Carte

Salmonicultură (note de curs)
Muscarul şi capturile sale…
"Dintr-un om poţi să faci oricând un vânător, dar dintr-un vânător om... niciodată", spune o veche zicală
românească. Nu ştiu dacă este adevarat şi pentru pescari, însă un lucru este cert, odata virusul pescuitului intrat
în sângele unui om acesta nu mai poate fi combătut.
Pescarii pot fi clasificaţi după o mulţime de criterii, dar dintre aceştia se detaşează o categorie specială:
muscarii.
Muscarul este într-o continuă căutare a răpitorului perfect şi într-o continuă bătălie cu acesta. Este pescarul
care cauta cel mai nobil peşte din apele de munte, dar şi cel mai greu de prins, oricare ar fi numele lui: păstrăv,
fântânel, lipan sau regina lor – lostriţa dunăreană.
Ce poate fi mai frumos deci pentru un muscar dacă nu o partidă de pescuit în mijlocul naturii, o continuă
căutare după cel mai nobil peşte al apelelor de munte?
Răspunsul este… nimic altceva, deoarece nimic nu se poate compara cu senzaţia pe care o are când simte
tăria peştelui în momentul în care acesta decide că musca lui arată mai bine decât orice a văzut el până atunci
sau arată prea bine ca să fie lasată neprinsă în fălcile sale.
Muscarul a fost şi va rămâne cel mai sportiv dintre pescari. Chiar dacă nu prinde nimic muscarul nu este
prea supărat, deoarece doar el poate gusta plăcerea de a se afla singur în mijlocul naturii, de a colinda solidar
apa şi muntele în cautarea misteriosului salmonid. Frumuseţea şi duritatea locurilor prin care trebuie să-şi
croiească drum îl fascinează.
Sportivitatea muscarului este multiplă. Constă în pricepere şi tenacitate în lupta directă cu peştele pe care îl
vede când atacă musca alegând-o de bunăvoie, în condiţia fizică pe care trebuie să o aibă, în resemnarea
necesară în momentul în care un nor îşi face apariţia şi ştie că poate să-şi facă bagajele deoarece ploaia şi apa
ce se tulbură rapid îi curmă orice şansă la vreun peşte în acea zi şi…nu e sigur nici că a doua zi va putea pescui
din nou pe o apă limpede.
Dar… în momentul în care dibuieşte adăpostul unui păstrăv fie el punctat cu roşu, sau tigrat pe spate, al
vreunui lipan cu aromă de cimbrişor sau poate chiar a reginei lor, lostriţa dunărenă, are toată ambiţia să se lupte
pentru a-l scoate din apă, şi chiar… să-l elibereze frumos datorita unui motiv simplu: poate fi unicul pe o rază de
câţiva kilometri.
Şi muscarul se va întoarce din nou pentru că ce poate fi mai frumos decât atacul unui păstrav sau a unui
lipan... asupra unei muşte.
Gabriela MALOŞ 1
Capitolul 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1. IMPORTANŢA ŞI ISTORICUL ACVACULTURII
Pentru asigurarea cerinţei populaţiei umane de alimente de origine animală pescuitul şi acvacultura
reprezintă, alături de zootehnie, ramuri economice de mare importanţă de care depinde dezvoltarea corectă a
organismului uman şi evoluţia societăţii umane.
Pescuitul este cunoscut ca îndeletnicire umană din cele mai vechi timpuri, el contribuind permanent într-o
măsură considerabilă la asigurarea cerinţei de alimente proteice mai ales pentru populaţiile din zonele limitrofe
apelor, indiferent de caracteristicile apei (continentală sau marină).
Statisticile F.A.O. publicate în perioada anilor 2000 arată că pescuitul mondial asigură până la 30 % din
producţia totală de produse de origine animală iar acvacultura (activitatea de creştere a organismelor din mediu
acvatic) participă cu cca. 15 % din producţia amintită. PHILIPPE, 2002, citat de PĂSĂRIN, STAN şi MISĂILĂ,
2004, arată că restul producţiei animaliere (55 %) este asigurat de animalele domestice terestre, respectiv de
suine – cca. 25 % ; de bovine şi bubaline – cca 19 % ; de păsări – cca. 15 % ; de ovine şi caprine – cca. 3 % şi
de diverse alte resurse cu cca. 1 %.
În paralel cu domesticirea animalelor terestre, oamenii s-au preocupat şi au pus în practică, creşterea
peştilor în condiţii controlate. Această practică, cunoscută astăzi larg sub denumirea de piscicultură (activitatea
de creştere dirijată a diferitelor specii de peşti) sau acvacultură (termen introdus relativ recent, după 1970, prin
care se descrie mai cuprinzător activitatea de creştere dirijată a organismelor acvatice, începând cu algele şi
moluştele şi terminând cu crustaceele, peştii şi chiar cu unele mamifere acvatice), era cunoscută încă de la
egipteni şi chinezi, iar în timpuri mai apropiate la romani.
În definiţie, acvacultura desemnează totalitatea activităţilor de cultivare a mediului acvatic de către om, aşa
cum agricultura este cultivarea solului. Acvacultura diferă fundamental de pescuit prin faptul că producţia
obţinută este rezultatul creşterii dirijate de către om a organismelor acvatice respective, pe când pescuitul se
rezumă numai la activitatea de capturare a organismelor acvatice produse natural de mediul acvatic.
Managementul modern al pescuitului, cu raţionalizarea acestuia şi gestionarea stocurilor de organisme
acvatice din fiecare specie de interes economic, tinde în prezent să se apropie de acvacultură, mai ales în
mediile acvatice închise (lagune, fiorduri, lacuri, golfuri, etc.) şi în plus constituie un indicator din ce în ce mai
important în aprecierea nivelului de civilizaţie al naţiunilor.
Cantităţile de peşte capturat pe plan mondial şi producţiile obţinute din acvacultură au cunoscut permanent o
dinamică ascendentă (tabelul 1.), ritmuri de creştere mai mari înregistrându-se în acvacultură. Astfel, dacă în
anul 1900 se obţineau pe plan mondial cca. 4 milioane tone de organisme acvatice, adică 2,6 kg/locuitor/an, în
1960 se obţineau cca. 40 milioane tone (cca.13 kg/locuitor/an), iar în anii 1970…1978, s-a ajuns la o producţie
mondială de 65…75 milioane tone, adică 17…20 kg/locuitor/an. În anul 2000 producţia mondială de organisme
acvatice a atins nivelul de cca. 106 milioane tone, din care 17,3 milioane tone din acvacultură (cca.16 % din
producţia totală).
Tabel 1: Evoluţia pescuitului şi a acvaculturii pe plan mondial în perioada 1970 – 2002

(după PHILIPPE, 2002, citat de PĂSĂRIN, STAN şi MISĂILĂ, 2004)
Producţia totală din care producţia realizată în acvacultură
Anul
(milioane tone) milioane tone %
1970 64,2 5,0 7,7
1975 68,6 6,1 8,9
1980 75,8 8,2 10,8
1985 89,5 11,1 12,4
1990 102,2 15,3 15,0
1991 102,1 16,6 16,2
2000 106,3 17,3 16,2
2002 120,0 18,6 15,5
Producţiile mondiale obţinute din acvacultură au crescut foarte mult în ultimii ani, cu variaţii cantitative
importante de la o zonă geografică la alta (tabelul 2.) şi de la o ţară la alta. În ţările în curs de dezvoltare s-a
acordat în linii mari o mai mare atenţie dezvoltării cipriniculturii, ca o alternativă mai facilă şi mai eficientă pentru
obţinerea unei cantităţi mai mari de produse animaliere valoroase. Pentru ţările mai dezvoltate a apărut ca
Gabriela MALOŞ 2
oportună economic promovarea pe scară largă a salmoniculturii şi sturioniculturii, activităţi în măsură să satisfacă
cele mai exigente gusturi ale consumatorului uman, cu specii de mare valoare nutritivă şi culinară. În plus este
promovată intens activitatea de pescuit sportiv pentru repercursiunile sale indirecte în dezvoltarea intensă a
activităţilor de turism şi servicii.
Tabel 2: Producţia mondială din acvacultură în 2001 (milioane tone) pe regiuni geografice
(adaptare după SARIG, 2002, citat de PĂSĂRIN, STAN şi MISĂILĂ, 2004)
Principalele grupe de organisme acvatice utilizate în acvacultură
Regiunea Alte Total
Peşti Crustacei Moluşte Alge
organisme
Asia 7,02 0,57 2,15 3,14 0,004 12,91
Europa 0,59 0,03 0,63 - - 1,25
America de Nord 0,26 0,05 0,13 - - 0,44
America de Sud 0,04 0,09 - 0,04 - 0,17
Federaţia Rusă 0,40 - - 0,05 - 0,45
Africa 0,08 - - - - 0,08
Oceania 0,01 0,01 0,04 - - 0,06
Producţia mondială a acvatulturii în ape continentale şi în ape marine şi valoarea acesteia din perioada
1997…2003 (tabelul 3.) are un ritm alert de creştere, mai ales în apele continentale, ceea ce face ca preţul
mediu al producţiilor acvaculturii să prezinte o tendinţă de stabilizare şi chiar scădere.
Tabel 3. Evoluţia producţiei şi valorii producţiei mondiale a acvatulturii în perioada 1997…2003

(Sursa: Statistici FAO, 2004)
Perioada
Specificare U./M.
1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003
Producţia în ape
mii tone 17956 18491 20200 21300 22620 24089 25200
continentale
Producţia în ape marine mii tone 10653 12000 13181 14181 15200 15900 17104
Producţia mondială totală mii tone 28609 30491 33381 35481 37820 39989 42304
Preţul producţiei/tonă dolari/tonă 1549 1462 1427 1441 1417 1364 1442
milioane
Valoarea totală a producţiei 44304 44564 47634 51123 53573 54535 60984
dolari
Toate ramurile acvaculturii au caracteristici comune reprezentate prin acţiunile şi activităţile de gestionare a
mediului acvatic de cultură, prin activităţile de reproducere ce au ca scop obţinerea de material biologic tânăr
necesar populărilor şi de alimentaţie adecvată a organismelor acvatice cultivate.
PĂSĂRIN, STAN şi MISĂILĂ, în 2004, arată că acvacultura se conturează ca un domeniu distinct ce trebuie
analizat din cel puţin trei puncte de vedere: tehnico-economic, juridic şi ştiinţific.
Latura tehnico-economică se referă la tipul de creştere sau de cultivare a organismelor acvatice, care poate
fi în ciclu complet de producţie sau de tipul unei creşteri dirijate parţial, în funcţie de posibilităţile reale din teren şi
întotdeauna condiţionat de mecanismul cerere-ofertă al pieţei.
Din punct de vedere juridic, acvacultura este o activitate de creştere a organismelor acvatice din care rezultă
o producţie, care este proprietatea unei persoane juridice identificate, pe toată durata ciclului de producţie şi care
răspunde atât de producţie cât şi de consecinţele care se pot ivi la valorificarea (consumul) acesteia.
Abordând acvacultura din punct de vedere ştiinţific, ea are în gestionare un ecosistem acvatic, în care se
urmăreşte favorizarea creşterii uneia sau mai multor specii de interes ecologic şi comercial. În acest ultim aspect
de analiză al domeniului acvaculturii se pot include şi acţiunile de repopulare practicate în râuri, fluvii, lacuri,
mări, lagune, etc. şi chiar existenţa fermelor marine.
Între organismele acvatice ce fac obiectul acvaculturii, peştii reprezintă, fără putinţă de tăgadă, clasa de
organisme acvatice cu răspândirea şi importanţa cea mai mare şi cea mai veche. Ca urmare piscicultura este
cea mai veche, şi probabil va rămâne, cea mai importantă şi cea mai extinsă ramură a acvaculturii.
Piscicultura poate fi astfel definită ca şi activitatea de creştere a peştilor, efectuată conştient şi planificat şi
care se deosebeşte de activitatea de pescuit prin faptul că piscicultorii crează condiţii speciale care să satisfacă
cerinţele speciilor de peşti crescute, respectiv să le asigure bunăstarea individuală şi populaţională care le
Gabriela MALOŞ 3
permite creşterea şi înmultirea, pentru ca în ultimă istanţă să se obţină produse comestibile (carne şi icre de
peşte) care să satisfacă cerinţele alimentare ale consumatorilor.
Piscicultorii trebuie ca urmare să deţină temeinice cunoştinţe teoretice şi practice, precum şi, o bază tehnico-
materială adecvată, pentru obţinerea unor producţii piscicole de calitate, obţinute eficient.
În această lumină se poate vorbi de o activitate piscicolă conştientă întâlnită pentru prima dată în scrierile şi
frescele imperiilor roman şi chinez, astfel că piscitultura îşi poate avea mugurii apariţiei sale în cele două centre
de civilizaţie, deşi unii cercetători menţionează şi Egiptul antic, ca având premisele necesare realizării conştiente
a activităţii piscicole.
În Imperiul Chinez, datorită densităţii mari a populaţiei, chiar şi în acea perioadă, şi ca urmare a unei nevoi
tot mai mari de hrană, se pare că primele crescători de peşte apar încă din anii 2000 î.e.n., practica acestora
fiind de populare, cu peşti capturaţi în cursurile de apă naturale, a unor bazine create artificial, de tip heleştee
pentru creşterea şi îngrăşarea peştilor. FAN LI, scrie, în anul 473 î.e.n., primul «Tratat de piscicultură» din lume.
În Imperiul Roman, peştii capturaţi pentru consumul populaţiei oraşelor mari, erau păstraţi vii până în
momentul consumării în bazine mari, construite pe principiile piscinelor, şi s-a observat că unii dintre ei s-au
acomodat foarte bine în bazinele de păstrare, unde au fost capabili de reproducere şi creştere. Scriitorul roman
VARO scrie documente în care descrie detaliat bazinele utilizate pe care le numește ”vivarii și piscine”.
În Europa originea pisciculturii datează din Epoca Romană iar evoluţia ei ulterioară este în strânsă legătură
cu propagarea și evoluția creștinismului, care favorizează dezvoltarea pisciculturii în scopul favorizării respectării
perceptelor religioase privind regimul alimentar al credincioşilor, mai ales în perioadele de interzicere a
consumului alimentelor de origine animală. Astfel comunităţile monahale vor deţine un rol important în
dezvoltarea pisciculturii. COLUMELLA, în primul veac al erei creştine, scrie cartea «De re rustica » (Despre
agricultură), unde menţionează şi preocuparea pentru creşterea peştilor în crescătorii mari din lacuri şi râuri.
În Evul Mediu, piscicultura se dezvolta mult în ţările Europei Centrale şi de Vest, înfiinţându-se gospodării de
iazuri şi heleştee, aflate mai ales în gestionarea comunităţilor monahale din Cehia, Galiţia, Boemia, Polonia, fapt
care a determinat preocupări tot mai susţinute legate de această îndeletnicire. HILDEGARD VON BINGEN
(1098…1179), stareţa mânăstirii Saint Rupert, realizează un studiu în care descrie 30 specii de peşti şi procesul
de depunere a icrelor la peşti.
În Rusia primele heleşteee se construiesc în secolul XIII, la mânăstirea Serghiev, iar în secolele următoare
se construiesc numeroase crescătorii piscicole, speciile crescute fiind cega, crapul şi linul. Ţarul Boris Godunov
dispune amenajarea iazului Borisovca, cu o suprafaţă de 83 ha, existent şi în prezent. ZAOZERSKI, în cartea sa
«Patria ţaristă în secolul XVII» menţionează existenţa în acea perioadă a numeroase iazuri, amenajate în salbă
(37 de iazuri în Izmailova, 10 în Stepanov şi 9 iazuri în satul Alexeev).
În secolul XVIII, se înregistrează, în întreaga Europă, un regres în domeniul pisciculturii, dar perioada este
urmată, imediat după debutul secolului următor, de o dezvoltare explozivă a domeniului, evidenţiată prin
realizarea a numeroase exploataţii piscicole în formele existente şi în prezent în care sunt utilizate sisteme de
creştere eficiente. Se puse la punct tehnica alimentaţiei suplimentare, artificiale în bazinele piscicole, ca şi
stabilirea metodei de reproducere artificială, iniţial a salmonidelor, ceea ce a dat un deosebit avânt pisciculturii.
Cele mai dezvoltate centre ale pisciculturii din această perioadă sunt situate în Europa de Vest (Germania,
Polonia, Cehia) şi în Rusia, principalele specii crescute fiind crapul şi păstrăvii, dar se cultivau şi alte specii: linul,
carasul, caracuda, ştiuca, somnul, coregonul, anghila, etc.
Atât în Europa, cât mai ales în America de Nord, inovaţiile aduse de cercetarea şi cunoaşterea practică din
domeniu au dat în scurt timp un caracter industrial pisciculturii.
În ultimele decenii un avânt deosebit în domeniul pisciculturii se înregistrează şi în unele ţări din zona
centrală a Africii, în America Latină, în Orientul Apropiat, în Australia, ca şi în ţările cu o îndelungată tradiţie din
Asia.
În România primele documente privind creşterea peştelui datează din secolul al XII şi se referă la existenţa
unor «iazuri şi râmnice» şi la peştii ce le populau, iar din perioada secolelor XIV…XIX există numeroase
documente oficiale cu referiri la domeniul pescuitului şi pisciculturii, dintre care amintim: actul datat la 18
februarie 1445 prin care Ştefan cel Mare îl împroprietăreşte pe Mihail Logofătul ”cu iazul de la Jelioara uscată”;
descrierea Moldovei din perioada domnitorului Petru Rareș făcută de călătorul rus REICHERSTOFER ca fiind o
țară cu o bogăție ”în heleștee și bălți cu pești aleși și variați”, descriere ce este confirmată de cea făcută de
doctorul WOLF care călătorește în Moldova în perioada 1780..1798 și afirmă că Moldova este țara în care
”iazurile sunt prea multe iar peștii se înmulțesc în ele în mod extraordinar”.
Gabriela MALOŞ 4
Începuturile pisciculturii sistematice sunt situate în a doua jumătate a secolului XIX, când sunt amenajate
crescătoriile Solontea - Oradea și Cozmeni – Cernăuţi, în care se creşteau rase de crap europene (Lausitz,
Galiţia şi Eischgrund) cu o producţie menţionată de 300 kg/ha.
Primul, şi încă cel mai cunoscut, savant şi biolog român, care a pus bazele pisciculturii în România este
Grigore ANTIPA, care a studiat ştiinţific speciile de peşti din România, în special cele din bazinul Dunării şi Mării
Negre şi a elaborat un program de măsuri necesare pentru creşterea şi exploatarea crapului în heleştee, din
care unele sunt valabile şi în prezent.
Ca urmare a activităţii tot mai intense din domeniul cercetării şi practicii piscicole, în 1886 apare Legea
pescuitului, în 1907 se înfiinţează Serviciul hidrologic, în 1926 se deschide la Tulcea Staţiunea de Cercetări
Hidrologice şi, în 1932, Institutul Biooceanografic de la Constanţa.
După cel de-al doilea război mondial, piscicultura cunoaşte o dezvoltare spectaculoasă, amenajându-se
numeroase explataţii de iazuri, heleştee şi alte bazine acvatice artficiale sau naturale amenajate, în care
tehnologiile de creştere piscicole cunosc îmbunătăţiri semnificative. În plus sunt importate şi supuse aclimatizării
în arealul naţional specii de peşti valoroase (ciprinidele asiatice) şi se continuă aclimatizarea şi/sau munca de
ameliorare pentru păstrăvul curcubeu, păstrăvul fântănel, coregoni, sturioni, etc.
Principalele subramuri actuale ale pisciculturii sunt: ciprinicultura, salmonicultura, sturionicultura, etc.
1.2. LOCUL, ISTORICUL ŞI IMPORTANŢA SALMONICULTURII
Salmonicultura poate fi definită ca fiind domeniul pisciculturii care se ocupă cu studierea, cunoaşterea şi
creşterea speciilor de peşti din subordinul Salmonoidei, ce include familia Salmonidae şi familia Thymallidae, în
scopul obţinerii unor produse (carne, icre, etc.) deosebit de apreciate de consumatori şi pentru exploatarea lor în
activitatea de pescuit sportiv-recreativ.
Termenul derivă de la numele ştiintific al subordinului, ai cărei reprezentanţi populează cu preponderenţă
apele naturale mai reci din regiunile montane, submontane şi chiar apele oceanului planetar.
Ca urmare cultura speciilor amintite constituie o activitate distinctă ce este cunoscută şi sub denumirea
de ”Piscicultură montană” sau ”Piscultură în ape reci”.
Acest tip de piscicultură prezintă o importanţă deosebită pendru condiţiile pedoclimatice ale României,
constituind în primul rând o soluţie cu mare eficienţă economică pentru obţinerea unor cantităţi importante de
carne de peşte, deosebit de apreciată şi vandabilă, dar şi o formă eficientă de încurajare a turismului din zonele
respective.
În plus, prin dezvoltarea salmoniculturii în ţara noastră, se creează posibilităţi favorabile pentru conservarea,
protecţia şi repopularea fondurilor piscicole specifice zonelor montane şi submontane.
În Antichitate şi Evul Mediu, peştii aparţinând familiei salmonidelor erau procuraţi doar din mediul natural
(nordic sau montan) nefiind cunoscute şi practicabile metodele şi tehnicile de creştere, reproducţie sau măcar de
păstrare în stare vie. Ca urmare a rarităţii, a dificultăţilor în capturare şi mai ales a calităţilor lor gustative,
păstrăvii şi somonii ajung să fie extrem de apreciaţi.
În Europa primele încercări de creştere dirijată a păstrăvului şi de asigurare a condiţiilor pentru incubarea
icrelor datează din secolul XIV, şi aparţin călugărului DON PINCHON, care a incubat icre de păstrăv într-o cutie.
Fecundarea artificială la păstrăv este reluată în 1765 de Stephan Ludwig JACOBI, care prin cercetările sale
ştiinţifice şi practice pune bazele reproducţiei artificiale la peşti. În anul 1854, J.V. COSTE, înfiinţează în Alsacia,
la Huninghe, prima Staţiune de creştere artificială a păstrăvului, iar în anul 1860 Filipo de FILIPPI, construieşte o
mică staţie de incubaţie pe lângă albia unui pârâu cu apă rece din Italia. În perioada 1856…1870, în Rusia,
WRASSKIJ descoperă metoda fecundaţiei uscate, ceea ce dă un impuls extraordinar dezvoltării salmoniculturii
datorită proporţiei de succes mai mari în operaţiile de fecundare artificială.
Existenţa şi utilizarea speciilor de salmonide pe teritoriul naţional este atestată de călugărul sirian Paul DE
ALEP, care în urma călătoriilor făcute în spaţiul românesc, scrie cu admiraţie de ”bastrovul” românesc, frumos
însemnat cu pete roşii al cărui gust îl descrie ca fiind ”fin şi mai savuros ca puiul fript şi de aceea e preţuit mult şi
afumat şi dus în dar Domnului şi boierilor” .
Primele păstrăvării din ţara noastră au fost înfiinţate la începutul secolului XX. Ele au avut drept scop
producerea puietului necesar repopulării apelor de munte. Printre cele mai vechi păstrăvării de la noi se numără
Gabriela MALOŞ 5
cele din Bucovina şi Moldova: Valea Putnei (1890), Barnar şi Ţarcău (1902), sau din Transilvania: Gudea, Finiş
(1928).
De-a lungul secolului XX au fost aduse unele îmbunătăţiri ce vizau în special uşurarea procesului tehnologic
şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu pentru materialul biologic, respectiv betonarea bazinelor, adoptarea unor
sisteme din ce în ce mai performante privind aerarea/oxigenarea apei şi a unor sisteme de decantare/filtrare.
În perioada 1950…1989, sunt amenajate destul de multe complexe salmonicole (păstrăvării), fiecare dintre
ele adoptând cele mai noi soluţii tehnologice existente în momentul respectiv.
Pasul cel mai important în dezvoltarea salmoniculturii la nivel internaţional a fost făcut în momentul în care
au fost create furajele granulate, acestea uşurând enorm munca păstrăvarului şi înlăturând în totalitate
dezavantajele alimentaţiei tradiţionale a salmonidelor (cea mai costisitoare şi greoaie componentă a procesului
tehnologic în întreg ansamblul său, fiind utilizate resturile de abator măcinate, în amestec cu vitamine, tărâţe şi
alte componente, produse greu de manevrat şi care nu puteau fi păstrate un timp prea îndelungat).
Alte progrese ale procesului tehnologic în păstrăvării au vizat ameliorarea speciilor de cultură începând cu
1945 după apariţia ediţiei a treia a cursului de «Ameliorarea animalelor» scris de J. LUSH, ameliorarea căpătând
un aspect fundamentat ştiintific ce stabileşte concepte de neacceptat înainte.
Pentru că s-a lucrat foarte mult la ameliorarea speciilor de salmonide, astăzi se obţin producţii pe tot
parcursul anului, într-un timp relativ scurt (comparativ cu alte specii) şi la densitaţi tot mai mari. Astfel pentru
obţinerea unor producţii ridicate şi de calitate, suprafeţele de cultură sunt incomparabil mai mici cu cele destinate
altor specii de cultură, fiind valorificate mai bine terenurile impracticabile pentru agricultură sau terenuri cu
randament redus.
Salmonicultura joacă în prezent un rol important, mai ales în contextul reabilitării şi dezvoltării generale a
pisciculturii în ţara noastră.
În acest sens se fac eforturi importante, în prezent susţinute foarte mult şi de sectorul particular, de
aclimatizare, la condiţiile ţări noastre, a unor specii de salmonide deosebit de valoroase sub aspectul ritmului de
creştere şi al calităţii cărnii, cum ar fi coregonul polonez, somonii canadieni, păstrăvul Kompoops, lostriţa
austriacă şi alte specii adaptate la zonele montane şi submontane.
Aceste acţiuni vin în continuarea succesului avut prin aclimatizarea păstrăvului curcubeu (denumit până la
sfârşitul anilor 1980 Salmo gairdneri irideus şi ulterior denumit, în urma unor teste genetice referitoare la originea
sa, Oncorhynchus mykiss), a păstrăvului fântânel şi parţial a două specii de coregon.
În concluzie salmonicultura mondială a căpătat o amploare deosebită în untimii cca. 40 de ani şi continuă să
se dezvolte exponenţial, pe de o parte datorinţă cerinţei tot mai mari a pieţei consumatoare pentru producţiile
specifice acestei activităţi iar pe de altă parte datorită impulsului dat de cercetarea ştiinţifică avansată din
domeniul pisciculturii, din ţări ca SUA, Danemarca, Franţa, Italia, Norvegia, Japonia, Chile, ţări în care producţiile
medii anuale au crescut semnificativ.
Principalele atuuri ale exploataţiilor salmonicole decurg din cercetările aplicative efectuate în principal în
ţările menţionate. Acestea sunt: rezolvarea totală a problemei hrănirii artificiale a peştilor prin realizarea furajelor
complete granulate în diferite reţete ce satisfac în totalitate cerinţele diferitelor categorii de salmonide, (din faza
de predezvolatare a larvelor până la reproducători); utilizarea de material biologic ameliorat cu un înalt potenţial
genetic; supravegherea electronică a parametrilor mediului acvatic, cu posibilităţi largi de intervenţie pentru
corectarea acestora prin utilizarea unor sisteme de oxigenare şi purificare a apei.
Aceste atuuri au dat exploataţiilor salmonicole un caracter pregnant intensiv-industrial ele devenind o
alternativă viabilă pentru pescuitul industrial, cu protejarea rezervelor naturale ale Terrei în speciile de salmonide
atât de apreciate de consumatori.
Gabriela MALOŞ 6
Capitolul 2. OBIECTUL DE ACTIVITATE AL SALMONICULTURII – ÎNCADRAREA TAXONOMICĂ

ŞI PREZENTAREA PRINCIPALELOR SPECII
Obiectul de activitate al salmoniculturii este reprezentat de creşterea unor specii de peşti ce aparţin
ordinului Clupeiformes, subordinului Salmonoidei, respectiv familiilor Salmonidae şi Thymallidae (după
BĂNĂRESCU P.,1964).
Scopul salmoniculturii este acela de obţinere a unor produse (carne şi icre) mult apreciate de consumatori
şi de producere a materialului biologic necesar pentru popularea bazinelor acvatice naturale pentru asigurarea
conservării populaţiilor piscicole şi continuităţii în bune condiţii a activităţii de pescuit sportiv-recreativ în arealele
respective.
Familia Salmonidae cuprinde, după BĂNĂRESCU P. 1964, nouă genuri: Salmo, Oncorynchus, Salvelinus,
Hucho, Coregonus, Cristivomer (cu specii prezente în America de Nord), Salmothymus (cu două specii prezente
în vestul Peninsulei Balcanice), Brachymystax (o specie prezentă în Siberia şi fluviul Amur) şi Stenodus (o
specie în bazinul Oceanului Arctic şi în cel al Mării Caspice).
Familia Thymallidae cuprinde, după BĂNĂRESCU P.,1964, un singur gen, Thymallus cu cinci specii:
thymallus (cu răspândire în Europa), articus (cu prezenţă în Siberia, fluviul Amur, Alaska şi nordul Canadei),
montanus (cu arealul în bazinul fluviului Misisipii şi al Marilor Lacuri din America de Nord), nigrasces (prezentă în
lacul Kosogol) şi brevirostris (prezentă în Nord-Vestul Mongoliei).
BUD I., 2007 comunică o clasificare taxonomică, relativ diferită a acestor specii, încadrându-le în Ordinul
Salmoniformes, cu o singură familie, Salmonidae ce cuprinde trei subfamilii:
subfamilia Corigonidae (cu zece specii cuprise în trei genuri: Coregonus Lacepede; Coregonus
Prosopium şi Coregonus Stenobus);
subfamilia Salmonidae cu douăzecişicinci de specii cuprinse în cinci genuri: Brachymystax (o specie),
Hucho (cu două specii: hucho şi perryi), Oncorynchus (cu zece specii, cuprinse în două subgenuri: subgenul
Oncorynchus cu speciile: gorbuscha, keta, kisutch, masou, nerka, tschawytscha şi subgenul Parasalmo cu
speciile: chrysogaster, clarki, gilae, mykiss), Salmo (cu cinci specii cuprinse în două subgenuri: subgenul Salmo
cu speciile: marmoratus, salar, trutta şi subgenul Salmothymus cu speciile: obturirosstris, ohiridanus) şi
Salvelinus (cu şapte specii cuprinse în trei subgenuri: subgenul Baione cu speciile: fontinalis, namaycush;
subgenul Salvelinus cu speciile: alpinus, confluentus, leucomaenis, malma şi subgenul Salvethymus cu specia
svetovidovi);
subfamilia Thymallidae cu patru specii: thymallus, nigrescens, articus, brevirostris.
Caracterele generale ale speciilor familiei Salmonidae pot fi sintetizate astfel:

 peşti criofili, marini anadromi, salmaştrii sau sedentar dulcicoli, cu răspândire în apele sărate,
salmastre sau dulci ale emisferei nordice;
 reproducerea lor are loc în ape dulci sau salmastre;
 corpul alungit şi rotunjit este acoperit în întregime cu solzi cicloizi mici, deşi şi persistenţi;
 linia laterală completă;
 capul lipsit de solzi;
 craniul cartilaginos şi bine dezvoltat;
 gura lipsită de mustăţi;
 prezintă dinţi dezvoltaţi inclusiv pe fălcile palatine şi pe limbă;
 prezintă două înotătoare dorsale: dorsala principală scurtă, cu cel mult 16 radii moi şi dorsala
secundară foarte mică şi adipoasă.
 înotătoarele ventrale prezintă un spin şi 7..8 radii moi;
 vertebrele de la baza caudalei sunt îndoite în sus;
 stomacul este simplu, de forma unui tub îndoit;
 prezintă o vezică înotătoare simplă cu un singur sac;
 membranele brahiale nu sunt contopite cu istmul;
 icrele mari, bogate în vitelus, bentonice. Când sunt complet dezvoltate sunt expulzate din ovare şi cad
în cavitatea abdominală unde rămân libere.
Caracterele generale ale speciilor familiei Thymallidae pot fi sintetizate astfel:

 peşti criofili, strict dulcicoli, cu răspândire în dulci ale emisferei nordice;
Gabriela MALOŞ 7
 epoca de reproducere primăvara;

 corpul alungit, uşor comprimat lateral şi mai puţin rotunjit este acoperit în întregime cu solzi cicloizi
mijlocii: 70…110 pe linia laterală;
 gura mică, transversală;
 prezintă dinţi slab dezvoltaţi, dispuşi pe premaxilar, maxilar, dentar, prevomer, fălcile palatine şi uneori
şi pe limbă;
 prezintă două înotătoare dorsale: dorsala principală înaltă şi lungă, cu cel puţin 17 (17…25) radii
simple şi divizate (radiile divizate sunt foarte greu de deosebit de cele nedivizate) şi dorsala secundară foarte
mică şi adipoasă.
 ultima radie a înotătoarei anale este prelungită, adesea osificată;
 prezintă 11…30 apendice pilorice.
A. Genul Salmo
Este caracterizat de BĂNĂRESCU P. ca un gen dificil. Speciile sale, incert separate (salar, trutta,
marmoratus, obtusirosstris şi ohiridanus) se divid în mai multe subspecii, cu alt habitat şi altă ecologie, unele
marine migratoare, altele exclusiv dulcicole. Specia Salmo trutta este răspândită în diverse areale, existând după
BĂNĂRESCU P., următoarele subspecii:
 Salmo trutta trutta (după alţi autori specia Salmo salar – somonul de Atlantic) – în Oceanul Atlantic şi
mările nordului;
 Salmo trutta labrax – în Marea Neagră;
 Salmo trutta caspius – în Marea Caspică;
 Salmo trutta aralensis – în Marea Aral;
 Salmo trutta fario – în râurile de munte din Europa vestică, centrală, estică şi nordică;
 Salmo trutta macrostigma – în râurile de munte din sudul Europei, Asia Mică şi Nordul Africii;
 Salmo trutta lacustris – în lacurile montane ale Europei;
 Salmo trutta ezenami – în lacul Ezenam din Daghestan;
 Salmo trutta oxianus – în bazinul superior al Amu-Dariei.
Pentru ţara noastră specia Salmo trutta prezintă importanţă mare datorită prezenţei pe teritoriul naţional a
subspeciilor fario, lacustris şi labrax.
A.1. Păstrăvul indigen, păstrăvul de munte – Salmo trutta fario

a) Răspândire:
 apele curgătoare şi stătătoare de munte din Europa (vestică, centrală, estică şi nordică), fiind introdus şi
în bazinul superior al Eufratului, America de Nord (SUA), coasta de vest a Americii de Sud, Africa şi Noua
Zeelandă;
 în România este prezent pe cursul superior al pâraielor şi râurilor ce izvorăsc la munte, limita inferioară
fiind cea a pădurilor, precum şi în lacurile montane.
b) Particularități morfologice (fig. 1):
 corpul gros, alungit,
în formă de fus, musculos (de
foarte bun înotător), cu profilul
dorsal uşor mai convex decât
cel ventral, acoperit cu solzi
cicloizi mici (mai mici pe
partea ventrală), deşi şi
caduci;
 linia laterală este
completă, relativ rectilinie, de
115…132 solzi;
 capul este lipsit de Fig. 1.: Păstrăvul indigen (de munte) – Salmo trutta fario
solzi, prezintă botul obtuz, cu gură largă terminală sau ușor subterminală, cu dinți numeroși (4..7 de fiecare parte
a premaxilarului, 9..28 pe maxilar, 10..18 pe palatin, 10..24 pe dentar, 3..10 pe limbă), puternici şi încovoiaţi
înapoi;
Gabriela MALOŞ 8
 înotătoarele: dorsala (D) are marginea dreaptă, cu III..V radii osoase și 9..11 radii moi; anala (A) are
marginea uşor convexă, cu II..IV radii osoase și 7..9 radii; pectoralele (P) sunt scurte şi ascuţite; ventralele (V)
scurte şi rotunjite prezintă la baza lor un solz auxiliar puternic şi se inserează în urma mijlocului dorsalei;
adipoasa este slab dezvoltată şi se inserează în dreptul inserţiei posterioare a analei;
 colorit: este variabil cu caracteristicile apei, vârstă, maturitate sexuală, luminozitatea bazinului, etc.;
fondul general al corpului variază între verde-măsliniu şi gălbui, fiind mai închis pe spate şi mai deschis ventral;
flancurile corpului prezintă, la partea dorsal, pete mici negricioase înconjurate cu inele deschise la culoare,
dispuse în şiruri longitudinale neregulate care se prelungesc cu câteva pete şi pe cap şi respectiv înotătoarea
dorsală; pe flancuri, de o parte şi alta a liniei laterale, sunt prezente pete roşii înconjurate de inele albe-azurii
înguste; caudala nu prezintă pete; dorsala şi caudala sunt cenuşii iar pectoralele, ventralele şi anala cenuşii-
gălbui;
 variabilitate foarte pronunţată atât în ceea ce priveşte caracterele morfologice cât şi ritmul de creştere şi
colorit;
 dimensiuni: obișnuite: 20..30 cm lungime corporală şi 0,2…0,6 kg greutate corporală; maxime: 40 cm
lungime corporală şi 0,8…1,0 kg greutate corporală; excepţional poate atinge mai multe kilograme greutate
corporală.
 Longevitate: 10..12 ani.
c) Particularități biologice și ecologice:
Cerințe față de mediu şi comportament:
 specie dulcicolă criofilă (vara 12..16 oC, iarna 1..3 oC) şi oxifilă (9..12 mg O2/l) ce populează apele
curgătoare sau stătătoare;
 preferă zona şipotelor şi are un comportament teritorial;
 exemplarele adulte stau ascunse ziua la adăpostul pietrelor, iar noaptea vânează activ; tineretul este
activ şi în cursul zilei;
 este un foarte bun înotător şi săritor, adulţii realizând salturi de până la 2 m înălţime.
Particularități reproductive:
 maturitatea sexuală este atinsă de masculi la vârsta de 3 ani iar de femele la vârsta de 4 ani;
 epoca de reproducţie se situează în perioada de toamnă-iarnă, respectiv din octombrie până la sfârşitul
lunii decembrie, rar chiar până în ianuarie, la o temperatură a apei de 6..8 oC;
 dimorfismul sexual este manifestat prin faptul că femelele au abdomenul mărit şi plin de icre, iar în urma
anusului prezintă o papilă genitală sub forma unei mici eminenţe;
 în epoca de reproducţie ambele sexe sunt mai viu colorate;
 pentru reproducţie migrează pe pâraie, spre izvoare, iar exemplarele din lacuri trec în afluenţi, căutând
locurile propice pentru depunerea pontei, respectiv locuri cu apă puţin adâncă, curgătoare şi cu fund de prundiş
mărunt, curat;
 în locurile de pontă, femelele “sapă” cu înotătoarele gropiţe în care depun icrele, masculii care le
însoţesc fertilizează icrele, iar ulterior femelele acoperă ponta cu prundiş pentru ca acestea să fie ferite de
duşmani;
 prolificitatea este de 1000…1500 icre per kilogram masă corporală a femelei;
 icrele sunt bentonice, galbene-portocalii, cu un diametru de 4,5..5 mm;
 eclozarea are loc primăvara, după 140…150 zile de la depunere (incubaţia are o durată de 330..380
grade zile);
 larvele au lungimea de 2..2,5 mm şi prezintă un sac vitelin mare care se resoarbe după cca. 20 de zile;
 după depunerea pontei adulţii coboară în avalul apei spre habitatul teritorial de unde provin, iar alevinii
şi puietul sunt şi ei antrenaţi de curentul apei în acelaşi sens, staţionând în zonele imediat în aval de habitatul
părinţilor lor.
Particularități de hrănire:
 pește răpitor ce se hrănește cu insecte, atât acvatice (larve de efemeroptere, plecoptere, tricoptere) cât
şi aeriene, amfipode (când amfipodele sunt abundente, ele devin hrană preferată pentru păstrăvi iar carnea
acestora capătă o culoare rozacee – păstrăvi somonaţi), peşti (Cottus gobio - sglăvoancă, Phoxinus phoxinus -
boiştean, Noemacheilus barbatulus - molan, puiet de Salmo trutta fario, etc.) şi ocazional batracieni;
 exemplarele de talie mare sunt predominant ihtiofage.
d) Particularități economice:
 specie de talie mijlocie, cu prezenţa cea mai importantă în apele naturale din zona montană a
României.
Gabriela MALOŞ 9
 importanţă mare pentru pescuitul sportiv şi de agrement, care se practică numai cu undiţa, cu muscă
artificială, linguriţă sau peşti artificiali, în perioada 1 mai..15 septembrie, în afara zonelor interzise ale fondurilor
piscicole montane, dimensiunile legale fiind de 20 cm lungime corporală şi 200 g greutate corporală;
 pentru salmonicultură prezintă importanţă datorită calităţii cărnii care este considerată deosebit de
gustoasă, deşi ritmul de creştere este destul de redus;
 ritmul de creştere variabil cu temperatura apei şi condiţiile trofice ale bazinului: 1 an - 12..15 g; 2 ani -
90..130 g; 3 ani - 200..300 g;
 producerea materialului biologic necesar pentru repopulări este din ce în ce mai necesară, reproducţia
artificială fiind bine pusă la punct (fecundaţia artificială se realizează uşor), dar alevinii acceptă destul de greu
hrănirea artificială cu nutreţuri combinate complete;
 carnea este deosebit de apreciată fiind lipsită de oase şi pretându-se pentru consum atât în stare
proaspătă cât şi sub diferite forme de conservare.
A.2. Păstrăvul de lac – Salmo trutta lacustris

a) Origine şi răspândire:
 ipoteza cea mai acceptată a originii păstrăvului de lac este cea a provenienţei sale din păstrăvul de
munte, prin adaptarea lui la bazinele acvatice lacustre montane;
 în România a fost introdus relativ recent (de cca. 50…60 de ani), cu provenienţă din Suedia;
 este prezent în lacurile
montane din nordul Europei,
din Alpi şi din Caucaz;
 în România, în
prezent, este semnalat în
lacurile: Vidraru, Bicaz, Leşu,
Capra şi Roşu, precum şi în
pâraiele cu debit mare şi râurile
afluente în lacurile respective.
b) Particularități
morfologice (fig. 2.): Fig 2.: Păstrăvul de lac (adult) – Salmo trutta lacustris
 corpul cilindric, fusiform, asemănător cu păstrăvul indigen;
 capul este scurt, cu botul rotunjit şi gură mare, terminală, foarte bine dotată cu dinţi;
 colorit: este argintiu, pe partea dorsală
bătând în cenuşiu-verzui sau cenuşiu-albăstrui,
argintiu-gălbui pe flancuri şi argintiu pe abdomen;
pe părţile dorsală şi laterale prezintă pete negre,
rotunde, rar rectangulare sau în forma literei x,
dispuse relativ regulat, prezente şi pe opercule în
număr destul de mare;
 la exemplarele juvenile, mai tinere de
patru ani (fig.3.), sunt prezente şi pete roşii,
portocalii şi ruginii, înconjurate de inele deschise
Fig 3.: Păstrăvul de lac (juvenil) – Salmo trutta lacustris
la culoare, astfel încât exemplarele juvenile nu pot
fi deosebite de cele ale păstrăvului indigen;
 dimensiuni: până la 130 cm lungime corporală şi 10..20 kg greutate corporală, excepţional chiar mai
mult.
 longevitate: 20 ani.
 specie dulcicolă lacustră, iubitoare de ape reci, curate, bine oxigenate, suficient de adânci, cu bază
trofică bogată;
 specie foarte activă care se deplasează permanent în căutarea hranei;
 adulţii preferă apele adânci iar tineretul zonele situate în apropierea malurilor.
 maturitatea sexuală este atinsă de masculi la vârsta de 5 ani iar de femele la vârsta de 6 ani.
Gabriela MALOŞ 10
 epoca de reproducţie se situează în perioada de toamnă-iarnă, respectiv din octombrie până în

decembrie, la o temperatură a apei sub 9..10 oC;
 reproducţia poate fi realizată în lacuri, în zona malurilor sau pe afluenţii curgători ai lacurilor respective,
în locuri cu apă mai puţin adâncă şi cu fund de prundiş mărunt, curat;
 prolificitatea este de 3000…4000 icre per femelă;
 icrele sunt de culoare rozacee, cu un diametru de 3,5..5,5 mm;
 eclozarea are loc primăvara, în februarie-aprilie.
 specie răpitoare preponderant ihtiofagă la vârstă adultă;
 în mediul natural consumă aceeaşi hrană ca şi păstrăvul indigen;
 în salmonicultură s-a adaptat foarte bine la hrănirea artificială cu furaje complete, pe care le valorifică
eficient.
 specie de talie mare;
 importanţă mare pentru pescuitul sportiv şi de agrement, care se practică numai cu undiţa, cu muscă
artificială, linguriţă sau peşti artificiali, în perioada 1 mai …15 septembrie, în afara zonelor interzise ale fondurilor
piscicole montane, dimensiunile legale fiind aceleaşi ca cele de la păstrăvul indigen;
 pentru salmonicultură prezintă importanţă datorită calităţii cărnii (foarte asemănătoare cu cea a
păstrăvului indigen) şi a dinamicii de creştere foarte bune, dar care trebuie susţinută cu o hrană suficientă.
A.3. Păstrăvul de mare – Salmo trutta labrax

 reprezintă conform ultimelor ipoteze o morpha anadromă a speciei Salmo trutta;
 ca stil de viaţă şi mod de hrănire, acest păstrăv reprezintă de fapt somonul de Marea Neagră;
 este prezent în Marea Azov şi Marea Neagră (fig
4.), mai frecvent în partea de Est a Mării Negre, din nordul
Anatoliei până în Georgia, cu migraţie pentru reproducţie în
cursurile de apă afluente bazinului Mării Negre;
 datorita barării cursurilor de apă (prin baraje
construite în scop energetic şi pentru evitarea inundaţiilor),
şi datorită poluării, această subpopulaţie este aproape de
dispariţie;
 în România, în prezent, este semnalat rar, dar
Fig.4: Arealul natural al specie Salmo trutta labrax
constat, de-a lungul litoralului pe tot parcursul anului şi pe
Dunăre, până la Călăraşi, toamna;
 cunoscut sub denumirile de alabalik în limba turcă, Black Sea trout sau Black Sea salmon, păstrăvul de
mare face obiectul mariculturii turceşti prin creşterea sa în ferme plutitoare salmonicole (viviere flotabile)
amplasate în apropierea litoralului turcesc. Cercetătorii din Rize şi Bodrum au dezvoltat tehnologii de reproducţie
artificială şi salmonicultură specifice acestei subspecii, iar salmonicultorii turci obţin în prezent rezultate
apreciabile.
b) Particularități morfologice (fig.5):
 corpul cilindric, fusiform,
asemănător cu păstrăvul indigen;
 numărul spinilor brahiali este de
16…19;
 între înotătoarea dorsală şi linia
laterală prezintă 16…23 rânduri de solzi;
 linia laterală este completă,
rectilinie, cu 112…122 solzi;
 colorit: argintiu, cu un număr mic
de pete negre şi roşii, rotunde sau în forma Fig.5.: Păstrăvul de mare – Salmo trutta labrax
literei x; caudala are marginea posterioară
cenuşie; marginea superioară a înotătoarei adipoase este festonată cu roşu;
Gabriela MALOŞ 11
 la exemplarele adulte petele roşii se reduc numeric sau chiar dispar;

 dimensiuni: până la 100 cm lungime corporală şi 7..24 kg greutate corporală, obişnuit exemplarele
capturate sunt juvenile şi au 20..30 cm lungime corporală şi 0,8..1,0 kg greutate corporală.
 Particularități biologice și ecologice sunt foarte puţin cunoscute şi controversate.
 Particularități de hrănire sunt foarte asemănătoare cu cele ale păstrăvului indigen, consumând
cladocere, gamaride, insecte aeriene şi rar peşti, în special clupeide.
 în salmonicultură turcească este hrănit cu furaj combinat complet pe care îl valorifică eficient;
 Importanţa economică este redusă datorită rarităţii;
 pentru salmonicultură ar putea prezenta importanţă datorită calităţii cărnii (foarte asemănătoare, chiar
superioară somonului de Atlantic) taliei mari şi a dinamicii de creştere se pare foarte bune.
A.4. Somonul de Atlantic – Salmo trutta trutta (după alţi autori specia Salmo salar)
Este cunoscut şi sub denumirile: somon de golf, somon negru, grilse, grilt, Kelt, Parr, somon Sebago, somon
de argint, slink, somotei, somon de primăvară.
 arealul natural (fig. 6.) este reprezentat de Atlanticul de Nord și râurile care se varsă în Oceanul Atlantic
de Nord respectiv de la Cercul Polar până pe coasta Portugaliei în Oceanul Atlantic de Est, în Islanda și
Groenlanda de sud, precum și din zona Quebec, până la râul Conneticut pe coasta Nord Americană a oceanului
Atlantic (SCOTT și CROSSMAN, 1973);
Fig.6: Arealul natural al somonului de Atlantic Fig 7.: Răspândirea în acvacultură a somonului de Atlantic
 ca urmare a introducerii umane este prezent şi în Pacificului de Nord;

 în acvacultură este crescut pe un areal foarte larg (fig. 7.) în Norvegia, Chile, Canada, SUA, Europa
Islanda, Turcia, Insulele Feroe, Federaţia Rusă, Tasmania şi Australia;
 este o specie anadromă, care
trăieşte în apă dulce cel puțin în primii 2 ..3
ani de viață înainte de a migra la mare;
 râurile preferate sunt cele relativ
mari, cu izvoarele reci extinse, cu fund de
pietriş (aceste zone sunt esenţiale pentru
supravieţuirea alevilor);
 după primii 2..3 ani de viaţă (în
stadiul cunoscut sub numele de somotei)
migrează în ocean, unde pot trăi timp de 1
sau 2 ani înainte de a reveni în apa dulce
de origine pentru reproducţie. Rutele
migraţiei de reproducţie practicate de
somonului de Atlantic nu sunt bine
înțelese. TAGGING arăta că în timp ce
unele exemplare pătrund pentru reproducţie
pe râuri diferite de cele de origine, marea
lor majoritate par a reveni la râul în care au Fig.8.: Somonul de Atlantic - Salmo trutta trutta (Salmo salar)
eclozat;
Gabriela MALOŞ 12
 activitățile umane au deteriorat puternic integritatea populațiilor de somon de Atlantic sălbatic. Efectele
majore s-au datorat pescuitului excesiv, schimbarii habitatelor (prin baraje construite în scop energetic şi pentru
evitarea inundaţiilor), precum și competiţiei somonilor de crescătorie evadaţi (în trecut, exemplare din somonul
de Atlantic domestic au scăpat din cuști în mare şi acest lucru a dus la competiţia cu cel sălbatic pentru locurile
de hrană şi de reproducție - rezultând urmași supraviețuitori ce aparţineau, în general, formei domestice).
b) Particularități morfologice (fig. 8.):
 corpul alungit, dar din ce în ce mai gros odată cu vârsta, musculos (de foarte bun înotător) cu profilul
dorsal uşor mai puţin convex decât cel ventral, cu pedunculul caudal subţire şi acoperit cu solzi cicloizi mici;
 linia laterală completă, relativ rectilinie, de 114…130 solzi;
 11..15 rînduri de solzi, pe verticală, între înotătoarea adipoasă şi linia laterală;
 gura este largă, cu deschiderea ce depăşeşte spatele ochilor, terminală, cu dinți puternici şi încovoiaţi
înapoi;
 la masculi, în epoca de reproducţie maxilarele se încovoaie puternic;
 înotătoarele: dorsala (D) are marginea dreaptă, cu primele 1..2 radii mai lungi, cu III..IV radii osoase și
9..12 radii moi; anala (A) are marginea dreaptă, cu III..IV radii osoase și 7..9 (10) radii moi; pectoralele (P) sunt
relativ scurte şi rotunjite; ventralele (V) au I..II radii osoase şi (7) 8..9 radii moi şi se inserează în urma mijlocului
dorsalei; adipoasa este slab dezvoltată şi se inserează relativ în dreptul mijlocului analei;
 numărul spinilor brahiali este de 17…24;
 59..60 vertebre;
 coloritul părţii dorsale este maroniu, sau verde-albastru, argintiu pe flancuri, alb pe abdomen; pe spate
și pe părțile laterale deasupra liniei laterală (rareori sub ea) prezintă pete negre în formă de X; în epoca de
reproducţie petrecută în apă dulce, flancurile devin verzui sau maro, marmorate cu roșu sau portocaliu închis, cu
pete mai mari tivite cu inele deschise la culoare; somonii de vârstă tânără (“parr”), prezintă 8..11 pete/bare,
pigmentate, de-a lungul fiecarei părţi a corpului, acestea alternând cu un singur rând de pete roşii de-a lungul
liniei laterale dar aceste pete sunt pierdute atunci când ei ating stadiul de "somotei" (lungimea corporală de 12
până la 15 cm);
 dimensiuni: greutăţile corporale ale somonilor de Atlantic capturaţi în pescuitul comercial marin variază
între 2,3..9,1 kg totuşi cele de 4,5 ..5,4 kg greutate corporală predominând, cu lungimi corporale medii de 71..76
cm; recordul mondial la pescuitul comercial este de 153 cm şi 45 kg greutate corporală; recordul mondial la
pescuitul la undiţă pentru somonul de Atlantic este de 35,89 kg şi a fost realizat pe râul Tana din Norvegia;
 longevitate: 13 ani.
c) Particularități biologice și ecologice sunt destul de controversate:
 cele mai multe populaţii de Salmo salar sunt anadrome, cu o etapă de viaţă în apă dulce (ce variază
între 1..8 ani în funcţie de latitudinea şi caracteristicile cursului de apă), o etapă de viaţă în mediu oceanic (ce
variază între 1..4 ani caracterizată prin creştere rapidă) şi o ultimă etapă de viaţă când se reîntorc în mediul
dulcicol, în aceeaşi apă curgătoare unde au eclozat;
 somonii folosesc, simţurile lor (mirosul, auzul, gustul, simţul tactil şi cel al presiunii) pentru a căuta
hrană, a se ferii de pericol (duşmani naturali) şi pentru a se orienta în revenirea lor la râul de origine. Oamenii de
ştiinţă nu au ajuns la o concluzie unanim acceptată în ceea ce priveşte mecanismul/procesul care stă la baza
acestei incredibile performanţe, dar au fost emise mai multe ipoteze. Unii autori afirmă că somonii utilizează
soarele și stelele ca şi “ghizi de navigație”, în timp ce alții susțin că acești pești au păstrat/memorat în timpul
migraţiei din stadiul de somotei, gustul şi mirosul apei râului lor de origine în codul lor genetic, ca urmare ei
ghidându-se după amprenta chimică a apei curgătoare de origine (MAYNOR, 1996);
 există şi populaţii de Salmo salar sedentare în bazine acvatice de apă dulce, aşa numitele populaţii
“fără ieşire la mare” prezente mai ales în America de Nord (Marile Lacuri);
 juvenilii înoată în cârduri în aceleași zone ale râurilor;
 din studiile efectuate şi practica salmonicolă este cunoscut că somonul atlantic nu are nevoie de apă
sărată;
 temperaturile optime pentru creştere în mediu marin variază de la 4 până la 12 oC, dar pot rezista la
expunerea pe termen scurt la temperaturi în intervalul - 0,7..+27,8 oC. (BIGELOW, 1963).
d) Particularități reproductive:
 maturitatea sexuală este tardivă şi variabilă pentru somonii sălbatici, prima migraţie de reproducere se
realizează când ating greutăţi ce variază între 8 şi 13 kg, dar în salmonicultură maturitatea sexuală este mult mai
rapidă fiind atinsă de masculi la vârsta de 3..5 ani iar de female la vârsta de 4..6 ani;
Gabriela MALOŞ 13
 epoca de reproducţie se situează în perioada de toamnă, respectiv din octombrie până în noiembrie cu
un vârf de depunere a pontei la sfârşitul lunii octombrie, la o temperatură a apei uşor sub 10 oC;
 reproducţia are loc în apele curgătoare ale Europei de Vest (din Portugalia până în Norvegia), ale
Arhipelagului Britanic, ale Islandei şi ale Groelandei de sud şi respectiv cele ale Americii de Nord-Est (din
Labrador până în Canada arctică) în locuri cu apă mai puţin adâncă, cu curent rapid şi cu fund de prundiş
mărunt, curat, situate imediat în amontele unor zone cu apă ceva mai liniştită; exemplarele domestice de Salmo
salar evadate din salmonicultură au fost semnalate a realiza reproducţie şi în fluviile tributare Oceanului Pacific;
 în timpul migraţiei de reproducere somonii de Atlantic nu se hrănesc, ambele sexe devin mai viu
colorate, iar masculii suferă modificări vizibile ale formei capului: are loc prelungirea botului și apare un cârlig
foarte pronunțat, “kype”, ce se dezvoltă pe vârful maxilarului inferior;
 la locul ales de femele pentru depunerea pontei, acestea sapă cuibul, numit "REDD", lovind puternic
prundişul cu lobii înotătoarei caudale cuibul fiind format sub acţiunea curentului de apei; masculii însoţesc femela
în timpul pregătirii cuibului, ei curtând femela pe care o păzesc de alţi masculi; atunci când cuibul este terminat,
masculii se aliniază alături de female şi în acelaşi timp, ambii parteneri eliberează produsele sexuale şi ca
urmare icrele sunt fertilizate în timpul amestecul de gameți;
 femelele acoperă apoi icrele fertilizate cu pietriș, folosind aceeași metodă utilizată pentru crearea
cuibului; astfel icrele sunt îngropate în pietriș, la o adâncime de aproximativ 12,7..25,4 cm;
 după o primă pontă femelele se odihnesc o perioadă și apoi repetă depunerea, chiar de mai multe ori în
interval de o săptămână, până când depunerea icrelor este completă; în tot acest timp acelaşi mascul continuă
să însoţească, curteze şi să apere de intruși femela;
 după încheierea depunerii pontei exemplarele reproducătoare sunt epuizate, unii mor, dar cei mai mulți
supraviețuiesc şi se reântorc în apa oceanului, repetând reproducţia după interval de 1..2 ani (foarte puține
exemplare realizează trei sau mai multe reproduceri); după finalizarea procesului de reproducere exemplarele
supravieţuitoare, numite acum "kelts", pot staţiona pentru odihnă timp de câteva săptămâni în aval sau chiar
pentru întreaga perioadă de iarnă, în locuri cu apă adâncă şi liniştită şi apoi se întorc în ocean;
 prolificitatea este de în medie de 1400…1600 icre per kg masă corporală a femelei;
 icrele sunt de culoare portocalie pal, mari, sferice și adezive pentru o perioadă scurtă de timp;
 eclozarea are loc primăvara, în februarie-aprilie (după aproximativ 250 grade zile);
 alevini eclozionați se hrănesc intravitelin până în lunile mai sau iunie, respectiv până când ating
lungimea corporală medie de cca. 65 mm (aproximativ 300 grade zile), timp în care se ascund printre pietriș și
roci din zona cu apă rapidă în care au eclozat, după care încep să se hrănească liber cu larve de insecte și pești
mici, stadiul fiind cunoscut sub numele de “liber” (Fry); stadiul “liber” continuă ulterior cu stadiul cunoscut sub
denumirea de “parr” (puiet), timp de 2..5 ani, timp în care rămân în apă dulce şi au o creştere lentă, până când
ating lungimea corporală de 12..15 cm şi greutatea corporală de 20..30 g; în acest moment, situat în mod normal
în lunile martie-iunie, juvenilii suferă un proces de cunoscut sub numele de “smoltification” ce constă în
declanşarea migraţiei în aval către mare şi adaptarea la apă de mare - stadiul "smolts" (somotei), procesul fiind
declanşat se pare de modificarea fotoperiodei din
perioada de primăvară.
 în apa de mare somonii cresc rapid, timp
de 1..2 ani, după care ei îşi încep migrația lor de
reproducere în momentul când ating greutăţi
corporale cuprinse între 8..13 kg (BIGELOW, 1963;
SCOTT și CROSSMAN, 1973).
e) Particularități de hrănire:
 somonul tânăr când începe să se
hrănească activ, vâneză în curent şi în zona
bentală, consumând zooplacton, larve de
insecte, nevertebrate mici, icre de peşte şi
ocazional pește mic. Cele mai frecvent consumate
sunt trichopterele şi chironomidele; Fig. 9.: Evoluţia producției mondiale de Salmo salar în
acvacultură (sursa: statistică FAO)
 la adulți, hrană este reprezentată de
amfipode şi crustacee marine, peşti, insecte, Cele mai frecvent consumate sunt: calamarul arctic, anghila de
nisip, amfipodele marine, creveți arctici, și, mai rar, hering, capelin, macrou, cod, etc.;
 înainte de a depune icre, somonul încetează să se hrănească, începând din momentul reintrării în apă
dulce (BIGELOW, 1963).
Gabriela MALOŞ 14
f) Importanţa economică este deosebită, somonul de Atlantic fiind căutat şi renumit în pescuitul sportiv
datorită comportamentului activ iar în salmonicultură este principala specie utilizată (alături de Oncorhynchus
mykiss - păstrăvul curcubeu), deoarece carnea de somon este foarte apreciată de consumatori. Ca urmare,
datorită cererii mari a pieței, salmonicultura ce utilizează specia Salmo salar s-a dezvoltat peste tot în lume (fig.
7.), la nivelul anilor 2000, producţia mondială depăşind 1400000 tone anual (fig. 9.), cu estimării de dublare în
perioada următoare.
g) Cariotip: 2n = 58 cromozomi.
B. Genul Oncorhynchus
Cunoscut şi sub denumirea de genul somonilor este reprezentat actual de 10 specii (fig. 10.):
Oncorhynchus chrysogaster - păstrăv de aur mexican (fig. 10.a) este prezent în zona Mexicului, bazinul
hidrografic Rio Verde;
Oncorhynchus clarkii - păstrăv acerbă (fig. 10.b) cu numeroase subspecii geografice prezente în
bazinele hidrografice nord americane: bouvieri - în Yellowstone; behnkei - în Snake River; clarki - în Lacul
Crescent şi zona litorală; henshawi - în Lahontan; lewisi - în Westslope; pleuriticus - în Colorado River; seleniris -
în Paiute; stomias - în Greenback; utah - în Bonneville; virginalis clarki - în Rio Grande;
Oncorhynchus gilae - păstrăv apache, păstrăv gila (fig. 10.c), cu două subspecii: gilae şi apache, este
prezent în Arizona;
Oncorhynchus gorbuscha - somon roz, somon cu cocoaşă (fig.10. d) are arealul natural în nordul
Insulelor Britanice şi nordul Peninsulei Scandinave;
Oncorhynchus keta - somon câine, somon Keta (fig.10.e), somon Silverbrite, somon chum ce este
prezent în Oceanului Pacific;
Oncorhynchus kisutch - somon de argint, somon coho (fig.10. f) este prezent în Oceanul Pacific în zona
Insulelor Japoneze şi pe coasta vestică a Americii de Sud (Chile);
Oncorhynchus masou - somon japonez, somon cireş (fig. 10.g), Seema, Masu somon, prezintă mai
multe subspecii (ishikawai, iwame, formosanus, macrostomus, rhodurus) toate prezente în Oceanul Pacific în
zona Japoniei şi a Taiwanului;
Oncorhynchus nerka - somon roşu (fig.10.h), sockeye de somon, blueback somon, Kokanee, etc. este
răspândit în nordul Oceanului Pacific, cu migraţie în cursurile de apă din Alaska, peninsula Kamciacta, Orientul
asiatic;
Oncorhynchus tshawytscha - somon Chinook, somon negru (fig.10.i), este răspândit în nordul
Oceanului Pacific;
Oncorhynchus mykiss - păstrăvul curcubeu, păstrăv de aur, păstrăv de litoral, păstrăv cu bandă roşie
(fig.10. j) prezintă mai multe subspecii (aguabonita, gairdnerii, irideus, shasta şi newberrii) toate prezente în
regiunile vestice ale Americii de Nord.
Pentru ţara noastră prezintă importanţă specia Oncorhynchus mykiss, care este principala specie
utilizată în salmonicultura naţională.
B.1. Păstrăvul curcubeu - Oncorhynchus mykiss

a) Origine, evoluţie şi răspândire:
 este originar din regiunile vestice ale Americii de Nord, de unde, datorită calităţilor sale biologice
(acceptarea apelor mai calde şi mai tulburi şi adaptarea la hrănire artificială), s-a răspândit pe areal larg ce
cuprinde; Europa, America de Nord, America de Sud, Australia, Japonia, Noua Zeelandă, Sudul şi Sud-estul
Africii, Vestul Asiei, Taiwan şi Indonezia, mai ales în acvacultură (fig. 11), dar şi în mediul natural;
 în Europa a fost importat (subspeciile irideus şi shasta) începând cu anul 1880, iniţial, în scopul
populării râurilor şi lacurilor naturale montane depopulate de păstrăvul indigen (în urma pescuitului excesiv şi al
expoataţiilor forestiere prin metode devastatoare pentru cursurile de apă) din Germania, Anglia, Scoţia şi Franţa,
iar ulterior şi pentru creşterea lui în exploataţii;
 cele două populaţii importate nu şi-au păstrat individualitatea în bazinele acvatice europene care au fost
populate, ci s-au hibridat, în urma încrucişărilor repetate realizate pe cale naturală, rezultând păstrăvul curcubeu
Gabriela MALOŞ 15
actual, “european”, care este prezent în multe din bazinele acvatice naturale ale Europei şi este crescut în ferme
salmonicole din Europa şi din întreaga lume pentru consum sau pentru repopulări, atât în ape dulci, cât şi
salmastre sau marine;
a) Oncorhynchus chrysogaster - păstrăv de aur mexican b) Oncorhynchus clarkii - păstrăv acerbă
c) Oncorhynchus gilae - păstrăv Apache, de Arizona d) Oncorhynchus gorbuscha - somon roz, somon cu cocoaşă
e) Oncorhynchus keta - somon câine, somon Keta, somon

f) Oncorhynchus kisutch - somon de argint, coho somon
Silverbrite; somon chum
g) Oncorhynchus masou - somon japonez, somon cireş, h) Oncorhynchus nerka - somon roşu, sockeye de somon,
Seema, Masu somon blueback somon, Kokanee
i) Oncorhynchus tshawytscha - somon Chinook, Blackmouth,

j) Oncorhynchus mykiss - păstrăvul curcubeu
somon negru
Fig.10.: Speciile de salmonide ale genului Oncorhynchus
 în România a fost importat pentru prima dată în 1902, din Germania, în scopul repopulării apelor
naturale montane, însă numeroasele încercări de populare a râurilor montane şi a lacurilor de acumulare, făcute
Gabriela MALOŞ 16
mai ales în anii de după 1950 au fost sortite eşecului, probabil datorită lipsei condiţiilor optime de reproducere în
mediul natural;
 totuşi el este semnalat în mediul natural (unele pâraie ale Moldovei de Nord şi în unele lacuri de
acumulare) dar el pare a proveni, prin evadare, din păstrăvării;
 de menţionat că până la sfârşitul anilor 1980
păstrăvul curcubeu a fost încadrat taxonomic în genul
Salmo, specia fiind denumită Salmo gairdneri irideus şi
numai ulterior, în urma unor teste genetice referitoare
la originea sa, a fost încadrat în genul Oncorhynchus şi
specia a fost numită Oncorhynchus mykiss.

