=0.
Legea de variaţie a cantităţilor degajate poate fi exprimată prin funcţia
exponenţială :
−z / z
G = Gt (l - e 0
) (kg) (5.37)
Expresia debitului de noxe este:
dG Gt − z / z0
q= = e
dz z0
Soluţia acestei ecuaţii diferenţiale este
Gt e − z / z0
c=  + C  e − nz (5.38)
V nz0 − 1
Constanta de integrare G se determină din condiţia z = 0, c = 0. Ecuaţia
care rezultă exprimă variaţia concentraţiei în timp şi are forma :
c=
ct
nz0 − 1
(
e − z / z0 − e −nz ) (5.39)

în care s-a notat cu c, raportul Gt / V reprezentând concentraţia maximă

de substanţă care se poate forma în încăperea neventilată figura5.5.

558
 Figura 5.5 - Curbele de variaţie a concentraţiei de substanţă nocivă:

a-degajare cu debit constant, încăpere neventilată sau numai cu aer

recirculat;
b-degajare cu debit constant, încăpere alimentată continuu cu aer
proaspăt;
c-degajare cu debit variabil în timp, încăpere neventilată sau numai cu
aer recirculat;
d- degajare cu debit variabil în timp, încăpere alimentată, continuu cu
aer proaspăt.

c) Purjarea incintelor. Pentru instalaţiile de avarie prezintă interes

calculul debitului de aer Q necesar pentru evacuarea substanţelor nocive
acumulate într-o încăpere cu volumul V ca urmare a unui accident, astfel încât
concentraţia să scadă de la o valoare maximă c, la o valoare admisibilă ca,
într-un interval de timp z.

5.3.3.2.2. Stabilirea debitelor de aer pentru sistemele de ventilare

mecanică generală
În practică degajarea noxelor are loc sau se produce în conformitate cu
cazul generării în cantităţi constante în timp. Degajarea în cantităţi variabile în
timp sau purjarea spaţiilor viciate, constituie cazuri speciale.
În acest caz (degajarea constantă în timp), debitele de aer necesare
pentru ventilarea generală pot fi determinate prin două metode: Q=q/ca şi
Q=n×V.
Prima metodă adoptă ca bază de calcul concentraţia admisibilă ce
trebuie menţinută în încăpere şi este în consecinţă mai exactă, însă comportă
cunoaşterea debitului de noxă generată. A doua metodă este empirică, mai
puţin exactă, bazată pe o experienţă practică mai mult sau mai puţin verificată,
însă este singura, posibilă de aplicat în situaţiile în care debitul de noxe nu
poate fi cunoscut.

559
 A) Metoda concentraţiei admisibile.
Dacă se consideră că aerul proaspăt de ventilare este încărcat cu o
cantitate mică de noxe în concentraţia c0, ecuaţia diferenţială (5.33) se scrie:
Vdc = qdz + Qc0dz – Qcdz,
în care Qc0 reprezintă cantitatea de noxă adăugată de aerul proaspăt la
cantitatea q generată în încăpere.
Punând condiţia c = cmax = ca se obţine :
dc q Qc Q
=0 = + 0 − c
dz V V V
de unde rezultă:
q
Q= (5.40)
ca − c0
Pentru un aer proaspăt perfect pur, c0 = 0.

B) Metoda schimbului de aer.

Datorită faptului că această metodă nu ţine seama de concentraţia de
noxe ce se realizează în încăpere, rezultatele ce se obţin prin aplicarea ei pot
deveni cunoscute numai prin măsurări practice efectuate după punerea în
funcţiune a instalaţiei. Din această cauză precum şi ca urmare a lipsei de
precizie proprie acestei metode, folosirea schimbului de aer ca bază de calcul
în proiectare ar trebui, în general, evitată.
n=Q/V (schimburi/oră) (5.41)
Dacă sistemele de ventilare folosesc şi aer de recirculaţie, debitele
totale ale acestora sunt
Qt = Qp + Q r (5.42)
unde Qp reprezintă debitul de aer proaspăt, iar Qr debitul de aer
recirculat.
Între schimbul de aer proaspăt şi schimbul de aer total există, în afară
de deosebirea cantitativă, şi o deosebire funcţională, şi anume, în timp ce
schimbul de aer exterior curat constituie un indice al gradului de împrospătare
a încăperii, schimbul de aer total reprezintă un criteriu de apreciere a curenţilor
de aer ce se formează în încăperea ventilată. Cu cât schimbul de aer total este
mai mare, cu atât există un pericol mai mare de formare a curenţilor. Pe de
altă parte, un schimb de aer total prea mic comportă o deplasare insesizabilă a
aerului în cuprinsul încăperii, având ca rezultat o senzaţie de aer stagnant, de
înăbuşire.

5.3.3.2.3. Dimensionarea sistemelor de ventilare locală

Principiul de funcţionare al acestor sisteme constă în dirijarea către
sursa nocivă a unor jeturi de aer în scopul de a izola sursa de restul încăperii
sau de a crea local condiţii dorite de stare a aerului a căror realizare în spaţiul
general al încăperii reprezintă o soluţie netehnică sau neeconomică.
A. Perdele de aer
Gazele, fumul sau vaporii degajaţi de la utilaje sunt antrenaţi de către
curenţii de aer secundari creaţi de jeturile perdelelor de aer, intră în masa
jeturilor şi sunt evacuaţi prin sisteme de aspiraţie.

