Tania Zaharia

Victor Nicolae Niță Magda-Ioana Nenciu

BAZELE ACVACULTURII MARINE ÎN ROMÂNIA

ISBN 978-606-528-393-0
 Tania Zaharia

Victor Nicolae Niță Magda-Ioana Nenciu

BAZELE ACVACULTURII MARINE ÎN ROMÂNIA

Volum realizat cu sprijinul Ministerului Cercetării și Inovării, în cadrul Programului

Nucleu PROMARE, Proiectul: Crearea bazelor tehnologice pentru maricultura
unor specii autohtone sau aclimatizabile (PN 16-230301).

Editura CD PRESS este recunoscută de Consiliul Național al Cercetării Științifice din

Învățământul Superior (CNCSIS), www.cncsis.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ZAHARIA, TANIA
Bazele acvaculturii marine în România / Tania Zaharia, Victor Nicolae Niţă,
Magda-Ioana Nenciu. - Bucureşti : CD PRESS, 2017
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-528-393-0
I. Niţă, Victor
II. Nenciu, Magda
639.3
 Cuvânt înainte
Însușindu-ne definiția dată de autori, acvacultura marină
reprezintă o ramură specială a acvaculturii, având ca obiectiv
cultivarea organismelor marine pentru hrană și alte produse, în
mare deschisă, tancuri, eleștee alimentate cu apă de mare.
Lucrarea este astfel structurată încât prin datele pe care le
prezintă se face o analiză complexă asupra bazelor acvaculturii
marine în România. Sunt, astfel, reliefate aspecte teoretice și
aplicative asupra principalelor tipuri de acvacultură din mediul
marin.
Sunt apoi evidențiate cele mai importante tehnologii și echipamente marine
folosite pentru producerea puietului de bivalve autohtone (midii), obținerea puietului de
stridii, precum și elemente de bază privind creșterea dirijată a stridiilor la litoralul
românesc.
De asemenea, se analizează posibilitatea de creștere a creveților, punând în acest
sens accent asupra unor experimentări vizând cultura creveților autohtoni la litoralul
românesc.
Pe parcursul cărții, autorii au acordat o atenție aparte și culturii controlate a unor
specii importante de pești, între care menționăm calcanul, păstrăvul și sturionii. Pentru cei
din urmă se prezintă și rezultatele unor experimentări la nivel de scară pilot. Interesante
sunt datele referitoare la acvacultura unor specii de pești ornamentari marini.
Important de subliniat este și faptul că autorii nu au neglijat nici aspectele legate
de posibilele boli ce pot fi întâlnite frecvent în experimentele de creștere controlată a
organismelor marine și nu numai, în particular la pești, ceea ce constituie adesea factori
limitativi ale diferitelor etape de dezvoltare. Ne referim, în acest sens, la datele
cercetărilor asupra calcanului și sturionilor.
Prin conținutul său și maniera de prezentare, cartea se înscrie în categoria
lucrărilor de sinteză, printre puținele de acest gen la noi în țară privitoare la bazele
acvaculturii marine în România, utilă specialiștilor din domeniul ecologiei mediului marin,
pisciculturii și al celor din domeniul biologiei, în general.
Această lucrare reprezintă, în același timp, un îndreptar al tuturor celor ce doresc
să se consacre acestui domeniu important cu implicații teoretice și aplicative deosebite.

Prof. Univ. Dr. Gheorghe Brezeanu

Institutul de Biologie al Academiei Române Bucureşti

1
 CUPRINS

INTRODUCERE. TIPURI DE ACVACULTURĂ MARINĂ (Tania Zaharia) .............................................. 3

CAPITOLUL 1. TEHNOLOGII ŞI ECHIPAMENTE MARINE PENTRU PRODUCEREA PUIETULUI DE MIDII
(Mytilus galloprovincialis) (Cornel Marian Ursache, Tania Zaharia, Magda-Ioana Nenciu)............13
CAPITOLUL 2.1. CREȘTEREA DIRIJATĂ A STRIDIEI JAPONEZE (Crassostrea gigas) LA LITORALUL
ROMÂNESC (Tania Zaharia, Mirel Crivăț) ......................................................................................28
CAPITOLUL 2.2. OBȚINEREA PUIETULUI DE STRIDIE JAPONEZĂ (Crassostrea gigas) (Tania Zaharia,
Mihaela Zaharia) ..........................................................................................................................50
CAPITOLUL 3. EXPERIMENTĂRI DE CULTIVARE A CREVEȚILOR AUTOHTONI (Palaemon sp.) LA
LITORALUL ROMÂNESC (Tania Zaharia, Daniela Mariana Roșioru, Elena Dumitrescu†, Mihaela
Zaharia) ........................................................................................................................................77
CAPITOLUL 4.1. REPRODUCEREA DIRIJATĂ A CALCANULUI (Psetta maeotica) (Victor Nicolae Niță,
Tania Zaharia, Valodia Maximov) ...............................................................................................118
CAPITOLUL 4.2. BOLILE - FACTOR LIMITATIV ÎN DIFERITELE ETAPE DE DEZVOLTARE A CALCANULUI
(Psetta maeotica) (Aurelia Țoțoiu, Elena Dumitrescu†, Tania Zaharia, Valodia Maximov) ..........173
CAPITOLUL 5.1. CREȘTEREA CONTROLATĂ A STURIONILOR (Fam. Acipenseridae) ÎN APĂ MARINĂ
(Tania Zaharia, Luminița Lazăr) ...................................................................................................187
CAPITOLUL 5.2. CREȘTEREA COMPARATIVĂ A MORUNULUI (Huso huso) ȘI NISETRULUI (Acipenser
gueldenstaedtii) ÎN APĂ MARINĂ (Tania Zaharia, Elena Dumitrescu†)........................................203
CAPITOLUL 5.3. EXPERIMENT DE ACVACULTURĂ A STURIONULUI SIBERIAN (Acipenser baerii)
(Victor Nicolae Niţă, Magda-Ioana Nenciu).................................................................................213
CAPITOLUL 5.4. ÎMBOLNĂVIRI SEMNALATE LA STURIONII CULTIVAȚI EXPERIMENTAL ÎN APĂ
DULCE ȘI MARINĂ (Elena Dumitrescu†, Tania Zaharia, Aurelia Țoțoiu) .......................................220
CAPITOLUL 6. CREȘTEREA PĂSTRĂVULUI CURCUBEU (Oncorhynchus mykiss) ÎN APĂ MARINĂ
PONTICĂ (Tania Zaharia, Reveica Ioniță, Elena Dumitrescu†, Petrică Braniște) ..........................231
CAPITOLUL 7. ACVACULTURA PEȘTILOR ORNAMENTALI: CĂLUȚUL DE MARE (Hippocampus
guttulatus) (Magda-Ioana Nenciu, Tania Zaharia, Daniela Mariana Roșioru) ..............................247
CONCLUZII GENERALE .................................................................................................................273

2
 Introducere. TIPURI DE ACVACULTURĂ MARINĂ
Dr. Ing. Tania Zaharia

Termenul de „Revoluția albastră” se referă la apariția remarcabilă a acvaculturii ca

o activitate agricolă extrem de importantă și productivă, acvacultura referindu-se la toate
formele de cultură activă a plantelor și animalelor acvtice în mediu dulcicol, salmastru sau
marin (http://science.jrank.org/pages/976/Blue-Revolution-Aquaculture.html).
Zonele costiere adăpostesc două treimi din populația globului. Marea este o sursă
de energie și de bunăstare cu un imens potențial, neexploatat îndeajuns până în prezent,
mai ales în domeniul furnizării de hrană, prin pescuit, direct din mări și oceane sau
obținută prin acvacultură marină.
Acvacultura marină este o ramură specializată a acvaculturii care presupune
cultivarea organismelor marine pentru hrană și alte produse în mare deschisă, tancuri,
eleștee sau bazin, care sunt alimentate cu apă de mare. Un exemplu îl reprezintă creșterea
peștilor marini, a moluștelor, crustaceilor etc. Ca produse non-alimentare obținute prin
acvacultură marină enumerăm: făina de pește, agar-agar-ul, bijuterii (din perle de cultură)
și cosmetice.
Conform Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (U.N. Food
and Agriculture Organization - FAO), cele mai multe stocuri de organisme marine sunt
supraexploatate prin pescuit sau vor fi în viitorul apropiat, în timp ce cererea de fructe de
mare este în creștere. Guvernele, industria și consumatorii caută să creasca producția din
acvacultură - creșterea organismelor acvatice, incluzand pești, moluște, crustacee, plante,
pentru a crea un echilibru între pescuit și cererea de fructe de mare. Ca răspuns,
acvacultura a crescut la nivel mondial cu o rată anuală de cca 9% și, în prezent, produce
cca. jumătate din necesarul la nivel mondial, estimându-se că, în anul 2030, va acoperi cca,
62% din necesarul de la nivel mondial.

Fig. I.1. Consumul global de fructe de pește/fructe de mare (FAO).

3
Fig. I.2. Producția pescărească la nivel mondial (obținută din mediul natural și
acvacultură), în milioane de tone, 1950-2010 (FAO).

Fig. I.3. Producția pescărească la nivel mondial (mediul natural vs. acvacultura),
în milioane de tone, 1950-2010 (FAO).

4
 pesti, crustacei, moluste, etc. plante acvatice total productie mondiala acvacultura marina
tone
50000000

40000000

30000000

20000000

10000000

0
2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

Fig. I.4. Producția mondială din acvacultura marină, pe grupe de organisme (FAO).

pesti, crustacei, moluste, etc. plante acvatice total valoare productie mondiala acvacultura marina

dolari USD
50000000

40000000

30000000

20000000

10000000

Fig. I.5. Valoarea ($ USD) producției mondiale din acvacultura marină, pe grupe de
organisme (FAO).

În 2010, valoarea producției din acvacultura UE a fost de 3,1 miliarde EUR pentru
o producție de 1,26 milioane de tone. În prezent, piața alimentelor de origine marină din
UE este aprovizionată în proporție de 25% de sectorul pescuitului din UE, 65% din
importuri și 10% de sectorul acvaculturii din UE. Consumul aparent total de produse
pescărești și de acvacultură a ajuns în UE la aproximativ 13,2 milioane de tone
(COM(2013) 229 final).
Acvacultura este dependentă de calitatea și sănătatea atât a apelor marine, cât și
a celor dulci. Legislația de mediu a UE - în special Directiva-cadru privind apa (DCA),
Directiva privind strategia pentru mediul marin (MSFD) și Regulamentul privind utilizarea

5
în acvacultură a speciilor exotice și a speciilor absente la nivel local - asigură îndeplinirea
acestor condiții prealabile. De asemenea, legislația UE stabilește standarde ridicate în
materie de sănătate, protecția consumatorilor și sustenabilitatea mediului, standarde pe
care trebuie să le respecte activitățile de acvacultură din UE. Acestea prezintă pentru
producători implicații legate de costuri, dar se pot transforma într-un avantaj competitiv
dacă atenția consumatorului este atrasă asupra calității, putând contribui și la acceptarea
acvaculturii la nivel local.
În aceste condiții de dezvoltare continuă a acvaculturii marine, este normal să se
puna întrebarea care este impactul acvaculturii marine asupra mediului, dar și asupra
comunităților umane din zonele costiere. Dezvoltarea acvaculturii marine este o
provocare, întrucât va interacționa cu o mare varietate de utilizatori din zonă.
Comunitățile costiere din multe zone pretabile pentru acvacultura marină sunt
dependente tradițional de pescărie și, în ultimile decenii, și de turism. Locurile de muncă
apărute, precum și veniturile asociate sunt binevenite în comunitățile pescărești, astfel că
acvacultura marină este privită cu simpatie. Cu toate acestea, în alte locuri, comunitățile
resping acest sector întrucât, prin natura sa, dezvoltarea acvaculturii necesită spațiu, care
crează conflicte cu alți utilizatori precum cei din domeniul navigării recreaționale sau al
pescuitului comercial sau recreațional (Report of the marine aquaculture task force, 2007).
Natura subiectivă a impactului estetic al structurilor de creștere este o altă problmă care
poate apărea. Mai mult decât atât, comunitățile costiere vor suporta consecințele oricărui
prejudiciu adus mediului marin de către această activitate. Locația unor facilități de
acvacultură marină poate face diferența dintre una care este în opoziție cu comunitatea
locală, nu este viabilă din punct de vedere economic sau cauzează un impact sever asupra
mediului marin și alta care este durabillă din punct de vedere economic , social și
ambiental. Pe de altă parte, o bună locație nu este un substitut pentru un management
corespunzător, dar este componenta cheie pentru o acvacultură marină prietenoasă cu
mediul.
Diferite studii au demonstrat că existența unor planuri de amenajare a teritoriului
poate contribui la reducerea incertitudinii, la facilitarea investițiilor și la accelerarea
dezvoltării unor sectoare precum acvacultura sau energia regenerabilă produsă în larg.
Lipsa spațiului, adesea menționată ca fiind un factor care împiedică extinderea acvaculturii
marine în UE, poate fi depășită prin identificarea celor mai adecvate situri pentru
desfășurarea activităților de acvacultură, dat fiind că ocuparea actuală a spațiului de către
acestea, la suprafață și pe litoral, pare să fie limitată (COM(2013) 229 final). La amplasarea
unei noi ferme de acvacultură marină va trebui să se țină seama cel puțin de următoarele:
- Apariția unor potențiale conflicte cu alți utilizatori recreaționali sau comerciali ai
mării;
- Abilitatea zonei alese de a dispersa sau asimila nutrienți sau alte deșeuri rezultate
din procesul tehnologic;
- Apropierea de unele habitate sensibile;
- Evadările potentiale de organisme de cultură care pot interacționa cu populațiile
naturale;
- Riscul răspândirii unor boli în afara fermei sau de la populațiile naturale;
- Interacțiunea cu flora și fauna naturală.
6
 Nu toate speciile sunt pretabile practicării mariculturii. Huet și Timmermans
(1972) au elaborat criteriile pentru evaluarea speciilor pretabile mariculturii. Aceste criterii
sunt:
 Specia trebuie să reziste climatului regiunii în care se face cultivarea: criteriu
îndeplinit de toate speciile, deoarece nu se pune probleme transmutării în alte
zone geografice;
 Rata de creștere trebuie să fie suficient de mare: speciile mici, chiar dacă se
vor reproduce în condiții controlate și vor accepta diferite regimuri de hrană,
nu sunt potrivite pentru maricultură. Cele mai bune specii sunt acelea puțin
pretențioase la hrănire (planctonofagele, detritofagele, ierbivorele). Cultura
lor este mai puțin costisitoare, chiar la scară intensivă;
 Specia aleasă trebuie să fie capabilă să se reproducă în condiții controlate
pentru a furniza urmași viabili, care să fie utilizați la cultivare;
 Candidatul la maricultură trebuie să accepte și să valorifice hrana artificială
abundentă și ieftină: principiul este mai puțin aplicabil bivalvelor și chiar
crustaceilor, care au nevoie de hrană naturală (fitoplancton), obținută în
condiții de cultură;
 Specia trebuie să fie acceptată de către consumator: dacă aplicarea metodelor
de maricultură se face în scopul creșterii dirijate pentru livrarea pe piață, este
un principiu obligatoriu de respectat. De aceea, este recomandabil ca
selectarea speciei să se facă dintre acele specii care sunt deja consumate de
populațiile naturale (la litoralul românesc, în mod curent, sunt consumate
midiile și creveții);
 Specia trebuie să suporte densitățile ridicate: speciile gregare și sociale care
cresc bine până la talia comercială în condiții controlate sunt preferate acelora
care manifestă un canibalism ridicat.
 Trebuie să fie rezistente la boli și să suporte bine manipulările repetate.