 corpul are o formă relativ asemănătoare cu a
păstrăvului indigen, forma fusiformă este însă mai Fig. 11.: Răspândirea în salmonicultură a păstrăvului
turtită lateral şi este mai înaltă decât la celelalte curcubeu (Oncorhynchus mykiss)
salmonide, este musculos, de bun înotător, cu profilul
dorsal uşor mai convex decât cel ventral, acoperit cu solzi cicloizi ceva mai mari decât la păstrăvul de munte,
deşi şi caduci;
 linia laterală este completă, relativ rectilinie, de
135…150 solzi;
 capul este lipsit de solzi, prezintă botul obtuz, cu
gură largă terminală sau ușor subterminală, cu dinți numeroși,
asemănători cu cei ai păstrăvului indigen, puternici şi
încovoiaţi înapoi;
 înotătoarele: dorsala (D) are marginea dreaptă, cu IV
radii osoase și 9..10 radii moi; anala (A) are marginea uşor
convexă, cu III radii osoase și 10 radii moi; pectoralele (P)
sunt relativ scurte şi cu vârful rotunjit; ventralele (V) sunt
foarte scurte şi relativ rotunjite; adipoasa este slab dezvoltată
şi se inserează aproximativ în dreptul mijlocului analei;
caudala prezintă o escavaţie relativ adâncă, mai pronunţată
decât la păstrăvul indigen;
 colorit: este gri-albăstrui sau verzui-închis pe spate,
argintiu pe flancuri şi albicios-deschis în regiunea
abdominală; pe suprafaţa dorsală şi pe flancuri prezintă
numeroase pete mici negricioase, neregulate care se
regăsesc şi pe cap, înotătoarea dorsală, adipoasă şi caudală,
uneori chiar şi pe celelalte înotătoare; pe flancuri, de o parte
şi alta a liniei laterale, de la opercule şi până la caudală se
întinde o dungă roşcat-sidefie, cu reflexe specifice
curcubeului - caracteristică ce a fost preluată în denumirea
populară a speciei;
 dimensiuni: obișnuite sunt de 25..30 cm lungime Fig. 12.: Păstrăvul curcubeu
corporală şi 0,8…1,6 kg greutate corporală; maxime: 50..70 (Oncorhynchus mykiss)
cm lungime corporală şi 7,0…8,0 kg greutate corporală; excepţional poate atinge 16 kg greutate corporală şi 90
cm lungime corporală (BĂNĂRESCU P, 1964).
 longevitate: în sălbăticie 6..8 ani, maxim 11 ani.
 specie mai plastică decât celelate salmonide în ceea ce priveşte: temperatura apei (0..25 oC, cu optimul
de hrănire a adulţilor între 16..19 oC - BUD, 2007), conţinutul în oxigen (5..12 mg O2/l), turbiditatea apei (acceptă
şi ape tulburi dar pentru perioade scurte de timp - BUD, 2007) şi tipul acesteia acceptând ape dulci (curgătoare
sau stătătoare) salmaste sau sărate;
 în apele naturale preferă locurile din jurul pietrelor şi a altor obiecte mari şi locurile de sub malurile
spălate de apă;
Gabriela MALOŞ 17
 nu are un comportament strict teritorial, respectiv când apele nu îi aduc hrana aşteptată părăseşte
refugiile natural preferate părnind în căutarea hranei;
 este un peşte vorace, mereu flămând, un foarte bun înotător şi săritor, adulţii realizând salturi
semnificative;
 maturitatea sexuală este atinsă de masculi la vârsta de 2..3 ani iar de femele la vârsta de 3..4 ani.
 epoca de reproducţie se situează în perioada de iarnă..primăvară, respectiv din februarie până în
aprilie, la o temperatură a apei de 6..12 oC (limite: 4..19 oC - BUD, 2007);
 în acvacultură epoca de reproducţie poate fi indusă în orice perioadă a anului;
 pentru reproducţia naturală, când temperatura apei începe să crească (indiferent de emisferă),
realizează o migraţie spre izvoarele apelor curgătoare, iar exemplarele din lacuri şi cele litorale trec în râurile
afluente, căutând locurile propice pentru depunerea pontei, respectiv locuri cu apă relativ puţin adâncă,
curgătoare şi cu fund de prundiş mărunt, curat;
 în locurile de pontă, femelele “sapă” cu înotătoarele gropiţe în care depun icrele, masculii care însoţesc
femela fertilizează icrele, iar ulterior femelele acoperă ponta cu prundiş pentru ca acestea să fie ferite de
duşmani;
 prolificitatea este variabilă cu vârsta şi greutatea femelei, respectiv de 1500…4000 icre per kilogram
masă corporală a femelei;
 icrele sunt bentonice, de culoare gălbuie, cu un diametru de 4..6 mm;
 eclozarea are loc relativ repede, după 30…60 zile de la depunere (incubaţia are o durată de 330..390
grade zile), temperatura optimă pentru incubaţie fiind cuprinsă între 8..11 oC (BUD, 2007);
 pește răpitor ce se hrănește în mediul natural cu aceleaşi componente trofice ca şi păstrăvul indigen (cu
insecte, atât acvatice (larve de efemeroptere, plecoptere, tricoptere) cât şi aeriene, amfipode (când amfipodele
sunt abundente, ele devin hrană preferată pentru păstrăvi iar carnea acestora capătă o culoare rozacee –
păstrăvi somonaţi), peşti (Cottus gobio - sglăvoancă, Phoxinus phoxinus - boiştean, Noemacheilus barbatulus -
molan, puiet de păstrăv, etc.) şi ocazional batracieni;
 exemplarele de talie mare din mediul natural sunt predominant ihtiofage;
 în acvacultură s-a adaptat şi răspunde foarte bine la hrănirea artificială cu furaje complete granulate;
 specie de talie mijlocie-mare, cu prezenţa cea mai importantă în salmonicultura din zona montană a
României, fiind crescut în majoritatea păstrăvăriilor şi în toate sistemele de creştere;
 ritmul de creştere este intens, superior, valorile medii, după BUD I., 2007, fiind: 1 an - 100 g greutate
corporală şi 20 cm lungime corporală; 2 ani - 175 g greutate corporală şi 25 cm lungime corporală; 3 ani - 250 g
greutate corporală şi 35 cm lungime corporală; 4 ani - 300 g greutate corporală şi 35 cm lungime corporală;
 de menţionat că în condiţiile hrănirii raţionale şi utilizării unui material biologic ameliorat, ritmul de
creştere poate fi mult accelerat, la vârsta de 2 ani atingând greutăţi medii de 250..300 g şi chiar 435 g în
condiţiile hrănirii abundente (sistem superintensiv);
 importanţă mare şi pentru pescuitul sportiv şi de agrement, care se practică în bazine de pescuit special
amenajate, deoarece muşcă avid momeala aruncată iar obosirea lui pune la încercare cunoştinţele şi priceperea
pescarului;
 calităţile cărnii sunt mult apreciate datorită gustului şi a faptului că aceasta este lipsită de oase, fiind
însă mult dependentă de calitatea furajului administrat artificial;
 producţia realizată (comunicată oficial) în România a variat între 276 tone în 1992 şi 426 tone în 1995,
prezentând în linii mari o tendinţă de creştere exponenţială (BUD I., 2007);
 producţia realizată în Uniunea Europeană, în 2007, a fost de 205 000 tone (31 % din producţia mondială
a anului), principalele ţări producătoare fiind Italia, Franţa, Danemarca, Spania, Germania.
Gabriela MALOŞ 18
C. Genul Salvelinus
Poate fi şi el considerat un gen dificil, cu destul de multe specii ce pot fi clasificate după mărimea arealului
ocupat în:
 specii cu areal larg (fontinalis - specie originară din America de Nord ce este în prezent larg răspândită în
multe ţări din Europa, atât în bazine acvatice naturale cât şi în salmonicultură, namaycush - nativă în Canada,
din Alaska până în Noua Anglie, şi în SUA, mai ales în bazinul Marilor Lacuri, ea a fost introdusă în lacurile
alpine din Pirinei, Germania, Elveţia, Norvegia, Finlanda şi Suedia precum şi în Japonia, Peru, Argentina, Noua
Zeelandă; alpinus/articus - nativă în Islanda, Scandinavia, nordul Rusiei, din zona râurilor riverane mării Barets
până în Siberia extrem orientală, Alaska, Canada, Groelanda);
 specii cu areal mai restrâns (coli - în bazinele acvatice din Irlanda; lepechini - în lacurile din Suedia,
Norvegia, Finlanda şi sudul Rusiei de nord, perisii - în lacurile din Marea Britanie; umbla - în lacurile alpine şi
subalpine din Italia, Franţa, Eveţia, Austria şi Germania; maxillaris - în lacurile şi râurile din Scoţia; faroensis - în
bazinele acvatice ale insulelor Feroe);
 specii endemice (evasus - în lacul Ammersee din Germania, fimbriatus - în lacul Coomasaharn din
Irlanda; gracillimus - în lacul Girlsta din Insulele Britanice Shetland; inframundus - în lacul Mealt din insulele
britanice Orkney; mallochi - în lacurile Scourie şi Shin din Scoţia; murta - în lacul Thingvalla din Islanda;
neocomensis - în lacul Neuchâtel din Elveţia; salvelinusinsularis - în lacurile din insula Ursului a Norvegiei,
youngeri - în lacurile din Scoţia; willoughbii - în lacul Windermare din Marea Britanie; struanensis - în lacurile
Rannoch şi Ericht din Marea Britanie; profundus - în lacul Constanţa (de graniţă între Germania, Elveţia şi
Austria); obtusus - în lacul Leane din Irlanda; lonsdalii - în lacul Haweswater din Anglia; killinensis - în lacurile
Killin şi Doine din Scoţia; grayi - în lacul Melvin din Marea Britanie).
Speciile genului sunt prezente atât în ape dulci, cât şi în ape sărate, ele fiind anadrome, semianadrome,
lacuste, sau fluvial-lacustre.
Pentru ţara noastră prezintă importanţă specia Salvelinus fontinalis, cunoscută şi sub denumirile de păstrăv
fântânel, păstrăv auroră, fântânel, păstrăv de şipot, păstrăv de izvor.
C.1. Păstrăvul fântânel - Salvelinus fontinalis

 este originar din cursurile montane ale apelor curgătoare ce străbat coastele atlantice ale Americii de
Nord (Canada şi SUA);
 în Europa a fost introdus începând cu anul 1884, pentru repopularea apelor naturale de munte, iar în
România începând cu anul 1906, când s-au populat simultan ape din Moldova şi Transilvania;
 actual este prezent nativ în N-E Canadei: peninsula Labrador; SUA: afluenţii golfului Hudson, afluenţii
fluviului Mississipii, cursurile de apă din Munţii Stâncoşi; fiind introdus şi în cusurile de apă din Europa Vestică şi
Centrală;
 în România este prezent pe cursurile superiore ale: Someşului Mic, Someşului Rece, Mureşului, Nerei,
Bistriţei, unii afluenţi ai Moldovei (Putna), precum şi în lacurilele montane: Bicaz şi Beiu.
 în acvacultură, este mult apreciat
atât în România, cât şi în alte ţări din
Europa (Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru,
Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda,
Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Italia,
Letonia, Lituania, Olanda, Norvegia,
Polonia, Portugalia, Spania, Serbia,
Muntenegru, Slovacia, Slovenia, Suedia,
Elveţia, Marea Britanie) America de Nord
(Canada, Mexic), America de Sud
(Argentina, Bolivia, Chile, Columbia,
Venezuela), Africa (Africa de Sud, Kenya,
Fig.13.: Păstrăvul fântânel - Salvelinus fontinalis
Maroc, Zimbabwe), Asia (Turcia, Iran,
Federaţia Rusă), India, Australia, Noua Zeelandă şi Japonia.
Gabriela MALOŞ 19
 corpul alungit, în formă de fus, uşor turtit medio-lateral, musculos, cu profilul dorsal foarte puţin mai
convex decât cel ventral, acoperit cu solzi cicloizi foarte mici, deşi şi caduci;
 linia laterală completă, relativ rectilinie, de 200…230 solzi;
 capul este comprimat lateral, lipsit de solzi, cu botul obtuz, gură mare şi foarte largă, terminală, cu
marginea posterioară a maxilarului mult în urma marginii posterioare a ochiului;
 înotătoarele sunt armonios dezvoltate: dorsala (D) are marginea dreaptă sau uşor concavă cu III..IV
radii osoase și 9..10 radii moi; anala (A) are marginea uşor concavă, cu III..IV radii osoase și 8..9 radii;
pectoralele (P) sunt bine dezvoltate, rotunjite, cu 11.. 14 radii; ventralele (V) sunt mai scurte şi rotunjite, cu 8..10
radii (SCOTT şi CROSSMAN, 1985); caudala are lobi egali, foarte uşor scobită; adipoasa este inserată deasupra
marginii posterioare a analei;
 coloritul este de o deosebită frumuseţe, destul de variabil cu: caracteristicile apei, vârsta, maturitate
sexuală, luminozitatea bazinului, mediu de viaţă, etc.; partea dorsală este verde-măslinie cu dungi şerpuitoare
mai întunecate, cunoscute sub numele de vermiculaţii; flancurile au fondul auriu-portocaliu cu numeroase puncte
(pete mici) de culoare roşie sau/şi galbenă, înconjurate de inele de culoare azurie (albastră deschis), partea
ventrală este albicioasă, cenuşie-portocalie; înotătoarea dorsală prezintă dungi ondulate întunecate, caudala are
linii negre, pectoralele, ventralele şi anala sunt roşiatice cu marginile albe şi cu câte o dungă cenuşie întunecată
situată imediat după marginile albe (SCOTT şi CROSSMAN, 1985);
 în mod obişnuit masculii sunt mai intens pigmentaţi decât femelele, iar în perioada de reproducţie
coloritul devine mai intens la ambele sexe;
 în salmonicultură coloritul este mult estompat, probabil datorită hranei impuse;
 dimensiuni: 38..50 cm lungime corporală şi 1,0…6,0 kg greutate corporală; recordul mondial la pescuitul
sportiv - 6,57 kg, realizat pe râul Nipigon din Ontario (MILLS. 1971);
 longevitate: 16 ani, cu limite 8..24 ani (sursa: INSTITUTUL MAX PLANCK de Cercetări demografice).
 specie ce populează apele dulci, curgătoare sau stătătoare, dar şi cele salmastre (estuarele apelor
curgătoare şi zonele litorale), criofilă (populează bazinele în care temperatura apei nu depăşeşte 18,8 oC -
LACONTE, 1997), reofilă (preferă zona şipotelor, torenţilor, izvoarelor cu curent puternic de apă), iubitoare de apă
curată şi bine oxigenată;
 în apele poluate nu rezistă şi imediat după poluare încearcă să găsească o cale de a le părăsi;
 este un peşte teritorial, foarte agresiv, activ, vorace şi mai puţin sperios decât păstrăvul indigen;
 este un foarte bun înotător şi săritor, adulţii realizând salturi de până la 1,8 m înălţime.
 maturitatea sexuală este atinsă de masculi la vârsta de 2..3 ani iar de femele la vârsta de 3..4 ani;
 epoca de reproducţie se situează în perioada de sfârşit de vară - toamnă - început de iarnă, în funcţie
de latitudinea habitatului şi temperatura apei (SCOTT şi CROSSMAN, 1985);
 în România epoca de reproducţie durează din octombrie până la sfârşitul lunii decembrie, rar chiar
până în ianuarie, la o temperatură a apei sub 5..7 oC (BUD, 2007);
 dimorfismul sexual este manifestat prin coloritul permanent mai intens al masculilor;
 în epoca de reproducţie ambele sexe sunt mai viu colorate, iar masculii dezvoltă ciocul nupţial
caracteristic majorităţii salmonidelor;
 pentru reproducţie migrează pe pâraie, spre izvoare, exemplarele din lacuri trec în afluenţi, iar cele
costiere întră pe afluenţi efectuând migraţii lungi în căutarea locurilor propice pentru depunerea pontei, respectiv
locuri cu apă relativ puţin adâncă, cu curent de apă vertical prin fundul de prundiş mărunt, curat;
 în locurile de pontă, detectate de femele, acestea “sapă” cu înotătoarele cuiburi cu o adâncime de 4..12
cm în care depun icrele, un singur mascul din cei care însoţesc femela fertilizând icrele (BLANCHFIELD şi
colab., 2003), iar ulterior femelele acoperă ponta cu prundiş pentru ca acestea să fie ferite de duşmani;
 icrele sunt adezive pentru scurt timp, bentonice, galbene, cu un diametru de 4..5 mm;
 eclozarea are loc primăvara, (incubaţia are durata lungă, de 380..400 grade zile);
 larvele eclozate rămân în pietrişul cuibului pe durata hrănirii intraviteline, după care îl părăsesc pentru
hrănirea activă, în special cu insecte acvatice în stadii tinere (larve).
 după depunerea pontei adulţii coboară în avalul apei spre habitatul teritorial de unde provin, iar alevinii
şi puietul sunt şi ei antrenaţi de curentul apei în acelaşi sens, staţionând în zonele cu apă mai liniştită.
Gabriela MALOŞ 20
 pește răpitor ce se hrănește cu insecte, atât acvatice cât şi aeriene, moluşte, crustacei, lipitori, viermi,
păienjeni, puiet de peşti şi peşti de talie mică (Cottus gobio - sglăvoancă, Phoxinus phoxinus - boiştean,
Noemacheilus barbatulus - molan, Salmo trutta fario - păstrăv indigen, Salvelinus fontinalis - păstrăv fântânel
etc.) dar şi batracieni, reptile (salamandre şi şerpi), păsări şi mamifere mici ajunse în apă (WITTMAN, 2001).
 în salmonicultură s-a adaptat la hrănirea impusă cu furaj complet, granulat, pe care îl valorifică eficient;
 specie de talie mijlocie-mare, cu prezenţa importantă în apele naturale din zona montană a României,
dar şi cu utilizare eficientă în salmonicultură.
 importanţă mare pentru pescuitul sportiv şi de agrement, care se practică numai cu undiţa cu muscă
artificială, linguriţă sau momeală artificială, în perioada 1 mai …15 septembrie, în afara zonelor interzise ale
fondurilor piscicole montane care îl găzduiesc;
 pentru salmonicultură prezintă importanţă mare datorită calităţii cărnii ce este mult apreciată şi a ritmului
de creştere foarte bun: 2 ani - 250..300 g; 3 ani - 500 g;
 carnea este deosebit de apreciată fiind lipsită de oase şi pretându-se pentru consum atât în stare
proaspătă cât şi sub diferite forme de conservare.
D. Genul Hucho
Gen primitiv şi arhaic ce este reprezentat, după BĂNĂRESCU P., 1964, de patru specii sigure (hucho -
endemică în bazinul Dunării; taimen - în fluviile Siberiei, afluenţii răsăriteni ai fluviului Volga şi bazinul fluviului
Amur; ishikawai - specie endemică în fluviul Yalu din Corea de Nord; perryi – în fluviile afluente Mării Japoniei) şi
o specie controversată (bleekeri - specie endemică în cursul superior al fluviului Yangtze din China).
Cu excepţia speciei Hucho perryi, celelalte specii sunt exclusiv dulcicole, formate prin izolare geografică.
Sunt specii de talie mare, cu corpul mai alungit şi mai gros decât celelate salmonide, cu până la 200
apendice pilorice;
Pentru România prezintă importanţă specia Hucho hucho - lostriţa, cunoscută şi sub denumirile de: somon
de Dunăre, puică, lostrucă sau „regina salmonidelor”.
D.1. Lostriţa – Hucho hucho

 este o specie indigenă endemică cu origine se pare marină ancestrală prin separarea de genul
Salvelinus migrator, prin ruperea treptată de mare la începutul erei glaciare (BAJKOV,1924), sau prin evoluţie din
Salmo salar care în terţiar s-a deplasat în apele ce legau Oceanul Atlantic de marea Panoniei, iar glaciaţiunea le-
a izolat de somonul de atlantic şi astfel s-a creat treptat o nouă specie (KRAUSS,1933);
 în Europa este prezentă în Dunăre şi afluenţii fluviului, cu areale fragmentate în zonele cursurilor de ape
reci cu vetre nisipoase şi
pietroase, din Austria,
Bosnia, Cehia, Germania,
Slovacia, Ungaria, Ucraina,
Serbia, România;
 a fost introdusă în
Polonia (Odra şi Vistula),
Spania (Tagus, Ebro şi
Duoro), Franţa (Ron) şi lacul
Constance;
 în România este
prezentă în Tisa, cu afluenţii:
Vişeu, Vaser, Novăţ şi
Ruscova; în Bistriţa Fig.14.: Lostriţa – Hucho hucho
Moldovenească, cu aflentul Dorna şi în lacurile: Bicaz, Tarniţa, Vidraru.
 în acvacultură, sunt încercări cu rezultate pozitive în Austria, Cehia, Slovacia şi chiar România
(păstrăvăria Prejmer) scopul urmărit fiind crearea unor nuclee de reproducţie pentru conservarea speciei,
Gabriela MALOŞ 21
punerea la punct a tehnologiilor de reproducţie artificială, şi ca urmare obţinerea materialului biologic necesar
repopulărilor arealelor naturale, dar şi a producerii de lostriţă de consum.
 corpul alungit, în formă de fus, cilindric, aproape circular pe secţiune, musculos, cu profilul dorsal
aproape rectiliniu iar cel ventral uşor convex, acoperit cu solzi cicloizi mici, caduci, acoperiţi cu un strat abundant
de mucus protector;
 linia laterală completă, aproape rectilinie, de 180…200 solzi;
 capul este mare, lung şi relativ lat, cu botul conic-ascuţit, gură foarte mare şi foarte largă, cu ramuri
mandibulare puternice şi dentiţie tipică de răpitor (dinţi conici numeroşi, cu vârfurile uşor înclinate spre partea
posterioară);
 pedunculul caudal foarte scurt ceea ce duce la un randament foarte bun la sacrificare, de cca 58%
(SKELIN,1976);
 înotătoarele sunt relativ puţin dezvoltate, cu excepţia caudalei: dorsala (D) are marginea dreaptă sau
uşor concavă cu (III) IV radii osoase și (8) 9..10 (11) radii moi; anala (A) este inserată mult posterior, are
marginea aproape dreaptă, cu (III) IV radii osoase și (7) 8..9 radii moi; pectoralele (P) sunt ascuţite; ventralele (V)
sunt mai scurte, ascuţite şi se inserează sub partea terminală a dorsalei, cu I radie osoasă şi 8..9 radii moi
(BĂNĂRESCU, 1964); caudala este bine dezvoltată şi are lobi egali, scobită; adipoasa este bine dezvoltată
inserată deasupra marginii posterioare a analei;
 coloritul de pe partea dorsală este vânăt, brun sau cenuşiu; de pe flancuri argintiu, iar de pe partea
ventrală este alb-argintiu, alb-cenuşiu; uneori, mai ales la exemplarele bătrâne flancurile bat în roşcat; pe cap,
piesele operculare şi partea dorsală anterioară sunt prezente pete rotunde negre, distanţate care se continuă
spre partea dorsală posterioară şi pe flancuri cu pete semilunare sau în formă de x, negre; înotătoarea dorsală şi
cea caudala poate avea câteva pete negre, pectoralele, ventralele şi anala sunt cenuşii sau roşcate, lipsite de
pete, iar înotătoarea adipoasă brun-roşcată (BANĂRESCU P, 1965; BUD I.,2007);
 la exemplarele tinere coloraţia este cenuşie-verzuie până la alb murdară; iar la exemplare bătrâne, mai
lungi de 75..85 cm, devine rugine cu irizaţii metalice;
 în perioada de reproducţie coloritul devine mai intens la ambele sexe;
 dimensiuni: au fost capturate în trecut exemplare de 1,2…2,0 m lungime corporală şi 10,0…50,0 kg
greutate corporală; în prezent sunt capturate obişnuit exemplare de 2..3 kg greutate corporal; recordul mondial
la pescuitul cu undiţa este de 58,0 kg şi a fost realizat în râul Drina, din Bosnia, în 1938 (BANĂRESCU P, 1965).
 specie ce populează apele dulci, curgătoare mari, montane sau submontane, cu apă curată şi mai
adâncă, cu curent puternic, cu gropi adânci prezente printre bolovanii, din zona repezişurilor sau sub malurile
râpoase umbrite, din zona inferioară a lipanului;
 este prezentă şi în lacurile naturale şi artificiale, unde, dacă beneficiază de hrană suficientă, se
dezvoltă bine;
 suportă şi temperaturi ale apei de până la 20 oC în timpul verii, cu condiţia ca debitul apei să fie
suficient;
 în timpul iernii se retrage în zonele mai adânci ale bazinului acvatic;
 în apele poluate nu rezistă;
 este un peşte solitar, teritorial, foarte agresiv, activ în timpul nopţii, vorace, ce elimină concurenţa de
răpitori, chiar din propria specie, din zona sa;
 maturitatea sexuală este mai tardivă, fiind atinsă de masculi la vârsta de 3..5 ani când ajunge la
dimensiuni de peste 2,0 kg iar de femele la vârsta de 4..6 ani, când ajunge la lungimi corporale de peste 75 cm
şi greutăţi corporale de 2,5.. 4 kg (BUD I., 2007);
 epoca de reproducţie se situează în perioada de primăvară, de la sfârşitul lunii martie până la finele lunii
aprilie, în funcţie de temperatura apei, respectiv când aceasta este în creştere, variind între 5 şi 10 oC
(BANĂRESCU P., 1965), valorile optime fiind de 8…10 oC (BUD I., 2007);
 dimorfismul sexual este puţin evidenţiat, fiind manifestat doar în epoca de reproducţie când masculii
sunt mai închişi la culoare decât femelele, femelele fiind colorate mai intens, mai viu decât masculii;
 pentru reproducţie migrează în amonte pe râuri, iar exemplarele din lacuri trec în afluenţi, în căutarea
locurilor propice pentru depunerea pontei, locuri situate în “zona lipanului” de cele mai multe ori la gura
afluenţilor, respectivele locuri având fundul de prundiş mărunt, curat şi adâncimea apei de 0,3…1,2 m;
Gabriela MALOŞ 22
 în locurile de pontă, ambii părinţi amenajează, timp de mai multe zile, cu înotătoarele, “cuiburi” în formă
de strachină cu un diametru de cca. 60 cm şi o adâncime de 10..12 cm; în care depun icrele, masculul
fertilizându-le, iar ulterior femelele acoperă ponta cu prundiş pentru ca acestea să fie ferite de duşmani;
 femela rămâne o perioadă de 7..14 zile în apropierea cuiburilor, probabil pentru apărarea lor;
 depunerea pontei are loc într-un interval de 10…30 zile, interval în care femela de lostriţă realizează
depunerea pontei în 2…3 locuri;
 icrele sunt adezive pentru scurt timp, bentonice, portocalii-roşiatice, cu un diametru variabil în funcţie de
greutatea femelei de la 3.. 4 mm cele depuse de femelele tinere la 6..7 mm cele depuse de femelele mature
(BUD I.,2007);
 incubaţia are durata de 25..35 zile dependent de temperatura apei, respectiv de 290..390 grade zile;
 pește răpitor ce se hrănește aproape excusiv cu peşti, puiet şi peşte adult de talie mică: sglăvoancă,
scobar, oblete, boiştean, moiagă, clean, dar şi lipan, lostriţă, păstrăvi aduşi de viituri, etc.;
 puietul devine piscivor încă de la vârsta de câteva luni şi doar în lipsa peştelui consumă insecte şi larve;
 ocazional poate vâna batracieni, reptile (salamandre şi şerpi), păsări şi mamifere mici ajunse în apă.
 în salmonicultură nu s-a adaptat la hrănirea impusă cu furaj complet, granulat, şi nici cu deşeuri de
abator, hrănirea făcându-se cu peşte proaspăt (viu sau mort);
 specie de talie mare, cel mai mare salmonid din apele noastre;
 importanţă mare pentru pescuitul sportiv şi de agreement, în zonele în care ea populează bazinele
acvatice naturale ea reprezentând o adevărată atracţie turistică;
 pentru salmonicultură poate prezenta o importanţă mare datorită calităţii cărnii foarte mult apreciată şi a
ritmului de creştere foarte bun în condiţiile hrănirii corespunzătoare;
 în mediu natural (Bicaz, Vişeu, Bistriţa) ritmul de creştere prezintă, după PĂSĂRIN B. 2007,
următoarele valori medii: 1 an - 25 cm lungime corporală şi 0,210 kg greutate corporală; 2 ani - 35,5 cm lungime
corporală şi 0,390 kg greutate corporală; 3 ani - 45,5 cm lungime corporală şi 0,813 kg greutate corporală; 4 ani -
55,5 cm lungime corporală şi 1,766 kg greutate corporală; 5 ani - 65,5 cm lungime corporală şi 2,9333 kg
greutate corporală; 6 ani - 75,5 cm lungime corporală şi 4,733 kg greutate corporală; 7 ani - 85,5 cm lungime
corporală şi 6,600 kg greutate corporală; 8 ani - 95,5 cm lungime corporală şi 8,753 kg greutate corporală; 9 ani -
144,0 cm lungime corporală şi 12,533 kg greutate corporală;
 consumul specific comunicat de BUD I., 2007 este de 4…6 kg peşte sau alte vieţuitoare pentru 1 kg
spor;
 ţinând cont de reducerea alarmantă a efectivelor şi de valoarea economică şi ştiinţifică a specie, în
România a fost declarată monument al naturii iar la nivel european este protejată prin Convenţia de la Berna.
E. Genul Coregonus
Este un alt gen dificil al familiei Salmonidae, ce este reprezentat de foarte multe specii (cel puţin 68 de
specii), native în apele reci ale Europei nordice, ale Munţilor Alpi, ale Siberiei şi ale Americii de Nord.
Unele specii sunt marine anadrome iar altele dulcicole, mai ales lacustre (BĂNĂRESCU P., 1964).
Speciile genului se deosebesc de cele ale altor genuri de salmonide prin câteva caractere disticte:
- solzii mai mari, cu cel mult 111 solzi în linia laterală;
- fălcile lipsite de dinţi sau cu dinţi mărunţi pe intermaxilare şi pe limbă;
- gura mică, terminală sau inferioară;
- apedince pilorice numeroase, dar nu mai mult de 100;
- coloritul flancurilor unicolor, fără pete;
- spinii brahiali lungi şi în general numeroşi.
Speciile se deosebesc greu între ele, mai mult prin caracterele plastice şi prin numărul spinilor brahiali.
Pentru România prezintă importanţă, datorită introducerii, în anul 1956, şi se pare aclimatizării a două specii:
Coregonus lavaretus – coregon şi Coregonus albula - coregon mic.
Gabriela MALOŞ 23
E.1. Coregon - Coregonus lavaretus

 este o specie foarte variabilă, cu forme marine migratoare dar şi lacustre sedentare, originară din ţările
nordice din zona Mării Baltice nord-vestul Federaţiei Ruse şi Siberia, precum şi lacurile munţilor Alpi
(BĂNĂRESCU P., 1964);
 în Europa este prezentă în arealul nativ şi în urma introducerii în Franţa, Germania, Kazahstan, Olanda,
Ucraina şi România;
 în România a fost introdusă în anul 1956, din Rusia şi Polonia, populându-se iniţial Lacul Roşu şi
ulterior (după 5 ani) şi Lacurile Bicaz, Lotru, Tarcău, Vidraru şi altele;
 în acvacultură, sunt încercări cu rezultate pozitive în ţări europene, în special din arealul nativ al speciei
(Polonia, Franţa).
b) Particularități morfologice
(fig. 15.):
 corpul relativ înalt şi fusiform,
cu cele două profile asemănătoare,
acoperit cu solzi cicloizi mari, caduci;
 linia laterală este bine
evidenţiată, amplasată pe mijlocul
corpului, cu 84..105 solzi;
 capul relativ mic cu botul Fig.15.: Coregon - Coregonus lavaretus
trunchiat, ochi mari, gură mică, cu
deschiderea sub nări şi fără dinţi;
 spinii brahiali sunt dinţaţi, de 4.. 4,5 ori mai scurţi decât arcul brahial, în număr de 35..45 (BĂNĂRESCU
P., 1964);
 înotătoarele sunt dezvoltate, armonioase: dorsala (D) are marginea concavă cu IV radii osoase și (9)
10..11 (13) radii moi; anala (A) are marginea concavă, cu III..IV radii osoase și (10) 11..12 (14) radii moi;
pectoralele (P) şi ventralele (V) sunt ascuţite (BĂNĂRESCU, 1964); caudala este bine dezvoltată şi are lobi egali,
puternic escavată; adipoasa este foarte mică inserată deasupra porţiunii posterioare a analei;
 coloritul este uniform, argintiu uşor mai întunecat, verde-albăstrui pe partea dorsală cu extremităţile
înotătoarele negre (BANĂRESCU P, 1965; BUD I.,2007);
 dimensiunile obişnuite sunt 25..60 cm lungime corporală şi 2..3 kg greutate corporală (BANĂRESCU P,
1965) iar cele maxime de 10 kg greutate corporală.
 specie gregară, lacustră, permanent dulcicolă, ce populează apele dulci, adânci şi reci, cu apă curată şi
bine oxigenată;
 temperatura apei care îi asigură confortul pentru hrănire este cuprinsă între 14 şi 16 oC, dar suportă şi
temperaturi ale apei de până la 20..25 oC în timpul verii;
 se hrăneşte permanent atât ziua cât şi noaptea;
 în apele poluate nu rezistă;
 epoca de reproducţie se situează în perioada de toamnă, noiembrie-decembrie, în funcţie de
temperatura apei, respectiv când aceasta este în scădere, valorile optime fiind de 5…6 oC (BUD, 2007);
 reproducţia are loc în lacuri sau pe afluenţii acestora, în vecinătatea malurilor, în zone cu nisip sau
pietriş curat;
 icrele sunt lipicioase, bentonice, gălbui, cu un diametru mic, de 2,5..3,5 mm (BUD I., 2007);
 incubaţia are durata dependentă de temperatura apei, respectiv de 360 grade-zile (HUMESCH, 1985);
 temperatura optimă pentru incubare este de 3..7 oC;
 pește omnivor ce se hrănește preponderet cu faună de fund, la care adaugă constant placton şi peşti de
talie mică;
 puietul este planctonofag, hrănindu-se în ape relativ puţin adânci;
 exemplarele vârstnice devin preponderant piscivore.
Gabriela MALOŞ 24
 specie de talie mijlocie cu importanţă mare atât pentru pescuitul sportiv şi de agrement;
 pentru salmonicultură poate prezenta o importanţă mare pentru creşterea lui în sistemele extensiv şi
semiintensiv în lacurile de baraj, iazuri şi heleştee din zona colinară înaltă, în monocultură sau policultură, cu
hrănire exclusiv naturală;
 ritmul de creştere este bun înregistrând la vârsta de 2 ani - 0,300.. 0,350 kg greutate corporală; la 3 ani
- 0,800 kg greutate corporală şi la 4 ani - 1,000 kg greutate corporală; după care creşterea stagnează
semnificativ;
 carnea este gustoasă, albă şi fără oscicole, comparabilă cu cea a lipanului.
E.2. Coregon mic - Coregonus albula

 Este o specie originară din nordul Europei, din Anglia până la Urali,din bazinul superior al fluviului Volga
şi din munţii Alpi;
 în Europa este prezentă în bazinul mării Baltice, lacurile de drenaj din bazinul superior al Volgăi
(Seliger, Vseluga), golful Finlandei; bazinul Elbei, bazinul inferior al Rinului, lacul Inari din Finlanda, lacuri din
Germania, Marea Britanie şi Polonia;
 în România a fost introdusă în anul 1956, odată cu specia Coregonus lavaretus, din Rusia şi Polonia,
populându-se iniţial Lacul Roşu şi ulterior (după 5 ani) şi Lacurile Bicaz, Lotru, Tarcău, Vidraru, precum şi
heleşteele de la Nucet;
 în acvacultură, sunt încercări cu rezultate pozitive în ţări europene, în special din arealul nativ al specie
(Polonia, Franţa).
a) Particularități
morfologice (fig.16):
 sunt asemănătoare cu cele
ale speciei Coregonus lavaretus;
 corpul relativ înalt şi
fusiform, turtit lateral, acoperit cu
solzi cicloizi mari, caduci;
 linia laterală este
amplasată pe mijlocul corpului dar Fig.16: Coregonul mic, păstrăvul argintiu - Coregonus albula
cu o slabă curbură în partea anterioară, cu 71..90 solzi;
 capul relativ mic cu botul trunchiat, ochi mari, gură mică, superioară, cu deschiderea sub nări, şi fără
dinţi;
 spinii brahiali sunt în număr de 43..55 (BĂNĂRESCU P., 1964);
 înotătoarele sunt dezvoltate, armonioase: dorsala (D) are marginea concavă cu III..IV radii osoase și
7..11 radii moi; anala (A) are marginea concavă, cu II..IV radii osoase și 9..13 radii moi; pectoralele (P) şi
ventralele (V) sunt ascuţite (BĂNĂRESCU, 1964); caudala este bine dezvoltată şi are lobi egali, puternic
escavată; adipoasa este foarte mică inserată deasupra porţiunii posterioare a analei;
 coloritul este uniform argintiu, mai închis (cenuşiu-albăstrui) pe partea dorsală (BANĂRESCU P, 1965;
BUD I.,2007);
 dimensiunile obişnuite sunt de 22..46 cm lungime corporală şi 1,0 kg greutate corporală (BANĂRESCU
P, 1965);
b) Particularități biologice și ecologice:
 specie lacustră, gregară, planctonofagă ce se hrăneşte în partea superioară a apei;
 se pretează a fi crescută în iazurile, heleşteele, lacurile de baraj şi naturale, situate la altitudini mai mari
de 300..400 m;
 este uşor mai oxifilă decât Coregonus lavaretus şi suportă temperaturi ale apei de până la 25 oC în
timpul verii, cu condiţia ca debitul apei şi conţinutul în O2 solvit al acesteia să fie suficient;
 nu intră în concurenţă pentru hrană cu Coregonus lavaretus şi ca urmare pot împărţi acelaşi bazin
acvatic;
 epoca de reproducţie se situează în perioada de toamnă, octombrie-decembrie, în funcţie de
temperatura apei, respectiv când aceasta este în scădere, valorile optime fiind de 6…8 oC (BUD, 2007);
Gabriela MALOŞ 25
 reproducţia are loc în lacuri, în vecinătatea malurilor, în zone cu nisip sau pietriş curat;
 icrele sunt lipicioase, bentonice, galben-portocalii, cu un diametru mic, de 1,0..1,5 mm (BUD I.,2007);
 incubaţia are durata dependentă de temperatura apei, respectiv de 360 grade zile (HUMESCH, 1985);
 temperatura optimă pentru incubare este de 3..7 oC;
 se hrăneşte exclusiv cu zooplacton.
c) Particularități economice:
 specie de talie mică, cu importanţă mare pentru pescuitul sportiv şi de agrement dar şi pentru
salmonicultură;
 ritmul de creştere este bun înregistrând la vârsta de 2 ani - 0,300.. 0,350 kg greutate corporală iar la 4
ani - 0,900…1,000 kg greutate corporală;
 carnea este gustoasă, albă şi fără oscicole, comparabilă cu cea a lipanului.
F. Genul Thymallus
Este reprezentat de cinci specii: Thymallus thymallus (cu răspândire în Europa), Thymallus articus (cu
prezenţă în Siberia, fluviul Amur, Alaska şi nordul Canadei),Thymallus montanus (cu arealul în bazinul fluviului
Misisipii şi al Marilor Lacuri din America de Nord),Thymallus nigrasces (prezentă în lacul Kosogol) şi Thymallus
brevirostris (prezentă în Nord-Vestul Mongoliei).
Pentru România prezintă importanţă specia Thymallus thymallus - lipan, specie indigenă, cunoscută şi sub
numele populare de: cimbrişor, lipean, arămiu.
F.1. Lipanul - Thymallus thymallus

 este o specie indigenă cu origine europeană arhaică;
 este prezentă pe areal extins în Europa cu excepţia: Peninsulei Iberice, vestului Franţei, nord-estul
Insulelor Britanice, sud-estul Italiei şi sudul Peninsulei Balcanice, lipsind şi din bazinele: Niprului, Bugului, Volga
inferioară, precum şi din Crimea, Caucaz, Urali;
 în România specia este prezentă în apele din zona de munte şi submontane, în “zona lipanului”, cu
densitate mai mare în: Sebeş, Gurghiu, Sălard, Râul Mare, Bistriţa transilvăneană, Vaser, Valea Iadului, Cerna,
Valea Drăganului, Someşul, Mureşul superior, Arieş şi Arieşel, Timiş, Jiu, Olt (Covasna, Cormoş şi Lotru),
Argeş, Suceava, Moldova, Bistriţa
Moldovenească, Dorna, Buzău.
 specia este nealterată din punct de
vedere genetic, deoarece nu s-au făcut
importuri din această specie;
b) Particularități morfologice
(fig.17):
 corpul este armonios, bine
proporţionat, alungit, uşor comprimat lateral,
cu cele două profile uniform de convexe,
sau cel dorsal uşor mai convex, cu
înălţimea maximă în dreptul inserţiei Fig.17.: Lipanul – Thymallus thymallus
anterioare a dorsalei sau în dreptul primului
sfert anterior al acesteia, este acoperit cu solzi mari dispuşi în formă hexagonală, bine fixaţi, mai mărunţi pe
partea ventrală, dar care lipsesc pe cap, baza pectoralelor, istm şi porţiuni neregulate ale zonei anterioare a
părţii ventrale a corpului (BĂNĂRESCU P., 1964);
 linia laterală completă, aproape rectilinie, amplasată exact pe mijlocul corpului, cu 76…91 solzi;
 capul este relativ mic, cu botul conic, gură mică, subterminală, transversală, protractilă, cu deschiderea
ei situată anterior faţă de nări, cu dinţi mici, ascuţiţi, dispuşi pe un singur rând pe intermaxilar, maxilar, dentar,
prevomer şi palatine;
 pedunculul caudal reprezintă 14,5.. 18 % din lungimea corpului;
 înotătoarele sunt dezvoltate: dorsala (D) este foarte bine dezvoltată, înaltă, cu marginea rotunjită
anterior şi dreaptă posterior, cu IV…VII radii osoase și 15..17 radii moi, ramificate şi puternic înclinate înapoi;
anala (A) este şi ea dezvoltată, inserată mult posterior, are marginea convexă anterior şi uşor concavă posterior,
Gabriela MALOŞ 26
cu II..IV radii osoase și 9..11 radii moi; pectoralele (P) sunt ascuţite; ventralele (V) sunt rotunjite şi se inserează
sub partea posterioară a dorsalei (BĂNĂRESCU, 1964); caudala este bine dezvoltată, are lobi egali şi este
adânc scobită; adipoasa este destul de bine dezvoltată şi se inserează deasupra jumătăţii posterioare a analei;
 coloritul de pe partea dorsală şi de pe cap este cafeniu, pe părţile laterale gălbui cu luciu metalic sau
argintiu cu reflexe vineţii iar pe partea ventrală este alb-argintiu; pe partea laterală a jumătăţii anterioare a
corpului prezintă o serie de puncte sau dunguliţe cafenii-închis, evidente şi persistente; dorsala prezintă o serie
de pete roşii-cărămizii şi negre, dispuse mai mult sau mai puţin ca nişte dungi longitudinale; caudala este
cenuşie, bătând în roşu sau albastru, cu pete cafenii; pectoralele sunt gălbui; ventralele şi anala roz-violacee;
irisul are culoare purpurie-verzuie, iar pupila este bine evidenţiată de un inel galben (BANĂRESCU P, 1965; BUD
I.,2007);
 în perioada de reproducţie coloritul părţilor laterale devine arămiu-roşiatic alternând cu argintiul sclipitor
al solzilor (BUD I.,2007);
 dimensiunile obişnuite sunt de 0,5..0,6 kg greutate corporală şi 30…35 cm lungime corporală, iar cele
maxime de 2,0 kg greutate corporală şi 50 cm lungime corporală; cele legale sunt de 25 cm lungime corporală.
 specie ce populează apele dulci, curgătoare mari, montane şi submontane, în zona imediat în aval de
cea a păstrăvului, cu apă curată şi mai adâncă, cu curent rapid dar lipsit de cascade, cu fund alcătuit din pietre
uniform de mari;
 apreciază apa bine oxigenată şi suportă temperaturi ale apei de până la 20 oC în sezonul cald;
 maturitatea sexuală este atinsă de masculi la vârsta de 2 ani iar de femele la vârsta de 3 ani, (BUD,
2007);
 epoca de reproducţie se situează în perioada de primăvară, de la sfârşitul lunii martie până la începutul
lunii mai, în funcţie de temperatura apei, respectiv când aceasta este în creştere, variind între 5 şi 10 oC
(BANĂRESCU P, 1965), valorile optime fiind de 8…10 oC (BUD, 2007);
 pentru reproducţie realizează migraţii scurte în amonte pe râuri, iar exemplarele din lacuri trec în
afluenţi, în căutarea locurilor propice pentru depunerea pontei, respectivele locuri având fundul de prundiş
mărunt, curat şi adâncimea apei de 0,3…1,2 m;
 prolificitatea este de 6000…10000 icre per kilogram masă corporală a femelei iar icrele sunt înconjurate
de un mucus lipicios, bentonice, galbene, cu un diametru 2,8..4,0 mm (BUD I.,2007);
 incubaţia are durata de 21..26 zile dependent de temperatura apei, respectiv de 200..230 grade zile;
 pește răpitor ce se hrănește cu larve de insecte acvatice (tricoptere, efemeroptere, plecoptere), insecte
aeriene (pe care li prinde din zbor, sărind afară din apă), crustacee (gamaride) şi ocazional icre sau puiet de
peşte;
 puietul se hrăneşte la început cu microorganisme acvatice diverse;
 în salmonicultură nu s-a adaptat prea bine la hrănirea impusă cu furaj complet, granulat, şi nici cu
deşeuri de abator, hrănirea puietului făcându-se cu placton şi insecte sfărâmate;
 specie de talie mică-medie cu importanţă mare pentru pescuitul sportiv şi de agrement în zonele în care
specia populează bazinele acvatice naturale ea reprezentând o adevărată atracţie turistică, deoarece pescuitul
la lipan este considerat unul din cele mai spectaculoase şi atrăgătoare sporturi;
 carnea este deosebit de gustoasă, cu miros de cimbrişor, considerată superioară chiar celei de păstrăv
indigen, sau lostriţă;
 pentru salmonicultură, creşterea este foarte dificilă deoarece nu s-a adaptat la creşterea în captivitate,
la hrănirea impusă cu nutreţ combinat granulat şi nici la tehnicile cunoscute de reproducţie artificială;
 ritmul de creştere este destul de redus, după BUD I. 2007, realizând următoarele valori medii: 1 an -
8..10 cm lungime corporală şi 0,020..0,030 kg greutate corporală; 2 ani - 12..15 cm lungime corporală şi
0,050..0,08 kg greutate corporală; 3 ani - 20..22 cm lungime corporală şi 0,150..0,200 kg greutate corporală;
 ţinând cont de reducerea alarmantă a efectivelor şi de valoarea economică şi ştiinţifică a specie, dar şi
de greutăţile încă foarte mari în producerea de material genetic necesar repopulărilor la nivel european şi
naţional specia este protejată prin Convenţia de la Berna, cu restricţii la pescuit.
Gabriela MALOŞ 27
Capitolul 3. MEDIUL DE VIAŢĂ NATURAL AL SALMONIDELOR
3.1. ZONAREA IHTIOFAUNISTICĂ A APELOR NATURALE MONTANE ȘI SUBMONTANE
Zonarea piscicolă a cursurilor de apă de pe teritoriul țării noastre constituie un proces de lungă durată și cu
stabilitate relativă, ce are în vedere caracteristicile pedo-climatice şi de relief, şi respectiv particularitățile mediului
acvatic.
Această zonare (fig. 18.) cuprinde, după BÂRCA Ghe, 1962, sectoarele, sau regiunile piscicole, cu condiții
naturale caracteristice principalelor forme de relief (apele de munte, apele de deal, apele de şes şi apele litoral-
marine). În interiorul sectoarelor sunt delimitatea zonele piscicole, care au căpătat denumirea după specia de
pește predominantă, existând cinci zone piscicole: zona păstrăvului, zona lipanului, zona scobarului, zona
mrenei și zona crapului.
Fig. 18.: Zonarea apelor naturale ale României (după BÂRCA Ghe, 1962)
Fiecare sector sau regiune are în componența sa una sau mai multe zone piscicole. Zonarea piscicolă a
cursurilor de apă, sau zonarea biogeografică a peștilor de pe cursul unui râu cuprinde, în general, mai multe
sectoare sau regiuni biogeografice.
Un bazin hidrografic cu o mare varietate a condițiilor fizio-geografice și ecologice poate să fie considerat
complet și cuprinde toate sectoarele şi cele cinci zone piscicole: zona păstrăvului, zona lipanului, zona
scobarului, zona mrenei și zona crapului (exemple: Siretul, Jiul, etc.) sau incomplet când datorită varietăţii reduse
a condiţiilor fizico-geografice şi ecologice cuprinde un număr mai mic de sectoare şi zone piscicole (exemple:
Vedea, Prutul, Mostiştea).
Fiecare zonă are în componența sa un număr mai mare sau mai mic de specii de pești, însă a fost denumită
după specia predominantă.
De menționat că apele naturale nu sunt statice, ele putându-se extinde, retrage sau deplasa ușor în funcție
de schimbarea caracteristicilor ecosistemelor. Așa de exemplu, după amenajarea uriașei colecții de ape de tipul
lacurilor de acumulare, care sunt ecosisteme constituite, se semnalează instalarea în aceste ape și a numeroase
exemplare aparținând unor specii de pești din zonele alăturate. În acest caz, nu se poate aprecia că s-a
schimbat zonarea naturală, deoarece pentru aclimatizarea unor noi specii de pești este necesară o perioadă
îndelungată de timp, cu modificarea însușirilor morfologice și biologice ale organismelor.
Pentru salmonide prezintă interes în special sectorul I, al apelor de munte, unde în România sunt prezente
în cele două zone ale sale, zona păstrăvului şi zona lipanului, majoritatea speciilor de salmonide cu importanţă în
Gabriela MALOŞ 28
salmonicultura continentală şi pentru pescuitul sportiv, la care se adaugă sectorul II, cel al apelor colinare, unde
pot fi prezente specii de interes pentru salmonicultură şi mai puţin cele cu interes pentru pescuitul sportiv şi în
ultimul rând sectorul IV, cel al apelor litoral-marine ale Mării Negre, unde există un interes ştiinţific semnificativ
prin existenţa speciei Salmo trutta labrax - păstrăv de mare.
Sectorul I. / Regiuninea apelor de munte

Regiunea apelor de munte se caracterizează prin terenuri foarte accidentate, cu pante mari, cu ape reci,
tumultoase, cristaline, sărace în săruri minerale solvite (10..100 mg/l), însă foarte bogate în oxigen (9..16 mg
O2/l). Albiile sunt pietroase-nisipoase, cu o adâncime redusă a apei. Temperatura apelor este scăzută, vara
nedepășind 16..17oC în cele mai călduroase zile, iar iarna nescăzând sub 1 oC. În această regiune, pe lângă
pâraiele și râurile de munte, mai sunt cuprinse și lacurile de munte (naturale și artificiale) care au ape limpezi,
reci, relativ bogate în oxigen solvit, sărace în sărurile minerale și care au şi zone adânci (între 10 și 100 m).
Debitele pâraielor și râurilor sunt relativ constante, iar lacurile au niveluri constante, fiind alimentate de
pâraie, sau prin topirea zăpezilor la începutul primăverii, iar vara din precipitații destul de bogate. Fac excepție
lacurile de acumulare cu folosință hidroenergetică, la care nivelele sunt deosebit de variabile, în funcție de
regimul de precipitații, precum și în legătură cu graficul de funcționare al hidrocentralei.
Regiunea apelor de munte este diferențiată în două zone naturale:
Zona păstrăvului, care este caracteristică apelor tumultoase, foarte bine oxigenate (10..16 mg O2/l), cu
adâncimi și lățimi reduse, multe căderi de apă, intercalate cu zone relativ adânci. Albia este instabilă, apa
schimbându-și periodic, pe anumite zone, cursul vechi, în urma puhoaielor și a viiturilor mari. Vegetația acvatică
este destul de slab reprezentată, datorită curentului puternic, regăsindu-se sporadic în zona malurilor. În schimb,
se găsesc alge și mușchi prinși pe pietre, iar în unele locuri, mai liniștite, sunt prezentate și plantele fanerogame,
precum bobornicul (Veronica becabunga).
Pentru țara nostră, aceasta zonă înseamnă o lungime de cca. 11,5 mii km.
În această zonă predomină păstrăvul de munte (Salmo trutta fario), împreună cu lipanul (Thymallus
thymallus), lostrița (Hucho hucho) și mai rar zglăvoaca (Cottus gobio) și boișteanul (Phoxinus phoxinus).
Zona păstrăvului este prezentă în toate apele curgătoare și stătătoare situate în regiunile înalte din spațiul
Munților Carpați;
Zona lipanului este caracteristică unei porțiuni a râurilor de munte mai puțin tumultoase, mai adânci și
cu ”bulboane” mari, cu albii mai late, uneori cu maluri cu multă vegetație, iar vatra are și zone argiloase. Apa se
tulbură des, în urma ploilor, datorită suspensiilor ajunse în albia principală prin intermediul afluenților care curg și
pe terenuri despădurite. Conținutul în oxigen dizolvat scade la 9..10 mg/l, iar temperatura apei urcă vara până la
19 oC, pentru ca iarna să scadă sub 1 oC. Datorită stabilității vetrei albiei, vegetația acvatică este mai bine
reprezentată, iar fauna mai bogată în specii.
În această zonă predomină lipanul (Thymallus thymallus), alături de care mai întâlnim: lostrița (Hucho
hucho), mreana vânătă (Barbus meridionalis), cleanul (Leuciscus cephalus), păstrăvul curcubeu (Oncorhynchus
mykiss), grindelul (Nemachilus barbatulus), s.a. Uneori în această zonă pot să apară scobarul (Chondrostoma
nasus), mihalțul (Lota lota) și zvârluga (Cobitis taenia).
Sectorul II. / Regiunea apelor colinare.

Sectorul se caracterizeză prin râuri şi pâraie mai mari, cu panta albiei mai redusă, cu viteza de curgere mai
redusă (ape domoale), mai bogate în săruri minerale solvite, relativ limpezi iarna şi vara, dar tulburi primăvara şi
perioada imediat următoare căderii abundente a precipitaţiilor. Temperatura apei nu depăşeşte 22..25 oC, în
zilele călduroase ale verii. Adâncimea apei este în medie de 50 cm, dar cu numeroase zone mai adânci.
În această regiune intră şi numeroase lacuri, naturale şi artificiale.
Sectorul include două zone piscicole: zona scobarului şi zona mrenei, unde alături de speciile
predominante pot exista în mediu lacustru păstrăvul de lac şi coregonii, iar apele respective pot reprezenta sursă
de apă pentru exploataţii salmonicole în care să fie crescute speciile de salmonide mai plastice (păstrăvul
curcubeu, coregonii, păstrăvul de lac).
Sectorul IV. / Regiunea apelor litoral-marine (Marea Neagră)

Este mediul natural de creștere și iernare pentru păstrăvul de mare, alături de alte zeci de specii de pești
marini. Are 424 mii kmp. Prezintă o serie de condiții fizico-chimice și biologice specifice: este o mare continentală
cu bilanț hidrologic negativ, evacuând la suprafață, prin strâmtoarea Bosfor-Dardanele, în marea Mediterană, o
cantitate mai mare de apă decât cantitatea de apă primită de la fluviile, râurile și Marea Azov (400 km 3); în
Gabriela MALOŞ 29
straturile de suprafață apa are numai 18 ‰ salinitate (față de 27 ‰ în oceane), iar în straturile profunde 22,5 ‰,
răspândire inegală și constantă ce se datorează aportului de ape dulci și Curentului Bosforic de fund.
Această delimitare a salinității pe verticală nu favorizează formarea curenților verticali ceea ce are
următoarele urmări:
- diminuarea apreciabilă a conținutului de oxigen începând cu adâncimea de cca. 100 m și lipsa acestuia
la adâncimi de peste 200 m;
- prezența H2S începând cu adâncimea de cca 150 m și creșterea concentrației lui la adâncimi mai mari
(până la 60 cm3/l la 2000 m);
- existența și persistența valorilor minime ale temperaturii apei în stratul de apă dintre 100 și 150 m ca
urmare a imposibilității coborârii apei reci de iarnă la adâncimi mai mari.
Aceste particularități hidrologice au drept consecință biologică faptul că începând cu adâncimea de 200 m
dezvoltarea vieții aerobe devine imposibilă astfel încât 4/5 din volumul apelor Mării Negre constituie domeniul
exclusiv al vieții anaerobe. În plus lipsa curenților verticali face imposibilă revenirea în circuit a materiilor biogene
ce se acumulează în straturile profunde, fapt ce diminuează mult productivitatea biologică a bazinului acvatic.
Platforma continentală, cu o suprafață de 144 000 kmp - 35 %, este foarte întinsă în partea vestică și nord-
vestică și foarte îngustă în partea sudică și sud-estică.
Litoralul României se caracterizează prin: întinderea foarte mare a platformei continentale; valori foarte
reduse ale salinității apei datorită aportului de ape dulci ale Dunării și neregularităților curenților marini; variații
sezoniere foarte mari ale temperaturii apei în stratul superficial (de la 0 oC, și chiar de la valori negative la țărm,
la 27 oC în verile călduroase). Avantajele biologice ale acestor caracteristici se manifestă printr-o troficitate
ridicată rezultată din marea întindere a platformei continentale și de aportul mare de substanțe biogene ale
apelor fluviale - dezvoltarea planctonului.
Productivitatea biologică a Mării Negre este de cca. 300 kg pește/km 2 (2 kg pește/ha) de 4,6 ori mai mică
decât cea a Mării Caspice și de 41 ori mai mică decât cea a Mării Azov.
Păstrăvul de mare este semnalat rar, dar constat, de-a lungul litoralului pe tot parcursul anului şi pe Dunăre
până la Călăraşi, toamna. El este cunoscut sub denumirile de alabalik în limba turcă, Black Sea trout sau Black
Sea salmon, şi face obiectul mariculturii turceşti prin creşterea sa în ferme plutitoare salmonicole (viviere
flotabile) amplasate în apropierea litoralului turcesc. Cercetătorii din Rize şi Bodrum au dezvoltat tehnologii de
reproducţie artificială şi salmonicultură a acestei subspecii, iar salmonicultorii turci obţin în prezent rezultate
apreciabile, care pot fi încercate şi în apele teritoriale româneşti ale Mării Negre.
3.2. ORGANIZAREA REŢELEI HIDROGRAFICE A APELOR MONTANE ŞI SUBMONTANE ALE

ROMÂNIEI
Reţeaua hidrografică a apelor de interes pentru salmonicultura şi gestionarea cinegetică a faunei din zona
montană şi submontană a României este evaluată actual la cca. 17500 km lungime însumată a cursurilor,
respectiv cca. 8000 ha luciu de apă, reprezentând numai cca. 17 % din totalul naţional.
Este formată concret din două mari categorii:
 ape curgătoare permanente: izvoare, pâraie şi râuri;
 ape stătătoare: lacuri naturale (glaciare, vulcanice, de alunecare, de acumulare nivală) şi artificiale (de
baraj).
Aceste bazine acvatice sunt organizate, pentru o bună gestionare şi conservare a stocurilor de specii
piscicole în cunoscutele “fonduri piscicole”, aflate în prezent, împreună cu fondul cinegetic aferent arealelor
respective, în gestiunea Regiei Silvice.
Fondurile piscicole sunt asfel delimitate încât să asigure condiţii de viaţă propice pentru speciile de peşti
vizate, în special salmonide, respectiv un areal specific şi suficient care să asigure, hrănirea, creşterea şi
înmulţirea autonomă a populaţiei piscicole.
Fondurile piscicole montane şi submontane pot cuprinde fie o porţiune dintr-o reţea hidrografică a unei ape
curgătoare mai mari, cu afluenţii săi (un râu sau o porţiune de râu cu pâraiele afluente) fie un lac cu apele
curgătoare (pâraie, râu) ce aprovizionează lacul respectiv.
Suprafeţele fondurilor piscicole actuale din zona montană şi submontană a României, sunt foarte variabile,
în funcţie de particularităţile pedogeografice ale bazinelor acvatice naturale, fiind stabilite de specialiştii piscicoli
Gabriela MALOŞ 30
ai Regiei Silvice, pe criteriile amintite deja, respectiv cele ale asigurării bunăstării pentru populaţiile piscicole de
salmonide vizate. Lungimea minimă a unui fond piscicol este în prezent de 10 km, iar cea maximă de 100 km,
suprafeţele bazinelor piscicole gestionate de fondurile piscicole montane şi submontane fiind în general mult mai
reduse decât cele ale fondurilor piscicole din zona de şes.
Dimensiunile şi ca urmare numărul de fonduri piscicole nu sunt definitiv stabilite, delimitarea şi organizarea
lor fiind reevaluată periodic, de preferinţă la un interval de 10 ani.
După ultima organizare în fonduri piscicole, în zona montană şi submontană a României au rezultat un
număr de 146 fonduri piscicole, din totalul celor 416 fonduri piscicole existente la nivel naţional.
În organizarea actuală a fondurilor piscicole din zona montană şi submontană a României din totalul celor
17500 km a arealului acvatic montan, cca. 11 000 km revenind păstrăvului indigen, cca. 1000 km lipanului, cca.
4000 km mrenei, cca. 100 km lostriţei şi cca. 100 km păstrăvului fântânel şi curcubeu.
În interiorul unui fond piscicol, suprafaţa bazinelor acvatice naturale este divizată astfel încât cel puţin 20 %
din aceasta să reprezinte “zona oprită” a fondului piscicol respectiv, în care pescuitul este interzis pe tot
parcursul anului, ea având rolul asigurării permanente a unui stoc de reproducători suficient de mare încât să se
conserve integritatea numerică şi calitatea genetică a populaţiei piscicole vizate, respectiv să se poată realiza
perpetuarea, şi eventual creşterea numerică, a populaţiei piscicole prin reproducţie naturală fără intervenţia
omului.
Amplasarea arealului “zonei oprite” se face cu multă atenţie, el trebuind să fie “în trunchi comun” şi să
asigure cele mai bune condiţii pentru toate etapele de viaţă ale specie vizate, reproducţie, incubaţie, ecloziune,
creştere, hrănire.
3.3.CARACTERISTICILE APELOR MONTANE ŞI SUBMONTANE ALE ROMÂNIEI
Principalele caracteristici ale apelor montane şi submontane pot fi grupate, din punct de vedere al
importanţei utilizării lor în scop salmonicol în caracteristici fizice, chimice şi biologice (floră şi faună, capacitate
biogenică).
3.3.1.CARACTERISTICE FIZICE ALE APEI

Întrucât însușirile fizice ale apei piscicole montane influențează, sau chiar condiționează existența speciilor
de pești din această zonă, ele reprezentând informații de bază pentru decizia înființării unei crescătorii
salmonicole, atât pentru derularea normală a reproducerii cât și pentru parcurgerea procesului de producție din
aceste unităţi.
Temperatura apei constituie unul din factorii esenţiali ai mediului acvatic, de care depinde desfăşurarea
normală a proceselor fiziologice ele organismelor poikiloterme, deci atât peştii cât şi celelalte populaţii de
organisme care le servesc drept hrană.
Există un raport invers proporţional între temperatura apei şi conţinutul acesteia în oxigen, respectiv
capacitatea reţinerii de oxigen: cu cât apa este mai rece cu atât conţinutul ei în oxigen dizolvat este mai mare
(tabel 4.). Salmonidele sunt specii de peşti adaptaţi la temperaturi reduse ale apei, fiind denumite organisme
stenoterme, de apă rece, care suportă limite de variaţii cuprinse în medie între 1 şi 20 oC, însă au un optim de
dezvoltare diferenţiat în funcţie de specie, după cum urmează:
păstrăvul fântânel, între 12 şi 14 oC;
păstrăvul indigen, între 14 şi 16 oC;
păstrăvul curcubeu, între 15 şi 19 oC.
Prin urmare, este necesar ca sursele de apă să se caracterizeze printr-o temperatură relativ redusă şi
constantă, cuprinsă între 12 şi 19 oC, fără ca iarna să scadă sub 1 oC, sau vara să depăşească 23 oC.
Menţionăm că incubarea icrelor şi dezvoltarea alevinelor de păstrăv curcubeu se fac în bune condiţii şi cu
pierderi foarte reduse dacă temperatura apei nu scade sub 5 oC şi nu depăşeşte 10 oC. Aceleaşi condiţii sunt
necesare şi pentru creşterea celorlalte specii de salmonide, cu unele mici excepţii.
Variaţiile bruşte de temeratură ale apei sunt foarte dăunătoare, mai ales la stadiile tinere şi când
amptitudinea oscilaţiilor depăşeşte 4 oC, iar la adulţi 7..10 oC.
Gabriela MALOŞ 31
Pentru evitarea acestor diferenţe de temperatură înregistrate în timp scurt este necesar ca bazinele să fie
mai adânci, iar malurile cu multă vegetaţie. De asemenea, dacă ne referim la păstrăvări, se recomandă ca
alimentarea cu apă a staţiei de incubare a icrelor şi a trocilor pentru puiet să fie realizată în două variante de
aprovizionare (izvor şi pârâu), iar aducţiunea să se facă prin conducte subterane. Regimul termic al surselor de
alimentare cu apă se va urmări de-a lungul unei perioade de cel puţin 12 luni, înainte de realizarea investiţiei.
Tabelul 4.: Solubilitatea oxigenului (mg/l) în apă cu temperatura de 0-25oC

(după GHITTINO, 1983 şi GABRILESU, 2001)
Temperatura Temperatura apei (subdiviziuni oC)
apei ( C)
o 0,0 0,2 0,4 0,5 0,6 0,8 0,9
0 14,16 14,8 14.00 13,97 13,93 13,85 13,81
1 13,77 13,70 13,63 13,59 13,55 13,48 13,44
2 13,40 13,33 13,26 13,22 13,19 13,12 13,08
3 13,05 12,98 12,91 12,87 12,84 12,77 12,74
4 12,70 12,64 12,57 12,54 12,51 12,44 12,41
5 12,37 12,31 12,25 12,22 12,18 12,12 12,09
6 12,06 12,00 11,94 11,91 11,91 11,88 11,82
7 11,76 11,70 11,64 11,61 11,58 11,52 11,50
8 11,47 11,41 11,36 11,33 11,30 11,25 11,22
9 11,19 11,14 11,08 11,06 11,03 10,98 10,95
10 10,92 10,87 10,82 10,80 10,77 10,72 10,71
11 10,67 10,62 10,57 10,55 10,53 10,48 10,45
12 10,43 10,38 10,34 10,31 10,29 10,24 10,22
13 10,20 10,15 10,11 10,09 10,06 10,02 10,00
14 9,98 9,93 9,89 9,87 9,85 9,81 9,78
15 9,76 9,72 9,68 9,66 9,64 9,60 9,58
16 9,56 9,52 9,48 9,46 9,45 9,41 9,39
17 9,37 9,33 9,30 9,28 9,26 9,22 9,20
18 9,18 8,15 9,12 9,10 9,08 9,04 9,03
19 9,01 8,96 8,94 8,93 8,91 8,88 8,86
20 8,84 8,81 8,78 7,76 8,75 8,71 8,70
21 8,68 8,65 8,62 8,61 8,59 8,56 8,55
22 8,53 8,50 8,47 8,46 8,44 8,41 8,40
23 8,38 8,36 8,33 8,32 8,30 8,27 8,26
24 8,25 8,22 8,19 8,18 8,17 8,14 8,13
25 8,11 8,09 8,07 8,05 8,04 8,01 8,00
26 7,99 7,97 7,95 7,92 7,91 7,90 7,90
Adâncimea şi presiunea apei sunt oarecum specifice pentru fiecare specie de salmonide. De exemplu,
fântânelul preferă adâncimi mai mari, iar păstrăvul de munte ape mai puţin adânci. Adâncimea apei influenţează
temperatura acesteia, astfel încât, în apele stătătoare, de peste 15 m adâncime, temperatura este aproape
constantă, de cca. 4 oC, pe tot timpul anului.
La fiecare 10 m adâncime presiunea creşte cu o atmosferă. De mare împortanţă sunt adâncimile apelor în
jur de 1 m, unde se găsesc din abundenţă plancton, necton şi bentos.
Transparenţa apei este în legătură directă cu natura substratului geologic al albiei apei, cu configuraţia
terenului, cât şi cu cantitatea de suspensii tranzitate şi curenţii din masa apei.
În general, apele de munte au transparenţă de cca. 20 m, însă sunt sărace în hrană naturală.
Transparenţa se măsoară cu discul SECCHI. Acesta este un disc cu diamentrul de 20 cm, care are în partea
superioară o tijă care pleacă de la centru, iar dedesupt are un lest (o greutate). Suprafaţa superioară este
vopsită în sens radiar în două sectoare albe care alternează cu două albastre. Tija este în legătură cu o sfoară
sau cablu, pe care se poate citi adâncimea de imersiune.
Turbiditatea mare a apelor, în zonele de depunere a icrelor, poate duce la asfixierea acestora. Apa necesară
incubatoarelor se filtrează în mod obligatoriu sau este cel puţin decantată în bazine speciale.
În zonele submontane transparenţa apei este mult mai redusă, ajungând la 40 cm, ceea ce indică existenţa
suspensiilor în cantităţi mari, mai ales dacă culoarea este verde-gălbuie.
Gabriela MALOŞ 32
Mişcarea apei este influenţată de diferenţa de nivel a albiei, de puterea vânturilor şi de unii curenţi de
adâncime, aceşti factori contribuind la oxigenerea apei din diversele straturi ale apei, mai superficiale sau mai
profunde, şi implicit, la oxidarea substanţelor organice din masa apei. Mişcarea apei are influenţă asupra
parcurgerii perioadei de reproducere la salmonide cunoscându-se că intensitatea reofiliei contribuie chiar la
accelerarea maturării gonadelor.
Mişcarea apei este în directă legătură cu debitul acesteia.
În general, în exploataţiile salmonicole se recomandă debite de cca. 250..500 l/sec/ha luciu apă, adică cca.
1 l/sec pentru 100 mii icre şi cca. 5 l/sec. pentru 100 mii puieţi de vara I.
Greutatea specifică a apei este înfluenţată de conţinutul apei în săruri minerale solvite şi de temperatură.
Greutatea specifică a peştilor este ceva mai mare decât a apei, iar vezica înotătoare este utilizată pentru
modificarea ei, prin proprietatea de flotabilitate a sa.
3.3.2. CARACTERISTICILE CHIMICE ALE APEI

Din punct de vedere chimic, este cunoscut că apa conţine 11,11% hidrogen şi 88,88 % oxigen şi are
proprietatea de a dizolva aproape toate substanţele minerale, precum şi o serie de gaze.
Nivelul total de substanţe minerale dizoltate în apă depinde de compoziţia rocilor pe cale aceasta le
străbate, de natura solului pe care se află bazinul, cât şi de unii factori climatici.
Oxigenul dizolvat în apă constituie cel mai important element chimic ce condiţionează viaţa peştilor, şi a
tuturor organismelor din apă, prin acţiunea oxidativă a acestuia în procesele respirator şi metabolic, alături de
facilitarea proceselor de mineralizare a substanţelor organice din bazinul acvatic.
În general, salmonidele au nevoie de apă foarte bine oxigenată, o apă fiind considerată bună pentru
creşterea acestor specii dacă conţinutul ei de oxigen solvit nu scade sub 9 mg/l, la valori ale temperaturii de
18..19 oC.
Valoarea optimă a oxigenului dizolvat trebuie să corespundă saturaţiei de 90…100 % adică 9..11 mg/l. Apa
de evacuare din păstrăvării nu trebuie să aibă o saturaţie mai mică de 60 % adică 5,5..6 mgO2/l.
Necesarul de oxigen pentru păstrăvi tineri (sub 50 g/buc) este de 500..600 mgO2/kg/oră, iar pentru cei mai
mari necesarul este de 400..500 mgO2/kg/oră.
Deci, cu un debit de apă de cel puţin 1 l/sec se pot creşte 50 kg păstrăvi adulţi (MATEI, 1990).
Lipsa de oxigen se exteriorizează în primul rând prin deficit respirator, care în cazuri extreme duce la o
mortalitate ridicată a salmonidelor, peştii morţi din această cauză fiind recunoscuţi după gura larg deschisă.
În cazul în care izvoarele sunt prea apropiate de exploataţiile salmonicole, pe albiile pâraielor se recomandă
a se realiza cât mai multe lucrări de amenajare care să favorizeze căderile de apă, pentru oxigenarea
suplimentară, întrucât apa de izvor este mai săracă în oxigen.
Principalele surse de oxigenare ale apei sunt:
- procesul de fotosinteză a algelor verzi şi a unor plante superioare;
- procesul de difuzie dintre oxigenul din atmosferă şi cel din apă, favorizat de agitaţia suprafeţei acesteia;
- apa provenită din precipitaţii, bogată în oxigen solvit.
Un bilanţ al oxigenului dizolvat, realizat de MATEI, 1990, într-o apă piscicolă evidenţiază faptul că
provenienţa acestuia este în principal, din fotosinteza algală, care aduce 5..20 mgO2/l la care se adaugă cel din
difuzia oxigenului aerului atmosferic, care aduce 1..5 mgO2/l, în timp ce consumurile principale se datorează în
principal proceselor de respiraţie a diferitelor organisme ale biocenozei acvatice respective. Astfel consumul
pentru respiraţia populaţiilor plactonice variază în limitele 5…15 mgO2/l, respiraţia peştilor consumă 2..6 mgO2/l,
respiraţia organismelor de fund (bentonice) consumă 1..3 mg/l, iar difuzia inversă face să se piardă din apă încă
1..5 mgO2/l.
GAVRILESCU, 2001, arată că după adminstrarea hranei, consumul de oxigen al peştilor creşte simţitor.
Astfel, după hrănirea peştilor, apa de evacuare a unei păstrăvării, la care se utilizează un debit de 750 l/sec,
pentru o producţie de 35 t peşte/an, are numai 2..3 mg O2/l, cu mult mai puţin decât înaintea hrănirii.
Speciile salmonicole din apele naţionale sunt încadrate, în totalitatea lor, la categoria organismelor
stenooxibionte, care solicită cantităţi mari de oxigen (peste 6,0 mgO2/l).
Gabriela MALOŞ 33
Pe scara exigenţei faţă de conţinutul apei în oxigen dizolvat, pe locul I este situat păstrăvul de munte sau
indigen, urmat de păstrăvul fântânel, apoi de lipan, lostriţă şi în final de păstrăvul curcubeu, care este şi din acest
punct de vedere specia cu toleranţa cea mai mare.
Pe scara sensibilităţii la variaţia conţinutului în oxigen dizolvat, primul loc îl ocupă lipanul şi coregonul, care
nu rezistă la săderea concentraţiei acestui gaz sub 50 % din necesarul optim.
În general, oxigenul dizolvat în apă se găseşte în cantităţi mai mari: la suprafaţa apei, în straturile din ce în
ce mai profunde scăzând din ce în ce mai mult; în sezonul de vară faţă de sezonul de iarnă; ziua faţă de
noaptea; în zilele însorite faţă de cele înnourate; în apele limpezi faţă de cele tulburi; în apele curgătoare faţă de
cele stătătoare; în cele cu proporţii mari de luciu de apă faţă de cele invadate de vegetaţie; etc.
Majoritatea organismelor care formează planctonul şi bentosul apelor piscicole, se dezvoltă normal în
condiţiile existenţei a cel puţin 2,87 mgO2/l.
În cazul în care asimilaţia clorofiliană este intensă, apa unui bazin piscicol se reoxigenează pe cale naturală,
acumulând între 1,5 şi 4,8 gO2/m2/zi. Algele verzi au cea mai mare contribuţie, 1 g de alge fiind în măsură să
producă zilnic cca. 0,3 g oxigen.
Reacţia apei sau pH-ul reprezintă concentraţia acesteia în ioni de hidrogen, deci calitatea de a fi acidă,
neutră sau alcalină.
Pentru dezvoltarea normală a salmonidelor apa trebuie să aibă un pH cuprins între 6,5 şi 8,0 unităţi de pH,
deci un pH neutru sau uşor alcalin.
Valorile pH de sub 5,5 precum şi cele peste 9,0 sunt improprii pentru salmonide.
În general, valorile pH-ului apei sunt mai mari: ziua decât noaptea, la suprafaţă apelor decât în adâncimea
lor, la apele curgătoare faţă de cele stătătoare; etc.
Dioxidul de carbon (CO2) sau anhidrida carbonică este un gaz din apa unor izvoare (ape carbogazoase) şi
este un deşeu al respiraţiei vieţuitoarelor din bazine acvatice dar şi o materie primă pentru fotosinteza florei
acvatice.
Dioxidul de carbon este un gaz foarte solubil în apă şi toxic pentru salmonidele adulte, în cantităţi mai mari
de 5 mg/l.
Apele de munte conţin până la 2 mgCO2/l, valorile fiind mai mari în apropierea izvoarelor şi mai reduse după
ce apa trece peste diverse cascade.
Prezenţa unor nivele mai ridicate de 2 mgCO2/l în apa care alimentează incubatoarele şi trocile pentru puiet
poate contribui la instalarea bolii „bulelor de gaz”, foarte periculoasă pentru puiet.
Pe de altă parte, CO2 are importanţă în dezvoltarea florei acvatice, deoarece pe baza acesteia se formează
substanţele organice în urma procesului de fotosinteză.
Când în apă se depăşeşte nivelul de 2 mgCO2/l, peştii îşi intensifică respiraţia, iar nivelul letal pentru peşti
este când conţinutul lui depăşeşte valoarea de 5 mgCO2/l.
Salinitatea apei este determinată de conţinutul acesteia în diferite săruri minerale (carbonaţi, cloruri, sulfaţi
etc). În apele dulci predomină carbonaţii şi bicarbonaţii de calciu. Apele de munte sunt sărace în săruri minerale,
nivelul total al acestora fiind de maxim 1 g/l. Prin faptul că se caracterizează prin nivele reduse de de NaCl,
aceste ape sunt denumite şi oligohaline.
Duritatea apei este un indice hidrochimic al apei determinat de conţinutul ei în săruri de calciu şi magneziu.
Duritatea apei se măsoară în grade germane (dHo) şi se exprimă prin conţinutul în săruri de calciu şi
magneziu dintr-un litru de apă. Echivalentul pentru un grad german (1 dHo) este de 10 mg CaO/l apă.
Apele de munte au duritatea cuprinsă între 8 şi 16 grade germane.
Apele moi, cu duritate sub 4 dHo, precum şi cele dure, cu valori de peste 16 dHo, sunt în general dăunătoare
vieţii peştilor.
Caracteristicile fizice şi chimice ale apelor de montane şi submontane prezentate redau în bună parte tabloul
biologic şi hidrobiologic care caracterizează o apă piscicolă.
Pentru o caracterizare completă, mai sunt necesare însă şi alte teste de laborator, cum ar fi: determinarea
consumului biochimic de oxigen (CBO5), a consumului chimic de oxigen (CCO), precum şi a concentraţiilor de
azotaţi, azotiţi, metale grele etc.
Gabriela MALOŞ 34
În practica salmoniculturii şi a gestionării cinetice a faunei salmonicole din fondurile piscicole din zonele
montane şi submontane, cunoaşterea valorilor acestor caracteristici servesc pentru corectarea în timp util a
calitaţii apelor şi pentru îmbunătăţirea acesteia.
Încadrarea între limitele optime ale conţinutului apei (tabelul 5) în O2, CO2, H2S, pH, azotaţi, fosfaţi, sulfaţi
etc. este o acţiune de mare importanţă pentru toate exploataţiile salmonicole şi pentru gestionarea cinegetică
corectă a apelor naturale montane şi submontane.
Având în vedere că majoritatea însuşirilor fizico-chimice ale apei se pot dirija destul de greu din punct de
vedere tehnic, şi în toate cazurile controlul acestora impune costuri suplimentare, uneori considerabile, se
impune întotdeuna promovarea acţiunilor de prevenire a dereglării echilibrului fizico-chimic al apelor naturale,
dereglare ce apare cel mai des prin activităţile umane poluatoare.
Tabelul 5.: Valorile optime ale caracteristicilor fizico-chimice ale surselor de apă utilizate
în piscicultură (sinteză bibliografică)
Valori optime pentru exploataţiile de:

Caracteristici
salmonide ciprinide
Temperatura, oC max. 19** max. 25
O2, mgO2/l 6,4..11,4 peste 4
Transparenţă, cm peste 100 25..40
H2S, mg H2S /l 0 0
Duritate, dHo 8..16 5.. 8
CO2, mgCO2/l max. 5 max. 10
pH-ul apei, unităţi pH 7..8 7
Azot, mgN/l sub 0,5 0,5..1,5
Amoniac, mgNH3/l sub 0,5 0,5..1,0
Nitraţi, mgN/l sub 1 1..2
Nitriţi, mgN/l sub 0,5 0,5..1,5
Fosfaţi, mgP2O5/l sub 2 0,1..0,4
Sulfaţi, mg SO4/l sub 5 sub 10
Cloruri, mg Cl/l sub 5 5..10
Fier, mgFe/l sub 1 1..2
Magneziu, mgMg/l - 0..40
Potasiu, mgK/l 2..3 3..4
Salinitatea apei 0,5..0,6 sub 1,0
Notă: ** păstrăv curcubeu
Astfel, oxigenarea apei se poate majora prin amenajarea lucrărilor de amenajare hidrotehnică specifice
apelor montane şi submontane ce se pot realiza însă doar pe albiile apelor curgătoare. Pentru lacurile naturale
sau artificiale această acţiune se poate realiza direct doar parţial, prin agitarea ei cu ajutorul pompelor de mare
capacitate, sau direct în exploataţiile salmonicole prin utilizarea instalaţiilor de alimentare specifice, sau prin
utilizarea pompelor amplasate la suprafaţa bazinelor salmonicole.
Prevenirea supraîncălzii apei în bazinele acvatice montane se poate evita prin plantarea/păstrarea vegetaţiei
pe malurile apelor curgătoare şi a lacurilor, bineânţeles fără a avea pretenţia că în acest mod se poate realiza o
răcire eficientă a apei, până la nivelul cerinţelor salmonidelor. Pentru realizarea acestui deziderat în bazinele
salmonicole din exploataţii se recomandă utilizarea surselor de apă subterane (izvoare) care să
completeze/corecteze parametrul temperatură a apei în sezonul cald.
Păstrarea caracterului de transparenţă a apei în limitele dorite se poate realiza prin limitarea despăduririlor
versanţilor văilor bazinelor hidrografice, iar pentru exploataţiile salmonicole prin includere bazinelor decantoare şi
respectiv a filtrelor în sistemul de alimentare cu apă a acestora.
Pentru celelalte caracteristici fizico-chimice ale apelor montane şi submontane singurele măsuri cu adevărat
viabile sunt cele de prevenire a deversărilor cu efect de poluare, indiferent de tipul acestor deversări.
Gabriela MALOŞ 35
3.3.3. FLORA ŞI FAUNA APELOR PISCICOLE MONTANE

Flora şi fauna din apele de munte sunt specifice apelor reci, bine oxigenate, sărace în săruri minerale (în
special în NaCl), limpezi, tumultoase etc., ceea ce sugerează concluzia că, în unele zone, capacitatea biogenică
şi productivitatea naturală sunt destul de modeste.
Apa unui râu de munte, bazinul unei păstrăvării sau lacul de acumulare, sunt medii de viaţă în care
organismele, grupate în asociaţii (biocenoze), sunt obligate să se dezvolte şi să se reproducă. Teritoriul ocupat
de o biocenoză se constituie în biotop.
Biotopul împreună cu biocenoza respectivă formează un sistem ecologic sau ecosistem. În orice bazin
acvatic există cel puţin două tipuri de asociaţii sau biocenoze:
Bentalul, în care predomină organismele ce populează fundul bazinului sau zona din apropierea
substratului acestuia;
Pelagialul, care este compus în principal din organisme ce îşi duc viaţa în masa apei şi care se poate
subdiviză în: placton, necton şi neuston.
În general, biocenozele acvatice, alcătuite din asociaţii de plante, organisme animale, bacterii etc., se
condiţionează reciproc în cadrul unui lanţ trofic (sau circuit biologic). Lipsa sau reducerea uneia dintre verigi
exercită un efect de limitare pentru producţia finală, care este peştele. În prezent, se consideră că principalele
categorii trofice din cadrul biocenozei sunt următoarele:
producătorii, formaţi din plante acvatice care asigură producţia primară de biomasă şi furnizează O2;
consumatorii, formaţi din animale acvatice care consumă organismele vegetale sau animale şi produc
CO2;
descompunători (reducători), formaţi din microorganismele care descompun substanţa organică din apă.
Înlănţuirea normală a acestor verigi nu este posibilă fără energia solară, deoarece orice manifestare a
proceselor de viaţă reclamă şi un consum de energie, încadrându-se astfel într-un circuit energetic.
Circuitul energetic, alături de circuitul material, reprezintă componente ale circuitului biologic general din
aceste ecosisteme.
În cadrul acestui circuit, peştele este situat ca punct final sau ca verigă finală. În unele studii de specialitate,
peştii sunt încadraţi în categoria consumatorilor de gradul II, fiind incluşi la necton.
Modificarea în sens pozitiv a condiţiilor de viaţă dintr-un bazin acvatic natural sau bazin piscicol se
materializează, în final, prin sporirea producţiei de peşte, iar o asigurare parţială a acestor condiţii este cu totul
ineficientă, uneori chiar dăunătoare.
3.3.3.1. Flora specifică apelor de munte

Flora specifică apelor de munte, constituită din microfloră şi macrofloră, este sub aspect cantitativ slab
reprezentată.
Factorii principali care determină
această sărăcie floristică sunt curentul
puternic al apei şi temperatura relativ
scăzută a apei şi a aerului. Cu toate
acestea se constată o reprezentare
din ce în ce mai bună de la izvoare
spre cursurile mijlocii ale pâraielor,
precum şi în apele stătătoare mai
mari.
Din cadrul microflorei face parte
microplanctonul, fitoplanctonul şi
micofitoplactonul.
Microplanctonul este constituit
din microorganisme (bacterii), care din
punct de vedere cantitativ sunt
deosebit de slab reprezentate, aceste
surse de apă fiind încadrate de obicei
în categoaria apelor potabile. În Fig. 19. Cyanophyceae (alge) prezente în apele montane
aceste ape se semnalează prezenţa cianobacteriilor libere precum Microcystis aeruginosa, sau a bacteriilor
ataşate de diferite suporturi solide (fig.19.), ca cele din genurile: Hydrocapsa, Pleurocapsa, Sapromyces etc.
Gabriela MALOŞ 36
Fitoplanctonul este constituit în special din alge (fig.