560
 B. Duşuri de aer
Duşurile de aer sunt instalaţii pentru introducerea concentrată a aerului
proaspăt în locurile de muncă cu degajări puternice de căldură, provenite mai
ales de la radiaţii calorice. Scopul duşurilor de aer este ca, în funcţie de
intensitatea radiaţiei calorice la locul de muncă, să creeze în regiunea umerilor
lucrătorilor un curent de aer cu o viteză şi o temperatură care să ducă la o
senzaţie fiziologică acceptabilă.
B.1. Mişcarea liberă a aerului
Orice instalaţie de ventilare sau de condiţionare a aerului are drept
scop crearea în interiorul încăperilor deservite anumite condiţii prescrise
privind temperatura, umiditatea, viteza curenţilor de aer, mirosul, concentraţia
de impurităţi etc. Toate aceste condiţii se realizează în mod exclusiv prin
introducerea şi distribuirea aerului curat, eventual tratat, în interiorul încăperilor
deservite şi prin evacuarea aerului din aceste încăperi.

B1.1. Jeturi de aer

Aerul care iese printr-un orificiu practicat în peretele unei conducte în
suprapresiune, sau capătul liber al unei conducte, are forma unei vâne al cărei
contur poate fi pus în evidenţă prin refularea unui aer amestecat cu fum.
Forma jetului de aer depinde în mod esenţial de caracterul curgerii aerului prin
deschiderea de refulare.
a. Structura jetului de aer.
Gurile de refulare folosite în practică au nu numai forme şi dimensiuni
foarte variate, dar creează şi jeturi cu direcţii diferite de propagare. Astfel,
gurile de refulare pot fi circulare, pătrate, dreptunghiulare, fante înguste,
trunchiuri de con interpătrunse etc. şi pot crea jeturi axiale, care se propagă
de-a lungul unei direcţii perpendiculare pe planul deschiderii de refulare, sau
jeturi radiale, care se dezvoltă după direcţii paralele cu planul deschiderii de
refulare. Indiferent de forma deschiderilor sau de direcţia de propagare, jeturile
de aer au o structură similară, şi anume cea indicată în figura 5.6.

Figura 5.6 - Structura jetului turbulent, liber

561
 Un jet liber, turbulent, este compus dintr-o masă de aer variabilă,
turbionară, într-o mişcare generală de translaţie, sub forma unui curent
divergent. Jetul de aer se formează în modul următor: prin deschiderea de
refulare pătrunde o masă de aer primar, cu o energie cinetică iniţială, în aerul
ambiant imobil. Curentul de aer care izvorăşte din gura de refulare are în
planul de refulare aceeaşi formă cu secţiunea din care iese. Imediat după
ieşirea din gura de refulare, particulele de aer în mişcare turbulentă care
formează un strat limită la periferia curentului, antrenează particule din aerul
ambiant imobil şi le adaugă la curentul primar. Jetul de aer îşi măreşte astfel
volumul şi începe să capete forma unui con divergent. Această formă se
accentuează din ce în ce mai mult, pe măsură ce creşte depărtarea de la
planul de refulare şi, o dată cu aceasta, masa de aer indusă.
Curentul de aer primar manifestă tendinţa de a-şi păstra consistenţa
iniţială şi după ieşirea din gura de refulare, formând, în mijlocul jetului, un miez
în care viteza aerului rămâne aproape egală cu viteza medie din planul gurii de
refulare. Ca urmare, curba de distribuţie a vitezelor în secţiunea transversală
prin miez are forma unui dreptunghi (c1, figura 5.6). Stratul de la periferia
miezului vine în contact, la exterior, cu masa imobilă a aerului ambiant, iar la
interior cu curentul primar în mişcare. Din această cauză, precum şi din cauza
viscozităţii aerului înconjurător, la marginile miezului se formează turbioane
care se propagă continuu spre interior, antrenând particule din aerul ambiant şi
îngroşând stratul limită. Acest fenomen are ca rezultat îngustarea miezului. Ca
urmare, curba de distribuţie a vitezelor în jet, la o distanţă oarecare, este de
forma c2, care arată că în secţiunea îngustată a miezului, viteza medie în
deschiderea de refulare se menţine constantă şi arată, în acelaşi timp, modul
în care variază vitezele în stratul limită care învăluie miezul; în vecinătatea
miezului, vitezele din stratul limită au valorile cele mai mari, apoi pe măsura
apropierii de limita jetului, vitezele din stratul limită îngroşat scad continuu. O
secţiune longitudinală prin miez are forma unei parabole alungite, care poate fi
înlocuită cu suficientă aproximaţie prin două drepte care se intersectează în
axa jetului. În acest mod, forma miezului se poate aproxima cu cea a unui con
cu vârful în direcţia de propagare a jetului. Dincolo de vârful miezului,
turbioanele inundă complet masa jetului. Curentul principal al jetului care
începe după dispariţia completă a miezului, este format în întregime din
turbioane într-o mişcare generală de translaţie.
Începutul formării jetului, imediat după ieşirea aerului primar din gura de
refulare, este caracterizat de crearea turbioanelor, nu numai la periferia
miezului, datorită viscozităţii aerului înconjurător, imobil, ci şi a unor turbioane
chiar în masa miezului, provocate de turbulenţa din gura de refulare.
Astfel un jet de aer se împarte în următoarele patru zone:
Zona 1: un sector iniţial, care se întinde pe toată lungimea miezului şi în
care viteza în axa jetului rămâne constantă şi aproximativ egală cu viteza din
planul gurii de refulare.
Zona a 2-a: o regiune de tranziţie, având o lungime de obicei mai mare
decât sectorul iniţial şi în care viteza în axul jetului scade lent cu distanţa de la
gura de refulare.
Zona a 3-a: un sector principal care, datorită lungimii sale mari şi a
caracterului său stabil, prezintă interes major pentru practică. În această zonă
562
viteza în axa jetului scade cu distanţa de la gura de refulare mai repede decât
în regiunea de tranziţie, de asemenea turbulenţa aerului a căpătat un caracter
uniform, iar jetul este bine conturat, cu un unghi de divergenţă constant. În
această zonă toate jeturile au o formă similară, rotundă, oricare ar fi forma
gurilor de refulare.
Zona a 4-a: o regiune finală, în care viteza axială descreşte foarte
repede, iar jetul este inundat de mişcarea generală a aerului din încăpere.