Utilizând clasificarea ISSCAAP (International Standard Statistical Classification of

Aquatic Animals and Plants) folosită de FAO în procesul de colectare a datelor din pescării,
prezentăm mai jos o listă a principalelor grupe de organisme cultivate și recoltate pe plan
mondial din apa marină (producție obținută la nivelul anului 2010, statistica FAO):
- Pești (106.639 t):
o marini pelagici (33.974 t)
o marini demersali (23.806 t)
o diadromi (5.348 t)
- Moluște (20.797 t) :
o Bivalve (12.585 t)
o Gastropode (526 t)
o Cefalopode (3.653 t)
- Crustacei (11.827 t) :
o Creveți (6.917 t)
o Crabi (1.699 t)
o Homari (281 t)
7
 o Krill (215 t)
o Alte crustacee (1.359 t)
- Reptile (broaște țestoase - 296 t)
- Echinoderme (373 t)
- Gelatinoase (404 t)
- Alte animale acvatice (1.409 t) :
o Mamifere (balene - 2.500 ex., delfini - 12.000 ex., foci - 182.000 ex)
- Plante acvatice și microfite (19.893 t).

pești marini pelagici

pești marini demersali
pești marini pelagici;
plante si alge 33974 pești diadromi
microfite; 19893 bivalve
mamifere; 1409
gastropode
gelatinoase; 404
cefalopode
echinoderme; 373 creveti
reptile; 296 crabi
homari; 281 homari
krill; 215 krill
crabi; 1699 alte crustacee
alte crustacee; 1359
creveti; 6917 reptile
echinoderme
cefalopode; 3653
gelatinoase
gastropode; 526
bivalve; 12585 pești marini mamifere
demersali; 23806 plante si alge microfite
pești diadromi; 5348

Fig. I.6. Total producție mondială obținută la nivelul anului 2010 - fructe de mare
(statistica FAO).

Clasificarea activităților de acvacultură

Cea mai comună clasificare a activităților de acvacultură este cea după specia
cultivată, întrucât fiecare specie necesită anumite structuri de cultivare. Facem o
prezentare succintă a celor mai utilizate sisteme, pentru grupe de organism.
Cultura moluștelor se poate realiza pentru:
- Obținerea puietului: prin colectarea din mediul natural sau prin reproducere
artificială în stații specializate;

8
 Fig. I.7. Pepinieră pentru obținerea stridiilor
(http://www.ag.auburn.edu/fish/mediagallery/2013/08/13/oyster-hatchery/).

- Creștere: pe substrat diferit în culturi suspendate în masa apei (pe rafturi

suspendate sau corzi în sistem long-line), pe fundul mării (pe valve, pietre, stânci
sau dale de ciment plasate pe fund) sau în sisteme plasate pe uscat.

Fig. I.8. Corzi pentru creșterea midiilor

(http://www.fruttidimare.net/files/2010/11/molluschicoltura.jpg).

Cultura crustaceilor:
- Obținerea puietului: prin capturarea din mediul natural a femelelor purtătoare de
ouă fecundate sau prin prin reproducere dirijată;
- Creștere: în bazine de pământ sau de beton, tancuri.

9
 Fig. I.9. Obținerea puietului de crustacei marini
(http://aquahive.co.uk/).

Cultura plantelor marine:

- Obținerea materialului de populare: cultivarea plantelor acvatice cu un ciclu
complicat de viață comportă câteva stadii intermediare. Sursa majoră de material
de populare o reprezintă populațiile naturale, cele mai multe ferme fiind
dependente de disponibilitatea materialului in stadii timpurii de viață (monospori,
zoospori, gametofiți, sporofiți), care sunt atașati pe materialul de cultură și
transferați în siturile marine de creștere
- Creșterea: se poate realiza prin suspendare în masa apei (longline sau raft), pe
fundul mării (folosind roci sau structuri din beton plasate pe fundul mării) sau în
bazine (tancuri) de cultură amplasate pe uscat.

Fig. I.10. Cultură de alge marine.

(http://business.mega.mu/2012/10/30/commercial-seaweed-farm-offing/ )

Cultura peștilor:
- Obținerea puietului: reproducătorii pot proveni din stocuri naturale sau de
cultură. Cele mai multe specii se pretează la obținerea larvelor în pepiniere
specializate. Uneori, maturarea este indusă prin aplicarea de hormoni.
10
- Creșterea peștilor se poate realiza în structuri diferite: cuști plutitoare, închideri
din plasă, bazine de pământ, sisteme cu circulație constantă a apei.

Fig. I.11. Cuști pentru creșterea peștilor marini

(http://www.acquisitionsdaily.com/2013/05/02/marine-harvest-bid-rejected-by-
cermaq/).

Fig. I.12. Tancuri pentru creșterea peștilor marini

(http://aquaculture210.blogspot.ro/2010/12/fish-farm-on-land.html).

11
Bibliografie selectivă
COM(2013) 229 Final, Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliu,
Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor - Orientări strategice
pentru dezvoltarea sustenabilă a acvaculturii în UE, Bruxelles, 29.4.2013, 13 p. ;

Huet M., Timmermans J.A. (1972), Textbook of Fish Culture. Breeding and Cultivation of
Fish, West Byfleet, Surrey and London: Fishing News (Books) Ltd., 418 pp.;

Economic sustainability of marine aquaculture: a report to the Marine Aquaculture Task

Force, https://hdl.handle.net/1912/8815;

http://www.fao.org/fishery/statistics/global-aquaculture-production/query/en

12
 Capitolul 1. TEHNOLOGII ŞI ECHIPAMENTE MARINE PENTRU
PRODUCEREA PUIETULUI DE MIDII (Mytilus galloprovincialis)

Dr. Ing. Cornel Marian Ursache, Dr. Ing. Tania Zaharia, Dr. Magda-Ioana Nenciu

INTRODUCERE
Din cele peste 20 de specii cu valoare economică din genul Mytilus (midiile)
răspândite în toate mările temperate şi sub-boreale ale globului, în Marea Neagră trăieşte
specia Mytilus galloprovincialis (Lamarck) și formează comunități pe substrat pietros, cât și
pe substrat sedimentar.
Midiile de stâncă se găsesc în arealele cu facies pietros de mică adâncime - până la
20 m - şi, deşi sunt în cantităţi relativ mari, ele nu reprezintă totuşi un interes economic
direct cel puţin din două cauze: fiind fixate puternic de substratul dur (stânci, platforme
pietroase, stabilopozi) nu pot fi recoltate mecanic (numai un scafandru autonom poate
face recoltarea) şi, prin faptul că sunt puternic acoperite de o bogată epibioză şi conţin un
procent ridicat de corpuri străine în interiorul lor (nisip, fragmente mici de valve, perle
etc.) nu au un aspect comercial (sau necesită un mare volum de muncă pentru
comercializare). Midiile de stâncă au, în schimb, un rol foarte important în menţinerea
calităţii salubre ale apei din apropierea plajelor turistice, prin puternica acţiune de
biofiltrare a apelor.
Midiile de adânc formează o centură în jurul Mării Negre, situată pe platforma
continentală între izobatele de 25 ÷ 55 m adâncime, pe funduri mâloase. Prezenţa midiilor
pe fundurile mâloase ale Mării Negre - excepţie în acest sens în lume, reprezintă una
dintre caracteristicile de bază ale acestui bazin.
Midiile trăiesc în aceste zone mâloase în ,,cuiburi” alcătuite din câteva exemplare
prinse cu bissusul între ele şi de substrat (scrădiş), care formează adevărate nuclee de
„condensare”, foarte rar se întâlnesc exemplare izolate. Epibioza fixată pe midiile de
adânc este în general săracă, iar corpurile străine dintre valve sunt într-un procent infim.

Material şi metodă
Bivalvele epibionte care se dezvoltă spontan pe faciesul pietros din zona litorală
reprezintă o componentă importantă a ecosistemului Mării Negre şi nu pot fi exploatate
datorită rolului ecologic major/ biofiltrul natural al zonelor costiere şi costurilor mari de
exploatare.
Cantităţi mari de bivalve epibionte, în special midii, se pot obţine prin aplicarea
unor biotehnologii de cultură, asigurându-se astfel producţii stabile cantitativ şi calitativ,
sigure în timp şi cu cheltuieli estimate, prin valorificarea unei resurse marine importante -
fitoplanctonul - în zone costiere improprii sau nerentabile altor preocupări, prin folosirea
unor echipamente marine adaptate condiţiilor hidrometeorologice specifice zonei costiere
româneşti a Marii Negre (Ursache, 1993).
13
 Cultura organismelor epibionte impune realizarea şi amenajarea în masa apei a
unor echipamente marine specifice fazelor majore ale procesului tehnologic, în strânsă
legătură cu situaţia biologică a populaţiilor naturale de organisme din mediu natural şi
evoluţia condiţiilor hidroclimatice din zonă.
O biotehnologie eficientă pentru fixarea şi creşterea bivalvelor epibionte în zona
costieră românească a Mării Negre o reprezintă amenajarea în sectorul litoral, între
izobatele de 10 - 15 m, a unor echipamente marine flotante capabile să menţină
suspendaţi în masa apei suporţi artificiali adecvaţi, destinaţi fixării şi creşterii organismelor
epibionte. Popularea suprafeţelor artificiale amenajate în mare se realizează natural cu
larve provenite în urma reproducerii populaţiilor de midii din zonă. Densitatea mare a
organismelor epibionte care se fixează pe suprafeţele artificiale amenajate şi creşterea
explozivă a acestora asigură obţinerea unei biomase de cca. 3 t/instalaţie/ ciclu de cultură.
Biotehnologia de cultură a bivalvelor epibionte pe instalaţii flotante prezentată
constituie şi o metodă ecologică prin excelenţă destinată ameliorării calităţii apei marine
din sectoarele litorale de interes turistic cu ajutorul biofiltratorilor autohtoni epibionţi.
La stabilirea zonelor de amplasare a instalaţiilor flotante trebuie să se ţină cont de
posibilele alterări ale mediului prin poluare. Acest fenomen se înregistrează atunci când
aporturile exogene antrenează variaţii importante ale caracteristicilor fizico-chimice şi
biologice ale mediului. Poluarea distruge echilibrul biotopului, cu efecte asupra exploatării
resurselor biologice, punând în pericol sănătatea oamenilor prin contaminarea produselor
marine.
Aplicarea acestei metode va conduce, pe lângă obţinerea unor cantităţi mari de
epibioză marină, şi la ameliorarea calităţii apei marine din zonă prin creşterea cantitativă a
biofiltratorilor epibionţi şi sporirea inerentă a eficienţei de bioepurare a acestora.

Mijloace tehnice destinate producerii ep ibiozei marine

Lipsa unor adăposturi naturale, care să atenueze forţa distructivă a valurilor şi
amplitudinea redusă a mareelor din Marea Neagră / circa 11 cm, cu o perioadă medie de
12 ore şi 25 de minute, nu permit amenajarea direct pe substrat a unor colectori artificiali
pentru captarea puietului, deoarece, în timpul furtunilor violente, generatoare de valuri şi
curenţi marini, platformele de creştere pot fi distruse sau acoperite cu nisip şi fragmente
de alge.
Singura variantă accesibilă pentru creşterea bivalvelor epibionte în zona costieră
românească a Mării Negre o reprezintă creşterea suspendată în masa apei pe instalaţii
flotante (Ursache, 1993).
Creşterea bivalvelor suspendate în masa apei, unde hrana fitoplantonică este mai
abundentă, impune realizarea unor echipamente marine flotante care să menţină
materialul de populare în imersie la adâncimea de 1 - 5 m (Fig. 1.1).

14
 Fig. 1.1. Instalaţie flotantă echipată cu colectori artificiali.

În condiţiile hidrologice specifice oferite de litoralul românesc al Mării Negre, s-au

proiectat instalaţiile flotante destinate suspendării în masa apei a suporţilor artificiali
pentru creşterea bivalvelor epibionte proiectate confecţionate din materiale textile din
poliamidă (frânghii relon PA) compuse din două subansamble distincte:
- suprastructura flotantă ancorată pe poziţie;
- suporţi artificiali suspendaţi in masa apei.
La proiectarea echipamentelor marine s-a urmărit anularea forţei distructive a
factorilor hidrometeorologici - vântul, curenţii marini, înălţimea şi amplitudine valurilor,
hula, natura substratului - cu elemente de inginerie marină: rezistenta materialelor în
mediul marin, necesarul de flotabilitate şi sistemul de ancorare, care să conducă la
realizarea unui model de instalaţie flotantă, capabilă să facă faţă condiţiilor de mediu unde
vor fi amplasate (Adam et al., 1981; Anton et al., 1989; Voinicanis, 1954.).