20.), precum alge verzi (Chlorofyiceae), brune
(Pheophyceae), silicioase (Diatomeae) şi albastre
(Cyanoficeae).
Unele sunt fixate pe diferite suporturi, formând un strat
subţire şi alunecos. Dezvoltarea algelor este maximă spre
sfârşitul primăverii şi vara. Perifitonul algal se asociază cu
unele specii de muşchi, care pe de o parte găzduiesc
numeroase insecte, ce constituie hrana peştilor, iar pe de
altă parte îmbogăţesc apa în oxigen, în urma procesului de
fotosinteză.
Cele mai bogate ape în alge sunt acelea care nu au
curent foarte puternic, nu sunt supuse unor variaţii mari de Fig. 20. Chlorophyceae (alge) din apele montane
debit şi au vatra stabilă.
Existenţa algelor dă certudinea că apa respectivă este propice creşterii păstrăvilor.
În apele curgătoare, fie chiar şi în zonele adăpostite de curenţi şi mai adânci, nu se întâlneşte fenomenul de
„înflorire” algală. Fenomenul poate fi însă întâlnit în ape unde sunt blocaţi buşteni sau în acumulările stătătoare
mai mari, precum şi în bazinele păstrăvăriilor, unde curentul de apă este mai redus.
În bazinele salmonicole se poate forma un adevărat „covor de alge” care este dăunător, în special pentru
puiet, care se încurcă în el şi moare. De asemenea, în timp de noapte, vara, algele pot să consume o cantitate
mare de oxigen din bazine.
Dezvoltarea fitoplanctonului este condiţionată de prezenţa sărurilor minerale, de temperatura apei şi de
regimul de iluminare, condiţii care se găsesc în special pe cursurile mijlocii ale râurilor montane şi în acumulările
acvatice mai mari.
Micofitoplanctonul, reprezentat de unele specii de microfile (ciuperci inferioare), este în general slab
dezvoltat în apele de munte.
Plantele fără flori (biofite) sunt reprezentate în
special de muşchiul denumit Fontinalis antipyretica
(fig.21), muşchi caracteristic apelor curate, limpezi
şi bogate în păstrăvi. Muşchii reprezintă un mediul
protector pentru diverse vieţuitoare valoroase ce
constituie hrana pentru păstrăvi, precum lătăuşul
(Gamarus sp.).
Plantele cu flori (fanerogame) sunt destul de
rare spre izvoare şi mai bine reprezentate pe
cursurile mijlocii şi în bazinele salmonicole, aşa cum
ar fi bobornicul - Veronica beccabunga (fig. 22.a.) şi
şoparliţa - Veronica scutelata (fig. 22.e.), plante Fig.21.: Muşchi – Fontinalis antipyretica
robuste cu flori albăstrui, măcrişul de baltă - Nasturtium officinale (fig. 22.b.), drenţe - Callitriche vernalis (fig.
22.f.), mărarul sălbatic - Berula angustiforma (fig. 22.c.), măcrişul de baltă - Nasturtium officinale (fig. 22.d.),
papură, rogozul etc.
Plantele cu flori ce se dezvoltă în albia apelor curgătoare prezintă tulpinele şi frunzele alungite în direcţia
curentului apei, iar rădăcinile bine fixate în albie.
3.3.3.2. Fauna specifică apelor de munte

Fauna acvatică este reprezentată în general de organisme nevertebrate, unele aproape microscopice, altele
ceva mai evoluate şi de dimensiuni mai mari. Aceasta se diferenţiază în zooplancton, necton şi bentos, toate
făcând parte din categoria consumatorilor a lanţului trofic acvatic.
Zooplanctonul este constituit din organisme microscopice, care trăiesc în masa apei, unele fiind lipsite de
organe de locomoţie, iar la altele acestea existând în stare rudimentară.
În această categorie intră: protozoarele, rotiferele, unele specii de crustacei inferiori etc. care constituie
hrana exclusivă a alevinilor şi a puietului. La rândul lui, zooplanctonul se hrăneşte cu alge microscopice.
În apropierea izvoarelor, unde substratul este acoperit cu pietriş şi apele sunt reci, sunt asigurate condiţii
pentru dezvoltarea unui număr redus de vieţuitoare. Sunt totuşi sesizate unele larve de trihoptere (genurile
Agapetus şi Rhyacophila), viermii turbelariaţi (Crenobia alpina, Polycelis carnuta etc.), precum şi unele specii de
Gabriela MALOŞ 37
crustacei inferiori (genul Niphargus). În funcţie de dezvoltarea zooplanctonului, apele de munte se încadrează în
categoria bazinelor acvatice oligotrope şi uneori mezotrope. Pe cursurile mijlocii ale apelor curgătoare de munte,
în nişele laterale, se întâlnesc reprezentaţi ai genurilor Bosmina, Daphinia, Cyclops s.a. (fig. 23.).
Valoarea nutritivă a zooplanctonului
este apropiată de cea a vitelusului din ou,
asigurând o creştere foarte bună a
alevinilor şi a puietului de salmonide.
Nectonul este constituit din
organisme mai evoluate, cu mijloace de
locomoţie eficiente, uneori reuşind să
învingă curentul puternic al apei. În
această categorie se mai includ stadiile
tinere ale amfibienilor, reptilelor, unii
autori incluzând aici şi peştii.
Bentosul este format din organisme
în diferite stadii de evoluţie, care îşi duc
viaţa pe fundul apelor sau în apropierea
acestuia, uneori afundate în nisip sau
mâl. În aceast categorie intră larvele de
insecte, viermii, melcii şi alte organisme a) Bobornic - Veronica beccabunga b) Măcriş - Nasturtium palustre
acvatice, care constituie o hrană
excelentă pentru toate categoriile de
vârstă ale salmonidelor.
Trichopterele sunt cele mai
importante, deoarece atât larvele cât şi
adulţii sunt mult căutate de salmonide. În
stadiul de larvă, trichopterele trăiesc în
căsuţe de nisip sau pietriş fin, uneori în
amestec cu resturi vegetale, unul din
genurile predominante fiind Potamophilax
(fig. 24.).
Păstrăvii mai consumă şi larve de
Druscus discolor, care se întâlnesc mai
mult pe fundul apelor cu curent slab.
Printre pietre şi muşchi se găsesc
c) Mărar sălbatic - Berula d) Măcriş de baltă - Nasturtium
larvele genului Rhyacophila, care au angustiforma officinale
culoarea verde gălbuie şi nu se
adăpostesc în căsuţe.
O altă grupă importantă este cea a
plecopterelor, la care corpul se termină
cu 2 peri caudali. Genurile mai frecvent
întâlnite sunt: Perla, Perlodes şi
Dinocras, cu specii care în ultimele stadii
larvare trec la un regim de hrănire
carnivor (fig. 25.).
Aceste insecte au două faze de
dezvoltare: cea de larvă-nimfă are o
durată cuprinsă între un an, la speciile
mai mici care se hrănesc perifitonul ce
îmbracă pietrele de pe fundul apei, şi
până la trei ani la speciile mai mari care
se hrănesc cu organisme acvatice.
În faza de adult, fază ce se poate e) Şopârliţa - Veronica scutella f) Drenţe - Cellitriche vernalis
petrece între martie-octombrie, în funcţie
de specie, insecta nu se hrăneşte, trăind Fig. 22.: Plante fenerogame din apele montane şi submontane
Gabriela MALOŞ 38
astfel 1..2 săptămâni, timp în care depune ouă aderente peste suprafaţa apei.
În stadiul de larvă, ele sunt denumite racatiţe sau caracatiţe, iar în cel de adult vetriţe sau muşte de arin
(specia Perla).
Alt grup de insecte din apele
montane şi submontane sunt
efemeropterele, cu foarte multe specii,
prezente deasupra luciului de apă,
începând din luna mai şi până în
octombrie (fig. 26.).
Larvele lor trăiesc în galeriile de pe a) Bosmina ssp. b) Cycops ssp.
fundul albiilor râurilor de munte.
Popular, efemeropterele sunt
denumite fluturi de apă sau muşte de o
zi, cu referire la durata lor de viaţă,
acestea murind imediat după depunerea
ouălor.
Şi efemeropterele au două stadii
distincte de dezvoltare, unul de larvă,
când trăieşte în galerii săpate în nisipul c)Daphnia ssp.
vetrei apei (rusaliile) sau sub pietre. Fig 23.: Reprezentanţi ai zooplanctonului apelor montane
Din categoria viermilor, o oarecare importanţă prezintă râma obişnuită, Lumbricus terrestris, mai ales
pentru lipan, care nu consumă decât hrană naturală în mişcare.
Dintre moluşte, în apele de munte se găsesc reprezentanţi ai genului
Ancylus, care este un melc de talie mică şi cu cochilie subţire, foarte căutat ca
hrană de către reproducătorii de salmonide, precum şi de puieţii acestora.
Libelulele (odonatele) sunt importante pentru salmonide în special prin
stadiile lor larvare, aşa cum ar fi specia Gamphus vilgatissimus, care trăieşte în
nişele pâraielor cu fundul relativ liniştit.
Dacă apa nu este foarte bogată în vieţuitoare, mulţi dintre peştii apelor de
munte se hrănesc şi cu formele adulte (fig. 27.), prinzându-le de la suprafaţa
apei (lipanul, păstrăvul de munte, cleanul etc.).
Foarte răspândite şi consumate sunt şi larvele de Chironomus (fig. 28.),
care au culoarea galbenă, corpul chitinos şi trăiesc în nisipul de pe fundul apei.
Crustaceele au mulţi reprezentanţi în apele de munte, care sunt căutaţi de
către salmonidele adulte, aşa cum sunt lătăuşii (Gammarus pulex), care pe
lângă asigurarea hranei naturale excelente, influenţează şi culoarea cărnii,
imprimându-i nuanţa roz, datorită conţinutului mare în caroten.
În albiile pârâiaselor, lătăuşii sunt foarte numeroşi (fig. 29). Fig. 25.: Plecoptere
Dipterele sau muştele, deşi numeroase ca familii au ca reprezentanţi de
interes pentru salmonide doar pe Atherixibis ibis şi Simulium sp., care se regăsesc, ca şi stadii tinere, în apele
repezi, tumultoase.
Fig 26.: Efemeroptere Fig 28.: Chironomus (larvă şi adult)

Coleopterele (gândacii chitinoşi şi cărăbuşii), deşi trăiesc şi în apă, au o importanţă redusă pentru
salmonide, învelişul chitinos al corpului fiind greu digerabil (fig 30.).
Formicidele (furnicile), trăiesc şi în pământ, în zona malurilor, pot constitui, prin unele specii precum
Camponotus herculeanus (furnica neagră de pădure) sau chiar Formica rufa (furnica de pădure), surse de hrană
pentru salmonide, mai ales în zone acvatice mai sărace (fig. 31.).
Gabriela MALOŞ 39
Fig. 24.: Reprezentanţi ai trichopterelor (scorobeţi) din apele de munte
Gabriela MALOŞ 40
Calopteryx virgo Calopteryx splendens
Agrion puella Lestes viridis
Fig. 27.: Odonate (libelule)
Gabriela MALOŞ 41
Fig 29: Lătăuşii – crustaceii amfipozi şi izopozi din hrana salmonidelor

(Gammarus pulex; Asellus aquaticus)
Noterus Laccophilus Ilybius Rhantus Agabus (adult şi larvă)
Copelatus Colymbetes Graphoderes Dytiscus Hyphidrus (adult şi larvă)
Hygrotus Hydroporus Platambus (adult şi larvă) Hydaticus Acillius
Fig. 30.: Coleopterele (gândacii) din apele montane şi submontane
Fig. 31: Formicidele din hrana salmonidelor

(Camponotus herculeanus şi Formica rufa)
Gabriela MALOŞ 42
3.3.4. CAPACITATEA BIOGENICĂ A APELOR MONTANE ŞI SUBMONTANE
Capacitatea biogenică este legată de „valoarea nutritivă” a unei ape curgătoare sau stătătoare, aşa încât în
urma unei exploatări raţionale să nu se afecteze numărul speciilor şi indivizilor acestora şi nici calitatea lor.
Pentru aprecierea sau evaluarea capacităţii biogenice se impune cunoaşterea în detaliu a florei şi a faunei
din apă dar şi din afara acesteia, limitrofe, de la cele mai mici organisme până la cele mai evoluate, condiţionate
de proprietăţile fizico-chimice ale apei, asociate însă şi cu alte elemente.
Astfel, LEGER K., 2000, citat de PĂSĂRIN B., 2007, arată că pentru aprecierea corectă a capacităţii
biogenice a unui bazin acvatic de mare importanţă este analiza tuturor factori de influenţă a capacităţii biogenice
(tabelul 6), factorii grupaţi în trei categorii: biotici, abiotici şi antropici.
Tabel 6.: Punctajele folosite în bonitarea capacităţii biogenice a apelor montane şi submontane
(adaptare, după LEGER K., 2000, citat de PĂSĂRIN B., 2007)
Factori Particularităţile factorilor analizaţi Punctaje

pe 1/1 din lungimea zonei de analizat -10 p
Maluri neîmpădurite:
biotici

Zonele cu pajişti şi poieni:
Zonele cu peşti ce atacă păstrăvii (chişcar):
frecvente -10 p
Zone cu ploi cu caracter torenţial: medii -5 p
foarte rare -0 p
slabă (marne, gresii) -10 p
Structura geologică (vatră şi maluri): dură (roci vulcanice) -5 p
medie (roci calcaroase) -0 p
mobil -10 p
Caracterul vetrei albiei: stabil -5 p
stabil, şi cu peliculă vegetală -0 p
abiotici

Instabilitatea albiei minore:
de la 0…500 m -5 p
de la 500…1000 m -0 p
Altitudinea medie:
de la 1000…1500 m -3 p
peste 1500 m -5 p
Îngheţ (pod de gheaţă):
Aşezări umane: pe 3/4 din lungimea zonei de analizat -8 p
antropici
Activităţi de transport (atelaj, rutier, cale pe 3/4 din lungimea zonei de analizat -4 p
ferată): pe 1/2 din lungimea zonei de analizat -3 p
exploataţii miniere, fabrici, uzine -15 p
Surse poluante: ape uzate orăşeneşti -10 p
ateliere mecanice, gatere -5 p
Gabriela MALOŞ 43
Valorile stabilite corespunzător impactului acestor factori asupra capacităţii biogenice a unui bazin acvatic
natural se scad dintr-un punctaj maxim de 100 de puncte, rezultatul final reprezentând clasa de bonitare a
capacităţii biogenice.
Făcând o raportare a valorii obţinute pentru clasa de bonitare faţă de scara imaginată de către LEGER,
(tabel 7), pe scara I..X, se obţine o informaţie corectă de apreciere a capacităţii biogenice.
Tabel 7.: Scara LEGER de apreciere a capacităţii biogenice a apelor naturale

montane şi submontane (adaptare după PĂSĂRIN B. 2007)
Punctaj final Capacitatea biogenică

(clasă de bonitare)
0 – 5 puncte I
6 – 20 puncte II
21 – 35 puncte III
36 – 45 puncte IV
56 – 55 puncte V
56 – 65 puncte VI
66 – 75 puncte VII
76 – 85 puncte VIII
86 – 95 puncte IX
96 – 100 puncte X
După bogăţia în nutrienţi a apelor montane, LEGER K., 2000 împarte apele de munte în trei categorii, şi
anume:
ape sărace caracteristice masivelor muntoase înalte, reci, cu albie stâncoasă, curent foarte puternic, cu
faună puţin reprezentată. Numărul de salmonide este redus şi cu dezvoltare corporală mică. Capacitatea
biogenică este cuprinsă între treptele I şi III;
ape mijlocii (medii) în care se încadrează apele curgătoare montane şi submontane cu albii relativ
stabilizate, la care substratul (stânci sau bolovani) este acoperit cu muşchi şi alge ce adăpostesc larve acvatice
de efemeroptere şi diptere, precum şi unii crustacei. În aceste ape, pe lângă salmonide, se află zlăvoaca,
boişteanul şi alte specii de dimensiuni reduse.
Capacitatea biogenică este cuprinsă între treptele IV şi VI;
ape bogate în care sunt incluse cursurile mijlocii ale apelor curgătoare montane şi submontane, cu
albiile acoperite de pietriş, nisip şi chiar mâl, în care se instalează o vegetaţie abundentă, inclusiv unele plante
fanerogame (cu flori). Sunt condiţii pentru dezvoltarea crustaceului Gammarus pulex (lătăuşul) şi a larvelor
insectelor efemeroptere (rusaliile), a trichopterelor şi a plecopterelor. Dintre peşti, pe lângă salmonide, există
boişteanul, grindelul, porcuşorul, uneori zglăvoaca şi mihalţul.
Capacitatea biogenică este cuprinsă între treptele VII şi IX;
Determinarea capacităţii biogene se face periodic, prin recoltări de probe (cu mincioage de tifon) din
diferite puncte, stabilite aleatoriu, şi în număr suficient pentru constituirea unei probe medii asigurate statistic.
Proba medie astfel obţinută este supusă analizei vieţuitoarelor, atât în teren cât şi în laborator.
Analiza se face pe specii, categorii de vârstă, stadii de dezvoltare etc., având ca scop evaluarea capacităţii
biogene, pe zone şi sezoane.
În linii mari, apele naturale montane şi submontane ale României se încadrează în clasele de bonitare I..IX,
iar apele care să întrunească normele specifice capacităţii biogenice X nu se regăsesc decât pe zone foarte
restrânse, zone care nu aparţin, de obicei, sectorului regiunii montane şi submontane.
Gabriela MALOŞ 44
3.3.5. PRODUCTIVITATEA PISCICOLĂ NATURALĂ A APELOR MONTANE ŞI SUBMONTANE
Productivitatea piscicolă naturală a unei ape poate fi definită ca fiind cantitatea de carne de peşte, exprimată
în kg, care poate fi obţinută în decursul unui an de exploatare, de pe suprafaţa de 1 ha luciu de apă, fără furajare
suplimentară.
Termenul este folosit cu precădere pentru exploataţiile intensive de salmonide dar şi pentru lacurile de
munte, fiind în strânsă legătură şi cu capacitatea biogenică a cursului de apă din care este alimentată exploataţia
sau lacul respectiv.
Măsurile de menţinere şi de sporire a producţivităţii naturale se referă la favorizarea dezvoltării bazei trofice,
concomitent cu combaterea unor organisme acvatice dăunătoare (plante sau animale) şi prevenirea poluării
apelor.
Astfel prin producţia teoretică a unei ape naturale montane sau submontane se poate înţelege, după
PASĂRIN B., 2007, cantitatea de salmonide, exprimată în kg, care se poate obţine anual (sau periodic), dintr-o
porţiune de 1 km de curs de apă cu aceeaşi lăţime, raţional exploatată, unde s-au efectuat repopulări şi unde nu
s-au înregistrat acţiuni perturbatoare prin: deservări poluante, ploi puternice şi viituri, plutărit sălbatic etc.
Determinări ale acestei producţii teoretice sunt necesare în mod uzual, pentru a cunoaşte valoarea unei ape,
precum şi pentru a stabili valoarea TAC (captură totală admisă în pescuitul sportiv).
Exemplu de calcul: trebuie să se estimeze cantitatea de peşte existentă într-o porţiune de 1 km de râu,
cunoscându-se faptul că în urmă cu doi ani s-au făcut repopulări, respectiv s-au lansat 600 de puieţi de păstrăv
indigen, în vârstă de 6 luni (populare: luna septembrie), având o greutate corporală 8 g şi 5 cm lungime.
Conform datelor tehnice, la vârsta de doi ani păstrăvul indigen poate atinge greutatea corporală medie de
120 g, iar numeric se reduce cu 50% faţă de data repopulării. Astfel, într-un segment de râu în care am lansat
600 de puieţi de 6 luni, vor exista 300 de păstrăvi de 2 ani şi de câte 120 g fiecare, deci o cantitate totală de 36
kg păstrăv.
Planificarea anuală a producţiei piscicole se poate face prin intermediul formulei lui HUET şi anume:
K=BxLxh
în care:
K = producţia de peşte/km, în kg;
L = lăţimea medie a albiei, m;
B = capaciatatea biogenică, 1..10 (I..X);
h = coeficient de pH, 1 pentru ape acide şi 1,5 pentru ape alcaline.
Astfel, dacă: B = 6 (VI), L= 6, iar h = 1, valoarea lui K va fi de 36, adică 36 kg peşte.

Continuând cu raţionamentul, deducem că pentru a obţine 1 kg de păstrăv de 2 ani, trebuie lansat un număr
de cca. 17 buc. puiet de 6 luni (600: 36 kg=16,6 bucăţi).
Pentru ca exactitatea determinărilor să crească, tot HUET propune o formulă mult mai completă, şi anume:
K=BxLxk
în care:
K = producţia de peşte/km, în kg;
L = lăţimea medie a albiei, m;
B = capaciatatea biogenică, 1..10 (I..X);
k = coeficient de productivitate, format din media aritmetică a patru elemente, şi anume: tempertura apei (k1), pH-ul apei (k2), specia
(k3) şi vârsta de populare a speciei (k4).
Tabel 8.: Variaţiile valorilor elementelor coeficientului de productivitate (k)

(după HUET, citat de PASĂRIN, 2007)
Temperatura apei pH-ul apei Specia de populat Vârsta

Media anuală
Valoare k1 Variaţii anuale Valoare k2 „de bază” Valoare k3 puiet Valoare k4
(0C)
10 1,0 5,0..6,5 1,0 Salmonide 1,0 5 luni 1,0
16 2,0 5,5..6,5 1,0 Salmonide 1,0 6 luni 1,0
Gabriela MALOŞ 45
Astfel de calcule presupun ca în apa respectivă, din diferite motive (otrăviri, secete mari, puhoaie, zăpoare
etc.) să nu mai există alte efective anterioare de păstrăvi.
Deseori însă, se efectuează estimări ale producţiei teoretice în ape în care nu s-au făcut repopulări de foarte
mult timp, deci nu se cunoaşte starea efectivelor. În această situaţie este necesar a se determina, prin pescuit,
valoarea reală a producţiei de peşte, valoare care se notează cu K1 (sau k1).
Cunoscând faptul că pentru fiecare kilogram de păstrăvi în vârstă de 2 ani sunt necesari în medie, 17
păstrăvi de 6 luni, pentru a afla numărul real de puieţi de care avem nevoie pentru repopulare, va trebui făcută
diferenţa dintre K şi k1, rezultatul înmulţindu-l cu 17.
Presupunând că valoarea lui K este 36 kg şi a lui k1 este de 15 kg, rezultatul va fi următorul:
N = 17 (36 - 15) = 357 puieţi.
Gabriela MALOŞ 46
3.3.6. FORMULE DE LANSARE A PUIETULUI
Pentru ca activitatea de repopulare a apelor de munte să fie făcută după principii ştiinţifice, acest lucru
însemnând cheltuieli minime şi randament maxim, trebuie respectate unele formule matematice privind
necesarul de puiet ce se impune a se lansa, formule ce sunt diferite în funcţie de lăţimea albiei:
Pentru apele care au lăţimea medie de până la 5 m

Conform experimentelor făcute de către HUET şi LEGER, numărul de puieţi în vârtă de 6 luni necesari
pentru a popula 1 km de apă care nu depăşeşte 5 m lăţime se poate află înmulţind valoarea capacităţii biogene a
apei cu cifra 100. Acest raţionament a pornit de la cercetările conform cărora un curs de apă de 1 km, cu lăţimea
de maxim 5 m şi cu valoarea capacităţii biogene I, poate să fie populat cu maxim 100 puieţi de 6 luni.
Pe lângă acest raţionament, există şi formule standard de determinare, alegerea formulei optime făcându-se
în funcţie de experienţa celui care face repopularea:
 N = 10 B (L + 5),
în care:
N = numărul de puieţi;
B = capacitatea biogenică;
L = lăţimea apei (m);
10 = constantă;
5 = lăţimea maximă a apei.
 N = 20 B x L,
în care:
N = numărul de puieţi;
B = capacitatea biogenică;
L = lăţimea apei (m);
20 = constantă;
Exemplu: Să se determine numărul de puieţi în vârstă de 6 luni necesari pentru a repopula un pârâu, ştiind
că lăţimea medie a acestuia este de 3,5 m, iar capacitatea biogenică este VII.
 N = 10 x 7 (3,5 +5) = 70 x 8,5 = 595 puieţi/km

 N = 20 x 7 x 3,5 = 490 puieţi/km
Indiferent de formula aplicată, dacă vârsta puieţilor este mai mică de 6 luni şi deversarea acestora se face
direct în emisar şi nu în topliţe, se va aplica o suplimentare a numărului de puieţi, respectiv de 3 ori mai mulţi
pentru vârsta de 3 luni (3 x 595) şi de 4 ori mai mulţi pentru vârsta de 1,5 luni (4 x 595), întrucât cu cât puieţii au
vârste mai mici cu atât pierderile sunt mai mari.
Pentru apele care au lăţimea medie de peste 5 m:

În cazul în care râul sau pârâul are o lăţime medie de peste 5 m, se impune o aplicare diferenţiată a
formulelor, lucru datorat faptului că zona de mijloc a apei nu are aceeaşi capacitate biogenică precum zona
malurilor.
Astfel, un râu care are lăţimea medie de 9 m va avea o porţiune de 5 m cu o anumită valoare biogenică, iar
restul de 4 m va avea o valoare biogenică redusă la jumătate.
Exemplu: Să se determine numărul de puieţi în vârstă de 6 luni necesari pentru a repopula un râu ştiind că
lăţimea medie a acestuia este de 8 m, iar capacitatea biogenică este VI.
N = 6 x 100 + 6/2 x 100 = 600 + 300 = 900 puieţi/km.
Gabriela MALOŞ 47
Capitolul 4. PROTEJAREA ŞI CONSERVAREA FONDURILOR PISCICOLE
Protejarea fondurilor piscicole în general şi a celor piscicole montane şi submontane în particular, a devenit
şi continuă să fie obligatorie, ca urmare a restrângerii numerice a populaţiilor piscicole şi a arealelor de vieţuire a
acestora, cauzele acestei restrângeri, uneori chiar dispariţii, fiind multiple, cele cu efectele cele mai nocive
asupra faunei piscicole fiind:
 amenajarea marilor acumulări hidrotehnice pe traseul apelor curgătoare de munte, care au scop
energetic principal, cumulat cu cel de regularizare a undei de viitură a apelor respective cu protejarea zonelor
(submontane, de deal şi de câmpie), inclusiv a aşezărilor umane, din avalul amenajărilor respective, cu
posibilitatea utilizării apei acumulate, în diverse scopuri (alimentarea cu apă a aşezărilor umane, irigaţii,
alimentarea explataţiilor piscicole, etc.), eşalonat pe parcursul întregului an.
Prezenţa barajelor de mari dimensiuni, necesare realizării acumulărilor de apă amintite au însă ca şi drept
consecinţă o dereglare completă a echilibrului eco-biologic al populaţiilor faunei piscicole din bazinele acvatice
amenajate, în primul rând prin împiedicarea accesului liber al peştelui spre zonele acvatice specifice fiecărei
etape din viaţa sa (a adulţilor în amonte spre locurile de reproducere şi ulterior în aval spre zonele de hrănire, a
juvenililor spre aval în căutarea locurilor de hrănire), iar în al doilea rând prin degradarea totală a albiei în special
din zona de construcţie a barajului (sub acţiunea utilajelor folosite şi din cauza lipsei îndelungate a apei pe
porţiunea respectivă).
Limitarea/remedierea consecinţelor negative amintite poate fi realizată prin acţiuni şi măsuri active reprezentate
de: realizarea, concomitent cu construcţia barajului, a trecătorilor de peşti sau a altor instalaţii (ecluze,
ascensoare) pentru traversare obstacolelor de către peşti; lucrări obligatorii de refacere a formei şi structurii
albiei în avalul barajului după terminarea lucrărilor şi obligaţia, reglementată de altfel legal, de a restitui apei
curgătoare un debit cel puţin egal cu cel minim multianual al acesteia din secţiunea de construcţie a barajului
înainte de realizarea construcţiei;
 exploatări forestiere neraţionale ce dau naştere la puhoaie şi torenţi necontrolabili, care pe de o parte pot
antrena întreaga faună piscicolă departe în aval, unde datorită condiţiilor nefavorabile de viaţă (temperatură mai
mare a apei, adâncime mare a apei, etc.) mor, iar pe de altă parte antrenează foarte multe aluviuni de pe
versanţi ceea ce duce la accentuarea puternică a turbulenţei apei, cu consecinţe de încetinire a creşterii peştilor,
îmbolnăviri şi chiar mortalităţi masive, mai ales la puiet;
 practicarea „plutitului” pe apele curgătoare pentru transportul materialului lemnos exploatat are ca şi
consecinţe deteriorarea refugiilor naturale ale albiei şi albia apei în totalitatea ei, deranjând dezvoltarea şi
comportamentele normale ale peştilor pe care îi antrenează mult în aval, iar când pentru transportul buştenilor
sunt amenajate canale speciale, cu devierea apei pe acestea, albia propriu-zisă rămâne fără suficientă apă ceea
ce aduce inconveniente grave dezvoltării normale a faunei de fund a albiei şi implicit vieţii peştelui;
 existenţa exploataţiilor de balast (de pietriş şi de bolovani) determină în primul rând o mărire puternică a
vitezei de curgere a apei, ceea ce sărăceşte mult cursul de apă în substanţe minerale solvite şi în hrană
naturală;
 poluarea bazinelor acvatice naturale ca urmare a concentrării aşezărilor umane, poluare în special
organică, sau ca rezultat al industriilor extractive, poluare în special de natură chimică;
 fenomenul social al braconajul;
 cauze naturale diverse reprezentate de: îngheţul prelungit şi în profunzime; secetă excesivă; variaţii
foarte mari şi bruşte de temperatură care au consecinţe negative multiple asupra ciclurilor de viaţă ale peştilor,
cele mai devastoare fenomene determinate de încălzirile bruşte fiind „zăpoarele”; concurenţa interspecifică în
ecosistemele acvatice determinată fie de invazia pe cale naturală a ecosistemelor acvatice de către specii
piscicole concurente, aşa numiţii „peşti albi”: scobar, clean, mreană, chişcar, etc., sau popularea artificială a
ecosistemelor acvatice cu specii introduse în scopul aclimatizării lor (exemplu: păstrăvul făntânel introdus în
anumite fonduri piscicole a dus la restrângerea, chiar dispariţia din acestea a păstrăvului indigen).
Protejarea fondurilor piscicole va avea deci ca şi scop, pe de o parte prevenirea apariţiei restrângerii
numerice a populaţiilor piscicole salmonicole şi a arealelor lor de vieţuire, iar pe de altă parte combaterea activă
a fenomenului, în aceste scopuri utilizându-se numeroase metode, unele naturale şi altele artificiale, unele cu
rezultat rapid, altele cu rezultat pe termen mediu şi lung, astfel încât să se asigure conservarea durabilă a
populaţiilor salmonicole în apele naţionale.
Cele mai cunoscute şi mai eficiente metode utilizate sunt:
Gabriela MALOŞ 48
Reactualizarea periodică, la un interval de cca. 10 ani, a fondurilor piscicole astfel încât delimitările
acestora să concorde cu evoluţia bazinelor acvatice respective determinată de cauze naturale sau prin
intervenţia omului (modificarea cursului apelor curgătoare; modificări pedoclimatice determinate de defrişări
masive sau de realizarea de acumulări artificiale de apă; introducerea unor specii piscicole noi în scopul
aclimatizării lor, etc.)
Reamplasarea „zonelor oprite” din cadrul fondurilor piscicole ori de câte ori se observă modificări
pedoclimatice şi ecologice în bazinele acvatice ale fondului piscicol;
Prevenirea şi combaterea fenomenului de braconaj prin educaţie şi respectiv prin paza arealului
„zonelor oprite”, măsuri completate cu măsuri restrictive şi coercitive aplicate inclusiv în cazul practicării
autorizate a pescuitului sportiv;
Măsuri legislative de interzicerea a pescuitului, pentru anumite perioade de timp, respectiv pentru
sezoanele de reproducere, sau perioade de timp mai lungi (1..3 ani) când populaţia piscicolă este diminuată
numeric;
Evitarea şi combaterea poluării apelor, prin eliminarea/reducerea deversărilor apelor fecaloid-
menajere neepurate, prin eliminarea ajungerii în bazinele acvatice a rumeguşului şi altor deşeuri rezultate de la
fabricarea cherestelei; controlul strict al utilizării insecticidelor şi fungicidelor în combaterea dăunătorilor, şi de
preferat înlocuirea lor cu metode de combatere nepoluante; etc.;
Repopularea bazinelor acvatice naturale deficitare cu speciile de salmonide ale căror particularităţi
economice, dar şi biologice şi ecologice, le fac a fi cele mai indicate pentru bazinele respective - cu speciile
zonate pentru fondurile piscicole respective. Repopulările pot fi făcute prin mai multe metode, în linii mari
acestea fiind diferite în fucţie de vârsta materialului biologic ce este utilizat;
Aclimatizarea unor noi specii piscicole, considerate mai indicate în anumite situaţii, datorită unor
caracteristici particulare ale speciilor sau bazinelor acvatice vizate;
Respectarea legislaţiei naţionale în raporturile ce se stabilesc între „utilizatorii” unui bazin
hidrografic (hidrocentrale, exploataţii forestiere, exploataţii salmonicole, exploataţii de balast, centrale de
aprovizionare cu apă a localităţilor, etc) pentru găsirea unui echilibru, care să nu afecteze viaţa tuturor
organismelor ce alcătuiesc biocenoza respectivului bazin. Concret legislaţia garantează asigurarea constantă pe
cursul principal al unei ape curgătoare a unui „debit de servitute” suficient (din debitul/volumul unei ape naturale
nu se poate folosi, la un moment dat, mai mult de o treime pentru orice alte utilizări).
Realizarea lucrărilor de amenajare specifice apelor montane şi submontane, care au ca şi principal
scop protejarea, sub multiple aspecte, a faunei acvatice, în special a celei piscicole salmonicole, considerate a fi
cea mai valoroasă din aceste bazine acvatice.
După funcţiile principale îndeplinite lucrările de amenajare specifice apelor montane şi submontane se pot
clasifica, după BÂRCA Ghe., astfel:
 Lucrări de amenajare a albiei apelor curgătoare ce au ca scop oxigenarea apei, crearea de refugii pentru
peşti sau crearea de obstacole pentru împiedicarea invaziei pe cale naturală a ecosistemelor acvatice de către
specii piscicole concurente nedorite: platforme submersibile (cascade), pragul (cascada simplă) şi barajele din
piatră;
 Lucrări de amenajarea a albiei apelor curgătoare destinate consolidării malurilor şi care constituie şi
refugii pentru peştii: pintenul, căsoaia, caprele, etc.;
 Lucrări de amenajare a albiei apelor curgătoare destinate a realiza refugii pentru peşti: arbori ancoraţi
sau doborâţi peste albie, caprele mobile;
 Instalaţii pentru trecerea peştilor dincolo de obstacolele de pe cursul apelor curgătoare: trecătorile de
peşti (cu trecerea liberă a apei; cu obstacole); ecluza, ascensorul;
 Amenajări pentru creşterea puietului de salmonide destinat populărilor;
Gabriela MALOŞ 49
4.1. AMENAJAREA PISCICOLĂ A APELOR MONTANE ŞI SUBMONTANE
În ceea ce urmează vom reda, succint, cele mai importante caracteristici ale celor mai importante şi mai des
întâlnite lucrări, instalaţii şi amenajări utilizate în acţiunile de protejare a fondurilor piscicole montane şi
submontane.
4.1.1. ARBORI DOBORÂŢI PESTE ALBIE SAU ANCORAŢI LA MAL

Sunt amenajări foarte simple şi în acelaşi timp foarte eficiente de protejare a faunei acvatice, dar care au o
perioadă limitată de acţiune favorabilă.
Sunt realizate prin tăierea unor arbori mari, sau utilizarea celor doborâţi de furtuni, care sunt aşezaţi în albia
apei curgătoare şi orientaţi cu vârful spre aval şi spre mijlocul văi. Ei pot fi, sau nu, curăţaţi de masa de frunze şi
de asemenea pot fi ancoraţi, sau nu, de mal, în funcţie de durata perioadei de timp dorită a fi utilizată ca şi
amenajare. Arborele ca atare şi masa sa de crengi are funcţiunea de şicanare a curentului de apă cu efect
incredibil de bun în reducerea vitezei acestuia, cu consecinţe foarte bune şi în aerarea apei şi crearea unor
refugii pentru peşti („bulboane” şi locuri cu apă liniştită).
4.1.2. PLATFORMELE SUBMERSIBILE (CASCADELE)

Sunt lucrări de amenajare a albiei apelor curgătoare cu dublu rol, de oxigenare a apei şi de realizare a
refugiilor pentru peşti, adaptabile pe cursurile de apă cu maluri înalte şi fund erodabil.
Amenajarea (fig. 32.) acţionează pentru
ridicarea nivelului apei astfel încât să se realizeze
căderea de apă necesară aerării acesteia iar prin
căderea de apă realizată, aceasta sapă în fundul
erodabil al albiei, realizându-se o adâncitură,
„bulboană”, ce constituie, împreună cu spaţiul din
albie protejat de platformă, un excelent refugiu
pentru salmonide, respectiv un loc în care păstrăvii
iernează, se adăpostesc şi se hrănesc.
Este realizată din lemn (material local)
procedându-se la utilizarea unui buştean cu
diametrul de 30..40 cm care se aşează
perpedincular pe albie, încastrându-se în cele două
maluri direct (cu cca. 1,5..2,0 m de fiecare parte)
utilizându-se în acest scop stâncile şi copacii
existenţi pe cele două maluri. Când nu există
această posibilitate pentru încastrare se pot folosi
Fig. 32.: Platformă submersibiă (cascadă)
căsoaiele.
Peste buştean se bate o podea din bile de lemn, cu diametrul de 0,15..0,20 m şi lungimea de 2,5..3,0 m,
astfel încât să depăşească buşteanul în aval cu cca. 0,50 m. La capătul amonte al bilelor se bate o prăjină din
lemn subţire care se fixează pe fundul albiei astfel încât podeaua din bile să realizeze o contrapantă (înclinare
spre amonte), care are rolul să realizeze încetinirea curentului de apă la nivel local şi favorizează depunerea
aluviunilor care, relativ rapid, îngroapă partea din amonte a podelei şi sporeşte stabilitatea amenajării în
ansamblul ei.
Între bilele din care este confecţionată platforma se bate muşchi pentru etanşeizarea ei, astfel încât apa să
alunece pe podeaua respectivă şi să facă un salt de cca. 0,8 m.
Pentru apărarea malurilor de eroziune, în zona platformei submersibile, de o parte şi de alta, se bat buşteni,
fie de-a lungul malurilor, când apa are debit suficient, fie dirijaţi către axul albiei, când apa are debit scăzut. În
cazul în care apele amenajate au un debit foarte variabil se recomandă înlocuirea acestor buşteni cu căsoaie,
care realizează protecţia malurilor de eroziune în toate situaţiile.
4.1.3. PRAGUL (CASCADA SIMPLĂ)

Sunt lucrări ce se pot amenaja pe izvoare şi pâraie cu debit mic şi relativ constant a căror lăţime a albiei nu
depăşeşte 5..7 m.
Gabriela MALOŞ 50
Amenajarea este realizată prin utilizarea unui buştean încastrat în cele două maluri ale albiei, procedându-
se în mod similar ca la platforma submersibilă, pe care, în partea de sus a acestuia, se bate o singură prăjină,
care formează o streaşină ce are ca efect aruncarea unei părţi din apă la o oarecare distanţă de buştean.
În amonte de buştean, pentru protecţia malurilor se aşează fascine lestate cu bolovani şi pietriş.
Lucrarea are efectul de a împiedica trecerea păstrăvilor spre amonte, deoarece apa se infiltrează şi prin
stratul de fascine, iar stratul superficial rămas rămâne mult prea subţire pentru a permite înotul peştilor adulţi.
Ca urmare amenajarea este indicată pentru utilizare în cazul în care se doreşte protejarea temporară a unui
anumit segment al apei curgătoare de accesul păstrăvilor adulţi, respectiv pentru protejarea anumitor zone în
care se deversează puiet destinat repopulării apelor respective.
4.1.4. BARAJELE
Sunt lucrări de amenajare indicate pe albiile apelor curgătoare montane cu lăţime nu prea mare, de cca.
6…8 m, cu maluri înalte, de stâncă şi fund neerodabil.
Este construit din bolovani de râu, pietre de diferite dimensiuni, ce se aşează transversal pe cursul apei
procedându-se astfel: se aşează un prim strat de pietre mari astfel încât între ei să rămână goluri şi să se
realizeze o treaptă cu înălţimea relativ uniformă de 0,5…0,6 m; după aşezarea acestui strat de pietre mari,
imediat în amontele lui, se aşează un alt strat de bolovani cu dimensiuni mai mici, astfel încât să se formeze un
corp comun cu primul strat; ulterior se aşează un al treilea strat, de pietriş, astfel încât să etanşeze golurile dintre
cele două straturi anterioare şi să formeze natural taluzul amonte al barajului.
Grosimea totală a barajului nu trebuie să fie mai mare de 1,0..1,5 m.
În spatele barajului, în amonte, se formează un spaţiu cu apă adâncă, care reprezintă un bun refugiu pentru
salmonide, cărora le oferă un spaţiu suficient de mare cu apă adâncă, unde se poate ascunde, hrănii şi chiar
ierna în siguranţă.
Apa care traversează peste baraj realizează un salt suficient de mare pentru a solvi oxigen atmosferic, iar
prin căderea ei formează bulboane, care se prelungesc cu golurile existente între pietrele mari de pe taluzul aval
al barajului, oferindu-se astfel refugii suplimentare peştilor.
Barajele de diferite dimensiuni, uneori construite şi consolidate cu materiale şi tehnici care le conferă
caracter permanent, sunt folosite şi în alte scopuri, respectiv: pentru împiedicarea invaziei speciilor de peşti cu
valoare redusă în arealul destinat păstrăvilor, caz în care ele sunt realizate la limita inferioară a zonei păstrăvului
şi au înălţimea astfel aleasă încât să reprezinte un obstacol real numai pentru speciile vizate (scobar, clean,
mreană), nu şi pentru salmonide; pentru a realiza o acumulare de apă care să permită aprovizionarea cu apă a
unei unităţi salmonicole (priza cu baraj); pentru alte scopuri: energetic, aprovizionarea cu apă a aşezărilor
umane, protecţie de viituri, etc.
Când barajele sunt construite cu dimensiuni de înălţime mai mari, care depăşesc înălţimea saltului speciilor
de salmonide zonate în arealul respectiv (cca. 1,0 m), este obligatorie amenajarea instalaţiilor de trecere pentru
peşti.
Tabel nr. 9.: Performanţele maxime de înot ale câtorva specii de peşti
(sinteză bibliografică)
Viteza maximă a Înălţimea saltului
Specia curentului apei peştelui
(m/s) (m)
Somonul (Salmo salar) 8,00 2,50
Păstrăvul indigen (Salmo trutta fario) 4,40 1,00
Păstrăvul fântânel (Salvelinus fontanelis) 4,30 1,00
Scobarul (Chondrostoma nasus) 3,50 0,60
Cleanul (Leuciscus cephalus) 2,70 0,37
Mreana (Barbus meridionalis) 2,40 0,29
Biban (Perca fluviatilis) 0,60 0,02
Ştiucă (Esox lucius) 0,45 0,01
Crap (Ciprinus carpio) 0,40 0,02
4.1.5. PINTENII
Pintenii sunt, alături de căsoaie, capre şi cârnaţi, lucrări de amenajare a albiilor apelor curgătoare montane
şi submontane (fig. 33.) cu funcţiunea principală de protejare a malurilor supuse eroziuni sub acţiunea curentului
Gabriela MALOŞ 51
apei. Prin amplasea lor în apropierea malurilor ele realizează, cu eficienţă, şi funcţiunea de realizare a refugiilor
pentru fauna acvatică, deoarece prin existenţa lor se creează sectoare de apă liniştită, de adâncime
corespunzătoare şi lipsite de pericolele reprezentate de curentul puternic de apă şi de corpurile plutitoare
(buşteni) antrenate de acesta.
Ei sunt indicaţi a se amenaja pe albii cu lăţime mare şi cu variaţii foarte mari de debit. Amplasarea lor cea
mai indicată este cea în locurile cu meandre, ei alipindu-se oblic de malul expus eroziunii (malul concav).
Sunt construiţi din lemn şi respectiv lemn şi bolovani de râu, fiind realizaţi frecvent în următoarele variante
constructive:
 Pintenul capră ce este construit din bârne din lemn cu diametrul de 0,15..0,20 m şi lungime de cca. 5 m,
îmbinate etanş pentru realizarea unui perete care se amplasează în unghi ascuţit, de 30..35 o faţă de mal, cu
deschiderea unghiului către avalul albiei, şi concomitent astfel încât direcţia curentului principal al apei
curgătoare să realizeze un unghi ascuţit cu acesta. Peretele pintenului este încastrat în malul albiei şi este
susţinut de capre de lemn. Înălţimea pintenului este astfel realizată încât să fie mai înalt cu 0,4…0,5 m decât
luciul apei la debit scăzut şi ca urmare în perioadele cu debit bogat se realizează şi căderi locale de apă, cu rol
important în oxigenarea acesteia;
 Pintenul simplu este reprezentat tot dintr-un perete de bârne, aşezat similar cu pintenul capră, faţă de
mal, dar care se sprijină nu pe capre de lemn ci pe un al doilea perete de bârne, construit în unghi drept faţă de
primul şi care se încastrează şi el în mal. Spaţiul triungiular format de cei doi pereţi de bârne, după încastrarea
lor, cu malul, se umple, după ce este podit, cu bolovani de râu de diferite dimensiuni (contrafişe). Peretele
principal depăşeşte cu cca. 0,5 m spre aval peretele de susţinere. Astfel se realizează o zonă de apă liniştită, de
refugiu pentru peşti şi se realizează o colmatare cu aluviuni a unghiului mort ceea ce contribuie la stabilitatea
pintenului simplu. Când sunt necesari pinteni cu lungimi mai mari de 5 m stabilitatea poate fi realizată prin
utilizarea a doi sau mai mulţi pereţi de susţinere.
Fig. 33.: Lucrări de amenajare a albiilor apelor curgătoare montane şi submontane

(după BÂRCĂ Ghe.,1962)
 Pintenul din căsoaie se recomandă a fi utilizat în apele curgătoare cu debit bogat în care pericolul
dislocării amenajărilor este mare. Sunt construite din bârne sau jumătăţi de bârne îmbinate între ele, obţinându-
se o formă dreptunghiulară. Au dimensiuni de 4..6 m lungime, 1..1,5 m lăţime şi 0,75..1,2 m înălţime. Sunt
amplasaţi faţă de mal similar ca şi pintenul capră, cu un capăt încastrat în malul concav al albiei. Amenajarea
este podită şi umplută cu bolovani de râu de diferite dimensiuni.
Pentru reducerea investiţiei, bârnele pot fi înlocuite în costrucţia pereţilor cu plasă metalică, lucrarea de
amenajare obţinută fiind cunoscută sub denumirea de „cârnaţi”.
4.1.6. CĂSOAIELE ŞI CAPRELE

Sunt construite din bârne de lemn îmbinate între ele, de formă dreptunghiulară - căsoaie sau piramidală cu
trei sau patru laturi - capre, şi sunt amplasate, mai ales pe albiile apelor curgătoare cu debit bogat şi curs în
permanentă transformare, pentru protecţia de eroziune a malurilor şi respectiv pentru realizarea refugiilor pentru
peşti.
Gabriela MALOŞ 52
Cele de formă dreptunghiulară sunt amplasate în aceaşi poziţie ca şi pintenii, dar nu mai au un capăt
încastrat în mal, ci numai amplasat în vecinătatea acestuia.
Căsoiele au obişuit dimensiuni de 4.. 6 m lungime, 1..1,5 m lăţime şi 0,75…1,2 m înălţime.
Caprele sunt realizate din bile de lemn, cu lungimea de 2..2,5 m şi diametrul de cca. 0,2 m, îmbinate în
formă piramidală, cu trei sau patru laturi, din care una, sau respectiv două, se căptuşeşte la exterior cu dulapi de
lemn pe o înălţime de 0,75..1,0 m, măsurată de la bază. Deschiderea piramidei la bază este de 0,8…1,5 m. La
circa jumătate din înălţimea piramidei, de 2..2,5 m în total, se construieşte o platformă de lemn, pe care se
încarcă bolovani de râu de diferite dimensiuni, după ce amenajarea este aşezată în albie.
Orientarea în albie este realizată astfel încât peretele sau pereţii, etanşaţi cu dulapi să fie spre amonte.
Sunt lucrări mobile, care după amplasare, se umplu cu bolovani de râu, sistemul constructiv permiţând
mutarea amenajări, pe altă secţiune a albiei, atunci când amenajarea rămâne pe uscat în urma transformării
configuraţiei albiei (se descarcă de bolovani, se reamplasează în alt loc şi sunt reancorate cu bolovani).
4.1.7. TOPLIŢELE
Topliţele sunt reprezentate de bazine amenajate direct în albiile izvoarelor sau pâraielor mici, obţinute prin
compartimentarea albiilor cu ajutorul unor mici „baraje” (praguri) construite din pământ sau piatră, în general
căptuşite cu bârne sau piatră. Înălţimea acesta este de 1,0..1,2 m (pentru a nu putea fi escaladate de
salmonidele adulte).
Topliţele se recomandă a se amenaja pe ape cu cursul lipsit de viituri (în sectoare cu pantă redusă), cu debit
relativ constant şi pentru o bună insolaţie, în luminişuri (poieni lipsite de vegetaţie forestieră înaltă).
Barajele topliţelor sunt prevăzute cu:
 Deversor lateral, dotat cu grătar cu ochiuri mici (2..3 mm), cu rolul de a deversa surplusul de apă pentru
menţinerea constantă a nivelului apei în topliţă;
 Opust (conductă din lemn) încastrat în baraj la înălţimea de 0,2..0,3 m sub nivelul coronamentului,
prevăzut şi el cu grătar cu ochiuri mici, de 2..3 mm;
 Orificiu de fund cu vană, amenajat la nivelul talvegului albiei, cu rol în vidarea topliţei.
Topliţele sunt destinate creşterii puietului de salmonide destinat repopulărilor, pentru obişnuirea lor cu
condiţiile din mediul natural, atunci când ele sunt amenajate direct în bazinele hidrografice ce vor fi populate,
dovedindu-se deosebit de eficiente în supravieţuirea ulterioară a materialului biologic utilizat în acţiunile de
populări.
Popularea topliţelor se realizează cu o densitate de 8..10 exemplare puiet predezvoltat/m2 luciu de apă.
4.1.8. TRECĂTORILE DE PEŞTI

Aceste amenajări fac parte din grupa instalaţiilor hidrotehnice destinate trecerii peştilor prin obstacolele
reprezentate de barajele de mari dimensiuni.
Aceste instalaţii sunt clasificate după durata funcţionării lor în: instalaţii cu funcţionare continuă şi instalaţii
cu funcţionare discontinuă sau intermitentă.
Instalaţiile cu funcţionare continuă pot fi grupate în: instalaţii cu trecerea liberă a apei, numite şi fără
obstacole (fig. 35.) şi instalaţii cu obstacole, obstacolele având rolul de a micşora viteza apei (fig. 36.).
Instalaţiile cu obstacole sunt realizate în diverse variante constructive, ce pot fi grupate în două mari
categorii: trecători în trepte cu despărţituri, care pot fi complete sau incomplete şi trecători cu contracurenţi din
această grupă fiind cunoscute trecătorile cu dinţi (fig. 38.) şi trecătorile cu orificii (cu jet de apă sub presiune).
Instalaţiile cu funcţionare intermitentă sunt reprezentate de ascensor şi ecluză.
Pentru stabilirea tipului de instalaţie necesară pentru trecerea salmonidelor peste obstacole, decizia este
luată, în faza de proiectare a barajului, în urma unui studiu complex care să cuprindă toate informaţiile privind
caracteristicile de migraţiune ale speciilor predominante şi de interes economic, respectiv:
 migraţie în flux pe fundul apei sau în masa apei;
 migraţie pe talvegul albiei sau pe zona litorală;
 înălţimea medie a saltului peştilor în curent liber al apei şi viteza maximă a curentului apei ce poate fi
suportată de peşti (tabel 9.);
 dimensiunile medii şi maxime ale exemplarelor ce efectuează migraţia;
Pentru funcţionarea corectă, instalaţia (trecătoarea de peşti) trebuie să realizeze câteva cerinţe obligatorii,
respectiv:
Gabriela MALOŞ 53
 să asigure migraţia în ambele sensuri ale apei curgătoare;

 să asigure un debit şi o viteză a apei independent de variaţia debitului apei curgătoare;
 să fie escaladate/traversate de peşti fără eforturi mari şi fără traumatisme;
 peştii să găsească uşor intrările în trecătoare;
În migraţia către amonte a peştilor condiţia de bază a unei trecători este cea în raport cu posibilităţile
fizice ale acestora de a învinge curentul apei.
Speciile de peşti migratoare sunt clasificate, după viteza apei şi respectiv înăţimea căderilor de apă pe care
le pot traversa, în specii bune înotătoare şi slab înotătoare (tabelul 9.).
Pentru speciile „bune înotătoare”, toate salmonidele, viteza limită pe care o pot străbate în trecătorile fără
obstacole (trecători tip canal), variază între 1,1..3,3 m/s, în funcţie de lungimea canalului şi respectiv 2,2..5,4 m/s
în trecătorile cu obstacole (trecători tip scară), în funcţie de numărul de bazine de odihnă prevăzute.
Pentru speciile de peşti „slab înotătoare” (majoritatea ciprinidelor, sturionii), vitezele limită sunt de 0,35..1,5
m/s în trecătorile fără obstacole şi respectiv 1,1..2,65 m/s în trecătorile cu obstacole.
Ca urmare pentru salmonide pot fi folosite trecătorile fără obstacole (tip canal) cele cu obstacole (în trepte)
sau cu contracurenţi, în special cele cu dinţi.
Indiferent de tipul de trecătoare ales o decizie importantă în
proiectarea şi realizarea instalaţiei este cea a amplasării gurii aval
a trecătorii.
Pentru corecta amplasare a intrării aval a trecătorii trebuie
stabilite cu precizie două aspecte (fig. 34.):
 zona de urcare a peştilor, aspect stabilit în urma
cunoaşterii:
- biologiei speciilor de peşti vizate, respectiv a modului lor
de comportare în curentul unei ape curgătoare – salmonidele sunt
specii bune şi foarte bune înotătoare care frecventează zonele cu
vitezele cele mai mari ale apei situate pe firul (talvegul albiei);
- cunoaşterea tipului albiei în secţiunea respectivă (lăţimea
şi configuraţia albiei, panta fundului, viteza de curgere a apei) – Fig. 34.: Amplasarea intrăriilor trecătorilor
pentru acelaşi debit de apă, cu cât albia unei ape curgătoare va fi de peşti (după BÂRCĂ Ghe.,1962)
mai îngustă cu atât zona frecventată de salmonide (zona activă de urcare) va cuprinde un sector mai larg,
respectiv un sector mai îngust când albia va fi mai largă;
 poziţia sectorul de căutare a intrării în trecătoare, situat în interiorul zonei de căutare, condiţionată de:
- poziţia nodului hidraulic hidraulic faţă de albie şi faţă de maluri;
- curenţii de apă existenţi şi repartiţia acestora în bieful inferior (în aval de baraj) în perioada migraţiei;
- viteza curenţilor de apă după ieşirea acesteia din instalaţiile hidrotehnice de traversare;
- intensitatea circulaţiei peştilor în perioada migraţiei;
- comportamentul peştilor în faţa obstacolelor (salmonidele tind să traverseze obstacolele frontal);
trecătorile fără obstacole (fig. 35.) sunt concepute în sensul copierii condiţiilor naturale din albiile apelor
curgătoare din zona repezişurilor.
Sunt reprezentate dintr-un canal deschis
(scoc), realizat uzual din pământ şi zidărie de
piatră cu intrarea amonte încastrată în corpul
barajului şi intrarea aval amplasată în albia apei
curgătoare în zona biefului aval al barajului.
Scocul trecătorii este astfel conceput încât
să realizeze pe tot parcursul său viteze ale apei
accesibile speciilor de peşti ce îl parcurg. Şi ca
urmare acest tip de trecătoare necesită lungimi în
general mari deoarece panta sa generală trebuie
să fie redusă, maxim 1/18. Lăţimea canalului este
stabilită în funcţie de intensitatea de circulaţie a Fig. 35.: Trecătorile de salmonide fără obstacole
peştilor în sezonul de migraţiune. (după BÂRCĂ Ghe.,1962)
În funcţie de lungimea canalului, pe traseul
lui sunt prevăzute un număr mai mare sau mai mic de bazine de odihnă, în care se creează o viteză redusă a
curentului apei, ele fiind anume dispuse şi dimensionate pentru ca amortizarea vitezei curentului de apă să fie
Gabriela MALOŞ 54
cât mai eficientă. Ele vor avea formă dreptunghiulară, cu lungimea de cca. 4 m, lăţimea de cca. 2 m, înălţimea
de cca. 1,5 m şi fundul orizontal sau chiar cu o uşoară contrapantă.
Distanţa dintre bazinele de odihnă este de cca. 5 m, iar diferenţele de nivel de cca 0,5 m.
De altfel, în scopul reducerii la maxim a vitezei de curgere a apei, este conceput întreg traseul canalului
trecătorii, care este construit în zig-zag, iar gurile de intrare şi ieşire a apei în bazinele de odihnă sunt situate pe
diagonala acestora, astfel încât să se şicaneze cât mai mult curentul de apă.
Pentru atenuarea vitezelor mari ale apei şi pentru protecţia corpului peştilor de posibile leziuni se recomandă
căptuşirea fundului şi pereţilor scocului cu bolovani de râu fără muchii ascuţite iar muchiile treptelor din beton ale
treptelor sunt realizate rotunjit.
Panta generală a trecătorii este de maxim 10 ‰, ea funcţionând ca un deversor lateral în trepte, pe care
exemplarele de salmonide îl traversează, urcând în salturi.
trecătorile cu obstacole (fig. 36.) sunt mult utilizate datorită faptului că permit scurtarea semnificativă a
traseului lor, ceea ce duce la investiţii semnificativ mai mici.
Sunt reprezentate de un canal (scoc) deschis care prezintă pe traseul său despărţituri (pereţi) complete (fig.
36.b) sau incomplete (fig. 36.a), care au rolul de a atenua cât mai mult energia curentului de apă, pentru
reducerea vitezei apei.
a b
Fig. 36.: Trecători cu obstacole (după BÂRCĂ Ghe.,1962)
Au în general traseul sinuos şi prezintă bazine de odihnă amplasate în primul rând în punctele în care
traseul schimbă direcţia. Lăţimea bazinelor de odihnă trebuie să depăşească cu cca. 50 % canalului, iar
lungimea lor cu încă 50 % dimensiunea lor de lăţime.
Caracteristicile generale ale scocului acestor trecători sunt următoarele:
- lăţimea: 2…4 m;
- înălţimea: 0,5…1,5 m;
- adâncimea minimă a apei: 0,5 m;
- panta generală a trecătorii 8 ‰ (panta fundului scocului este mai mare în sectorul aval al canalului
trecătorii şi din ce în ce mai mică spre sectorul amonte, unde peşti ajung obosiţi);
- viteza apei nu trebuie să depăşească viteza limită a apei pentru specia de salmonide vizată;
Pereţii despărţitori ai canalului trecătorilor de acest tip sunt orientaţi fie în unghi drept, fie în unghi ascuţit şi
închid sau nu închid în scocul pe toată lăţimea lui, ci doar parţial, ei pornind alternativ din pereţii canalului şi se
opresc în faţa peretului opus, la o distanţă egală cu 20 % din lăţimea scocului, acest spaţiu liber, de cca 0,4 m
lăţime servind la trecerea apei spre aval şi a peştilor spre amonte (fig 37.).
Pereţii despărţitori cu orientare în unghi
drept pot fi realizaţi în trei variante constructive,
respectiv:
a) simpli,
b) prevăzuţi cu abătători simple,
c) prevăzuţi cu abătători duble.
Pereţii despărţitori cu orientare în unghi
ascuţit pot fi realizaţi în patru variante
constructive, respectiv: Fig. 37.: Orientarea pereţilor despărţitori ai
d) simpli, cu locul de trecere al peştilor trecătorilor cu obstacole (după BÂRCĂ Ghe.,1962)
situat lateral şi alternativ în lungul ambilor pereţi laterali ai canalului;
e) simpli, oblici, amplasaţi alternativ, cu locul de trecere al peştilor situat pe axul al canalului;
f) oblici, prevăzuţi cu abătători, cu locul de trecere al peştilor situat lateral şi alternativ în lungul ambilor
pereţi laterali ai canalului;
Gabriela MALOŞ 55
g) cu pereţi despărţitori ce alternează cu pinteni, pereţii fiind amplasaţi pe un perete, iar pintenii pe celălalt
perete al scocului.
Pentru a proteja peştii, pe parcursul trecătorii, de atacul păsărilor ihtiofage, debitul de apă în trecătoare
trebuie astfel reglat încât să se obţină o lamă subţire de apă, care să deverseze peste pereţii despărţitori.
Ondulaţiile astfel obţinute reduce foarte mult vizibilitatea prin stratul de apă şi ca urmare peştii sunt protejaţi.
trecătorile cu contracurent (fig. 38.) au apărut din necesitatea de reducere a investiţiilor şi reuşesc să
reducă viteza de curgere a apei pe un traseu foarte scurt.
Reducerea vitezei apei se bazează pe fenomenul de amortizare ce are loc la întâlnirea unor curenţi de apă
ascendenţi cu curenţii de apă descendenţi, fenomen explicabil prin consumul de energie ce are loc la frecarea
celor două straturi de apă.
Trecătoarea de acest tip a fost concepută
de MAC DONALD, care a realizat-o cu ajutorul
unor tuburi metalice în formă de „U”, cu braţe
inegale, încastrate în patul scocului, cu ambele
braţe îndreptate spre amonte. Tuburile au fost
aşezate pe toată lăţimea scocului, unul lângă
altul, acoperind întregul traseu al trecătorii.
Apa care coboară în lungul scocului
pătrunde parţial în tuburile metalice şi capătă o Fig. 38.: Trecătorile cu contracurent, cu dinţi
direcţie ascendentă. La întâlnirea acestui (după BÂRCĂ Ghe.,1962)
curent de apă cu lama de apă care deversează direct peste tuburi în sens descendent se obţine fenomenul de
amortizare a energiei apei, cu consecinţă în reducerea vitezei de curgere, fenomen care se repetă în dreptul
fiecărui rând de tuburi. Astfel al capătul aval al trecătorii viteza apei se reduce foarte mult, de 2..5 ori mai mult
decât reducerea de viteză care se ralizează la trecătorile cu obstacole.
Pornind de la tipul MAC DONALD de trecătoare de peşti, DENILLE simplifică construcţia prin înlocuirea
tuburilor cu „dinţi” realizaţi din metal sau lemn, orientaţi către amonte, fiecare dinte fiind fixat atât pe scocul cât şi
pe pereţii laterali ai scocului trecătorii, ocupând întreaga lăţime a acestuia. Valul de apă descendent întâlnind
dintele din aval este prins în parte de concavitatea acestuia şi orientat spre amonte, iar din întâlnirea şi frecarea
cu lama de apă ce deversează peste creasta dintelui se obţine o reducerea semnificativă a vitezei curentului
descendent.
Astfel în lungul scocului trecătorii se creează, pe secţiune, trei zone cu viteze ale apei diferite, respectiv
- o zonă cu viteză mare a apei, situată la partea superioară, superficială, a stratului de apă, zonă ce este
sustrasă total acţiunii de amortizare a curentului ascendent, zonă care nu poate fi folosită de peştii în
ascensiunea lor;
- o zonă mediană a stratului de apă, în care are loc întâlnirea lamelor de apă cu sens contrar, în care
viteza de curgere este semnificativ redusă, zonă astfel accesibilă peştilor pentru ascensiune;
- o zonă de contact cu dinţii situată în imediata vecinătate a acestora, cu viteza cea mai mică a apei,
zonă care însă nu este folosită de peşti pentru ascensiune datorită prezenţei dinţilor.
Trecătorile de acest tip sunt amplasate imediat în aval de baraj, cu care face corp comun şi au dimensiunile
de: 0,6..1,0 m pentru lăţimea scocului; 1,0 m pentru înălţimea scocului; 0,5 m pentru grosimea stratului de apă;
0,5 m distanţa dintre dinţi; 0,2..0,25 m înălţimea dinţilor; 1/4 pentru panta scocului.
Pentru reducerea la maxim a vitezei curentului de apă descendent, scocul trecătorii este prevăzut cu pereţi
despărţitori care antrenează însă numai partea superficială a lamei de apă, astfel încât stratul de apă median ce
rămâne liber sub aceştia, să aibă o grosime de cel puţin 0,3 m pentru ca înotul şi salturile peştilor ce urcă
trecătoarea să nu fie stânjenite.
În funcţie de lungimea traseului trecătorii (înălţimea barajului) pot fi prevăzute bazine de odihnă pentru peşti.
Scocul trecătorii este realizat uzual din zidărie de beton sau din lemn, iar dinţii din metal sau din lemn, ei
fiind fixaţi în lungul scocului. Pentru ca trecătoarea să fie adaptată la variaţiile de nivel ale apei din bazinul de
acumulare, scopul poate fi mobil, reglabil.
Gabriela MALOŞ 56
4.2. REPOPULAREA BAZINELOR ACVATICE NATURALE
Este în prezent una din pricipalele măsuri ce sunt necesare pentru protejarea şi conservarea fondurilor
piscicole din zonele montane şi submontane ale României, ea venind obligatoriu în completarea şi continuarea
măsurilor de: amenajare piscicolă a apelor montane, cunoaşterea populaţiilor native de peşti din bazinele
acvatice naturale a fondurilor piscicole (pe baza unor studii temeinice de cartare piscicolă); protejarea populaţiilor
salmonicole de pericolul reprezentat de braconaj sau pescuit sportiv excesiv; reducerea ponderii speciillor de
peşti concurente cu salmonidele pentru hrană şi areal (cele mai puţin valoroase); etc.
Pentru reîntregirea numerică a populaţiilor salmonicole native din fondurile piscicole în care aceste populaţii
sunt în suferinţă (populaţie dispărută sau pe cale de dispariţie; populaţie îmbătrânită, etc.) se poate recurge la
una sau mai multe din următoarele metode: repopularea cu reproducători; repopularea cu icre embrionate;
repopularea cu tineret (larve, alevini, puiet predezvoltat, puiet de o vară).
4.2.1. REPOPULAREA CU REPRODUCĂTORI

Este considerată metoda cea mai indicată din punct de vedere al eficienţei, dar este în acelaşi timp
costisitoare şi anevoioasă din punct de vedere biologic.
Reproducătorii necesari repopulării pot provenii din creşterea lor specială în exploataţii salmonicole sau, mai
frecvent, ei sunt capturaţi din alte bazine acvatice. În ambele situaţii se recomandă ca repopulările să se facă cu
reproducători de diferite vârste pentru a se asigura continuitatea generaţiilor viitoare şi pentru a se evita
consangvinizarea.
În plus acţiunile de repopulare necesită, anterior realizării lor, acţiuni de:
- realizare de studii pentru depistarea celor mai adecvate locuri de realizare (depistarea zonelor cu cele
mai bune locuri de reproducere şi de incubaţie a icrelor ce se află în bună legătură şi la distanţă potrivită de
zonele de hrănire adecvate pentru tineret şi respectiv adulţi; depistarea locurilor lipsite de duşmani naturali, a
celor ferite de braconaj);
- întocmirea unor programe de repopulare, pe fonduri piscicole şi bazine acvatice, care să preîntâmpine
orice evenimente nedorite, precipitaţii puternice - viituri, variaţii bruşte de temperatură - zăpoare, etc.
După realizarea acţiunilor de repopulări trebuie realizate acţiuni periodice de supraveghere şi cartare
piscicolă pentru stabilirea stării în care se găseşte populaţia.
Pentru transportul materialului biologic se vor lua toate măsurile necesare pentru menţinerea integrităţii şi a
stării de bunăstare a reproducătorilor (vezi subcapitolul 6.3.5.).
Metoda este folosită în special la speciile de salmonide native la care reproducerea artificială şi respectiv
creşterea larvelor şi alevinilor în captivitate ridică încă probleme. În România se practică, dintre speciile native, la
păstrăvul de munte, lipan şi lostriţă dar şi la popularea unor bazine acvatice (ex. mari lacuri de acumulare) cu
păstrăv de lac, coregoni şi păstrăv fântânel şi chiar se mai fac încercări de aclimatizare în arealul natural al
păstrăvului curcubeu.
În anumite situaţii odată cu repopulările de salmonide este recomandabil să se realizeze şi populări cu alte
specii de organisme acvatice şi peşti care să reprezinte hrană pentru populaţia de bază.
4.2.2. REPOPULAREA CU ICRE

Este metoda cea mai indicată atunci când condiţiile de transport şi accesibilitatea bazinelor acvatice naturale
ce urmează a se popula este dificilă.
Obţinerea increlor fecundate necesare se poate realiza prin recoltarea lor din locurile naturale de depunere
a acestora sau, mult mai frecvent, prin recoltarea elementelor sexuale de la reproducători adulţi, în epoca în care
acestea sunt maturate şi ulterior fecundarea lor artificială. Momentul cel mai propice al utilizării icrelor fecundate
pentru populări, repopulări este, fie în primele 24 ore de la fecundare, fie după embrionare (apariţia punctelor
oculare).
Repopularea propriu-zisă a bazinelor acvatice vizate se poate realiza prin:
- depunerea icrelor fecundate în gropiţe (cuiburi) de pietriş/nisip în zonele propice pentru incubaţia lor din
albia apelor, într-o gropiţă depunându-se 200..500 icre, şi ulterior ele se acoperă cu un strat de cca. 15 cm de
pietriş nisip foarte curat şi se nivelează;
- depunerea în casete (cca. 1000 icre embrionate într-o casetă) de material plastic cu dimensiunile: 2 x 7 x 9
cm, prevăzute cu orificii laterale de cca 0,6 cm, care sunt îngropate în pietrişul din albiile apelor curgătoare în
Gabriela MALOŞ 57
locurile propice pentru incubaţia lor (locurile naturale de depunere a pontei), acoperindu-se cu un strat de cca. 20
cm. Metoda a fost imaginată şi testată cu succes de VIBERT R.
În ambele situaţii după trecerea numărului de grade-zile necesar incubaţiei are loc ecloziunea, larvele
eclozate rămân la adăpostul pietrişului sau al cutiei pe perioada hrănirii viteline, iar ulterior, odată cu trecerea la
hrănirea atctivă ies din pietriş şi se adăpostesc în zonele liniştite şi bine oxigenate ale bazinului acvatic.
Metoda prezintă în primul rând avantajul realizării cu destulă uşurinţă a transportului icrelor (în lădiţe cu
atmosferă umedă, cu pereţii căptuşiţi cu muşchi umezit), la care se adaugă şi avantajul că materialul biologic ce
se obţine este acomodat perfect noului biotop, evitându-se posibila infestare a puietului cu paraziţi.
4.2.3. REPOPULAREA CU TINERET