C. Ventilarea locală prin aspiraţia aerului

La proiectarea dispozitivelor de aspiraţie locală, pentru a se stabili tipul,
forma şi dimensiunile lor, trebuie să se ţină seama de următorii factori: forma şi
amplasarea utilajelor; natura şi modul de desfăşurare a proceselor tehnologice;
natura, cantitatea şi modul de generare a substanţelor nocive; dimensiunile şi
forma constructivă a încăperilor de producţie.

5.3.4. Dimensionarea instalaţiilor de ventilaţie industrială

Asigurarea condiţiilor de securitate şi sănătate în muncă impun
dimensionarea şi alegerea judicioasă a sistemelor de ventilaţie aplicate.În
multe cazuri este necesar atât aplicarea ventilaţiei generale cât şi a ventilaţiei
locale.

5.3.4.1. Dimensionarea instalaţiilor de ventilaţie generală.

În condiţiile în care în incinta ventilată apar gaze sau vapori explozivi se
impune alegerea unui sistem de ventilaţie generală alcătuit din două
componente figura 5. 7, şi anume:
- o instalaţie de ventilaţie pentru introducerea aerului proaspăt în
incintă, care funcţionează în regim refulant
- o instalaţie de ventilaţie pentru evacuarea aerului viciat din incintă,
care funcţionează în regim aspirant
VENTILA ŢIE GENERALĂ - VEDERE DE ANSAMBLU

Malaxor fibr ă

Cuvă

De la centrala
de ventilatie
Presă dozator

Cuvă
Malaxor

Masă încărcare

Figura 5.7 - Sisteme de ventilaţie generală

563
 5.3.4.1.1. Dimensionarea instalaţiei de ventilaţie în regim refulant.
Pentru dimensionarea instalaţiei de introducere a aerului proaspăt
este necesar în prima fază estimarea debitului absolut de gaze sau vapori care
se degajă în timpul procesului tehnologic.
Debitul absolut gaze sau vapori se calculează cu relaţia:
q1 = 10 −3  C1  Q1 (l/min) (5.43)
unde:
q1 – debit absolut de gaze sau vapori ( l/min )
Q1 – debit de aer (m3/min)
Q1 = s × v (m3/min)
s – secţiunea coloanei (m2)
v – viteza aerului în coloana flexibilă (m/s)
Debitul absolut total este dat de relaţia:
qt = q1 + q2 +…+qn (l/min)
Pentru dimensionarea instalaţiei de ventilaţie generală în regim refulant
se utilizează două metode şi anume:
➢ metoda concentraţiei admisibile
➢ metoda schimbului de aer

A. Metoda concentraţiei admisibile

Conform cu această metodă, debitul de aer necesar este:
q
Qn = t (m3/h) (5.44)
C0
unde:
Qn – debitul necesar (m3/h)
qt – debitul de mase introdus în aerul incintei (g/h)
C0 – concentraţia maxim admisibilă (g/m3)
B. Metoda schimbului de aer
Pentru aplicarea acestei metode se utilizează volumul incintei.
Numărul de schimburi de aer n, se stabileşte cu relaţia
n = QR / V (5.45)
unde:
QR – Debitul de aer realizat de instalaţia de ventilaţie refulantă (m3/h).
V – Volumul incintei (m3).

5.3.4.1.2. Dimensionarea instalaţiei de ventilaţie în regim aspirant.

Pentru dimensionarea instalaţiei de aeraj general în regim aspirant se
pleacă de la debitul introdus de instalaţia de refulare. Debitul necesar
instalaţiei de aspirare poate fii mai mare, egal sau mai mic decât debitul
introdus de instalaţia de refulare, în funcţie de regimul care se doreşte a fii
impus în incintă şi anume depresiune, normală sau suprapresiune.
În condiţiile realizării unei depresiuni debitul pe aspirare trebuie să
exceadă uşor debitului de intrare.
În acest sens se alege debitul aspirant:
Qa > QR
Secţiunea necesară conductei de refulare se calculează astfel:

564
 4Qa
d= (m) (5.46)
3600  v
această formulă se mai scrie astfel:
1 Qa
d= (m)
53,2 v
unde :
d – diametrul conductei (m)
Qa – debitul pe coloana aspirantă (m3/h)
v – viteza de vehiculare a aerului (m/s)
Se alege constructiv forma conductei de refulare.
Corespunzător diametrului calculat se pot alege dimensiunile conductei
rectangulare a / b cărora le corespunde un diametru echivalent.
Se recalculează viteza de vehiculare a aerului în conductă şi anume:
1 Qa
v=  (m/s) (5.47)
900 d e2
Conducta poate să fie prevăzută la partea inferioară cu ramificaţii.
Pentru calculul parametrilor aferenţi coloanei de ventilaţie generală,
ramura aspirantă, se utilizează schema specifică.
Pentru tronsoane se calculează:
- debitul de aer vehiculat
- diametrul echivalent
- lungimea tronsonului
- R – pierderea de presiune prin frecare pe metru liniar
(dPa); acest parametru se alege din nomogramele construite
special în acest sens.
v 2
- - energia dinamică a aerului pe tronsonul considerat (dPa)
2g
unde:
v – viteza de vehiculare a aerului (m/s)
 - greutatea specifică a aerului (kg/m3)
g – acceleraţia gravitaţională (m/s2)
Corecţia temperatură şi presiune aplicată greutăţii specifice se
determină astfel:
T0 B
 = 0   (kg/m3) (5.48)
t + T0 B0
unde:
 - greutatea specifică corectată (kg/m3)
o - greutatea specifică în condiţii normale (kg/m3) ((o = 1,29kg/m3)
T0 - temperatura normală (K) (T0 = 273,16)
t - temperatura mediului la locul aplicării corecţiei (0C) (t = 270C)
B0 - presiunea barometrică normală (mmHg) ( B0 = 760mmHg )
B - presiunea barometrică la locul aplicării corecţiei (mmHg),
(B=720mmHg )
Dacă pe tronson se află piese speciale, de exemplu gură de aspiraţie,
se calculează coeficientul de rezistenţă locală ξ şi ξ .

565
 Se calculează pierderea de presiune datorată rezistenţelor locale:
v 2
ξ ×
2g
Se calculează pierderea de presiune:
v 2
R × l + ξ ×
2g
Datele obţinute se înscriu într-un tabel centralizator tab. 5.6

Tabelul 5.6

R v 2 v 2 Puncte de
Tr d
Q V
on 3 a×b sau l
mm
Rxl
Piesa ξ1.   2g R l + 
v 2  v 2 
  R  l +   
ramificaţie
2g
m m/ H2 speci ξn 2g  2g 
so mm de m mmH2O mmH2 mmH2 mmH O Δp
/h s O/ ală   mmH2O Nr
n mm O O 2 mmH2O
m
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15
1
2
3

5.3.4.2. Dimensionarea instalaţiei de ventilaţie locală

Pentru dimensionarea instalaţiei de ventilaţie locală este necesar să se
stabilească numărul de ramificaţii aferente reţelei precum şi debitele necesare
fiecărui tronson terminal.
Funcţie de complexitatea reţelei de ventilaţie locală se stabileşte dacă
aceasta va fi deservită de un ventilator, sau reţeaua va fi divizată în două
figura 5.8 sau mai multe reţele independente deservite de către un ventilator
figura 5.9.
Aceste instalaţii pot funcţiona în regim aspirant sau în regim refulant.
Regimul cel mai utilizat este cel aspirant.
În cazul instalaţiilor de ventilaţie locală care funcţionează în regim
aspirant, în funcţie de sursele de degajare a vaporilor se stabilesc şi punctele
de aspiraţie.
Tipul, forma şi dimensiunile constructive ale dispozitivelor de aspiraţie
se aleg în funcţie de intensitatea degajării, forma şi dimensiunile orificiilor de
degajare, spaţiul disponibil amplasării acestora etc.
Din acest punct de vedere se pot utiliza mai multe tipuri de dispozitive
de aspiraţie după cum urmează:

➢ Dispozitive de aspiraţie locală deschise

- hotele;
- gurile de captare;
- dispozitivele de aspiraţie laterală;
- dispozitivele de aspiraţie de la mese.

➢ Dispozitive de aspiraţie locală semiînchise

- nişele;
- hotele cu pereţi laterali;
566
 - dispozitive care îmbracă parţial aparatul de lucru.

➢ Dispozitive de aspiraţie locală închise.

În vederea rezolvării reţelei de ventilaţie locală este necesară mai întâi

dimensionarea dispozitivelor de captare.

Figura 5.8 - Sistem de ventilaţie locală cu două ventilatoare

Figura 5.9 - Sistem de ventilaţie locală cu trei ventilatoare

567
 5.3.4.2.1. Dimensionarea dispozitivului de captare tip hotă.
Pentru dimensionarea dispozitivelor de aspiraţie tip hotă se utilizează
elementele constructive redate în figura 5.10.

l = 0,4h


1/ D 2/
h
d
1 2

Figura 5.10 - Dispozitiv de aspiraţie tip hotă

Se calculează debitul necesar pentru aspirarea şi diluarea vaporilor sau

gazelor:

Qn = v × S (m3/s)

unde:
Qn – debitul aspirat de hotă (m3/s)
v – viteza de vehiculare a aerului în secţiunea laterală 1 - 1', 2 - 2' (m/s)
S – secţiunea laterală 1 - 1', 2 - 2' (m2)

S =  × G × (R + r) (m2)

unde:
G – generatoarea suprafeţei laterale 1 - 1' (m)