Suprastructura flotantă
Menţinerea suporţilor artificiali pentru creşterea bivalvelor în masa apei şi la
orizontul dorit se realizează cu ajutorul unei suprastructuri flotante ancorată de substrat,
echipată cu elemente pentru asigurarea flotabilităţii (Fig. 1.2).

Fig. 1.2. Instalaţie flotantă echipată cu colectori artificiali.

15
 Suprastructura flotantă a unei instalaţii este alcătuită din următoarele părţi
componente:
- axa instalaţiei;
- elemente pentru asigurarea flotabilităţii;
- sistemul de ancorare pe substrat;
- accesorii (elemente de îmbinare și fixare).

Suporţi artificiali suspendaţi în masa apei

În condiţiile specifice litoralului românesc, organismele marine epibionte cu
valoare economică, midiile sau stridiile, pot fi crescute intensiv numai pe suporţi artificiali
suspendaţi în masa apei, la orizontul fotic de 1 - 5 m.
Pentru cultura bivalvelor s-au proiectat şi testat diferite modele de suporţi
artificiali care să reziste în reţelele de instalaţii la condiţiile hidrometeorologice din zona
costieră românească şi să asigure protecţia materialului biologic parcat.
De suprastructura unei instalaţiile flotante se pot ataşa elemente pentru captarea
şi creşterea bivalvelor epibionte constituite din colectori sau corzi confecţionate din
materiale textile (frânghie sau plasă) şi cutii din material plastic.

Elemente pentru captarea puietului de midii

Datorită condiţiilor optime pe care le oferă materialul textil pentru fixarea midiilor
în stare juvenilă, elementele folosite la captarea puietului de midie sunt colectorii
artificiali confecţionaţi din frânghie relon Ø 10 mm, din toroane recuperate prin
dezrăsucirea parâmelor uzate sau din plasă recuperată (plasă provenită de la traule şi
talienele marine). Un colector artificial destinat fixării puietului de midie (Fig. 1.3) are
lungimea cuprinsă între 2 ÷ 4 m şi este prevăzut la capete cu gaşe matisite. Pentru a mări
suprafaţa de fixare a midiilor, pe colectori sunt făcute noduri simple la distante de 0,30 m,
sau pot fi fixate plăcuţe din lemn sau material plastic cu dimensiunile de 0,25 x 0,3 x 0,05
m.

Fig. 1.3. Colector artificial destinat colectării puietului de midie.

16
 După şase luni de la amenajarea colectorilor în mare, pe colectorii instalaţiei
flotante se fixează în medie o cantitate de cca. 25 ÷ 30 kg puiet de midie, cu lungimea
cuprinsă între 2 ÷ 4 cm. Mărimea şi densitatea midiilor este în funcţie de adâncimea apei.
La adâncimi mai mari de 5 ÷ 6 m, densitatea puietului de midie fixat scade şi creşte
suprafaţa ocupată de coloniile de cirripede.

Fig. 1.4. Colector artificial după şase luni de imersie.

Materialul biologic fixat pe colectori este folosit la popularea elementelor de

creştere sau pentru fabricarea făinii de scoică folosită ca aditiv furajer în zootehnie.
Dacă nu este recoltat sau protejat cu plasă, în timpul sezonului rece puietul de
midie fixat se desprinde de pe colectori provocând pierderi mari, până la 90% din biomasa
fixată.
Când densitatea puitului de midie fixat este mai redusă, colectorii folosiţi la captarea
puietului sunt repicaţi pentru a realiza o distribuţie cât mai uniformă şi apoi sunt înveliţi cu
plasă pescărească. Alegerea mărimii laturii ochiurilor la plasă este foarte importantă,
întrucât o plasa cu ochiuri mai mari poate permite midiilor mai mici să evadeze şi să se
fixeze la exteriorul plasei. Fixarea masivă a midiilor la exteriorul împiedică circulaţia apei
prin colector provocând sufocarea moluştelor din interior.
Pentru a împiedica desprinderea midiilor şi îngrămădirea lor în partea inferioară a
colectorului, acesta este înfăşurat la exterior cu un şnur din relon.

Suporţi pentru creşterea bivalvelor epibionte

Pentru cultura suspendată a midiilor sunt folosite următoarele modele de suporţi
artificiali capabili să ofere condiţii optime de creştere şi să asigure protecţia materialului
biologic parcat: corzi din plasă şi cutii.

17
 Fig. 1.5. Suport de creştere model - cilindru.

Corzile folosite pentru creşterea bivalvelor sunt elemente flexibile, confecţionate

din materiale textile, uşor de manipulat, care se fixează pe axa instalaţiei flotante.
Modelul cel mai folosit pentru creşterea bivalvelor de consum are forma unui
cilindru din plasă cu d ≈ 0,20 m, lungimea de 4 m şi latura ochiurilor în funcţie de
dimensiunile materialului de populare folosit. Toamna, când moluştele au o talie medie
cuprinsă între 2 ÷ 3 cm, sunt introduse în plasele tubulare din relon a căror ochiuri depind
de talia moluştelor. Puietul de midie recoltat de pe colectorii artificiali sau de pe diferiţi
suporţi din masa apei este divizat în pachete mici, care sunt introduse în interiorul
colectorului (Fig. 1.5).

Fig. 1.6. Suport de creştere model - cilindru.

Cantitatea introdusă este, în funcţie de mărimea puietului şi lungimea plasei,

aproximativ 1 kg/m. Popularea cu cantităţi mari îngreunează excesiv colectorul, împiedică
curentul de apă să pătrundă în cilindru şi provocă o creştere lentă sau chiar moartea
acestora. După populare, pentru a evita alunecarea şi îngrămădirea pachetelor de moluşte
în partea inferioară, plasa se ştrangulează cu un şnur relon Ø 3 mm la intervale de 0,20 m.
Recoltarea se face manual după doi ani de la populare. În funcţie de mărimea puietului şi
condiţiile climaterice specifice fiecărui an de referinţă, se poate obţine cca. 20 ÷ 25 kg (Fig.
1.6.).
18
Productivitatea instalaţiilor flotante amenajat e în staţia pilot
Obţinea puietului de midie se realizează prin amenajarea în mare, la momentul
oportun, a unor suprafeţe artificiale suspendate în masa apei, destinate captării larvelor
de organisme epibionte existente din reproducerile naturale.
Densitatea mare a organismelor epibionte care se fixează pe suprafeţele
artificiale amenajate şi creşterea explozivă a acestora asigură obţinerea unei biomase de
cca. 3 t/ instalaţie/ ciclu de cultură.
Poziţionarea şi menţinerea elementelor de creştere în zonele de suprafaţă, în
orizontul 1 ÷ 5 m, unde cantitatea de lumină şi de hrană este superioară permite
moluştelor să se alimenteze continuu, utilizând hrana din mai multe orizonturi. Această
dispunere dă posibilitatea unei rate de creştere mai rapide la care nu se poate ajunge
folosind altă metodă de cultură. Datorită creşterii accelerate, cochiliile midiilor rămân
adesea fragile, însă cantitatea şi calitatea net superioară a cărnii, asigurată de abundenţa
hranei suprimă necesitatea unui maturări complete.
Majoritatea midiilor şi stridiilor obţinute prin aplicarea acestei tehnologii de
creştere pot fi comercializate după doi ani şi jumătate de la populare. Rata mortalităţi, în
condiţii normale de exploatare, este evaluată între 5 ÷ 15 % pentru midii şi între 15 ÷ 20%
pentru stridiile japoneze.
Condiţiile optime care influenţează creşterea bivalvelor favorizează şi creşterea
organismele competitoare. Mytilaster lineatus, ciripede, alge macrofite şi alte
nevertebrate invadează elementele de creştere. Întreţinerea culturilor de bivalvelor în
instalaţii suspendate presupune verificarea decadală a instalaţiilor pentru înlăturarea
organismelor epibionte fixate pe elementele de creştere, redistribuirea materialului de
populare şi, când este cazul, suplimentarea numărului de flotori. Aceste activități necesită
un volum mare de muncă manuală, aşadar o forţă de muncă importantă, iar posibilităţile
de mecanizare par foarte reduse, există momentan doar maşini artizanale pentru
popularea elementelor de creştere şi care desfac moluştele de pe corzi.
Materialele folosite la realizarea unei instalaţii flotante (frânghii, flotori, ancore)
sunt relativ scumpe, sumele investite se vor recupera parţial din primul ciclu de producţie
şi se preconizează obţinerea unui profit începând cu al treilea an de la aplicarea
tehnologiilor. Anduranţa unei instalaţii flotante este de minim 5 (cinci) ani.
Pornind de la analiza financiară privind obţinerea şi valorificarea bivalvelor
epibionte, se estimează obţinerea de profit, începând cu al treilea an de activitate, cu o
rată de revenire de 33,3%.
Tehnologia realizată oferă posibilitatea obţinerii unor profituri prin valorificarea
zonelor litorale neexploatate până în prezent - zona costieră românească a Mării Negre - şi
producerea unui aliment natural de origine marină cu certe posibilităţi de utilizare în
alimentaţie.
Societăţile comerciale (cu profil de pescuit marin) care vor aplica această
tehnologie şi se pot ocupa cu producerea bivalvelor epibionte se vor transforma în ferme
marine, va apărea o meserie nouă (fermier marin) şi noi locuri de muncă pentru populaţia
din zonă.

19
 Aplicarea acestei metode va conduce, pe lângă obţinerea unor cantităţi mari de
epibioză marină, şi la ameliorarea calităţii apei marine din zonă, prin creşterea cantitativă
a biofiltratorilor epibionţi şi sporirea inerentă a eficienţei de bioepurare a acestora.
În zona costieră românească a Mării Negre bivalvele epibionte se reproduc, cu
intensităţi variabile, în aproape toată perioada anului. Faptul acesta este ilustrat de
prezenţa constantă în masa apei, în tot cursul anului, a unei cantităţi variabile de larve de
midii. În anumite momente, însă, intensificarea periodică a reproducerii are drept
consecinţă apariţia în masa apei a unor generaţii foarte numeroase de larve.
Începând din luna aprilie, odată cu atingerea temperaturii de 8 ÷ 100 C, se produce
o rapidă intensificare a reproducerii, marcată prin prezenţa unor cantităţi sporite de larve
la metru cub, în comparaţie cu lunile anterioare. Mai bine de 99% dintre acestea aparţin
stadiilor incipiente de dezvoltare şi numai foarte puţine sunt în faze avansate de
metamorfoză.
În general, au fost observate trei astfel de momente de maximă abundenţă a
larvelor de midii, corespunzătoare la tot atâtea perioade de reproducere intensă ale
adulţilor, şi anume: în mai 2.720 larve/m3 în sud şi, respectiv, 1361 larve/m3 în nord), în
iulie (16.444 larve/m3 în sud şi, respectiv, 3.468 larve/m3 în nord) şi în septembrie (4.972
larve/m3 în sud şi, respectiv, 3.035 larve/m3 în nord), după Müller (1987).
Sub aspectul structurii pe stadii de metamorfoză, populaţiile larvare de midii
întâlnite în plancton sunt reprezentate prin patru tipuri principale: larve trocofore,
veligere în stadiul de „ţâţână dreaptă”, veliconce (stadiul imediat următor resorbţiei
velumului larvar) şi în - sfârşit - stadiul de larvă pediveligeră (caracterizat prin prezenţa
cochiliei asimetrice şi cu piciorul bine dezvoltat), capabilă de fixare.
Primăvara devreme, sunt preponderente în plancton larvele trocofore. Începând
din luna mai şi până în octombrie, deşi primele două categorii de larve rămân
reprezentate cu procente crescute faţă de restul fazelor de metamorfoză, acest lucru
denotă că reproducerea adulţilor continuă să aibă loc cu intensitate mare, majoritatea
populaţiilor fiind formate, totuşi, din larve în stadii avansate de metamorfoză - acela de
veliconcă şi pediveligeră.
Având în vedere cele prezentate mai sus, rezultă că, în sezonul rece al anului,
durata de dezvoltare de la ou la larvă pediveligeră inclusiv, durează cca. 45 ÷ 60 zile, în
timp ce vara, aceasta nu este mai mare de 30 de zile.
Din analiza distribuţiei larvelor de midie, reiese că masele de apă situate deasupra
adâncimilor de 10 ÷ 30 m sunt în totdeauna cel mai bine populate. Indiferent de
depărtarea de coastă, orizontul de 0 ÷ 10 m şi, într-o oarecare măsură, şi cel de 10 ÷ 25
m, s-au menţinut în permanenţă cel mai dens populate cu larve de midie. Aceasta
dovedeşte că metamorfoza de la ou la larva capabilă de fixare se petrece în masa apei,
aproape de suprafaţă, şi nu în vecinătatea fundului, unde se găsesc coloniile de midii
generatoare de larve.
Datorită temperaturilor relativ mai scăzute înregistrate în ultimii cinci ani în zona
costieră românească a Mării Negre t apă = 12 - 140C, fixarea larvelor de organisme
epibionte s-a realizat mai târziu, în perioada 15 aprilie - 15 mai.
În prima decadă a lunii iunie, bivalvele fixate natural pe colectori - după
reproducerea de primăvară - aveau lungimea medie cuprinsă între 3 - 5 mm.
20
 Fig. 1.7. Colector artificial după două luni de la lansare.

Structura depunerii organismelor epibionte existente pe colectorii artificiali este

dominată de Mytilus galloprovincialis, cu un procent de 80%, cirripede 12%, nevertebrate
5% şi alge unicelulare 3% . De remarcat prezenţa celenteratului Obelia sp., care s-a fixat
din abundenţă atât pe colectorii artificiali, dar în special pe partea submersă a flotorilor.

Fig. 1.8. Structura epibiozei marine după două luni de la lansare.