Este metoda cea mai întâlnită.
Pentru populări/repopulări se folosesc: alevini în vârstă de o lună sau puiet predezvoltat în vârstă de 2…3
luni, puiet de o vară, în vârstă de cca. 6 luni sau chiar 1 an (populări de toamnă), sau chiar puiet în vârstă de
1…1,5 ani (populările de primăvară).
Materialul biologic este obţinut prin reproducţie artificială sau reproducţie natural-dirijată realizată în cadrul
pepinierelor salmonicole şi crescut în bazinele din păstrăvării pe cât posibil în condiţii densitate şi de hrănire
adecvate pentru destinaţia lui, cea de repopulare a bazinelor naturale.
Transportul spre locurile de destinaţie se realizează în condiţii speciale pentru transportul peştelui viu (vezi
subcapitolul 6.3.5.), iar la locul deversării popularea se realizează prin transvazarea apei şi peştelui, după
egalizarea nivelurilor termice, în locuri cu multe refugii, cu apă suficient de adâncă şi bine oxigenată.
Această metodă de deversare directă în bazinul acvatic, s-a dovedit în multe situaţii destul de puţin eficientă,
motivele insucceselor fiind multiple: puietul nu este acomodat cu noile condiţii de mediu (în special puterea
curentului de apă) şi de hrănire, este masiv consumat de adulţi, de păsări ihtiofage, etc.
Pentru a diminua aceste riscuri, s-a imaginat şi este utilizată cu mult succes creşterea controlată a puietului
necesar repopulărilor în topliţe (vezi subcapitolul 4.1.7.) amenajate direct în bazinul acvatic ce urmează a fi
populat, respectiv pe o secţiune favorabilă a unui afluent (pârâiaş).
Gabriela MALOŞ 58
4.3. PREVENIREA ŞI COMBATEREA POLUĂRII APELOR MONTANE ŞI SUBMONTANE
Comparativ cu apele colinare sau mai ales a celor de şes, apele montane şi submontane sunt, în linii mari,
supuse la mai puţine agresiuni poluatoare, însă ele sunt mult mai sensibile efectelor poluatoare, datorită debitului
în general redus şi a temperaturii mai reduse a apei, ceea ce duce la o persistenţă şi o maximizare a efectelor
negative prin faptul că diluarea şi degradarea substanţelor poluatoare se realizează greoi.
După SIMALCSIK, 1989, pot fi deosebite trei tipuri de impurificări ale apelor naturale:
- impurificarea acută, când poluantul deversat depăşeşte capacitatea de autoepurare a apei naturale,
rezultatul fiind dereglarea sau chiar distrugerea ecosistemului;
- impurificarea cronică, care este mai puţin evidentă dar la fel de, dacă nu chiar mai, periculoasă, efectul
fiind de afectare a randamentului productiv al ecositemului şi mai ales de alterare a calităţii biologico-nutritive şi
comerciale a produselor acvatice, mai ales a celei piscicole;
- impurificarea potenţială, care devine evidentă şi acţionează în situaţii neprevăzute cum ar fi scăderea
debitelor, creşterea temperaturii atmosferice peste limitele normale, etc.
Acţiunea directă şi cea mai agresivă suportată cu greutate de către ecosistemele montane şi submontane
este reprezentată de impurificarea apelor cu compuşi toxici, iar cea indirectă, prin eutrofizarea apelor stătătoare,
ca urmare a acumulării de elemente biogene sedimentare, având ca efect fenomenul cunoscut sub numele de
“înflorirea apei”.
Tabel 10.: Condiţiile de calitate ale apelor de suprafaţă, pe categorii

(sursa: STAS 4706)
Parametru Categoria I Categoria II
Oxigen dizolvat, mg/l * 6 5

CBO5, mg/l ** 2 4
CCO (KMnO4), mg/l ** 10 15
Cloruri, mg/l ** 200 400
Sulfaţi, mg/l ** 200 400
Calciu, mg/l ** 150 200
Magneziu, mg/l ** 50 100
Reziduu fix, mg/l ** 500 1000
pH 6,5…8,5 6,5…8,5
Amoniac liber, mg/l ** 0,1 0,3
Cupru, mg/l ** 0,1 0,1
Fier, mg/l ** 0,3 1,0
Mangan, mg/l ** 0,1 0,3
Azotaţi (NO3), mg/l ** 13 30
Plumb, mg/l ** 0,1 0,1
Argint, mg/l ** 0,01 0,01
Cobalt, mg/l ** 1,0 5,0
Notă: * valori minime
** valori maxime
Ecositemele acvatice montane şi submontane sunt expuse în general la următoare surse de poluare:
- apele meteorice, mai ales aşa numitelor “ploi acide”;
- apele industriale şi fecaloid-menajere ale aşezărilor omeneşti neepurate deversate în mod conştient sau
nu în apele naturale;
- ape provenite din viiturile care spală versanţii sau terenurile pe care s-au utilizat ierbicide, insecticide sau
pesticide, sau încărcate cu ape provenite de la unităţile zootehnice;
- pulberile şi noxele răspândite în aer şi provenite de la diferite industrii (ex: de ciment, extractive, cariere,
forestiere, rafinării, etc.), care se concentrează în final tot în apele naturale.
Cele mai agresive substanţe pentru bazinele acvatice montane şi submontane sunt, după PĂSĂRIN B.,
2007, amoniacul, hidrogenul sulfurat, fenolii, pesticidele, detergenţii acizi, sărurile metalelor grele, etc.
Compuşii azotaţi sunt factori stresanţi pentru salmonide, atât prin acţiunea lor direct toxică cât şi prin cea
indirectă de favorizare a eutrofizării ecosistemului acvatic. Toxicitatea amoniacului este mult influenţată de pH-ul
apei, aşa încât raportul amoniac/amoniu se schimbă în favoarea amoniacului la valori superioare ale pH-ului
Gabriela MALOŞ 59
(exemplu: la pH 8 este 5 % amoniac, dar la pH 11 este 95 %), cunoaşterea acestei interpretări având deosebită
importanţă în cazul populărilor dense, mai ales în topliţe, sau când debitele apelor naturale scad drastic.
Pentru evitarea poluării apelor montane şi submontane principalele măsuri preventive sunt:
- utilizarea în toate domeniile de activitate umană a tehnologiilor performante care includ prin obiective şi
cel de economisire a apei;
- impunerea utilizării şi modernizarea tuturor staţiilor de epurare a apelor uzate, de toate categoriile:
industriale, zootehnice, umane, agricole.
- obligativitatea utilizării instalaţiilor de purificare a aerului de mare performanţă pentru industriile
poluatoare;
- renunţarea la utilizarea unor substanţe nocive, care nu se pot reţine sau nu se pot transforma în procesele
de tratare din staţiile de epurare.
- evitarea amplasării zonelor turistice lângă, în apropierea, sau în interiorul fondurilor piscicole;
- amplasarea pepinierelor salmonicole, a topliţelor şi a păstrăvăriilor în amonte faţă de potenţialele surse
poluatoare (localităţi umane, rampe pentru încărcarea buştenilor, alte puncte poluatoare).
Din punctul de vedere al încadrării apelor naturale montane şi submontane, conform Standardului 4706,
completat cu Normele de mediu, (tabel 10.) şi compatibile cu normele Comunităţii Europene, pentru utilizare în
salmonicultură sunt necesare ape de categoria I, ape propice pentru diverse amenajări salmonicole, respectiv
ape de aceeaşi categorie cu cele utilizate pentru aprovizionarea cu apă a aşezărilor umane.
Gabriela MALOŞ 60
Capitolul 5. DECIZII NECESARE PENTRU ÎNFIINȚAREA UNEI EXPLOATAȚII SALMONICOLE
Toate deciziile necesare se iau în funcție de cerința pieței pentru viitoarele producții ce pot fi obținute (din
punct de vedere cantitativ și calitativ) și condițiile potențiale existente în zona de amplasare.
Principalele decizii care trebuie luate sunt:
- stabilirea sistemului de creștere;
- stabilirea tehnologiei de creștere: în mono- sau policultură;
- alegerea speciei/speciilor ce vor fi crescute și în cadrul acestora a materialului genetic utilizat (specii,
linii; hibrizi de producție);
- stabilirea vârstei (greutăți medii) de valorificare și ca urmare a ciclurilor de producție (sezoane/veri)
necesare;
5.1. ALEGEREA SISTEMULUI DE CREȘTERE
Sistemele de creștere din salmonicultură, în general în acvacultură, sunt clasificate luând în considerare
următoarele aspecte:
- capacitatea exploatației și volumul producției;
- nivelul de dotare (tipul de amenajări și construcții, instalații de hrănire, material genetic, etc.);
- densitatea organismelor pe unitatea de suprafață;
- nivelul de dirijare a factorului apă: cantitativ și calitativ;
- tipul de hrănire;
- nivelul reproducției;
- nivelul productivității muncii; etc.
Clasificarea clasică cuprinde patru sisteme de creștere: extensiv, semiintensiv, intensiv și superintensiv,
însă în salmonicultură sistemul semiintensiv este înlocuit de un sistem aşa numit familial, care combină
caracteristicile celorlalte trei sisteme care pot fi descrise astfel:
Sistemul extensiv se caracterizează prin:
 exploatează bazine naturale: lacuri naturale sau şi în special artificial, de acumulare;
 utilizează densități scăzute la populare, utilizând în special policultura;
 alimentarea-evacuarea apei se face natural, sau utilizând instalaţiile hidroenergetice;
 bazinele sau apele curgătoare au suprafețe mai mici sau mai mari;
 se practică lucrări de întreținere și amenajare pentru ridicarea productivității naturale;
 valorificarea producţiei se realizează prin pescuit de agrement;
 pescuitul se poate practica uneori prin metode de pescuit industrial (năvod) de obicei numai toamna;
 producția obținută este în general mică (50..200 kg/ha), dar poate ajunge şi la 1000 kg/ha în lacuri.
Sistemul intensiv (exploatații salmonicole sistematice - păstrăvării) se caracterizează prin:
 exploatează heleștee specializate pentru fiecare verigă de exploatare;
 utilizează densități mari la populare;
 practică în general monocultura în heleșteele de creștere;
 materialul biologic necesar pentru populare este fie achiziționat, fie produs în unitate prin reproducerea
artificială sau reproducerea natural dirijată și acesta este ales în urma unor lucrări de ameliolare, selecție,
eventual încrucișări de hibridare etc.;
 alimentarea-evacuarea apei se face de obicei gravitațional, însă pentru fiecare bazin există un circuit
alimentare evacuare separat, prin instalații de alimentare de suprafață și de evacuare de fund (călugăr);
 heleșteele au suprafețe variabile dar mici, forme regulate (de obicei dreptunghiulare), rar neregulate și
adâncimi ale apei variabile după destinația lor;
 se practică lucrări de întreținere (a instalațiilor de alimentare/evacuare, a taluzelor digurilor, a bazinelor
de pescuit, etc.);
 practică hrănirea artificială cu furaj granulat complet sau hrănirea artificială cu hrană naturală produsă
sau cumpărată (în cazul lostriţei, lipanului);
 pescuitul se practică prin metode de specifice (bazine de pescuit, etc.) de obicei numai toamna.
 producția obținută este peste 1000 kg/ha.
Gabriela MALOŞ 61
Sistemul superintensiv se caracterizează prin:

 exploatează bazine cu suprafețe foarte mici (mai mici de 50 m2), de forme regulate diverse
(dreptunghiulare, circulare, ovale) sau neregulate în funcție de metodă;
 debitele de alimentare-evacuare sunt foarte mari (peste 100l/s);
 materialul de populare utilizat este ales după potențialul de creștere și adaptabilitatea la condiții de
creștere artificiale (de obicei hibrizi de producție);
 densități de populare foarte mari (la P1+ peste 250 buc/m2);
 hrănire artificială intensivă, exclusivă, de obicei la discreție, cu furaje combinate granulate, și/sau hrană
naturală (viermi, crisalide, peşte, etc.) produsă artificial;
 producții foarte mari (ex. 10000000 kg/ha), variabile în funcție de metodă.
Pentru salmonicultura actuală din ţara noastră cea mai mare extindere o are sistemul intensiv, la care se
adăugă tot mai multe noi exploataţii salmonicole ce practică diversele tehnologii ale sistemului superintensiv, dar
şi ale unele exploataţii de tip gospodăresc-familial.
5.2. CONDIŢII NECESARE PENTRU AMPLASAREA ŞI FUNCŢIONAREA UNEI EXPLOATAŢII

SALMONICOLE
Studiile tehnico-economice premergătoare înfiinţării unei păstrăvării trebuie să cuprindă patru categorii de
condiţii principale: pedologie şi de amplasament, hidrologice, hidrobiologice şi economice.
5.2.1. CONDIŢIILE PEDOLOGICE, TOPOGRAFICE ŞI DE AMPLASAMENT

Suprafaţa crescătoriilor salmonicole în sistem intensiv este destul de redusă fiind cuprinsă între 1,0 şi
1,5..2,0 ha, ponderea cea mai mare atribuindu-se amplasării bazinelor, a căilor de acces şi doar o mică parte
revenind contrucţiilor anexe.
Suprafeţele necesare sunt mai reduse în cazul păstrăvăriilor de repopulare, care au o funcţionalitate
sezonală (toamnă-primăvară), fiind constituite dintr-o mică staţie de incubaţie şi 1..2 bazine pentru parcarea
reproducătorilor.
Păstrăvăriile mixte, care produc larve sau puiet pentru repopulare şi parţial păstrăvi pentru pescuit sportiv,
au suprafeţe intermediare.
La alegerea suprafeţei de teren pe care ulterior se va amplasa păstrăvăria (fig. 39.)se va lua în considerare,
următoarele aspecte:
- terenurile cele mai indicate sunt relativ
plane, aproape dar nu foarte aproape de apă
curgătoare ce este folosită ca sursă de
alimentare, deoarece în caz de viituri mari se
iveşte pericolul inundării;
- panta cea mai indicată este de 1/100,
fiind necesară pentru o alimentare
gravitaţională, constantă cu apă şi o rapidă
evacuare a apei din bazine;
- în general, se urmăreşte ca păstrăvăriile
de repopulare să fie cât mai aproape de
fondurile piscicole deficitare (la distanţe mici de
izvoare şi de topliţe), iar cele pentru
producerea păstrăvului de consum să fie cât
mai aproape de localităţi, de căi de acces, de Fig. 39.: Amplasarea unei păstrăvării intensive
zonele turistice şi dacă este posibil chiar de (după POJOGA, 1978)
unităţile de prelucrare a peştelui;
- în funcţie de natura solului, mai întâi se îndepărtează stratul superficial, apoi se procedează la
compactizarea vetrelor sau fundurilor bazinelor, iar după construirea taluzelor bazinelor (în general din beton
Gabriela MALOŞ 62
armat) pe perimetrul păstrăvăriei se plantează arbori şi arbuşti cât mai aproape de bazine şi pe direcţia vântului
dominant;
- se vor evita terenurile umbrite în cea mai mare parte a zilei, mai ales când sursa de apă se caracterizează
prin temperaturi reduse, cele cu expoziţie sudică fiind cele mai indicate;
- amplasarea păstrăvăriilor se va face pe terase ferite de inundaţii, apelându-se uneori la diguri sau pereţi
din beton, pentru apărare de apele de viitură;
- la baza versanţilor, pe curba de nivel, se sapă şanţuri adânci care, la nevoie, sunt în măsură să dirijeze
apele în aval de crescătorie;
- un element care trebuie luat în seamă este prezenţa pe vatra bazinelor a nisipului sau a pietrişului în
amestec cu nisip, uneori chiar a unui sol argilos, în toate cazuri terenul trebuie să fie suficient de impermeabil.
- terenul trebuie să ofere posibilitatea construirii bazinelor de orice formă dorită: dreprungiulare,
dreptungiulare tip canal, circulare, ovale) cu asigurarea alimentării şi evacuării independente a acestora.
Compartimentarea unei unităţi salmonicole intensive se face în urma unor studii aprofundate, şi în funcţie de
tipul acesteia şi de capacitatea productivă, datele orientative necesare sunt prezentate în tabel nr. 11.
Tabel 11.: Ponderea şi principalele caracteristici tehnice ale diferitelor tipuri

de bazine salmonicole dintr-o exploataţie salmonicolă cu circuit complet
(după BUD I.,2007)
Suprafaţă, Adâncimea Producţia
Categoria Suprafaţă Debitul Densitatea
(% din cea medie a realizată
bazinelor (m2) (l/s/m 2) (exemplare/m 2)
totală) apei (m) (kg/m2)
Incubatoare 2 0,25 0,3 Icre-larve 1,0 10000
Troci 1 1,20 0,3 5 0,5 10000
Creştere Po 15 20…50 1,0 3..5 0,1 500
Creştere P1 30 150 1,5 3..5 0,1 200
Creştere P2 40 300 1,5 3..5 0,1 25
Creştere Pr 5 100…200 1,5 3..5 0,1 10
Creştere PR 2 20…200 1,0 - 0,1 5
5.2.2. CONDIŢII HIDROLOGICE ŞI HIDROBIOLOGICE
5.2.2.1. Sursele de apă

Creşterea şi dezvoltarea salmonidelor este posibilă numai când mediul lor acvatic de viaţă le oferă condiţiile
cerute şi pentru care sunt destul de pretenţioşi. Ca urmare apele naturale ce pot fi folosite ca sursă de
alimentare cu apă pentru păstrăvării, trebuie să corespundă cerinţelor destul de înalte ale acestor specii.
Apele naturale care se încadrează din punct de vedere al parametrilor calitativi şi cantitativi cerinţelor de
creştere şi dezvoltare a salmonidelor sunt:
- izvoarele sunt considerate de cei mai mulţi specialişti ca fiind cele mai indicate pentru utilizarea lor ca
sursă de alimentare pentru exploataţiile salmonicole, deoarece au o transparenţă şi o puritate ridicate, au o
temperatură relativ scăzută şi constantă pe tot parcursul anului şi un debit puţin variabil. Apele de izvor sunt însă
relativ sărace în O2 solvit şi în substanţe nutritive. Pentru oxigenarea ei, înainte de a fi utilizată ca sursă de
aprovizionare cu apă a păstrăvăriilor, se recomandă asigurarea unui traseu al canalului de alimentare cât mai
lung posibil şi realizarea pe parcursul acestuia a cât mai multor cascade, căderi de apă, care să-i asigure o
aerare cât mai bună. Ea devine astfel sursa ideală pentru alimentarea incubatoarelor şi a bazinelor de
salmonide.
- apele curgătoare (pâraie, râuri) sunt bune surse de alimentare cu apă a exploataţiilor salmonicole
deoarece apa lor este foarte bine oxigenată şi conţine o cantitate importantă de hrană naturală excelentă pentru
salmonide din punct de vedere nutritiv. Este însă destul de neconstantă din punct de vedere al temperaturii şi
uneori chiar şi al debitului pe parcursul anului.
- lacurile naturale sau artificiale pot fi surse excelente pentru alimentarea cu apă a exploataţiilor salmonicole
deoarece oferă permanent o cantitate corespunzătoare de apă la o temperatură foarte puţin variabilă şi la un
Gabriela MALOŞ 63
nivel ce asigură cerinţele optime pentru salmonide. În plus sunt bogate în O 2 solvit, săruri minerale şi hrană
naturală. Ca urmare sunt surse apreciate dar existenţa lor este destul de limitată.
- mările şi oceanele sunt mult folosite în prezent, în special în ţările nordice şi nu numai (Norvegia, Scoţia,
Islanda, Polonia, Federaţia Rusă, Japonia, Canada, SUA, Chile, etc.) pentru alimentarea unor exploataţii
salmonicole amenajate pe ţărmuri sau prin amenajarea exploataţii salmonicole plutitoare (de viviere) direct pe
luciul lor. În aceste exploataţii sunt crescute în special păstrăvul curcubeu şi somonii, dar şi alte specii de
salmonide .
Pentru condiţiile hidrobiologice ale României, BUD I., 2007, recomandă alegerea şi utilizarea în funcţie de
necesităţi a surselor de apă combinate (duble), respectiv apa izvoarelor combinată cu apa de râu/pârâu, apa
lacurilor combinată cu apa izvoarelor sau apa curgătoare combinată cu apa lacurilor, arătând că este o
modalitate excelentă de combinare a avantajelor şi de eliminare a dezavantajelor surselor respective.
5.2.2.2. Debitul apei

Este unul dintre principalii factori în asigurarea condiţiilor de viaţă pentru salmonide, stăpânirea şi asigurarea
constanţei volumului necesar pe întreaga durată a fazelor tehnologice fiind condiţi obligatorii care influenţează
buna funcţionare a unei păstrăvării.
Cu cât debitul apei din sursa de aprovizionare este mai mare şi mai constant, avem o garanţie mai mare în
funcţionare corectă a sistemului de alimentare.
Pentru aceasta, se fac studii pe mai multi ani, luând în considerare şi anii cei mai secetoşi. Se consideră
satisfăcător un debit de peste 500 l/sec/ha luciu de apă sau cel puţin 1l/minut/1kg păstrăv, însă aceste valori, cu
cât sunt mai mari, cu atât este mai sigură aprovizionarea.
Aceste debite se dublează în cazul păstrăvăriilor intensiv-industriale pentru creşterea păstrăvului curcubeu,
deoarece aici şi temperatura apei este mai ridicată.
Pentru puieţii de păstrăv, în vârstă de 2..3 luni, se consideră satisfăcător debitul de 30 l/minut pentru 10 mii
exemplare, mărindu-se la 60 l/minut în perioada de toamnă.
În practică se recomandă următoarele debite (pentru 1000 buc.):
- pentru icre - 0,1 l/s;
- pentru larve - 0,03 l/s;
- pentru alevini - 0,05 l/s;
- pentru Po - 0,1 l/s;
- pentru P0+ - 0,2 l/s;
- pentru P1 - 0,3 l/s;
- penru P1+ - 0,7 l/s;
- pentru P2 - 1,0 l/s;
- pentru P2+ -10 l/s;
- pentru Pr - 15 l/s;
- pentru PR - 20 l/s.
Personalul de execuţie din păstrăvării trebuie să cunoască valorile maxime şi minime ale debitului general,
precum şi valorile reale la fiecare bazin, sau sector de bazine, datele consemnându-se de trei ori pe zi în registre
şi afişate la loc vizibil pentru schimbul care urmează.
În linii mari la calcularea debitului necesar unui bazin se are în vedere menţinerea constantă a nivelului apei
şi primenirea permanentă a apei din bazin pentru eliminarea produselor metabolice şi asigurarea necesarului de
oxigen.
Debitul canalului de alimentare sau a unui ape naturale se poate determina cu ajutorul formulei:
D = S x (V x 0,85),
din care: D – debitul apei (l/s)
S – suprafaţa secţiunii transversale (m2);
V – viteza apei (m/s).
În funcţie de temperatura apei debitul variază de la 900 l/minut/1000kg păstrăv de 0,2 kg/exemplar când
temperatura apei este de 14..15 oC, la 1250 l/minut/1000kg peşte de aceeaşi greutate când temperatura apei
atinge valoarea de 18 oC.
Gabriela MALOŞ 64
5.2.2.3. Calităţile apei

Sub aspectul temperaturii optime de creştere, după cum este bine cunoscut, salmonidele fac parte din
categoria peştilor stenotermi, de apă rece, deci iubitori de apă cu temperaturi scăzute. Valorile termice optime
variază în funcţie de specia introdusă în cultură sau, în funcţie de specia dominantă, în sistemele de creştere în
policultură.
Valoarea optimă de creştere la păstrăvul indigen este de la 14..16 oC, pentru fântânel între 12..14 oC, iar
pentru păstrăvul curcubeu între 15..19 oC.
Interesant de semnalat este comportamentul din mediul natural al păstrăvului indigen care părăseşte râurile
când temperatură apei depăşeşte vara 18 oC, îndreptându-se spre izvoarele acestora, unde, pe timp de vară apa
are temperaturi mai reduse.
Temperaturile sunt mai ridicate pentru creştere şi dezvoltare şi mai reduse pentru reproducere şi respectiv
pentru incubaţia icrelor, dezvoltarea larvelor şi alevinilor de păstrăv care necesită valori ale temperaturii de 4..5
oC. De aceea, alimentarea caselor de incubaţie se recomandă a fi făcută fie cu apă din izvoare constant mai rece
şi mai bine oxigenată, fie din straturile profunde ale marilor acumulări artificiale.
Pentru crescătoriile de păstrăv curcubeu, temperatura apei poate să fie ceva mai ridicătă, fără însă să
depăşească vara 23 oC, dar nici să scadă sub 11 oC, aceasta, deoarece procesul de creştare se încetineşte, iar
valorificarea hranei pierde din eficienţă la temperaturi stresante. Limitele suportabile pentru această specie sunt
în linii mari de 5…23 oC (chiar 25…28 oC, dacă conţinutul în O2 este asigurat).
De asemenea se recomandă în toate situaţiile ca amplitudinea de oscilaţii a temperaturii apei să fie cât mai
redusă, mai ales schimbările bruşte de temperatură fiind greu de suportat de către categoriile tinere de
salmonide, precum şi de adulţi. Ca urmare este necesară urmărirea dinamicii temperaturii apei din potenţialele
surse de alimentare, timp de cel puţin 12 luni înainate de înfiinţarea exploataţiei.
Trebuie specificat că parametrul temperatură a apei trebuie întotdeauna apreciat şi interpretat în
concordanţă cu conţinutul apei în O2 solvit, deoarece chiar depăşirea cu puţin a temperaturii optime, de
exemplu cea de 20 oC pentru păstrăvul curcubeu, poate declanşa carenţa de O2 care este, la majoritatea
salmonidelor exploatate intensiv, declanşat , după BUD I., 2007, la scăderea lui sub limita de 9 mgO2/l şi devine
periculoasă la valori de 4..5 mg O2/l.
Se consideră că apa este bună pentru utilizarea ei în alimentare unei exploataţii salmonicole dacă conţine
cel puţin 9 mg O2/l, la temperatura de 18..19 oC.
Este bine cunoscută relaţia existentă între cei doi parametrii, respectiv a faptului că temperatura apei
influenţează conţinutul acesteia în oxigen dizolvat, în sensul nivelurile scăzute de temperatură are ca şi
consecinţă un conţinut în oxigen dizolvat mai ridicat al apei, şi invers (tabel 4.).
Spre exemplificare, BUD I., 2007, arată că odată cu creşterea temperaturii apei de la 9 la 15 oC sunt
generate următoarele schimbări în modul de viaţă al unui păstrăv curcubeu, cu o greutate corporală de 100 g:
- creşte cu 67,5 % rata metabolică şi ca urmare consumul de O2;
- creşte cu 97,8 % acumularea zilnică în lungime;
- creşte cu 66,7 % acumularea zilnică de masă corporală;
- scade cu 12,8 % concentraţia în O2 solvit a apei la alimentare;
- scade cu 67,5 % concentraţia în O2 solvit a apei la evacuare.
Desigur, conţinutul în oxigen dizolvat al sursei se mai poate creşte şi prin unele amenajări hidrotehnice de
tipul cascadelor podite sau simple, realizate pe traseul sursei şi al canalului de alimentare şi indirect prin
prevenirea supraîncălzirii apei din sursă prin plantarea/păstrarea de arbori şi arbuşti pe maluri sau în apropiere.
După intrarea apei în sectorul exploataţiei salmonicole, pentru creşterea conţinutului în O2 solvit al apei se
poate interveni prin următoarele metode:
 aerarea suplimentară a apei prin utilizarea instalaţiilor de alimentare cu apă a bazinelor specifice
bazinelor de salmonide (tip umbrelă, tip cascadă, tip consolă, tip fântână arteziană, etc.) şi a diverselor pompe şi
dispozitive de aerare mecanică a apei;
 răcirea apei prin utilizarea în proporţie majoritară, în această perioadă, a apei provenite din izvoare,
sau, pentru volume mici de apă, cu metode de tip: gheaţă introdusă în bazinele tampon; instalaţii frigorifice;
 reducerea densităţii peştilor în bazine astfel încât să se coreleze consumul de oxigen cu conţinutul apei
în oxigen;
 utilizarea difuzării O2 lichid în apa bazinelor;
 mărirea debitului de primenire/alimentare astfel încât să se asigure necesarul de O 2 pentru salmonidele
din bazine.
Gabriela MALOŞ 65
Dintre metodele menţionate se va prefera aceea care prezintă un maxim de eficienţă economică, în funcţie
de momentul din ciclul de exploatare în care trebuie să se intervină.
Alegerea soluţiei de mărire a debitului de primenire/alimentare pentru corectarea deficitului de oxigen nu
este recomandată, cel puţin în primă istanţă, deoarece ea duce la creşterea vitezei de curgere a apei în bazine,
creşterea consumului de energie metabolică a organismelor peştilor pentru înot şi creşterea proporţională a
necesarului şi respectiv consumului de O2 concomitent cu reducerea eficienţei utilizării energiei din hrană. Ca
urmare se influenţează negativ productivitatea piscicolă a bazinului respectiv.
Se recomandă utilizarea soluţiilor anterior menţionate şi numai când acestea sunt depăşite ca şi eficienţă,
utilizarea măririi debitului de alimentare.
Pe scara exigenţei faţă de conţinutul de oxigen dizolvat, păstrăvul de munte sau indigen se situează pe locul
întâi, urmat de păstrăvul fântânel, lipan, lostriţă, coregoni şi în final de păstrăvul curcubeu.
Faţă de scăderile bruşte ale conţinutului apei în oxigen, cel mai sensibil este lipanul, apoi coregonii,
fenomenul de carenţă fiind accentuat când oxigenarea apei este aproape de jumătatea valorilor optime.
Reacţia chimică a apei, exprimată prin concentraţia ionilor de hidrogen (sau pH-ul apei), are influenţă
asupra proceselor metabolice din organismul peştilor şi a organismelor acvatice care le constituie hrană. Cea
mai bună apă pentru salmonide este cea cu valorile pH-ului cuprinse între 7 şi 8, adică apele neutre sau uşor
alcaline. Apele acide, cu pH-ul sub 7, sau cele alcaline, cu pH-ul peste 8,5 sunt improprii utilizării lor în scop
piscicol. Calitativ, valoarea pH-ului se apreciază cu ajutorul hârtiei indicatoare (de turnesol), prin virarea culorii şi
compararea cu scara de valori de la plic sau casetă, iar cantitativ cu ajutorul unor aparate speciale, numite pH-
metre.
Duritatea apei, apreciată prin grade germane (dHo), are valori optime pentru salmonide între 8 şi 16 dHo.
Conţinutul apei în CO2 nu trebuie să depăşească 2 mg/l, concentraţii mai mari putând fi întâlnite: după
ieşirea din izvoare, în bazinele suprapopulate, sub podul de gheaţă şi pe timp de noapte.
Valorile optime ale transparenţei apei pentru salmonide sunt situate în jurul valorii de 100 cm, mai ales
pentru staţiile de incubaţie şi bazinele de creştere a larvelor şi alevinilor.
Pentru corectarea acestui parametru, este recomandată decantarea (construirea bazinelor decantoare
tampon) şi filtrarea apei (prin filtre cu compartimente separate, cu mai multe categorii de piatră, pietriş şi nisip
fin). De asemenea, este necesar ca periodic bazinele de creştere să fie decolmatate prin raclarea fundului lor şi
aşternerea unui strat proaspăt de nisip şi pietriş.
Pentru evitarea apariţiei macrovegetaţiei şi a înfloririi apei din bazin, ca de altfel şi în cazul topliţelor, ca
urmare a înmulţirii exagerate a algelor, se obişnuieşte ca periodic acestea să fie curăţate.
Reglarea corespunzătoare a debitului apei şi îndepărtarea arborilor sau a resturilor vegetale căzute
accidental sau aduse de viituri în sursă (mai alez în zona prizei de apă) sau pe traseul canalului de alimentare,
reprezintă alte măsuri care contribuie la întreţinerea clarităţii apei.
5.2.3. CONDIŢIILE ECONOMICE
Condiţiile de ordin economic necesar a fi luate în consideraţie în momentul luării deciziei de amplasare a
unei exploataţii salmonicole sunt cu multiple, cele mai importante putând fi:
 apropierii de căilor de comunicaţie, de reţelele electrice, de zonele turistice, precum şi de unităţile
furnizoare de hrană pentru salmonide şi respectiv de pieţele de desfacere. Pentru integrarea păstrăvăriei într-un
proces de producţie corelată şi complexă, se recomandă amplasarea în zonă a unei staţii pentru producerea de
nutreţuri combinate specifice, precum şi a unor puncte de procesare şi desfacere a produselor finite, precum şi
practicarea activităţii pescuitului de agrement. Toate aceste unităţi cu activitate relativ independentă trebuie
amplasate la o distanţă suficient de mare faţă de păstrăvărie şi numai în aval pentru a nu constitui surse de
poluare.
 apropierea de sursa/sursele de alimentare cu apă, distanţa existentă având relevanţă în mărimea
investiţiei iniţiale, prin componenta ei de realizare a sistemului de aprovizionare şi respectiv a sistemului de
evacuare a apei, precum şi pentru costurile necesare pentru întreţinerea acestor sisteme în permanentă stare de
funcţionare;
Gabriela MALOŞ 66
 realizarea din start a unei pieţe de desfacere a produselor obţinute, prin precontracte de desfacere a
cărnii de salmonide, estimarea corectă a nivelului cererii pieţei găsite, atât la nivelul întregului an, cât şi
eşalonată pe parcursul acesteia;
 estimarea cantităţii de peşte ce poate fi produsă şi stabilirea modului concret de obţinere a ei (rulajul
efectivului, sistemul de creştere indicat, etc.), cu planificarea obţinerii veniturilor şi a profiturilor astfel încât
investiţia iniţială să fie amortizată în cel mai scurt timp.
 exploataţiile salmonicole se recomandă a fi proiectate astfel încât să poată funcţiona independent din
cât mai multe aspecte, unele dintre ele obligatorii, respectiv:
existenţa forţei de muncă specializată, de înalt profesionalism şi permanentă;
existenţa utilităţilor obligatorii (energie electrică, gaze, etc.);
sursa de apă independentă de alţi consumatori şi protejată de eventuale deversări poluatoare;
exitenţa unor dotări tehnice obligatorii: parc auto propriu, adecvat pentru aprovizionarea cu furaje,
transportul producţiei obţinute sub formele cerute de beneficiari (în stare vie, în stare refrigerată sau în stare
procesată şi /sau congelată); unelte, instalaţii, aparatură (de monitorizare a calităţii apei), etc..
existenţa dotărilor specifice necesare pentru producerea materialului biologic dacă se doreşte
realizarea unei exploataţii salmonicole cu circuit închis (casă de incubaţie, bazine pentru predezvoltarea larvelor,
alevinilor; bazine pentru remonţi şi reproducători). Când se recurge la această soluţie se preconizează
obligatoriu şi baza tenico-materială necesară lucrărilor de selecţie şi ameliorare.
 în toate situaţiile se va evita amplasarea bazinelor în apropierea căilor ferate sau a autostrăzilor,
deoarece vibraţiile puternice sperie păstrăvii adulţi şi produc malformaţii în perioada de incubaţiei.
 pentru unităţile care au ca obiectiv principal repopularea fondurilor piscicole deficitare, locul de
amplasare va fi cât mai aproape de cursul respectiv de apă, dar pe căi accesibile pentru a putea fi aprovizionate
corespunzător cu materiale, hrană şi aparatură specifică.
Gabriela MALOŞ 67
Capitolul 6. TEHNOLOGIA CREŞTERII ŞI EXPLOATĂRII INTENSIVE A SALMONIDELOR
În ţara noastră salmonicultura ce utilizează sistemul intensiv este orientată în două direcţii: una pentru
repopularea apelor de munte, ape deficitare în aceste specii, iar alta, majoritară, pentru obţinerea de carne de
salmonide pentru consum.
Pentru prima direcţie se practică producerea de puiet de păstrăv de munte, de păstrăv fântânel, păstrav de
lac, lipan, coregoni şi lostriţă şi deversarea acestuia în apele deficitare.
Pentru a doua direcţie se consideră oportună creşterea păstrăvului curcubeu (Onchorhincus mykiss), a
păstrăvului fântânel (Salvelinus fontinalis), acolo unde temperatură apei este scăzută tot timpul anului, precum şi
a hibrizilor de producţie, la care se adaugă unele linii specializate de păstrăv curcubeu.
6.1. TIPUL, STRUCTURA ORGANIZATORICĂ ŞI DOTAREA TEHNICĂ A UNEI EXPLOATAŢIILOR

SALMONICOLE
Indiferent de direcţia spre care este orientată o exploataţie salmonicolă ea trebuie să beneficieze de o
structură organizatorică clar definită, care să
permită organizarea unor fluxuri tehnologice
eficiente.
În prezent există trei tipuri de unităţi
salmonicole, respectiv:
Pepinierele, exploataţii salmonicole ce
sunt orientate spre producţia de material
biologic, şi creşterea lui până la vârsta de cca.
1an, destinat fie populărilor şi repopulărilor
bazinelor acvatice naturale, fie pentru
valorificarea lui prin vânzare la alte exploataţii
salmonicole, respectiv celor cu caracter
specializat (în creşterea peştilor pentru
producerea cărnii de salmonide);
Păstrăvăriile complete, (fig. 40. a)
exploataţii salmonicole care au ca obiectiv
Fig. 40.a: Păstrăvărie completă (Oeşti – Argeş)
principal producerea cărnii de salmonide, dar cu
producerea materialului biologic necesar în
propria unitate. Aceste păstrăvării au dotarea
cea mai complexă şi poate avea ca şi producţie
secundară, producerea suplimentară de material
biologic care să fie valorificat prin vânzare la
exploataţiile specializate sau chiar cu destinaţii
populărilor, repopulărilor fondurilor piscicole;
Păstrăvăriile specializate, (fig. 40. b)
care au misiunea redusă la creşterea până la
valorificare a materialului biologic cumpărat de
la celelalte tipuri de exploataţii salmonicole, în Fig. 40.b: Păstrăvărie specializată (Albota)
unul sau două cicluri de producţie.
Oricare ar fi tipul de păstrăvărie de referinţă, pentru buna ei funcţionare sunt necesare o serie de amenajări,
instalaţii şi aparate specifice, al căror număr, tip, capacitate şi complexitate diferă în funcţie de scopul şi
capacitatea productivă a exploataţiei salmonicole. Amenajările, construcţiile hidrotehnice, lucrările de artă,
instalaţiile şi aparatele specifice exploataţiilor salmonicole pot fi grupate în:
- sistemul de alimentare - distribuţie - evacuare a apei,
- sistemul de producţie propriu-zisă reprezentat din bazinele de creştere şi casa de incubaţie,
- construcţii anexe.
Gabriela MALOŞ 68
6.1.1. SISTEMUL DE ALIMENTARE - DISTRIBUŢIE - EVACUARE A APEI
Sistemul are ca scop captarea, aducţiunea, distribuţia şi ulterior sectorului productiv colectarea şi dirijarea
apei spre emisarul de origine şi cuprinde o zonă de captare a apei, o zonă de aducţiune şi distribuţie şi o zonă
de colectare şi dirijare a apei utilizate (fig. 41.).
Fig.41: Schiţa unei păstrăvarii complete

LEGENDA: 1,2 - bazine circulare; 3..10 - bazine pentru puiet; 11..20 - bazine pentru reproducători; 21…28 -
bazine pentru păstrăv de consum; 29..30 - bazine de carantină; C.I.- casa incubatoarelor; Bd - bazin de
distribuţie; BD - bazin de decantare; T - troci; G - camera frigorifică; B - bucătărie; A - anexe gospodăreşti;
M - magazie de unelte şi pentru păstrarea hranei concentrate.
Zona de captare are ca şi amenajare cheie priza de apă, al cărui tip este ales în funcţie de particularităţile
de debit ale sursei, cele mai folosite fiind prizele gravitaţionale în curent liber de apă sau prizele cu baraj (fig.42).
Rolul prizei de apă este unul deosebit de important pentru buna funcţionare a exploataţiei salmonicole,
deoarece ea făcând legătura dintre sursa de apă şi canalul de alimentare, trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- să asigure debitul necesar pentru exploataţie pe tot parcursul
anului, indiferent de situaţia hidrologică a emisarului natural şi de
regimul pluviometric al zonei;
- să fie astfel poziţionată faţă de locaţia terenului păstrăvăriei,
încât să asigure o pantă corespunzătoare canalului de alimentare;
- să fie foarte bine consolidată în teren, astfel încât să nu poată
fi dislocată şi funcţionarea ei dereglată, în cazul viiturilor, zăpoarelor,
etc.
Prizele de apă sunt astfel realizate şi dimensionate încât să asigure Fig. 42.: Priză de apă cu baraj
alimentarea continuuă cu apă a exploataţiei salmonicole, inclusiv în
perioadele de secetă intensă, preluând din sursa de apă naturală de la 15..25 % din debit până la maximum
admis legal (o treime).
Sunt amplasate de obicei pe traseul în curbă convexă a apei curgătoare, evitându-se malul concav supus
aluvionării. Ea este întotdeauna prevăzută cu o deschidere pentru evacuarea surplusului de apă, un stăvilar
pentru reglarea debitului de apă ce intră în canalul de alimentare şi grătare de protecţie împotriva pătrunderii şi
blocării gurii de alimentare cu corpuri plutitoare sau alte impurităţi, precum şi împotriva invaziei de specii acvatice
sălbatice diverse (de peşti sau alte organisme nedorite).
Canalul de alimentare este amenajarea hidrotehnică ce face legătura între priza de apă şi bazinele
piscicole, direct, doar prin intermediul instalaţiilor de alimentare, sau indirect prin intermediul unor canale de
alimentare secundare, numite şi de distribuţie, cu sau fără existenţa în sistem a bazinelor de distribuţie, a
bazinelor de decantare şi a filtrelor.
Gabriela MALOŞ 69
Amenajarea canalului de distribuţie presupune o atenţie deosebită, în scopul de a nu se pierde o cantitate

mare de apă prin infiltraţie sau evaporare şi din punctul de vedere al secţiunii lui care trebuie să asigure
cantitatea necesară de apă pe tot parcursul anului.
Canalul principal de alimentare, numit şi canal magistral se construieşte din beton armat sau tuburi de beton
armat, ultimele având avantajul de a proteja apa de evaporare şi încălzire excesivă sau de îngheţ.
La proiectarea şi execuţia propriu-zisă a canalului de alimentare, trebuie ţinut cont de următoarele aspecte:
- dimensionarea secţiunii lui să asigure debitul maxim necesar la care se adaugă un surpus de cel puţin
15 %, pentru eventuale extinderi a activităţii de producţie;
- panta generală a canalului nu trebuie să fie mai mică de 0,5 m la 100 m (0,5/100), să fie lineară, fără
oscilaţii de nivel şi cu creştere progresivă;
- să fie construit pe o suprastructură consolidată, stabilă, cu apa freatică în straturi mai profunde;
- construit în debleu şi de preferat acoperit cu un strat de pământ cu o grosime de cca. 0,4..0,5 m, care îi
asigură protecţia de variaţiile termice şi faţă de evaporarea apei;
- în cazurile în care traseul lor traversează locuri mlăştinoase sau diferenţe de nivel, în tronsoanele
respective se amenajează structuri de suspendare a lor, de tip viaduct, de dorit închise, pentru prevenirea
pierderilor cantitative de apă;
- în cazul traseelor lungi, din loc în loc sunt necesare bazine de control, guri de vizitare, care să asigure
posibilitatea curăţării secţiunii de eventualele impurităţi.
Bazinul de distribuţie are rolul de a stoca, dirija şi regla debitul apei prin canalele secundare către bazinele
de creştere şi respectiv casa de incubaţie. De asemenea are rolul de realizare a amenstecului apei provenite din
surse combitate, astfel putându-se regla, în anumite limite, unii parametri calitativi ai apei (temperatură, conţinut
în oxigen, conţinut în săruri minerale), în funcţie de necesităţi şi anotimp;
Bazinul de decantare este considerat util în toate situaţiile şi indispensabil când alimentarea se face apă cu
multe impurităţi şi mai ales când ea alimentează şi casa de incubaţie. Bazinele de decantare sunt construite din
beton armat, cu suprafeţe care să permită curăţarea şi dezinfecţia lor periodică, şi cu trepte sau labirinturi care
au rolul de a obliga apa să-şi diminueze energia şi să parcurgă un traseu cât mai lung în care să se creeze
condiţiile de depunere a suspensiilor sub acţiunea forţei gravitaţiionale.
Canalele de distribuţie, numite şi secundare, au rolul de a prelua apa de la bazinul de distribuţie, uneori
direct de la canalul de alimentare principal, şi a o dirija spre instalaţiile de alimentare cu apă a bazinelor
salmonicole şi respectiv spre casa de incubaţie. Aceste canale sunt amenajate la înălţime cu cel puţin 0,5 m mai
sus decât nivelul maxim al apei din bazinele de creştere, pentru a se oferi apei energia necesară pentru
străbaterea instalaţiei de alimentare cu aerarea naturală cât mai eficientă.
Canalul de evacuare (fig. 43) are rolul de a prelua apa de la instalaţiile evacuare a ei din bazine şi din casa
de incubaţie şi a o conduce până la evacuarea ei în
albia unui emisar natural, de cele mai multe ori
acelaşi din care ea provine.
Este realizat în debleu şi poate fi construit din
pământ, zidărie, beton, conducte, etc.
Panta lui trebuie să fie de minim 1/200, pentru
a permite evacuarea gravitaţională rapidă a apei şi
trebuie dimensionat pentru a putea prelua întreaga
cantitate de apă utilizată în exploataţia salmonicolă.
6.1.2.SISTEMUL DE PRODUCŢIE Fig. 43.: Canal de evacuare a apei

PROPRIU-ZISĂ
Este reprezentat de bazinele, heleşteele, de diferite tipuri şi respectiv amenajarea complexă cunoscută sub
numele de casă de incubaţie
6.1.2.1. Bazinele salmonicole

În majoritatea ramurilor piscicole se utilizează termenul de heleşteu, însă în salmonicultură este mai uzual
termenul de bazin, deoarece are dimensiuni mai reduse şi este construit din piatră sau beton armat, având unele
caracteristici hidrostatice şi hidrodinamice uşor modificate, ca urmare a materialelor utilizate, a suprafeţelor mult
reduse şi a debitelor mari de apă.
Gabriela MALOŞ 70
Bazinele pentru creşterea salmonidelor variază ca formă şi dimensiune, în funcţie de scopul pentru care
sunt construite, de natura terenului şi de categoria de vârstă a peştilor parcaţi, ponderea fiecărei categorii şi
principalele lor caracteristici fiind redate în tabelul 11.
Indiferent de tipul lor ele înglobează instalaţii de alimentare şi evacuare proprii şi uneori bazine (gropi) de
pescuit.
În funcţie de scopul pentru care sunt construite, de natura terenului şi de categoria de vârstă, bazinele din
salmonicultură pot avea diferite forme şi mărimi, care vor fi prezentate succint în continuare.
Bazinele pentru reproducători (fig. 44) se construiesc din pământ sau beton armat, dar cu vatra sau fundul
din pietriş amestecat cu nisip şi mai rar din sol argilo-nisipos. Suprafeţele bazinelor pentru reproducători şi
remonţi reprezintă 5..10 % din suprafaţa totală a amenajărilor salmonicole indiferent de tipul exploataţiei
salmonicole (pepinieră sau păstrăvărie completă).
Se pot construi prin săpătură cu pereţii de pământ sau din beton, dar cu vatra bazinului acoperită cu un
amestec de pietriş şi nisip. Pantra vetrei bazinului dinspre alimentare spre evacuare va fi de circa 1 la 30 m (3
%). În cazul bazinelor de formă dreptunghiulară, cu suprafeţele de 150..200 m2, raportul între laturi este de 2/10
m, adâncimea apei la alimentare de 1..1,2 m, iar la evacuare 1,5 – 1,8..2,0 m. În bazinele de beton, dimensiunile
pot fi şi mai reduse faţă de cazul precedent cu 15..20 %.
Fig. 44.: Bazine dreptunghiulare, clasice, pentru reproducători
La calculul suprafeţei de apă ce revine unui kg de păstrăv se ia în considerare raportul de de 1..2 m2 luciu
de apă la un kg reproducători.
Multe exploataţii salmonicole din Europa utilizează bazine de formă circulară (fig. 45), cu alimentare
perimetrală pentru creşterea reproducătorilor. Aceste bazine au în general un diametru cuprins între 4 şi 10 m şi
o adâncime de 1,6 m. Ele pot fi construite din beton armat, fibră de sticlă sau alte materiale rezistente la apă.
Fundaţia pe care se amplasează aceste bazine trebuie să prezinte o pantă descendentă de la margine spre
centru, unde este fixat sifonul de scurgere al apei din bazin. Panta are o înclinaţie de 10 %, iar resturile,
suspensiile şi alte produse metabolice se adună la acest
nivel şi sunt uşor de îndepărtat.
Aceste tipuri de bazine sunt de regulă îngropate în
pământ până la o adâncime de 30 cm sau în totalitate şi
sunt bine consolidate. Unele din aceste bazine sunt astfel
proiectate încât permit şi lotizarea, selecţia şi ameliorarea
reproducătorilor. În acest sens, fiecare bazin circular are
un canal de evacuare suplimentar, separat de cel de
golirea apei, care este racordat la un alt bazin de
dimensiuni mai mici şi unde se poate face foarte facil
sortarea şi lotizarea.
Se folosesc ceva mai rar şi bazinele ovale (fig. 46),
care sunt intermediare între cele dreptunghiulare şi cele Fig. 45.: Bazine circulare pentru salmonide
rotunde.
Avantajul acestor bazine constă în faptul că apa are un curent mai potrivit, mai ales în asociaţie cu instalaţia
de alimentare de tip aspersor. De asemenea, se utilizează o cantitate mai mică de apă şi o are loc o distribuţie
mai uniformă a oxigenului, dar şi a materialului biologic. Bazinele de formă ovală au un raport lungime : lăţime de
Gabriela MALOŞ 71
la 1 : 3, până la 1 : 6 şi un perete longitudinal pe mijlocul bazinului, care transformă bazinul într-un canal fără
capăt.
Pe diagonală, bazinul este prevăzut cu două guri de alimentare şi de evacuare, astfel că prin intermediul
peretelui despărţitor pe diagonală putem obţine două compartimente separate. Un avantaj este legat de faptul că
datorită mişcării circulare, peştii au o distribuţie mult mai echilibrată, nu se aglomerează la gura de alimentare şi
au un confort mai bun.
Fig. 46.: Bazine ovale pentru salmonide
Alte tipuri de bazine utilizate în unităţile salmonicole sunt cele de tip rezervoare, silozuri, baterii, care
funcţionează pe principiul bazinelor circulare, însă au posibilitatea de exploatare la o densintate mult mai mare.
Acest lucru este posibil datorită utilizării oxigenului lichid şi a unui debit sporit. Avantajul acestui sistem este
producţia ridicată pe unitate de suprafaţă, însă presupune o tehnologie foarte exactă. Cea mai mică defecţiune
poate povoca compromiterea exploatării.
Bazinele pentru salmonide de consum există, ca de altfel şi la celelate tipuri, în numeroase variante şi
tipuri: din pământ, din beton, din piatră, din fibră de sticlă, etc., în forme pătrate, dreptunghiulare, ovale, circulare
sau chiar neregulate.
Bazinele pentru salmonidele de consum sunt cele mai numeroase, având o pondere de 60…70 % din totalul
suprafeţei bazinelor din unitate.
Este recomandabil ca alimentarea şi evacuarea să se facă independent pentru fiecare bazin în parte (fig.
41). Dacă bazinele sunt pătrate, este necesar să se adopte două canale de admisie, astfel ca să nu rămână
porţiuni din bazin neaerate, iar în cazul bazinelor circulare, admisia apei se va face prin unul sau mai multe
canale de alimentare perimetrale.
La bazinele dreptunghiulare, clasice, raporturile dintre laturi, pot fi cuprinse între 10/4 şi 10/5, iar suprafaţa
lor este cuprinsă între 200 şi 500 m2 pentru fiecare bazin. Apa trebuie să aibă a adâncime minimă de 1..1,2 m la
admisie şi 1,5 m la evacuare, în funcţie de temperatura apei şi respectiv temperatura mediului. S-a constatat că
în general în păstrăvării, o adâncime mai mare, de 1,8..2,0 m (dar nu peste 2 m) şi un curent mai puternic, oferă
condiţii mai bune de creştere.
Bazinele dreptunghiulare, lungi, (fig. 47.) tip canal, au lungimea de 20..30 m, lăţimea fundului de cca. 1,0 m,
Fig. 47.: Bazine dreptunghiulare, lungi, tip canal, pentru salmonidele de consum
Gabriela MALOŞ 72
adâncimea medie de 1,2 m, înclinarea taluzelor este de 1; alimentarea este amenajată într-un capăt, în cascadă,
iar evacuarea în capătul opus; sunt compartimentate prin mici diguri de zidărie astfel încât sunt formate trei,
compartimente cu adâncime diferită a apei şi cu destinaţie diferită, respectiv: primul compartiment cu lungimea
de 10..20 m şi adâncimea apei de 1,0..1,2 m; al doilea compartiment, cel central are lungimea de 9 m şi
adâncimea apei de 0,8…1,0 m ele fiind utilizate cu destinaţia de creştere a salmonidelor; compartimentul aval
are lungimea de numai 1 m şi este folosit cu destinaţia de bazin de pescuit.
Între compartimente apa circulă prin instalaţii de evacuare de fund prevăzute cu deversare în consolă pentru
oxigenarea apei.
Faţă de alte tipuri de bazine, prezintă avantajele date de o circulaţie a apei similară mediului natural, de
suprafeţele mari de litoral ceea ce oferă posibilitatea dezvoltării unei faune naturale mai bogate, la aceeaşi
suprafaţă luciu de apă şi de o utilizare facilă.
Vatra bazinelor poate fi din pământ tapetat cu pietriş sau din beton tapetat cu pietriş, cu înclinare spre aval
pentru a fi mai uşor curăţate şi igienizate.
Bazinele circulare pentru creşterea păstrăvului de consum câştigă cât mai mult teren şi ele pot fi de diferite
tipuri: rotunde sau ovale. Ele se pot construi fie prin săpătură, în debleu, fie la suprafaţa solului. Pot fi din beton,
fibră de sticlă, prelate speciale ancorate pe schelet metalic sau chiar din tablă zincată (fig. 45; fig. 46). Prin
sistemul de alimentare aceste bazine asigură o mişcare circulară a apei, peştii sunt răspândiţi relativ uniform, nu
se adună la gurile de alimentare, iar evacuarea resturilor furajere şi a produselor metabolice se face mai uşor,
păstrându-se o igienă confortabilă.
Aceste bazine au diametrele cuprinse între 4 şi 14 m, cu adâncimea în jur de 1 m şi prevăzute la suprafaţă
cu plasă, pentru a nu permite păstrăvilor să sară afară. Alimentarea cu apă se face, aşa cum am mai menţionat,
perimetral, iar evacuarea este centrală.
Bazinele de pământ, deşi mai puţin utilizate în exploataţiile salmonicole, beneficiază de unele avantaje,
comparativ cu cele din beton, deoarece în ele se poate dezvolta o bogată faună nutritivă, chiar dacă de
dimensiuni reduse, şi în plus, toate resturile de hrană sau de produse metabolice sunt descompuse de către
bacterii. Este adevărat că întreţinerea acestor bazine este mai greoaie, de asemenea igienizarea lor este mai
puţin facilă, la aceste dezavantaje adăugându-se şi faptul că în aceste tipuri de bazine se pot dezvolta unii agenţi
patogeni.
La creşterea salmonidelor pentru consum, la fel ca şi în cazul reproducătorilor, se pot utiliza şi alte
amenajări de tipul bateriilor, silozurilor, rezervoarelor etc. În aceste situaţii densităţile sunt de obicei mult mai
mari, bineânţeles numai în condiţiile în care toţi parametrii tehnologici sunt strict controlaţi şi asiguraţi la cotele
optime. Unii dintre parametrii mediali trebuiesc asiguraţi artificial, temperatură, oxigen etc. În general, aceste
bazine au suprafeţe şi volume mai reduse decât cele clasice şi o serie de acţiuni tehnologice sau de igienizare
sunt automatizate.
Salmonidele de consum mai pot fi exploatate şi în viviere flotante – ferme plutitoare (fig. 48), amplaste pe
lacuri, râuri mari sau mări şi oceane. Volumul acestor viviere este în medie de 30…40 m3, dar există şi variante
cu dimensiuni mult mai mari. Pereţii vivierelor sunt din plasă fixată pe schelete de lemn, sau alte tipuri de
materiale care plutesc sau viviera este ancorată pe claburi suspendate.
Fig. 48.: Viviere flotante – ferme plutitoare
Gabriela MALOŞ 73
În cazul creşterii păstrăvului curcubeu de consum în viviere, flotabile, norma de populare poate fi de 50..100
g la m3 ei fiind astfel crescuţi până la greutatea de valorificare, obţinându-se o producţie medie la 25..35 kg/m3.
Vivierele sunt acoperite parţial cu plasă de sârmă şi parţial cu capace oarbe în sezonul cald şi doar cu plase
în restul anotimpurilor.
Bazinele pentru puiet (fig. 49) au o importanţă deosebită, deoarece fac trecerea de la creşterea în troci în
bazinele de creştere şi exploatare, ele reprezentând cca.15 % din suprfaţa totală a bazinelor dintr-o exploataţie
salmonicolă completă (cu circuit închis).
Ele pot fi construite din beton sau alte materiale de construcţie sau chiar din pământ, ultimele fiind însă mai
puţin utilizate. În mod obişnuit, forma acestor bazine este dreptunghiulară sau circulară, dar există şi alte
variante care se utilizează mai rar (ovale, pătrate, cubice etc.).
În cazul bazinelor dreptunghiulare adâncimea apei ce trebuie să fie asigurată în aceste bazine este în medie
de 0,40 m, cu variaţii între 35..45 m la alimentare şi ceva mai mari 0,60..0,80 m la evacuare. Suprafaţa bazinelor
este de asemenea variabilă, cuprinsă între 25.. 60 m2.
Asemănător cu celelalte categorii de peşti din
păstrăvărie şi puietul poate fi crescut în bazinele
circulare, construite din beton sau alte materiale de
construcţie, cu alimentare perimetrală şi evacuare
centrală.
Diametrul acestor bazine nu este prea mare, fiind
cuprins între 3 şi 5 m şi o adâncime de 0,40 m, cu panta
spre centrul bazinului, unde în zona sifonului ajunge la
0,50 m. Se apreciază că pentru realizarea unei tone de
păstrăv, este necesar un astfel de bazin, iar pentru
realizarea a 20 tone, sunt necesare 20 astfel de bazine.
Bazinele trebuie acoperite cu plasă sau capace, iar în
sezonul de vară şi cu protecţie împotriva razelor solare,
precum şi a altor factori limitativi. Fig. 49.: Bazine dreptunghiulare pentru puiet
salmonicol
Bazinele de carantină, sunt necesare în orice unitate şi au rolul de a proteja exploataţia de unele boli ce
pot fi vehiculate prin cumpărarea sau transvazarea dintr-o unitate în alta a materialului biologic.
De obicei, aceste bazine sunt amplasate în aval de păstrăvărie şi la o anumită distanţă de protecţie faţă de
celelalte bazine şi sunt realizate din materiale şi cu suprafeţe care să permită curăţirea şi igienizarea corectă şi
frecventă.
Fiecare exploataţie salmonicolă trebuie să beneficieze de cel puţin un astfel de bazin, a cărui dimensiuni
depinde de mărimea unităţii şi de materialul biologic vehiculat din alte părţi în unitatea respectivă, pe parcursul
anului.
În aceste bazine se fac unele tratamente profilactice la materialul biologic nou adus în păstrăvărie şi se
urmăreşte starea de sănătate a acestuia înainte de popularea acestuiaîn bazinele de creştere şi exploatare.
Bazinele de pescuit sportiv (fig.50.) sunt indicate şi din ce în ce mai prezente în exploataţiile salmonicole,
ele asigurând pe de o parte reclama necesară oricărei activităţi, iar pe de altă parte prin activitatea adiacentă,
de pescuit de agrement se realizează venituri permanente pe parcursul anului, deloc neglijabile.
În acest sens, în exoploataţiile
salmonicole se amenajeajă 1..2
bazine izolate de restul bazinelor, şi în
avalul bazinelor de producţie, astfel ca
pescarii amatorii să nu deranjeze
fluxul tehnologic şi nici să vehiculeze o
serie de agenţi patogeni de afara
exploataţiei.
Suprafaţa acestor bazinelor este
variabilă iar forma lor neregulată, Fig.50.: Bazin de pescuit sportiv
asemănătoare cu un segment de albie
de apă curgătoare sau a unui mic lac natural. Pe marginea lor se amenajează locuri de pescuit în care doritorul
Gabriela MALOŞ 74
beneficiază de unelte de pescuit şi hrană, urmând să respecte regulamentul păstrăvăriei (reţinerea unui număr
limitat de exemplare, la un anumit standard de dezvoltare corporală etc.).
Uneori, aceste bazine sunt amplasate în afara perimetrului păstrăvăriei, dar imediat în vecinătatea ei, şi cât
mai aproape de sediul administrativ.
Instalaţiile de alimentare cu apă ale diverselor bazine sunt specifice unităţilor salmonicole. Sunt lucrări
hidrotehnice, prin intermediul cărora debitele de apă pătrund
în bazin şi totodată aerează apa. Cele mai frecvent utilizate
sunt instalaţiile de tip fructieră cu mai multe trepte, de formă
piramidală, foarte eficiente, cu admisia la o înălţime de
0,60..0,70 m faţă de nivelul maxim al apei din bazin. Fiecare
instalaţie are mai multe trepte, apa căzând de la înălţime şi
parcugând aceste trepte se oxigenează şi apoi cade în bazin
(fig. 51).
Instalaţiile de evacuare a apei din bazinele
salmonicole sunt cunoscute în acvacultură sub numele de
călugări.
Călugărul (fig. 52) este o lucrare de artă ce are menirea Fig.51.: Instalaţii de alimentare tip fructieră
de a regla nivelul apei din bazin şi de a vida bazinul,
asigurând totodată primenirea volumului de apă acumulat şi eliberarea produselor metabolice şi a resturilor de
alimente.
Călugărul este confecţionat fie din dulapi de stejar
sau chiar de brad, fie din beton sau alte elemente
prefabricate. Din punct de vedere constructiv, călugărul
este alcătuit din două segmente distincte, cu corp
orizontal şi unul vertical, racordate în unghi drept.
Corpul orizontal de obicei, este de formă cilindrică, fiind
aşezat la baza bazinului, unde nivelul apei este cel mai
scăzut, pentru a se putea vida apa din bazin. Corpul
vertical, de formă prismatică, este prevăzut cu două
ghidaje metalice, în care se introduc una peste alta,
vanetele confecţionate din dulapi de lemn.
Călugărul este încastrat de obicei în peretele
bazinului piscicol, la nivelul fundaţiei şi mai rar amplasat
în faţa acestuia, legătura făcându-se prin intermediul
unei pasarele. Cu ajutorul vanetelor se poate regla
foarte uşor înălţimea apei din bazin, acesta fiind Fig. 52.: Călugăr
Legendă: a – aşezare în bazin; b - aşezare în corpul digului; 1 -
obligată să treacă peste ultima vanetă.
gratar; 2 - corpul vertical; 3 - dig; 4 - corpul orizontal
Pentru a împiedica evadarea peştelui din bazin,
peste ultima vanetă se amplasează o ramă de plasă, care se poate foarte uşor manevra. Secţiunea călugărilor
este uzual de 0,40 x 0,40 m pentru partea orizontală şi de 0,40 x 0,40 m pentru cea verticală.
În bazinele circulare, călugărul este construit în peretele bazinului, având un tub care comunică cu mijlocul
bazinului în partea inferioară a acestuia. La acest nivel există un lăcaş sub forma unei gropi de pescuit, cu
dimensiuni variabile, în funcţie de mărimea bazinului şi prevăzut cu o sită sau un grătar, pentru a nu permite
evadarea peştilor.
Groapa de pescuit este o amenajare care uşurează munca păstrăvarului atunci când sunt executate lucrări
de lotizare, selecţie şi mai ales pentru recoltarea de valorificare a producţiei.
Obişnuit, se amenajează în interiorul bazinului, dar la fel de bine poate fi amplasată şi în afara bazinului.
Groapa de pescuit constă dintr-un mic bazin, respectiv de 0,5..0,8 m lăţime şi lungime şi 0,3..0,5 m
adâncime.
Partea de sus a gropii de pescuit este situată la nivelul vetrei bazinului, când amplasarea se face în interior,
ea fiind plasată la baza corpului vertical al călugărului, iar atunci când amplasarea este în exterior, este necesar
ca diferenţa dintre fundul bazinului şi cea a călugărului să fie de 0,25..0,54 m, astfel încât apa din gropa de
pescuit să poată fi uşor evacuată.
Indiferent de amplasament gropile de pescuit, trebuie să fie prevăzute cu un gratar, pentru a reţine peştii.
Gabriela MALOŞ 75
6.1.2.2. Casa de incubare sau staţia de incubare

Casa de incubație (fig. 53.), în funcție de gradul de modernizare, poate fi o instalație simplă, limitată la
câteva incubatoare amplasate într-un șopron sau alt spațiu închis rudimentar respectiv o clădire simplă, sau din
contra o clădire cu mai multe compartimente, în care, pe lângă incubatoare şi troci mai sunt prevăzute spații de
depozitare independente, birou, laborator, iar al etaj uneori locuința păstrăvarului.
Fig. 53.: Casa de incubaţie şi sediul administrativ al păstrăvăriei Oeşti - Argeş
În mod obișnuit, casa de incubație se construiește în demisol, pe o fundație solidă, îngropată în pământ
până la 1,5..1,8 m, urmărindu-se prin acest amplasament să se înlăture eventuala înghețare a incubatoarelor pe
durata sezonului rece. Casa de incubație poate fi amplasată și la suprafața solului, dar în acest caz trebuie să fie
de așa manieră construită, încât să mențină temperatura constantă, indiferent de temperatura de afară.
Modul de organizare interioară (fig.54) a unei case de incubație este foarte diferit și dependent de numeroși
factori.
În principiu, spațiul unei astfel de amenajări este împărțit în două compartimente, din care unul are două sau
trei bazine de parcare a reproducătorilor, un mic laborator și o masa de lucru, iar în al doilea compartiment sunt
amplasate incubatoarele şi uneori trocile.
Fig. 54.: Organizarea interioară a casei de incubaţie
Gabriela MALOŞ 76
Dimensionarea casei incubatoarelor și calculul capacității acesteia se face în funcție de sursa de alimentare
cu apă, de debitul acesteia și de sistemul de condiționare a apei.
Pentru exploataţiile salmonicole din țara noastră se consideră necesar următorul debit al apei pentru fiecare
incubator cu 100000 icre aflate la incubație:
4 litri/minut până în momentul embrionării;
5 litri/minut de la embrionare până la eclozare;
7 litri/minut pentru larve și alevinii parcaţi în incubator.
Sursa de apă ce alimentează casa de incubație trebuie să fie cât mai curată, transparentă, fără mai multe
suspensii, cu o temperatură cât mai constantă, fără variații prea mari și între limite de 5..10 oC, bine oxigenată și
cu debit constant.
Nu este permis ca apa care a traversat bazinele de exploatare să fie utilizată în casa de incubație nici chiar
după filtrare, deoarece pot fi vehiculați o serie de vectori patogeni.
Indiferent de sursa de alimentare, se recomandă ca ea să treacă în prealabil cu prin filtre performante uni-
sau multicompartimentate care au rolul de a îndepărta toate impuritățile din ea, astfel încât să nu fie afectată
incubația.
În prezent există o multitudine de tipuri de filtre, de la cele mai simple în care se utilizează diferite structuri
de nisip și pietriș, până la cele mai performante, în care se folosesc discuri filtrante și absorbante, care aduc apa
la cele mai ridicate valori de puritate.
Filtrul dublu este tot mai mult utilizat
în exploataţiile salmonicole, deoarece
este mai puțin sofisticat și are un
randament ridicat (fig. 55).
Un astfel de filtru este
tricompartimentat, două din
compartimente au rol de filtrare, iar
compartimentul central are menirea de
distribuire a apei în interiorul camerelor de
filtrare. Funcţionarea acestui tip de filtru
se bazează pe trecerea apei prin mai
multe straturi de pietriș și nisip de diferite Fig. 55.: Filtru dublu
dimensiuni, de jos în sus, pe principiul
vaselor comunicante. Materialul filtrant se schimbă la anumite intervale de timp, în funcție de cantitatea de
suspensii din apă.
Filtrul cu patru compartimente este frecvent întâlnit în exploataţiile salmonicole din țara noastră și oferă
posibilitatea curățirii relativ bune a apei. Se construiește din beton armat și este compartimentat în patru
sectoare, fiecare dintre ele având un material filtrant diferit, de pietriș, cu mărimea ce pleacă de la un diametru
de 4..5 cm și ajunge la ultimul compartiment, în care se găsește nisip grosier.
Apa circulă alternativ de sus în jos, sau de jos în sus.
Pe lângă aceste tipuri de filtre, atunci când apa conține multe impurități, se impune amenajarea unui filtru
suplimentar înainte ca apa să pătrundă în casa de incubație, pe baza de cărbune absorbant sau pe baza unor
discuri filtrante speciale, care absorb o mare parte din componentele ce plutesc pe masa apei.
Canalele sau jgheaburile de distribuție se construiesc din beton și au rolul de a alimenta în mod individual
incubatoarele.
Acestea sunt amplasate la o înălțime de 0,15..0,20 m față de partea superioară a incubatoarelor, astfel însă
să permită și o oxigenare suplimentară a apei prin cădere.
Reglarea debitului se face prin intermediul unor robinete, astfel ca necesarul de apă este permanent sub
control. Dimensiunea acestor jgheaburi este de 20/20 cm, astfel ca ele pot alimenta concomitent 15..20
incubatoare.
Jgheaburile de evacuare sunt construite de obicei din același material și au rolul de a capta apa ce iese din
incubatoare. Ele sunt amplasate cu 0,10..0,12 m sub partea inferioară a incubatoarelor, pentru a facilita
evacuarea totală a apei.
Postamentul sau suportul, are rolul de a asigura spațiul necesar pentru amplasarea incubatoarelor și este
construit din din beton, mai rar zidărie și cel mai puțin din lemn. Aceste postamente se construiesc pe marginile
și eventual şi pe mijlocul casei incubatoarelor, la o înălțime de 0,60..0,80 m, astfel încât omul să le manipuleze
cât mai facil.
Gabriela MALOŞ 77
Incubatoarele sunt instalații ce servesc la incubarea icrelor din momentul fecundării și până la ecloziune, iar
uneori sunt utilizate și pentru întreținerea larvelor pănă la livrare.
În prezent se utilizează mai multe tipuiri de incubatoare, dintre care putem aminti incubatoatele cu curent
lung, incubatoarele de tip Wacek universal, incubatoare cu substrat de plastic perforat și neregularități,
incubatorul Mac Donald sau incubatoare tip pâlnie, incubatoare cu curent vertical multicompartimentate etc.
În România, cel mai frecvent tip de incubator este cel denumit Wacek universal, care are o capacitate de
10..12 mii de icre fecundate așezate pe un singur rând (fig. 56).
Acest tip de incubator este format din două cutii și anume o cutie exterioară cu dimensiunile de 0,60..0,70 m
lungime, 0,50..0,60 m lățime și 0,30 m înălțime, respectiv o cutie interioară, cu dimensiuni de 0,55..0,65 m
lungime, 0,48..0,58 m lățime și 0,25 m înălțime.
Cutia exterioară este fixă, se confecționează în întregime din beton sau material plastic și ceva mai rar din
lemn și este amplasată pe un postament, iar în cutia interioară poate fi confecționată din lemn, tablă zincată sau
fibră de sticlă și este mobilă.
Fig. 56.: Incubatoare de tip WACEK universal
Peretele cutiei interioare dinspre intrarea apei are la unul din colţuri un orificiu format din tablă perforată, iar
peretele interior dinspre evacuare, împreună cu fundul cutiei propriu-zise sunt confecționate în întregime din
tablă perforată zincată sau din sită zincată. Orificiile au un diametru de 2 mm și o distanță de 1,5 mm între ele.
Cutia interioară are pe marginile laterale două aripioare care nu-i permit să se așeze pe fundul cutiei
exterioare, astfel că între cele două cutii rămâne un spațiu de 5 cm, care permite circulația ușoară a apei.
Curentul apei poate fi ușor modificat, în funcție de modalitatea în care este apropiată sau depărtată cutia
anterioară de cea exterioară la locul de alimentare.
În cazul în care apa cade între peretele cutiei exterioare și cel al cutiei interioare, ea de fapt străbate spațiul
liber dintre cele două funduri și iese prin sita cutiei interioare în zona cu icre a aceasteia. În aceste caz, curentul
apei este ascendent.
În situația în care apa cade între pereții cutiei interioare, ea intră prin tabla perforată amplasată la unul din
colțurile peretelui interior, trece apoi printre icre în cutia exterioară și apoi iese în canalul de evacuare. În acest
caz curentul apei este relativ circular și descendent.
Pentru asigurarea unui confort corespunzător de lumină şi pentru a proteja icrele de posibili dăunători,
incubatoarele sunt prevăzute cu capace din tablă sau material plastic ce au prevăzute câte o deschidere de 10 x
10 cm, acoperită cu tablă perforată.
Incubatorul cu curent lung orizontal (fig. 57 a), constă dintr-un jgheab de lemn sau ciment, lung de 2..3 m,
larg de 0,35..0,45 m şi adânc de 0,2..0, 3 m, în care se introduc mai multe cutii sau cuve, de obicei 4..6.
Aceste cutii sau cuve au fundurile şi laturile perforate, astfel că circulaţia apei este nelimitată pe toată
lungimea jgheabului, trecând facil de la o cutie la alta.
După perioada de incubaţie şi ecloziune, se vor scoate aceste cutii, iar larvele rămân pe loc. Într-un
asemenea incubator se pot incuba între 40 şi 60 mii de icre. Un inconvenient de care trebuie să ţinem seama
este neuniformitatea oxigenării, îndeosebi la nivelul ultimei cutii, la care se adaugă posibilitatea vehiculării unor
boli de la o cutie la alta în cazul în care ele apar şi se pot transmite prin apă.
Incubatoarele cu curent vertical sunt mai frecvent utilizate în S.U.A., cu menţiunea că circulaţia apei se face
vertical, cu alimentarea în partea inferioară şi evacuarea la partea superioară (fig. 57 b).
Apa circulă în spirală, astfel că toate icrele beneficiază de o aerare corespunzătoare. Fiecare sertar al
dulapului poate incuba 10..12 mii icre, iar incubatoul conţine 10..12 sertare, cu debit al apei, controlat termic prin
intremediul unei instalaţii speciale, de 15..20 litri/minut.
Gabriela MALOŞ 78
Inconventele acestui tip de incubator sunt legate de posibila vehiculare a unor vectori patogeni şi respectiv
preţul de cost relativ ridicat.
Incubatoarele de tip Zug Weiss (fig. 57 c), sunt utilizate mai ales în sturionicultură şi ciprinicultură, dar sunt
folosite frecvent şi la incubarea icrelor de coregon, lipan şi păstrăv. Un astfel de incubator poate asigura
incubarea a 40..50 mii de icre de coregon sau lipan şi de 20..30 icre de păstrăv, valori care depind
dedimensiunile constructive ale incubatorului.
a - Incubatorul cu curent lung orizontal
b - Incubator cu curent vertical c - Incubator de tip Zug Weiss
Fig. 57.: Incubatoare utilizate în salmonicultură
Incubatorul de tip Zug Weiss este confecţionat dintr-un vas de sticlă (carafă), de forma unui flacon cu vârful
retezat şi aşezat cu gâtul în jos. Lungimea acestuia este de 0,60..0,70 m, iar diametrul este de 0,16..0,20 m.
Principiul de funcţionare este următorul: alimentarea cu apă se face ascendent, prin intermediul tubului care
se fixează la gâtul flaconului, sub o rondelă de sită.
Viteza de deplasare a apei poate fi reglată, iar curentul vertical menţine permanent icrele într-o apă bine
oxigenată, care se evacuează ln partea superioară.
Trocile pentru larve şi alevini (fig. 58.) sunt mici bazine în care, după eclozionare, larvele şi alevinii pot fi
întreţinuţi în perioada de predezvoltare. Aşa numitele troci, sau cuve, sunt amplasate sub un şopron, pentru a se
reduce influenţa nefavorabilă a luminii asupra larvelor şi alevinilor din această perioadă.
În mod obişnuit, trocile sunt confecţionate din beton, cu lungimea de până la 2 m, lăţimea de 0,60 m şi
adâncimea de 0,30 m, dar pot fi construite şi din metal, lemn, fibră de sticlă etc.
Pentru ca larvele şi alevinii să nu evadeze, troaca are la ambele capete câte un perete despărţitor din tablă
perforată sau plasă, prin care trece apa, dar nu şi materialul biologic.
Gabriela MALOŞ 79
Pentru suprafaţa de 1 m2 construită se calculează 10 mii de exemplare şi un debit al apei de 25 litri/minut.