G= (0 ,4  h )2 + h2 (m)

h – distanţa dintre hotă şi cuvă (m)

R, r – raza hotei respectiv a cuvei (m)
Se determină diametrul conductei de racord pentru o viteză de
vehiculare dată

1 Qn
d= (m)
53,2 v
568
 Pentru dimensionarea hotei se utilizează formula:

R
Hh = (m)

tg
2

unde:
α - unghiul de vârf; pentru eliminarea variaţiilor de viteză în interiorul
hotei se alege α = 600
Hh = înălţimea hotei (m)

5.3.4.2.2. Dimensionarea dispozitivelor de aspiraţie laterală.

Dispozitivele de aspiraţie laterală sunt recomandate pentru evacuarea
gazelor la sursă.
Pentru dimensionarea dispozitivelor de aspiraţie laterală se utilizează
elementele constructive prezentate în figura nr. 5.11.

A
S2 S1 S2

l A

Figura 5.11 - Dispozitiv de aspiraţie laterală

Debitul necesar pentru aspirarea vaporilor sau gazelor se calculează cu

relaţia
Qn = v × S (m3/s)
S = S1 + S2
Se stabileşte viteza v impusă pe suprafaţa S pentru aspirarea gazelor
explozive.
569
 Se calculează debitele pentru fiecare dispozitiv.
Diametrul conductei de record pentru o viteză de vehiculare dată se
calculează cu relaţia
1 Qn1
d= (m)
53,2 v
Se dimensionează parametrii geometrici aferenţi dispozitivelor de
aspirare laterală cu formula
0 ,5  L
H= (m)

tg
2
Se stabileşte înălţimea gurii de aspirare a dispozitivului de aspirare
laterală.
Se stabileşte lăţimea dispozitivului la nivelul gurii de aspirare.

5.3.4.2.3. Dimensionarea dispozitivului de captare cu o singură

suprafaţă liberă.
Pentru dimensionarea dispozitivului de aspiraţie cu o singură suprafaţă
liberă se utilizează elementele constructive prezentate în figura 5.12.

/
L d L

=30 0

Figura 5.12 - Dispozitiv de aspiraţie cu o singură suprafaţă liberă

Se determină debitul necesar pentru evacuarea vaporilor sau gazelor

Qn = v × S (m3/s)
S=L×l (m2)
Se stabileşte viteza de vehiculare a aerului necesară pentru evacuarea
vaporilor.
Se determină diametrul conductei de record pentru o viteză de
vehiculare a aerului dată:
1 Qn
d= (m)
53,2 v
Se dimensionează parametrii geometrici aferenţi dispozitivelor de
aspirare laterală cu formula:
0 ,5  L/ (m)
H=

tg
2
570
 Se determină suplimentar următorii parametrii:
- înălţimea gurii de aspirare;
- lăţimea a gurii de aspirare;
- unghiul la vârf al dispozitivului de aspirare;
- latura mare a suprafeţei libere;
- latura mica a suprafeţei libere;
- adâncimea cutiei dispozitivului de aspirare.

5.3.4.3. Dimensionarea reţelei de ventilaţie locală.

Pentru rezolvarea reţelei de ventilaţie locală se realizează o schemă
monofilară
Schema monofilară specifică cuprinde mai multe tronsoane. Pe fiecare
tronson sunt notate:
- debitul de aer necesar rezultat din calcul;
- lungimea tronsonului rezultată din analiza atentă a traseului precum şi
a pieselor speciale (coturi, ramificaţii, curbe) pe care le prezintă;
- diametrul conductei de aspirare rezultat din calcul;
- viteza de vehiculare a aerului rezultată din calcul.
Etapele de calcul pentru rezolvarea reţelei de ventilaţie locală sunt
următoarele:
A. Stabilirea formei geometrice şi materialul conductelor de
ventilare.
B. Determinarea vitezei de vehiculare a aerului:
1 Qn
v=  (m/s)
900 d 2
C. Determinarea diametrului conductei
1 Qn
d= (m)
53,2 v
D. Se stabileşte lungimea echivalentă a fiecărui tronson.
E. Se determină pierderea unitară de presiune prin fiecare
R = f (Q;v) mmH2O/m (dPa/m)
F. Se determină pierderea totală de presiune pe tronson
Rt = R  l mmH2O (dPa)
G. Se identifică piesele speciale (coturi, ramificaţii, curbe, dispozitive de
aspiraţie)
H. Se determină coeficienţii de rezistenţă locală. ξ.
I. Se determină energia dinamică a aerului pe tronson. E
v 2
E= mmH2O (dPa)
2g
J. Se calculează pierderea de presiune datorită rezistenţelor locale.
v 2
 mmH2O (dPa)
2g