În sezonul cald, larvele fixate pe colectorii artificiali s-au dezvoltat uniform,

formând aglomerări compacte pe suporţi artificiali. Constatăm preferinţa puietului de
midie pentru zonele mai apropiate de suprafaţă, precum şi o aglomerare a indivizilor în
funcţie de lungimea exemplarelor, cele mai mari fiind localizate către partea superioară,
iar cele mai mici către partea inferioară a colectorului, funcţie de orizontul de fixare.

Fig. 1.9. Colector artificial după trei luni de la lansare.

21
 În condiţii hidrobiologice normale specifice zonelor de referinţă, înregistrate în
perioada experimentărilor, cantitatea totală şi pe grupe de organisme existente pe un
metru de colector prin fixări naturale - după reproducerea de primăvară - în luna iunie
este prezentată în Fig. 1.10.

Fig. 1.10. Fixările totale şi pe grupe de organisme vii (în biomase) pe colectorii artificiali
fixaţi de instalaţiile de maricultură, după trei luni de la lansare (luna iunie).

După trei luni de la lansarea instalaţiilor în mare, biomasa organismelor epibionte

existente pe colectorii artificiali este de 4, 509 kg/m colector.
Dintre organismele existente pe colectori predomină categoric midiile, care
realizează cca. 84 % din biomasă, fiind urmate de cirripedia, cu cca. 4,94 % din total. Restul
din totalul biomasei existente de cca. 1% este reprezentat de alge macrofite şi de alte
nevertebrate epibionte.
Din analiza datelor privind depunerile de organisme epibionte se poate constata
că, la finele lunii mai 2006, pe colectorii artificiali fixaţi la modelul experimental de
instalaţie flotantă lansat în luna martie, predomină cantitativ puietul de midie de talie
mică, fixat pe aceştia în urma reproducerilor masive a populaţiilor naturale care au avut în
primăvara acestui an. Pe lângă această populaţie de organisme epibionte, pe colectori s-au
mai fixat şi generaţii noi de bivalve provenite în urma reproducerilor din vară.

Fig. 1.11. Colectori artificiali după cinci luni de la lansare.

22
 Înmulţind biomasa medie existentă pe unitatea de colector, cu lungimea totală a
colectorilor ataşaţi de suprastructura flotantă a unei instalaţii, (L total ≈ 330 ml) rezultă că
biomasa totală de organisme epibionte existentă pe colectorii unei instalaţii după trei luni
de la lansarea acestora este de cca. 1.487,97 kg. Nu s-au evaluat cantitativ fixările inerente
de organisme epibionte existente pe suprastructura instalaţiei şi pe parâmele din sistemul
de ancorare.

Fig. 1.12. Colector artificial după cinci luni de la lansare (detaliu).

După cinci luni de la lansarea instalaţiilor de maricultură în condiţii hidrobiologice

normale specifice zonelor de referinţă, înregistrate în perioada experimentărilor martie -
august 2006, valoarea medie a biomasei de organisme epibionte existente pe un metru de
colector este de 7,231 kg/m.

Fig. 1.13. Fixările totale şi pe grupe de organisme vii (în biomase) pe colectorii
artificiali fixaţi de instalaţiile de maricultură, după cinci luni de la lansare.

Pe colectorii instalaţiilor de maricultură predomină net midiile, care realizează

90% din biomasă, fiind urmate de cirripedia, cu cca. 8% din total. Algele sezoniere
reprezintă cca. 1,5%, iar restul de 0,5% din totalul biomasei este compus din organisme
nevertebrate epibionte.
23
 Fig. 1.14. Structura epibiozei marine după cinci luni de la lansare.

Întrucât midiile fixate pe colectorii artificiali însumează cantitativ la nivelul lunii

august 2006, cca. 90% din totalul biomasei epibiontelor existente pe colectori, în figura nr.
2.8 este reprezentată situaţia fixări puietului de midie în funcţie de orizontul de
scufundare a colectorilor după şapte luni de imersie.

Fig. 1.15. Situaţia fixărilor de midii, în densităţi medii, pe colectorii artificiali ataşaţi de
instalaţiile flotante, din poligonul experimental după şapte luni de imersie.

Se evidenţiază următoarele aspecte:

- numărul mare de midii existente pe unitatea de colector (în medie, cca. 68.500
exemplare/m) şi diferenţele cantitativ semnificative constatate la trei izobate analizate;
- cca. 87,2% din totalul midiilor existente pe colector reprezintă puietul de talie mică
aparţinând intenselor reproduceri din primăvara a.c. Acest procent creşte valoric odată cu
izobata de referinţă;
- cca. 11,7% din totalul midiilor de pe colector este format din tineret care provine din
fixările de postlarve din toamna anului anterior;

24
 - exemplarele adulte, care, în condiţii hidrobiologice normale, ar proveni din
reproducerile intense din primăvara anului 2004, însumează un procent neglijabil.
Pe baza datelor prezentate privind evoluţia biomasei până la sfârşitul lunii august
2006, a rezultat că pe colectorii modelului experimental de instalaţiei flotante predomină
cantitativ puietul de midie, de talie mică, fixat pe aceştia în urma reproducerilor intense
din primăvara a.c., iar bioproductivitatea medie a unei instalaţii flotante este de cca. 1,8 -
2,0 t. Poziţionarea şi menţinerea elementelor de creştere în zonele de suprafaţă, în
orizontul 1 ÷ 5 m, unde cantitatea de lumină şi de hrană este superioară, permite
moluştelor să se alimenteze continuu, utilizând hrana din mai multe orizonturi. Această
dispunere dă posibilitatea unei rate de creştere lineare sau ponderale mai rapide la care
nu se poate spera în condiţii naturale. Datorită creşterii accelerate, cochiliile midiilor
rămân adesea fragile, însă calitatea superioară a cărnii asigurată de abundenţa hranei
suprimă necesitatea unui maturări complete.
În funcţie de condiţiile hidroclimatice specifice fiecărui an, până în luna noiembrie,
când se consideră sfârşitul unui ciclu de cultură, biomasa organismelor epibionte fixate
poate ajunge la cca. 9,0 - 9,5 kg/m.
Bioproductivitatea instalaţiilor flotante amenajate în cadrul staţiei micropilot a
fost aproximativ egală, s-a evidenţiat totuşi un ritm mai accelerat la instalaţia amenajată în
zona de larg, unde lungimea şi greutatea midiilor a fost mai mare.
Epibioza marină fixată pe colectorii artificiali a fost uniform distribuită pe toată
suprafaţa instalaţiilor, totuşi, la instalaţia amenajată în apropierea ţărmului, datorită
populaţiilor naturale de midii fixate pe digurile de protecţie a plajelor, material biologic
depus era format numai din puiet de midie, iar densităţile erau superioare în comparaţie
cu fixările înregistrate la celelalte instalaţii.
La sfârşitul lunii noiembrie, epibioza existentă pe suporţii artificiali se recoltează în
vederea industrializării, se vor recupera colectorii artificiali şi flotorii cilindrici, structura de
rezistenţă a instalaţiei va fi balizată corespunzător şi lăsată la fund, urmând ca, primăvară,
să fie ridicată la suprafaţă și armată cu flotori şi colectori artificiali pentru un nou ciclu de
producţie.

Capacitate de biofiltrare
În condiţiile abiotice şi biotice de mediu înregistrate în perioada testărilor
efectuate cu instalaţiile flotante pe colectorii artificiali destinaţi producerii epibiozei
marine s-au fixat biomase medii anuale de cca. 2,0 -2,2 t0 organisme epibionte/instalaţie
flotantă, compuse din 90% puiet midie; 8% ciripede (balanus); 1,5% alge macrofite
sezoniere; 0,5% alte nevertebrate. Pe baza rezultatelor obţinute în experimentările privind
capacitatea de bioepurare a apei de mare de către organismele epibionte, un kg de puiet
de biofiltratori epibionţi, dintre care midiile reprezintă 90% din totalul cantităţii de
referinţă, poate bioepura într-un ciclu de 24 ore şi într-o proporţie de 85 ÷ 90 % un volum
de cca. 73 m3 apă de mare, având o încărcătură fitoplanctonică de cca. 18mil. celule/ litru.
Luând în calcul eficienţa medie de bioeporare şi biomasa totală existentă pe
colectorii unei instalaţii (cca. 2,5 t0/an), rezultă de biofiltratori epibionţi fixaţi ar putea

25
bioepura, în limita parametrilor menţionaţi, un volum de cca. 182.500 m3 apă de mare în
24 de ore.
Tehnologia de producere a epibiozei marine pe instalaţii flotante prezentată
constituie şi o metodă ecologică prin excelenţă destinată ameliorării calităţii apei marine
din sectoarele litorale de interes turistic cu ajutorul biofiltratorilor autohtoni epibionţi.
Aplicarea acestei metode va conduce, pe lângă obţinerea unor cantităţi mari de
epibioză marină, şi la ameliorarea calităţii apei marine din zonă, prin creşterea cantitativă
a biofiltratorilor epibionţi şi sporirea inerentă a eficienţei de bioepurare a acestora.
Pentru a evidenţia capacitatea de bioepurare a apei de mare de către organismele
epibionte fixate pe colectorii artificiali, putem preciza că, frecvent, în timpul controalelor
periodice efectuate la instalaţii în perioada experimentărilor, în zilele calme lipsite de
valuri şi curenţi marini, apa din zona staţiei pilot era curată şi foarte limpede, astfel încât
se putea vedea fundul mării la 15 m adâncime.
Moluștele marine au o valoare nutritivă deosebită, reprezentând o sursa
alimentarâ foarte apreciată și cautată în întreaga lume, carnea lor fiind o adevarată
delicatesă culinară, bogată în proteine, lipide, glucide, microelemente, enzime și vitamine.
Calitatea moluștelor marine este direct influențată de calitatea mediului în care
trăiesc. Moluștele bivalve au capacitatea, odată cu elemenetele de hrană, de a reține și
concentra in organismul lor și polunții din mediul marin. Cei mai periculoși poluanți care
ajung în carnea moluștelor sunt metalele grele, pesticidele și bacteriile patogene.
Afecțiunile semnalate de-a lungul anilor la Mytilus galloprovincialis s- au
manifestat prin câteva tulburări de nutriție și reproducere, parazitoze și infecții.
Dintre parazitoze s-au evidențiat infestările cu Ancistruma mytili si Kidderia mytili,
iar infecțiile au fost reprezentate în principal de bacterioza midiei.
Îmbolnăvirile identificate s-au manifestat, în general, la un număr redus de
moluște, în areale limitate, fără să constituie un pericol pentru populațiile naturale.

CONCLUZII
Rezultatele au fost obținute în cadrul proiectului AGRAL: „Tehnologii pentru
producerea, prelucrarea și valorificarea epibiozei marine“ (2004-2006), iar principalele
concluzii sunt următoarele:
 S-a realizat un studiu privind experimentarea unor mijloace tehnice destinate
producerii epibiozei marine în condiţiile hidrobiologice specifice litoralului
românesc al Mării Negre.
 Pe baza caracteristicilor tehnico-funcţionale şi biologice, a fost proiectat şi
confecţionat un model de instalaţie flotantă echipată cu colectori suspendaţi
în masa apei.
 A fost elaborată o biotehnologie modernă de producere a epibiozei marine
în condiţiile specifice de la litoralul românesc al Mării Negre.
 Piesele componente, confecţionate din materiale textile, şi îmbinarea lor în
subansamble s-au realizat conform detaliilor de execuţie prezentate în
documentaţia tehnică.
26
  În perioada experimentărilor (martie - noiembrie), realizate în condiţii reale
de funcţionare, instalaţia flotantă experimentală şi-a păstrat poziţia iniţială,
geometria funcţională şi dimensiunile proiectate, iar sarcinile apărute în
instalaţie sub acţiunea forţelor exterioare au fost uniform repartizate pe
ancoraje şi ancore, asigurând condiţiile optime pentru menţinerea
colectorilor în imersie continuă la orizontul 1-5 m.
 Popularea cu organisme epibionte filtratoare a mijloacelor tehnice lansate s-
a realizat numai prin fixarea naturală a larvelor rezultate în urma
reproducerilor populaţiilor de midii existente în zonă.
 După şapte luni de la lansarea instalaţiilor de maricultură, valoarea medie a
biomasei de organisme epibionte existente pe un metru de colector este de
9,231 kg/m, iar bioproductivitatea medie este de cca. 2,5 - 3 t, în funcţie de
condiţiile hidroclimatice specifice fiecărui sezon.
 Pe colectorii instalaţiilor de maricultură predomină net midiile, care
realizează 90% din biomasă, fiind urmate de cirripedia, cu cca. 8% din total.
Algele sezoniere reprezintă cca. 1,5%, iar restul de 0,5% din totalul biomasei
este compus din organisme nevertebrate epibionte.
 Aplicarea acestei metode va conduce, pe lângă obţinerea unor cantităţi mari
de epibioză marină, şi la ameliorarea calităţii apei marine din zonă, prin
creşterea cantitativă a biofiltratorilor epibionţi şi sporirea inerentă a
eficienţei de bioepurare a acestora.
 Tehnologia de producere a epibiozei marine pe instalaţii flotante prezentată
constituie şi o metodă ecologică prin excelenţă, destinată ameliorării calităţii
apei marine din sectoarele litorale de interes turistic cu ajutorul
biofiltratorilor autohtoni epibionţi.

Bibliografie selectivă
Adam Al., Bogatu D., Răuţă M., Cecală L., Jelescu N, Nicolau C., Firulescu C. (1981),
Pescuitul industrial - Edit. Teh.Bucureşti, pag. 52 - 80;
Anton E., Boghici V., Ursache C. (1989), Cartea traulistului, Constanţa - Vol II, pag 40 – 75;
Müller G., Gomoiu M.T. (1987), Cercertări de ecologie bentală în Marea Neagră., Ecologie
marină, 4 ; 7 -353;
Ursache C. (1993), Rezultate tehnice obţinute în testarea instalaţiilor flotante echipate cu
colectori artificiali destinate creerii unui biofiltru natural. Lucrările ştiinţifice a celei de a 3-
a Conferinţe Naţionale de Protecţie a Mediului - Braşov, 1993. pag. 37-40 ;
Voinicanis V.N. (1954), Tehnica pescuitului industrial - Edit. Teh. Bucureşti, Vol I., pag. 23
- 45.