Apa trebuie să fie foarte bine filtrată, deoarece prezenţa unor suspensii poate provoca mari neplăceri la nivelul
branhiilor larvelor şi alevinilor.
Fig. 58.: Troci pentru larve şi alevini de salmonide
Amplasarea acestor troci se poate face fie în casa de incubaţie, fie în imediata apropiere a ei, sub şoproane
cu acoperiş în două ape fără pereţi laterali. Larvele şi alevinii se pot parca în astfel de troci circa 2 luni, dar şi în
incubatoarele cu curent lung, după ce au fost scoase cutiile din interior, dar chiar şi în incubatoarele WACEK
universal.
De menţionat că trocile trebuie să fie prevăzute şi cu capace de lemn, care să poată acoperi jumătate din
suprafaţa lor, pentru a asigura confort şi protecţie. În ultimul timp se folosesc tot mai mult troci cu capace din
material plastic, care sunt mult mai uşor de manipulat şi igienizat.
6.1.3. CONSTRUCŢII ANEXE ÎN PĂSTRĂVARIE

Pe lânga amenajarile şi construcţiile amenajate anterior, în păstrăvărie sunt necesare şi alte amenajări,
dintre care putem menţiona:
Magazia de furaje este necesară pentru depozitarea furajelor granulate care trebuie să asigure hrana
materialului biologic din păstrăvarie pe cel puţin 20 de zile înainte. Poate fi uni- sau multicompartimentată, în
funcţie de mărimea păstrăvăriei şi de baza materială existentă. Spaţiul trebuie astfel amenajat încât să asigure o
temperatură constantă, o umiditate scăzută, să fie bine aerisit şi fără rozătoare.
În cazul în care există două sau mai multe compartimente, se poate amenaja spaţii speciale pentru
depozitarea medicamentelor, a ustensilelor de pescuit, a vanetelor şi pieselor de schimb pentru instalaţiile de
alimentare şi evacuare, a balanţelor, a sortatoarelor, etc.
Camera frigorifică (fig 59. a) ce este necesară pentru păstrarea producţiei de peşte până la livrare şi
aparatul de fabricat gheaţa (fig. 59 b) ce este necesară la ambalarea peştelui de consum sau pentru
transportul icrelor embrionate şi a peştelui viu.
a b
Fig. 58.: Cameră frigorifică şi aparat de fabricat gheaţa
Gabriela MALOŞ 80
Magazie, sau şopron, pentru utilaje sunt spaţii în care se depozitează sortatorul pentru peşti, aeratoarele
artificiale, hidrobioanele, distribuitoarele de hrană, minciogurile, piesele de schimb pentru incubatoare, vanetele
de rezervă şi piesele care sunt utilizate la confecţionarea sau repararea diferitelor componente din păstrăvarie.
Locuinţa păstravarului este necesară deoarece, indiferent de tipul de păstrăvărie, păstrăvarul are obligaţia
de a fi prezent în unitate 24 de ore din 24.
Locuinţa păstrăvarului trebuie de aşa manieră amplasată şi construită, încât să-i permită acestuia o
supraveghere uşoară şi completă a întregului spaţiu, dar totodată să-i ofere condiţii de confort păstrăvarului şi
familiei acestuia, comparabil cu condiţiile asigurate în orice locuinţă civilă.
Astăzi s-a renunţat la sistemul în care locuinţa păstrăvarului este amplasată deasupra casei de incubaţie şi
ea este independetă.
În păstrăvăriile amenajate în ultimii ani, atât la noi, cât şi în alte ţări, locuinţa păstrăvarului este o construcţie
de sine stătătoare ce cuprinde două sau mai multe apartamentate decomandate, prevăzute cu toate utilităţile
utilităţile necesare.
În această clădire trebuie prevăzute în mod obligatoriu spaţii destinate unui laborator, o farmacie, colecţie de
specii salmonicole şi de furaje (furaje pe categorii de vârste), bibliotecă, birou şi chiar camară oficială sau de
protocol. Pentru o uşoară supraveghere a păstrăvăriei există numeroase soluţii de amplasare a unor alarme
vizuale sau sonore, cu camere video pentru a semnala eventuale erori apărute pe fluxul tehnologic.
Gabriela MALOŞ 81
6.2. TEHNOLOGIA DE EXPLOATARE A SALMONIDELOR ÎN SISTEM INTENSIV
Conform prognozelor făcute de specialiștii în domeniu pentru următorii ani, pescuitul, dar mai ales
piscicultura în apele reci, va înregistra o dezvoltare spectaculoasă.
În prezent se pune un accent deosebit pe retehnologizarea exploataţiilor salmonicole, cu valorificarea
potenţialului salmonicol al lacurilor montane naturale și mai ales a lacurilor de acumulare create artificial, cu
aplicarea tehnologiilor moderne intensive și superintensive.
Unitățile salmonicole complete, cu circuit închis, cum sunt majoritatea în țara noastră, au ca obiectiv
principal producerea peștelui de consum, dar cuprinzând toate verigile fluxului tehnologic, începând de la
creșterea reproducătorilor și până la valorificarea peştelui de consum pot valorifica şi materialul biologic produs
cu destinaţie de repopulări ale mediului natural sau pentru creşterea acestuia în exploataţiile salmonicole
specializate.
În România creșterea intensivă a salmonidelor se bazează în special pe cultura păstrăvului curcubeu și, mai
puțin, pe cultura păstrăvului fântânel și a hibrizilor de producţie. Ca urmare a acestei situaţii, vom prezenta în
cele ce urmează, cu precădere, tehnologia intensivă de creștere a păstrăvului curcubeu, şi vom încerca să
semnalăm, atunci când este cazul, diferențele tehnologice existente în cultura păstrăvului fântânel.
În funcţie de perioada de reproducţie, principalele etape de creştere şi ca urmare principalele operaţii şi
verigi ale fluxurilor tehnologice la cele două specii salmonicole de cultură sunt prezentate în tabelul 12.
Tabelul 12.: Principalele etape de creştere şi performanţele medii realizate de păstrăvul curcubeu
şi păstrăvul fântânel în salmonicultura intensivă românească
Păstrăv curcubeu Păstrăv fântânel
Vârstă Greutatea Greutatea
Specificare Simbol Luna Lungime Luna Lungime
(zile/ ani) corporală corporală
* (cm) *(cm)
*(g) *(g)
Icră I 40-60 II-III 0,6 0,05 XI - I 0,6 0,05
Larvă L 1-15 IV 2,5 0,20 I 2,5 0,20
Alevini A 16-60 IV-V 5,0 1,50 I-III 5,0 2,00
Puiet P0 61-180 VI-IX 14,0 40,00 III-VII 18,0 58,00
Tineret P1 181- 360 IX-VI 20,0 100,00 VIII-I 22,0 140,00
Păstrăv de
P1+ 361- 730 IV-X 28,0 205,00 II - VII 30,0 235,00
consum
Remonți Pr 2 ani IV-XII 35,0 330,00 VII 35,0 395,00
peste peste
Reproducători PR 3 ani I-XII 1200,00 VII 800,00
35,0 35,0
*valori valabile la finalul perioadei
Indiferent de specia utilizată principale operaţii tehnologice ale sistemului intensiv de creştere sunt: formarea
şi întreţinerea nucleului de prăsilă; exploatarea nucleului de prăsilă – reproducţia artificială; incubaţia icrelor;
predezvoltarea larvelor şi creşterea alevinilor; creşterea puietului; creşterea tineretului şi creşterea salmonidelor
de consum.
Aceste operaţii tehnologice principale vor fi însoţite pe parcursul lor de operaţiile şi acţiunile obligatorii de
populare, hrănire, urmărire a creşterii (pescuitul de control), lotizări şi manipulări, întreţinerea bazinelor,
urmărirea şi dirijarea parametrilor mediului acvatic de creştere, etc.
6.2.1. FORMAREA ŞI ÎNTREŢINEREA NUCLEULUI DE PRĂSILĂ
6.2.1.1. Formarea nucleului de prăsilă

Se realizează concret prin acţiuni specifice de ameliorare şi selecţie, executate profesionist şi regulat de-a
lungul mai multor generaţii, în toate etapele de creştere promovându-se la reţinere pentru nucleul de prăsilă,
doar exemplarele care reprezintă plusvariante pentru caracterul/caracterele stabilite ca obiectiv în ameliorare.
În urma acestei munci de ameliorare şi selecție cu caracter permanent, de-a lungul anilor, se poate ajunge
la formarea unui nucleu de reproducători valoroși, care să asigure inducerea progresului genetic în toată
populaţia rezultată, cu sporirea semnificativă a eficienţei economice a salmoniculturii.
Gabriela MALOŞ 82
Ameliorarea la salmonide, în general la peşti, nu se deosebeşte în mod fundamental de cea practicată la

animalele de fermă, atât sub aspectul principiilor şi metodelor, cât şi prin prisma criteriilor folosite.
Ea este condiţionată de coordonarea raţională a unor acţiuni: selecţia, hibridarea-consangvinizarea,
transgenia, citogenetica.
Această activitate nu trebuie privită ca o acţiune izolată şi care se desfăşoară fără un scop bine conturat,
întrucât ameliorarea urmăreşte îmbunătăţirea, în succesiunea generaţiilor, a unor însuşiri sau parametri
productivi utili omului.
Pe plan mondial, în ultimele decenii, se fac eforturi pentru amenajarea unor medii acvatice adecvate pentru
creştera salmonidelor, mai ales în ţările în care există cursuri de apă rece, bine oxigenate şi cu salinitate redusă
şi în paralel se caută formarea de linii specializate, îndeosebi de păstrăv curcubeu, bine adaptate la consumul de
furaje granulate, cu creştere rapidă, cu posibilităţi de reproducere în toate perioadele anului şi cu carne apropiată
calitativ de cea a salmonidelor sălbatice.
În SUA, producţia salmonicolă deşi diversificată, are ca şi direcţie principală producerea de material biologic
pentru popularea mediului natural, speciile dominante fiind păstrăvii şi somonii anadromi.
Tot în SUA, dar şi în Japonia, Filipine şi chiar Taiwan se practică aşa numita „creştere naturală, fără costuri,
a peştilor anadromi”. Concret metoda se referă la organizarea de staţii de reproducere artificială, unde se obţin
puieţi (de ordinul miliardelor), care se deversează în apele curgătoare afluente în oceane, de pe teritoriul ţărilor
respective. În aceste condiţii naturale salmonidele anadrome cresc fără cheltuielile de alimentaţie şi de
întreţinere, iar la vârsta de reproducere se întorc în râurile cu apă dulce, unde au fost deversaţi, şi sunt pescuiţi
cu uşurinţă.
În Norvegia, această variantă de exploatare a somonilor este în curs de desfăşurare, utilizându-se însă
spaţii relativ închise (în fiorduri), unde poate fi controlată calitatea apei, respectiv nepoluarea ei şi efectivele de
somoni sunt protejaţi de practica pescuirii internaţionale neraţionale.
În paracticarea acestei metode, tehnicile de reproducere selectivă, ameliorare a unor specii bine adaptate
mediului natural sau crearea unor tipuri noi de somoni prin combinaţii genetice sunt de mare ajutor crescătorilor.
În domeniul ameliorării păstrăvului curcubeu s-a reuşit, să se creeze în SUA, la Facultatea de Piscicultuă din
Washington, o linie nouă, cu calităţi deosebite, printre care sunt comunicate: lungimea corpului la vârsta de 3 ani
este de cca. 65 cm, iar greutatea de 1500 g, faţă numai 29 cm şi respectiv, 400 g la populaţiile iniţiale. Acest
superpăstrăv se mai remarcă şi printr-o toleranţă mai mare faţă de temperatura şi chimistul apei, deci se poate
adapta la multe medii acvatice apropiate speciei de bază.
Rezultatele valoroase s-au obţinut şi în Franţa, unde o linie de păstrăv curcubeu atinge la vârsta de 12..16
luni greutatea de 250 g, iar carnea este de calitate superioară comparativ cu populaţiile parentale.
În ceea ce priveşte fenomenul de transgenie, întroducerea unei gene pentru hormonul de creştere la somon
a condus, la somonul de Pacific, la obţinerea unor peşti transgenici cu o viteză de creştere îmbunătăţită: s-au
oţinut exemplare de 37 ori mai mari decât peştii din loturile martor. Compania americană A/F Protein a comunicat
rate de creştere de 4..6 ori mai mari la peştii transgenici cu o viteză de creştere îmbunătăţită (peşti din familia
Salmonidae)
De asemenea, mai ales în Europa, se lucrează la aşa zisă ”somonizare” a salmonidelor, adică de
transformare a culorii musculaturii salmonidelor de la nuanţe deschise (alb, alb-gălbui), la roşul cărnii de somon,
de diverse nuanţe şi intensităţi.
În piscicultura naţională, lucrările actuale de ameliorare sunt relativ mai avansate la crap în comparaţie cu
cele de la salmonide, însă cercetările din ultimul timp sunt orientate prioritar spre salmonicultură, deoarece
aceste specii sunt mult căutate pentru carnea lor, bogată în substanţe nutritive necesare omului şi cu calităţi
organoleptice superioare altor specii de peşti.
Eforturile de amelioarare a salmonidelor sunt dirijate în prezent spre ameliorarea păstrăvului curcubeu şi a
păstrăvului fântânel, prima specie putându-se adapta cel mai uşor pentru creşterea în unităţile sistematice cu
exploatare intensivă, dar şi în exploataţii superintensive, în zone şi surse de apă cu parametrii mai variabili
(temperaturi mai ridicate, conţinut de O2 mai redus, etc), iar păstrăvul fântânel pentru posibilităţile de exploatare
intensivă şi superintensivă, în unităţi situate în arealul montan înalt dar şi pentru avantajul specific oferit de
decalarea cu circa 3 luni a sezonului de reproducţie, şi ca urmare a tuturor etapelor de vârstă, în condiţiile unor
performanţe productive comparabile cu cele realizate de păstrăvul curcubeu.
În plus, considerăm că existenţa în obiectul de activitate al salmoniculturii şi al ameliorării salmonicole a
două specii valoroase oferă multiple posibilităţi atât în exploatare chiar dacă până în prezent nu s-au putut obţine
hibrizilor intrerspecifici de producţie pentru valorificarea fenomenului de heterozis cât şi în cercetarea aferentă
(inginerie genetică).
Gabriela MALOŞ 83
Astfel pornindu-se de la cerinţa pieţei cărnii de salmonide şi de la cerinţele crescătorilor de salmonide, prin
programele de ameliorare ale celor două specii trebuie urmărite obiectivele:
sporirea ritmului de creştere a masei corporale, aşa încât ca la vârsta de 12..16 luni peştii să aibă
greutatea de cca. 200…250 g.
reducerea consumului specific de hrană pe unitatea de produs (kilogram carne), îndeosebi de
nutreţuri combinate granulate.
sporirea rezistenţei la boli specifice şi la condiţiile largi de mediu, în special la sprolegniază, precum
şi la adaptarea la ape mai calde şi cu conţinuturi medii de oxigen dizolvat.
adaptarea la creșterea superintensivă, cu densităţi de populare foarte mari în sisteme Flow Througil,
în sisteme cu apă recirculată (SAR) sau în viviere flotabile amplasate în marile lacuri de acumulare montane,
râuri mari din zone submontane sau bazine marine/oceanice.
îmbunătăţirea calităţii cărni şi a randamentului la sacrificare;
creşterea prolificităţii şi a procentului de supravieţuire;
crearea de linii de păstrăv specifice fiecărei crescătorii sau zonelor naturale cu condiții climatice
și hidrobiologice apropiate.
La aceste principale obiective pot fi adăugate şi:
lărgirea intervalului epocii de reproducţie cu dezideratul de realizare a reproducţiei în toate perioadele
anului;
precocizarea reproductivă;
creşterea mărimii icrelor;
modificarea culorii musculaturii păstrăvilor - somonizarea acesteia, pe cale genetică.
Metode de ameliorare la salmonide

Pentru realizarea acestor obiective principalele metode de ameliorare utilizate în salmonicolă sunt:
- selecţia (individuală după performanţe propri şi eventual după performanţele rudelor (ascendenţei,
descendenţei, etc.) şi familială, sau masală);
- hibridarea liniilor specializate obţinute prin selecţie;
- transgeneza numita şi metoda grefelor de gene;
- citogenetica de manipulare a genomului prin inducerea ginogenezei, androgenezei, poliploidiei;
- hibridarea interspecifică prin metode speciale de încrucişare între speciile de salmonide cu genom
diferit.
I. Selecția, este principala metodă de ameliorare folosită. Ea constă în alegerea indivizilor cei mai
valoroși, corespunzători scopului urmărit în obiectivul selecţiei, alături de asigurarea celor mai bune condiții de
mediu, așa încât genotipul să se exteriorizeze la maximum.
Caracterele, însuşirile urmărite ca obiectiv al selecţiei vor fi alese în funcţie de valorile coeficienţilor de
heritabilitate (h2) ale acestora estimate cât mai corect, iar pentru maximizarea progresului genetic vor fi stabilite,
pentru o anumită etapă a selecţiei, cel mult două însuşiri şi corelate genetic pozitiv între ele.
Heritabilitatea (lat. Heres = moștenitor) poate fi definită ca procentul varialilității fenotipice determinate
genetic, adică gradul de asemănare genetică dintre rude. Într-o populație uniformă din punct de vedere genetic,
variabilitatea fenotipică este datorată influenței condițiilor de mediu. Într-o populație neomogenă genetic,
variabilitatea fenotipică se datorește atât variabilității genetice cât și influenței condițiilor de mediu. Partea de
variabilitate fenotipică datorată factorilor genetici reprezintă heritabilitatea (BARA, 1996, CÎRLAN, 2004, citaţi de
PĂSĂRIN B., 2007), care poate fi evaluată în raport cu diferite însușiri morfologice fenenotipice.
Analizând datele publicate de CHEVASSUS, 1998, (tabel 13) se poate observa că pentru majoritatea
caracterelor ce obiectul ameliorării coeficienții de heritabilitate au valori scăzute, ceea ce înseamnă că pentru
obţinerea unui progres genetic cu semnificaţie economică în urma practicării ameliorării salmonidelor prin
selecţie, trebuie pe de o parte să se asigure condițiile de mediu la nivelul cerinţelor specifice, iar pe de altă parte
mărirea preciziei selecţiei, prin utilizarea concomitentă a selecţiei individuale şi a selecţiei după descendenţă
înainte de luarea deciziei de promovare la reproducţie a reproducătorilor.
Dintre condiţiile de mediu, cele cu influenţa cea mai mare sunt alimentația și calitățile hidrobiologice ale apei,
alături de confortul din viviere sau bazine de creștere.
Așa cum se știe, progresul genetic (Δg) este determinat de diferența de selecție (S) și coeficientul de
heritabilitate (h2), el putându-se calcula după formula:
Δg = S x h2
Gabriela MALOŞ 84
Pentru, obţinerea valorii pentru diferenţa de selecţie se compară valorile medii ale indicatorilor urmăriți între
nucleul de prăsilă și efectivul matcă. Rezultatul se înmulțește cu coeficientul de heritabilitate pentru însușirea
respectivă.
Tabel 13.: Valoarea coeficientului de heritabilitate pentru unele însușiri la păstrăvul curcubeu
(după CHEVASSUS, 1998)
Caracter fenotipic Valoare h2 Valoare ± sx
Lungimea corpului 0,15 0,07

Greutatatea individuală la vârstă de 150 zile 0,17 0,14
Greutatea individuală la vârsta de 2 ani 0,21 0,05
Dimensiunile icrelor 0,20 0,05
Numărul de icre 0,19 0,06
Rezistența la intoxicaţii cumercur 0,49 0,14
În funcție de amploarea criteriilor urmărite, la salmonide deosebim: selecția individuală și cea familiară, sau
masală.
 Selecția individuală presupune marcarea individuală a fiecărui pește, indiferent de sex, şi ţinerea unei
evidenţe stricte a performanţelor sale, care, iniţial vor fi completate de performanţele ascendenţei (exprimate în
valoarea acestora de ameliorare) iar ulterior vor fi completate cu performanţele descendenţei acestora pentru
principalele caractere urmărite, respectiv:
- evoluția masei corporale;
- consumul specific de hrană;
- principalii indici de format corporal;
- prolificitatea femelelor (număr icre/kg masă corporală) şi diametrul icrelor;
- nivelul pierderilor prin mortalitate la descendenţă;
- calitatea biochimică a cărnii la descendenţă;
- proporția părților corporale cu carne de calitate bună (fileul), de calitate medie (penducul caudal) și
slabă (cap, înotătoare etc).
Doar prin respectarea acestor cerinţe în orice moment se va putea aprecia cu ușurință valoarea de
ameliorare a acestora.
Această metodă oferă avantajul obţinerii unui grad de certitudine ridicat deoarece ține seama atât de
criteriile genotipice (la ascendenți și descendenți) cât și de criterii fenotipice (performanțe proprii). Pentru o mai
mare precizie, performanțele proprii se urmăresc pe cel puțin 3 ani, atât la femele cât și masculi, iar interpretarea
datelor se face mult mai uniform.
Iniţial sunt reţinuţi indivizii care cumulează cele mai mari valori ale valorii de ameliorare la ascendenţă cu
cele mai valoroase rezultate proprii privind viteza de creştere, eficienţa utilizării hranei şi indicii de format
corporal.
Aceşti indivizi reţinuţi sunt urmăriţi şi selecţionaţi ulterior, în două etape, după:
- criteriile reproductive stabilite: prolificitatea şi mărimea icrelor la femele, procentul de fecunditate,
procentul de ecloziune (larve viabile).
- procentul de supravieţuire a descendenţei şi performanţele obţinute de descendenţă în ceea ce priveşte
viteza de creştere, eficienţa utilizării hranei şi indicii de format corporal la vârsta de 150 zile, sau, de preferat, la
vârsta de 2 ani.
BUD I., 2007, semnalează importanţa deosebită a caracterului dimensiunii icrelor în metodele de selecţie,
pentru obţinerea unor larve şi alevini din start de dimensiuni mai mari, corelate cu o vitalitate şi o rezistenţă mai
bună, autorul recomandând ca alegerea femelelor după acest criteriu să fie realizată pentru obţinerea de linii de
salmonide capabile să producă icre de dimensiuni ridicate.
Din totalul efectivului supus selecţiei prin această metodă a selecţiei individuale, se vor promova la
reproducţie, vor înlocui reforma din nucleul de prăsilă, numai cca. 5..10 %.
Prin utilizarea acestei metode de selecţie, aplicată cu stricteţe, în fiecare etapă şi în succesiunea
generaţiilor, se poate obţine relativ rapid (câteva generaţii), linii salmonicole valoroase, adaptate condiţiilor
specifice unităţilor salmonicole respective, consolidate genetic şi cu un potenţial productiv net superior formelor
parentale iniţiale.
Gabriela MALOŞ 85
 Selecția familiară sau masală, este metoda de selecţie mai indicată pentru unitățile de producție de
mai mari dimensiuni și pentru caracterele cu h2 scăzută.
Pentru punerea în practică a acestei metode se aleg familii (mai multe femele şi mai mulţi masculi) cât mai
apropiaţi ca vârstă, greutate corporală și proveniență, care apoi se întrețin pe grupele astfel formate, urmărindu-
se performanțele individuale ale femelelor şi masculilor grupei respective, paralel calculându-se şi media
caracterelor grupei pentru caracterele urmărite, aceleaşi ca şi cele prezentate la metoda de selecţie individuală.
Se practică reproducţia artificială alegând câte o familie din fiecare grupă, prin reţinerea femelelor (3 femele),
respectiv a masculului cu cele mai bune performanţe proprii privind viteza de creştere, eficienţa utilizării hranei şi
valoarea indicilor de format corporal. În urma reproducţiei se formează grupe de descendenți frați pe fiecare
pereche de reproducători, care sunt urmăriţi pentru stabilirea mediilor grupei de descendenţi, la caractere
urmărite.
Toate grupele familiale urmărite sunt fie crescute în bazine, compartimente, separate pe parcursul tuturor
fazelor de dezvoltare, inclusiv în cea de reproducători, fie sunt marcate prin metode de marcare de grup (ex.
colorare diferită) şi crescute în amestec.
Interpretarea performanțelor medii ale grupelor se face prin compararea rezultatelor familiei cu cele a le
efectivului matcă al unităţii.
După câteva generaţii se ajunge la o bună consolidare genetică a liniilor familiale astfel obţinute, chiar cu
posibilitatea apariţiei fenomenului de consangvinizare, cu repercursiuni negative de degenerare a acestor linii
consangvine.
Ca urmare se trece la realizarea de încrucișări adecvate între liniile familiale consangvine, pe baza testelor
de combinabilitate.
Desigur, indivizii consangvini nu sunt importanți prin producțiile obținute de către aceștia, ci prin
performanțele realizate de hibrizii obținuți. Așa de pildă, din încrucișarea liniilor specializate în direcția creșterii
rapide în greutate cu cele care valorifică bine hrana suplimentară granulată, rezultă hibrizi cu o rentabilitate mare
pentru crescătorie – hibrizi de producţie.
În multe cazuri selecţia se realizează combinând cele două metode, respectiv se utilizează iniţial selecţia
individuală după performanţe proprii pentru caracterele legate de ritmul de creştere şi eficienţa valorificării hranei,
iar ulterior se continuă selecţia cu metoda masală pentru obţinerea valorilor legate de performanţele
descendenţei.
În munca de selecție a salmonidelor se folosesc tot mai mult, în exprimarea valorii genetice o seamă de
indici sintetici: indici corporali şi indici ai caracterelor de reproducţie.
Principali indici folosiți în selecția salmonidelor sunt redați în tabelul 14, dintre aceștia, unii referindu-se strict
la exprimarea calităţii peştelui pentru consum iar alţi se referă şi la exprimarea calității peştelui ca reproducător.
Tabel 14.: Principali indici folosiți în selecția salmonidelor
Denumirea indicelui Relația de calcul

Indice de profil Lungimea standard / Înălțime; (L / h)
Indicele de grosime a capului (Grosimea maximă / Lungimea standard) x 100; (G / L x 100)
Indicele KISELEV Lungimea standard / Perimetru; (L / P)
Indicele FULTON (Greutate vie x 100) / Lungimea standard3; (G x 100 / L3)
Coeficientul BEHNING (Lungimea standard x Greutate vie) / Număr total de icre; (L x G / N)
Raportul gonosomatic (Greutatea ovarului x 100) / Greutatea corpului; (Go x 100 / G)
Pentru interpretarea unor indici utilizați la selecție într-un mod corect trebuie ca determinarea dimensiunilor
corporale şi a celorlalte caractere urmărite să se facă cu mare exactitate și la anumite perioade de vârstă. De
asemenea, este obligatorie invidualizarea peștilor şi înregistrarea corectă în fişe individuale a valorilor obţinute.
În lucrările de selecție se ia în considerare o gamă de dimensiuni, (fig. 59.) care apoi sunt introduse în
diverse formule stabilite experimental, din a căror prelucrare rezultă valori ce ne indică valoarea de ameliorare a
fiecărui exemplar.
O parte din acești indici ne indică starea de întreținere a individului, alții ne arată în ce măsură corespunde
calității de reproducător, iar alții se referă la valoarea de ameliorare, după prelucrarea și interpretarea valorilor
obţinute şi corelându-le cu condițiile reale din unitatea piscicolă.
Majoritatea indicilor corporali utilizați în selecția salmonidelor se pot calcula pe indivizi în viață, însă alții
presupun sacrificarea acestora, situație în care se apelează la selecția masală care așa cum se știe, are un grad
mai redus de certitudine a ameliorării, față de selecția individuală.
Gabriela MALOŞ 86
Toate aceste calcule și interpretări se fac ținându-se seama de rasa respectivă, de tipicitatea rasei sau a
liniei specializate, mai ales în cazul păstrăvului curcubeu, unde s-au format deja numeroase linii, unele specifice
unităților salmonicole intensive.
Fig.59.: Principalele dimensiuni corporale la salmonide
În cazul măsurătorilor pe animale vii și mai ales pe cele de mare valoare de ameliorare se va apela la
anestezierea acestora și la realizarea lor rapidă, de către personal cu experiență.
Se mai are în vedere că păstrăvii, în general, sunt sensibili la factorii de stres, iar o contenție defectuoasă
poate avea urmări negative la exploatarea lor în continuare. Capturarea sau pescuirea se va efectua cu unelte
adecvate, evitându-se lovirea, rănirea etc., mai ales la indivizii bătrâni, toate cu respectarea normelor de
protecție a muncii.
Principalii indicatori de reproducţie, pentru păstrăvul curcubeu (Oncorhynchus mikiss) sunt prezentaţi în
tabelul 15., în prelucrare după PĂSĂRIN B., 2007 şi BUD., I, 2007.
Aprecierea prolificității femelelor constă în stabilirea numărului de icre din ovar, operațiune care se
efectuează cu destulă exactitate la femelele sacrificate și cu o oarecare aproximație la cele în stare vie.
Tabel 15.: Principalii indici de reproducție la păstrăvul curcubeu (Oncorhynchus mikiss)

(Sinteză bibliografică)
Vârstă
Specificare
3 ani (n=20) 4 ani (n=20) 5 ani (n=20)
Greutatea femelelor (g) 471,00 ± 4,88 606,87 ± 7,38 670,00 ±1 0,25
Icre obținute total (buc) 30782 47400 48200
Icre obținute/femelă (buc) 699,60 ± 7,12 1008,50 ± 15,34 1047 ± 14,52
Icre obținute/kg greutate (buc) 1485,28 ± 38,40 1661,80 ± 56,24 1562,52 ± 42,14
Diametrul icrelor (mm) 3,8 ± 0,22 4,4 ± 0,32 4,8 ± 0,46
Fecunditatea (%) 85,62 79,96 74,69
Prolificitatea poate fi absolută, când se numără icrele provenite de la de la o femelă și relativă când se
raportează la 1 kg greutate vie (kilocorp). La femelele de păstrăv, numărul de icre este destul de redus în
comparație cu alte specii, însă sunt de dimensiuni destul de mari.
Desigur, aceste însușiri variază în funcție de vârstă, de starea de întreținere și condițiile de hrănire, de linia
de specializare și chiar de carecteristicile apei.
Apreciere prolificității, pe femelele vii, se face indirect apelându-se la unele relații de calcul cum ar fi
lungimea standard a corpului.
La o femelă aptă de reproducție, numărul de icre este proporțional cu pătratul lungimii standard, valoare
care trebuie luată în considerație numai pentru condițiile normale de creştere şi exploatare și cu destulă
aproximație. În tabelul 16 sunt prezentate spre exemplificare valorile prolificităţii, obţinută pe baza valorilor
lungimii corporale la păstrăvul indigen (Salmo trutta fario), comunicate de PĂSĂRIN B, 2007.
Gabriela MALOŞ 87
Tabel 16.: Valoarea prolificității în funcţie de lungimea standard la păstrăvul indigen (Salmo trutta fario)
(după PĂSĂRIN B, 2007)
Lungimea standard Numărul de icre

Specia
(cm) (buc.)
15 131
20 365
Păstrăv indigen 26 640
30 1250
40 2150
Aprecierea coeficientului de fecunditate (coeficientul BEHNING) se poate face pe animale sacrificate, sau se
poate calcula pe date care reprezintă media dezvoltării corporale din nucleul de prăsilă, deci are importanță în
selecția masală. Coeficientul se stabilește înmulțind lungimea standard cu greutatea acesteia și se împarte la
numărul total de icre (L x G / N). Valoarea acestui indice variază în funcție de vârstă, specializarea liniei,
mărimea icrelor, etc. De menționat că fecunditatea icrelor este în strânsă legătură cu mărimea şi uniformitatea
acestora.
Pentru stabilirea calităţii icrelor din acest punct de vedere, se procedează la prelevarea unei probe de 10 g
icre, din mai multe zone ale ovarului. Proba de icre se împrăștie uniform pe o plăcuţă Petri, după care se împarte
în trei grupe de mărimi. Numărul de icre din fiecare grupă se înmulțește cu 100 și se împarte la numărul total din
întregul ovar. Procentele ridicate din categoria celor mari indică o fecunditate mare, deci o calitate superioară.
Indicele FULTON se utilizează mai mult pentru aprecierea stării de întreținere a reproducătorului în cauză,
însă are importanță şi pentru încadrarea individului în grupele de dezvoltare corporală, care influențează ulterior
fecunditatea și deci prolificitatea femelelor. Indicele Fulton este dat de raportul dintre greutatea reproducătorului
și lungimea standard la cub (G x 100 / L3).
Indicele sau raportul gonosomatic are mare importanță în aprecierea gradului de maturare a ovarelor la
femele.
Indicele gonosomatic reprezintă raportul dintre greutatea ovarului și cea a corpului (ambele exprimate în
grame) şi valorile lui variază în special cu vârsta, starea de întreținere și specializarea liniei (tabelul 17).
Tabel 17.: Indicele gonosomatic la păstrăvul indigen (Salmo trutta fario)

(după PĂSĂRIN B, 2007)
Lungimea standard Greutatea
Greutatea corpului Indicele
a reproducătorului ovarelor
(g) gonosomatic
(cm) (g)
15 38 8 21,05
20 95 20 21,06
25 150 35 22,07
33 390 95 24,40
44 950 200 21,06
Pe lângă acești indici și rapoarte se vor lua în considerare și alții, a căror apreciere se va face indirect, așa
cum este indicele KISELEV, a cărui valoare trebuie să fie cât mai mică.
În plus reproducătorii reţinuţi pentru promovarea în nucleul de prăsilă trebuie să îndeplinească şi alte condiţii
importante, respectiv:
- să fie maturi sexual;
- dintre exemplarele de aceeași vârstă se aleg cele cu dimensiunile corporale şi greutățile cele mai mari;
- la femele, în stadiul de maturare a gonadelor, abdomeniul trebuie să fie mărit și moale la palpat;
- icrele să fie cât mai mari și mai omogene ca formă;
- indicele lui KISELEV să aibă valoarea cât mai redusă;
- masculii, în perioada de reproducere, să prezinte colorația cât mai vie, specifică acestei stări fiziologice,
să fie vioi, sănătoși și fără defecte corporale;
- toți reproducătorii să provină din tineret crescut special din acestui scop, în condiţii pe cât posibil
identice şi triat periodic.
II. Hibridarea la salmonide, ca metodă de ameliorare, este recomandată în unităţile în care, în urma
selecţiei pe destul de multe generaţii, la însușirile importante de producție se înregistrează generație de
generație diferențe de selecție atenuate. În acel moment se poate proceda la formarea de linii consangvine, prin
Gabriela MALOŞ 88
practicarea de împerecheri înrudite (de tip frate-soră sau tată-fică), ca bază a formării de linii „pure”, specializate
pentru o anumită latură productivă, care ulterior, prin încrucişarea lor, să fie folosite pentru obţinerea de
salmonide hibride, aşa numiţii hibrizi de producţie.
Încrucușările între liniile specializate de păstrăv curcubeu sau între liniile specializate de păstrăv fîntânel vor
duce la obținerea de hibrizi de producţie la care, datorită manifestării fenomenului de heterozis (vigoare hibridă),
rezultate privind creșterea și eficiența economică vor fi sporite.
Desigur, indivizii consangvini nu sunt importanți prin producțiile obținute de către aceștia, ci prin
performanțele realizate de hibrizii obținuți prin încrucișări adecvate între linii consangvine, pe baza testelor de
combinabilitate.
Așa de pildă, din încrucișarea liniilor specializate în direcția creșterii rapide în greutate cu cele care valorifică
bine hrana suplimentară granulată, rezultă hibrizi cu o rentabilitate mare pentru crescătorie.
Cercetările privind nivelurile de consangvinizare şi declinurile datorate consangvinizării, efectuate de
PANTE, în 1998, pe păstrăvul curcubeu, au scos în evidenţă faptul că nu există motive de îngrijorare, în
efectivele crescute actual în România, pentru existenţa unui grad înalt de consangvinizare.
Totuşi pericolul creşterii ratei consangvinizării, pe termen lung, rămâne şi el poate fi accelerat în cazul
exploatării unei populaţii cu o dimensiune efectivă redusă, cel puţin la nivelul dimensiunii populaţiei supuse
metodelor de selecţie.
Pentru prevenirea acestui pericol se recomandă în principal o dimensionare corespunzătoare a populaţiei
efectiv supuse metodelor de selecţie şi infuzia periodică a populaţiei cu material genetic achiziţionat din alte
exploataţii salmonicole cu un grad de ameliorare (performanţe ale potenţialului genetic) similar.
III. Transgeneza numita şi metoda „grefelor de gene”, urmăreşte să încorporeze în genomul speciilor de
salmonide vizate gene străine, de exemplu gena codificatoare a hormonului de creştere, prin injectarea acesteia
(fragment de ADN) în citoplasma icrelor fecundate.
OROIAN T., 2006, citat de BUD I., 2007, defineşte transgeneza ca fiind modalitatea de a introduce gene
într-un genom care ulterior să se transmită genetic de la o generaţie la alta, afectând toate celulele organismului.
Pentru obţinerea peştilor transgenici, autorul menţionat, arată că trebuie parcurse mai multe etape:
- alegerea şi izolarea genei ce va fi utilizată;
- clonarea genei, respectiv obţinerea ADN-ului complementar al genei, care codifică proteina de interes;
- prepararea constructului genic (gena de interes clonată şi promotorul) în vederea realizării grefei
(inserţiei);
- inserţia constructului genic în genomul peştilor transgenici ce se poate realiza prin trei metode:
 microinjecţie de ADN directă în protonucleul unei ovule fecundate, metodă prin care gena se
inserează aleator în genom;
 transferul prin intermediul unui vector viral, retrovirusurile având această capacitatea de a transporta
secvenţa genică care va fi inserată aleator în nucleul celulelor receptoare şi astfel genele inserate sunt prezente
în toate celulele indivizilor transgenici;
 introducerea prin microinjecţie de ADN în celulele embrionare metodă prin care gena se inserează
doar în celulele specifice genomului, respectiv toţi indivizii transgenici rezultaţi vor purta transgena numai într-o
parte din celulele lor (indivizii rezultaţi sunt numiţi himere);
- transgeneza;
- incubaţia, ecloziunea şi creşterea alevinilor rezultaţi;
- identificarea şi selecţia peştilor transgenici la care se exprimă caracteristica introdusă;
- stabilizarea transgenei în generaţii succesive prin implementarea unui program de ameliorare bazat pe
selecţie;
- obţinerea aprobărilor legale de valorificare, prin comercializare a salmonidelor obţinute.
Prin această metodă s-au obţinut somoni şi păstrăvi transgenici pentru gena de codificare a hormonului de
creştere (Compania americană A/F Protein).
În continuare principalele obiective care sunt urmărite de transgeneza aplicată pe populaţiile salmonicole
sunt: îmbunătăţirea plasticităţii în vedrea acomodării salmonidelor în medii acvatice mai diferite; creşterea
rezistenţei la bolile specifice, precocizarea somatică şi reproductivă; creşterea capacităţii de conversie a hranei;
„somonizarea” culorii musculaturii la speciile de păstrăvi şi somoni de cultură; creşterea rezistenţei la variaţia
condiţiilor de mediu în perioada exploatării.
IV. Citogenetica de manipulare a genomului (tabel 18) prin inducerea poliploidiei, ginogenezei,
androgenezei, tratament hormonal, etc.
Gabriela MALOŞ 89
Poliploidia este metoda prin care se poate obţine o creştere a greutăţii corporale cu peste 20 %. Obţinerea
unor indivizi triploizi presupune fecundarea unui spermatozoid normal cu un ovul diploid (2n). Ovulul diploid se
obţine prin fuziunea ovului (n) cu cel de-al doilea globul polar (n) în urma suprimării celei de-a doua diviziuni
meiotice, prin aplicarea şocului termic în anafază. În acest fel se obţine un zigot triploid, din care se dezvoltă un
individ triploid (3n) care este steril.
Tabel 18.: Genomul unor specii de salmonide

Numărul de cromozomi
Specia Autor
(2n)
Păstrăv curcubeu (Onchorynchus mykiss) 60 Simon şi Dollar,1963
Somon de Atlantic (Salmo salar) 58 -
Păstrăv indigen (Salmo trutta fario) 80 Svărdson,1945
Păstrăv fântânel (Salvelinus fontinalis) 84 Svărdson,1945
Lipan (Thymallus thymallus) 102 Nygren ,1968
Coregon (Coregonus lavaretus) 80 Svărdson,1945
Somon keta (Onchorynchus keta) 74 Lyttle,1997
Un obiectiv al ameliorării la salmonide, este cel de obţinere a unor efective uniforme de femele, sterile,
ginogenetice, diploide sau triploide, capabile să producă rapid (ritm intens de creştere) şi eficient (consum
specific de furaj pe kilogram carne redus), carne de calitate superioară (fileuri de mari dimensiuni şi cu calităţi
nutritive şi organoleptice apreciate).
Femelele de salmonide sunt preferate masculilor deoarece: cresc mai rapid decât masculii, au indicii
calitativi ai fileului superiori; pot fi folosite pentru icre, icrele fiind considerate un produs superior şi mult apreciat,
cel puţin pentru unele specii de salmonide.
Pentru obţinerea acestui obiectiv se utilizează metode hormonale de manipulare a sexului sau ginogeneză.
Ginogeneza (grecescul gine = femeie; genesis = naştere) reprezintă un proces biologic sau o modalitate de
reproducere în biologie, prin care descendenţa apare prin multiplicarea informaţiei genetice a celelei sexuale
femele, fără aportul vreunui gamet mascul. Deci nu este vorba de reproducere amfimictică, în care se unesc
două fluxuri informaţionale, ci de una apomictică în care descendenţii materializează un singur flux de informaţii
ereditare. În aceste condiţii experimentale, ovulele mature se divid partenogeneric şi rezultă generaţii de femele
care prezintă anumite avantaje bioproductive faţă de masculi. La peşti de exemplu, şocul termic declanşează
diviziunea icrelor mature nefecundate, rezultând exclusiv femele ginogenetice, cu performanţe productive
superioare femelelor obţinute prin fecundarea icrelor de către masculi.
Pentru obţinerea liniilor de femele se poate pleaca şi de la producerea de neomasculi, care din punct de
vedere genetic sunt femele, dar sunt transformate în masculi prin tratament hormonal. În continuare se
încrucişează aceşti neomasculi cu femele obişnuite, obţinându-se în descendenţă numai femele.
Manipularea şi inversiunea sexului poate fi realizată la salmonide, ca de altfel şi la alte familii de peşti şi
numai prin metoda administrării hormonilor masculinizanţi sau feminizanţi, în timpul diferenţierii sexuale,
respectiv, la salmonide, după începerea alimentaţiei alevinilor, prin încorporarea hormonilor în hrana acestora.
Prin această metodă, respectiv prin încorporarea în hrana alevinilor a estrogenilor, cercetătorii japonezi au
obţinut populaţii majoritar reprezentate de femele, un număr foarte redus de masculi şi cca. 10 % din indivizi
hermafrodiţi (feminizaţi incomplet). O parte din indivizii hermafrodiţi au produs, la vârsta maturităţii sexuale, atât
icre, cât şi lapţi, şi astfel s-a putut realizeze experimental, prin amestecarea lor, autofecundarea la salmonide.
Trebuie făcută precizarea că administrarea hormonilor nu este permisă decât pentru viitorii reproducători,
nu şi exemplarelor destinate consumului populaţiei umane.
V. Hibridarea interspecifică prin metode de încrucişare între speciile de salmonide cu genom diferit, este
un domeniu încă relativ puţin cunoscut şi exploatat deşi până în prezent s-au încrucişat multe specii de
salmonide, rezultatele fiind însă în majoritate de hibrizi sterili sau parţial fertili şi cu performanţe productive
nesatisfăcătoare.
Excepţie face hibridarea dintre păstrăvul curcubeu şi păstrăvul fântânel care nu s-a reuşit.
Dintre hibridările realizate, mai ales pe cale naturală, cele mai cunoscute sunt hibridările dintre:
- păstrăvul fântânel şi păstrăvul indigen, rezultând hibrizi sterili;
- păstrăvul fântânel şi păstrăvul de lac, rezultând hibrizi fertili, dar mai tardivi decât formele parentale;
- somonul de atlantic domestic şi păstrăvii indigeni din Anglia, Irlanda, Norvegia şi Danemarca, rezultatul
fiind hibrizi cu un ritm de creştere foarte bun, dar cu o viabilitate redusă şi sterilitate parţială din a doua generaţie;
Gabriela MALOŞ 90
- păstrăvul de lac şi păstrăvul indigen din munţii Alpi, rezultând hibrizi cu dimensiuni corporale reduse dar
cu prolificitate reproductivă mai bună.
6.2.1.2. Întreţinerea nucleului de prăsilă

În linii mari întreţinerea nucleului de prăsilă, se realizează după o tehnică identică cu cea utililizată pentru
păstrăvul de consum, însă în bazine speciale, pentru reproducători şi respectiv pentru remonţi, atât pentru
perioada de reproducţie cât şi în afara acesteia cu o densitate la populare redusă şi cu o furajare ce are ca scop
stimularea proceselor de ovogeneză şi de spermatogeneză. Furajarea se va realiza cu un furaj complet la care
raportul proteic să fie adecvat vârstei şi sezonului, respectiv în perioada de reproducere şi cea premergătoare
raportul proteic va trebui să fie mai strâns, de 1/2, caz în care din amestecurile furajere nu vor lipsi componentele
proteice de origine animală. În sens general, raportul proteic este proporţia cantitativă dintre substanţele proteice
şi cele energetice (hidraţi de carbon, grăsimi) din reţetă.
În toate situaţiile (fazele) cantitatea de furaj suplimentar administrată zilnic va fi corelată cu temperatura
apei, cu consumul de furaj şi cu masa corporală a reproducătorilor din nucleul de prăsilă.
Această furajare raţională a nucleului de prăsilă începe de fapt cu cea a puietului, apoi a remonţilor şi se
încheie cu cea a reproducătorilor promovaţi anual în nucleul de prăsilă.
Reproducătorii şi remonţii ce alcătuiesc nucleul de prăsilă sunt întreţinuţi astfel încât să li se asigure o
suprafaţă minimă de 14..16 m2 pentru fiecare reproducător.
În perioada de pregătire a reproducerii, stabilită în funcţie de temperatura mediului ambiant, cu cca. 2
săptămâni înainte de perioada planificată pentru reproducţie, se recurge la pescuirea reproducătorilor din bazine
de întreţinere, ocazie cu care aceştia se sexează şi se supun unui control sanitar veterinar. Apoi sunt lansaţi în
bazinele de parcare unde sunt menţinuţi până când temperatura apei atinge nivelul stabil specific. Separarea pe
sexe în vederea formării perechilor şi realizării reproducţiei se realizează obişnuit cu doar 2..3 zile înainte
deoarece s-a constatat că o separare mai lungă influenţează negativ procesul de reproducţie, indiferent de
metoda de reproducţie aleasă.
PASĂRIN B., 2007, arată că de la apariţia semnelor comportamentale de maturare a elementelor sexuale şi
până în momentul recoltării lor nu trebuie să fie depăşită perioada de 8 zile, deoarece în special icrele pot
degenera prin supramaturare.
Pe cât posibil, indivizii valoroși se întrețin în bazine mici, deci separați, beneficiind de o hrană superioară
calitativ și o exploatare rațională.
6.2.2. EXPLOATAREA NUCLEULUI DE PRĂSILĂ – REPRODUCŢIA
Exploatarea nucleului de producţie este tradusă prin utilizarea acestuia la reproducţie prin una din metodele
de reproducere cunoscută: natural-dirijată, dirijată sau artificială, aleasă la salmonide în funcţie de specie,
respectiv de gradul de adaptare a speciei la aplicarea tehnicilor de reproducţie artificială. Reproducerea artificială
este în prezent folosită în mod exclusiv şi cu foarte bune rezultate la păstrăvul curcubeu, păstrăvul fântânel,
păstrăvul indigen şi coregoni, cu rezultate parţial bune la păstrăvul de lac, iar la celelalte specii, respectiv lipan şi
lostriţă se practică metode de reproducere de tip natural-dirijată.
În cazul aplicării reproducţiei artificiale începutul ei este cel al recoltării icrelor, momentul prielnic fiind
semnalat de către reproducătorii de salmonide atât din punct de vedere comportamental, cât și al dezvoltării
cavității abdominale. Ca urmare în perioada de reproducere se vor supraveghea permanent reproducătorii, astfel
că, în momentul în care constatăm că icrele sunt bune de recoltare, să declanșăm operațiunea de mulgere și
fecundare. Prin sondaj se va verifica starea de maturare și ușurința cu care se cedează icrele în momentul
masajului transabdominal. Din momentul în care se consideră că reproducătorii sunt pregătiți pentru reproducție
și fecundare reproducătorii nu vor mai fi furajaţi şi se vor demara pregătirile necesare pentru recoltare şi
fecundare şi se va trece la aplicarea operaţiilor specifice reproducerii artificiale la salmonide (fig. 60).
Metoda de recoltare a elementelor sexuale la salmonide este exclusiv cea prin mulgere.
Icrele sunt mulse, prin presarea/masarea ușoară a cavității abdominale, bineânţeles doar dacă ele sunt
cedate uşor, aspect valabil când icrele sunt maturate.
Gabriela MALOŞ 91
Icrele se vor recolta într-un recipient de plastic curat și uscat, iar femela se va menține cu orificiul genital în
apropierea peretelui recipientului, într-un unghi și la o distanță nu prea mare de perete, pentru ca icrele să nu se
lovească cu putere și să se spargă.
După recoltarea icrelor, în acelaşi vas, se va adăuga lichidul seminal provenit de la masculi, care se va
obține tot prin procesul de mulgere. În mod obișnuit, lichidul seminal recoltat de la un mascul poate fecunda
icrele recoltate de la trei femele. GUIDO, 1996, arată că lichidul seminal provenit de la 2..3 masculi de 3 ani,
poate fi utilizat la fecundarea icrelor obținute chiar de la 12..15 femele.
PĂSĂRIN B., 2007, recomandă ca icrele provenite de la 2…4 femele să fie fecundate cu lapţii recoltaţi de la
1..2 masculi, proporţia fiind de cca. 1 ml lapţi la cca. 5 g icre. Autorul menţionează şi faptul că lapţii recoltaţi pot fi
păstraţi timp de 5 zile, la temperatura de + 3 oC, în flacoane bine închise şi parafinate.
Fig.60.: Principalele operaţii ale reproducţiei artificiale la salmonide
Manipularea icrelor trebuie făcută cu multă atenție, procedându-se astfel:

- după ce au fost stropite cu lichidul seminal se amestecă uşor, cu ajutorul unei pene (foarte curate şi cu
vârful rotunjit), prin mişcări circulare lente, pentru omogenizarea materialului seminal cu toate icrele;
- după amestecarea lor se lasă în repaus 2..3 minute în cazul metodei de fecundare uscate. În cazul
aplicării metodei umede icrele omogenizate cu materialul seminal se acoperă de apă, iar apoi nu se mai mișcă
încă 10 minute. În această perioadă are loc fecundarea icrelor;
- eliminarea lichidului seminal se face prin golirea și spălarea icrelor cu apă de 2..3 ori, până când apa
rămâne perfect limpede;
- transferarea icrelor într-un recipient care va conține o treime icre și două treimi apă pentru hidratarea lor
(fig. 61), etapa având o durată variabilă în funcţie de temperatura apei (cca. o oră și 25 de minute, atunci când
temperatura apei este de 6,5 oC și numai în 25 de minute la o temperatură a apei de 13-14 o C);
- transferul icrelor hidratate sau înainte de hidratare, în incubatoare unde sunt aşezate de dorit în
monostrat, calculându-se cca 4 icre/cm2 sită.
Fecundarea este fenomenul prin care
spermatozoidul pătrunde în icră printr-un orificiul numit
micropil.
În timpul procesului de fecundare umede a
icrelor, apa din recipientul de fecundare pătrunde prin
osmoză în icre, deoarece membrana acestora este
semipermeabilă. În momentul creșterii în volum,
tensiunea asupra peretelui acestora crește
semnificativ.
Dacă fecundarea nu are loc repede, apare
posibilitatea ca spermatozoizii să nu poată patrunde în Fig.61.: Icre de păstrăv curcubeu hidratate
icră pe la nivelul micropilului, care s-a închis datorită
modificării tensiunii peretelui acestuia determinat de hidratarea icrelor.
Gabriela MALOŞ 92
Datorită acestor considerente, în cazul aplicării metodei de fecundare umede, icrele vor fi mulse direct într-
un recipient în care se pune în prealabil apă, după care se pune materialul seminal mascul, iar fecundarea are
loc imediat.
Mobilitatea spermatozoizilor este foarte ridicată în lichidul care este muls odată cu icrele (lichidul ovarian)
sau în apă și viabilitatea lor se situează la valori în jur de 30 de secunde, spre deosebire de viabilitatea lor în
mediul uscat, unde atinge 3..4 minute.
Din aceste considerente, vasul în care se mulg reproducătorii în cazul aplicării metodei uscate de fecundare
trebuie să fie perfect uscat, astfel există riscul să nu avem spermatozoizi viabili în momentul fecundării. Icrele și
lapții atent recoltați de la reproducători în stare de sănătate bună și maturați din punct de vedere reproductiv, se
amestecă împreună fără adaos de apă, iar rezultatele fecundării trebuie să fie de 100%.
De semnalat şi faptul că icrele sunt foarte sensibile la acțiunea factorilor externi, din momentul în care se
adaugă apă și începe creșterea lor în volum. Ca urmare dacă icrele se manipulează incorect, în primele 30 de
minute există șanse să avem pierderi mari.
6.2.3. INCUBAREA ICRELOR

După fecundare, icrele se transferă în incubatoare, calculându-se pentru fiecare tip de incubator o anumită
densitate corespunzătoare şi se fixează debitul de apă necesar, specificat în cartea tehnică a incubatorului
folosit. Trebuie să avem în vedere că un litru de icre moi, introduse în apă, își măresc volumul, ajungând la un
volum corespondent cu 1,4..1,5 litri.
Icrele trebuie să nu fie expuse la radiațiile luminoase aparținând spectrului violet sau albastru, care sunt
mortale pentru icre, indiferent dacă sunt în apă sau nu. Din aceste considerente, icrele trebuiesc menținute la
întuneric. De asemenea, când avem nevoie de lumină în camera incubatoarelor, este bine ca ea să nu provină
de la neon. Doar lumina din gama galbenă sau portocalie este corespunzătoare și nu produce efecte negative
embrionului.
Alegerea tipuri de incubatoare depinde de cantitatea de icre care trebuie supusă incubării. O crescătorie
specializată în producția de icre embrionate pentru valorificare, sau cele care recoltează în fiecare sezon peste
1.. 2 milioane de icre, este bine să aleagă incubatoare de mare capacitate.
În exploataţiile salmonicole din țara noastră, sunt utilizate cel mai frecvent incubatoarele de tip WACEK
universal, pe când în alte țări se folosesc multe alte modele în care apa circulă orizontal sau vertical pe unul sau
mai multe nivele (fig. 57).
Indiferent de tipul de incubator utilizat apa în incubatoare trebuie să fie de cea mai bună calitate, curată, cu
un pH între 7,0 şi 7,2 și lipsită de suspensii. De asemenea, ea trebuie să fie bine oxigenată (peste 7 mg O2/l) și
cu o temperatură cât mai constantă, la valori optime specifice (tabelul 19) pe întreaga durată a incubației.
Tablel 19.: Temperaturile optime specifice ale apei pe principalele faze de dezvoltare
şi creştere la salmonide
Temperatura optimă (oC)
Specia Epoca de Perioada de Perioada de Perioada de
reproducţie incubaţie creştere (*) îngrăşare (**)
Pastrăvul indigen (Salmo trutta fario) 4..6 4..8 8..12 12..14
Păstrăvul fântânel (Salvelinus fontinalis) 5..7 4..8 8..10 12..14
Păstrăvul de lac (Salmo trutta lacustris) 9..11 3..6 8..10 10..13
Păstrăvul curcubeu (Oncorhynchus mykiss) 8…12 7..10 12..15 14..19
Lostriţa (Hucho hucho) 7..10 8..11 12..14 12..15
Lipanul (Thymallus thymallus) 8..10 7..11 12..14 12..16
Coregonul mare (Coregonus lavaretus) 5..6 3..7 10..12 12..14
Coregonul mic (Coregonus albula) 6..8 4..7 10..12 12..14
* până la vârsta de 1 an
** după vârsta de 1 an
Durata incubaţiei este variabilă cu specia, iar în interiorul speciei în funcţie de temperatura apei, aceste
valori şi variaţia lor fiind prezentată în tabelul 20, după HUMESCH, 1985.
Este preferată pentru incubație, apa de izvor, care este destul de bine oxigenată, şi mai ales fără suspensii
și cu o temperatură constantă. Carența de oxigen, variațiile de temperatură, prezența suspensiilor, sunt tot
atâtea cauze care pot influența negativ incubația și compromite generația respectivă.
Gabriela MALOŞ 93
Operațiile necesare pe durata incubației, deși sunt simple, trebuie avute în vedere pentru a nu compromite
acest proces, ele fiind:
- îndepărtarea icrelor moarte, ce este ușor de realizat, deoarece acestea se opacitează și devin albe.
Această operație se face în fiecare zi, manual, cu o pară de cauciuc, deoarece icrele moarte prezintă un factor
de infecție, un mediu prielnic de dezvoltare a ciupercilor şi paraziților care vor ataca apoi și icrele vii de lângă
cele moarte. Se recomandă a se realiza o statistică a icrelor moarte, precum și a cauzelor identificate care au
determinat această situație.
Tabelul 20.: Durata incubaţiei icrelor salmonidelor (grade-zile)

(după HUMESCH, 1985)
Temperatura apei (oC)
Specia
3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
Păstrăvul curcubeu (Oncorhynchus mykiss) 372 356 345 336 330 328 315 312 310 308 300
Păstrăvul fântânel (Salvelinus fontinalis) 312 328 345 360 378 385 396 410 418 432 448
Păstrăvul de lac (Salmo trutta lacustris) 292 320 350 372 392 412 436 455 467 486 500
Pastrăvul indigen (Salmo trutta fario) 318 332 345 357 364 368 378 380 390 396 410
Lostriţa (Hucho hucho) 301 276 263 249 238 224 216 210 208 204 195
Lipanul (Thymallus thymallus) 277 248 230 216 203 192 185 180 176 168 156
Coregonul mare (Coregonus lavaretus) 195 222 250 280 308 335 360 - - - -
Coregonul mic (Coregonus albula) - 195 222 250 280 308 335 360 - -
- exploataţiile salmonicole specializate în producerea materialului biologic, care utilizează incubatoare de tip
ZUG WEISS, în care icrele sunt așezate în mai multe straturi, sunt obligați să folosească substanțe fungicide
pentru distrugerea acestor ciuperci, fără a mai recolta icrele moarte, deoarece ar putea fi afectate și cele vii.
Printe cele mai noi fungicide cu spectru larg folosite în salmonicultură este și hemisulfatul de proflavină.
- supunerea icrelor la un şoc în momentul în care icrele din
incubator ajung la stadiul de ”icre cu ochi” (fig. 62). Şocul constă
în scoaterea sertarelor cu icre din incubator și lăsarea lor în aer
pentru căteva momente. Efectul acestui șoc constă în faptul că
icrele nefecundate și cele cu dezvoltare neregulată se albesc
instantaneu și pot fi ușor recoltate şi îndepărtate.
- reglarea debitului astfel încât să se asigure pentru fiecare
100000 icre un debit de:
 4 litri/minut până în momentul embrionării; Fig. 62.: Icre în stadiul “icre cu ochi”
 5 litri/minut de la embrionare până la eclozare.
6.2.4. ECLOZAREA ICRELOR ŞI PREDEZVOLTAREA LARVELOR ŞI ALEVINILOR
Odată acumulat numărul grade-zile specific, icrele se pregătesc de ecloziune, operațiune care are o durată
de câteva zile, în funcție de momentul recoltării icrelor (gradul de maturare), de originea lor, de condițiile de care
au beneficiat pe parcursul incubaţiei, de calitatea lor (uniformitatea și marimea), etc.
S-a constatat că ecloziunea, chiar și în cazul icrelor recoltate în aceeași zi și de la aceleași femele, nu este
uniformă și se derulează pe un anumit interval de timp.
Alte cauze care pot fi suspectate de a influența durata ecloziunii sunt: un debit insuficient și variabil al apei;
o intensitate necorespunzătoare a luminii; vârsta reproducătorilor; uniformitatea accesului la oxigenare.
Asemănător cu fenomenele care se petrec la ouăle de păsări incubate și în cazul icrelor învelișul icrei se
subțiază pe măsura încheierii incubației și ca urmare a acțiunii unui ferment şi are loc crăparea membranei icrei,
iar larva este evacuată în apă, unde iese cu coada înainte.
În momentul ecloziunii larvele de salmonide (fig. 63) beneficiază de o pungă vitelină plină de substanțe
nutritive, care-i vor servi ca hrană în perioada critică de după ecloziune.
Exemplarele cele mai viguroase sunt cele care vor ecloza la mijlocul perioadei de ecloziune, nu la începutul,
dar nici la sfârșitul ei.
După eclozionare, larvele stau adunate la intrarea apei în incubator, considerent pentru care în acest
moment debitul trebuie mărit (la valoarea de 7 litri/minut, pentru cca. 100000 larve), iar cutia interioară deplasată
Gabriela MALOŞ 94
înspre evacuarea apei, astfel ca apa să poată intra de jos în sus și să nu preseze larvele de sita incubatorului,
situație în care îşi pot ușor răni punga vitelină.
Imediat după încheierea ecloziunii, prima operație, foarte
importantă, este de a elimina din incubator resturile membranelor de
icră care pot intra în descompunere și pot influența negativ apa din
acest spațiu.
Această operaţie se realizează prin ridicarea succesivă a cutiei
interioare a incubatorului ceea ce are ca efect antrenarea cojilor de
curentul apei.
La eclozare, mărimea larvelor prezintă variații largi, de la 0,6 cm,
până la 1,5.. 2 cm.
Resorbția pungii viteline se face într-un interval de timp mai mare
sau mai mic, în funcție de specia de salmonide, (la păstrăvul
curcubeu durata intervalului este, după BUD I., 2007, de 3..4
săptămâni, respectiv 160..180 grade-zile).
În funcţie de tipul de incubator folosit, întreţinerea larvelor şi a
alevinilor în perioada de predezvoltare, respectiv până în
momentul începerii hrănirii, sau chiar până la vârsta de cca. 60 de
zile, se poate realiza în incubatoare.
Acest lucru se poate realiza când este folosit incubatorul de tip
WACEK universal (fig. 64), cu condiţia ca densitatea larvelor să nu
depăşească 10000 exemplare/m2, sau incubatorul cu curent lung
Fig. 63.: Momentul ecloziunii larvelor de
orizontal. În aceste cazuri nu mai este necesară existenţa şi utilizarea salmonide
trocilor, transferul alevinilor făcându-se direct din cuvele
incubatoarelor în bazinele pentru puiet tip I, când aceştia ating vârsta de cca. 60 zile, sau mai devreme.
Când sunt utilizate incubatoarele cu curent vertical, incubatoarele tip ZUG WEISS sau în cazul în care
densitatea larvelor eclozate în incubatoarele de tip WACEK universal este mai mare de 10000 exemplare/m2 se
procedează la trecerea larvelor în troci, şi întreţinerea larvelor şi a alevinilor în perioada de predezvoltare în
acestea (fig. 65), după care vor fi transferaţi în bazinele pentru puiet tip I, când aceştia ating vârsta de cca. 60
zile.
Indiferent de soluţia folosită în întreţinerea larvelor
şi a alevinilor pe perioada de predezvoltare condiţiile
de bază care trebuie asigurate şi acţiunile din această
perioadă sunt următoarele:
- densitatea de populare trebuie să fie de
9000…10000 exemplare/m2 pentru tineretul de
păstrăv curcubeu şi păstrăv fântânel şi redusă la
5000..8000 exemplare/m2 la celelate specii de
salmonide;
- debitul de alimentare al apei, trebuie să fie de
30 litri/minut/m2 în prima lună și la 60 litri/minut/m2 în a
doua lună a perioadei de predezvoltare;
- calitatea apei de alimentare trebuie să fie
foarte bine oxigenată, la temperatura optimă pentru
fiecare specie (tabel 19) şi limpede. Deoarece această
perioadă de predezvoltare a puietului, etapă deosebit
Fig.64.: Întreţinerea alevinilor în incubatoare WACEK
de importantă pentru dezvoltarea lui ulterioară, universal la exploataţia salmonicolă Oeşti-Argeş
sursele de apă de suprafaţă se tulbură des, fie din
cauza topirii zăpezilor, fie a ploilor de primăvară, se impune obligatoriu filtrarea apei utilizate pentru alimentarea
incubatoarelor sau a trocilor. O apă tulbure pătrunsă în troci sau incubatoare poate compromite o mare parte a
puietului, care nu se mai poate hrăni în mod corespunzător, iar suspensiile din apă afectează, prin depunerea lor
la nivelul branhiilor, procesul de respirație.
- tratamentul cu verde de malahit, întrerupt la începutul ecloziunii, se va continua la un interval de 3..4
zile, cu realizare timp de 15 minute în cazul incubatoarelor și de 20..30 minute în cazul tineretului întreţinut din
troci.
Gabriela MALOŞ 95
- protecţia permanentă de acţiunea radiaţiilor solare (mai ales a celor din spectrul ultraviolet şi infraroşu)
prin amplasarea incubatoarelor şi respectiv a trocilor, în încăperi sau şoproane şi/sau prin utilizarea capacelor ce
acoperă cel puţin două treimi din
suprafața lor.
- menținerea permanentă a unei
igiene corespunzătoare a cuvelor
incubatoarelor sau a trocilor este
obligatorie și necondiționată;
- se va aplica lotizarea
materialului biologic ori de câte ori
observăm discrepanțe între dezvoltarea
corporală a alevinilor;
- începerea hrănirii în momentul
în care peste 25 % din efectiv se ridică la
suprafața incubatorului sau a trocii,
moment în care corespunde cu resorbția
pungii viteline în proporție de 75%.
Surprinderea acestui moment şi
suprapunerea lui cu începerea
administrării hranei este foarte
importantă deoarece pe de o parte Fig.65.: Întreţinerea alevinilor în troci la exploataţia
rezervele de hrană din sacul vitelin salmonicolă Oeşti-Argeş
sunt epuizate şi ca urmare principii nutritivi necesari supravieţuirii trebuie asiguraţi cu hrană exogenă,
iar pe de altă parte punerea la dispoziţie a hranei artificiale în acest moment este obligatorie pentru
obişnuirea cu tipul de hrănire cu furaj complet, granulat, nespecific pentru hrănirea din mediul natural al
speciilor de salmonide.
BUD I., 2007 arată că ratarea acestui moment chiar și pentru câteva zeci de minute sau 1..2 ore, duce la
debilitarea organismului, iar învățarea în continuare cu hrană artificială devine foarte dificilă, accentuând
importanţa momentului pe care îl consideră „cheia succesului într-o pastrăvărie”.
Consecinţele neadministrării hranei artificiale la momentul indicat anterior, respectiv de ridicare a alevinilor la
suprafaţa apei în căutarea hranei sunt negative, respectiv: compromiterea şi debilitarea organismelor (puiet cu
capul mare şi corpul subţire), neacceptarea sau acceptarea parţială a hranei artificiale de tip furaj granulat cu
dezvoltarea canibalismului în efectivele respective şi chiar mortalitatea în masă.
Când se adoptă soluţia de întreţinere a larvelor şi alevinilor în perioada de predezvoltare în troci, transferul
larvelor din incubatoare se face în momentul când are loc resorbția a două treimi din punga vitelină şi imediat
după transfer se începe hrănirea.
Creșterea tineretului de salmonide în această etapă este dependentă în mare măsură în modul de
administrare, mărimea și calitatea hranei. Orice schimbare în componentele hranei se face cu mare atenție şi în
mod treptat.
Hrana administrată trebuie astfel concepută încât să aibă o anumită flotabilitate și să nu cadă rapid la fundul
trocii, de unde nu va mai fi consumată.
Administrarea hranei se face la ore fixe, în reprize de 8..10 mese și în cantități care să fie consumate în
totalitate și să nu existe refuzuri.
În prezent, în exclusivitate, hrana puietului, este asigurată de furaje combinate sub formă de brizură la
început și apoi cu dimensiuni ce cresc treptat de la 1 mm până la 2..2,5 mm.
În furajul complex destinat puietului, pe lângă componentele de bază, intră în mod obligatoriu și o serie de
vitamine, în așa-numitul premix vitamino-mineral sau zoofort. Este deosebit de importantă prezența vitaminelor
în furaje, deoarece organismul peștilor nu sintetizează vitaminele, sau sintetizează doar într-o foarte mică
masură unele dintre vitamine.
Vitaminele necesare, necesarul zilnic şi simptomele carenţei acestora sunt prezentate în tabelul 21.
Componența premixului mineral diferă de la un producător la altul, în limite foarte largi, dar fără să lipsească
vitaminele de tip A, cele din complexul B, C, E, acidul folic etc.
O alimentație necorespunzătoare, neraţională este foarte dăunătoare, atât în cazul în care deficienţa ei se
referă la subnutriţie, cât și în cazul unei supranutriții, efectele concretizându-se pe parcursul întregii vieţi a
peştilor.
Gabriela MALOŞ 96
Astfel permanent trebuie avut în vedere că o hrănire atentă și responsabilă a puietului încă din primele faze
de creștere va reduce semnificativ pierderile, şi ca urmare procentul de supraviețuire va fi foarte ridicat.
Spre deosebire de modul de hrănire la păstrăvul adult, la puiet hrănirea este permanentă pe tot parcursul
săptămânii, fără pauză, inclusiv duminica.
De obicei cantitatea de hrană recomandată și modul de distribuire a acesteia sunt informaţii oferite de firma
furnizoare de furaj, existând de obicei diferenţe semnificative în funcţie de provenienţa furajului.
De semnalat însă că întotdeauna crescătorii salmonicoli trebuie să testeze recomandările furnizorilor de
fureje şi eventual să le adapteze condiţiilor şi caracteristicilor proprii efectivului propriu de salmonide.
PĂSĂRIN B., 2007, recomandă o raţie zilnică de 10 g furaj la 1000 larve în prima săptămână de hrănire şi
apoi mărirea progresivă a acesteia astfel încât la vârsta de 6 săptămâni să ajungă la cca. 75 g furaj la 1000 de
alevini.
Tabelul 21.: Necesarul zilnic de vitamine şi simptomele carenţei acestora în hrana salmonidelor
(după HILTON-SLINGER, TAȘNADI, citat de BUD I, 2007)
Necesar zilnic (UI;mg/kg furaj)

Vitamina Simptomele lipsei de vitamine
HILTON-SLINGER TAȘNADI
A 2000 UI 2000..2500 UI Scade ritmul de creștere; apar sângerări la nivelul ochilor și pielii
D 3000 UI - Decalcifiere
E 30 UI 40..50 Fecunditate redusă
C - 100 Deformarea înotătoarelor, anemie, scăderea mobilității peștilor
K 80 - Ciroză hepatică și sângerări
B1 10 0,13..0,20 Depresia apetitului, conversia hranei deficitară, deplasări bruște
B2 20 15..20 Lipsă de apetit, vârful operculelor și înotătoarelor necrozate
B3 40 0,30 Lipsă de apetit, branhii înglobate în mucus
B4 3000 - Ritm de creștere scăzut
B5 150 - Ritm de creștere scăzut, marginea operculelor necrozate
B6 10 - Conversia hranei scăzută, pete deschise pe ficat
B12 0,02 - Ritm de creștere scăzut și anemie
H - 0,1..1,0 Anomalii de creștere, opercule decolorate
Indiferent de tipul de furaj care este utilizat şi de recomandările primite odată cu achiziționarea acestuia, în
tehnica hrănirii salmonidelor, deci şi a tineretului, următoarele reguli sunt obligatorii:
 administrarea hranei se va face în cantități reduse și cât mai des posibil, astfel ca aceasta să fie
consumată în totalitate înainte de a cădea la fundul bazinului;
 schimbarea hranei (a furnizorului) în timpul unei faze de hrănire şi mai ales în perioada de predezvoltare
nu este recomandată;
 dacă schimbarea hranei (a furnizorului) este obligatorie, indiferent de categoria de vârstă, dar mai ales
la tineret, ea se va face după o zi de post, iar hrana se va administra plecând de la cantități foarte mici, trecât
treptat, la cantități din ce în ce mai mari, până la valoarea apreciată optimă, în concordanță cu cerințele
biofiziologice și capacitatea de metabolizare a materialului biologic;
 hrana trebuie să fie, indiferent de moment, anotimp, categorie de vârstă sau direcție de exploatare,
proaspătă și în limitele termenelor de garanție;
 la alegerea furajului (furnizorului) decisiv va fi raportul calitate/preţ şi nu exclusiv prețul acestuia.
Etapa de predezvoltare are o durată de 7..8 săptămâni (până la vârsta de cca. 60 de zile). După încheierea
acestei etape alevinii sunt pescuiţi şi sortaţi, cu ajutorul sortatorului adecvat.
După sortare alevinii vor fi pregătiţi pentru transport în cazul în care ei sunt destinaţi pentru popularea
bazinelor de creştere vara I din alte unităţi salmonicole, respectiv populărilor/repopulărilor bazinelor naturale.
În cazul unităţilor salmonicole complete alevinii sortaţi vor fi folosiţi la popularea propriilor bazine de creştere
a puietului.
Gabriela MALOŞ 97
6.2.5. CREŞTEREA PUIETULUI (P0) DE SALMONIDE
În cele mai multe situaţii etapa are o durată de cca. 4 luni, respectiv până când puietul (P0) atinge vârsta de
6 luni (180 de zile), etapa suprapunându-se calendaristic cu perioada iunie…septembrie, pentru păstrăvul
curcubeu, respectiv perioadei aprilie…iulie pentru păstrăvul fântânel.
În realitate pentru păstrăvul fântânel durata acestei perioade uzual este prelungită în practică, respectiv la 6
luni, datorată sezonului de reproducţie devansat cu cca. 2 luni, faţă de păstrăvul curcubeu. Acest aspect oferă
avantaje multiple pentru crescători, care sunt în prezent exploatate în multe exploataţii salmonicole naţionale dar
şi europene.
Pentru această fază densitatea inițială de populare a bazinelor de tip P0 – I este de circa 1000
expemplare/m2 luciu apă, iar după alte trei luni, în funcție de dezvoltarea acestora, se transvazează în bazine de
tip P0 – II, la o densitate de 500 exemplare/m2, cu un debit al apei în bazinele de de tip P0 – I de 60 litru/minut,
care crește treptat ajungând până la 120 litri/minut în bazinele de tip P0 – II.
Bazinele utilizate, indiferent de tipul lor trebuie să asigure o adâncime a apei de 0,5…0,8 m.
Pentru a efectua o hrănire cât mai uniformă la întreg efectivul de material biologic din bazin, pe lungimea
tronsonului se amplasează punți temporare, de pe care se efectuează administrarea hranei la această vârstă.
În cazul în care bazinele sunt expuse la soare, se pot amplasa copertine pe circa 60 % din suprafața
acestora, mai puțin în zona alimentării bazinului.
Principalele operaţii care se realizează în această perioadă sunt: hrănirea, sortarea/lotizarea realizate în
urma informaţiilor obţinute din acţiunile de urmărire a creşterii (pescuit de control) şi monitorizare parametrilor
apei (temperatură şi conţinut de O2).
Hrănirea puietul de salmonide se va realiza cu nutreţuri combinate complete, granulate (dimensiunea
granulelor de 1,5 mm, cu un nivel proteic de 50..55 %.
Tehnica de administrare a hranei va urmării:
- obișnuirea treptată a efectivelor de salmonide astfel încât să solicite hrana la intervale de 2..3 ore, cu 4..6
tainuri pe zi. În intervalul dintre mese, nu este permisă circulația nimănui prin perimetrul bazinelor, având în
vedere crearea reflexelor condiționate și liniștea necesară pentru metabolizare hranei.
- cu cât densitatea în bazine este mai mare, dar fără a o depăşi pe cea considerată optimă (permisă de
conţinutul apei în O2 solvit), cu atât hrana va fi consumată mai rapid şi în totalitate (datorită comportamentului
concurenţial instalat) şi ca urmare valorificată mai bine de către materialul biologic, iar performanțele vor fi mai
ridicate.
- administrarea hranei în mod continuu, în rații foarte precise cantitativ și calitativ, fără sincope sau
modificări de program. Este important să reținem faptul că oprirea alimentației puietului din diverse motive 2 sau
3 zile în sezonul cald, duce la pierderea din masa corporală a unei cantități egale cu acumularea de spor pe timp
de 10..20 de zile de hrănire corectă.
- corelarea cantităţilor zilnice de hrană cu greutatea puietului astfel încât acestea să reprezinte 5..6 % din
greutatea puietului.
- corelarea cantităţilor de hrană cu temperatura apei, între limitele optime de temperatură specifice (tabel
19) pentru această perioadă, în general scăzând cantitatea administrată când apă este mai rece şi crescând în
cazul unei creşteri a temperaturii apei. Totuşi trebuie menţionat că această relaţie este valabilă până când nivelul
temperaturii apei depăşeşte un anumit prag după care cantitatea de hrană administrată trebuie scăzută. În cazul
păstrăvului curcubeu BUD I., arată că în condițiile în care temperatura apei urcă la 20 oC, rația de hrană scade la
circa 50 %, iar dacă temperatura depășește 23..24 oC, hrănirea încetează.
- corelarea cantităţilor de hrană cu apetitul peştilor crescuţi scăzând cantitatea atunci când apare refuzul
sau consumul incomplet şi crescând cantitatea atunci când observăm că peştele doreşte mai mult şi nu există
refuzuri.
- calitatea furajului administrat să fie permanent înaltă, cu un raport proteic foarte strâns, cu asigurarea
necesarului de aminoacizi esenţiali, vitamine şi săruri minerale, în termenul de valabilitate şi păstrat în condiţii
optime astfel încât să nu se altereze. În acest sens este recomandată testarea a mai multor tipuri de reţete,
pentru alegerea aceleia care corespunde cel mai bine condiţilor şi pretenţiilor efectivului de salmonide crescut.
Având în vedere că, în prezent alimentaţia salmonidelor a câştigat, pe plan mondial, paşi enormi sub
raport calitativ, prin utilizarea acestor cunoştinţe, respectiv prin dozarea exactă a vitaminelor, a sărurilor minerale
şi a altor elemente esenţiale din hrana puietului, se pot obţine performanţe de creştere foarte bune.
În tabelul 22 este prezentată o schemă de furajare standard a puietului de salmonide corelată cu
temperatura apei şi dezvoltarea acestuia.
Gabriela MALOŞ 98
Tabelul 22.: Schemă de furajare standard a puietului de salmonide
Lungime Cantitatea zilnică de furaj