K. Se determină pierderea totală de presiune prin fiecare.

571
 v 2
R × l + ξ × mmH2O (dPa)
2g
Pentru început se parcurg etapele prezentate anterior pentru fiecare
tronson, în condiţiile utilizării unei viteze date v.
Viteza v se alege în funcţie de destinaţia instalaţiei de ventilaţie.
În etapa următoare se determină presiunea statică în noduri.
Următoarea etapă constă în aplicarea uneia dintre metodele de
rezolvare a reţelelor de ventilare locală.
Dintre toate metodele de rezolvare a reţelelor de ventilare locală,
metoda de echilibrare a pierderilor de presiune este cea mai utilizată.
Metoda echilibrării pierderilor de presiune se aplică în scopul evitării
aplicării dispozitivelor de reglaj tip şubăr sau altele similare.
Această metodă presupune efectuarea modificărilor parametrilor
specifici în aşa fel încât pe ramificaţiile paralele care converg într-un nod să
existe aceeaşi pierdere de presiune. Metoda implică identificarea unei viteze
care să satisfacă debitul necesar conducând în acelaşi timp la modificarea
diametrului conductelor.
Pentru fiecare tronson se reiau calculele conform etapelor prezentate
anterior aplicându-se în acelaşi timp noile condiţii impuse.
Datele rezultate în urma calculelor se înscriu într-un tabel centralizator
Etapa finală constă în alegerea ventilatorului utilizat pentru vehicularea
aerului în reţeaua de ventilaţie locală pentru care se stabileşte debitul
vehiculat, depresiunea dezvoltată respectiv tipul constructiv al ansamblului
motor–ventilator.
La nivel internaţional în ţările cu industrie dezvoltată se aplică metode
moderne de proiectare cu ajutorul tehnicii de calcul prin utilizarea programelor
specializate de exemplu FINE-HVAC-9-NG.

5.3.5. Ventilatoare destinate ventilaţiei industriale

Ventilatoarele destinate ventilaţiei industriale trebuie să asigure
circulaţia aerului prin coloanele sau conductele la care sunt racordate, astfel
încât în punctele de aspirare/refulare respectiv în incinte să se obţină o
captare/diluare eficientă. Din punct de vedere constructiv şi al domeniilor de
utilizare s-au dezvoltat o diversitate de instalaţii de ventilare care pot fii grupate
în următoarele categorii: axiale, centrifugale, centrale de ventilare.
Ventilatoarele axiale şi centrifugale uzuale, utilizabile în ventilaţia
industrială sunt următoarele:
- Ventilatoare axiale tip VF-315-4, VF-355-4, VF-400-4, VF-450-4,
VF-500-4, VF-560-4, VF-630-4, VF-710-8, VF-710-6, VF-800-8, VF-800-6, VF-
900-6, VF-900-8, VAA-280-2, VAA-280-4, VAA-280-2, VAA-315-2, VAA-315-4,
VAA-400-2, VAA-400-4, VAA-400-6, VAA-500-2, VAA-500-4, VAA-500-6, VAA-
500-8, VAA-630-4, VAA-630-6, VAA-630-8, VAA-800-4, VAA-800-6, VAA-800-
8, VAS-280-2, VAS-280-4, VAS-315-2, VAS-315-4, VAS-400-2, VAS-400-4,
VAS-400-6, VAS -500-2, VAS -500-4, VAS -500-6, VAS -500-8, VAS -630-4,
VAS -630-6, VAS -630-8,VAS -800-4, VAS -800-6, VAS -800-8, VAS -1000-6,
VAS -1000-8,VAS -1250-6, VAS -1250-8 şi centrifugale de tip V-20, V40,
V141, V32T, realizate de SAVEB Bucureşti;

572
 - Ventilatoare axiale de tip HM-25-30, HM-35-40, HM-45-50, HM –
HMX – 63, HM – HMX – 71, HM – HMX – 80, HM – HMX – 90, HM – HMX –
100, HM – HMX – 125, realizate de firma CASALS din Spania.

CAPITOLUL VI

VERIFICAREA INSTALAŢIILOR DE VENTILAŢIE INDUSTRIALĂ

În conformitate cu legislaţia în vigoare trebuie asigurată securitatea şi

sănătatea lucrătorilor în toate aspectele legate de muncă. În acest sens trebuie
prevenite riscurile profesionale, evitarea acestora sau evaluarea riscurilor care
nu pot fi evitate respectiv combaterea riscurilor la sursă /15; 16/.

6.1 FACTORI DE RISC

Principalele categorii de factori de risc de accidentare şi îmbolnăvire
profesională, grupate după criteriul elementului generator din cadrul sistemului
de muncă, sunt prezentate în continuare.
A.- EXECUTANT
B.- SARCINA DE MUNCĂ
C.- MIJLOACE DE PRODUCŢIE
D.- MEDIU DE MUNCĂ
Din clasificarea prezentată mai sus reiese faptul că în mediul de muncă
pot să apară factori care creează atmosferă toxică sau explozivă care
acţionează asupra lucrătorilor cu consecinţe drastice şi uneori dramatice.

6.2 RISCUL DE EXPLOZIE

În cadrul factorilor de risc specifici mediului de muncă, se identifică
factorii de risc chimic. Această categorie de factori de risc cuprinde şi gaze şi
vapori inflamabili / explozivi.