27
 Capitolul 2.1. CREȘTEREA DIRIJATĂ A STRIDIEI JAPONEZE
(Crassostrea gigas) LA LITORALUL ROMÂNESC

Dr. Ing. Tania Zaharia, Mirel Crivăț

INTRODUCERE
Producerea bivalvelor prin acvacultură a crescut de la 3,3 mil. tone în 1990 la 9,1
mil. tone în 2000, cu o rată medie anuală de 11%. China este cel mai mare producător,
urmată de Spania, Franța și Italia, țări care dețin locurile 5, 6 și 7 în lume. În anul 2000,
producția totală de bivalve a acestor țări, plus Japonia (locul 2), SUA (locul 3) și Coreea
(locul 4) reprezenta mai mult de 87% din producția mondială de bivalve și 93% din
producția de bivalve obținute prin acvacultură.
Producția de stridii în Europa este stabilă, cu 150.000 t produse în ferme. Cea mai
mare parte a producției este vândută în stare vie. Vânzările de produse cu valoare
adăugată sunt limitate. Acestea cuprind stridii congelate, prezentate în semi-valvă, sau
conserve de carne de stridie în sos, mult apreciate în Asia.
Consumul este realizat îndeosebi de către populația urbană. Principalele orașe
consumatoare sunt Bruxelles, Madrid, Barcelona, Milano, Geneva și Munchen. În Franța,
consumul este mare în toate orașele de-a lungul coastei Oceanului Atlantic și Mării
Mediterane. Exceptând Franța și alte regiuni influențate de cultura Franței (cum ar fi,
Belgia și o parte a Elveției), stridiile sunt consumate, în general, în restaurante.
Stridiile, cu calitățile lor distincte (animal viu, dificil de deschis și, uneori, cu risc de
consum) sunt percepute ca un produs de lux de către cunoscători.
Principalele țări europene importatoare sunt Italia, Spania și Belgia, iar cele mai
mari consumatoare Franța, Italia și Spania.
La nivelul anului 2000, producția mondială de stridii obținute prin exploatarea
stocurilor naturale a fost de 292.859 t (din care în Europa, 849 t). Prin acvacultură, s-au
obținut 4.011.052 t, în toată lumea, și 149.108 t în Europa.

Fig. 2.1.1. Stridia japoneza Crassostrea gigas (Thunberg, 1793).

28
 Stridia japoneză Crassostrea gigas (Fig. 2.1.1) este o specie mult exploatată și
cultivatp, îndeosebi în țările de origine, asiatice. Producția europeană a acestei specii este
de numai 120 t, prin exploatarea stocurilor naturale, și 140.582 t, prin practicarea
acvaculturii.
În Marea Neagră, au existat mari ferme de creștere a stridiei autohtone Ostrea
edulis, în partea nordică a mării. Numai în Crimeea se produceau 5 milioane de pui, care
erau crescuți. În 1884, s-a organizat prima asociație a producătorilor de stridii (Fig. 2.1.2 a
și b).
Principalele cauze ale declinului acestor ferme au fost: contaminarea apelor din
zonă cu hidrocarburi, dragarea bancurilor naturale, diferite epizootii, precum și
pătrunderea gasteropodului invaziv Rapana venosa.

Fig. 2.1.2. Imagini din fermele rusești de creștere a stridiilor

(începutul secolului XX, foto KAUKAS, 2000).

Abia în 1970, au fost reluate actțiunile de cultivare a stridiei O. edulis, iar în anii
1980, s-au desfășurat acțtiuni de introducere a stridiei japoneze C. gigas, prin importuri
anuale din Extremul Orient, astfel încât, la litoralul Ucrainei, există în prezent un lot de
reproducători, care produc 15-20.000 ex. puiet/an.
În România, în perioda 1997 - 1999, a fost derulat un proiect de maricultură în
cadrul Programului de Mediu pentru Marea Neagră (BSEP), finanțat de PHARE, care și-a
propus înființarea la INCDM Constanța a unei stații pilot pentru obținerea a 1 million
exemplare de puiet stridie/an, care să fie valorificat de către crescptorii autohtoni de
scoici. Acesta a fost realizat parțial, în schimb a fost finalizat în cadrul unui proiect ulterior.
În perioada ianuarie 2001 - aprilie 2003, s-au desfășurat experimentări care au
vizat elaborarea tehnnologiilor de reproducere și creștere a stridiei japoneze la litoralul
românesc.
Pe plan mondial, sistemele de cultivare diferă foarte mult de la o zonă la alta, în
funcție, în primul rând, de condițiile de mediu existente. Procedeele și metodele de
creștere se împart în:
 creștere pe fund: în zone de maree, pe funduri de la 0 la 10 m;

29
 creștere în supraînălțare: stridiile sunt depuse pe „mese“ care le mențin imersate
câțiva decimetri;
 creștere în suspensie: stridiile cultivate sunt izolate de fundul mării, find menținute în
masa apei.

CONDIȚII DE MEDIU NECESARE CREȘTERII STRIDIEI JAPONEZE

Mediul fizico-chimic:
Turbiditatea apei: este unul dintre factorii de mediu care influențează, mai mult
sau mai puțin, comportamentul moluștelor, în toate stadiile de dezvoltare, intervenind
asupra activității valvare. Stridia crește frecvența deschiderii sau închiderii valvelor; aceste
mișcări bruște au ca scop evacuarea excesului de materii reținute de către branhii,
împiedicând, astfel, astuparea branhiilor. Aceste deșeuri sunt numite pseudofecale. Dacă
prezența unei cantități mici de nămol poate să stimuleze activitatea de pompare a stridiei,
de cele mai multe ori, o reduce. O turbiditate excesivă, prin colmatarea filtrului branhial,
diminuează activitatea de filtrare, deranjează îndeplinirea funcțiilor de nutriție și de
respirație și perturbează activitatea moluștelor. Turbiditatea influențează, de asemenea,
dezvoltarea fitoplanctonului, sursă de hrană pentru stridiii și, astfel, creșterea lor. Are
influență asupra dezvoltării larvare și procesului de fixare pe colectori.

Temperatura apei: este unul dintre factorii principali care determină ritmul
sexual al animalelor marine. Influența acesteia asupra dezvoltării sexuale a fost confirmată
de numeroase studii de laborator. De asemenea, sunt influențate emisia de gameți,
supraviețuirea și creșterea larvelor, comportamentul de hrănire. Este dificil, în materie de
ecologie, de a considera influența unui singur factor, independent de alte componente de
mediu, dar este sigur că diferitele aspecte legate de biologie ale bivalvelor sunt legate de
temperatura care, direct sau indirect, determină ritmurile biologice și modifică, continuu,
comportamentul lor în condiții naturale sau de cultură.

Salinitatea: C. gigas este o moluscă eurihalină, suportând variații largi de

salinitate. În unele zone litorale (aflate sub influența aporturilor fluviale) și supuse și
fluctuațiilor mareelor, salinitatea variază în limite foarte largi (3-35‰). Salinitatea
influențează procesul de gametogeneză, emisia de gameți, supraviețuirea larvelor, a
puietului și adulților, dar este dificil de a se disocia acțiunea salinității de cea a
temperaturii și nutriției.

Oxigenul dizolvat: este cel mai important gaz pentru viața animalelor. Scăderea sa
poate antrena moartea moluștelor. Concentrația sa este rezultatul factorilor antagoniști,
punând în joc procese fizice, chimice și biologice. S-a evaluat consumul de oxigen de către
moluște, estimându-se că, la o temperatură cuprinsă între 16 și 28C, consumul se
dublează, și se triplează pentru temperaturi ce trec de la 20 la 28C. În conditii normale de
temperatură și salinitate, stridia poate supraviețui 15 zile într-un mediu fără posibilitate de
reoxigenare, datorită capacității de închidere a valvelor când condițiile de mediu devin
30
nefavorabile. În mediul natural, stridiile pot supraviețui într-un mediu lipsit de oxigen,
dacă nu sunt acumulări de materii organice sau substanțe toxice. Slăbirea mușchiului
aductor, când rezistența scade, datorită acestor substanțe toxice, determină deschiderea
valvelor și moartea moluștelor. În practică, se poate considera că bivalvele sunt
amenințate când saturația în oxigen scade sub 70%.

pH-ul (concentraia ionilor de hidrogen) în apa de mare depinde de concentrația în

gaz carbonic (utilizarea CO2 de către plante conduce la o creștere a pH-ului, în timp ce
respirația organismelor conduce în sens opus). Abaterile pH-ului pot să aibă un efect
pronunțat asupra taliei de consum a oxigenului de către stridii: pentru un pH de 6,5 la
25C, consumul este redus la 60% de la normal.

Hidrogenul sulfurat: este un gaz al cărui conținut ridicat poate să aiba grave
consecințe pentru moluște. Prezența sa se traduce printr-o rarefracție a oxigenului
dizolvat, putând merge, în cazuri extreme, la o anaerobioză totală în păturile profunde. În
condiții ecologice normale, sulful, sub formă de sulfuri provenite din descompunerea
materiei organice, este oxidat în sulfați de numeroasele bacterii sulfo-oxidante. Activitatea
acestora este, în mod normal, contrabalansată de bacteriile sulfo-reducătoare; dar, în
condiții ecologice particulare, hidrogenul sulfurat se acumulează, determinând condiții
anaerobe toxice pentru majoritatea organismelor. Se pot stabili adevărate perioade de
criză, analoage celor determinate de înfloririle algale.

Substanțe dizolvate în apă

Calciul: în combinație cu ionii de carbon, reprezintă forma esențială a cochiliei
calcaroase a numeroase organisme planctonice și nevertebrate marine, în special moluște,
gasteropode și bivalve. Aceste animale preiau din mediu cantități enorme de calciu,
deoarece cca. 40% din greutatea cochiliei lor este constituită din calciu pur.
În mediul marin, există o mobilizare importanta a calciului. Organismele îl fixează
sub formă de carbonați. Calciul este solubilizat plecând de la valvele animalelor moarte.
Acest echilibru CaCO3 - Ca depinde de fenomenele biochimice care intervin.
Magneziul: este un constituent al clorofilei, agent al fotosintezei, care joacă un rol
capital în activitatea plantelor și influențeaza nivelul de dezvoltare al fitoplanctonului,
hrana moluștelor.
Sărurile nutritive: Fosforul mineral, azotul mineral, azotul amoniacal, azotații,
azotiții au un rol esențial în productivitatea primară a mărilor. Carența lor este un factor
limitant în dezvoltarea fitoplanctonului și, deci, și a moluștelor.
Mișcarile apei - curenții: joacă un rol sedimentologic esențial. Ei intervin în
punerea în mișcare a particulelor, în transportul și sedimentarea lor. Reducerea vitezei
curenților provoacă depozitarea particulelor transportate, ceea ce poate determina ca
instalațiile conchilicole să fie afectate. Curenții apei asigură reiînnoirea apei. Ei facilitează
oxigenarea, mobilizează stocul alimentar planctonic și antrenează deșeurile metabolice.
De asemenea, dispersează embrionii în cursul vieții lor pelagice. Hula (mișcarea oscilatorie
a apei, care poate fi observată în absența vântului) și valurile (mișcări ce rezultă ca urmare

31
a vântului) determină, de asemenea, mișcari ale apei, cu efecte asupra instalațiilor
conchilicole.

Sedimentele - fundul mării: Fundul mării este locul în care are loc degradarea
materiei organice de către microorganisme. Această descompunere a elementelor
nutritive anorganice este libera în sediment. Sedimentele constituie adevărate rezervoare
de săruri nutritive. În zonele de cultură a moluștelor, s-a observat că există o concentrație
superioară în fosfați, amoniac și azotați în apa interstițială. De altfel, prin intermediul
apelor intersitițiale se face transferul elementelor nutritive în sol. Acest transfer poate fi
facilitat de agitația fundului, dar, în mod normal, are loc prin jocul curenților de convecție
sau difuzie moleculară.
În solurile puțin permeabile sau impermeabile, cu o porozitate capilară mare,
degradarea materiilor organice are loc adesea în condiții de anaerobioză. Aceasta
antrenează formarea sulfurilor și a hidrogenului sulfurat. Acest fenomen este frecvent, în
mod particular în perioada estivală, când cantități mari de materii organice se depun pe
sol, unde proliferează bacterii care le mineralizează în sulf organic. Dacă permeabilitatea
solului este suficientă, curenții de convecție pot provoca ridicarea rapidă a apei
interstițiale și degradarea hidrogenului sulfurat la suprafața terenului. În funcție de
valoarea oxigenului în apele adiacente, hidrogenul sulfurat este oxidat și distrus sau se
creează la suprafața solului în condiții de anaerobioză puțin propice vieții.

Mediul biologic
Stridiile sunt organisme sesile, fixate pe substrat, care depind, pentru alimentația
lor, de circulația apelor care vehiculează particulele alimentare și, îndeosebi, organismele
fitoplanctonice care constituie hrana lor. De aceea, se poate spune că economia mediului
acvatic, în particular în regiunile conchilicole, se bazează pe abundența vegetației
microscopice (fitoplancton).
Observațiile desfășurate în diferite zone geografice arată variații locale, uneori
importante, referitoare la dezvoltarea fitoplanctonului, în funcție de curenți, vânturi,
nutrienți etc. Se constată, de asemenea, variații sezoniere, cu 2 maxime distincte
(primăvara și toamna) pentru zona temperată.
Interesul acestor observații pentru conchilicultură derivă din faptul că permite
evaluarea aptitudinilor unui loc de cultivare, în funcție de prezența sau absenta, raritatea
sau abundența speciilor cunoscute ca favorizante a creșterii și îngrășării stridiilor.
La amplasarea locului de creștere a stridiilor trebuie să se țină cont de posibilele
alterări ale mediului de creștere prin poluare. Acest fenomen se înregistrează atunci când
aporturile exogene antrenează variații importante ale caracteristicilor fizico-chimice și
biologice ale mediului. Poluarea distruge echilibrul biotopului, cu efecte asupra exploatării
resurselor biologice, punând în pericol sănătatea oamenilor, prin contaminarea produselor
marine.