Diametru Greutatea Număr
Perioadă a (% din greutatea puietului)
furaj puietului mese
administrare puietului sub 8 8..11 11..14 14..18 peste
(mm) (g) zilnice
(cm) oC oC oC oC 18oC
sub 1 primele 10 0,13 2,0
după apetit 6
zile 0,25 2,8
sub 1 0,26 2,8
10..20 zile 4,0 5,0 5,5 6
0,80 4,3 după
1,00 între 525..380 1,00 4,3 apetit
4,0 4,5 5,0 5
exemplare/kg 2,60 6,5
1,25 între 380..165 2,60 6,5
3,5 4,0 4,5 între 5
0,5
între 165..85 6,10 8,5
1,50 între 3,5 4,0 4,5 şi 1,5 5
0,5 şi
1,75 între 85..40 10,00 9,0
1,5 3,5 4,0 4,5 5
2,20 între 40..25 20,00 13,0
3,5 3,5 3,5 4
Administrarea prorpiu-zisă a furajului se realizează fie manual, prin împrăştierea acestuia pe o suprafaţă cât
mai mare a apei din bazine, fie mecanizat, prin utilizarea hrănitoarelor, care sunt în prezent concepute să
asigure administrarea hranei fie la cerere, fie anteprogramate, cu administrarea raţiei în porţi la anumite ore şi în
porţii egale sau diferite (fig. 66).
Fig. 66.: Hrănitoare utilizate în hrănirea puietului de salmonide
Sortarea este o operaţie necesară pentru asigurarea unei creşteri cât mai uniforme a puietului şi pentru a
preveni canibalismul. Ea se realizează la anumite intervale de timp, începând cu trecerea puietului în bazinele P0
tip I şi se continuă lunar, sau ori de cât ori este cazul. După sortare loturile astfel obţinute se vor trece în bazine
sau compartimente diferite.
Operaţia se realizează cu sortatorul manual special adaptat, cu două sau chiar trei lădiţe de sortare (fig. 67),
respectiv cu spaţiile dintre şipci adecvate dimensiunilor peştilor supuşi sortării.
Ea trebuie făcută cu deosebită atenţie, pe de o parte pentru a evita eventualele răniri ale puieţilor, iar pe de
altă parte pentru a proteja puietul de variaţia mare de temperatură a apei dintre cea din bazin şi cea din sortator,
sau de diferenţa dintre temperaturile surselor de apă şi temperatura mediului ambiant (aerului).
Pentru ca aceşti factori să aibă un impact cât mai redus asupra peştilor, este recomandabil ca puieţii să fie
ţinuţi la un post de 2-3 zile.
Gabriela MALOŞ 99
Sunt de preferat sortatoare mecanice (fig. 68.), deoarece acestea facilitează foarte mult activitatea de
sortare, iar pe lângă operaţia propriu-zisă de sortare se poate foarte uşor realiza şi numărarea, respectiv
cântărirea materialului biologic.
Urmărind permanent evoluţia materialului biologic pe fiecare bazin
în parte, putem interveni de fiecare dată când constatăm diferenţieri
semnificative între indivizi ce convieţuiesc în acelaşi spaţiu.
Indiferent de modul în care este crescut şi întreţinut puietul, în
această etapă se înregistrează pierderi din efectiv ce pot ajunge la
valori variabile, cele admise fiind cuprinse între 20..30 % (tabel 23).
Pierderi mai mari pot să apară când sunt datorate unor factori
necontrolabili la nivelul exploataţiei salmonicole, aşa cum sunt
următorii:
valoarea slabă a materialului biologic achiziţionat (icre
embrionate); Fig. 67.: Lădiţă de sortare a puietului
calamităţi naturale (inundaţia păstrăvăriei, viituri etc.);
vehicularea unor vectori patogeni prin intermediul unor păsări acvatice ihtiofage, câini de pază etc.
Fig. 68.: Sortatoare mecanice pentru salmonide
Creşterea puietului în această perioadă nu este uniformă în toate păstrăvăriile şi nici nu poate să fie, dacă
se are în vedere variabilitatea sursei de alimentare, altitudinea la care este amplasată păstrăvăria, calitatea
hranei (fiecare păstrăvărie poate folosi un anumit tip de hrană), tehnologia aplicată şi modul în care este
gestionată fiecare etapă şi fază de creştere şi dezvoltare.
Orientativ, putem aprecia ca până la sfârşitul perioade, puietul de păstrăv curcubeu poate atinge valori de
35..50 g/exemplar, cu lungimea cuprinsă între 12..16 cm, iar la cel de păstrăv fântânel valori uşor mai mari (tabel
12).
Tabel 23.: Pierderi admise la puiet în primul an de viaţă
Pierderi
Specificare
(%)
Pe durata ecloziunii şi până la sfârşitul primei luni 5…10
De la o lună până la 6 luni 20…30
De la 6 luni la 12 luni 10…15
Total 35…55
Gabriela MALOŞ 100

6.2.6. CREŞTEREA TINERETULUI (P1) DE SALMONIDE
Etapa are o durată de cca. 6 luni, respectiv până când tineretul (P1) atinge vârsta de 12 luni (365 de zile),
etapa suprapunându-se calendaristic cu perioada octombrie…martie, pentru păstrăvul curcubeu (fig. 69 b),
respectiv perioadei august…ianuarie pentru păstrăvul fântânel (fig. 69 a).
În realitate pentru păstrăvul fântânel având în vedere că durata perioadei de puiet este prelungită în
practică, respectiv la 6 luni, etapa de tineret se suprapune şi la această specie cu perioada octombrie…martie,
diferenţa rămânând însă în vârsta mai mare cu a păstrăvului fântânel cu avantaje multiple apreciate de
crescători şi consumatori.
Pentru această fază densitatea inițială de populare a bazinelor este de circa 500 expemplare/m2 luciu apă,
ulterior, în funcție de ritmul de dezvoltarea a tineretului, ajungându-se la o densitate de 200 exemplare/m2, cu un
debit al apei în bazinele de la 0,3…0,7 litri/secundă.
Bazinele utilizate, indiferent de tipul lor trebuie să asigure o adâncime a apei de 0,7…1,5 m.
Principalele operaţii care se realizează şi în această perioadă sunt: hrănirea, sortarea - lotizarea realizate în
urma informaţiilor obţinute din acţiunile de urmărire a creşterii (pescuit de control) şi monitorizare parametrilor
apei (temperatură şi conţinut de O2).
Hrănirea tineretului de salmonide se va realiza şi în această fază cu nutreţuri combinate complete,
granulate (dimensiunea granulelor de cca. 3,0 mm), cu un nivel proteic de cel puţin 40 %.
Tehnica de administrare a hranei va urmării aceleaşi aspecte ca şi în faza anterioară, cantitatea de hrană
administrată zilnic variind însă între 2 şi 7 % din masa corporală a peştelui (proporţii mai reduse pentru lunile
reci, de iarnă şi mai ridicate pentru lunile mai calde de toamnă şi respectiv început de primăvară.
Sortarea tineretului de salmonide este o operaţie la fel de necesară şi în această fază de creştere ea
făcându-se din aceleaşi considerente şi cu aceeaşi tehnică ca şi în faza anterioară, însă evitându-se perioadele
cu tempereturi negative ale apei şi aerului şi cu sortatoare adaptate, privind spaţiul dintre şipci, astfel încât să
corespundă dimensiunilor peştilor supuşi sortării.
În această fază pierderile din efectiv sunt mai reduse decât în etapa precedentă, cele admise fiind cuprinse
între 10..15 % (tabel 23).
a - Tineret (P1) de păstrăv fântânel b - Tineret (P1) de păstrăv curcubeu
Fig 69.: Tineret (P1) de salmonide
Nici în această perioadă creşterea tineretului nu este uniformă în toate păstrăvăriile dar, orientativ, la
sfârşitul perioadei, tineretul de păstrăv curcubeu poate atinge valori de 80..100 g/exemplar, cu lungimea cuprinsă
între 18..20 cm, iar la cel de păstrăv fântânel valori mai mari (tabel 12).
Gabriela MALOŞ 101

3.3.7. CREŞTEREA SALMONIDELOR DE CONSUM
Prin salmonide de consum (fig. 70) se înţelege în general peştii ce au depăşit vârsta de 12 luni (un an),
existând în funcţie de cerinţa pieţei şi posibilităţile de valorificare două categorii de salmonide de consum: cele
simbolizate cu P1+, cu vârsta de 1 an şi o vară şi cele cu simbolul P2+, cu vârsta de 2 ani şi o vară.
Actual cerinţa pieţei este relativ stabilizată pentru exemplare de salmonide proaspete de cca. 200 g,
performanţă ce poate fi obţinută cu creşterea salmonidelor de consum într-un singur ciclu de producţie, dacă
sunt respectate cu stricteţe tehnologiile de creştere.
Etapa debutează la împlinirea vârstei de 12 luni pentru păstrăvul curcubeu şi respectiv cca. 14 luni pentru
păstrăvul fântânel, în luna martie, când materialul biologic reprezentat de tineret este transvazat din bazinele de
tineret în bazinele de creștere a salmonidelor de consum.
Densitatea de populare este iniţial de cca. 200 exemplare/m2, după care, pe măsura înaintării în vârstă şi
paralel cu acumularea de masă corporală, ea se reduce la cca. 50 exemplare/m2 la sfărsitul fazei.
Reducerea densităţii se realizează prin sortări/lotizări periodice realizate cu scopul evitării canibalismului şi
legat de evoluţia temperaturii apei şi conţinutul ei în O2 solvit.
Bazinele pentru creșterea păstrăvului de consum indiferent de forma şi materialele din care sunt realizate
asigură o adâncime a apei de 1,5-1,8 m, iar între suprafață luciului de apă și marginea superioară a bazinului
trebuie să fie asigurată o diferență de cel puțin 30 cm, pentru a se evita saltul păstrăvilor afară din bazin și pentru
asigurarea la o eventuală creștere a nivelului apei în mod accidental.
Dimensiunile cele mai frecvente ale bazinelor sunt de 25 m lungime și o lățime de 4 m, deci o suprafață de
100 m2 luciu apă, iar materialul cel mai utilizat este betonul.
Debitul apei de alimentare trebuie să asigure schimbarea acesteia la 3..5 ori pe zi (BUD I., 2007), respectiv
500..1000 l/sec/ha, astfel încât să se asigure aportul de oxigen necesar şi respectiv evacuarea produselor
metabolice.
Hrănirea se realizează cu nutreţuri combinate complete, granulate (cu diametrul granulei de 4..6 mm), cu
reţete în care nivelul proteic poate fi diferenţiat pe faze de creştere, respectiv iniţial de 40 % şi ulterior chiar de
30..35 %.
Administrarea furajelor se va realiza în minim trei reprize pe zi, respectându-se regulile din fazele anterioare,
scopul general al exploatării salmonidelor în această fază fiind acela al realizarării unei acumulări de masă
corporală cât mai ridicată într-un timp cât mai scurt şi bineânţeles cu un consum specific cât mai mic.
Cantitatea de furaj necesară anual în această fază se calculează pornindu-se de producţia planificată (de
exemplu 15 tone de păstrăv de consum), şi luând în calcul un coeficient de conversie de 1,2..1,3 furaj/kg pește
(deşi producătorii indică un coeficient de conversie de 1,1..1,2 sau chiar mai redus).
Ca urmare necesarul anual de furaj va fi de 19…20 tone de furaj salmonide de consum pentru cele 15 tone
păstrăv de consum planificate.
Cantitatea de hrană administrată zilnic se va calcula pentru fiecare bazin în parte în funcţie de temperatura
apei şi masa corporală a peştilor, exprimându-se ca şi procent din masa corporală totală a peştilor hrăniţi (tabel
24).
Tabelul 24.: Cantitatea zilnică de furaj necesar pentru 100 kg salmonide
Temperatura apei
Diametru Greutatea (oC)
granulei păstrăvului
(mm) (g) <6 6 8 10 12 14 16 18 > 18
1,9 10..50 1,3 1,8 2,2 2,6 2,8 2,4 2,1

3,0 40..120 după 1,0 1,5 1,8 2,2 2,4 2,0 1,7 după
4,0 100..200 apetit 0,7 1,0 1,4 1,6 2,0 1,8 1,5 apetit
6,0 > 200 0,5 0,8 1,2 1,5 1,7 1,4 1,1
De exemplu pentru un bazin în care la un moment dat avem o cantitate de 630 kg salmonide de consum
(5250 exemplare cu o greutate medie de 120 g), iar temperatura apei este de 16 oC, vom avea nevoie de în ziua
respectivă pentru hrana salmonidelor respective de 11,34 kg furaj (630 x 1,8 / 100).
Pentru planificarea cantităților de hrană necesare pe luni calenderistice, proporţiile necesare din totalul anual
sunt redate în tabelul 25.
Gabriela MALOŞ 102

Tabelul 25.: Repartizarea lunară a cantităţii de hrană pentru

salmonidele de consum
Luna Temperatura medie % din totalul hranei
calendaristică a apei (0C) administrate
Ianuarie 1..3 1-1,5
Februarie 1..3 1-1,5
Martie 4..6 2-2,5
Aprilie 6..10 4-5
Mai 10..12 8-9
Iunie 12..18 14-16
Iulie 14..20 18-19
August 12..18 19-20
Septembrie 10..14 14-15
Octombrie 10..12 10-12
Noiembrie 6..10 4-6
Decembrie 2..4 1,5-2,0
Pierderile de efectiv din această perioadă sunt admise între 5..10 % (tabel 23), iar performanţele medii
obţinute de salmonicultura românească sunt prezentate în tabelul 12 (respectiv 205 g/exemplar pentru păstrăvul
curcubeu şi 235 g/exemplar pentru păstrăvul fântânel, la aceeaşi vârstă).
Fig 70.: Păstrăv curcubeu şi păstrăv fântânel de consum (P1+, P2+)
Gabriela MALOŞ 103

6.3. OPERAŢII TEHNOLOGICE ŞI ACŢIUNI CURENTE DIN EXPLOATAŢIILE SALMONICOLE
Fazele tehnologice principale de exploatare a salmonidelor vor fi însoţite pe parcursul lor de operaţii
tehnologice şi acţiuni curente obligatorii într-o exploataţie salmonicolă, acestea fiind: popularea, lotizări şi
manipulări; hrănire; urmărire a creşterii (pescuitul de control); întreţinerea bazinelor; urmărirea şi dirijarea
parametrilor mediului acvatic de creştere; tratamente preventive şi de combatere a bolilor specifice; recoltare,
depozitare, transport şi valorificare, etc.
În cele ce urmează se vor trece în revistă principalele aspecte pe care le considerăm relevante pentru
operaţiile şi acţiunile menţionate.
6.3.1. POPULAREA, LOTIZĂRILE ŞI MANIPULĂRILE LA SALMONIDE
Operaţia propriu-zisă de populare a bazinelor salmonicole are importanţă atât sub aspectul densităţii de
populare care este stabilită astfel încât fiecare organism să beneficieze ulterior de condiiţii optime ale mediului
acvatic (spaţiu vital, asigurarea necesarului de O2, etc.) cât mai ales prin operaţiile premergătoare populării
propriu-zise (pescuit, sortare, manipulări, transport).
Popularea se realizează prin deversarea peştilor, împreună cu apa în care au fost manipulaţi, în apa din
bazinul salmonicol ce se populează.
În această acţiune importanţă mare prezintă ca bazinele salmonicole care se populează să fie pregătite
anterior prin: vidare, curăţire cu decolmatarea stratului de impuriţăţi depuse pe vatră, inclusiv a stratului de
pietriş, menţinere în stare uscată, aşezarea unui strat de pietriş curat, inundarea până la cota de funcţionare cu
cel puţin 2..3 zile înainte de populare şi fixarea debitelor de alimentare şi de evacuare a apei pentru instalaţiile
specifice.
Înainte de deversarea propriu-zisă se va urmării egalizarea nivelului temperaturii apei în care se găsesc
peştii cu nivelul temperaturii apei din bazinul ce se va popula.
Realizarea corectă a operaţiilor premergătoare populării propriu-zise (pescuit, sortare, manipulări, transport)
este obligatorie pentru reducerea influenţei negative pe care o are stresul acestor acţiuni asupra confortului
peştilor, această influenţă negativă fiind explicată prin procesele biochimice care au loc în organismul peştelui,
prin scăderea glicogenului din ficat.
Pescuirile la salmonide sunt mai dese comparativ cu cele care se execută în unităţile piscicole, deoarece la
aceste specii sunt obligatorii lotizările, determinate de dezvoltarea inegală a acestora ceea ce reclamă realizarea
lotizărilor la anumite intervale de timp, pentru combaterea canibalismului dar şi pentru obţinerea unei producţii
uniforme.
În fiecare bazin, pentru liniştea şi confortul peştilor la densităţi ridicate, este nevoie ca materialul biologic să
fie cât mai uniform. În acest sens, la puiet, sortarea se efectuează cel puţin lunar, iar pentru celelalte categorii de
vârstă, sau ori de cât ori este cazul.
Numeroase cercetări au evidenţiat faptul că mai ales
hrănirea necorespunzătoare, atât cantitativ, cât şi calitativ
este cea care conduce la o creştere neuniformă a
materialului biologic şi o declanşare a canibalismului.
Astfel, au fost întâlnite exemplare de puieţi care la o
lungime de 3,5 cm, aveau în gură exemplare din acelaşi
lot şi de aceeaşi vârstă, de 2,5 cm. Deoarece materialul
biologic mai bine dezvoltat şi mai viguros, va consuma mai
repede şi mai multă hrană din cea administrată, decalajul
dintre indivizi va creşte tot mai mult.
Înainte de pescuirile pentru lotizarea materialului
biologic, se va întrerupe hrănirea cu 20..24 de ore sau
chiar mai mult, dacă temperatura exterioară este ridicată.
Sortarea este recomandat a se realiza cu sortatoare Fig. 71. Hidrobion folosit la transportul şi
popularea salmonidelor
mecanice (fig. 68) deoarece acestea reduce mult stresul
de manipulare, facilitează foarte mult activitatea de sortare, iar pe lângă operaţia propriu-zisă de sortare se poate
foarte uşor realiza şi numărarea, respectiv cântărirea materialului biologic.
Gabriela MALOŞ 104

Manipularea se va face cu atenţie şi în cel mai scurt timp, sub o apă bine aerată şi răcită cu bucăţi de
gheaţă vara, iar iarna întotdeuna când temperaturile apei şi aerului sunt pozitive (peste 3 oC).
Este bine ca indiferent de distanţa pe care se face transportul, peştele să fie introdus în hidrobioane (fig.
71.) cu apă bine oxigenată, răcită la 4..5 oC, iar transportul să se facă cât mai silenţios, fără bruscări sau
zdrunăncituri şi la distanţe nu prea mari de bazinul de întreţinere.
Toate echipamentele utilizate la pescuit, sortarea şi transportul peştelui viu, trebuie să fie confecţionate
astfel încât să fie uşor de de manipulat, eficiente şi rapide, fără să lezeze integritatea peştilor şi să poată fi uşor
igienizate.
Când populările se fac cu material biologic achiziţionat, străin de unitatea salmonicolă, acesta este iniţial
populat în bazinele de carantină unde este urmărit pentru stabilirea stării lui de sănătate şi doar ulterior este
utilizat pentru popularea bazinelor de creştere.
6.3.2. HRĂNIREA LA SALMONIDE
Pentru o salmonicultură eficientă hrănirea reprezintă operaţia tehnologică de cea mai mare importanţă, de
corectitudinea realizării ei depinzând în cea mai mare proporţie (alături de valoarea genetică a materialului
biologic crescut şi asigurarea parametrilor mediului acvatic la nivel optim), eficienţa activităţii de producţie în
exploataţiile salmonicole.
Ca urmare hrănirea la salmonide reprezintă operaţia căreia trebuie să i se acorde cea mai mare atenţie,
diversele aspecte şi particularităţi specifice hrănirii acestor peşti fiind obligatoriu de înşuşit şi stăpânit de orice
specialist în salmonicultură.
Pornind de la particularităţile de hrănire a salmonidelor în mediu natural, respectiv cu hrană vie (insecte,
organisme acvatice nevertebrate, icre, puiet şi peşti adulţi de talie mică) de mici dimensiuni dar cu înaltă valoare
nutritivă, şi de la particularităţile comportamentale şi anatomice ale tubului digestiv se poate deduce că
salmonidele sunt specii de peşti care pot valorifica eficient doar hrană cu volum redus, dar completă din punct de
vedere bionutritiv.
Începutul activităţii de hrănire artificială a salmonidelor a fost determinat de constatarea făcută că aceştia pot
valorifica şi resturile de la abatorizarea animalelor domestice, când acestea erau deversate în apele naturale
determinând o aglomerare a salmonidelor sălbatice din apele respective în locurile de deversare pentru
consumul deşeurilor respective.
Pornindu-se de la această observaţie, s-a ajuns la concluzia că în hrana artificială a salmonidelor pot fi
folosite resturile din activitatea de abatorizare şi ca urmare foarte mulţi ani tehnologia de hrănire a salmonidelor
din unităţile de creştere s-a bazat pe utilizarea organele (ficat, splină, pulmoni), sângelui, carcaselor confiscate
şi a resturilor de carne provenite de la animale, care erau preparate prin mărunţire, tratament termic şi
amestecare cu tărâţe de cereale, vitamine şi alte componente (peşte cu valoare redusă, brânza de vaci, săruri
minerale, etc.).
Ca urmare crescătoriile salmonicole s-au dezvoltat în apropierea surselor de hrană (abatoare, pescării), însă
fără să se ajungă la dimensiuni mari şi eficienţă economică, practicându-se în general un sistem de tip extensiv
de creştere în care crescătorii utilizau densităţi mici de populare, în bazine de pământ şi se bazau semnificativ
pe hrănirea naturală, suplimentară, cu care salmonidele să-şi completeze pe cât posibil necesarul de elemente
nutritive vitale. Pentru asigurarea elementelor nutritive vitale şi prevenirea apariţiei bolilor de nutriţie în efectivul
de salmonide (degenerescenţa ficatului), crescătorii administrau suplimentar în hrană şi diverse alte organisme:
râme, merci, cărăbuşi, broaşte şi mai ales peşte proaspăt, din specii cu creştere rapidă dar puţin vandabile.
Hrănirea de acest tip, bazată pe organisme vii sau proaspete, în general acvatice, crescute special pentru
hrănirea salmonidelor este încă de mare interes pentru hrănirea speciile de salmonide care nu s-au adaptat la
hrănirea cu furaje combinate (lostriţă, păstrăv indigen, lipan) care sunt crescute în scopul producerii de material
biologic necesar populărilor şi repopulărilor apelor naturale.
Dezavantajele tehnologiei de hrănire a salmonidelor bazată pe administrarea unui amestec unic realizat din
componentele amintite sunt numeroase, cele mai importante referindu-se la utilizarea unor componente
voluminoase, cu un conţinut mare de apă, cu valoare nutritivă foarte heterogenă, ceea ce induce rapid starea de
saţietate peştilor fără asigurarea necesarului nutritiv real, la păstrarea proasătă cu mare dificultate a hranei
respective şi la necesitatea unui volum foarte mare de forţă de muncă, predominant manuală.
Gabriela MALOŞ 105

Odată cu apariţia şi perfecţionarea furajelor combinate complete moderne toate aceste dezavantaje au fost
eliminate.
Existenţa şi utilizarea pe scară largă a tehnologiilor de hrănire a salmonidelor bazate pe folosirea furajelor
combinate complete, granulate a permis dezvoltarea explozivă a sectorului salmonicol, cu dezvoltarea unor
exploataţii de mari dimensiuni, în sisteme de creştere intensive şi superintensive moderne, cu o eficienţă
economică de vârf în domeniul pisciculturii datorată în mare parte avantajelor utilizării furajelor combinate legate
de achiziţionarea, păstrarea şi administrarea lor.
Tabel 26.: Principalele tipuri şi caracteristici ale furajelor utilizate în hrănirea salmonidelor
Parametrii principali
Categoria de
Tip furaj Diametrul granulelor Proteină brută Grăsime brută
vârstă
(mm) (%) (%)
Alevini Complet, extrudat - granulat, 0,3..0,5 58 12
(A) brizurat (fărâmiţat) 0,4..0,8 55 16
Puiet Complet, extrudat - granulat 0,7..1,1 54 18
(P0) (minigranule) 1,0..1,7 54 18
Tineret 1,5..1,9 50 12..20
Complet, extrudat - granulat
(P1) 2,0..3,0 45 15..20
2,5..4,0 44 12..20
Păstrăv de consum
Complet, extrudat - granulat 4,0..6,0 42 12..22
(P1+ + P2+)
6,0..6,7 40 15..24
Reproducători (Pr + PR) Complet, extrudat - granulat 9,0 46 16
În prezent s-a ajuns ca administrarea furajelor combinate, complete, granulate în hrana salmonidelor să se
realizeze după scheme precise pentru fiecare etapă şi fază de creştere (tabel 26), care dacă sunt corect
respectate asigură un coeficient de conversie de 1,1..1,3 kg pentru 1 kg carne de salmonide, sau chiar mai puţin,
faţă de un raport de 1 : 6 sau chiar 1 : 8 în cazul tehnologiilor de hrănire tradiţionale.
Pentru ca aceste performanţe să fie reale furajul administrat în hrana salmonidelor trebuie să îndeplinească
condiţii esenţiale de asigurare a cerinţele biofiziologice ale fiecărei categorii de vârstă, privind:
aspectul fizic, respectiv mărimea granulelor să fie în concordanţă cu particularităţile de ingerare ale
salmonidelor (hrana va fi înghiţită întotdeauna întreagă, dintr-o dată şi nu muşcată, ruptă sau masticată) şi cu
dimensiunea anatomică a gurii acestora, variabilă în special cu vârsta.
menţinerea granulelor în nişa de căutare a hranei (în special la suprafaţa apei) respectiv un nivel
corespunzător de flotabilitate pentru aceasta.
compoziţia chimică, respectiv conţinutul furajelor să fie complet şi echilibrat în principii nutritivi esenţiali
pentru creşterea rapidă şi valorificarea eficientă a acestora;
consumabilitatea, respectiv granulele să nu fie prea tare presate pentru a fi consumate cu plăcere de
peşti;
Majoritatea producătorilor de furaje pentru salmonide oferă hrană special destinată fiecărei faze de creştere,
deci de forme şi mărimi ale granulei diferite, corespunzătoare tuturor categoriilor, de la alevini la salmonide de
consum şi respectiv reproducători (fig. 72), care au o flotabilitate de cca. 45..60 secunde, cu un conţinut complet
şi echilibrat în principii nutritivi şi fără componente care să provină din OMG (organisme modificate genetic).
Mărimea granulelor, exprimată în diametrul acestora, variază de la 0,3 mm (cele destinate pentru alevini, în
primele zile de hrănire) la 9 mm (cele destinate reproducătorilor), pentru fiecare etapă tehnologică şi de hrănire
având valori specifice, adecvate cerinţelor salmonidelor (tabel 26).
Datorită nivelului proteic ridicat, al conţinutului de vitamine, săruri minerale şi a multitudinii de alte
componente ce intră în structura furajului, precum şi a cerinţelor legislative ale Comunităţii Europene, care
interzice utilizarea în hrana salmonidelor a componentelor obţinute din cultura organismelor modificate genetic
(OMG), preţul furajelor este destul de mare, ceea ce impune un strict control al consumului acestuia, pentru a fi
evitate pierderile prin neconsum.
Raţiile prea consistente nu sunt indicate deoarece de cele mai multe ori duc la pierderi mari din furaje pe
baza scăderii rapide a apetitului peştilor, la care se instalează rapid starea de saţietate şi ca urmare o mare parte
din furaj este nevalorificată.
Legat de caracteristica de flotabilitate a granulelor, BUD I., 2007 arată că o durată de 45 secunde a
flotabilităţii granulelor de furaje asigură o şansă optimă de consum păstrăvilor şi ca urmare reduce pierderile.
Gabriela MALOŞ 106

În tabelul 27. este redată compoziţia chimică a unei reţete de furaj pentru păstrăvul de consum, în prelucrare
după informaţia producătorului de furaje SKRETTING.
În ceea ce priveşte compoziţia chimică a furajelor este Tabel 27.: Compoziţia unei reţete de furaj
cunoscut în prezent că numai asigurarea proteinei necesare nu pentru păstrăvul de consum
este suficientă, importanţă prezentând mai ales structura (sursa: firma producătoare SKRETTING)
proteinei, respectiv conţinutul în aminoacizi al proteinei şi mai ales Compoziţie reţetă UM Cantitate
a aminoacizilor esenţiali, care de altfel evidenţiază calitatea Umiditate, maxim % 9,1
proteinei unei reţete. Proteină brută, minim % 42,03
OPREA, 2000, arată că, în linii mari necesarul de proteină din Lizină, minim % 3,21
hrana salmonidelor cunoaşte o scădere proporţională cu vârsta şi Metionină, minim % 1,028
acumularea de masă corporală, de la cca. 55..45 %, nivelul optim Treonină, minim % 1,84
Triptofan, minim % 0,49
de proteină pentru larve şi alevini, la 45…40 % la puiet şi tineret şi
Grăsime brută, minim % 12,1
respectiv la 35..40 % la salmonidele de consum. Fibră brută, maxim % 1,2
La reproducători nivelul proteic este mai ridicat datorită Cenuşă brută % 7,8
necesarului sporit de proteină pentru dezvoltarea şi maturarea Ca, minim % 1,5
celulelor sexuale. P, minim % 1,15
Amioacizii: arginină, cisteină, izoleucină, triptofan, leucină, Na, minim % 0,880
histidină, lizină, metionină, valină şi treonină sunt consideraţi Zn mg/kg 157
esenţiali la salmonide, deoarece aceşti peşti nu îi pot sintetiza şi Fe mg/kg 142
ca urmare ei trebuie asiguraţi prin hrana administrată. Mn mg/kg 109
Aceşti aminoacizi esenţiali pentru salmonide, ponderea Cu mg/kg 15
recomandată a acestora şi rolul lor în alimentaţia salmonidelor Se mg/kg 0,877
este redată în tabelul 28, în prelucrare după BUD I., 2007. Vitamina A UI/kg 13000000
În aplicarea practică a tehnologiilor de creştere şi hrănire a Vitamina D 3 UI/kg 2500
salmonidelor factorii tehnologici şi ai mediului acvatic trebuie Vitamina E mg/kg 304
astfel dirijaţi încât proteina hranei să fie dirijată de organismul Vitamina K mg/kg 50
peştilor majoritar către formarea proteinei corporale proprii, Vitamina C mg/kg 400
respectiv pentru acumularea de masă corporală şi cât mai puţin în Clorură de colin mg/kg 2032
scopurile energetice ale organismului.
În acest sens este cunoscut că intensitatea metabolismului energetic al salmonidelor înregistrează diurn o
ciclicitate de tipul dublă oscilaţie, cu un maxim principal al schimburilor energetice între orele 5 şi 7 dimineaţa şi
un maxim secundar între orele 16..18 după-amiaza. Ca urmare se recomadă ca tainurile principale să fie
administrate la finalul acestor perioade.
De asemenea este cunoscut faptul că viteza mare a circulaţiei apei în bazine şi cantităţile sporite de O 2
solvit din apă, determină o intensificare a metabolismului energetic, acelaşi efect se pare avându-l şi temperatura
crescută a apei şi conţinutul de clorură de sodiu al acesteia.
Tabel 28.: Ponderea şi rolul aminoacizilor esenţiali în alimentaţia salmonidelor

(după BUD I., 2007)
Pondere
Aminoacid Rolul aminoacidului
(%)
Arginina 2,5..4,0 Contribuie la sinteza creatininei, secreţia insulinei şi sinteza poliaminelor
Cisteina 1,0..1,8 Este un constituent al glutationului care protejează organismul de radicalii liberi
Izoleucina 1,5..2,8 Participă la procesul de catabolism şi este metalolizată la nivelul musculaturii
Leucina 1,0..1,2 Este oxidată în musculatură în timpul înotului
Histidina 0,7..1,8 Intervine în structura terţiară a proteinelor şi în activitatea enzimelor
Lizina 2,1..3,8 Precursor al carnitinei, carenţa poate induce necrozarea înotătoarei caudale
Metionina 0,5..1,3 Participă la sinteza cisteinei având rol deosebit în sinteza proteinelor
Triptofan 0,2..0,6 Nu poate fi convertit în niacină, carenţa duce la scolioză, londoză, depuneri de calciu în rinichi
Treonina 0,8..1,2 Rol important în sinteza proteinelor, carenţa nu este studiată
Valina 1,5..3,2 Rol important în mecanismul de transport
Este cunoscut faptul că salmonidele pot utiliza doar cantităţi reduse dintre carbohidraţii digestibili (glucoză,
lactoză), dar aceste cantităţi, de până la maxim 9 % din raţie (4,5 g/kg masă vie), au importanţă mare în
Gabriela MALOŞ 107

funcţionarea organismului şi sinteza grăsimilor în linii mari aceşti peşti utilizând în mod diferit hidraţii de carbon,
în funcţie de structura nutritivă a furajelor şi de echipamentul enzimatic specific de peşte răpitor.
Tabelul 29: Cantităţile necesare, sursele, rolul, interacţiunile şi simtomele de carenţă

pentru principalele macroelemente din hrana salmonidelor
Macroelemente
Specificare
Calciu Fosfor Magneziu
Cantitate
necesară 0,2..1,0 0,7..0,8 0,006
(mg)
Apă; materii prime de Materii prime de origine vegetală şi Apă ca sursă secundară; materii
Surse origine animală; săruri animală; săruri anorganice (fosfat prime de origine vegetală şi
anorganice mono- sau dicalcic) animală; săruri anorganice
Creştere ososă; metabolism
Creştere ososă; coagulare
energetic; constituent celular şi Creştere; integritate musculară;
sangvină; co-factor
Rol membranar; constituent de respiraţie; metabolism energetic şi
enzimatic;
coenzime, tiamină, pirofosfat, tiroidian; co-factori enzimatici
neutrotransmisie
fosfat de piridoxal şi co-enzima A
Interacţiuni Vitamina D, P, Zn, Mg Ca, Mg, Mn, vitaminele PP, B1, B3 Proteine, Ca, P
Scăderea creşterii, deformarea Degenerescenţa musculară;
craniului şi vertebrelor, deformarea vertebrelor; scăderea
Scăderea creşterii; demineralizare, creşterea concentraţiei tisulare în Mg;
Simptome
decalcifierea oaselor şi depunerilor lipidice, scăderea P calcinoză; anorexie; colvulsi;
de carenţă
solzilor sanguin şi a hematocritului, creşterea volumului fluidului
creşterea fosfatazei alcaline serice, intracelular; cataracta; diminuarea
scăderea glicogenului hepatic. activităţii; diminuarea creşterii
BUD I., 2007, arată că în cazul în care în raţia păstrăvilor sunt administrate cantităţi mai mari de carbohidraţi
digestibili, în efectiv se pot înregistra pierderi prin mortalitate urmare a creşterii concentraţiei în glicogen (peştii
morţi sunt tumefiaţi şi au ficatul foarte mult crescut în volum şi de culoare gălbuie), acest aspect fiind explicat
datorită faptului că salmonidele au capacitate mult redusă de a secreta insulină în momentul în care au un aport
mare de glucoză prin hrană, au activitatea enzimelor hepatice influenţată în mod negativ şi alte enzime relativ
inactive, dintre cele care la alte organisme intervin în digestia şi catabolismul glucidelor.
Tabelul 30: Cantităţile necesare, sursele, rolul, interacţiunile şi simtomele de carenţă

pentru principalele microelemente din hrana salmonidelor
Microelemente
Specificare
Fier Zinc Seleniu Iod
Cantitate
necesară - 0,0015..0,003 0,1..0,35 0,6…1,1
(mg)
Apa ca sursă Apa ca sursă
secundară; făină de secundară; materii Apa; făină de peşte; Apa ca sursă
Surse
sânge; FeCl2; FeSO4; prime de origine Na2SeO3 principală
citrat animală; ZnSO4
Proteine:hemoglobină, Prevenirea autooxidării
Enzime:
mioglobină, citocromi; lipidelor; creştere
dehidrogenază,
Rol respiraţie; coagulare; musculară; co-factor Hormoni tiroidieni
peptinază, aldolază,
enzime: peroxidaze, SOD; glutaţia
dismutază
catalaze perpxilazei
Cu, Co, Mn, Zn,
Interacţiuni Acid fitic, Ca, P Vit E -
acid fitic
Peroxidarea lipidelor;
Anemie cu scăderea Diminuarea creşterii,
scăderea rezistenţei la
Simptome hematocritului; cataractă; nanism;
factorii patogeni; -
de carenţă concentrări tisulare; heemoragii externe;
diminuarea activităţii
oxidarea lipidelor diminuarea fecundităţii
enzimelor
Gabriela MALOŞ 108

Deficitul de glucide din raţie, dacă este însoţit şi de un deficit de lipide, face ca arderile metabolismului
energetic să se realizeze pe seama proteinelor, ceea ce însemnă o utilizare inferioară a acestora.
În mod oarecum similar cu carbohidraţii digestibili şi celuloza dacă se găseşte în cantităţi reduse în raţie are
o acţiune favorabilă asupra valorificării proteinelor acesteia şi ca urmare asupra creşterii, mai ales la tineretul
salmonicol, dar cantităţile ridicate de celuloză din raţie conduc la o creştere mai redusă a peştilor deoarece
nevoile de energie şi proteină nu mai pot fi satisfăcute de volumul limitat al raţiei consumate. Ca urmare
conţinutul ideal în fibră brută al reţetelor destinate salmonidelor este de 2..3 % în cazul puietului şi 4..5 % în
cazul adulţilor, deoarece în general aceşti peşti răpitori nu un echipament enzimatic corespunzător pentru
descompunerea şi valorificarea celulozei.
Şi amidonul în proporţie mare în raţie are o eficacitate a digestiei scăzute fapt explicat printr-un deficit
amilazic specific salmonidelor şi în general peştilor răpitori.
În practică pentru a favoriza digestibilitatea componentelor cerealiere ale reţetelor se procedează la tratarea
lor hidrotermică, ceea ce duce la o digestibilitate mult mai ridicată a acestora.
Lipidele au o importanţă deosebit de mare în compoziţia reţetelor de furaj la salmonide, importanţă ce rezidă
din aspecte multiple, respectiv:
- sunt importantă sursă energetică,
mai ales în condiţiile în care glucidele
complexe sunt greu digerabile;
- sunt surse de acizi graşi esenţiali,
de vitamine liposolubile şi de pigmenţi
carotenoizi;
- au rol plastic în organismul
peştilor, ele participând la formarea
membranelor celulare, la reglarea
permeabilităţii celulelor şi la transportul în
organism al unor substanţe liposolubile
a - furaj pentru alevini (A) b - furaj pentru puiet (P0)
(vitaminele A, E, K), iar complexele lipido-
proteice intră în componenţa sângelui şi a
citoplasmei celulelor;
- au rol stimulator general al
activităţii enzimatice.
Astfel este general acceptat în prezent
necesarul mult mai mare în lipide al
peştilor în general şi al salmonidelor în
mod special, comparativ cu cel al
animalelor terestre şi ca urmare, în mod
uzual, în structura raţiilor de salmonide se
înglobează ca sursă de lipide ulei de soia c – furaje pentru tineret (P1)
şi mai ales ulei sau făină de peşte, surse
indicate şi datorită faptului că sunt surse
foarte bogate în acizi graşi esenţiali, şi
astfel se asigură necesarul de cca. 1,0 % a
acizilor graşi esenţiali din seria omega 3.
Când necesarul minim de acizi graşi
esenţiali este asigurat pot fi înglobate în
reţetele de furaje şi alte surse de lipide
(uleiuri de germeni de porumb, uleiuri de
arahide, grăsimi animale topite) în scopul
furnizării de energie.
Concentraţiile optime de lipide în d – furaje pentru salmonide de e – furaje pentru reproducători
reţetele de salmonide sunt în medie de consum (P 1+ + P2+ ) (Pr + PR)
18..25 %, constatându-se că o creştere de
Fig.72: Furaje combinate, complete, granulate pentru salmonide
la 14 la 20 % a ponderei lipidelor în
componenţa reţetelor conduce la o sporire a ritmului de creştere chiar şi în condiţiile în care nivelul proteic
rămâne constant.
Gabriela MALOŞ 109

În cazul în care raţia este săracă în substanţe grase au loc atât întârzieri în creştere, cât şi leziuni dermice
ce pot conduce la degradări complete ale înotătoarelor caudale.
Pentru ca grăsimile din furaje să nu sufere produse de oxidare, pe durata de la producere până la consumul
propriu-zis, în compoziţia lor se utilizează antioxidanţi naturali (vitamina E prezentă în uleiurile vegetale) sau
sintetici (butilhidroxitoluen, butilhidroxianisol), netoxici pentru organismul salmonidelor şi într-o cantitate maximă
de 100..200 mg/kg furaj. Utilizarea antioxidanţilor este obligatorie deoarece, dacă în hrana salmonidelor s-ar
utiliza furaje oxidate, acestea ar produce peştilor o serie de neajunjunsuri, cum ar fi coloraţia foarte închisă a
musculaturii, ficat gras, afecţiuni renale, lipsa apetitului şi chiar pierderi de efectiv.
Substanţele minerale nu au un efect direct hrănitor dar sunt elemente chimice esenţiale pentru funcţionarea
organismului peştilor deoarece:
- au un rol vital în metabolismul salmonidelor (calciul şi fosforul sunt esenţiale în formarea şi consolidarea
sistemului osos iar fierul pentru sistemul circulator);
- un rol important în osmoreglare;
- contribuie la buna funcţionare a unor enzime.
Tabelul 31: Principalele simtome de deficienţă şi de răspuns la principalele vitamine

administrate în hrana salmonidelor
Vitamina Simtome de deficienţă Simptome de răspuns
Creşterea masei corporale; rezerve tisulare
Tiamină Tulburări nervoase; melanism
(ficat, eritrocite); activarea transcetolazelor
Tulburări nervoase, înot eratic, Creşterea masei musculare; rezerve hepatice;
Piridoxina
convulsii,hiperiritabilitate activarea transaminazelor
Creşterea masei musculare; rezerve hepatice;
Degenerescenţa lamelelor branhiale; atrofie
Biotina activarea acetilcoenzimei, a carboxilazei şi a
musculară; degenerescenţa acinului pancreatic
piruvat carboxilazei; rezistenţă la înot prelungit
Letargie şi anemie; melanism, congestia Creşterea masei musculare; rezerve hepatice;
Acid folic
înotătoarelor hematocrit
Anemii microbiotice şi hipocromice cu
Cobalamina fragmentarea eritrocitelor; congestia Rezerve hepatice
înotătoarelor şi anemie
Leziuni oculare cu degenerarea retinei;
Retinol depigmentarea pielii şi exoftalmie; edeme; Creşterea masei musculare; rezerve hepatice;
melanism
Melanism; fotofobie; hemoragii ale înotătoarelor; Creşterea masei musculare; rezerve hepatice;
Riboflavina
opacitatea vascularizării corneei activarea glutaţiei reductazei şi a DAAO
Leziuni hemoragice ale pielii şi înotătoarelor;
Niacina Creşterea masei musculare; rezerve hepatice;
fotosensibilitate
Acid Atrofierea acinului pancreatic şi a branhiilor;
pantotenic mortalitate
Timp de coagulare sangvină prelungit cu
Menadiona anemie; hemoragii la nivelul pielii, branhiilor şi Hematocrit
ochilor
Acid Hemoragii interne şi externe; lordoză; scolioză; Creşterea masei musculare; rezerve hepatice şi
ascorbic distorsia filamentelor brahiale; granuloză renală renale; conţinut în colagen vertebral; tiroximenie
Distrofie musculară; depigmentarea pielii,
Tocoferol fragilitatea eritrocitară; diateză exudativă şi Creşterea masei musculare; rezerve hepatice
depuneri de ceroizi; exoftalmie şi lordoză
Perturbarea homeostaziei calcice şi tetanie;
Calciferol Creşterea masei musculare; eficienţă alimentară
decalcifierea oaselor
Ficat gras; hemoragia rinichilor şi intestinului;
Colină vacuolizarea celulelor hepatice; melanism;
conţinut de lipide în ficat
exoftalmie; culoarea cenuşie a intestinului
Melanism; anemie cu eroziunea înotătoarelor;
Inozitol culoarea cenuşie a intestinului; pierderea
activarea colinesterazei şi a transaminazelor
mucusului cutanat
Gabriela MALOŞ 110

Substanţele minerale calsificate în macroelemente (calciu, magneziu, sodiu, clorul, fosfor) şi microelemente
(fierul, zincul, cuprul, manganul, cobaltul, iodul, seleniul) au un necesar în hrană diferit deoarece unele dintre ele
pot fi preluate direct din mediul acvatic, prin reţinere la nivelul branhiilor salmonidelor, însă doar dacă acestea se
găsesc solvite sub formă de săruri în sursa de apă.
Ca urmare macroelementele se administrează de obicei în cantităţi mai mari de 50 mg/kg masă corporală
iar microelemente în cantităţi cumulate mai mici de 50 mg/kg masă corporală, cantităţile necesare individuale,
sursele, rolul, interacţiunile şi simtomele de carenţă pentru principalele săruri minerale fiind prezentate, în
prelucrare bibliografică în tabelul 29 şi respectiv tabelul 30.
Importanţa vitaminelor în hrana salmonidelor este una deosebit de mare, principalele aspecte legate de
simtomele de deficienţă dar şi cele legate de răspunsul salmonidelor la prezenţa vitaminelor în reţetele furajere
fiind sintetizate în tabelul 31.
Pentru granularea şi menţinerea compactă stucturii fizice a granulelor de furaj în apă până la consumul lor
ca atare de peşti sunt utilizaţi lianţi, care pot fi folosiţi într-o proporţie de 1..2 %.
În prezent pentru îmbunătăţirea (somonizarea) culorii musculaturii salmonidelor în componenţa furajelor
folosite în hrana acestora sunt incluşi pigmenţi sintetici cu efect imediat (canthaxanthinul), într-o proporţie de
maxim 40 mg/kg furaj, sau componete naturale bogate în pigmenţi carotenoizi cum ar fi morcovul sau unele
crustacee acvatice (creveţi).
Tehnica de hrănire a salmonidelor este descrisă pentru fiecare fază a creşterii acestora, principalele principii
comune tuturor fazelor fiind administrarea în mod continuu a hranei şi în corcordanţă cu consumul ei, acesta fiind
influenţat de:
vârsta şi dimensiunea salmonidelor precum şi obişnuirea acestora cu consumul furajelor combinate
(momentul introducerii furajului combinat în hrană, specia de salmonide),
paletabilitatea, flotabilitatea, prospeţimea, structura fizică şi compoziţia chimică (conţinutul în energie
metabolizabilă) a furajului,
temperatura, conţinutul în oxigen solvit şi viteza circulaţie a apei.
În plus tehnica de administrare trebuie să fie în concordanţă cu comportamentul alimentar concurenţial de
peşti răpitori ai salmonidelor (ce impune menţinerea permanentă a uniformităţii de dezvoltare corporală a
exemplarelor în efectivele întreţinute şi hrănite în acelaşi bazin/compartiment) şi cu reflexele condiţionate
dobândite (respectarea cu stricteţe a orarului de distribuţie a tainurilor).
6.3.3. URMĂRIREA CREŞTERII (PESCUITUL DE CONTROL) LA SALMONIDE
Operaţia este necesară pentru a se putea stabili evoluţia creşterii şi dezvoltării materialului biologic în
perioada de creştere astfel încât să se poată eventual interveni în timp util pentru ca ritmul de creştere real al
populaţiei salmonicole să fie cel dorit.
Concret operaţia este realizată periodic, din 15 în 15 zile, şi constă în pescuirea, urmată de cântărirea şi
măsurarea a cca. 50..100 exemplare de peşti. Pescuitul exemplarelor se realizează din mai multe zone ale
bazinului piscicol (cu adâncimi diferite ale apei, mai apropiate şi mai îndepărtate de mal şi respectiv de instalaţiile
de evacuare şi alimentare cu apă) urmărindu-se obţinerea unei probe medii reprezentative pentru întreg efectivul
de salmonide din bazinul piscicol.
Valorile obţinute prin cântărire şi măsurători biometrice sunt consemnate în registre şi prelucrate pentru
stabilirea valorilor medii la caracterele urmărite (greutate corporală, lungime, etc), dar şi pentru stabilirea corectă
a variabilităţii şi ca urmare luarea deciziei de sortare pentru lotizarea efectivului.
Valorile medii obţinute sunt comparate cu valorile considerate standard la categoria de vârstă a populaţiei
salmonicole exploatate.
Când se constată o întârziere în creştere a efectivului exploatat se poate interveni prin următoarele măsuri:
- suplimentarea hranei artificiale în cazul în care hrana administrată deja este consumată;
- îmbunătăţirea calitativă a hranei artificiale administrate, mai ales când se constată consumul incomplet al
furajului administrat;
- rărirea populaţiei piscicole în urma unei sortări pentru lotizarea acesteia.
- îmbunătăţirea parametrilor fizico-chimici (conţinutului în O2 solvit al apei) iniţial prin utilizarea măsurilor de
aerare şi oxigenare a apei, şi doar când acestea sunt depăşite, prin mărirea debitului de alimentare;
Gabriela MALOŞ 111

6.3.4. ÎNTREŢINEREA ŞI SUPRAVEGHEREA FUNCŢIONĂRII INSTALAŢIILOR ŞI BAZINELOR

SALMONICOLE
Operaţia are caracter permanet şi/sau periodic şi se referă la curățirea și dezinfecția bazinelor, trocilor şi
incubatoarelor, a instalaţiilor şi canalelor de alimentare şi evacuare a apei şi respectiv la lucrările de întreţinere şi
reglare a respectivelor dotări în scopul funcţionării permanent corecte a acestora.
Igienizarea bazinelor din păstrăvărie este o operațiune obligatorie și ea se face după fiecare serie de
material biologic care a fost crescut în bazinul respectiv sau după inventarierea de primăvară și de toamnă.
După golire, bazinele se curăță de eventualele depuneri, apoi se dezinfectează cu var nestins în cantitate de 0,5
kg/m2 suprafață de bazin, sau cu clorură de var proaspătă, în cantitate de 350 ml/m 2 și se lasă în repaus timp de
8..10 zile.
În acest interval de timp se fac toate reparațiile ce se impun și apoi se spală cu furtunul, cu jet puternic,
urmat de o periere cu peria de sârmă a tuturor pereților bazinului. După periere, se spală din nou și se elimină
apa cu urme de var și celelalte elemente desprinse la periere. Dezinfecţia poate fi realizată și cu soluție de
formol stropită cu pompa, pe întrega suprafață a bazinului și apoi spălarea cu jet puternic de apă.
După spălarea foarte energică cu jet puternic de apă, bazinul se umple până la nivelul dorit și apoi se poate
popula la densitatea stabilită.
Curățirea sitelor de la călugări este de ademenea o operație curentă, ce este bine să fie executată zilnic,
deoarece sitele se pot ușor înfunda, datorită resturilor alimentare, dar mai ales primăvara şi toamna, când apa
de alimentare se tubură din cauza ploilor dese și a frunzelor uscate vehiculate de vânt.
Supravegherea permanentă a funcţionării corecte a instalațiilor este obligatorie mai ales în sezonul rece.
Acest lucru este explicat având în vedere că o mare parte din exploataţiile salmonicole sunt amplasate în zonele
montane sau submontane, unde iernile sunt geroase, astfel că apa care alimentează bazinele poate să înghețe
fie la nivelul bazinului, fie al instalațiilor de alimentare și evacuare.
Orice modificare la nivelul debitului de alimentare sau oprirea alimentării, are drept consecință pierderea
rapidă a întregului efectiv de păstrăv din bazinul respectiv. Pentru a preîntâmpina astfel de evenimente nedorite,
este necesar să luăm o serie de măsuri preventive, cum sunt:
- canalul de alimentare să fie amplasat sub adâncimea de îngheț, de la priza de apă până la bazinele de
exploatare;
- canalul de alimentare să nu treacă prin zone cu apă freatică, care ar putea îngheța și ar putea mișca
canalul de alimentare sau chiar ar putea să-l spargă;
- instalația de alimentare să aibă o înălțime de cel puțin 50 cm deasupra apei, astfel ca apa să nu înghețe,
iar eventualele sloiuri de gheață ce se pot forma să fie înlăturate periodic;
- canalul de alimentare să fie integru, fără cea mai mică fisură, care ar putea cauza prejudicii exploataţiei;
- călugării să fie mereu verificați să nu înghețe apa la acest nivel;
- dacă apa din bazin a înghețat, este nevoie de a executa urgent copci, cel puțin 2/3 la un bazin, care să
ofere ferestre pe toate zonele bazinului.
De asemenea, pe cât este posibil, gheața se decupează pe suprefețe cât mai mari, începând cu cele două
extremități, la alimentare și respectiv evacuare.
Alimentarea incubatoarelor se va face direct din canalul de alimentare, fără a se mai utiliza decantorul sau
filtrul, nivel la care apa ar putea să înghețe și să blocheze circuitul apei.
În păstrăvăriile performante, pot fi montate dispozitive de alarmă pe canalele de alimentare și în casa
incubației, care vor sesiza prompt orice modificare a circuitului apei în cazul în care temperatura scăzută produce
o serie de neajunsuri. Pe durata sezonului rece, atenția noastră trebuie să fie sporită, atât în ceea ce privește
evoluția parametrilor mediali, cât și asupra efectelor pe care le produce temperatura scăzută.
Gabriela MALOŞ 112

6.3.5. PESCUITUL DE RECOLTĂ, DEPOZITAREA, TRANSPORTUL ŞI VALORIFICAREA

SALMONIDELOR
Pescuitul de recoltă al peştilor în unităţile salmonicole reprezintă o etapă deosebit de importantă, cărei
trebuie să i acorde atenţia cuvenită. Această etapă este importantă printre altele şi pentru că odată cu scăderea
apei din bazin peştele se aglomerează în zonele de aval, unde apa este mai adâncă, ceea ce reprezintă un
factor de stresant puternic care poate avea un efect negativ asupra însuşirilor organoleptice ale cărnii de peşte,
dar şi asupra stării de confort. Influenţa negativă pe care o are stresul îşi găseşte explicaţia în procesele
biochimice care au loc în organismul peştelui, prin scăderea glicogenului din ficat.
Pescuirea de recoltă se efectuează fie pentru valorificare ca peşte de consum, fie pentru populări/repopulări
ale apelor naturale sau pentru valorificarea prin vânzare a materialului biologic ca va fi utilizat la populări în alte
unităţi salmonicole.
Înainte de pescuirile pentru valorificarea materialului biologic destinat populărilor, valorificarea în stare vie,
se va întrerupe hrănirea cu 20..24 de ore sau chiar mai mult, dacă temperatura aerului este ridicată.
În cazul valorificării în stare vie a materialului biologic, manipularea şi sortarea necesară se va face cu
atenţie şi în cel mai scurt timp, sub o apă bine aerată şi răcită cu bucăţi de gheaţă vara, şi respectiv doar la
temperaturi ale apei şi aerului de +3…+5 oC iarna.
Este bine ca indiferent de distanţa pe care se face transportul, peştele să fie introdus în hidrobioane (fig.73.)
cu apă bine oxigenată, răcită la 4..5 oC, iar transportul să se facă cât mai silenţios, fără bruscări sau
zdrunăncituri.
Toate echipamentele utilizate la pescuit, sortarea şi transportul peştelui viu, trebuie să fie confecţionate
astfel încât să fie uşor de de manipulat, eficiente şi rapide, fără să lezeze integritatea peştilor şi să poată fi uşor
igienizate.
Fig. 73.: Hidrobioane pentru transportul salmonidelor vii
Operaţiunile de transport a materialului piscicol se desfăşoară în funcţie de destinaţia acestuia, respectiv în

stare vie sau în stare proaspătă.
Datorită unor cauze naturale sau artificiale, multe ape de munte rămân fără faună piscicolă care să le
valorifice potenţialul biogenic, considerent pentru care populările şi repopulările se pot face cu material biologic
obţinut în exploataţii salmonicole de tip pepinieră sau de tip păstrăvărie completă. Astfel se vor transporta de la
ferma salmonicolă reproducători, puieţi sau icre embrionate.
Icrele se pot transporta cu ajutorul unor rame din lemn, în interiorul cărora se introduce pânză de tifon albă
pe care se aşeză icrele embrionate. Un număr de 20 de rame se introduc într-o ladă de transport, în care se
plasează o lădiţă cu gheaţă, iar în spaţiile libere, muşchi sau rumeguş. Pe durata transportului, gheaţa se
împrospătează de câte ori este nevoie, menţinând temperatura cuprinsă între 5..10 oC şi se vor evita pe cât este
posibil trepidaţiile prea mari.
La destinaţie, înainte de introducere în apa cursurilor naturale, se procedează timp de 30..40 de minute la
egalizarea temperaturii icrelor cu cea a apei în care vor fi amplasate.
În cazul larvelor şi alevinilor, transportul se poate face în saci de polietilenă, în care a fost introdusă apă la
temperatură scăzută (5 oC). Sacii sunt umpluţi cu apă şi larve/alevini în proporţie de 75 % din volum, diferenţa
Gabriela MALOŞ 113

fiind completată cu oxigen sub presiune. Densitatea larvelor şi alevinilor în aceşti saci de polietilenă este de 800..
1000 bucăţi/litru apă.
Transportul puieţilor se realizează în funcţie de distanţă, respectiv de timp, cu bidoane de mână sau cu
hidrobidoane prevăzute cu instalaţii de aerare şi răcire a apei (fig. 73).
Indiferent de mijloacele de transport folosite acestea trebuie să asigure cantitatea necesară de oxigen solvit
în apă şi să menţină temperatura scăzută şi constantă (fig. 74).
Transportul puietului şi a materialului adult
se face după o prealabilă pregătire, în sensul
că după pescuire, peştele trebuie să fie lăsat 4
..5 ore într-un bazin cu apă, pentru a elimina
produsele metabolice, care ar putea deprecia
calitatea apei de transport.
Pe durata transportului se acumulează
mai multă materie organică în suspensie, care
provine de la dejecţiile peştilor şi se intensifică
eliberarea de bioxid de carbon liber şi toxic în
apă. De asemenea, creşterea temperaturii
apei, poate atrage după sine o creştere a
consumului de oxigen şi eliberarea
Fig. 74.: Autotrailer cu hidrobioane
amoniacului liber, care este toxic. Din aceste
considerente este necesar ca la anumite intervale de timp să controlăm calitatea apei, prin utilizarea trusei
simple de analiză.
Peştii se pot găsi în pericol în următoarele situaţii (tabel 32):
 când temperatura apei de transport creşte până la valori apropiate limitei de toleranţă pentru fiecare
specie şi categorie de vârstă;
 când oxigenul dizolvat în apă scade sub 6 mg/litru;
 când amoniacul depăşeşte 5 mg/litru.
Tabel 32.: Efectul factorilor mediali asupra pierderilor pe durata transportului la salmonide
(după BUD I., 2007)
Valoarea parametrilor mediali
Specificare Efect O2 pH NH3 Temperatura
(mg/l) (unităţi pH) (mg/l) (oC)
Slăbire sau chiar
Epuizare sub 5 3..5 0,4..0,50 peste 25
moarte
Oboseală şi Stare de
5..6 5..6 0,3..0,4 peste 22
stres disconfort
Toleranţă bună la
Adaptare 8..10 7..8 0,1..0,2 5..10
transport
Situaţie
Stare de confort 10..12 7..8 0,09..0,1 5..6
optimă
Epuizare
Moarte rapidă sub 4 4..5 peste 0,5 peste 25
rapidă
În condiţiile în care un factor de mediu depăşeşte valorile optime, peştii îşi modifică comportamentul
fiziologic. Mortalitatea înregistrată pe durata transprtului este rezultatul modificării parametrilor mediali, sub sau
peste limitele admise, precum şi datorită stresului specific la care sunt supuşi pe timpul transportului (stresul de
transport).
Pentru transportul salmonidelor în stare vie sunt necesare următoarele acţiuni premergătoare:
recoltarea materialului biologic se va face cu mare atenţie pentru a proteja integritatea corporală şi a
evita pe cât posibil starea de stres a peştilor;
menţinerea peştilor în stare de repaus, pentru ca aceştia să elimine cât mai complet produsele
metabolice de la nivelul tractusului digestiv;
aclimatizarea progresivă a păstrăvilor la temperatura apei de transport, care nu trebuie să depăşească
mai mult de 2-3 oC, faţă de cea din bazinul de creştere;
reducerea cât mai mult posibil a duratei de transport;
Gabriela MALOŞ 114

utilizarea instalaţiilor de oxigenare atunci când valoarea acestuia scade sub valoarea de 6 mg/litru;
menţinerea temperaturii la valori optime prin utilizarea unei cantităţi de gheaţă de cca. 600 g la 10 litri
apă;
rata de încărcare a hidrobioanelor se reduce în timp ce creşte temperatura aerului, deoarece apa se
încălzeşte destul de repede;
rata de încărcare se reduce şi în funcţie creşterea duratei de transport;
în funcţie de dimensiunea peştilor, creşte sau se reduce rata de încărcare;
calcularea exactă a cantităţii de peşte (sau a numărului de exemplare) ce se poate introduce în
recipientele de transport (tabel 33), prin utilizarea relaţiei:
V1 x K
Cp = ───────,
VxG
în care:
Cp – numărul de exemplare;
V1 – volumul recipientului, litri
K – coeficientul de densitate (K = 1 la 4 oC şi K = 0,5 la 15 oC),
V – volumul de apă necesar pentru a transportul a 1 kg peşte viu, litri
G – greutatea medie per exemplar, kilograme.
Tabel 33.: Cantitatea de peşte (kilograme) ce se poate transporta în 100 l apă
Perioada de transport
Specia
ianuarie..februarie martie..iunie iulie..septembrie octombrie..decembrie
Păstrăv curcubeu 9..11 6..7 5..6 9..10
Păstrăv fântânel 8..10 5..6 4..5 8..10
Păstrăv indigen 7..9 4..5 3..4 7..9
Crap 25..28 20..22 18..20 25..28
Şalău 14..16 11..13 8..9 13..16
În cazul transportului salmonidelor de consum, valorificat în stare proaspătă (fig.75) condiţiile de transport
trebuie să aibă în vedere compoziţia chimică a cărnii şi structura cărnii, care la salmonide impune ca ea să se
poate păstra şi depozita pe durate mai scurte,
comparativ cu carnea provenită de la alte
specii, şi în condiţii care impun asigurarea unei
temperaturi cât mai constante şi mai scăzute pe
întreg lanţul de valorificare a produsului
(depozite frigorifice, mijloace de transport
frigorifice, vitrine şi galantare frigorifice).
Indiferent care este forma de valorificare a
producţiei, permanent trebuie ţinut cont de
beneficiul unităţilor salmonicole care constituie
un indice sintetic prin care se evidenţiază
rentabilitatea şi justifică investiţia făcută. Analiza
acestuia pe fenomene şi cauze se poate realiza
numai în condiţiile unui complex de factori, ce
se pot grupa în indici principali de producţie,
preţ de cost pe unitatea de produs şi indice de Fig.75.: Pastrăv curcubeu valorificat în stare proapătă
rentabilitate etc.
Concepţia actulă a exploataţiilor salmonicole este de armoniza triada cantitate - calitate - preţ de cost, care
reflectă în final rentabilitatea unităţii respective.
Creşterea volumului producţiei de peşte are drept consecinţă reducerea permanentă a preţului de cost pe kg
greutate vie, ca urmare a repatizării cheltuielilor totale pe o cantitate tot mai mare de produs.
Gabriela MALOŞ 115

6.3.6. ACȚIUNI CURENTE ÎN PĂSTRĂVĂRII
Pe lângă operaţiile strict legate de procesul tehnologic într-o unitate salmonicolă, mai sunt multe acțiuni care
concură la realizarea unor performanțe corespunzătoare, în condiții de eficiență sporită, dintre care importanţă
majoră prezintă: urmărirea şi dirijarea parametrilor mediului acvatic de creştere a salmonidelor; tratamentele
preventive şi de combatere a bolilor specifice la salmonide; evidenţa strictă a operaţiilor şi acţiunilor realizate,
etc.
Dintre parametrii mediului acvatic care sunt obligatoriu a fi
monitorizaţi se află temperatura apei şi conţinutul acesteia
în oxigen solvit, cunoaşterea evoluţiei acestora în apa
surselor de alimentare şi mai ales a bazinelor fiind
importante pentru luarea deciziilor şi măsurilor necesare.
Cea mai indicată este utilizarea oxigenometrului cu
sonda galvanica pentru piscicultura (fig.76) care indică
aproape instantaneu cei doi indicatori urmăriţi.
Personalul din unitățile salmonicole și îndeosebi care
au responsabilități de conducere, planificare sau
contabilizare, trebuie să cunoască principalele documente
utilizate și să fie capabili să opereze toate activitățile ca se
derulează în timp real.
Exploatarea unei păstrăvării se bazează pe existența
unui plan de producție ce se elaborează anual și care are Fig. 76.: Oxigenometrul cu sonda galvanică pentru
capacitatea productivă a unității respective, care la rândul piscicultura
ei se găsește într-o strânsă interdependență cu resursele de apă care alimentează bazinele de producție,
valoarea materialului biologic, calitatea hranei și tehnologia de exploatație adoptată.
În acest sens se întocmește un plan de producție pe fiecare bazin, unde se vor însera categoriile de pești,
densitatea, greutatea inițială și cea scontată la final, consumul specific, etc.
De asemenea, se va întocmi un plan de furajare estimativ sub raport cantitativ, diferențiat pe categorii
categorii de vârstă, precum și consumul specific.
Pe lângă planificarea producției, este nevoie să existe și o evidență foarte precisă a exploatării pe bazin,
care să cuprindă:
- principalele lucrări de întreținere și igienizare;
- data populării, densitatea, greutatea pe unitatea de suprafață;
- mișcările de material biologic pe parcursul anului;
- pierderile de efectiv pe bazine și categorii de vârstă;
- graficul dinamicii de creștere pe fiecare bazin în parte.
O derulare a acțiunilor curente, pe luni calendaristice, ar putea fi următoarea:
Ianuarie
- dacă temperatura aerului este foarte scăzută și apa a înghețat în bazin, se vor efectua copci și se va
înlătura gheața din zona instalațiilor de alimentare şi evacuare.
- în casa de incubație se veghează asupra icrelor de păstrăv indigen și fântânel, prin tratarea cu soluție de
verde de malachit de două ori pe săptămână și se extrag zilnic icrele moarte.
- zilnic se vor determina temparatura apei, ph-ul și oxigenul și se vor lua măsurile ce se impun pentru
menținerea acestora la valori optime.
- hrănirea păstrăvului curcubeu se va face în continuare, dar numai o dată pe zi, administrând hrană în
cantitate de 0,5 % din greutatea păstrăvilor din bazinul de referință.
Februarie
- se continuă tratamantul icrelor cu verde de malachit și se extrag în continuare icrele moarte.
- vor fi supravegheate cu mare atenție instalațiile de alimentare cu apă și evoluția grosimii gheții de pe
suprafața bazinelor.
- se vor administra furaje pentru bazinele populate, în aceleași proporții ca și în luna ianuarie și se vor
controla zilnic parametrii mediului acvatic, luându-se dacă este necesar măsurile ce se impun.
Gabriela MALOŞ 116

Martie
- începe recoltarea icrelor de la păstrăvul curcubeu, iar după 24 de ore se efectează tratamentul cu verde
de malachit, care se continuă apoi de două ori pe săptămână.
- după 10..15 zile de la fecundare nu se mai deranjează icrele. În majoritatea păstrăvăriilor, icrele de
păstrăv indigen eclozionează. Pentru ca larvele și alevinii să nu fie presați sub sită, se va deplasa spre evacuare
cutia interioară a incubatorului, iar apa va circula de jos în sus. Nu vor rămâne mai mult de 10000 larve pe
incubator și se vor scoate resturile de icre neeclozate.
- se verifică instalațiile de alimentare și evacuare, canalele de alimentare și se furajează zilnic, diferențiat
pe categorii și masa corporală.
Aprilie
- se continuă cu igienizarea întregii păstrăvării, inclusiv a spațiilor verzi, se pregătesc bazinele cu capacități
mici, trocile și cele pentru puiet și se transvazează în ele materialul biologic. Tratamentul cu verde de malachit se
continuă la icrele care se mai găsesc în incubatoare și la alevini.
- în această perioadă are loc și iventarierea întregului material biologic din păstrăvărie. Are loc eclozionarea
icrelor de păstrăv curcubeu, moment în care se veghează la eliminarea resturilor, a icrelor moarte și la momentul
începerii furajării.
- în troci și incubatoarele se fac tratamentele profilactice împotriva vectorilor patogeni.
Mai
- se încheie ecloziunea în toate păstrăvăriile, se verifică densitatea din incubatoare şi troci şi se trece la
administrarea hranei.
- momentul începerii hrănirii corespunde cu ridicarea puietului la suprafaţa apei.
- puietul de păstrăv indigen se transvazează în topliţe pentru populări de cursuri naturale sau repopulări.
- se face igienizarea totală a casei de incubaţie şi se dezinfectează incubatoarele şi ustensilele folosite.
Iunie
- în această perioadă se face transvazarea materialului biologic din troci în bazinele de creştere, după o
prealabilă sortare, în funcţie de dimensiunile corporale.
- hrana se va administra manual sau mecanic, la ore fixe şi se va efectua controlul dezvoltării corporale de
două ori pe lună.
- în intervale scurte de timp se vor analiza parametrii fizici şi chimici ai apei şi se va corecta la parametrii
normali, în cazul în care ei suferă modificări.
Iulie
- se va continua furajarea intensă a materialului biologic, în funcţie de vârstă, greutate şi temperatura apei
şi se va controla modul în care răspunde la furajare şi la dinamica de creştere aşteaptă.
- puietul va fi supus tratamentului preventiv împotriva ichtiotiriazei, de două ori pe săptămână, pe întreaga
perioadă a lunii iulie.
- sortarea obligatorie va fi un alt obiectiv de urmărit pentru a preîntâmpina apariţia fenomenului de
canibalism.
- la intervale scurte de timp, se vor face analize chimice ale apei, urmărindu-se îndeosebi oxigenul, pH-ul şi
respectiv debitul apei.
- valorificarea materialului biologic se va face pentru toate categoriile de vârstă, în funcţie de destinaţie.
August
- în această lună se vor face sortări riguroase, dar numai dimineaţa, când temperatura este mai scăzută.
- hrănirea intensă continuă şi în această lună la toate categoriile de vârstă.
- pescuitul de control se efectuează la interval de două săptămâni, urmărindu-se dinamica de creştere în
concordanţă cu graficul planificat pentru fiecare categorie de vârstă în parte.
- valorificarea materialului biologic rămâne activitate permanentă, inclusiv prin pescuitul sportiv, dacă avem
amenajate bazine special destinate acestui scop.
- analizele parametrilor mediului acvatic rămân curente şi la intervale cât mai scurte.
Gabriela MALOŞ 117