6.2.1 Explozia
Explozia este, în esenţă, un proces fizico - chimic extrem de rapid, de
ardere a unor substanţe sau preparate inflamabile, însoţit de o transformare la
fel de rapidă a energiei lor potenţiale în lucru mecanic. Lucrul mecanic este
rezultatul creşterii bruşte a volumului gazelor formate în momentul exploziei şi
creşterii instantanee a presiunii şi temperaturii lor. Generarea şi eliberarea
violentă a gazelor este specifică exploziei şi se produce în toate cele trei tipuri
de explozii: mecanică (fizică), chimică şi atomică.
Exploziile chimice ale amestecurilor combustibil - aer se clasifică în
explozii omogene şi explozii eterogene.
Exploziile eterogene sunt cele care, iniţiate într-un punct al amestecului,
se propagă din aproape în aproape, pe suport propriu, prin capacitatea de
autoîntreţinere a reacţiei. Se înţelege că, dacă un grup de molecule, sub
acţiunea unui impuls exterior, se descompune, atunci energia rezultată este
suficientă pentru ca, în straturile vecine, să provoace descompuneri repetate.
Explozia se propagă, deci, ca o undă.
O explozie omogenă este o reacţie chimică care se produce simultan în
toată masa sistemului. Explozia omogenă are loc într-un amestec exploziv
573
omogen care are, în orice moment, o temperatură şi o concentraţie riguros
uniforme, iar viteza de reacţie (în sensul cineticii chimice) este aceeaşi în toate
punctele sistemului; această viteză creşte până atinge o valoare ridicată, adică
până la explozie.
Exploziile pot surveni ori de câte ori sunt îndeplinite - simultan -
următoarele condiţii:
• substanţele sau preparatele inflamabile/combustibile (carburant)
prezintă un grad înalt de dispersie în aer;
• concentraţia substanţelor sau preparatelor inflamabile în aer
(comburant) se găseşte în interiorul limitelor (inferioară şi superioară) de
explozie;
• cantitatea de atmosferă explozivă (amestec combustibil - aer) este
periculoasă la momentul dat; se consideră ca fiind periculoasă o atmosferă
explozivă compactă de minimum 10 dm3, formată într-o incintă închisă
(încăpere), indiferent de mărimea acesteia;
• sursa de aprindere există şi, totodată, este eficientă (suficient de
mare ca temperatură şi energie) pentru asigurarea activării moleculelor în
vederea iniţierii şi propagării reacţiei de ardere rapidă.
Ilustrativ, condiţiile necesare producerii unei explozii sunt redate în
figura 6.1.

Legenda
1.carburant (gaze, vapori,
prafuri/pulberi, ceţuri);
2.comburant (oxigen,
substanţe oxidante);
3. sursă de iniţiere
(suprafaţă fierbinte,
flacără, scântei de origine
mecanică, scântei
electrice, electricitate
statică etc.).

Figura 6.1 - Triunghiul exploziei

6.3. VERIFICAREA INSTALAŢIILOR DE VENTILARE

Proiectele de execuţie cuprind sisteme de prevenire şi combatere a
factorilor de risc ce pot să apară în timpul desfăşurării proceselor tehnologice
preconizate. Pe baza cunoaşterii aprofundate a tipului şi cantităţilor de noxe
care se pot degaja în incintă proiectantul prevede instalaţii de ventilare pentru
limitarea sau eliminarea riscului de producere a atmosferelor potenţial exploziv
şi/sau toxice.
Pe baza proiectului de execuţie constructorul montează instalaţiile de
ventilare în funcţie de specificaţiile tehnice pe amplasamentul destinat.
În funcţie de specificaţiile tehnice instalaţiile de ventilaţie prevăzute, pot
fii cu tubulatură sau fără tubulatură. Cele cu tubulatură pot fi monofilare sau
ramificate. De asemenea pot să fie dotate cu unul sau mai multe ventilatoare.

574
 În timpul funcţionării parametrii funcţionali ai ventilatoarelor respectiv
tubulatura suferă modificări care pot conduce la creşterea concentraţiilor de
gaze, vapori, pulberi sau ceţuri.
Pentru evitarea riscului de formare a atmosferelor potenţial exploziv
şi/sau toxice se impune verificarea instalaţiilor de ventilare.

6.3.1. Verificarea instalaţiilor de ventilaţie industrială

Pentru verificarea instalaţiilor de ventilaţie industrială a fost emis un
Normativ privind organizarea activităţii de verificare a instalaţiilor de ventilare
care funcţionează la unităţi industriale cu pericol potenţial de formare a
atmosferelor explozive şi/sau toxice, indicativ NVIV-01-06 aprobat prin ORDIN,
al ministerului economiei şi finanţelor şi ministerului muncii, familiei şi egalităţii
de şanse, nr. 1638 din 25 aprilie 2007 respectiv, ORDIN al ministerului
economiei şi finanţelor şi ministerului muncii, familiei şi egalităţii de şanse,
nr. 393 din 2 mai 2007.
Normativul NVIV-01-06, are drept scop asigurarea şi menţinerea unui
mediu optim pentru desfăşurarea activităţii, apărarea vieţii, integrităţii corporale
şi sănătăţii lucrătorilor şi altor persoane participante în procesul de muncă şi
stabileşte prevederile generale pentru organizarea activităţii de verificare a
instalaţiilor de ventilare care funcţionează în medii cu pericol potenţial de
formare a atmosferelor explozive şi/sau toxice.
Normativul NVIV - 01-06 se aplică la toţi operatorii economici, a căror
activitate este susceptibilă de a genera atmosfere potenţial explozive şi/sau
toxice, în vederea asigurării conformităţii parametrilor funcţionali realizaţi de
instalaţiile de ventilare cu cei declaraţi de utilizator.
Instalaţiile de ventilaţie care intră sub incidenţa Normativului
NVIV-01-06, sunt cele care funcţionează sau vehiculează medii potenţial
explozive sau toxice.
Activitatea de verificare a instalaţiilor de ventilare are rol puternic
preventiv în ceea ce priveşte riscul de explozie în principal datorită faptului că
din cele trei elemente care pot conduce la apariţia unui fenomen de explozie,
instalaţiile de ventilare pot asigura carburantul (gaze, vapori, prafuri/pulberi,
ceţuri) respectiv sursa de iniţiere (suprafaţă fierbinte, flacără, scântei de origine
mecanică, scântei electrice, electricitate statică etc.).
Pe baza normativului sunt determinaţi parametrii realizaţi de instalaţiile
de ventilaţie, prin măsurători ,,in situ” după cum urmează:
• Parametrii de stare ai aerului:
❖ viteza de curgere a aerului;
❖ presiunea absolută;
❖ temperatura;
❖ umiditatea relativă;
• Parametrii aerodinamici:
❖ elementele geometrice ale instalaţiei;
❖ pierderea de presiune;
❖ presiunea / depresiunea statică, dinamică şi totală;
❖ debitul de aer vehiculat;
❖ rezistenţă aerodinamică unitară / totală;
❖ coeficientul unitar / total al pierderilor de aer;