32
CONDIȚII DE MEDIU EXISTENTE LA LITORALUL ROMÂNESC
Creșterea stridiilor în zona costieră românească este condiționata de realizarea
unor echipamente marine care să reziste condițiilor hidrometeorologice specifice Mării
Negre. Particularitățile condițiilor hidrologice din zona litoralului românesc al Mării Negre
(ca din orice zonă marină sau oceanică) sunt determinate, într-o foarte mare măsură, de
specificul principalilor factori meteorologici: vânturile și temperatura aerului, sub a căror
influență se află.
Regimul vânturilor este determinat de activitatea principalelor centre de acțiune,
anticiclonul euroasiatic (iarna) și anticiclonul azoric (vara), cât și de existența circulației
locale. Vânturile de la litoralul românesc au, în general, un caracter foarte instabil
(continuitatea unui anumit tip de circulație se încadrează între 6 - 24 ore), numai în cazul
vânturilor puternice direcția rămâne constantă mai multe zile în șir. Totuși, din analiza
înregistrărilor multianuale, rezultă clar dominația și intensitatea mai mare a vânturilor din
sectorul nordic (V max = 6,6 m/s NNE).
Regimul termic al apei marine din zona costieră oscilează în limite foarte largi,
datorită oscilațiilor sezoniere foarte mari ale temperaturii aerului. În iernile excesiv de
reci, temperatura apei marine coboară până la punctul de îngheț (care reprezintă – 0,50C
la o salinitate de 10‰, la – 0,80C la o salinitate de 15 ‰ și la –10C la o salinitate de 18 ‰),
în timp ce, în verile foarte călduroase, se întâlnesc valori ale temperaturii apei marine
până la 270C.
Unul dintre cei mai importanți factori hidrologici în crearea particularităților zonei
costiere a Mării Negre îl reprezintă regimul curenților marini. Acțiunea combinată a mai
multor factori, și anume: dominația vânturilor din sectorul nordic, aportul mare de ape
dulci fluviale din partea nord-vestică a Mării Negre, diferența de densitate dintre nord-
vestul și sud-vestul Mării Negre, evacuarea surplusului de ape prin Bosfor, forța Coriolis
etc., determină existența, în zona litoralului românesc, a unui curent general de la nord
către sud, care reprezintă ramura vestică a curentului ciclonal general ce se întâlnește de-a
lungul țărmului întregului bazin pontic.
Curentul general nord-sud reprezintă, de fapt, o circulație medie, rezultată din
acumularea în timp a efectelor cauzelor mai sus menționate, dintre care o parte prezintă o
mare variabilitate în timp. În raport cu această variabilitate, se înregistrează modificări
însemnate în circulația nord - sud, care poate fi deviată spre est sau spre vest și, în unele
cazuri, chiar în sens invers, pe anumite intervale de timp.
Pentru litoralul românesc al Mării Negre, până la maximum 20 m adâncime, zona
care ne interesează în mod deosebit pentru cultura stridiilor, regimul curenților marini
este determinat în cea mai mare măsură de direcția și viteza vânturilor.
Orientarea litoralului de la nord spre sud contribuie la devierea în lungul litoralului
a curenților cu direcția spre țărm, favorizând dominația curenților paraleli cu linia țărmului
din direcția nord.
Influența vânturilor asupra curenților marini demonstrează clar că, în raport cu
vânturile dominante, la litoralul românesc se întâlnesc în unele zone și perioade curenți
atât de suprafață, cât și în masa apei. Ei pot atinge la suprafață viteze apreciabile, între 0,7
- 1,5 m/s, care scad în raport cu creșterea adâncimii apei.
33
 Comparând condițiile existente la litoralul românesc cu cele cerute de Protocolul
de identificare a locurilor adecvate pentru practicarea mariculturii (adoptate de
JACUMAR), situația este următoarea (Tabel 2.1.1):

Tabel 2.1.1. Protocolul de selecție a locului pentru practicarea mariculturii în România

(adoptat de JACUMAR, 2000).
Factor Bun Mediu Rău România
Expunere parțială adăpostit expus expus
Valuri 1 m de la 1 la 3 m 3 m > 3m
Adâncime > 30 m de la 15 la 30 m < 15 m 15 m
Curenți apă puternic moderat scăzut puternic
Poluare lipsă scăzută puternică scăzută
Max. temperatură de la 22 la 24ºC de la 24 la 27ºC > 27ºC de la 24 la 27ºC
Min. temperatură 12ºC 10ºC <8ºC <8ºC
Salinitate medie de la 25 la 35 de la 15 la 25 <15 de la 15 la 19
Salinitate <5 de la 5 la 10 > 10 <5 (central-sud)
fluctuație
Oxigen dizolvat (%) >100 de la 70 la 100 < 70 de la 70 la 100
Topografie fund > 30 de la 10 la 30 <10 5 - 20
(‰)
Substrat amestec mâl nisip, piatră, mâl
Starea trofică oligotrofic mesotrofic eutrofic eutrofic la
mesotrofic
Fouling scăzut moderat puternic moderat
Prădători nu rari abundenți rari

Foarte importantă este asigurarea hranei fitoplanctonice, obligatorie pentru

culturile de stridii. Din acest punct de vedere, litoralul românesc prezintă o sursă de hrană
permanentă pentru cultura stridiilor, lucru confirmat și de creșterea continuă a acestora,
pe toată durata anului.
Determinările de fitoplancton realizate la începutul verii (când rata de filtrare este
mare), în zona instalațiilor populate cu stridii, au relevat scăderea densității și biomasei
fitoplanctonice din zona instalațiilor, pe măsura apropierii de acestea, ceea ce indică un
consum ridicat de fitoplancton.

PRECAUȚII CE TREBUIE LUATE LA IMPORTAREA STRIDIILOR DIN ALTE

ZONE GEOGRAFICE
Încă din 1973, Consiliul Internațional pentru Explorarea Mărilor (International
Council for the Exploration of the Sea - ICES) a adoptat „Codul de practică pentru
reducerea riscului efectelor adverse datorate introducerii unor specii marine non-
indigene”, care a fost revizuit în 1979. Totodată, Codul de Conduită pentru un pescuit
responsabil (FAO, 1995) prin Ghidul tehnic nr. 2 (“Precautionary approach to capture

34
fisheries and species introductions”, 1996) insistă pe necesitatea respectării procedurilor
recomandate în introducerea de noi specii, cuprinse în “ICES Code of Practice”.
Acest Cod recomanda ca, în cazul operațiunilor comerciale cu moluște, să se aibă
în vedere următoarele recomandări generale:
- stabilirea listei bolilor infecțioase cu risc ridicat: iridoviroze, marteilioza,
bonanioza, haplosporidioza, parazitoze cu Perkinsus sp.; exportul nu va fi realizat
din zone în care aceste maladii au fost înregistrate în ultimii 4 ani;
- inspecția bolilor în țările exportatoare trebuie să se facă de 4 ori/an în zone
diferite de producție, ca și în pepiniere;
- fiecare țară exportatoare trebuie să aibă laboratoare acreditate de Uniunea
Europeană și care urmăresc starea de sănătate a moluștelor.
Operațiunile care trebuie luate la introducerea stridiilor sunt următoarele:
- se vor distruge toate materialele de ambalare, iar stridiile adulte vor fi periate
individual, cu grijă, pentru a înlătura toate organismele atașate;
- stridiile importate vor fi plasate în instalații de carantină a căror ape de evacuare
(efluenți) vor fi sterilizate printr-una dintre următoarele metode: utilizarea razelor
ultraviolete, ultrafiltrare, clorinare etc;
- realizarea unui control strict al stării de sănătate;
- prima generație F1, obținută pornind de la lotul inițial, va fi testată din punct de
vedere al stării de sănătate.
Specia care face obiectul cultivării este stridia japoneza Crassostrea gigas
(Thunberg, 1793), care a fost introdusă în Europa în jurul anului 1970, înlocuind stridia
portugheză (C. angulata), decimată de o epidemie de origine virală. În bazinul Mării Negre,
stridia autohtonă Ostrea edulis a făcut obiectul creșterii dirijate, încă de la sfârșitul
secolului XIX, când existau deja ferme marine care produceau stridie la litoralul rusesc. În
timpul primului război mondial, aceste ferme au fost distruse. După pătrunderea în Marea
Neagră a gasteropodului Rapana venosa (în anii '40 ai secolului XX), bancurile de stridii au
fost distruse, probabil în corelație și cu alți factori. Abia în 1970, au fost reluate acțiunile
de cultivare a stridiei O. edulis, iar în anii '80, s-au desfășurat acțiuni de introducere a
stridiei C. gigas, prin importuri anuale din Extremul Orient, astfel încât această specie
este prezentă în listele privind biodiversitatea Mării Negre (Gomoiu & Skolka, 1998).

Fig. 2.1.3. Distribuția stridiei japoneze în Europa.

35
 Puietul necesar populării instalațiilor va fi importat dintr-o țară europeană,
respectând prevederile legale naționale și europene. Specia este exceptată de la aplicarea
practicilor în sectorul acvaculturii în privința speciilor exotice și a speciilor absente la nivel
local, întrucât Regulamentul (CE) nr. 708/2007 prevede, la art. 2 (5), că acesta „nu se
aplică speciilor enumerate în anexa IV” (din care face parte și stridia japoneză sau de
Pacific Crassostrea gigas).
Puietul importat va fi însoțit de Certificat internațional de sănătate pentru moluște
vii de consum, în acord cu cerințele europene și naționale. Acesta va specifica statutul
zonei de export (pe baza schemei de supraveghere naționala din țara de origine) și dacă
zona este liberă de:
- Bonamia ostreae
- Bonamia sp.
- Haplosporidium costale
- Haplosporidium nelson
- Marteillia refrigens
- Marteillia sydneyi
- Mikrocytos mackini
- Mikrocytos roughleyi
- Perkinsus marinus.
Puietul importat va trece printr-o perioadă de carantină, în acord cu cerințele
existente în domeniu, acțiune necesară și subliniată și de Codul de Conduită pentru un
pescuit responsabil (FAO, 1995), prin Ghidul tehnic nr. 2.
Codul de Practici pentru introducerea și transferul organismelor marine al ICES
recomandă ca, în cazul operațiunilor comerciale cu moluște, să se aibă în vedere
următoarele recomandări generale:
- stabilirea listei bolilor infecțioase cu risc ridicat: iridoviroze, marteilioza,
bonanioza, haplosporidioza, parazitoze cu Perkinsus sp.; exportul nu va fi realizat
din zone în care aceste maladii au fost înregistrate în ultimii 4 ani (lucru verificat
prin certificatul de sănătate însoțitor al puietului importat);
- inspecția bolilor în țările exportatoare trebuie să se facă de 4 ori/an în zone
diferite de producție, ca și în pepiniere;
- fiecare țară exportatoare trebuie să aibă laboratoare acreditate de Uniunea
Europeană și care urmăresc starea de sănătate a moluștelor.
Specia vizată a fi cultivată prezintă o serie de avantaje care fac din ea candidatul
ideal pentru cultură, și anume:
- Este o bivalvă rezistentă la condițiile de mediu, cu certe calități eurihaline;
- Are o rată de filtrare mult mai mare decât midia autohtonă, deci un rol major
în bioepurarea apelor marine;
- Ca urmare a calităților alimentare recunoscute, în prezent, stridia japoneză
face obiectul cultivării în multe țări ale lumii.
Având în vedere prevederile europene în domeniu, la importul puietului de stridii
se vor lua măsuri de precauție (prin menținerea în carantină) pentru a limita, la minimum
posibil, introducerea altor specii odată cu apa intervalvară. Puietul importat va fi însoțit de

36
Certificat internațional de sănătate pentru moluște vii, în acord cu cerințele europene și
naționale.
Instalațiile de cultură a stridiilor, prin prezența lor fizică, afectează nesemnificativ
mediul marin, fiind confecționate din materiale nepoluante. Lesturile, confecționate din
beton, folosite pentru ancorarea pe poziții a instalațiilor, în cazul în care ajung pe substrat
pietros, vor reprezenta un suport favorabil pentru midii și alte organisme epibionte. De
altfel, întreaga instalație se va comporta ca un recif artificial, favorizând fixarea
organismelor marine epibionte. În arealele cu substrat sedimentar, lesturile se vor îngropa
în acesta fără să prejudicieze habitatul, întrucât mortalitățile organismelor produse la
lansarea lesturilor sunt neglijabile.
Creșterea stridiilor pe suporți speciali suspendați în masa apei nu afectează
negativ populațiile de organisme din biocenozele bentice. Căderea de stridii de pe
instalație este exclusă, deoarece ele sunt crescute în săculeți legați la capete și plasați în
suportul de creștere. Manipularea stridiilor libere se va face numai la bordul navei de
întreținere și la mal, la livrarea către beneficiari.
Căderea de organisme epibionte de pe instalația de creștere, produsă de
intemperii, manipulări ale acestora pentru executarea lucrărilor de întreținere / rărire /
toaletare, ajunse pe fundul mării vor favoriza refacerea și extinderea biocenozelor
epibionte și vor constitui hrana pentru alte organisme marine prădătoare.
Apreciem că nu este posibilă constituirea unei populații naturale care să aibă la
bază puietul obținut din reproducerea naturală a stridiilor de pe instalații. Larvele pelagice
în primele stadii de dezvoltare necesită condiții de mediu prielnice pentru fixarea de
substrat, condiții care nu pot fi găsite cu ușurință la litoralul românesc. Aceste larve,
ajunse în ecosistemul marin, vor constitui hrană valoroasă pentru speciile natante,
îndeosebi pești. Chiar în cazul fixării unor exemplare izolate, acestea își pot desăvârși
metamorfoza și se pot integra în ecosistem fără a produce pagube, ci dimpotrivă, ele vor
ocupa nișa ecologică rămasă liberă prin dispariția stridiei autohtone cu mai mult de 50 de
ani în urmă.
Fiind prin excelență un organism filtrator, stridiile contribuie la bioepurarea apei
marine și, deci, la îmbunătățirea calității acesteia. Este binecunoscut faptul că stridia este
un biofiltrator mai eficient decât midia autohtonă. Transparența deosebită a apei din
arealele cu facies pietros populate cu midii demonstrează acest fapt. Culturile suspendate
în masa apei contribuie la extinderea în masa apei a filtrului epibiont natural și, ca atare,
acestea pot participa la o bioepurare mai eficientă a apei marine din zonele de interes.
Stridiile și alte organisme epibionte moarte natural sau în procesul tehnologic nu
produc un impact negativ asupra mediului marin. Eventualele resturi organice vor fi
consumate imediat de organismele bentice mobile (viermi, crustacei, pești), iar învelișurile
calcaroase vor reprezenta o materie primă organo-calcaroasă în procesul de formare al
nisipului necesar plajelor. S-a remarcat faptul că în arealele de amplasare a instalațiilor
pentru cultura stridiilor se aglomerează numeroase specii de pești care consumă
organismele fixate pe acestea.
Culturile de stridii nu afectează avifauna acvatică aflată în pasaj în arealele de
amplasare ale instalațiilor. Scurtele perioade de timp când se execută controale, lucrări

37
tehnice sau biotehnice nu pot afecta semnificativ păsările aflate în zonă. În plus, balizele
de semnalizare și flotorii instalațiilor reprezintă refugii temporare pentru păsări.
Instalațiile nu reprezintă un pericol nici pentru populațiile de delfini, deoarece nu au
componente în care aceștia să se încurce și, deci, acestea nu reprezintă un pericol de
înecare a acestor mamifere.