Septembrie
- se efectuează lotizări curente şi se aleg exemplarele destinate nucleului de prăsilă.
- hrănirea se corelează cu evoluţia temperaturii apei din bazin şi cu greutatea materialului biologic.
- se verifică starea incubatoarelor, se igienizează casa de incubaţie, se curăţă materialul filtrant şi se fac
pregătirile necesare pentru ca totul să fie funcţional la acest nivel.
- zilnic se urmăreşte luciul de apă şi se recoltează frunzele moarte căzute în bazin, pentru a nu bloca sita
călugărilor.
- periodic se verifică starea generală a reproducătorilor şi stadiul maturării gonadelor la păstrăvul indigen şi
fântânel.
Octombrie
- se face inventarierea întregului efectiv din păstrăvărie, se fac lotizările, selecţia materialului destinat
reproducerii şi diferenţierea pe sexe.
- în această perioadă începe, în funcţie de stadiul de maturare, recoltarea icrelor de păstrăv indigen şi
fântânel.
- după a doua zi de la fecundare, icrele sunt supuse tratamentului cu verde de malahit.
- se verifică şi se curăţă filtrele care deservesc casa de incubaţie. Se scot icrele nefecundate din
incubatoare şi se asigură semiîntunericul în casa de incubaţie. Incubatoarele se acoperă cu capace de lemn cu
mâner pentru o mai bună manipulare a lor.
- frunzele de pe suprafaţa apei bazinelor se strâng zilnic şi se verifică sitele călugărilor, să nu fie blocate cu
frunze.
Noiembrie
- se verifică instalaţia de alimentare şi evacuare a apei, se fac reparaţiile necesare şi se continuă pregătirile
pentru iarnă.
- bazinele golite se curăţă şi se dezinfectează cu var nestins sau alte soluţii dezinfectate.
- în funcţie de păstrăvărie şi temperatură exterioară, se continuă recoltarea şi fecundarea icrelor de păstrăv
indigen şi fântânel, precum şi tratarea lor cu verde de malahit.
- zilnic se verifică starea incubatoarelor şi a icrelor, care se vor manipula cu foarte mare atenţie.
- hrănirea se face mai rar, de obicei o dată pe zi, în funcţie de temperatura apei şi de consumul care se
verifică zilnic.
- analizele parametrilor mediului acvatic se continuă şi în această lună şi se iau măsurile care se impun.
- valorificarea păstrăvilor se va face cu mai mică intensitate, reţinând o cantitate mai mare pentru
sărbătorile de iarnă, când şi preţurile sunt mai ridicate.
Decembrie
- se încheie recoltarea icrelor de la păstrăvul indigen, care s-a maturizat mai târziu.
- se verifică zilnic instalaţiile de alimentare şi evacuare şi se intervine în cazul în care apa din bazine
îngheaţă, efectuându-se copci.
- în funcţie de temperatura apei se poate sau nu furaja păstrăvul curcubeu.
- se controlează temperatură din casa de incubaţie şi dacă este foarte scăzută, se poate face foc sau porni
centrala termică.
- continuă tratamentul icrelor cu verde de malahit şi se extrag icrele atacate de saprolegnia sau cele
moarte, cu mare atenţie, pentru a nu se leza pe cele din jur.
- zilnic se verifică starea generală a materialului biologic din toate bazinele şi se stabilesc sarcinile pentru
anul următor.
- se face bilanţul financiar şi se eliberează planul strategic pe anul următor.
Gabriela MALOŞ 118

6.4. TEHNOLOGIILE CREȘTERII SALMONIDELOR ÎN SISTEM SUPERINTENSIV
Aceast tip de tehnologie cunoaște în prezent o dezvoltare importantă în acvacultură. Dezvoltarea diverselor
metode de creștere superintensivă este stimulată de creșterea cererii de carne de pește proaspăt în toate
anotimpurile, de nevoia de exploatare eficientă a unor bazine acvatice improprii utilizării piscicole prin celelalte
sisteme de creștere cum ar fi lacurile de acumulare artificiale adânci și cu suprafețe foarte mari, cursurile de ape
curgătoare, mările și oceanele sau dimpotrivă neexistenței unor surse de apă adecvate ca debit și calitate
utilizării pentru sistemele semi- și intensive de creștere.
Aceste tehnologii, destul de diverse ca parametrii tehnologici, au în comun următoarele aspecte: folosesc
bazine de creștere cu volume mici, utilizează suprapopularea în monocultură cu material biologic performant,
hrănirea este realizată cu nutrețuri combinate complete (echilibrate în principii nutritivi) și producțiile obținute sunt
foarte mari.
Cele mai răspândite tehnologii superintensive, aplicate și în creșterea salmonidelor sunt:
- metoda receway (adaptare a metodei Tanaka) – creșterea peştilor în bazine betonate construite în albiile
sau în imediata apropiere a albiilor apelor curgătoare;
- metoda cambogiană (a fermelor piscicole plutitoare) – creșterea salmonidelor în viviere (juvelnice)
suspendate în bazine acvatice naturale;
- metoda flow-through – creșterea salmonidelor în bazine prin care apa trece o singură dată;
- metoda SAR – metoda creșterii salmonidelor în sisteme cu apă recirculată.
6.4.1. METODA RECEWAY - Adaptare la salmonide a metodei Tanaka
Metoda Tanaka a fost elaborată în Japonia de către Tomoito Tanaka. Constă în creșterea peștilor în bazine
cu suprafață mică (13 sau 48 m2), cu pereți betonați, cu fundul de pământ și cu adâncimea apei de 1,7..2 m.
Bazinele sunt alimentate direct din ape curgătoare repezi cu un debit de 300…1200 l/s. Popularea bazinelor se
face primăvara, când temperatura apei atinge 5 oC. Tanaka a populat bazinul de 48 m2 cu 817 exemplare de
crap C1 cu o greutate medie individuală de aproximativ 63 g și totală de 512 kg. Bazinul de 13 m2 a fost populat
cu 3113 exemplare de crap C0 cu greutatea medie individuală de 24,2 g și totală de 75,4 kg. În decursul unui
sezon, printr-o furajare rațională (cu un amestec constituit din 20 % tărâțe de grâu, 25 % orz, 15 % șrot de
floarea soarelui, 15 % crisalide de fluturi de mătase, 15 % făină de carne, 10 % drojdie de bere, săruri minerale
și vitamine) s-au obținut, în primul caz 85 kg pește/m2 bazin, iar în al doilea caz 87,8 kg pește/m2 bazin.
Aplicată la salmonide, medoda, cunoscută ca sistem raceway, se bazează pe existenţa unui curs natural
de apă cu un curent puternic de apă, pe care sunt amenajate mai multe bazine de creştere. Practic, o porţiune a
unui curs de apă este transformată într-o amenajare piscicolă, iar densitatea de creştere a materialului de cultură
este strict dependentă de volumul de apă care tranversează sistemul de creştere şi de viteza acesteia (fig. 77).
Sistemele tip raceway prezintă avantajul unor
costuri de amenajare scăzute în comparaţie cu
alte sisteme de creştere, precum şi obţinerea
unor producţii ridicate, datorită curentului
puternic de apă care favorizează o densitate de
creştere ridicată.
Dezavantajele acestor sisteme sunt:
- dependenţa de condiţiile climaterice şi
sezoniere;
- dificultăţi în administrarea furajelor din
cauza curentului;
- riscul mare de transmitere a unor boli Fig. 77.: Sistemul raceway de creştere a salmonidelor
specifice de la un bazin la altul şi imposibilitatea
efectuării unor tratamente;
- expunerea materialului de cultură la diverşi factori limitativi (mamifere, păsări, specii de peşti existente pe
cursul de apă care ajung accidental în amenajarea piscicolă);
- expunerea la pericolul unor calamităţi naturale care pot compromite producţia (inundaţii, viituri, spargerea
bazinelor);
- necesitatea intervenirii cu sisteme de aerare suplimentară în cazul în care scade debitul cursului de apă.
Gabriela MALOŞ 119

6.4.2. METODA CAMBOGIANĂ - Metoda fermelor plutitoare
Metoda, practicată pentru prima oară în Cambogia, constă în creșterea salmonidelor în viviere (juvelnice)
suspendate în bazine acvatice naturale. Prezintă un interes crescut datorită rezultatelor spectaculoase din punct
de vedere al eficienței economice în creșterea fără pierderi a puietului dar și a salmonidelor de consum, rezultate
datorate utilizării, cu investiții foarte mici (doar în dotarea cu juvelnice), a unor bazine acvatice existente: ape
curgătoare cu suprafețe mari, lacuri naturale sau artificiale, bazine de retenție, şi mai ales mări și oceane cu
salinitate redusă (marile ţări producătoare de carne de salmonide sunt ţările costiere).
Exploatarea este simplă, costul cărnii de pește fiind practic dat de costul furajului (care este mai mare cu 1,5
% decât cel obținut în sistemul intensiv, datorită pierderilor de furaj sub acțiunea curentului de apă și excluderii
aproape totale a hranei naturale bentonice în dieta crapului).
În funcție de complexitatea și particularitățile lor constructive și funcționale vivierele se pot clasifica în două
categorii: staționare și plutitoare
Vivierele staționare, numite și fixe, sunt amenajate de obicei pe bazinele acvatice curgătoare cu debit
permanent și relativ constant (râuri mari). Sunt instalate și amenajate sub forma unor schelete de tipul fagurelui
de albine pe care sunt montate panouri de plasă metalică sau alt material sintetic, cu dimensiunea ochiurilor
adecvată cu biometria materialului biologic. Fiecare compartiment este acoperit cu un capac care poate fi
manevrat ușor pentru populare, furajare, pescuit de control, pescuit de recoltă, etc. Hrănirea se poate
mecaniza/automatiza în totalitate, putându-se dirija chiar de la mal. Dimensiunea vivierelor este variabilă, cele
mai des întâlnite având suprafața de 12..20 m2 și o înălțime de 2..3 m. Sunt instalate la cel puțin 60..100 cm de
la fundul bazinului pentru o circulație bună a apei la toate nivelurile pe verticală și cu partea superioară la 30 cm
deasupra suprafeței apei.
Vivierele plutitoare, numite și flotabile, sunt de diferite tipuri constructive. Față de cele fixe au avantajul că
pot fi instalate și în bazine cu adâncimi variabile în timp. Pot fi viviere de ponton, ancorate la mal sau viviere de
larg, ancorate la distanță de mal, cu sau fără alei de acces (fig. 78).
Fig. 78.: Tipuri de viviere flotabile utilizate în salmonicultură
La ambele tipuri de viviere densitatea la populare variază între 3 și 6 kg pește/m2 iar producția realizată într-
un sezon între 20 și 40 kg/m2 în funcție de condițiile de hrănire.
Deşi pare o metodă simplă la prima vedere, există unele aspecte care trebuie luate în considerare:
- densitatea mare a peştilor din viviere poate genera probleme legate de calitatea apei şi răspândirea
bolilor;
- furajele administrate trebuie să fie nealterate şi complete din punct de vedere nutriţional, asigurând în
întregime necesarul de proteine, hidraţi de carbon, lipide, vitamine şi minerale;
- vivierele pot fi uşor vandalizate, ceea ce impune paza strictă a acestora;
- este necesară intervenţia zilnică la nivelul fiecărei viviere;
- dacă nu se aplică aerare suplimentară, producţia poate fi mai mică decât în alte sisteme de creştere
Pe lângă toate aceste aspecte legate de creşterea peştilor în viviere, metoda prezintă şi avantaje:
- creşterea peştilor în viviere se poate practica pe cursuri de apă sau în bazine acvatice din cele mai variate
(heleşteie, lacuri de baraj sau naturale etc.) care nu se pretează a fi vidate sau care se golesc cu greutate;
- sunt eliminate costurile de construcţie/amenajare a bazinelor;
- vivierele sunt ieftine, astfel că este necesară o investiţie iniţială relativ mică;
Gabriela MALOŞ 120
- dinamica de creştere a peştilor este foarte uşor de monitorizat;

- toate verigile fluxului tehnologic pot fi sub control permanent;
- pescuitul este facil.
Pentru ca prin practicarea acestei metode de creştere să nu se obţină eşecuri, traduse prin mortalităţi în
masă a populaţiei piscicole şi implicit pierderi financiare, trebuie cunoscute îndeaproape următoarele:
- calitatea apei şi evoluţia sezonieră a principalilor factori fizico-chimici ai apei;
- caracteristicile pedologice şi hidrologice ale bazinului acvatic;
- modul de construire şi de amplasare corectă a vivierelor;
- caracteristicile populării, a manipulării peştilor şi a hrănirii acestora;
- aspecte cu privire la recoltarea şi valorificarea peştilor.
Având în vedere că salmonidele sunt peşti de apă rece, se va opta pentru creşterea acestora în viviere
numai acolo unde temperatura apei o permite. Pentru păstrăvul curcubeu (Oncorhynchus mykiss), se apreciează
că temperatura optimă de creştere este cuprinsă între 15..19oC, acesta încetând a se hrăni eficient la
temperaturi mai mici de 1..2 oC sau mai mari de 23 oC.
Pentru păstrăvul fântânel (Salvelinus fontinalis), sunt de preferat apele mai reci, prin faptul că acesta
valorifică cel mai bine furajul la o temperatură de 12..14 oC.
Pentru ca aceste specii de salmonide să poată fi crescute în viviere, acestea trebuie să fie amplasate în ape
bine oxigenate, cu peste 6 mg O2/litru apă, cele mai indicate fiind în acest sens lacurile montane de acumulare.
În România, astfel de exploataţii salmonicole întâlnim la Bicaz-Izvorul Muntelui (păstrăvăria Potoci) şi la Brădişor
(Vâlcea).
6.4.3. METODA FLOW-THROUGH – Creșterea salmonidelor în bazine prin care apa trece o singură
dată
În salmonicultura naţională, aceste sisteme nu sunt folosite, dar pe plan mondial există numeroase cazuri în
care sunt folosite iar producţiile sunt pe măsură, aşa cum sunt păstrăvăriile din zona mediteraniană (Italia,
Grecia, Spania, Croaţia), unde variaţiile de temperatură ale apelor montane pe parcursul unui an calendaristic
sunt nesemnificative (12..16 oC), iar sistemele funcţionează cu succes.
Avantajele utilizării unor astfel de sisteme se referă la producţiile mari obţinute pe suprafaţă de volum şi
timp, dar prezintă dezavantajul utilizării unor volume mari de apă.
De asemenea, este imperios necesar ca pentru obţinerea rezultatelor preconizate, furajarea materialului de
cultură să se facă doar cu furaje granulate, echilibrate din punct de vedere al nivelului de proteine şi calităţii ei,
carbohidranţi, lipide, vitamine, minerale etc. şi după un program de furajare bine pus la punct.
6.4.5. METODA CREȘTERII SALMONIDELOR ÎN SISTEME CU APĂ RECIRCULATĂ - metoda SAR
Creșterea peştelui în sisteme cu apă recirculată (SAR) pentru obținerea de pește de consum a apărut și s-a
dezvoltat exponențial în ultimii 50 de ani ca urmare a necesității conservării resurselor naturale de apă și ca
urmare a posibilității oferite de amplasare a unor astfel de sisteme acvacole în zone lipsite de surse de apă.
Față de sistemele clasice de creștere a peștilor în iazuri și heleștee, sistemele cu apă recirculată prezintă ca
urmare mai multe avantaje: se poate amplasa în spații limitate, diverse, în zone lipsite de surse continue de apă;
se controlează în totalitate mediul de creștere astfel încât specia aleasă să crească în condiții optime pe tot
parcursul vieții, indiferent de sezon, producția poate fi recoltată în orice moment; inventarul efectivului piscicol
poate fi realizat cu acuratețe pe tot parcursul ciclului de producție; nivelul productiv de peste 200 kg peşte/m3
faţă de 0,2 kg peşte/m2 în sistemul intensiv; se pot amplasa în apropierea pieței de desfacere a producției
eliminându-se astfel costurile de transport.
Pentru a putea fi profitabil sistemul trebuie corect dimensionat iar managementul fluxului producției bine
stăpânit. Dacă echipamentul este supradimensionat, acesta va funcționa foarte bine în ceea ce privește
asigurarea condițiilor de viață favorabile dezvoltării peștilor însă exploatarea sa va fi foarte costisitoare. În cazul
Gabriela MALOŞ 121

în care echipamentul este subdimensionat el nu va fi capabil să mențină mediul acvatic la un nivel corespunzător
cerințelor organismelor peștilor.
Popularea trebuie asigurată cu material biologic performant și adaptat condițiilor de creștere superintensive.
Densitatea peștilor trebuie să optimă, permanent respectându-se raportul de 1 kg pește la 7 litri apă.
Fig. 79.: Sistem salmonicol cu apă recirculată (SAR)
Principalul inconvenient al metodei SAR este reprezentat de investiția inițială mare care se reflectă asupra
costului de producție pentru un interval de timp destul de lung. Cheia minimalizării acestui dezavantaj este se
pare obținerea unei capacități cât mai mari de producție per sumă investită.
Un sistem cu apă recirculată (fig. 79.) trebuie să mențină un mediu corespunzător de viață pentru pești din
punct de vedere calitativ. Menținerea unei bune calități a apei este foarte importanță deoarece apa cu o calitate
mai slabă nu duce neapărat la moartea peștilor de cultură, dar duce la reducerea ritmului de creștere, a eficienței
utilizării digestive a nutrețurilor, cauzează stress pentru pești, reduce rezistența organică naturală și crește
incidența bolilor.
Principalele însușiri chimice ale apei care trebuie monitorizate în permanență sunt: cantitatea de oxigen
solvit, amoniacul, nitriții și dioxidul de carbon. De asemenea, importanță prezintă nitrații, clorurile și pH-ul. Peștii
elimină în mediul înconjurător bioxid de carbon, amoniac și materii fecale. Componentele sistemului de apă
recirculată trebuie să elimine efectele nocive ale acestor produși la care se adaugă eventualele resturi de furaj.
Astfel, pentru menținerea unei calități corespunzătoare ale apei, trebuie ca aceasta să fie evacuată continuu din
bazinul de creștere și supusă unor procese de filtrate, biofiltrare, oxigenare, dezinfectare, urmând ca apoi să fie
repompată în bazin.
Există o largă varietate de bazine care pot fi utilizate pentru astfel de sisteme. Cele mai frecvent utilizate
sunt bazinele circulare/ovale și cele de tip canal.
Bazinele circulare (fig. 80 a) sau ovale (fig. 80 b) sunt utilizate cel mai frecvent în special datorită faptului că
sunt igienice, caracteristică rezultată în urma acțiunii de autocurățire ce se datorează curentului circular din
bazine care face ca materiile solide de la bază (fecale și furaje neconsumate) să se acumuleze spre centru unde
este situată gura de evacuare. Aceste bazine pot fi confecționate din aproape orice material de construcție, dar
cel mai frecvent se utilizează fibra de sticlă (pentru bazinele cu suprafețe mici), oțelul și betonul (pentru bazine
cu suprafețe mai mari). Principalele caracteristici pe care trebuie să le îndeplinească materialele de construcție
ale bazinelor sunt: rezintență la presiunea exercitată de apă, să fie necorozive, netoxice și neabrazive. Panta
fundului bazinelor trebuie să fie de cca. 1 : 50 (2 %) de la margine spre centru pentru a crește eficiența
autoevacuării materiilor solide. Apa din interiorul acestor bazine se amestecă necontenit, ceea ce determină o
bună oxigenare a întregului volum de apă, iar curentul de apă circular permanent este apreciat de ciprinidele de
cultură, ca de altfel și de alte specii. Față de bazinele tip canal, sau dreptunghiulare, bazinele circulare prezintă
dezantajele utilizării necorespunzătoare a suprafețelor de construcție și ale unor dificultăți în exploatare mai ales
pentru bazinele cu diametrul mai mare de 5 m (capturarea peștilor, curățirea sitei de la gura de evacuare, etc.).
Aceste dezavantaje sunt parțial sau total eliminate de bazinele ovale cu perete despărțitor central (fig. 80 b).
Bazinele tip canal se caracterizează prinr-o rată de preschimbare a apei foarte mare, în cel mult o oră
realizându-se preschimbarea întregului volum de apă. Acest lucru se datorează faptului că apa nu se amestecă,
iar apa proaspătă împinge spre gura de evacuare apa viciată. Se creează astfel în lungul bazinului o deteriorare
a calității apei, ceea ce constituie un dezavantaj important pentru aceste bazine. Un alt dezavantaj este acela că
Gabriela MALOŞ 122

distribuirea oxigenului artificial nu este atât de eficientă ca și în cazul bazinelor circulare. Pentru a se asigura o
curățire corespunzătoare a acestor bazine, ele trebuie alimentate cu un debit foarte mare și să se populeze
foarte dens astfel încât peștii prin mișcarea lor să antreneze fecalele și furajul neconsumat spre gura de
evacuare.
a b
Fig. 80.: Bazine utilizate în sistemul SAR
Utilizarea pe scară destul de mare a acestor bazine se datorează faptului că se pot construi ușor și valorifică
eficient suprafețele, iar exploatarea lor este facilă pe parcursul întregului flux tehnologic.
În sistemele cu apă recirculată
bazinele piscicole trebuie însoțite de
echipamente (fig. 81) care să mențină
apa la un nivel cantitativ și calitativ
constant. Menținerea calității apei la
nivel corespunz creșterii peștilor se
realizează concret prin: îndepărtarea
materialelor solide, îndepăratrea
bioxidului de carbon, filtrare biologică
(nitrificare), aerare sau oxigenare,
dezinfectare.
Îndepărtarea elementelor solide
din sistem este obligatorie și se
realizează diferit în funcție de
dimensiunea acestora. Elementele
solide sedimentabile (cu dimensiuni și
mase mari) se îndepărtează relativ ușor Fig. 81.: Blocul echipamentelor necesare în sistemele SAR
utilizând bazine decantoare sau filtre mecanice. Elementele solide nesedimentabile aflate permanent în
suspensie au o pondere însemnată (peste 50 % din totalul elementelor solide) și se îndepărtează mult mai greu,
respectiv prin filtrare mecanică (cu utilizarea mediilor de filtrare granulare) și prin procedeul de ”fracționare
spumoasă” (se introduc bule de aer la capătul inferior al unei coloane de apă ce este supusă procedeului și
astfel se creează spumă la suprafața apei. Pe măsură ce bulele de aer străbat coloana de apă de suprafața lor
se alipesc particulele solide fine și astfel ele ajung în spuma de la suprafață care este dirijată pe măsură ce se
formează într-un recipient colector și eliminate din apa tratată.
Filtrarea biologică (denitrificarea) este o operație obligatorie deoarece amoniacul, în special forma
neionizată, este extrem de toxic pentru pești. Amoniacul total, constituit din amoniacul neionizat (NH 3) și ionii de
amoniu (NH4+), reprezintă un produs secundar al metabolismului proteic al peștilor. La un pH de 7, majoritatea
amoniacului se găsește în forma ionizată, iar la un pH de peste 8,75 circa 30 % din amoniacul total este
reprezentat de amoniacul neionizat, deosebit de toxic. În bazinele piscicole amoniacul neionizat (NH3) trebuie să
nu depășească valoarea de 0,05 mg/l. Ca urmare acesta trebuie îndepărtat din sistem, operație ce se realizează
cu ajutorul biofiltrelor denitrificatoare. Acestea sunt reprezentate de recipiente (bazine) în care se introduce un
substrat de creștere (pietriș, nisip, inele, tuburi sau baghete de plastic) pentru bacteriile Nitrosomonas și
Nitrobacter, care oxidează ionii de amoniac și respectiv nitrații.
Ratele de conversie sunt următoarele:
Gabriela MALOŞ 123

- pentru Nitrosomonas:
55 NH4+ + 76 O2 + 5 CO2 → C5H7O2N + 52 H2O + 54 NO2- + H+
- pentru Nitrobacter:
400 NO2- + NH4+ + 5 CO2 + 195 O2 + 2 H2O → C5H7O2 + 400 NO3- + H+
Nitrosomonas convertește prin oxidare, ionii de amoniu în nitriți (NO2-) iar în continuare Nitrobacter
convertește nitriții în nitrați (NO3-). În general, nitrații sunt tolerați de majoritatea speciilor de ciprinide până la
valori relativ ridicate. În plus nivelul nitraților poate fi controlat prin mai multe metode, respectiv:
- prin înlocuirea și diluarea apei din sistem cu apă proaspătă,
- prin camere denitrificatoare care transformă nitrații în azot gazos (are la bază un proces anaerob care
folosește bacterii chemoheterotrofe),
- prin utilizarea algelor ca filtru vegetal.
O regulă generală care oferă certitudinea denitrificării corecte a apei recirculate este ca volumul biofiltrelor
să fie circa 15 % din volumul întregului sistem.
În urma procesului de denitrificare apa se acidifică datorită eliberării ionilor de H + și ca urmare pH apei se
modifică. Astfel este necesară monitorizarea acestui parametru și intervenirea prin administrarea de var stins,
var nestins sau bicarbonat de sodiu atunci când se constată scăderea pH apei.
Aerarea sau oxigenarea apei este obligatorie pentru menținerea unui nivel corespunzător de oxigen solvit
în apă (9 mgO2/l).
Consumul de oxigen solvit din cadrul unui sistem cu apă recirculată este dificil de calculat cu precizie, dar
estimarea lui este obligatorie pentru corecta funcționare a sistemului. În general, consumul de oxigen solvit este
dat de suma următoarelor elemente: oxigenul consumat de pești, necesarul de oxigen pentru bacteriile care
degradează resturile organice din fecale și hrana neconsumată și oxigenul necesar pentru bacteriile nitrificatoare
și algele din biofiltre. Cantitatea de oxigen necesară pentru sistem este dată și de timpul de stagnare a resturilor
organice, de configurația biofiltrului și de proporția de înlocuire a apei.
În linii mari, cantitatea de oxigen necesară variază între 0,75 și 0,95 părți oxigen la o parte de furaj utilizată
în sistem.
Eliminarea dioxidului de carbon din sistem este necesară chiar dacă cantitățile destul de mari (până la
maxim 20 mg CO2/l) nu sunt toxice pentru pești. Dioxidul de carbon este un produs rezultat în urma respirației
peștilor și a celorlalte viețuitoare aerobe existente în sistem.
Menținerea unui nivel corespunzător al oxigenului solvit și minimalizarea concentrației dioxidului de carbon
în apa bazinelor de creștere ale sistemelor cu apă recirculată se realizează prin adăugarea (difuzarea) de aer în
apă (prin agitarea apei la suprafață sau prin utilizarea aeratoarelor tip coloană). Cel mai potrivit loc pentru
amplasarea echipamentului de aerare este imediat înaintea reintrării apei în bazinele de creștere.
Atunci când rata de consum a oxigenului este atât de mare încât aerarea devine insuficientă se recurge la
oxigenarea directă prin introducerea în apă a oxigenului pur în loc de aer. Prin oxigenare directă rata de
difuzarea a oxigenului în apă crește de cinci ori.
Pentru prevenirea apariției bolilor în efectivele de pești crescute prin metoda SAR este obligatorie
dezinfecția apei, înainte de reintroducerea ei în bazinele de creștere. Previnirea bolilor este obligatorie
deoarece în aceste sisteme nu este posibilă tratarea lor cu substanțe chimice sau antibiotice care ar avea un
efect devastator pentru bacteriile din biofiltre. De asemenea pentru dezinfecție nu pot fi folosite substanțele
chimice ci numai metode care nu au efect și asupra viețuitoarelor din biofiltre. Aceste metode sunt utilizarea
radiațiilor ultraviolete (fig. 82)sau ozonizarea apei (fig. 83).
Utilizarea radiațiilor ultraviolete este metoda de dezinfecție cea mai folosită, eficacitatea ei depinzând de
dimensiunea microorganismelor, de intensitatea și lungimea de undă a radiațiilor ultraviolete folosite și de
grosimea și turbiditatea stratului de apă supus tratamentului (adâncimea penetrării radiațiilor ultraviolete în apă
este redusă). Pentru ca sterilizarea apei să fie corectă grosimea stratului de apă trebuie să fie sub 0,5 cm,
distanța față de sursa de radiații să fie foarte mică iar apa supusă tratamentului să fie deja tratată pentru
îndepărtarea elementelor solide în suspensie (cu turbiditate redusă).
Dezinfecția apei prin ozonizare se bazează pe proprietățile oxidative foarte puternice ale ozonului (O 3).
Eficiența acțiunii dezinfectante este dependentă de concentrația reziuduală a O3 în apă și de timpul de contact
cu microorganismele. Ozonul trebuie generat la locul operației deoarece el este activ doar 10..20 minute. Ozonul
este difuzat în apa sistemelor într-un bazin extern bazinelor de creștere și este menținută în bazin un timp
suficient de lung pentru a avea siguranța că microorganismele au fost omorâte și moleculele de O 3 s-au distrus
(ozonul rezidual nu trebuie să nu ajungă în bazinul de creștere deoarece este foarte toxic pentru pești).
Crescătorii care utilizează metoda SAR au două posibilități de management al fluxului de producție:
Gabriela MALOŞ 124

- să utilizeze întreaga capacitate a sistemului de la început și să mențină aceeași cantitate de pește pe m 3

de apă prin reducerea numerică a efectivului;
- să populeze la densități mici și să crească peștii până la vânzare în același bazin.
Fig. 82.: Filtru cu ultraviolete utilizat pentru Fig. 83.: Generator de ozon de mare
sterilizarea apei în sistemele recirculante capacitate
A doua variantă este ineficientă deoarece nu valorifică întregul potențial al sistemului și deci costurile pe kg
de carne de pește vor fi foarte mari.
Din practica metodei s-a constatat că utilizarea unui număr mai mic de bazine dar de dimensiuni mai mari,
sau a câtorva bazine mai mici deservite de un singur echipament de tratare a apei, sunt soluții mai puțin
costisitoare decât utilizarea unor bazine mici sau medii fiecare având propiile lor echipamente. Totuși controlul
calității apei și prevenirea bolilor se face cu riscuri mai mici în varianta existenței echipamentelor pentru fiecare
bazin în parte și tratării independente a apei.
Un exemplu de management eficient al fluxului de producție este cel comunicat de Universitatea de Stat din
Carolina de Nord, omologat sub denumirea de NC Fish Barn. Acest sistem SAR prezintă bazine de
predezvoltare ce sunt populate inițial și apoi populația piscicolă este împărțită treptat în bazine de creștere pe
măsură ce pești iau în greutate. Concret sistemul este alcătuit din șase bazine: unul de carantină (de 5,68 m3),
unul de predezvoltare (de 15,4 m3) și patru bazine de creștere (fiecare de 56,78 m3). Bazinele de carantină şi de
predezvoltare au fiecare echipamente proprii de tratare a apei, iar bazinele de creștere împart câte două un
echipament de tratare a apei. Peștii sunt inițial populați în bazinul de carantină și sunt urmăriți pe parcursul a 35
de zile, după care sunt pescuiți și introduși în bazinul de predezvoltare unde sunt menținuți alte 35 de zile și apoi
transferați într-unul din bazinele de creștere unde rămân timp de 140 zile până la valorificare. Imediat după
primul ciclu de 35 zile bazinul de carantină se populează din nou și ciclul se reia pentru popularea celui de-al
doilea bazin de creștere, astfel continuându-se până la popularea tuturor celor patru bazine de creștere.
Perioada de 140 de zile, de creștere, este împărțită în patru intervale de producție, fiecare cu o durată de 35 de
zile, caracterizată prin nivele diferite de hrănire și cerințe diferite de debit și oxigenare a apei. Odată cu
popularea completă a sistemului începe și recoltarea, în vederea valorificării, a primului bazin populat, intervalul
dintre recoltări fiind cel de 35 de zile. Sistemul are o densitate maximă de 103 kg pește/m 3 apă în fiecare bazin
de creștere, iar la fiecare pescuit producția este de cca 5636 kg. Dacă într-un an se realizează 10,43 recoltări
rezultă astfel o producție anuală totală per sistem de 59091 kg pește.
Gabriela MALOŞ 125

Capitolul 7. FACTORII LIMITATIVI ÎN CREŞTEREA SALMONIDELOR
În piscicultura montană există unii factori care limitează creşterea salmonidelor, atât a celor din mediul
natural cât şi la efectivele din unităţile specializate. Aceşti factori sunt reprezentaţi printr-o serie de duşmani
naturali ai salmonidelor şi anumite boli, alături de unele greşeli tehnologice şi situaţii neprevăzute (grindină,
viituri, etc.). Toate acestea determină înregistrarea unor rezultate nesatisfăcătoare în producţie, sau diminuează
din fondul piscicol.
Gospodărirea judicioasă a unei exploataţii salmonicole, concretizată prin utilizarea unei ape
corespunzătoare calitativ şi cantitativ, alături de evitarea acţiunii unor duşmani sau boli, precum şi prin aplicarea
unor măsuri tehnologice adecvate, limitează pierderile din unitatea respectivă şi favorizează o rentabilitate
crescută.
În acelaşi timp, supravegherea atentă a fondurilor piscicole naturale, începând cu repopularea sectoarelor
deficitare, secondată de limitarea acţiunii principalilor duşmani şi a factorilor de risc, alături de educarea
ecologică permanentă a locuitorilor din zonă şi terminând cu raţionalizarea pescuitului şi limitarea practicării lui
numai în anumite perioade, reprezintă cele mai importante premize favorabile în stabilirea şi menţinerea
echilibrului biologic în apele montane şi submontane.
O faună montană bogată şi echilibrată ecologic reflectă şi nivelul civilizaţiei locuitorilor din zonă şi a celor
care doresc să se odihnească în condiţii naturale sau să se deconecteze după o muncă grea. De regulă,
oamenii fără o preţuire reală faţă de muncă sunt şi cei mai predispuşi să nesocotească ideea de ordine, sau
altfel spus, nu au simţul responsabilităţii faţă de mediu.
Factorii limitativi sunt la originea stărilor de stres care determină pierderi atât prin reducerea şansei de
supravieţuire, dacă ne referim la salmonidele din mediul natural, cât şi prin diminuarea unor indici de producţie şi
economici, dacă se iau în considerare exploataţiile salmonicole cu creştere intensivă şi superintensivă.
După cum s-a văzut deja, au valoare de factori limitativi în salmonicultură atât factorii sociali şi tehnologici,
cât şi unii duşmani naturali existenţi în mod obişnuit în fondurile piscicole montane, la care se adaugă şi un
număr ridicat de boli cu incidenţă sporită în crescătoriile salmonicole.
Principale aspecte legate de factorii tehnologici au fost prezentate în capitolul anterior, iar o aplicare corectă
a unei tehnologii de producţie limitează acţiunea multor duşmani şi boli, având la bază principiul că toate
cheltuielile sunt mult mai reduse cu prevenirea bolilor decât cu tratarea lor.
În ceea ce priveşte factorii sociali care pot avea efect limitativ asupra fondurilor piscicole montane şi a
unităţilor salmonicole, aceştia ţin de educaţia ecologică a oamenilor, atât din zonă cât şi celor veniţi ocazional în
arealul montan, pentru turism, odihnă sau tratament.
Pentru a se evita aceste neajunsuri se impun măsuri de supraveghere şi chiar de control, iar acolo unde
este posibil să se organizeze pescuitul sportiv la salmonide în bazine speciale.
Este adevărat că aceste aspecte ţin mai mult de economia vânatului şi mai puţin de salmonicultură, însă ele
interferează adesea şi cu tehnologia. Prin urmare, trebuie acordată o atenţie sporită factorilor tehnologici, care
pot avea efect limitativ asupra populaţiilor salmonicole, precum şi a unor duşmani naturali şi a bolilor mai
importante.
În cazul bolilor, este important a se pune un accent mare pe identificarea şi însuşirea semnelor exterioare
incipiente, pe baza cărora se declanşează acţiunile de diagnosticare şi tratament ihtiopatologic.
7.1. FACTORII TEHNOLOGICI LIMITATIVI ÎN SALMONICULTURĂ
În general, este cunoscut faptul că factorii tehnologici care pot limita evoluţia normală a creşterii
salmonidelor au o importanţă mai mică în cadrul fondurilor piscicole naturale, în comparaţie cu exploataţiile din
salmonicultură, deoarece mediul sălbatic, prin specificul său, reduce mult riscul de îmbolnăviri, iar hrana naturală
fortifică foarte mult organismul peştilor. În plus, şi selecţia naturală are o contribuţie majoră în sensul că indivizii
mai slabi sunt înlăturaţi sistematic de la reproducţie, iar tineretul subdezvoltat, bolnav sau în convalescenţă este
consumat de către alţi peşti răpitori, întrerupând evoluţia unei boli, care ar fi putut să fie foarte gravă.
În unităţile salmonicole intensive şi mai ales superintensive, problema factorilor tehnologici limitativi creşte în
importanţă, deoarece orice eroare se resimte în producţie, prin reducerea efectivului piscicol şi a indicatorilor
productivi. Cunoaşterea până la cele mai mici amănunte a tehnologiei de producţie este deosebit de importantă
Gabriela MALOŞ 126

în salmonicultură, deoarece exemplarele suspecte sau bolnave nu se pot izola complet (ca la celelalte animale
de fermă), iar apa este un mediu prielnic de circulaţie şi de infestare cu agenţi patogeni.
În piscicultură, cu greu se poate afirma că o anumită boală, care a afectat populaţia din unitate, nu poate să
mai apară, aşa încât măsurile de precauţie sau de prevenire sunt cele mai indicate şi eficiente. Trebuie
identificate în primul rând cauzele favorizante, care sunt în marea lor majoritate legate de calitatea apei, de
hrănirea peştilor, de condiţiile de întreţinere, etc., toate în acord cu cerinţele caracteristice speciei, categoriei de
vârstă, sexului, stării fiziologice prin care trece individul la un moment dat, gradul de specializare şi nivelul de
ameliorare atins.
7.1.1. CIRCULAŢIA MATERIALULUI BIOLOGIC
În această categorie intră transferul de reproducători de la o unitate la alta, de remonţi în vederea reîntregirii
nucleului de prăsilă, de puiet în vederea repopulării fondurilor deficitare şi chiar de elemente sexuale.
În toate situaţiile se va căuta ca materialul biologic să nu fie transferat decât în zone cu condiţii de mediu
asemănătoare, în care calităţile apei (în special temperatura, conţinutul în oxigen dizolvat şi săruri minerale) să
nu difere prea mult. Orice abuz făcut în această direcţie se constituie în factor stresant, iar o diferenţiere prea
drastică este factor limitativ.
Pe această linie, cele mai bune rezultate se obţin în cazul fermelor cu circuit complet de producţie (de la
reproducere la livrate), sau a celor mixte, deci care produc salmonide de consum şi asigură materialul biologic
pentru repopulările din zonele apropiate.
Cele mai bune rezultate se înregistrează la transferul peştilor între fondurile piscicole apropiate. Chiar şi în
cazul acestora, indivizii cu dezvoltare corporală bună, cei sănătoşi şi adaptaţi la condiţiile reale au cele mai mari
şanse de acomodare.
Orice tranzacţie de transferare trebuie să se facă în condiţii sanitar-veterinare asigurate, adică fără
antecedente pe parcursul ultimilor 3 ani. Transferul se face între parteneri recunoscuţi nu numai prin documente,
dar şi prin relaţii colegiale, de conlucrare eficientă în domeniul ecologic, sentimental, uman etc.
Pentru ţara noastră, aceste elemente sunt foarte importante, deoarece apele montane sunt în interiorul ţării,
fapt ce permite ca acestea să afecteze alte fonduri piscicole şi zone naturale, sub aspectul stării de sănătate a
efectivelor piscicole.
În această privinţă, parcarea peştilor în bazinele de carantină are foarte mare importanţă, iar pentru larve,
alevini şi chiar icre embrionate se prevăd incinte speciale de parcare-evoluţie, separate şi ţinute sub strictă
observaţie. Apa utilizata în aceste sectoare sau unităţi se recomandă să fíe corect epurată, inclusiv chimic şi
numai după aceea deversată în emisarul natural.
7.1.2. NIVELUL POPULĂRII
Atât pentru fondurile piscicole cât şi pentru bazinele de creştere, întreţinere şi îngrăşare din exploataţiile
salmonicole, nivelul densităţii la populare are foarte mare importanţă. Densităţile optime trebuie stabilite prin
tehnologie, îmbinând armonios indicatorii de producţie şi economici cu cei sanitar-veterinari, iar unele măsuri
tranzitorii de suprapopulare sunt acceptate doar pentru intervale mici de timp.
În general, suprapopulările necorelate cu creşterea corespunzătoare a debitelor, au influenţă negativă, atât
asupra stării sănătăţii, cât şi asupra indicatorilor de producţie. Suprapopularea excesivă este dăunătoare în
majoritatea cazurilor, dar are efecte mult mai grave în cazul larvelor, a alevinilor şi a icrelor fecundate, mai ales
când nu se corelează cu debitul şi calitatea apei.
Pentru îmbunătăţirea calităţii apei din întreaga exploataţie, în general, şi pentru casa incubator, în special,
se impune instalarea şi funcţionarea permanentă a unor filtre, cele mai indicate fiind cele cu patru compartimente
astfel încât apa utilizată să fie foarte curată, identificându-se cu apa potabilă, fără particulele în suspensie care
sunt deosebit de periculoase în toate segmentele fluxului tehnologic, mai ales când se asociază cu suprapopulări
(încărcarea la maximum) a incubatoarelor.
Produşii toxici de catabolism trebuiesc eliminaţi din cuve şi bazine într-un timp cât mai scurt, iar periodic sunt
necesare dezinfecţii de fond.
La peştii de vârste mari sau la adulţi, populările supradensitare presupun şi administrarea unor cantităţi mai
mari de hrană şi în consecinţă creşterea cantităţii de resturi neconsumate, toate contribuind la creşterea
Gabriela MALOŞ 127

incidenţei infestării cu agenţi patogeni, începând de la viruşi până la ciuperci inferioare cu acţiune patogenă
gravă.
Administrarea unor deşeuri de abator sporeşte riscul de îmbolnăviri, ceea ce impune fierberea acestor
subproduse animaliere înainte de folosire, mai ales când densitatea peştilor pe unitatea de suprafaţă sau volum
este mare.
În general, orice populare peste limitele admise, chiar impuse de forţe majore, nu se poate face fară sporirea
debitului şi controlarea conţinutului apei în oxigen. Concomitent, trebuie să existe date certe asupra absenţei din
în apă a unor paraziţi externi sau interni, ştiindu-se că în condiţii normale aceştia sunt puţin periculoşi.
Pe perioadele de primăvară şi toamnă, populările supradensitare nu sunt recomandate. De asemenea,
aceste populari se evită şi în cazul în care unitatea dispune de bunuri piscicole învechite, neperformante şi în
cazul când la unităţile vecine s-au înregistrat cazuri de boală sau rezultate productive slabe.
Populările sub limitele admise nu sunt indicate, deoarece au influenţă asupra rentabilităţii economice a
exploataţiei piscicole, iar în cazul fondurilor piscicole montane crează un aspect deprimant, de nesiguranţă
ecologică şi de clacare a sentimentului uman normal. Flora şi fauna unei zone încadrate între limitele normale
oferă o siguranţă ecologică care, la rândul său asigura speciei umane condiţii normale de existenţă, inclusiv de
odihnă.
7.1.3. CONDIŢIILE DE ÎNTREŢINERE A EFECTIVELOR SALMONICOLE
În exploataţiile salmonicole acestea trebuie să fie cele recomandate de tehnologie, urmărindu-se ca apa să
se încadreze între limitele normale de calitate. Bunurile piscicole au rolul să ofere confortul optim pentru peşti,
cât mai apropiat de cel natural, în care specia a evoluat.
Acţiunile piscicole sau sanitar-veterinare trebuie efectuate cu atenţie, uşor şi fără consumuri inutile de forţă
de muncă sau de energie din partea peştilor. Pentru aceasta este necesar ca bazinele piscicole să fie construite
în locuri adecvate, din materiale corespunzătoare, cu posibilităţi de alimentare şi evacuare a apei independente
şi, periodic, toate incintele să fie reparate şi dezinfectate.
În general, se caută ca întreaga exploataţie să se încadreze în mediul natural, fără a se crea discordanţe şi
fără a constitui pericole pentru localităţile din aval.
În consecinţă, trebuie pus un accent deosebit pe igiena din casa de incubaţie, atât în sectorul de
incubatoare cât şi în cel de creştere în troci sau bazine de alevinaj. Aceste aspecte vor fi uşor de controlat atunci
când materialele sunt de bună calitate şi bunurile bine concepute.
Pe de altă parte, se consideră că bazinele din pământ asigură condiţii mai bune, mai ales în ceea ce
priveşte favorizarea dezvoltării hranei naturale. Aceasta determină o fortificare mai mare a organismului şi, în
consecinţă, o rezistenţă sporită la boli şi condiţii vitrege de mediu.
Cu cât apa unui bazin se primeneşte într-un timp mai scurt cu atât este mai bine, însă trebuie avut în vedere
şi perioada optimă de dezvoltare a organismelor favorabile creşterii păstrăvului.
Prin urmare specialistul salmonicol, pe baza experienţei sale, trebuie să pună în balanţă avantajele şi
dezavantajele unei soluţii constructive, şi numai când toate cerinţele sunt satisfăcute sau apropiate de optim să
decidă oportunitatea tehnologiei de producţie.
Factorii principali din cadrul condiţiilor de mediu, pe lângă calitatea bunurilor piscicole, sunt: temperatura
apei, conţinutul acesteia în oxigen dizolvat şi în substanţe minerale, calitatea şi cantitatea organismelor din
cadrul biocenozei, sursele potenţiale de poluare, unele evenimente legate de apele de viitură şi probabil şi multe
altele. Toate aceste aspecte au fost prezentate anterior şi reprezintă elementele de bază care fundamentează
decizia populării cu salmonide a unui curs natural de apă, sau înfiinţării unei crescătorii.
Gabriela MALOŞ 128

7.1.4. ACŢIUNI IGIENICE PENTRU PREVENIREA ÎMBOLNĂVIRILOR LA SALMONIDE
Experienţa dobândită în practica gestionării ecosistemelor salmonicole şi a creşterii controlate a acestei

categorii de peşti a demonstrat cu certitudine că, din punct de vedere economic, este de preferat să se
investească anumite fonduri băneşti pentru prevenirea îmbolnăvirilor sau a perturbării stării fiziologice normale a
peştilor, decât pentru tratarea sau înlăturarea acestora.
Principalele măsuri care se impun în vederea prevenirii acţiunilor distructive ale dăunătorilor şi îmbolnăvirilor
în salmonicultură sunt de natură tehnologică.
Tehnopatiile sau bolile nespecifice se referă la bolile care apar ca urmare a deficienţelor de ordin tehnic în
creşterea şi întreţinerea salmonidelor. O tehnologie aplicată corect este întotdeauna modalitatea principală de a
preveni incidenţele patologice, fapt dovedit de riscul deosebit de mare la care sunt expuse zonele naturale
insuficient supravegheate din punct de vedere tehnic, sau unităţile salmonicole sistematice, în care se tolerează
în mod repetat unele erori tehnologice.
Trebuie precizat că, în sălbăticie există o mortalitate naturală care afectează, în cazul păstrăvilor, până la
50..70 % din efectiv, de la stadiul de icră la cel de valorificare (DECEI, 1978). Atacul masiv al unor paraziţi
specifici, sau perturbările şocante ale condiţiilor de mediu, ori a celor tehnice, pot face ca, uneori, supravieţuirea
să scadă mult faţă de aceste procente. Aşa se întâmplă, de exemplu, în cazul unor poluări chimice sau termice
accidentale, în cazul inaniţiei prelungite, sau a administrării de furaje alterate, precum şi în condiţiile introducerii
necontrolate a unor paraziţi cu evoluţie explozivă.
Dificultatea principală în asigurarea succesului măsurilor curative în salmonicultură constă în aceea că, în
condiţiile creşterii intensive, propagarea stării de boală este foarte rapidă prin mijlocirea apei, ca mediu
transmiţător, astfel încât se poate afirma că, orice combatere este limitată, sau uneori imposibil de practicat. Din
această cauză, se menţionează ca fiind strict necesare o serie de măsuri igienice, de prevenire, în vederea
menţinerii unei sănătăţi corespunzătoare a efectivelor salmonicole din fondurile piscicole naturale şi din
păstrăvării.
Dintre aceste măsuri igienice obligatorii se menţionează următoarele:
a) evitarea transferului necontrolat de material biologic (icre, puiet, reproducători) dintr-o exploataţie
salmonicolă în alta, sau între acestea şi mediul natural. Aceste transferuri sunt interzise în cazul în care în locul
de provenienţă a materialului transferat s-au constatat anterior simptomele unei boli infecţioase sau parazitare.
Chiar în cazul în care există asigurarea unor condiţii indemne în unităţile producătoare de material de populare,
se recomandă ca acesta să fíe ţinut în carantina, în bazine speciale şi tratat în mod preventiv, prin dezinfecţie,
timp de câteva zile;
b) evitarea introducerii, în apa curgătoare sau în unitatea salmonicolă beneficiară, a materialului piscicol
produs în condiţii mult diferite. Este deosebit de important ca fiecare unitate salmonicolă să-şi producă propriile
rezerve de puiet pentru populare, iar în cazul cursurilor naturale de apă să se folosească puiet provenit de la
exploataţii salmonicole din zonă, alimentate pe cât posibil cu apă apropiată calitativ. Acest puiet va avea o
rezistenţă sporită la boli şi dăunători, în comparaţie cu puietul, icrele sau reproducătorii transferaţi din zone cu
condiţii mult deosebite;
c) asigurarea unei ape de calitate (temperatură, turbiditate, concentraţie de oxigen, dioxid de carbon,
amoniac, etc.) precum şi a unui debit suficient pentru fiecare bazin de creştere, astfel încât oxigenarea să fie
corespunzătoare. Pentru aceasta, este necesară alimentarea separată a fiecărui bazin şi reglarea debitului în
concordanţă cu biomasa piscicolă existentă. Alimentarea în cascadă a bazinelor trebuie acceptată doar ca
măsură de criză, în condiţiile de insuficienţă a debitelor. În acest caz, se vor popula bazinele în ordinea
descreşterii prospeţimii apei cu densităţi din ce în ce mai mici şi cu peşti din categorii de vârstă care prezintă o
rezistenţă la condiţiile de mediu din ce în ce mai mare;
d) aplicarea unei hrăniri corespunzătoare a tuturor peştilor, utilizându-se furaje granulate sau alimente cu
grad ridicat de prospeţime şi suficientă cantitativ. Un accent deosebit trebuie pus pe diversificarea tipurilor de
hrană utilizate. De exemplu, hrana concentrată, uscată şi preparată sub formă de granule ar trebui să alterneze,
o zi de post pe săptămână, mai puţin la categoriile tinere. Asigurarea nivelului optim de vitamine este obligatorie,
întrucât avitaminozele reprezintă cauzele multor disfuncţii sau îmbolnăviri, cu efecte perturbatoare ireversibile
asupra sănătăţii peştilor. Deşeurile de abator, atunci când sunt folosite, trebuie să fie controlate din punct de
vedere sanitar veterinar înainte de a fi introduse în hrana păstrăvilor, iar tehnologia de furajare trebuie să evite,
în principal, trei erori fundamentale: supraalimentarea, subalimentarea şi hrănirea în salturi. Toate aceste erori
debilitează peştii şi îi fac mai vulnerabili la acţiunea factorilor de natură patogenă;
Gabriela MALOŞ 129

e) respectarea regulilor elementare de disciplină sanitară, prin menţinerea în stare curată a tuturor spaţiilor
de creştere (incubatoare, troci, bazine, viviere), precum şi a instalaţiilor de alimentare într-o perfectă stare de
igienă. De aceea, ori de câte ori este nevoie se procedează la efectuarea unor tratamente preventive a acestor
spaţii, precum şi a unor băi de dezinfecţie a materialului piscicol, utilizându-se o gamă largă de substanţe
(formol, permanganat de potasiu, sulfat de cupru, sare de bucătărie, verde de malachit, acid acetic ş.a.);
f) cunoaşterea şi aplicarea corectă a măsurilor imediate de intervenţie în cazul
constatării apariţiei unei stări patologice. De exemplu, orice eroare de alimentaţie se combate
începând cu oprirea hrănirii cu furaj necorespunzător şi reluarea după 1..2 zile cu un furaj de
redresare. Orice parazitoză sau hipoxie se înlătură prin creşterea debitului de alimentare, ca
acţiune ce precede, în cazul parazitozelor, toate formele de tratament. Dacă maladia s-a instalat pe neaşteptate,
bazinul respectiv se izolează pe cât posibil de restul efectivului, peştii morţi se recoltează imediat şi se îngroapă
sau se ard. Încă din primele momente ale îmbolnăvirii, se recoltează probe de apă, hrană şi peşte bolnav, care
se ambalează, se etichetează şi se transporta în mod corespunzător la laboratoarele de specialitate;
g) cunoaşterea şi aplicarea corectă a măsurilor de manipulare corespunzătoare a materialului piscicol, mai
ales în fazele de sensibilitate maximă. Nerespectarea acestei măsuri are ca efect provocarea de traumatisme şi
malformaţii sau sensibilizarea organismelor la acţiunea multor boli, ce cresc semnificativ rata mortalităţii. Icrele
fecundate nu se mai manipulează în perioada dintre momentul însumării a 100 grade-zile şi embrionare (apariţia
ochilor), întrucât creşte în mod dramatic procentul de larve malformate, cu coloana vertebrală curbată sau în zig-
zag, cu mai multe capete, cu hidropizia pungii viteline, sau cu înotătoarea caudală absentă. De asemenea,
femelele în perioada de depunere a pontei, manifestă o sensibilitate deosebită, fapt pentru care se recomandă
manipularea cu multă grijă, fără a forţa recoltarea icrelor, şi utilizarea pe cât posibil a anestezicelor de tipul MS
222.
Gabriela MALOŞ 130

7.2. PRINCIPALII DĂUNĂTORI AI SALMONIDELOR
Atât în condiţiile de viaţă din fondurile piscicole montane, cât şi în cele din păstrăvărie, salmonidele sunt
afectate de o serie de duşmani naturali, reprezentaţi de animale, aparţinând diferitelor grupe sistematice, de la
viermi şi insecte până la peşti, reptile, păsări şi mamifere.
Prin braconajul său, adesea sălbatic şi nechibzuit omul, mai corect unii oameni, pot fi consideraţi ca
duşmanii naturali ai salmonidelor. De aceea, raţiunea cu care este înobilată fiinţa umană o obligă să-şi
răscumpere culpa şi să militeze programatic pentru protejarea acestor podoabe ale mediului acvatic din zonele
de munte.
Dintre viermii care aduc daune salmonidelor sunt citate lipitorile, cu specia cea mai răspândită Piscicola
geometra (fig.84). Acestea se lipesc cu ventuza pe corpul puietului de păstrăv, cât şi pe peştii adulţi şi se
hrănesc cu sângele gazdei, debilitând-o şi producându-i o stare agitată până la epuizare. Pentru combatere, se
videază bazinele invadate şi se dezinfectează fundul cu var nestins, în doză de 25 g la 10 l apă.
Fig. 84.: Lipitoarea (Piscicola geometra)
Insectele (fig. 85) care populează zona inferioară a râurilor de munte cât şi unele bazine din păstrăvăriile cu
apă tulbure şi cu temperatură mai ridicată, atacă deseori puietul de păstrăv. Astfel specia cunoscută sub numele
de buhaiul de baltă (Hidrophilus
piceus), atât ca larvă cât şi ca
adult, consumă puietul de
salmonide din primele stadii,
comportament caracteristic şi altui
coleopter, ditiscul (Ditiscus
marginalis) şi ploşniţelor de apă
(Ranatra linearis şi Notonecta
glauca). Combaterea acestor Buhaiul de baltă (Hidrophilus piceus) Ditiscul (Ditiscus marginalis)
insecte se face în manieră similară
cu cea a lipitorilor, însă este mai
dificilă pentru că ploşniţele de apă
zboară răspândindu-se rapid.
Peştii, (fig. 86) care prin
comportamentul de consumator de
icre sau de răpitor afectează
stocurile de icre şi puiet de
salmonide, aparţin mai multor Ploşniţă de apă (Ranatra linearis) Ploşniţă de apă (Notonecta glauca)
genuri, speciile cele mai cunoscute
pentru România fiind zglăvoaca Fig. 85.: Insecte dăunătoare pentru salmonide
(Cottus gobio), zvârluga (Cobitis taenia), boişteanul (Phoxinus phoxinus), mihalţul (Lota lota), grindelul
(Nemachelus barbatus), mreana vânătă (Barbus meridionalis), scobarul (Chondrostoma nasus) şi chişcarul
(Endontoyzon danfordi). Dintre acestea, mihalţul, zglăvoaca şi uneori scobarul consumă atât icre cât şi puiet de
păstrăv abia eclozat, în timp ce boişteanul şi grindelul consumă numai icrele de salmonide, iar mreana vânătă
ocupă spaţiile de hrănire şi de reproducere ale păstrăvului şi lostriţei. Chişcarul se fixează pe corpul gazdei
Gabriela MALOŞ 131

hrănindu-se cu sângele acesteia. Combaterea este mai dificil de realizat, însă rezultate bune se obţin prin
vidarea bazinelor şi tratarea fundului cu var nestins.
Zglăvoaca (Cottus gobio) Zvârluga (Cobitis taenia)
Boişteanul (Phoxinus phoxinus) Mihalţul (Lota lota)
Grindelul (Nemachelus barbatus) Mreana vânătă (Barbus meridionalis)
Scobarul (Chondrostoma nasus) Chişcarul (Endontoyzon danfordi)
Fig. 86.: Peşti dăunători pentru salmonide
Reptilele dăunătoare salmonidelor sunt reprezentate prin şarpele de apă (Natrix natrix) - figura 87, care
consumă multe exemplare de păstrăv, pe care le capturează prin
scufundare. Este dificilă combaterea acestui dăunător.
Unele păsări acvatice (fig. 88) consumă atât icre şi puieţi de
păstrăvi, cât şi o cantitate importantă de larve de insecte, fiind
concurente la hrană cu salmonidele. De exemplu, raţele domestice din
aşezările omeneşti situate în zona de munte, precum şi mierla de
pârâu (Cinclus cinclus aquaticus) şi pescăruşul verde (Alcedo athis).
Mamiferele acvative (fig. 89) sunt, de asemenea, animale care au
reprezentanţi dăunători pentru salmonide. Cel mai periculos dintre
aceştia este vidra (Lutra lutra), care consumă exclusiv peşte, ajungând
la 1 kg pradă/24 ore. Este un animal nocturn, iar când are pui vânează
şi ziua. Alt reprezentant este nurca (Lutreola lutreola), denumită şi
dihor de apă. Ambele specii s-au combătut cu succes prin împuşcare,
astăzi sunt însă protejate, soluţia protejării peştilor constând în
instalarea de capcane pe timp de noapte şi eliberarea ulterioară a
indivizilor capturaţi. Din aceiaşi categorie mai fac parte şobolanul de Fig. 87.: Şarpele de apă (Natrix natrix)
apă (Arvicola amphibius) şi şoarecele cu bot ascuţit (Neomys fodiens), rozătoare care populează păstrăvăriile cu
diguri căptuşite cu scânduri, sub care sapă galerii în pământ. Aceste rozătoare consumă mai ales puieţi de
salmonide, dar uneori cad pradă şi peşti din vara a Il-a. Se combat cu peştişori otrăviţi, plasaţi la gura galeriei
sau prin gazare cu sulfura de carbon.
Gabriela MALOŞ 132
Mierla de pârâu (Cinclus cinclus aquaticus) Pescăruşul verde (Alcedo athis).
Fig. 88.: Păsări acvatice recunoscute ca şi duşmani naturali ai salmonidelor
Vidra (Lutra lutra) Nurca (Lutreola lutreola)
Şoarecele cu bot ascuţit (Neomys fodiens) Şobolanul de apă (Arvicola amphibius)
Fig. 89.: Principalele mamifere dăunătoare pentru fauna salmonicolă
Gabriela MALOŞ 133

7.3. PRINCIPALELE BOLI LA SALMONIDE

Ihtiopatologia salmonidelor reprezintă un domeniu vast de investigaţie ştiinţifică, motivat de gama relativ
diversă a incidenţelor patologice semnalate.
După Cataloagele şi Ghidurile SERA (2006), se disting următoarele categorii de boli care afectează peştii în
general şi salmonidele, în special.
7.3.1. BOLI INFECŢIOASE VIRALE
Necroza infecţioasă a pancreasului

Este o boală ce apare îndeosebi în păstrăvăriile alimentate cu apă de pârâu şi mai puţin în cele alimentate
cu apă din izvor. Este considerată o boală "de păstrăvărie", cazurile regăsite în emisarii naturali fiind mai puţine.
Receptivitate: puietul de păstrăv indigen, păstrăv fântânel şi păstrăv curcubeu în primele zile de hrănire.
Etiologie: virusul puietului de păstrăv, un virus recent încadrat întrucât simptomele bolii sunt comune şi altor
boli, precum "boala branhiilor", gastroenterita ş.a.
Surse şi căi de infestare: icre infestate, spermă infestată, resturi de hrană eliminate de peşti, lichid ovarian,
peştii purtători, absenţa igienizării periodice a bazinelor, debite reduse ş.a.
Diagnostic: coloraţie închisă a corpului puietului, ochi exoftalmici, abdomen mărit, înot în spirală, mortalitate
masivă (80% şi peste), peştii căzând la fundul trocilor de creştere. La disecţie, intestinul conţine un lichid vâscos,
de culoare albicioasă, splina şi ficatul fiind decolorate.
Combatere şi profilaxie: evitarea importului de icre din ţări şi zone în care s-a manifestat boala, igienizarea
strictă a trocilor pentru puiet, hrană echilibrată, includerea de medicamente în hrană (ex. iodură de
polivinilpirrolidon, 0,5..1,3 g/kg peşte/zi), debite optime, suspensii şi materii organice reduse.
Hidropizia infecţioasă (numită şi septicemia hemoragică virală - SHV, boala lui Egtved)
Este o boală care produce mari pagube în păstrăvării, fiind considerată şi o boală "de aglomeraţie", adică
apare în special la densităţi mari.
Receptivitate: păstrăvul curcubeu, păstrăvul fântânel, păstrăvul indigen.
Etiologie: virus aparţinând familiei Rhabdoviridae, asociat cu bacterii diverse.
Surse şi căi de infestare: fecalele peştilor infestaţi, peştii purtători (în stare cronică), unelte, ustensile şi
dispozitive de pescuit, posibil şi prin icre. La acestea se adaugă densităţile mari, debitele reduse, furajele
neconsumate, bazinele nevidate periodic etc.
Diagnostic: peştii au manifestări diverse în funcţie de forma de boală: cronică, acută sau nervoasă. în cazul
formei cronice, nu există manifestări vizibile timp îndelungat, pentru ca, ulterior, mortalităţile să se declanşeze
brusc, odată cu scăderea temperaturii (toamna şi primăvara).
Peştii bolnavi capătă o culoare închisă, ochii devin exoftalmici, iar branhiile roşii-pal.
În forma acută manifestările sunt relativ similare celor enunţate, diferenţele fiind date de instalarea rapidă a
mortalităţii şi de existenţa unor leziuni şi hemoragii interne, inclusiv în musculatură. Ficatul apare pătat, pe un
fond roşu-închis.
În cazul formelor nervoase, peştii înoată în spirală, sar din apă pe mal, înoată pe latură, abdomenul devine
voluminos. În final, se înregistrează mortalitatea de până la 90 % din efectiv, în special la puiet.
Perioada de incubaţie a virusului este de 1..2 săptămâni, boala manifestându-se la temperaturi ale apei de
până la 9°C.
Combatere şi profilaxie: nu există un tratament specific, esenţiale fiind măsurile profilactice. În acest sens,
se recomandă a nu se cumpăra sau importa icre din ferme în care a fost semnalată boala, tratarea preventivă a
icrelor cu soluţii precum verdele de malahit, acriflavină, mertiolat de sodiu etc. în plus, hrană echilibrată, densităţi
optime, igienizări periodice ale bazinelor.
Gabriela MALOŞ 134

7.3.2. BOLI INFECŢIOASE BACTERIENE
Furunculoza (numită şi septicemia hemoragică)

Este o boală care se manifestă, în special, la formele adulte, provocând pierderi masive.
Etiologie: bacteria Aeromonas salmonicida şi subspecii ale acesteia.
Surse şi căi de infestare: icre, peşti adulţi infestaţi, apa bazinelor cu peşti infestaţi, peşti morţi infestaţi,
unelte de pescuit, absenţa igienei bazinelor, administrarea deficitară a hranei, existenţa de suspensii organice în
apă, debite reduse, densităţi mari ş.a.
Diagnostic: manifestările corespund formelor de boală acută şi subacută. În cazul formei acute peştii nu
prezintă semne exterioare, însă mortalitatea reprezintă peste 10 % din efectiv. În urma disecţiei se observă însă
o congestie a tubului digestiv şi o încărcare a acestuia cu un lichid vâscos, sangvinolent, rinichii îşi pierd aspectul
normal (foliaceu), iar dacă se extrag şi se secţionează se va scurge un lichid de culoare închisă, vâscos. Splina
este mărită, de culoare violetă. Peştii îşi modifică poziţia ortostatică, poziţionarea lor fiind oblică, cu capul în jos.
Boala se constată cu precizie în laborator. În cazul formei subacute peştii prezintă, în special pe partea dorsală
(dar şi pe laturi) noduli (umflături) care conţin lichid sangvinolent, ulceraţii, derm necrotic, absenţa solzilor.
Combatere şi profilaxie: de preferat să se ia măsuri preventive, evitându-se cumpărarea sau importul de icre
din zone şi păstrăvării infestate, debite optime, suspensii organice în apă reduse, filtrarea apei de alimentare,
igienizarea periodică a bazinelor. În plus, la primele semne de boală, se pot administra medicamente în furaj (ex.
cloramfenicol sau derivaţi, 5..7 g/100 kg peşte, timp de 3..5 zile, sau sulfadimerazin, 10 g împreună cu
sulfaguanidin, 3 g, timp de 8 zile). Deoarece bacteria poate să supravieţuiască în mâlul de pe vatra bazinului,
timp de peste o lună de zile, bazinele în care s-a semnalat îmbolnăvirea se scurg (după 1..2 zile de la
îmbolnăvire) şi se dezinfectează, cu nămolul în ele, cu var nestins, în cantitate de 250..500 g/mp, după care se
lasă o perioadă de 2..3 zile în repaus. Ulterior, se curăţă nămolul, se mai face o dezinfecţie cu var nestins
(cantităţi mai mici) şi se lasă vatra bazinului sub acţiunea soarelui, 2..3 zile.
Ciclul evolutiv al bolii este redus, după cca. 10 zile de la infestare înregistrându-se mortalitatea maximă. La
primele semne, peştii se vor scoate din bazine, parcându-se în troci sau vane (bazine mai mici) pentru tratament
şi urmărire a evoluţiei bolii. În acest timp, bazinul contaminat se va vida, făcându-se igienizarea şi dezinfecţia
acestuia.
Boala branhiilor
Este o boală care se manifestă în special, la puietul de o vară.
Etiologie: diversă, fiind incriminate mai multe bacterii, precum şi suprapopularea, debite reduse, existenţa
suspensiilor organice, natura furajului ş.a.
Surse şi căi de infestare: absenţa igienei în cadrul trocilor pentru puiet, densităţi mari de peşti şi cantităţi de
oxigen reduse, vetre ale bazinelor cu mâl, furajare cu făinuri concentrate slabe calitativ, ape tulburi, paraziţi
situaţi pe branhii ş.a.
Diagnostic: branhiile se decolorează, în faza incipientă, după care se inflamează şi se tumefiază. Între
lamele branhiale şi la suprafaţă se formează o peliculă de substanţă mucilaginoasă. Peştii respiră accelerat, nu
consumă hrana, se concentrează în zona de admisie a apei. Mortalitatea poate depăşi 50 % din efectiv.
Combatere şi profilaxie: igienizarea periodică a bazinelor, a trocilor pentru puiet, existenţa filtrelor pentru
apă, vidarea periodică a bazinelor şi îndepărtarea mâlului de pe vatră, densităţi optime, furajare şi furaje
adecvate ş.a. Se mai pot face tratamente cu verde de malachit, 1 g/200 1 apă, timp de 2 săptămâni (băi de 20
minute) sau cu sulfat de cupru, 50 g/100 1 apă, băi de 1 minut, din 2 în 2 zile, timp de o săptămână.
Necroza înotătoarelor
Este o boală care afectează indivizii maturi, zonele afectate referindu-se îndeosebi la înotătoarele dorsală şi
caudală.
Etiologie: bacterii din ape tulburi (Aeromonas sp., Pseudomonas sp.) care se instalează la peştii care au fost
atacaţi de paraziţi precum Gyrodactilus, peştii care trăiesc în ape cu suspensii organice în cantităţi mari, în
densităţi mari, în bazine mâlite, slabe calitativ, ape tulburi, paraziţi situaţi pe branhii ş.a.
Surse şi căi de infestare: peştii purtători sau care au trecut prin boală, manipularea defectuoasă (rănirea)
peştilor, absenţa igienei bazinelor, absenţa filtrelor pentru apă, supraaglomerarea (peste 4 kg păstrăv de două
veri/mp).
Diagnostic: peştii prezintă o necroză a înotătoarelor dorsală şi caudală, dinspre vârf înspre bază, uneori
rămânând din înotătoarea dorsală doar un pinten ulceros sau o excrescenţă cicatrizată. Există situaţii când
Gabriela MALOŞ 135

bacteriile atacă şi dermul, la baza de inserţie a înotătoarelor. Peştii înoată greu, consumă o cantitate redusă de
hrană, stau pe vatra bazinului sau în zona vetrei, nu cresc, slăbesc etc. Mortalitatea poate fi redusă 3..5 %, sau
pot să nu se înregistreze cazuri de mortalitate.
Combatere şi profilaxie: numai în stadiul incipient, măsurile profilactice fiind cele care dau rezultate pozitive.
În cadrul operaţiunii de sortare (toamna), peştii se pot trata cu substanţe dezinfectante precum sulfatul de cupru
(1 g/20 l apă, timp de 1..2 minute, trei zile consecutiv), verde de malachit, formol, sare de bucătărie.
7.3.3. BOLI PARAZITARE VEGETALE (MICOZE)
Saprolegniaza (sau "mucegaiul")

Este o boală care atacă atât icrele cât şi peştii, indiferent de vârstă.
Etiologie: ciuperci din genurile Saprolegnia şi Achlya, aparţinând familiei Saprolegniaceae.
Surse şi căi de infestare: peşti contaminaţi, icre "moarte", peşti morţi, peşti răniţi, stresaţi, disputele din
perioada împerecherii, temperaturile reduse şi variaţiile bruşte de temperatură a apei, absenţa igienei bazinelor,
debite reduse, materii organice în exces etc.
Diagnostic: la icre, în jurul acestora apar ţesături filamentoase cu aspect de flocoane (de vată), coloritul
zonei infestate fiind alb sau alb închis. La peşti, în stadiile de început, hifele (filamentele) sunt la suprafaţa
dermului, ulterior sunt lizate ţesuturile, hifele penetrând în musculatură. Reproducătorii pot prezenta forme
ulceroase sau necrotice, la nivel tegumentar, asociate şi cu tulburări intestinale. Masculii prezintă un procent mai
mare de localizare a hifelor în regiunea dorsală, datorită muşcăturilor în perioada reproducerii, iar femelele în
regiunea caudală. În fază avansată de infestare, peştii înoată greu, la suprafaţă, se freacă de pereţi şi de vatra
bazinului, în final murind. Raclat pe lamă histologică, agentul cauzal se poate observa şi la microscop, putându-
se cultiva pe mediu adecvat.
Combatere şi profilaxie: evitarea rănirilor la manipulare, igienizarea bazinelor, vidarea periodică a bazinelor,
debite optime, diminuarea stresului, hrănire adecvată. În perioada incipientă a bolii, se pot efectua băi (în trocile
pentru puiet, spre exemplu) în soluţii de sare de bucătărie, 3 kg sare/100 l apă, cu repetare în trei zile succesive,
în soluţii de sulfat de cupru, 50 g/100 l apă, timp de maxim 60 de secunde sau formol, 1 l/500 l apă, timp de 10
minute. Icrele din incubatoare se tratează cu verde de malachit, de două ori pe săptămână, timp de 30 minute,
începând cu a doua zi de la punerea lor în incubatoare. Concentraţia băii este de 0,5 g verde de malachit la 100 l
apă.
Ihtiosporidioza (sau ihtiofonoza)

Este o boală care afectează un număr mare de specii de peşti (peste 73 specii).
Etiologie: ciuperca Ichthyophomus (Ichthyosporidium) hoferi, o ciupercă (micet) ce are spori de formă ovală,
cu mai multe nuclee.
Surse şi căi de infestare: peşti contaminaţi, cadavre de peşti infestaţi, copepode infestate, absenţa igienei în
bazine, vetre ale bazinelor cu mâl, ape tulburi, furajări cu resturi de abator sau de la fabrici de conserve, improprii
consumului.
Diagnostic: peştii capătă o culoare închisă, abdomenul se măreşte, apare exoftalmia. Echilibrul se pierde,
înotul este în zig-zag, în cerc sau pe o latură. La disecţie se observă faptul că în musculatură, pe viscere, organe
genitale, rinichi, inimă, ficat, splină există noduli albi sau albi-cenuşii. Sporii înghiţiţi de peşti, odată cu hrana, pot
ajunge, pe cale sanguina, inclusiv la nivelul creierului, ceea ce determină tulburări de echilibru.
Întrucât simptomele bolii sunt asemănătoare cu ale altor afecţiuni (boala branhiilor, căpiala păstrăvului, boala
bulelor de gaz, necroza pancreatică etc), diagnosticul exact se determină în condiţii de laborator. Există cazuri în
care peştii nu mor în perioada îmbolnăvirii, păstrând însă urme ale acesteia (absenţa unui ochi, coloană
vertebrală strâmbă, culoare mai închisă etc.)
Combatere şi profilaxie: igiena bazinelor, filtrarea apei, distrugerea (arderea) exemplarelor cu semne de
boală, evitarea furajării cu resturi de la fabrici de conserve, dezinfectarea bazinelor (var nestins, 300..500 g/m2)
de mai multe ori. Particular, la reproducători, se pot face băi cu substanţe precum paraclorofenoxentol, 1 cm3/l
apă, după care se face o nouă diluţie, amestecându-se 50 cm3 la fiecare litru de apă. Durata îmbăierilor este de
24..48 ore.
Gabriela MALOŞ 136