575
 ❖ gradul de etanşare.
• Parametrii funcţionali ai ventilatoarelor:
❖ presiunea / depresiunea statică la aspirarea sau refularea
ventilatorului;
❖ debitul de aer realizat;
❖ tensiunea de alimentare;
❖ intensitatea curentului absorbit;
❖ factorul de putere;
❖ turaţia;
❖ puterea absorbită de motorul de acţionare;
❖ puterea utilă;
❖ randamentul de funcţionare.

6.3.2. Verificarea instalaţiilor de aeraj minier

6.3.2.1.Verificarea coeficienţilor aerodinamici aferenţi coloanelor
de aeraj
Etapele de calcul necesare pentru determinarea coeficienţilor
aerodinamici, aferenţi coloanelor de aeraj R0 şi K0, in situ, sunt:
a) Se determină prin măsurători:
- debitul de aer, într-un punct al coloanei, spre ventilator, Q1 (m3/s);
- debitul de aer, într-un punct al coloanei, spre frontul de lucru,
Q2 (m3/s);
- presiunea, într-un punct al coloanei, spre ventilator, P1 (daPa);
- lungimea coloanei între cele două puncte de măsurare, L (m);
- depresiunea (presiunea) dinamică medie şi viteza aerului în coloană,
în staţiile de măsurare a debitului de aer;
- temperatura aerului în coloana de aeraj şi lucrarea minieră, în staţiile
de măsurare a debitului;
- presiunea barometrică în lucrarea minieră;
- diametrul şi lungimea coloanei de aeraj;
- distanţa între ventilatoare şi lungimea de coloană aferentă fiecărui
ventilator.
b) Se efectuează corecţia debitului de aer;
c) Se determină viteza de curgere a aerului în conductă;
d) Se calculează debitul de aer mediu;
e) Se calculează raportul debitelor de aer;
f) Se determină rezistenţa aerodinamică a coloanei de lungime L;
g) Se determină coeficientul de pierderi de aer al coloanei de lungime
L, folosind mărimile QR şi RC,;
h) Se determină coeficientul unitar al pierderilor de aer;
i) Se determină rezistenţa aerodinamică unitară.

Bibliografie:

1. Băbuţ G. B., Băbuţ M. C. - Noxe chimice specifice mediului de muncă.

Editura Universitas Petroşani 2012.
2. Berglund L., Cain W. S. – Perceived air quality and the thermal environment,
Conference IAQ, ASHRAE, Atlanta, USA, 1989.

576
3. Biegert B., Railio J. – Industrial air technology – Description, Industrial
ventilation design guidebook, Academic Press, San Diego, California, USA,
2001.
4. Biegert B., Railio J. – Terminology, Industrial ventilation design guidebook,
Academic Press, San Diego, California, USA, 2001.
5. Cristea A. – Ventilarea şi condiţionarea aerului – Vol. I, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1968.
6. Cristea A., Niculescu N. – Ventilarea şi condiţionarea aerului – Vol. II,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1971.
7. Cristea A., Tereţean T.Ş. – Ventilarea şi condiţionarea aerului – Vol. III,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1976.
8. Cunningham D., Berglund, L. – Skin wettedness under clothing and its
relationship to thermal confort in men and women, VSS Kongress,
Copenhagen, Denmark, 1985.
9. Euler de Sousa – Mine Ventilation, A. A. Balkema Publishers, Lisse,
Netherlands, 2002.
10. Goodfellow H., Tahti E. - Industrial ventilation design guidebook, Academic
Press, San Diego, California, USA, 2001.
11. Ksenofontova A.I. – Îndrumător pentru aerajul minelor, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1962.
12. Popa I. – Toxicologie, Editura medicală, Bucureşti 1972.
13. Teodorescu C., Gontean Z. Neag I. – Aeraj Minier, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1980.
14. Voicu V. – Combaterea noxelor în industrie, Editura Tehnică, Bucureşti,
2002.
15. xxx - Ordin nr. 1659 din 22.06.2011 al M.D.R.T., pentru aprobarea
reglementării tehnice Normativ pentru proiectarea, executarea şi exploatarea
instalaţiilor de ventilaţie şi climatizare. Indicativ I5-2010.
16. xxx - Legea nr. 319 din 14 iulie 2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă.

577