Procesul tehnologic de creștere a stridiei la litoralul românesc

Procesul tehnologic de creștere a stridiei japoneze la litoralul românesc este
relativ simplu, odată ce a fost stabilit sistemul optim de cultivare. În urma
experimentărilor și testărilor efectuate, sistemul long-line s-a dovedit a fi potrivit
condițiilor concrete de aici. S-a realizat o adaptare a sistemului „lanternă japoneză”, care
să permită o întreținere ușoară și asigurarea unor condiții optime de viață.
Pentru ca acțiunea de creștere să fie practicată cu succes, locurile de amplasare a
instalațiilor trebuie să prezinte anumite calități. Profunzimea locului trebuie să permită
imersarea celui mai mare număr posibil de stridii la cea mai mare adâncime; instalațiile cu
stridii sunt prezente în general până la 20 m adâncime, însă experiența a arătat că o
creștere ponderală inferioară începe să apară de la adâncimi mai mari de 8-10 m. Aici,
apele sunt mai puțin agitate și invazia organismelor epibionte este mai puțin intensă.

Echipamente marine pentru creșterea stridiilor la litoralul românesc

În timpul experimentărilor s-a urmărit anularea factorilor hidrometeorologici -
vant, curenții marini, înălțimea valurilor, natura substratului cu elemente de inginerie
marină - sistemul de ancorare, rezistența materialelor în mediul marin - care să conducă
la realizarea unui model de instalație flotantă, pentru suspendarea în masa apei a stridiilor
capabilă să facă față condițiilor de mediu unde vor fi amplasate.
În urma testelor efectuate în condiții de lucru pe mare, realizate într-o stație pilot
amplasată în zona litorală neadăpostită - Baia Mamaia, pe aliniamentul Cap Singol (est
sediu INCDM Constanța), între izobatele de 10 – 15 m, s-a optat pentru un model de
instalație flotantă confecționată după principiul clasic “long-line”, adaptat la condițiile
hidroclimatice specifice zonelor costiere românești ale Mării Negre și la materialele
existente.
Instalațiile flotante destinate suspendării în masa apei a suporților artificiali pentru
creșterea stridiilor, proiectate și testate în condiții de mare, sunt structuri flexibile
confecționate din materiale textile, identice cu cele descrise anterior la midii, și sunt
compuse din două subansmble distincte:
- suporții artificiali suspendați în masa apei;
- suprastructura flotantă ancorată pe poziție.
Diferă, însă, suporții artificiali de creștere.

Suporții artificiali suspendați în masa apei

În condițiile specifice litoralului românesc, stridiile pot fi crescute intensiv numai
pe suporți artificiali suspendați în masa apei, la orizontul de 2 - 5 m.
38
 Pentru cultura stridiilor în condițiile hidrometeorologice specifice litoralului
nostru, s-au proiectat și realizat trei modele experimentale de suporți artificiali, care să
ofere condiții optime pentru creșterea stridiilor și să asigure protecția materialului biologic
parcat. Primele două modele experimentale testate sunt elemente ușoare, flexibile,
confecționate manual din materiale textile, ușor de confecționat și manipulat, care se
fixează independent de axa instalației flotante. Acestea s-au dovedit dificil de exploatat în
condițiile concrete de la litoralul românesc, în primul rând din cauza problemelor
foulingului și a necesității manipulărilor dese pentru întreținere.
Drept urmare, partenerul privat la proiect a aplicat la nivel productiv cel de-al
treilea model experimental: o structură rigidă confecționată din două sau trei navete PVC
suprapuse, care se prinde de axa instalației flotante printr-un sistem de bride.
La proiectarea modelelor confecționate din material textil s-a urmărit, în principal,
realizarea unor suporți artificiali care să reziste în rețelele de instalații la condițiile
hidrometeorologice din zona costieră românească.
Un aspect esențial privind proiectarea suporților a fost natura materialului și
rezistența acestuia în cicluri de solicitare alternantă. Luând în considerare masa
materialului textil, în corelație cu rezistența acestuia la solicitări într-un mediu umed
coroziv, s-a optat pentru folosirea materialului textil din poliamidă, frânghii relon (PA) ø
10 mm și plasă relon (PA) cu latura ochiurilor în funcție de dimensiunea stridiilor a = 7
mm.
Primul model experimental confecționat din plasă are forma clasică a „lanternei
japoneze”, adaptat la condițiile oferite de suprastructura instalației flotante. Aceasta este
compusă din șase suporți circulari, cu diametrul de 10 cm, care au fost fixați în interiorul
unui cilindru de plasă cu lungimea de 2 m. Pentru a realiza o fixare mai sigură a suporților
în cilindru și pentru a împiedica alunecarea stridiilor pe coloană, cilindrul de plasă este
strangulat la intervale de 30 cm (Fig. 2.1.4).

Fig. 2.1.4. Model „lanternă japoneză”. Fig. 2.1.5. Model bandă.

39
 Al doilea model experimental destinat suspendării în masa apei a stridiilor de
cultură (Fig. 2.1.5) are forma unei benzi (fâșii) duble din plasă (L = 4 m; l = 0,20 m și
latura ochiurilor a = 7mm), posădită (fixată) pe centru de o frânghie relon ø 10 mm,
prevăzută la capete cu gașe de fixare. În scopul realizării unei repartiții uniforme a stridiilor
pe coloană, fâșia de plasă a fost compartimentată transversal la o distanță de 10 cm,
obținându-se 40 de spații independente, unde vor fi parcate stridiile.
Modelul experimental realizat din navete PVC - tip fructe - este o structură rigidă,
realizată prin fixarea cu funii a două sau trei navete suprapuse, suspendate în masa apei
printr-un sistem de bride confecționate din frânghie (PA) ø 12 mm. Materialul biologic
parcat în navete este pus în prealabil în saci din nailon. Latura ochiurilor plasei din care
sunt confectionați sacii și numarul exemplarelor introduse în saci sunt în functie de
mărimea stridiilor (Fig. 2.1.6).

Fig. 2.1.6. Suport rigid pentru plasarea stridiilor.

Suprastructura flotantă
Menținerea suporților artificiali pentru creșterea stridiilor în masa apei și la
orizontul dorit se realizează cu ajutorul unei suprastructuri flotante, fixate de substrat și
echipată cu elemente pentru asigurarea flotabilității.
Suprastructura flotantă a unei instalații este alcătuită din următoarele părți
componente:
- axa instalației;
- elemente pentru asigurarea flotabilității;
- sistemul de ancorare pe substrat;
- accesorii (elemente de îmbinare și fixare).

40
 Axa instalației reprezintă elementul de rezistență și contur al instalației și este
confecționată din frânghie relon ø 20 - 22 mm, cu lungimea de 100 m. Este prevăzută la
capete cu gașe matisite pentru îmbinarea cu sistemul de ancorare. Pentru a împiedica
alunecarea elementelor fixate pe axa instalației (suporți pentru stridii, flotori), pe aceasta,
la intervale de 0,75 m, s-au fixat și patronat ocheți simpli confecționați din frânghie (PA) ø
10 mm. Necesarul de material textil pentru o instalație este redat în Tabelul 2.1.2

Tabel 2.1.2. Necesarul de material textil pentru o instalație flotantă destinata creșterii
stridiilor.
Nr. Material Diametru Lungime Greut./buc Nr.buc. Greutate
mm m kg totală (kg)
1. PA 1,9 0,5 0,0001 200 0.21
2. PA 5,0 2,0 0,029 15 0,04
3. PA 10,0 1,5 0.067 30 2,50
4. PA 10,0 5,0 0,285 50 1,43
5. PA 12,0 21,5 1,760 10 17,63
6. PA 28,0 100,0 18,500 1 18,50
7. PA 18,0 75,0 12,000 2 24,00
8. PA 18,0 25,0 4,600 6 27,60
9. Plasă PA a=7 mm 2 x 0,4 0,120 75 9,00
240 TEX
TOTAL 100,91

Elemente pentru asigurarea flotabilității. Menținerea suporților artificiali pentru

creșterea stridiilor în masa apei la orizontul de lucru se realizează cu ajutorul unor
elemente pentru asigurarea flotabilității - flotori care se fixează cu bride de axa instalației.
Necesarul de flotabilitate va fi asigurat cu flotori confecționați din material textil
cauciucat, având în interior polietilenă expandată (model INCDM, Fig. 2.1.7) sau flotori
reprezentați de bidoane PVC ( V = 60 - 80 l), care, pentru siguranță, au fost umplute cu
PET-uri (model SC Maricultura SRL).

Fig. 2.1.7. Flotor tip INCDM.

Pentru distribuirea cât mai uniformă a forțelor de ancorare asupra întregului
ansamblu al instalației, sistemul de ancorare poate fi:
41
- un ancoraj central (L = 50 m), prevăzut cu două ancoraje secundare (L 25 - 30 m) fixate
de ancore;
- un ancoraj central (L = 75 m), de care sunt legate succesiv ancorele.
Sistemul de ancorare se va confecționa numai din frânghie relon ø 20 - 22 mm,
verificată din punct de vedere al calității, fără noduri și cu porțiuni răsucite neuniform.
Toate frânghiile folosite la ancorare vor fi prevăzute la capete cu gașe matisite, iar
îmbinarea acestora se va realiza numai cu ajutorul bridelor (fără noduri).

Fig. 2.1.8. Sistem de ancorare.

Accesoriile pentru îmbinare-fixare sunt bride și ocheți simpli, confecționate din

materiale textile, destinate pentru îmbinarea subansamblelor din componența instalației
flotante. Ocheții sunt „laturi” simple, confectionați din frânghie relon ø 10 mm, care sunt
fixate de axa instalației prin matisire și patronare cu șnur relon ø 5 mm. De ocheți se
fixează flotorii și suporții pentru creșterea stridiilor.
Bridele sunt bucăți de frânghie (L = 0,5 - 1 mm cu diametru ø = 10 mm) prevăzute
la un capăt cu o gașă matisita și sunt folosite la îmbinarea ancorajelor, prinderea flotorilor
și a suporților pentru creșterea stridiilor de axa instalației.
Fixarea subansamblelor de axa instalației prin intermediul ocheților și al bridelor
asigură rezistența îmbinărilor și permite detașarea unor elemente - flotori, suporți pentru
stridii - fără a o distruge.

Parametrii biotehnici în cultura stridiei japoneze la litoralul românesc

Creșterea se traduce printr-o creștere a taliei (creștere lineară) și câștig în greutate
(creștere ponderală), fără să existe o corelație constantă între cele două. Distorsiunile
constatate uneori pot fi consecința unor procedee de cultură, care pot fi corijate prin
utilizarea altora.
Cochilia și corpul stridiei sunt, în egală măsură, prinse de fenomenul de creștere.
La cochilie, apariția unei noi borduri marginale, denumită „dantelă” sau „rochiță”,
manifestă vizibil creșterea taliei.

42
 Dintre factorii care influențează creșterea, hrana și temperatura sunt cei mai
importanți. Alimentele trebuie să fie suficient de abundente nu numai pentru a evita
slăbirea sau menținerea greutății inițiale, ci și pentru a permite dezvoltarea și creșterea.
Dintre factorii de mediu, temperatura joacă un rol preponderent, determinând activitatea
fiziologică a animalului. Debitul paleal crește sau scade, funcție de temperatură și, în acest
fel, filtrarea, care condițoneaza colectarea particulelor alimentare, este influențată pozitiv
sau negativ.
Densitatea la cultivare: diferă în funcție de talia și vârsta stridiei.
Pentru tipul de suport utilizat de către partenerul privat și recomandat pentru
aplicare (cutie PVC de 60 x 40 x1 5 cm), densitatea de populare se modifică, în funcție de
etapa de creștere, după schema următoare (Fig. 2.1.9):

Fig. 2.1.9. Evoluția densității de populare.