7.3.4. BOLI PARAZITARE ANIMALE
Ihtioftirioza
Este o boală care afectează în special stadiile tinere de păstrăvi (puiet de o vară), declanşarea infestării
corespunzând lunilor iunie-iulie.
Etiologie: protozoarul Ichthyophthirius multifilis care se fixează pe piele, branhii, ochi, înotătoare etc. dar
poate pătrunde şi în ţesuturi.
Elemente de biologie a parazitului: parazitul trăieşte, de obicei, în ape curgătoare, cu suspensii organice şi
depozite de substanţă organică, ape tulburi, în mâlul de pe vatra bazinelor etc. Ciclul sau biologic durează 5..8
zile, dacă temperatura apei este cuprinsă între 12..16 oC. După cca. 15 zile, parazitul are dimensiunea de 1 mm,
se desprinde de pe gazdă şi cade pe vatra bazinului unde se închistează şi se divide succesiv. Noii indivizi
înoată datorită cililor, timp de 2..3 zile, în căutarea unor noi gazde. Dacă în acest timp nu sunt fixaţi pe corpul
peştilor, ciclul lor se va încheia (mor). De asemenea, scăderea temperaturii apei sub 3 oC duce la moartea
parazitului.
Surse şi căi de infestare: densitate mare, debit redus, stres, poluarea organică a apei, stări de debilitate la
peşti, peştii purtători (trecuţi prin boală), peşti infestaţi daţi ca hrană etc.
Diagnostic: pe flancuri sau pe întreg corpul apar puncte, răspândite neregulat, de mărimea unei grămălii de
ac, de culoare albă sau albă-murdar. Peştii devin hipodinamici, nu consumă hrana în totalitate, se aglomerează
în unele zone ale bazinului (la colţuri, pe vatră) se freacă de maluri etc. Branhiile se îngroaşă şi se acoperă cu un
mucus abundent. Mortalitatea în masă se produce la 10..15 zile de la infestare.
Combatere şi profilaxie: parazitul, odată apărut în bazine, nu dispare complet, putând să reapară în orice
moment, motiv pentru care, înainte de popularea bazinelor, în special cu puiet, este necesară o dezinfecţie
preventivă susţinută.
Astfel, în 2..3 vase de cel puţin 100 l fiecare, se pregăteşte o soluţie de verde de malachit, în concentraţie
diversă, pentru flecare m3 apă asigurându-se cca. 300 g verde de malachit. Din vasele cu soluţie, cu ajutorul
găleţilor, se distribuie substanţa pe toată suprafaţa bazinului, după care se opreşte alimentarea şi evacuarea
apei, timp de 4 ore. Dacă peştii se ridică la suprafaţa apei pentru a respira, se poate lăsa să curgă, la alimentare,
o cantitate redusă de apă. După cele 4 ore, debitul va creşte treptat, pentru a se clăti bine bazinul. Operaţiunile
trebuie efectuate o dată sau de două ori pe săptămână, timp de o lună, dimineaţa, temperatura apei fiind de
până la 12°C.
Dacă boala s-a manifestat deja, pe lângă mărirea debitelor, reducerea densităţii etc., este necesară tratarea
(îmbăierea) peştilor în următoarele tipuri de soluţii, după posibilităţi: verde de malachit, 5 g/1000 l apă, timp de
20..30 minute, puietul puternic infestat murind imediat; sare de bucătărie, 3 kg/100 l apă, timp de 30 minute;
formaldehidă (formol), 0,250 l/m3 apă, timp de o oră, puietul infestat murind imediat. Aceste băi se vor repeta
timp de 3..5 zile, succesiv, puietul fiind pescuit iniţial din bazine şi parcat în alte incinte (bazine mici de ciment,
troci etc.). În acest timp, bazinele se vor curăţa de nămol, se dezinfectează cu var nestins (0,250 kg/m2 vatră),
lăsându-se la soare timp de 3..5 zile.
Chilodoneloza
Este o boală de apă rece, manifestarea ei fiind maximă iarna şi la începutul primăverii.
Etiologie: parazitul Chilodonella spp., parazit care se înmulţeşte prin diviziune pe corpul peştelui parazitat,
dacă temperatura apei este cuprinsă între 5..10°C.
Surse şi căi de infestare: peşti aduşi din alte crescătorii, peşti crescuţi în apropierea crescătoriilor de crap,
densităţi mari, debite reduse, stres, debilitate, absenţa igienei bazinelor.
Diagnostic: parazitul se fixează pe branhii dar şi pe pielea peştilor.
Peştii bolnavi nu dau semne distincte de boală, dar la o examinare atentă se observă un exces de mucozităţi pe
întreg corpul sau pe anumite zone, pete albăstrui pe cap, frecarea peştilor de maluri etc.
La infestări mari, peştii devin apatici, mişcările respiratorii se accelerează, branhiile sângerează, apare
debilitatea şi moartea prin asfixie.
Combatere şi profilaxie: igienă, carantină pentru peştii aduşi în fermă, hrană adecvata, material biologic
certificat zootehnic, densităţi reduse, debite mari.
Se poate utiliza tratamentul descris la ihtioftirioză. De asemenea, cu bune rezultate, se poate utiliza o soluţie
alcătuită din 3 kg sare de bucătărie/100 l apă, pentru băi de cca. 15 minute, la fiecare 2 zile, timp de o
săptămână.
Gabriela MALOŞ 137

Trichodonioza
Este o boală comună mai multor specii, efectul bolii resimţindu-se la stadiile tinere ale păstrăvului.
Etiologie: protozoarul Trichodina domerquei care se fixează pe branhii şi tegument, efectul său asupra
peştilor fiind dat de amploarea infestării (numărul de paraziţi/individ). Perioada de incubaţie a parazitului este de
12 ore, fiind iubitor de apă mai rece.
Surse şi căi de infestare: peştii parazitaţi, debite reduse, densităţi mari, material biologic debilitat, absenţa
igienii bazinului, vatră cu mâl, apă tulbure ş.a.
Diagnostic: corpul peştilor se acoperă cu mucus abundent, branhiile se îngroaşă şi sângerează, apar
anemii, înot nervos, peşti care sar pe mal, etc. La invazii puternice, se înregistrează mortalităţi prin asfixie. După
cca. 8 ore de la moartea peştelui infestat, parazitul părăseşte gazda, înotând liber o perioadă de 72..140 ore, în
funcţie de temperatura apei, în căutarea altei gazde.
Combatere şt profilaxie: debite optime, densităţi optime, hrană echilibrată, igiena bazinelor. Parazitul este
sensibil la mai multe substanţe: verde de mal achit, 1 g la 200 l apă, îmbăieri de două ori pe săptămână, timp de
30 minute; sare de bucătărie, 3 kg la 100 l apă, băi de 15 minute, o dată la trei zile, timp de 2 săptămâni; acid
acetic (oţet), 1 l la 500 l apă, băi de 1..2 minute, o dată la trei zile, timp de o săptămână; permanganat de
potasiu, 1 g la 500 l apă, băi de 20..30 minute, o dată la 3 zile, timp de o săptămână.
Costioza
Este o boală care provoacă pierderi mari la puietul de păstrăv şi păstrăvul în vârstă de un an.
Etiologie: protozoarul flagelat Costia necatrix, parazit ce preferă temperaturile mai scăzute ale apei şi un pH
acid (sub 6). Are tropism pentru tegument şi branhii.
Surse şi căi de infestare: peşti infestaţi, peşti de la alte unităţi nesupuşi carantinei, densităţi mari, hrănire
deficitară, ape tulburi, temperaturi scăzute şi variaţii de temperatura, absenţa igienei bazinelor etc.
Diagnostic: în faza iniţială de infestare, păstrăvii înoată rapid, sar afară din apă, înoată pe o latură, se freacă
de troci, de maluri sau de vatra bazinelor. În infestări masive devin apatici, se grupează în zona de alimentare
sau de evacuare, nu consumă hrană. În acest stadiu, păstrăvii capătă o culoare albăstruie, corpul se subţiază,
iar capul apare masiv, ca în cazurile de debilitate fiziologică. Cel mai bine se poate determina agentul patogen în
laborator.
Combatere şi profilaxie: la orice transport de puiet, în hidrobioane, se face preventiv o administrare de 1 g
verde de malachit /200 l apă, o baie durând cca. 20 minute. De asemenea, se mai recomandă: băi cu formol, 0,5
l/m3 apă, timp de 15 minute, la deversarea puietului în troci de creştere, pe o perioadă de o lună, o dată pe
săptămână; băi cu sulfat de cupru, 50 g/100 l apă (plus un pahar de oţet din vin), timp de 15..60 secunde, o dată
pe săptămână; băi cu sare de bucătărie, 2,5 kg/100 l apă, timp de 20 minute, din două în două zile, timp de o
săptămână.
Hexamitioza (octomitioza)
Este o boală a puietului de păstrăv, producând pagube în primele luni de existenţă a acestuia.
Etiologie: protozoarul Octomitus (hexamitus) truttae, parazit care se înmulţeşte în intestin, prin diviziune,
după care se închistează şi poate să fie eliminat odată cu dejecţiile, rezistând 3..4 zile în apă.
Surse şi căi de infestare: Chiştii liberi din apă, debite reduse, densităţi mari, lipsa igienei bazinului, absenţa
carantinizării la peştii nou achiziţionaţi etc.
Diagnostic: puietul slăbeşte, capătă o culoare închisă, corpul se subţiază şi capul apare masiv, abdomenul
este subt, înoată dezordonat sau stau apatici la admisia sau evacuarea apei. Boala, datorită simptomelor, se
poate confunda cu cestioza, chilodenoloza, tricodinioza, girodactiloza etc, aşa încât este necesar un examen de
laborator.
La disecţie, intestinul apare lipsit de hrană, plin cu un lichid incolor sau de culoare galbenă. Mortalitatea, în mod
obişnuit, reprezintă 50 % din efectivul de puiet.
Combatere şi profilaxie: igienă strictă în troci, dezinfectarea puietului la orice manipulare, dezinfectarea
inventarului utilizat, adăugarea de medicamente în hrană (2 g calomel/1 kg furaj, timp de 3..4 zile, preventiv, sau
5..7 zile, la primele semne de boală).
Mixosomioza (căpiala, coada-neagră)

Este o boală care afectează puietul a majorităţii speciilor de salmonide, inclusiv lipanul şi lostriţa.
Etiologie: sporozoarul parazit Lentospora cerebralis, foarte rezistent la temperaturi scăzute (inclusiv la
îngheţ), rezistând în mâlul bazinelor timp de 15 ani.
Gabriela MALOŞ 138

Surse şi căi de infestare: consumul de peşti bolnavi, sporii vehiculaţi de pasări ihtiofage, icre infestate,
bazinul cu nămol pe vatră, absenţa igienizării periodice a bazinelor, debite reduse, densităţi mari s.a.
Diagnostic: parazitul pătrunde în organism pe cale orală, ajunge în intestin, ulterior trecând în ţesuturile
cartilaginoase, înmulţindu-se asexuat. Parazitul poate infesta un peşte după cca. 14 zile de la ecloziunea
acestuia, boala manifestându-se între 2..6 luni de viaţă, în funcţie de temperatura apei. Dacă puietul are
dimensiuni de 6..7 cm lungime sau vârsta de peste 12 luni, este indemn faţă de boală. În infestaţiile puternice,
boala se va recunoaşte uşor, iar în cele medii şi reduse sunt necesare perioade de observare mai mari şi
echipament de laborator performant. Comportamentul peştilor depinde de locul fixării şi multiplicării parazitului.
Astfel, dacă puietul înoată în spirală, înseamnă că a fost afectată urechea internă, dacă se înegreşte corpul, mai
ales în treimea inferioară, înseamnă o poziţionare a parazitului la nivelul vertebral, iar dacă apare devierea
coloanei vertebrale şi scurtarea acesteia, parazitul s-a fixat în cartilajele intervertebrale. Se mai constată
reducerea dimenională a operculelor (fixare operculară), necroza înotătoarelor (fixare pe înotătoarea dorsală, în
special) etc.
Combatere şi profilaxie: să nu se utilizeze bazine destinate puietului pentru alte categorii de păstrăv, icrele
pentru incubaţie să nu provină din ferme sau ţări unde au existat semne de boală sau s-a manifestat boala,
tratarea preventivă a icrelor cu o soluţie de mertiolat de sodiu sau substanţe similare, 20 g/100 l apă, băi de 10
minute, dezinfecţia bazinelor cu var nestins, 500 g/m2, în mai multe reprize (3..4), clorură de var: 500..750 g/m2,
urmate de o clătire energică.
În apele naturale şi chiar în bazinele în care vatra este din pietriş, boala se transmite mai greu.
Gyrodacyloza (dactylogyroza)
Este o helmintoză favorizată de condiţiile de mediu inadecvate creşterii salmonidelor.
La salmonide, majoritatea helminţilor (viermilor) paraziţi au tropism pentru branhii şi tegument, puţini dintre
aceştia instalându-se la alte nivele ale organelor interne.
Etiologie: helmint monogen Gyrodactylus salaris, cu tropism pentru branhii şi tegument. Specia este
vivipară.
Surse şi căi de infestare: densităţi mari, debite reduse, suspensii organice în cantităţi mari, peşti infestaţi,
păsări ihtiofage situate în zona bazinelor, absenţa igienizării periodice a bazinelor etc.
Diagnostic: peştii infestaţi au puncte hemoragice pe branhii şi tegument, înoată pe o parte sau sunt apatici,
se freacă de maluri, vatră sau obiecte din bazin, sar din apă, se adună la admisia sau evacuarea apei în bazin,
slăbesc, nu consumă furajul sau consumă puţin.
Combatere şi profilaxie: densităţi mai reduse, igienă, filtre pentru apă, debite optime. Se pot face băi cu
amoniac, 0,8 cm3/l apă, timp de 2..3 minute, cu sare de bucătărie, 2,5..3,0 kg sare la 100 l apă, timp de 10..20
minute etc.
Liguloza
Este o boală rar întâlnită la salmonide, datele care se regăsesc specificând păstrăvul curcubeu crescut în
zone cu apă mai caldă şi în policultură cu specii de ciprinide, pe care le consumă.
Infestarea cu cestodul Dyphyllobothrium latum

Se întâlneşte în special la speciile secundare de peşti din apele de munte, specii consumate de păstrăvi. De
la peşti, ca adult, parazitul poate să infesteze omul şi câinele, chiar dacă peştele este sărat sau afumat. Gazda
intermediară este reprezentată de copepode. Parazitul se combate dificil în primele stadii de dezvoltare, fiind
greu de depistat. Atacă inclusiv icrele.
Infestarea cu trematodul Sanguinicola inermis

Se regăseşte în special la păstrăvul curcubeu. Parazitul are tropism pentru rinichi şi intestin, gazda
intermediară fiind melcii Lymnaea sp. Peştii infestaţi au branhii palide, sunt apatici, prezintă exoftalmie, înot
greoi. Vetrele mâloase ale bazinelor favorizează dezvoltarea gazdelor intermediare.
Infestarea cu crustaceul Bazanistes huchonis

Se întâlneşte doar la lostriţă, deşi unele surse atestă contaminări şi la alte specii de salmonide. Parazitul
(masculi şi femele) se fixează pe branhii sau pe faţa internă operculară, unde eliberează ouă din care, în apă,
apar larve ce se deplasează independent, până devin adulţi. Femelele atacă branhiile în perioada de
Gabriela MALOŞ 139

reproducere, în special, producând răni şi anemieri. Exemplarele de lostriţă atacate au vârste ce depăşesc 2 ani.
Vetrele mâloase ale bazinelor şi apa tulbure favorizează dezvoltarea şi reproducerea crustaceului.
Infestarea cu cestodul Triaenophorus spp.

Se întâlneşte la peşti în stadii tinere, dar şi la adulţii de salmonide, având tropism pentru ficatul şi intestinul
peştilor. Adulţii produc chişti ce pot fi eliminaţi odată cu fecalele sau eliberează larve, care sunt consumate de
copepode, gazda intermediară. Copepodele sunt consumate de către peşti, larvele încă vii tranzitează pereţii
intestinului şi ciclul se reia. Peştii atacaţi au abdomenul mărit (balonat), nu consumă hrana, slăbesc şi mor.
Infestarea cu lipitori (Cystobranchus spp.)

Are loc la toate speciile de salmonide, cu predilecţie în primăverile şi verile cu multe precipitaţii, apa fiind
mult timp tulbure. Existenţa lipitorilor (speciile Cystobranchus mamilatus şi Cystobranchus respirans) atestă
absenţa unei filtrări corecte a apei şi condiţii de igienă precară a bazinelor. Lipitorile atacă toate categoriile de
salmonide, rănindu-le şi anemiindu-le. Pentru combatere, ca şi la celelalte tipuri de infestări prezentate anterior,
se recomandă dezinfecţii cu var nestins sau clorură de var, 250..300 g/m2, igienă, densităţi optime, debite
optime, golirea periodică a bazinelor şi înlăturarea mâlului de pe vatra acestora.
7.3.5. ALTE CATEGORII DE BOLI
7.3.5.1. Bolile constituţionale
Aceste boli sunt sub incidenţa eredităţii şi a mediului extern, evidenţierea lor făcându-se prin abateri
morfologice de la normal sau prin tare fiziologice. Din punct de vedere piscicol au importanţă devierile de la
normal ale formelor corporale şi cele de dezvoltare a organismului. Devierile pot să fie localizate intern (la
organe) sau extern. Dacă modificările organice nu depăşesc aspectul general al speciei, procesul se numeşte
anomalie, peştii fiind, în majoritate, viabili. În cazul în care modificările apărute înseamnă abateri grave, procesul
se numeşte monstruozitate, peştii fiind, în majoritate cazurilor, neviabili.
Dacă acţiunea factorilor modificatori (teratologici) are loc asupra icrelor (temperatură, lumină, curenţi de apă
etc.), se vor înregistra, după ecloziune, procese de monstruozitate, iar dacă acţiunea are loc asupra stadiilor
incipiente (larve, alevini, puiet) se vor înregistra anomalii.
Cele mai frecvente anomalii prezente la salmonide sunt:
 Nanism - talie situată sub nivelul mediu de dezvoltare a speciei, sexului şi vârstei peştilor normal
dezvoltaţi.
 Hemisomie - talie situată la cca. jumătate din dezvoltarea normală a speciei, sexului şi vârstei peştilor
normal dezvoltaţi.
 Brevignatism - maxilarul superior este mai dezvoltat decât cel inferior. Când ambele maxilare sunt
reduse dimensional, dar în mod identic, capul apare rotund.
 Prognatism - maxilarul inferior este mai dezvoltat decât cel superior, capul denumindu-se "de tip mops".
 Anomalii oculare - absenţa globilor oculari (anoftalmie), absenţa unui singur glob ocular, unul sau ambii
globi oculari au dimensiuni mai reduse (microftalmie), unul sau ambii globi oculari au dimensiuni mai mari
(macroftalmie), unul sau ambii globi oculari sunt ieşiţi mai mult sau mai puţin din orbite (exoftalmie) etc.
 Anomalii ale orificiului bucal - orificiul bucal complet închis (astomie), deschiderea gurii mult redusă
(microstomie), deschiderea gurii mult mărită (macrostomie) etc.
 Anomalii ale coloanei vertebrale - coloana vertebrală boltită dorsal (cifoză), coloana vertebrală boltită
ventral (lordoză), coloana vertebrală sinuoasă (scolioză), coloana vertebrală cu mai multe ondulaţii
(pleocospondilie) etc.
 Anomalii ale înotătoarelor - absenţa uneia sau a mai multor înotătoare (apterie), înotătoare în plus
(polipterie), înotătoare mai lungi decât normal (macropterie), înotătoare mai scurte decât normal (micropterie)
etc.
 Anomalii ale pigmentaţiei - absenţa parţială a pigmentului (leucodermie), absenţa totală a pigmentului
(acromie sau albinism), absenţa culorii argintii sau a strălucirii epiteliului (alampie), exces de pigmentare pe corp
(hipercromie) de tip negru (melanism), roşu (eritrism), galben-portocaliu (xantocromism) etc.
Gabriela MALOŞ 140

 Anomalii ale solzilor - absenţa parţială sau majoritară a solzilor la specii acoperite cu solzi în mediu
natural (alepidie), mărimi variabile ale solzilor şi dispunere monogenă a acestora (discrazie) etc.
Cele mai cunoscute monstruozităţi existente la salmonide sunt:
 Acefalie - absenţa capului, prezenţa unui rudiment cranian.
 Ipsiloizia - partea posterioară a corpului a 2 alevini este contopită, dând forma literei epsilon.
 Lamdoizia - partea anterioară a corpului a 2 alevini este contopită, dând forma literei landa.
 Tetratopagia - doi alevini uniţi pe toată lungimea corpului fără a se contopi.
Reducerea procentuală a cazurilor de acest tip impune utilizarea reproducătorilor verificaţi piscicol, bine
dezvoltaţi, fără defecte corporale şi bine adaptaţi condiţiilor de mediu existente. Reproducătorii se hrănesc mai
mult cu hrană de calitate, se parchează în bazine cu condiţii hidrobiologice optime.
7.3.5.2. Boli provocate de factorii de mediu şi de alimentaţie
Bolile induse de factorii abiotici din mediul acvatic şi de cei tehnologici, apar de obicei brusc, se manifestă cu
violenţă şi se soldează cu pierderi însemnate, cele mai frecvente fiind:
 Aerofagia ce apare la puietul de până la o vară, dacă apa din sursa de alimentare are multe bule de
aer, datorită presiunii mari a apei, datorită înălţimii de la care ea cade în bazin etc. Respectivele bule pot să fie
înghiţite de puiet, fapt ce determină o alterare a echilibrului (peştii stau la suprafaţă, cu abdomenul în sus). O altă
manifestare se înregistrează în cazul în care bulele sunt mai numeroase şi mai voluminoase, rămânând la nivelul
cavităţii bucale, împiedicând mişcarea operculelor la respiraţie şi alimentaţie, poziţia puietului fiind caracteristică,
verticală. Diagnosticul aerofagiei se poate stabili prin presarea uşoară, în apă, a abdomenului peştilor, din gură
ieşind bule mici de aer. Pentru a elimina fenomenul odată instalat, se poate lăsa puietul să se zbată, în apă
puţină, fără a se răni (în troci), iar preîntâmpinarea constă în a evita alimentarea trocilor cu puiet sau a bazinelor
cu apă sub presiune mare (spumoasă).
 Hidropizia sacului vitelin apare la larvele şi alevinii de păstrăv, după 4..7 zile de ecloziune şi induce
mortalitatea maximă după 3..4 săptămâni de viaţă. Boala se recunoaşte după faptul că sacul vitelin al alevinilor
este mult crescut în volum şi conţine un lichid transparent, diferit de vitelus. Pe peretele sacului vitelin, în
profunzime, se pot observa puncte hemoragice. Puietul afectat nu se deplasează, stând culcat pe o latură, pe
fundul incubatoarelor, a trocilor sau a bazinelor unde se cazează. Cauza apariţiei acestei boli este pusă pe
seama unor genitori slabi calitativi, a condiţiilor precare de mediu (oxigen insuficient în apă), a condiţiilor de
transport al icrelor etc. Preîntâmpinarea apariţiei unor astfel de situaţii presupune instalarea unei selecţii severe
a reproducătorilor şi a unor tehnologii de exploatare adecvate.
 Boala bulelor de gaz apare frecvent la alevinii de păstrăv, în special în prima lună de viaţă, în perioada
mai..iulie. Diagnosticul este dat de apariţia unor vezicule pline cu gaze, în regiunea gurii, în epiteliul branhial, în
cornee, cristalin, cavitatea orbitală, în unele organe interne şi în sânge. Puietul afectat devine inactiv, capătă o
culoare închisă, înoată la suprafaţa apei, slăbeşte şi va muri. În plus, adoptă o poziţie verticală, înoată pe o
latură, ochii devin exoftalmici, abdomenul se măreşte, branhiile se înroşesc etc. Cauzele bolii se consideră a fi
excesul de gaze din apă, cum ar fi gazul carbonic (dioxid de carbon) când se înroşesc şi branhiile, şi a azotului,
când apare şi fenomenul exoftalmic. Uneori boala apare şi la adulţii de păstrăv, dacă densitatea este mare şi
sursa de apă (izvorul) conţine gazele şi elementele chimice amintite. La apariţia primelor semne de boală, este
necesară o corijare a sursei de apă, atât pentru incubatoarele cu icre cât şi pentru puiet şi adulţi. Astfel, dacă
sursa de apă este reprezentată numai de un izvor, nu se va face aducţiunea de apă prin conducte, iar traseul va
beneficia de praguri (mici cascade), pentru a se oxigena. Dacă este posibil, apa de izvor va fi amestecată cu apă
de pârâu sau râu.
 Degenerescenta lipoidă a ficatului (D.L.H.) sau distrofia ficatului, cum mai este denumită, afectează
păstrăvul curcubeu, în special, dar şi păstrăvul indigen. Boala se considera a fi cauzată de o deficienţă de tip
alimentar, datorată uniformizării tipului de hrană şi de hrănire, absenţa de vitamine, aminoacizi etc., dar şi
necorelarea raţiilor alimentare cu vârsta şi factorii de mediu (temperatură, pH, duritatea apei ş.a.), la care se
adaugă factorii secundari, precum metabolismul individual, condiţii fiziologice, modul de obţinere a unei noi
generaţii de reproducători, agenţi patogeni favorizanţi. Boala poate să evolueze mai rapid sau mai lent, uneori
trecând ani până la instalarea mortalităţii. Semnele clinice anterioare manifestării boli constau într-o înegrire
completă a tegumentului, branhii de culoare albicioasă, ochi exoftalmici. În plus, peştii afectaţi devin apatici, se
comasează lângă maluri, la gura de evacuare sau de admisie a apei, înoată în zig-zag sau în cerc. La disecţie,
metodă care certifică diagnosticul, ficatul apare pătat, cu hemoragii incipiente ca proces (dacă boala este la
Gabriela MALOŞ 141

început), sau de culoare gălbuie, cavitatea abdominal este plină de zone gelatinoase, intestinele sunt îmbrăcate
în grăsime, splina este mărită şi de culoare roşie-maronie. Pentru prevenirea apariţiei bolii sunt necesare
monitorizări periodice ale factorilor de mediu şi practicarea unei alimentaţii echililibrate. La peştii aflaţi în stadiul
incipient al bolii, PĂSĂRIN B., 2007, recomandă suprimarea hrănirea timp de 2..3 zile, şi după aceea
administrare de hrană crudă, proaspătă şi săracă în lipide, reprezentată de carne de cal, ficat, splină, morcov ras
şi drojdie de bere furajeră, timp de 10..12 zile, iar la puiet administrarea unui tain pe zi reprezentat de caroten
pur şi brânză de vaci. Medicamentos se poate interveni cu o cură de sulfadimerazin sau substanţe similare, timp
de 10 zile, astfel: 4 g/kg furaj combinat în ziua I; 3 g/kg furaj combinat în ziua a II-a şi a III-a, pauză ziua a IV-a şi
2 g/kg furaj combinat pentru încă cinci zile.
 Gastroenterita este considerată o boală de nutriţie a salmonidelor datorată consumului de hrană
inadecvată (deşeuri de abator intrate în putrefacţie, furaj granulat mucegăit sau rânced, etc.). Cei mai afectaţi
sunt peştii cu condiţia fiziologică precară instalată în efectivele de peşti ca urmare a nerespectării unui program
de hrănire corect sau nerespectării lui cu stricteţe sau a hrănirii cu o hrană crudă cu conţinut foarte mare de
ţesuturi lipidice şi tendoane. Boala se poate diagnostica clinic prin faptul că la peştii bolnavi, prin porul urogenital
se scurge un lichid galben mai ales la contenţia lor în palmă şi aceştia prezintă un înot dezordonat, mai ales la
suprafaţa apei, sunt agitaţi şi sar din apă sau dimpotrivă devin apatici. La disecţie se observă o congestie totală
a intestinului, o îmbrăcare a acestuia cu grăsime, iar în stomac există un lichid incolor. Boala este de multe ori
asociată cu degeneresceţa lipoidă a ficatului. Odată declanşată boala, timp de 3..4 zile trebuie oprită hrănirea iar
apoi administrarea treptată de hrană crudă, foarte proaspătă (ficat, sânge, splină în asociaţie cu drojdie de bere
furajeră şi brânză de vaci). Se poate administra şi tratamentul medicamentos pe bază de sulfadimerazin descris
la degenerescenţa lipoidă a ficatului.
 Catarul intestinal este boala de nutriţie cauzată de administrarea de alimente alterate, în special ficat,
sau de consumul de hrană stagnantă de pe vatra bazinelor. Este manifestată cu precădere la puietul de păstrăv
curcubeu şi se manifestă printr-o inflamare a tubului digestiv, urmată de diaree şi moartea indivizilor afectaţi.
Pentru prevenire se recomandă o hrănire atentă, numai cu furaje proaspete şi în cantităţi care să fie consumate
în totalitate. Odată apărută boala se recomandă 3 zile de dietă, urmate de administrarea de furaje proaspete şi
în cantităţi compatibile cu consumul.
 Plesnirea (explozia) icrelor este o tehnopatie datorată: manipulării incorecte a icrelor, transportului
defectuos al acestora în saci sau pungi de polietilenă în care s-a realizat o presiune prea mare a oxigenului
şi/sau au fost supuse la variaţii foarte mari şi bruşte de temperatură sau în cazul unor infestări micotice sau
bacteriene. Practic, începând cu procedura de fecundare artificială a icrelor şi continuând cu incubarea acestora,
se observă că icrele afectate au învelişul spart, nu mai au forma sferică normală sau au pe suprafaţa lor diverse
aderenţe rezultate din scurgerea conţinutului interior după plesnire. În aceste icre apa pătrunde distrugând
embrionul şi pe ele se grefează agenţi patogeni. Este obligatoriu îndepărtarea acestor icre din instalaţiile de
incubat.
 Degenerarea icrelor poate fi considerată o tehnopatie atunci când ea apare datorită faptului că nu se
asigură parametrii normali în întreţinerea şi hrănirea reproducătorilor sau ea poate fi determinată de neeliminarea
(nerecoltarea) la timp a icrelor maturate sau când ele nu sunt eliminate întrucât temperatura apei nu corespunde
intervalului specific, când reproducători, în mediu natural, nu găsesc suportul specific de depunere (pietriş
mărunt şi curat), când lipsesc masculii şi ca urmare stimulul mascul, când există stres de suprapopulare în
bazinele de întreţinere a nucleului de prăsilă sau când există diverse boli ce afectează reproducătorii. În aceste
cazuri icrele pot fi resorbite de organismul peştelui sau degenerând pot induce moartea peştelui respectiv. Icrele
degenerate au forme şi mărimi diverse, unele fiind mari, de culoare galben-albicioase, cu o vacuolă de aer sau o
infiltraţie apoasă în interior, iar altele sunt mici, de culoare cenuşie-cafenie, cu un conţinut resorbit, rămânând de
fapt numai corionul icrei. De multe ori icrele formează o masă compactă, dură la pipăit, învelită la exterior de un
strat galben-albicios cu consistenţă gelatinoasă.
 Tulburări datorită carenţei de vitamine sunt înregistrate în exploataţiile salmonicole, la peştii în hrana
cărora furajele nu sunt echilibrate vitaminic. Astfel la absenţa îndelungată a vitaminelor B se observă perturbări
de echilibru, enterite, anemii şi distrofii hepatice iar la lipsa vitaminei A se produce necroza ficatului. Ca stare
generală, absenţa aportului de vitamine necesar induce slăbirea organismului peştilor, mobilizarea rezervelor
proprii organismului, scăderea în greutate, reducerea apetitului alimentar, compromiterea reproducerii, etc.
Administrarea unor alimente ce conţin vitamine alterate (ex. drojdia de bere alterată) poate determina grave
intoxicaţii şi moartea efectivelor de salmonide.
 Răceala puietului de salmonide este datorată schimbării bruşte a temperaturii apei, cu cca. 3 oC, în
incubatoare, troci, bazine, hidrobioane sau pungi de polietilenă. Dacă diferenţele termice din mediul acvatic ating
Gabriela MALOŞ 142

7..8 oC, puietului moare. De cele mai multe ori această boală a puietului are o durată de instalare lungă, iniţial
producând slăbirea organismului şi predispunerea acestuia la alte boli. În stadiul de boală avansată se
recunoaşte după exfolierea tegumentului şi formarea de mici pete pe corp, exemplarele afectate murind rapid.
 Anemia pernicioasă este o boală specifică păstrăvului curcubeu ce este datorată hrănirii
necorespunzătoare cantitativ şi calitativ (cu procent mare de grăsimi inferioare ca sursă, fără vitamine, alterate).
Ea afectează iniţial peştii mai mici din efectiv. Exemplarele bolnave au pielea de culoare închisă în zona dorsală
şi pe flancuri şi albastră-violacee pe abdomen, au branhiile galbene sau alb-gri, ochii exoftalmici, abdomenul
balonat şi orificiul urogenital prolobat. La disecţie stomacul şi intestinal apar iritate, congestionate şi conţinând un
lichid incolor sau transparent-gălbui. Ficatul are culoare galben-deschisă şi este înconjurat de grăsime.
 Rahitismul opercular este frecvent în exploataţiile
salmonicole atât la păstrăvul curcubeu cât şi la alte specii.
Cauzele sunt reprezentate de subalimentare cantitativă şi/sau
calitativă în stadiul de puiet sau de supraalimentare în
perioada de adult, asociate cu lipsa mişcării sau
consangvinizarea şi degenerarea populaţiei. Anomalia se
observă prin faptul că osul opercular nu a crescut suficient
pentru a acoperi branhiile în întregime, fapt ce duce la rănirea
acestora, la fixarea unor paraziţi şi la greutăţi în respiraţie.
 Asfixia este fenomenul cauzat de lipsa sau deficitul
conţinutului de oxigen solvit al apei. Când conţinutul de O2 din
apă scade sub valoarea de 6 mg/l, păstrăvul curcubeu dă
semne de oboseală, iar la 4,5 mg/l moare prin asfixie. Peştele
Fig.90.: Pastrăv supus deficitului de oxigen
ce suferă de deficit de oxigen (fig. 90) se ridică la suprafaţa
apei şi are gura deschisă, iar cel mort prin asfixie are operculele şi gura larg deschise.
Gabriela MALOŞ 143

Capitolul 8. PESCUITUL SPORTIV LA SALMONIDE
Procedeele şi tehnicile de pescuit sportiv ale principalelor specii de peşti din zona montană şi submontană
nu difera foarte mult de metodele de pescuit clasice. Exista totuşi unele particularităţi specifice pentru zonele
propice de pescuit, privind perioadele optime, privind pregătirea momelilor şi în ceea ce priveşte echiparea cu
ustensilele necesare.
În mod obisnuit, pescuitul
sportiv în apele curgătoare din
zonele montane şi submontane se
face de pe mal sau din apa, iar în
lacurile montane, de pe mal sau din
barcă, iar ustensilele utilizate
trebuie să corespundă acestui
specific.
Pescarul care este îndrăgostit
de păstravi, lipani sau lostriţe,
trebuie să fie din start şi un bun
drumeţ, deoarece va fi nevoit să
străbată distanţe lungi, pe terenuri
accidentate, care cer eforturi Fig. 91.: Pescuit la salmonide pe apă curgătoare montane
suplimentare.
Abordarea acestui tip de pescuit montan presupune şi însuşirea unui minim de cunoştinţe despre locurile şi
caracteristicile arealului ce va fi străbatut, o condiţie fizică adecvată şi nu în ultimul rând, ustensile şi
echipamente adecvate şi performante.
Pescarul sportiv trebuie sa fie bine
informat asupra zonelor şi tronsoanelor ce
sunt vizitate de păstrăvii adulţi, de zonele
care sunt interzise pentru pescuitul sportiv,
de numărul exemplarelor şi dimensiunile
care pot fi capturate şi să fie conştient faţă
de răspunderea pe care o are faţă de
natură.
Astăzi, pe lângă pescuitul pe apele
curgătoare naturale (fig. 91) şi pe lacurile
montane (fig. 92) se mai poate pescui şi în
unele unităţi salmonicole unde sunt
amenajate bazine speciale pentru pescuitul
sportiv (fig. 93), activitate ce este benefică
mai acestora, deoarece le aduc venituri
suplimentare, dar şi pescarilor sportivi, care
nu au reuşit să captureze nici un exemplar
pe apele naturale şi nu doresc să se
întoarcă acasă cu “traista goală”.
În ceea ce priveşte pregătirea uneltelor
de pescuit şi a anexelor acestora, nu se pot
recomanda reţete fixe, pescarii, fie ei Fig. 92.: Pescuit la salmonide pe lacuri montane
începători sau consacraţi , apreciind varianta pe care au adoptat-o ca fiind cea mai bună, cea mai potrivită, însă
se pot sugera câteva din principiile de bază ale pescuitului montan.
Pescarul sportiv care abordează pescuitul montan trebuie să se mişte cât mai încet, fără să se apropie prea
mult de suprafaţa apei, să nu sperie, prinprezenţa sa, peştii. Mersul prin apă produce suficient zgomot ca să
sperie pastrăvii. Sesizarea de către păstrav a contrastului (umbra omului reflectată pe suprafaţa apei) şi
mişcarea acestuia impune pescarului o anumită grijă în modul de comportare şi în alegerea echipamentului
sportiv.
Se ştie că păstravul vede la fel de bine, indiferent dacă suprafaţa apei este liniştită sau nu.
Gabriela MALOŞ 144

Hrana naturală a salmonidelor este foarte variată, dar în acelaşi timp săracă, şi ca urmare pescarul sportiv
trebuie să o cunoască, astfel ca
momelile artificiale să imite cât mai
exact hrana naturală, între preferinţele
lor intrând speciile prezentate în
tabelul 33.
Numai o persoană care iubeşte şi
preţuieşte natura va avea bucuria şi
satisfacţia unei zile fericite atunci
când a avut inspiraţia să meargă la o
partidă de pescuit montan.
Cheia succesului în pescuitul la
salmonide (păstrăv, lipan, lostriţă) o
reprezintă atât experienţa acumulată
în timp, cât şi măiestria şi
Fig. 93.: Pescuitul la salmonide în bazine special amenajate
inventivitatea celui care îl practică.
Pescuitul la muscă, cea mai des utilizată metodă la capturarea păstrăvilor, este considerată cea mai nobilă
şi mai elegantă dintre toate metodele de pescuit. Cu puţină încredere, răbdare şi pasiune, pescuitul la muscă va
deveni una dintre metodele preferate şi pescari vor apela la acest procedeu ori de câte ori se va ivi ocazia.
Tabel 33.: Specii de insecte şi nevertebrate preferate ca hrană de saalmonide

(după BUD. I., 2007)
Specia Observaţii
Musca de Corpul maron, brăzdat de dungi de culoare galbenă; este prezentă pe plantele din zona
urzici malurilor în sezonul cald
Sunt insect de o zi, ce îşi încheie ciclul vital seara în amurg, iar după ce îşi depun ouăle
Musca de mai
rămân pe suprafaţa apei de unde sunt culese de peşti
Friganele Sunt active noaptea, ziua se odihnesc pe plantele din apropierea apei. Larvele lor sunt
(tricoptere) prezente în zonele cu apă liniştită, sub pietre, în tuburi pe care şi le construiesc singure.
Musca de arin
De culoare verzuie, sunt prezente pe frunzele de arin, larvele lor fiind prezente în apă.
(plecoptere)
Gamarus Se găsesc din abundenţă în apele montane şi submontane. Au culoare cenuşiu gălbuie,
(lătăuşul) semitransparentă. Sunt foarte apreciaţi de salmonide.
Cele roşii sunt o delicatesă pentru salmonide mai ales când apa devine creşte, devine
Râmele
tulbure şi sapă în maluri, astfel acestea ajungând în apă.
De culori şi mărimi diferite, cosaşii se găsesc pe plantele din jurul apelor montane şi de
Cosaşii
multe ori ajung în apă, unde sunt foarte mult apreciaţi de salmonide.
Fluturi şi Tot ceea ce zboară deasupra suprafeţei apei, mai ales seara şi dimineaţa, poate
insecte diferite constitui hrană ocazională pentru salmonide.
Puricii de apă Sunt crustacee plactonice, de dimensiuni reduse, cu o valoare nutritivă foarte ridicată.
(cladocere) Sunt consumate de tineretul salmonicol dar şi de adulţi.
Pescarul care se deplasează în zona montană pentru capturarea păstrăvilor va trebui să beneficieze de o
vargă cu lungimea de 2,5… 3 m (fig. 94), o mulinetă cu tambur rotativ (fig. 95) şi un fir de pescuit de 0,16...0,20
mm grosime. Muştele sunt prinse la fir în 3…4 locuri, folosind muşte de diferite forme, culori şi mărimi.
Fig. 94.: Vargă pentru pescuitul la salmonide
Gabriela MALOŞ 145

Pescuitul cu muscă este un procedeu foarte vechi, care se practică în special la capturarea păstrăvilor şi se
poate face în două variante: cu insecte, muşte naturale şi respectiv cu muşte artificiale.
Muştele artificiale imită o paletă largă de insecte, care fie că vieţuiesc la nivelul apei, fie în jurul acestora şi
de fapt constituie hrana preferată a salmonidelor.
Din aceste considerente pescarii trebuie să cunoască foarte
bine locul de pescuit, peştii care vieţuiesc în aceste locuri precum
şi insectele ce vieţuiesc în mediul respectiv, pentru a le limita cât
mai fidel.
Mustele artificiale se pot clasifica în:
Muşte uscate (fig. 96 a) ceea ce înseamnă că imitaţia în sine
este în aşa fel construită încât să plutească pe suprafaţa apei.
Musca uscată imita insectele naturale de provenienţă acvatică
aflate în stadiul de adult ce zboară pentru împerechere şi
insectele terestre ce au ajuns accidental să plutească pe suprafaţa
apei. În timp s-a alocat o secţiune specială acestor insecte terestre,
denumită “muşte terestre” (fig. 96 b). Acestea nu sunt altceva
Fig. 95.: Mulinetă cu tambur rotativ
decât imitaţii de insecte non-acvatice, spre exemplu: bondari,
albine, viespi, cosaşi, lăcuste, furnici şi alte mici vieţuitoare a căror stadiu de dezvoltare nu se petrece şi în
mediul acvatic. Ele se utilizează la pescuit ca şi muştele uscate dar la fel de bine şi ca muşte ude.
Emerger-ul (fig. 96 c) este o imitaţie imediat anterioară a stadiului de adult a insectelor acvatice, respectiv
atunci când insecta în stadiul de pupă, începe să năpârlească şi să capete formele de adult. În stadiul de
emerger insecta pluteşte undeva în filmul apei zbătându-se să iasă la suprafaţa ei pentru a se usca şi pentru a
năpârli complet.
Muşte umede (ude) (fig. 96 d) sunt o imitaţie a insectelor acvatice aflate între stadiul de adult şi cel de
nimfă ce înoată înspre suprafaţa apei ca să se transforme în adulţi, sau la fel de bine reprezintă diverse insecte
înecate ce plutesc în filmul apei sau aproape de suprafaţa apei. Muştele ude sunt legate într-o varietate mare de
modele şi dimensiuni, pescuitul cu acest tip de muşte fiind foarte popular în perioada secolelor IX şi XX.
Muştele de tip nimfă (fig. 96 e) reprezintă insectele acvatice aflate imediat în stadiul superior celor de ouă
şi larve. Au o varietate destul de mare, sunt uşor de imitat iar pescuitul implica purtarea lor la o adâncime
apropiată de fundul bazinului acvatic - acolo unde de fapt trăiesc insectele aflate în acest stadiu.
Streamerele (fig. 96 f) sunt muşte artificiale ce imita insecte mari acvatice, de exemplu nimfa sau larva de
libelulă, dar cel mai uzual imită peştişori mici ce reprezintă hrana cotidiană a păstrăvilor şi lostriţelor adulte. Ele
sunt construite din diverse materiale specifice şi au ajuns să fie clasificate în funcţie de tipul apei şi tipul de
pescuit folosit.
Muştele pentru somon sunt o altă categorie de muşte artificiale dedicate pescuitului acestor peşti. Şi ele
sunt de mai multe tipuri, sunt modele uscate şi umede dar şi modele sub formă de streamere sau chiar
crustacee.
Muştele umede sau scufundate ce imită insectele moarte, purtate de curentul apei, trebuie confecţionate din
materiale care permit pătrunderea apei şi devin mai grele ca apa.
Muştele se pot confecţiona din diferite culori şi cu pene de la o paletă largă de păsări. Aţa utilizată la
confecţionarea muştelor poate fi din bunbac sau mătase de diferite culori. De asemenea, mai poate fi utilizat
părul de cal, câine, iepure, lână colorată, burete, staniol, material plastic, etc.
Pentru confecţionarea muştelor artificial mai avem nevoie de menghină, pensă, foarfecă, lupă, ace, lacuri şi
lianţi.
O atenţie sporită trebuie acordată mărimii şi formei cârligului ce va fi utilizat la confecţionarea muştelor
artificiale.
În funcţie de caracteristicele apei la un moment dat, de perioadă sau starea vremii, pescarul va adopta
tehnica şi va alege muştele pe care le consideră cele mai potrivite.
Pescuitul la muscă umedă se practică în râurile mai sărace în hrană, pe care ploile, spălând malurile, le
alimentează cu diferite insecte. Se pot utiliza 2…3 muşte care se aruncă de obicei în josul curentului. Se poate
pescui atât de pe mal, cât şi deplasându-se prin apă, însă cu mare atenţie, pentru a nu speria peştii. Cu cât
curentul apei este mai puternic, cu atât lungimea firului trebuie să fie mai mică, esenţial rămâne pentru pescar să
păstreze contactul permanent cu muştele pentru a înţepa prompt, imediat ce am sesizat muşcătura.
Pescuitul la musca uscată se practică mai ales pe cursurile de apă cu curgere lentă, cu debit bogat, zonă în
care se găsesc numeroase insecte ce intră în hrana păstrăvilor. Obişnuit, insectele adulte se aşează pe
Gabriela MALOŞ 146

suprafaţa apei pentru a-şi depune ouăle, iar altele abia ieşite din nimfă, înainte de a-şi lua zborul sunt colectate
de păstrăvi ce se hrănesc la suprafaţa apei. Aruncarea trebuie de aşa manieră coordonată, încât musca să
ajungă deasupra peştelui înainte ca firul să fie întins de current.
Pentru pescuitul în lacurile montane al salmonidelor, este nevoie să ne familiarizăm cu particulaţităţile
comportamentale ale păstrăvului din lac. Astfel, păstrăvii care trăiesc în lac sunt nevoiţi să-şi caute hrana şi să
nu aştepte, ca şi în râuri, deci ei circulă mult mai mult. De asemenea, teritoriul controlat de păstrăvi este mult mai
larg şi depinde mult de parametrii mediali, de anotimp şi de starea meteorologică la un moment dat. Arealul pe
care se deplasează depinde şi de mărimea peştilor. Primăvara, păstrăvii caută zonele mai însorite, pe când vara
se deplasează mai aproape de sursele de alimentare ale izvoarelor sau pâraielor.
a - Muşte uscate b - Muşte terestre
c - Emerger-ul d - Muşte umede
e - Muştele de tip nimfă f - Streamerele
Fig 96.: Muşte artificiale folosite la pescuitul la muscă al salmonidelor
Muştele utilizate pentru pescuitul păstrăvilor din lacurile montane au şi ele forme şi mărimi diferite.
Fig. 97.: Streamere, năluci, voblere şi linguriţe folosite la pescuitul de salmonide
Gabriela MALOŞ 147

…un roşcat punctat de munte … un curcubeu de râu
… un păstrăv din lac … un parfum de cimbrişor
… un tigrat de fântânel … o regină dunăreană numită lostriţă
Fig.98.: Muscarul şi capturile sale
Păstrăvul de lac şi celelalte specii de salmonide pot fi capturate şi prin pescuitul la năluci, îndeosebi în
lacurile de acumulare. În aceste cazuri se utilizează vergi mai lungi, cu fir de 0,20 sau 0,25 mm, iar lingurile se
aleg în funcţie de limpezimea apei şi intensitatea luminii exterioare, de culoare mai închisă sau mai deschisă. În
multe cazuri, lingurile oscilante sunt preferate celor rotative.
Pescuitul păstrăvilor cu momeli naturale se mai practică încă frecvent în ţara noastră, utilizându-se momeli
vii, moarte sau conservate, alese în funcţie de anotimp şi de preferinţele salmonidelor şi pescarilor.
Gabriela MALOŞ 148

Dintre momelile care se utilizează mai frecvent, putem menţiona râma roşie, lăcustele, larvele unor insecte,
muştele, dar şi peştişorii de talie mică, ce intră frecvent în hrana lor, cum sunt boiştenii, porcuşorii sau grindelul.
Alte momeli artificiale utilizate la pescuitul salmonidelor sunt cele în care se folosesc imitaţii ale peştilor
mărunţi ce trăiesc în apele montane: streamere, năluci, voblere şi linguriţe (fig. 97) sau combinaţii ale acestora.
O altă metodă mult folosită este cunoscută ca pescuitul la muscă cu buldo. Bula de apă (buldo), este o sferă
confecţionată din material plastic transparent în care se introduce apă din bazinul acvatic în care se pescuieşte
pentru a căpăta aceeaşi culoare şi pentru a fi mai greu de oservat. Utilizarea buldonului oferă posibilitatea
pescarului de a arunca la o distanţă mai mare şi să acopere o supafaţă mai mare. Ca urmare lansarea cu
buldonul se poate face şi în zonele cu maluri abrupte sau încărcate de vegetaţie, unde firul cu muscă nu ar putea
fi folosit.
Muscarul şi capturile sale… (fig. 98)
"Dintr-un om poţi să faci oricând un vânător, dar dintr-un vânător om... niciodată", spune o veche zicală
românească. Nu ştiu dacă este adevarat şi pentru pescari, însă un lucru este cert odata virusul pescuitului la
muscă intrat în sângele unui om, acesta nu mai poate fi combatut.
Pescarii pot fi clasificaţi după o mulţime de criterii, dar dintre aceştia se detaşează o categorie specială:
muscarii.
Muscarul este într-o continuă căutare a răpitorului perfect şi într-o continuă bătălie cu acesta. Este pescarul
care cauta cel mai nobil peşte, dar şi cel mai greu de prins din apele de munte, oricare ar fi numele lui: păstrăv,
fântânel, lipan sau regina lor – lostriţa dunăreană.
Ce poate fi mai frumos deci pentru un muscar dacă nu o partidă de pescuit în mijlocul naturii, o continuă
căutare după cel mai nobil peşte al apelelor de munte?
Răspunsul este… nimic altceva, deoarece nimic nu se poate compara cu senzaţia pe care o are când simte
tăria peştelui în momentul în care acesta decide că musca lui arată mai bine decât orice a văzut el până atunci
sau arată prea bine ca să fie lasată neprinsă în fălcile sale.
Muscarul a fost şi va rămâne cel mai sportiv dintre pescari. Chiar dacă nu prinde nimic muscarul nu este
prea supărat, deoarece doar el poate gusta plăcerea de a se afla singur în mijlocul naturii, de a colinda solidar
apa şi muntele în cautarea misteriosului salmonid. Frumuseţea şi duritatea locurilor prin care trebuie să-şi
croiească drum îl fascinează.
Sportivitatea muscarului este multiplă. Constă în pricepere şi tenacitate în lupta directă cu peştele pe care îl
vede când atacă musca alegând-o de bunăvoie, în condiţia fizică pe care trebuie să o aibă, în resemnarea
necesară în momentul în care un nor îşi face apariţia şi ştie că poate să-şi facă bagajele deoarece ploaia şi apa
ce se tulbură rapid îi curmă orice şansă la vreun peşte în acea zi şi…nu e sigur nici că a doua zi va putea pescui
din nou pe o apă limpede.
Dar… în momentul în care dibuieşte adăpostul unui păstrăv fie el punctat cu roşu, sau tigrat pe spate, al
vreunui lipan cu aromă de cimbrişor sau poate chiar a reginei lor, lostriţa dunărenă, are toată ambiţia să se lupte
pentru a-l scoate din apă, şi chiar… să-l elibereze frumos datorita unui motiv simplu: poate fi unicul pe o rază de
câţiva kilometri.
Şi muscarul se va întoarce din nou pentru că ce poate fi mai frumos decât atacul unui păstrav sau a unui
lipan... asupra unei muşte.
Gabriela MALOŞ 149

… şi pârâul lui cu salmonide
Gabriela MALOŞ 150

BIBLIOGRAFIE
1. ANTONESCU C. (1957) - Peştii din apele R.P.R., Ed. Agro-Silvică de Stat, Bucureşti
2. BARBU V. (1962) - Curs de paleontologie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
3. BATTES, K. şi colab. (1981) - Creşterea dirijată a peştilor în apă dulce, PONTUS EUXINUS, studii şi
cercetări, II. Lucrările Conferinţei de ecologie, Constanţa, 26-29 mai
4. BĂNĂRESCU P., VASILIU G.D. (1960) - Animalele de apă dulce şi răspândirea lor, Ed.Ştiinţifică,
Bucureşti
5. BĂNĂRESCU P. (1964) - Fauna R.P.R. vol XIII PISCES-OSTEICHTHYES, Ed.Academiei R.P.R.,
Bucureşti.
6. BĂRA, I. (1996) - Vademecum în genetică. Ed. Corson, Iaşi.
7. BÂRCĂ, Ghe. (1962) - Amenajări piscicole şi stuficole. Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
8. BOARU A., VODĂ R.M., CERBU G. (2004) - Contribution for obtaining of some production
performances in consumable trout, breed in floatable fish pounds. Lucrări ştiinţifice Zootehnie şi
Biotehnologii, vol. XXXVII (2005), Timişoara. ISSN: 1221-5287.
9. BOARU A., VODĂ R.M., VLĂDĂU V.V.(2005) - Piscicultura superintensivă – o variantă economică de
creştere a peştilor. Lucrări ştiinţifice seria Zootehnie vol.48, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi. ISSN:
1454-7368.
10. BOARU A., BUD I., VODĂ R.M.(2005) - Facile possibilities of rainbow trout (Oncorhynchus mykiss)
rearing in pools from close spaces. Buletinul USAMV ClujNapoca. Vol. 61 2005. ISSN: 1454-2382.
11. BOARU A.(2006) - Comparative results concerning parameters and some reproduction index of
rainbow trout (Oncorhynchus mykiss) and Brook trout (Salvelinus fontinalis). The 35th International
session of scientific communications the scientific papers of the Faculty of Animal Science. Bucharest
2006. ISBN: 973-8905-09-5.
12. BOARU A., COŞIER V., VODĂ R.M.(2006)- Factors influencing and regulating the trout artificial
reproduction. Argesis seria Ştiinţele Naturii. Analele Muzeului judeţean Argeş-Piteşti, vol.14, p. 161-
165. ISSN: 1453-2182.
13. BOARU A.(2007)- Rearing rainbow trout (Oncorhynchus mykiss) for spawn production. Bulletin
USAMV Cluj-Napoca 2007, vol.63-64, p. 529. ISSN: 1843-5262.
14. BOARU A.(2007) - Comparative study of the growing performances in rainbow trout (Oncorhynchus
mykiss) and Brook trout (Salvelinus fontinalis). Bulletin USAMV Cluj-Napoca 2007, vol. 63-64, ISSN:
1843-5262.
15. BOARU A., VODĂ R.M., POP S.N.(2007) - Morphological features of rainbow trout (Oncorhynchus
mykiss) and Brook trout (Salvelinus fontinalis) reproducers depending on the location. The 36th
International Session of Scientific Communication. The Scientific Papers of the Faculty of Animal
Science. Bucureşti 2007. P. 345-348. ISBN: 978-973-8905-22-1.
16. BUD I. (1988) - Piscicultura. Caiet de lucrări practice. Tipo Agronomia, Cluj-Napoca.
17. BUD I. (1990) - Tehnologia creşterii şi exploatării peştilor. Curs univ. Tipo Agronomia, Cluj-Napoca.
18. BUD I. (1999) - Acvacultura. Curs univ. Tipo Agronomia, Cluj-Napoca.
19. BUD I. şi colab.(2001) - Peştii şi tainele umbrelor subacvatice. Ed. Ceres, Bucureşti
20. BUD I., VLĂDĂU V.V. (2004) - Ghid de lucrări practice în piscicultură, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
21. BUD I., DIACONESCU S., MUDURE M. (2004) - Creşterea crapului şi a altor specii de peşti. Ed.
Ceres, Bucureşti.
22. BUD I., VLĂDĂU V.V., POP S.N. (2005) - Acvaristica – mică enciclopedie. Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
23. BUD I., IONESCU O., VLĂDĂU V.V., POP S.N. (2007) - Peştii din apele reci. Păstrăvii. Ed. Risoprint,
Cluj-Napoca.
24. BUD I., VLĂDĂU V.V., ŞTEFAN R. (2007) - Peştii răpitori. Creştere, înmulţire, valorificare. Ed. Ceres,
Bucureşti.
25. BURIAN P. (2002)- Lacul de acumulare – Analiza biologică. Ed. UMF, Târgu-Mureş.
26. BURIAN P., GRAMA C. (2005) - Peştii apelor noastre – Mic determinator de specii. Ed. Maris, Târgu-
Mureş.
27. BUŞNIŢĂ Th. (1971) - Atlasul peştilor din apele R.S.România, Ed. Ceres, Bucureşti.
28. BUŞNIŢĂ Th. (1985) - Ihtiofauna lacurilor de acumulare – formarea şi valorificarea ei, Lucr. Staţiunii
”Stejaru”.
Gabriela MALOŞ 151

29. CĂRĂUŞU I. (1965) - Câteva rezultate ale cercetărilor cantitative asupra fitoplanctonului din lacul de
acumulare Izvorul Muntelui – Bicaz. Analele şt. Univ. Al.I.Cuza, Iaşi, Biologia XI.
30. CHIRIAC E., UDRESCU M. (1975) - Ghidul naturalistului în lumea apelor dulci, Ed. Ştiinţifică
Bucureşti.
31. CHIŞ M. (2005) - Management general şi agricol. Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca.
32. COCAN D., CSEP L. (2005) - Reamenajarea şi repopularea lacului Sănduleşti – Turda pentru pescuit
sportiv. Sesiunea de comunicări ştiinţifice studenţeşti, USAMV Cluj-Napoca 2005.
33. COCAN D. (2006) - Sisteme superintensive în piscicultură. Sesiunea de comunicări ştiinţifice
studenţeşti, USAMV Cluj-Napoca 2006.
34. COCAN D., CSEP L. (2007) - Rezultate obţinute în creşterea păstrăvului curcubeu (Oncorhynchus
mykiss) în sistem recirculant. Sesiunea de comunicări ştiinţifice studenţeşti, USAMV Cluj-Napoca
2007.
35. CORNEANU G. (1968) - Elementele noi în zooplanctonul lacurilor de acumulare de pe valea Bistriţei,
Lucr. Staţiunii ”Stejaru”.
36. COŞIER V., VLAIC A. (2007) - Abordarea practică a problemelor de genetică animală. Ed. Todesco,
Cluj-Napoca.
37. CRISTEA V., GRECU I., CEAPĂ C. (2002) - Ingineria sistemelor recirculante din acvacultură. Ed.
Didactică şi Practică, Bucureşti.
38. COWEI C.B. – 1989 – Protein adn amonoacid requirements of finfish, Finfish Nutrition and fisfeed
Technology, vol. I. Hamburg.
39. DARWIN C.(1963) - Variaţia animalelor şi plantelor sub influenţa domesticirii. Ed. Academiei R.P.R.,
Bucureşti.
40. DECEI P. (1962) - Lacul Bicaz – viitor centru piscicol, Vânătorul şi pescuitul sportiv, 12.
41. DECEI P. (1974) - Gospodărirea apelor de munte, Ed. Agro-Silvică, Bucureşti.
42. DECEI P. (1977) - Străbătând văile carpatine. Ed. Albatros, Bucureşti.
43. DECEI P. (1978) - Creşterea Păstrăvului, Ed. Ceres, Bucureşti.
44. DECEI P. (1981) - Lacuri de munte. Drumeţie şi pescuit. Ed. Sport-Turism, Bucureşti.
45. DECEI P. (1989) - Drumeţind pe văile apelor repezi. Ed. Sport-Turism, Bucureşti
46. DECEI P. (2001) - Creşterea salmonidelor. Ed. Terra Desing, Gura Humorului.
47. GHITTINO P. (1983) - Tecnologia e Patologia in acquacoltura, vol. I. – Tecnologia, Torino, Italy.
48. HALVER J.E. (1979) - Vitamin requirements of finfish, Finfish Nutrition and Fishfees Technology, vol. I,
Hamburg.
49. HALVER J.E. (1992) - The vitamins, Fish Nutrition, Academic Press, New York.
50. HARLAN J.R. (1956) – IOWA, Fish and Fishing, Ed. III, State of Iowa, U.S.A..
51. HORVATH L. (2005) - Peştele şi crescătoriile de peşte. Ed. M.A.S.T., Bucureşti
52. HUET M. (1970 şi 1971) - In ”Traité de Pisciculture”, Bruxelles.
53. IURCA I.M. (2003) - Tehnologia cărnii şi subproduse din peşte. Ed. ICPIAF, ClujNapoca
54. IURCA I.M. (2006) - Procesarea şi controlul calităţii produselor acvacole. Ed. AcademicPres, Cluj-
Napoca.
55. KASZONI Z. (1981) - Pescuitul sportiv. Ed. Sport-Turism, Bucureşti.
56. LANDAU M. (1992) - Introduction to aquaculture, John Wibcy and sons INC. Toronto.
57. LEITRITZ E. (1963) - Trout and Salmon Culture, Fish. Bulletin, No. 107, C. dif Dep. of Fish and Game.
58. LEITRITZ E. (1986) - Die Praxis der Forellenzucht. P. Parey Verlag, Hamburg, Berlin.
59. LEONTE C., LEONTE D. (2005) - Construcţii şi amenajări piscicole. Ed. Alfa, Iaşi
60. LOSTUN L., TURLIU N., DAVID M. (2004) - Heleşteie. Piscicultura practică. Ed. Arieşul, Satu-Mare.
61. LUJERDEAN A., VARGA A. (2002) - Metode şi tehnici de laborator. Ed. AcademicPres, ClujNapoca.
62. LUJERDEAN A. (2003) - Biochimie. Metabolism. Ed. Academic Pres, Cluj-Napoca.
63. LUJERDEAN A., BUNEA A. (2005) - Chimia apei şi solului – lucrări practice. Ed. Academic Pres, Cluj-
Napoca.
64. LUJERDEAN A. (2006) - Chimia apei şi solului. Ed. Mediamira, Cluj-Napoca.
65. LUSTUN L. şi colab. (1976) - Dicţionar piscicol, Ed. Ceres, Bucureşti.
66. MAITIAND P.S. (1987) - Les poissons des lacs et rivieres d Europa et couleurs, Elsevier Sequoia,
Paris-Bruxelles.
67. MAN C., MAN C.A. (2006) - Igiena piscicolă. Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
68. MANEA Gh. (1985) - Aclimatizarea de noi peşti şi alte organisme acvatice, Ed. Ceres, Bucureşti.
Gabriela MALOŞ 152

69. MARINESCU A. (1974) - Cercetări privind îmbunătăţirea reţetelor de hrană granulată pentru păstrvul
curcubeu şi al tehnologiei de furajare în creşterea industrială, Stud. Cercet. Silvic, vol. XXXII.
70. MATEI D., DUMITRIU MAGDALENA (1963) - Consideraţii asupra faunei ihtiologice din lacul de
acumulare de la Bicaz în al doilea an după inundare, Bul. Inst. Cercet. Piscic. nr. 2, Bucureşti.
71. MATEI D., LEO-MIZA L. HUŢU ULPINA, CRISTEA A., CRISTEA ELISABETA (1975) - Cercetarea
piscicolă a afluenţilor râului Siret, Ms. S.C.P.P., Iaşi.
72. MATEI D. (1990) - Rolul şi importanţa apei şi solului în piscicultură, metoda şi aparatura necesară la
nivelul intreprinderilor piscicole, Piscicult. Moldovei, vol. I, lucr. S:C.P.P. Iaşi.
73. MATEI D., MANEA Gh. (1990) - Peştii din apele Moldovei, Piscicult. Moldovei, vol. I, lucr. S:C.P.P.
Iaşi.
74. MICLEA V., ZĂHAN M. (2006) - Reproducţia peştilor. Ed. Accent, Cluj-Napoca.
75. MIREŞAN V. (2003) - Ihtiologie. Curs univ. USAMV Cluj-Napoca.
76. MIREŞAN V. (2004) - Fiziologia organismelor acvatice. Curs univ. USAMV Cluj-Napoca.
77. MIRON I. (1968) - Unele particularităţi ale formării faunei bentonice în lacul de acumulare Bicaz, Lucr.
Stiinţifice ale Staţiunii Lucr. Staţiunii ”Stejaru”.
78. MIRON I. şi colab. (1968) - Observaţii asupra răspândirii biomasei oligochetelor din lacul Bicaz,
Hidrobiologia.
79. MIRON I., MISĂILĂ C.(1979) - Unele aspecte privind implicaţiile ecologice şi social-economice ale
acvaculturii, Trat. Staţ. ”Stejaru”, Limnologie.
80. MIRON I., (1983) - Lacul de acumulare Izvorul Muntelui-Bicaz, Ed. Acad. R.S.R, Bucureşti.
81. MISĂILĂ C., BATTES K.W., ARTENIEVI. (1976) - Furaj concentrat pentru alevini şi puietul de păstrăv,
OSIM Bucureşti, Brevet nr. 68.335.
82. MISĂILĂ C., MIRON I., MISĂILĂ ELENA RADA, ARTENIE VI. (1983) - Furaj concentrat pentru
Păstrăvul de consum tip ”Bicaz-Salmo-2”, OSIM Bucureşti, 1983, Brevet 113.003.
83. MISĂILĂ C., MIRON I., MISĂILĂ ELENA RADA, ARTENIE VI. (1983) - Furaj pentru reproducătorii de
păstrăv curcubeu, OSIM Bucureşti, Brevet 117.671.
84. MISĂILĂ ELENA RADA, MISĂILĂ C. (1990) - Studiul electivităţii hranei vii la lostriţă (Hucho hucho L.)
crescută în vivierele flotabile, Piscicult. Moldovei, vol. I, Lucr. S:C.P.P. Iaşi.
85. MISĂILĂ C. (1996) - Ecofizilogie animală, vol.I., curs, Ed. Univ. ”Al.I. Cuza” Iaşi.
86. MORARIU T., MORARIU E., SAVU A. (1968) - Lacurile din România. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
87. NEGREA O. (2007) - Bolile peştilor. Ed. Academic Pres, Cluj-Napoca.
88. NICOLAU AURELIA. şi colab. (1973) - Reproducerea artificială şi dezvoltarea la peşti. Ed. Academiei
R.S.R., Bucureşti.
89. OPREA L., GEORGESCU R. (2004) - Nutriţia şi alimentaţia peştilor. Ed. Tehnică, Bucureşti.
90. OROIAN T. (2006) - Selecţia asistată de markeri la crap. Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
91. OPRIŞ T. (1986) - Bios., Ed. Albatros, Bucureşti.
92. OROIAN T. (2007) - Principii în ameliorarea peştilor. Ed. Risoprint, Cluj-Napoca
93. PĂSĂRIN B. şi colab. (2004) - Elemente de salmonicultură. Ed. Karro, Iaşi.
94. PĂSĂRIN B., STAN TR., MIRON L. (1994) - Implicaţiile poluării asupra însuşirilor organoleptice, fizico-
chimice şi microbiologice ale cărnii speciilor din zona de acumulare Izvorul Muntelui-Bicaz şi aval de
localitatea Stejarul, Neamţ, Simpozionul ştiinţific naţional, USAMV Iaşi.
95. PĂSĂRIN B., STAN TR. (2000) - Cercetări referitoare la ihtiofauna râului Suceava, amonte şi aval de
oraşul Suceavă, Simpozionul ştiinţific naţional, USAMV Iaşi.
96. PĂSĂRIN B., STAN TR. (2001) - Studiul asupra ihtiofaunei din zona de confluenţă a râurilor Moldova
şi Siret, Simpozionul ştiinţific naţional, USAMV Iaşi.
97. PĂSĂRIN B., STAN TR. (2001) - Studiu privind pescuitul sportiv şi rolul acestuia în promovarea
agroturismului în partea de est a României, Simpozionul ştiinţific naţional, USAMV Iaşi.
98. PĂSĂRIN B., STAN TR., SEILER Fl., (1993) - Observaţii asupra ihtiofaunei din lacul de acumulare
Stînca-Costeşti, Simpozionul ştiinţific internaţional, USAMV Iaşi.
99. PĂSĂRIN B., STAN TR. (2003) - Acvacultură, îndrumător practic, Ed. Karro, Iaşi.
100. PETERFI Şt. şi colab. (1974..1977) - Productivitatea primară planctonică în câteva ecosisteme
acvatice din Transilvania, Prod. şi productiv. ecosistemelor acvatice, Ed. Acad. R.S.R. Bucureşti.
101. PETRESCU-MAG I. V. (2007) - Ecologie aplicată. Ed. AcademicPres, Cluj-Napoca.
102. POJOGA I. - Piscicultura, Ed. Ceres, Bucureşti.
103. POPOVICI I., (1978) - Terra-prezent şi viitor, Ed. Albatros, Bucureşti.
Gabriela MALOŞ 153

104. PURNELL G., YATES A., DAWN C. (1993) - Ghidul complet al pescarului. Ed. Aquila, Oradea.
105. RADU Gh. V. (1958) - Zoologia nevertebratelor, vol. I. Ed. Did. Şi Pedag., Bucureşti.
106. RADU Gh. V. (1967) - Zoologia nevertebratelor, vol. II. Ed. Did. şi Pedag., Bucureşti.
107. RĂDULESCU I., LUSTUN L., VOICAN V. (1987) - Bolile peştilor, Ed. Ceres, Bucureşti.
108. REBREANU L., STAN TR., BUD I. (1991) - Tehnologia producţiei piscicole, curs unic, lito., Ins. Agr.
Timişoara.
109. ROYCE F.W. (1972) - Introduction to the Fishery Sciences, Academic Press, New York and London.
U.S.A..
110. RUJINSCHI RODICA ELENA şi colab. (1979) - Particularităţi ale structurii şi dinamicii zooplanctonului
din lacul Bicaz în cursul anilor 1977 – 1978, Lucr. Ştiinţifice ale staţiunii ”Stejarul”, Limnologie.
111. STAN Tr. (1986) - Piscicultura, Lucr. Practice, lito., Inst. Agronomic Iaşi.
112. STAN Tr. (1986) - Piscicultura, Curs, lito., Inst. Agronomic Iaşi.
113. STAN Tr. (1990) - Piscicultura, Lucr. Practice, lito., Inst. Agronomic Iaşi.
114. STAN Tr., PASARIN B. (1996) - Acvacultura, Curs, lito., Univ. Agr. Şi de Medicină Veterinară, Iaşi.
115. ŞARA A. (2005) - Alimentaţia organismelor acvatice. Curs univ. USAMV Cluj-Napoca.
116. TEODORESCU S. (1981) - Cartea tânărului pescar sportiv, Ed. Sport-Turism, Galaţi.
117. ŢĂRUŞ V. (1983) - Pescuitul din Deltă în Carpaţi. Ed. Sport-Turism, Bucureşti.
118. ŢĂRUŞ V. (1986) - Cu lanseta pe ape de munte. Ed. Sport-Turism, Bucureşti.
119. VASILIU D.G. (1959) - Peştii apelor noastre. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
120. VLAIC A. (2007) - Genetica peştilor. Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.
121. VODĂ R.M., BOARU A. (2004) - Posibilităţi de îmbunătăţire a sistemului constructiv de creştere a
peştilor în viviere flotabile. Lucrări ştiinţifice Seria Zootehnie, vol.47. Ed. „Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.
ISSN: 1454-7368.
122. VODĂ R.M., BOARU A. (2004) - Contribution and new principles in salmonid breeding in floatable fish
pounds. Lucrări ştiinţifice Zootehnie şi Biotehnologii, vol.XXXVII (2004) Timişoara. P. 334-338. ISSN:
1221-5287.
123. VODĂ R.M., BOARU A., BUNGESCU S., CERBU G. (2004) - Projection and calculus elements for fish
pounds withe toroidal floats. Bulletin USAMV vol.60. ISSN: 1454-2382.
124. VODĂ R.M., BOARU A., MAG I.V. (2005) - Exchanging destination of biogas producing station into
pilot research station for fish rearing. Buletinul USAMV ClujNapoca. Vol.61 (2005).ISSN: 1454-2382.
125. VOICAN V., RĂDULESCU I., LUSTUN L., - 1974 – Călăuza piscicultorului, Ed. Ceres, Bucureşti.
126. VOICAN V., RĂDULESCU I., LUSTUN L., - 1975 – Practica selecţiei şi reproducerii la peşti, Ed.
Ceres, Bucureşti
127. xxx Colecţia „Aventuri la pescuit” - nr.66, anul V.
128. xxx Colecţia „Ferma” - nr.6, anul VII; nr.4, anul VIII; nr.1-2, anul IX.
129. www.fao.org
130. www.sterlet.ro
131. www.uca.es
132. www.aventurilapescuit.ro
133. www.pescar.ro
134. www.umbi.umd.edu
135. www.Isnantipa.licee.edu.ro
136. www.rapitori.ro
Gabriela MALOŞ 154

Carte

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Salmonicultură (note de curs)

Muscarul şi capturile sale…

Capitolul 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. IMPORTANŢA ŞI ISTORICUL ACVACULTURII

Tabel 1: Evoluţia pescuitului şi a acvaculturii pe plan mondial în perioada 1970 – 2002

Tabel 3. Evoluţia producţiei şi valorii producţiei mondiale a acvatulturii în perioada 1997…2003

1.2. LOCUL, ISTORICUL ŞI IMPORTANŢA SALMONICULTURII

Capitolul 2. OBIECTUL DE ACTIVITATE AL SALMONICULTURII – ÎNCADRAREA TAXONOMICĂ

Caracterele generale ale speciilor familiei Salmonidae pot fi sintetizate astfel:

Caracterele generale ale speciilor familiei Thymallidae pot fi sintetizate astfel:

 epoca de reproducere primăvara;

A.1. Păstrăvul indigen, păstrăvul de munte – Salmo trutta fario

A.2. Păstrăvul de lac – Salmo trutta lacustris

 epoca de reproducţie se situează în perioada de toamnă-iarnă, respectiv din octombrie până în

A.3. Păstrăvul de mare – Salmo trutta labrax

 la exemplarele adulte petele roşii se reduc numeric sau chiar dispar;

 ca urmare a introducerii umane este prezent şi în Pacificului de Nord;

B.1. Păstrăvul curcubeu - Oncorhynchus mykiss

a) Oncorhynchus chrysogaster - păstrăv de aur mexican b) Oncorhynchus clarkii - păstrăv acerbă

e) Oncorhynchus keta - somon câine, somon Keta, somon

i) Oncorhynchus tshawytscha - somon Chinook, Blackmouth,

Fig.10.: Speciile de salmonide ale genului Oncorhynchus

b) Particularități morfologice (fig. 12.):

C.1. Păstrăvul fântânel - Salvelinus fontinalis

D.1. Lostriţa – Hucho hucho

E.1. Coregon - Coregonus lavaretus

E.2. Coregon mic - Coregonus albula

F.1. Lipanul - Thymallus thymallus

Capitolul 3. MEDIUL DE VIAŢĂ NATURAL AL SALMONIDELOR

3.1. ZONAREA IHTIOFAUNISTICĂ A APELOR NATURALE MONTANE ȘI SUBMONTANE

Sectorul I. / Regiuninea apelor de munte

Sectorul II. / Regiunea apelor colinare.

Sectorul IV. / Regiunea apelor litoral-marine (Marea Neagră)

3.2. ORGANIZAREA REŢELEI HIDROGRAFICE A APELOR MONTANE ŞI SUBMONTANE ALE

3.3.CARACTERISTICILE APELOR MONTANE ŞI SUBMONTANE ALE ROMÂNIEI

3.3.1.CARACTERISTICE FIZICE ALE APEI

Tabelul 4.: Solubilitatea oxigenului (mg/l) în apă cu temperatura de 0-25oC

3.3.2. CARACTERISTICILE CHIMICE ALE APEI

Valori optime pentru exploataţiile de:

3.3.3. FLORA ŞI FAUNA APELOR PISCICOLE MONTANE

3.3.3.1. Flora specifică apelor de munte

Fitoplanctonul este constituit în special din alge (fig.

3.3.3.2. Fauna specifică apelor de munte

Fig 26.: Efemeroptere Fig 28.: Chironomus (larvă şi adult)

Fig. 24.: Reprezentanţi ai trichopterelor (scorobeţi) din apele de munte

Calopteryx virgo Calopteryx splendens

Agrion puella Lestes viridis

Fig. 27.: Odonate (libelule)

Fig 29: Lătăuşii – crustaceii amfipozi şi izopozi din hrana salmonidelor

Noterus Laccophilus Ilybius Rhantus Agabus (adult şi larvă)

Copelatus Colymbetes Graphoderes Dytiscus Hyphidrus (adult şi larvă)

Hygrotus Hydroporus Platambus (adult şi larvă) Hydaticus Acillius

Fig. 30.: Coleopterele (gândacii) din apele montane şi submontane

Fig. 31: Formicidele din hrana salmonidelor

3.3.4. CAPACITATEA BIOGENICĂ A APELOR MONTANE ŞI SUBMONTANE

Factori Particularităţile factorilor analizaţi Punctaje

pe 1/2 din lungimea zonei de analizat -3 p

pe 3/4 din lungimea zonei de analizat -8 p

Tabel 7.: Scara LEGER de apreciere a capacităţii biogenice a apelor naturale

Punctaj final Capacitatea biogenică

3.3.5. PRODUCTIVITATEA PISCICOLĂ NATURALĂ A APELOR MONTANE ŞI SUBMONTANE

Astfel, dacă: B = 6 (VI), L= 6, iar h = 1, valoarea lui K va fi de 36, adică 36 kg peşte.

Tabel 8.: Variaţiile valorilor elementelor coeficientului de productivitate (k)