Total creștere: până la vârsta de 14-16 luni (durata 12 luni) până la atingerea
unei talii comercializabile (L = 70-100 mm).
Astfel, la vârsta de 14-16 luni, după o perioadă de creștere pe instalație de cca. 12
luni, stridiile ating talia de comercializare (70-100 mm), în proporție de 60%, urmând
sortarea periodică, pe parcursul a cca. 4 luni de zile.
În acest fel, la o distanță de 0,70 m între suporți și luând în considerare și
dimensiunile cutiilor, pe o instalație de 100 m se pot plasa 100 de suporți, adică între
720.000 buc. (inițial - puiet cu talie de cca. 10 mm) și 20.000 buc. (final - stridie consum, cu
talie de cca. 80 mm) de stridie.
Rata supraviețuirii este mare pe toată durata de creștere: între 80% (Etapa I-a) și
98% (Etapa a V-a).
Ritmul de creștere a fost mai ridicat în perioada de vară, în strânsă corelație cu
biomasa fitoplanctonică existentă în mediul natural, dar s-a înregistrat creștere și în

43
perioada de iarnă, când hrana a fost mai puțin abundentă. Astfel, la vârsta de cca. 4 luni,
puietul de stridie, cu o lungime medie de 17,2 mm, a fost populat la sfârșitul lunii
septembrie pe instalații, realizând o dublare a lungimii în cca. 60 de zile, în ciuda
temperaturilor apei în scădere.
A urmat un ritm mai scăzut de creștere, în perioada de iarnă, cca. 5 luni, în care
sporul de creștere a fost de 50%, compensat de creșterea din timpul verii, astfel că, la
începutul toamnei, s-a atins talia comercializabilî, de cca. 70 mm (Fig. 2.1.10).

Fig. 2.1.10. Creșterea puietului de stridie japoneză la litoralul românesc.

Întreținerea instalațiilor de cultură și a materialului biologic pe durata

creșterii
Pe toată durata de creștere, este necesară întreținerea instalațiilor, verificarea
periodică a acestora și înlocuirea elementelor uzate (flotori, franghii, cutii saci).
Periodic, suporții de creștere trebuie ridicați la bordul navei de întreținere în
vederea curățirii de fouling și a răririi (Fig. 2.1.11).

Fig. 2.1.11. Aspecte din activitatea de întreținere a instalațiilor de creștere a stridiilor

(SC Maricultura SRL).
44
 De asemenea, se recomandă o verificare amănunțită a instalațiilor de creștere
după fiecare furtună, de preferință cu ajuturul scafandrilor, pentru a urmări
funcționalitatea acestora și a remedia eventualele stricăciuni.
Când se începe livrarea, cu cel putin 1 lună înainte de livrare, trebuie începută
acțiunea de „învățare de închidere a stridiei”, acțiune foarte importantă pentru întărirea
mușchiului aductor. Aceasta se face în scopul ca stridia să rămână închisă cât mai mult
timp posisbil și să conserve apa intervalvară, astfel ca ea să rămână vie cât mai mult timp
posibil. La stridiile cultivate în suspensie (cazul celor crescute la litoralul românesc), deci
constant imersate, valvele se întredeschid rapid după imersie și moluștele pierd apa
intervalvară. Numai prin alternarea imersiei și emersiei, stridiile învață să rămână închise.
Rezultate satisfăcătoare se obțin după mai multe săptămâni.
Curățirea precede condiționarea înainte de expediere. Ea permite eliminarea
particulelor nisipoase prezente în apa intervalvară sau branhii, pentru moluștele aflate în
apropierea fundului. Se aplică, de regulă, stridiilor cultivate pe fundul mării, dar și celor
situate în apropierea fundului. Ea este asigurată în 2-3 zile, la temperaturi mai mari de 10-
15°C.
Curățirea nu trebuie confundată cu epurarea. În timp ce epurarea contribuie la
ameliorarea calității microbiologice a produsului, curățirea vizează în mod esențial să
asigure o mai bună prezentare a animalului în momentul consumării. Epurarea are ca scop
asigurarea calității din punct de vedere bacteriologic. Ea comportă bazine alimentate cu
apă sterilizată, în care sunt plasate stridiile supuse procesului de epurare. Prin filtrare,
stridiile elimină bacteriile conținute în corpul animalului.

Criterii și norme de calitate pentru stridia japoneză

Aspect exterior:
 forma trebuie să fie echilibrată; stridia nu trebuie să fie prea dreaptă și lungă, cu
cochilia scobită;
 cochilia trebuie să fie curată, fără Balanus sau tuburi calcaroase.
Aspect interior:
 carnea trebuie să umple întreaga cochilie și să aibă aspect ferm, nelăptos, de
culoarea fildeșului. Bordura neagră a mantalei constituie un avantaj în plus.
Mirosul cărnii trebuie să fie ușor iodat, agreabil.
 Cochilia trebuie să fie netedă, sidefie, fără „mici camere” sau mase gelatinoase.
Gustul cărnii:
 Fiecare loc de cultivare va da un gust caracteristic: se poate vorbi de un gust
deosebit al locului de proveniență. Textura cărnii trebuie să fie fermă și crocantă.
Gustul poate fi variabil: o suavitate și o savoare foarte lejeră, ușor dulceagă, sunt
apreciate. Stridia trebuie să aibă „gust de mare”.

Norme de calitate a stridiei japoneze:

Pe plan mondial sunt utilizate 2 criterii de clasificare, în funcție de gradul de
umplere al cochiliei (stridii fine și stridii speciale).
45
 Calculul indicelui de umplere se realizează pe baza măsurarii a 20 exemplare, cu
ajutorul formulei:
Indice= m1 x 100/ m0 , în care
m1 - masa totală a 20 stridii
m0 - masa cărnii celor 20 stridii

Stridii neclasificate Stridii fine Stridii speciale

6,5 10,5

Indice

Fig. 2.1.12. Clasificarea stridiilor în funcție de indicele de umplere.

În condițiile anului 2003, spre exemplu, indicele de condiție a variat între 4,8 și
10,7, funcție de starea lor fiziologică, precum și de abundența hranei fitoplanctonice. La
vânzarea stridiilor, se obișnuiesc anumite criterii de clasificare, în funcție de greutatea
stridiilor, cu valve (Tabel 2.1.3).

Tabel 2.1.3. Criterii de clasificare pentru stridii (norme Franța).

Numărul 1 2 3 4 5 6
Denumirea TG G M M P P
Greutate >110g >80 <110 g >65 <80 g >50 <65 g >40 <50 g >30 <40 g

La sfârșitul experimentărilor, în aprilie 2003, stridiile de consum puteau fi incluse

în categoria 4 M, cu o greutate cuprinsă între 50 și 65 g/buc.

Date privind reglementările de interes î n siguranța consumului

moluștelor
Conceptul de risc asociat cu hrana există de multă vreme. Este un concept comun
în epidemiologie și în medicină, în general. Clasic, riscul este legat de identificarea unui
agent chimic/patogen care afectează sănătatea omului și determinarea cantității care
poate produce un efect advers.
În România, normele care trebuie respectate la comercializarea stridiilor sunt
cuprinse în Normele interne ale OMS 975/1998. De asemenea, trebuie avute în vedere
prevederile Normei tehnice din 28.02.2002 privind calitatea apelor pentru moluște.
Pentru a evidenția importanța locului de amplasare a instalațiilor pentru moluște,
în anul 2002 s-au realizat analize de sanitație pentru animale preluate de pe instalația de
culturi și analizate imediat, în comparație cu animale păstrate în condiții improprii, în
Portul Tomis, zonă tranzitată de numeroase ambarcațiuni și supusă influențelor
activităților umane.
46
 Analizele de sanitație au relevat că stridiile de pe instalații corespund normelor de
calitate impuse pentru comercializare (Proba 3), în timp ce acelea plasate în zona portului
(Proba 1 și Proba 2) au depășit normele limitelor acceptate (Tabel 2.1.4).

Tabel 2.1.4. Rezultatele analizelor de sanitație efectuate la stridii (octombrie 2002).

Nr. Specii bacterii Norme
crt. interne Proba 1* Proba 2** Proba 3***
OMS
975/1998
1. Germeni heterotrofi 100.000 80.000 50.000 100.000
2. Bacterii coliforme 100 100 1.000 10
3. Escherichia coli 1 1 100 bsent
4. Salmonella (nr./25 g) absent absent absent absent
5. Stafilococ coagulazo- 10 absent absent absent
pozitiv
6. Vibrio parahaemoliticus absent absent 5.000 absent
7. Sulfito-reducători 10 10 1.000 10
*Proba 1: stridii preluate de pe instalația de cultură și păstrate în portul Tomis timp de 4 zile
**Proba 2: stridii preluate de pe instalația de cultură și păstrate în portul Tomis timp de 21 zile
***Proba 3: stridii preluate direct de pe instalația de cultură

De asemenea, analizele efectuate de către laboratorul Direcției Sanitar-Veterinare

Constanța au relevat că stridiile de pe instalații se încadrează organoleptic și bacteriologic
în prevederile Ordinului Ministrului Sănătății nr. 975/1998.
În ceea ce privește metalele grele care pot fi acumulate în moluște, există niveluri
maxime acceptate reglementate de către Ordinul Ministerului Agriculturii, Alimentației și
Pădurilor nr. 356/2001.
Analizele efectuate de către Laboratorul Direcției Sanitar-Veterinare Constanța,
precum și de către INCDM Constanța au relevat că parametrii analizați (cupru, cadmiu,
plumb și mangan) se încadrează în ordinul mai sus menționat.
Legislația europeană este foarte precisă în ceea ce privește calitatea stridiilor, cu
atât mai mult cu cât acestea se consumă, în general, în stare vie, deci pericolul de a afecta
sănătatea consumatorilor putând fi mai mare. În total sunt 30 de instrumente europene
legislative, dintre care cele mai importante sunt:
o Council Directive 91/492/EEC - 15.07.1991 laying down the health conditions
for the production and the placing on the market of live bivalve molluscs;
o Council Directive 97/61/EEC - 20.10.1997 ammending the Annex to Directive
91/492/EEC laying down the health conditons for the production and placing
on the market of live bivalve molluscs;
o Commmission Decision 93/51/EEC - 15.12.1992 on the microbiological
criteria applicable to the production of cooked crustaceans and molluscan
shellfish;
o Council Decision 1999/313/EC - 20.04.1999 on reference laboratories for
monitoring bacteriological and viral contamination of bivalve molluscs;

47
 o Council Decision 93/383/EEC - 14.06.1993 on reference laboratories for the
monitoring of marine biotoxins.

Concluzii
În perioada 2001-2003, s-au desfășurat experimentări de elaborare a tehnologiei
de cultivare a stridiei japoneze Crassostrea gigas la litoralul românesc.
Experimentările s-au desfășurat în parteneriat: INCDM „Grigore Antipa” Constanța
și SC Maricultura SRL. Experimentările de creștere pentru consum s-au realizat în pilotul
experimental, situat în mare deschisă, astfel că, la încheierea contractului, existau în mare
2 instalații populate cu material biologic.
Dintre toate tipurile de cultură, s-a selectat sistemul „long-line” adaptat la
condițiile concrete ale litoralului românesc. Principala caracteristică o constituie tipul de
suport pentru creștere, reprezentat de lădițe PVC, suprapuse, în care sunt plasați săculeții
de creștere, cu stridii. Densitățile de populare sunt diferite, în funcție de vârsta și talia
stridiilor. De asemenea, sunt redate calculele de rezistență a instalației, corelate cu
condițiile specifice litoralului nostru.
La sfârșitul anului 2002, s-au realizat primele livrări de stridii pe piața românească.
Tehnologia a fost preluată și este aplicată de către partenerul cofinanțator la proiect SC
Maricultura SRL, urmând ca, în anii următori, această societate să comercializeze cca.
80.000 stridii.
Schema procesului tehnologic de creștere a stridiei japoneze la litoralul românesc

48
 Rezultatele au fost obținute în cadrul proiectului RELANSIN: „Elaborarea
tehnologiilor de reproducere și creștere a stridiei japoneze la litoralul românesc” (2001-
2003).

Bibliografie selectivă
Buestel D., 2002 - French oyster culture: production techniques, Mollusc production in
Mediterranean countries, Advanced Seminar, May 2002, Zaragoza, Spain 17 p.;
Gomoiu M.T., Skolka M, 1998 - Evaluation of marine and coastal biological diversity at the
Romanian littoral - a workbook for the Black Sea ecological diversity, Analele Universității
“Ovidius” Constanța, seria Biologie-Ecologie, vol.II, anul II, 150 p.;
Marteil L., 1976 - La conchiliculture francaise - 2-eme partie, Biologie de l‘huitre et de la
moule - Rev. Trav. Inst. Peches Marit., 40(9): 149-346;
Marteil L., 1979 - La conchiliculture francaise - 3-eme partie, L’ostreiculture et la
mytiliculture, Rev. Trav. Inst. Peches Marit., 43(1): 5-130;
Paesanti F., Pellizzato M., 2000 - Manuale sulla vongole vorace Tapes phillipinarum, ed.
Veneto agricoltura, 2000, 70 p.;
Uriarte A., Borja A., Bald J., Gonzales M., 2001 - Environmental impacts of open sea
aquaculture: towards a sustainable future, Advanced Course on Mediterranean Offshore
Mariculture, 28 May-2 June, 2001, Zaragoza, Spain: 12 p.;
Zaharia T., Telembici A., Zaharia M., Ursache Alexandrov L., 2001 - Tehnologii de
reproducere și creștere a stridiei japoneze Crassostrea gigas la litoralul românesc –
Simpozionu „Alimentele și sănătatea la începutul mileniului III”, Galați, 1-2 noiembrie
2001: 61-67;
Zaharia T., Zaharia M., Ursache C., Telembici A., Alexandrov L., 2002 - Experimentări de
creștere a stridiei japoneze Crassostrea gigas la litoralul românesc, Lucrări științifice,
Zootehnie și Biotehnologii, vol. XXXV (2002), Timișoara: 115-122;
Zaharia T., Crivăț M., 2002 - Current sittuation of mollusc production: the case of Romania,
Options mediterraneans, Recent Advances in Mediterranean Aquaculture Finfish Species
Diversification, Zaragoza (Spain);
*** 2001 - 2002 - Referate anuale Relansin 1278, INCDM Constanța;
*** Regulamentul (CE) nr. 708/2007 al Consiliului din 11 iunie 2007 privind utilizarea în
acvacultură a speciilor exotice și a speciilor absente la nivel local;
***ICES, 1973 - Code of Practice on the Introductions and Transfers of Marine Organisms
2004 (rev.);
FAO, 1996 - Precautionary approach to capture fisheries and species introductions, FAO
Technical guidelines for responsible fisheries, v. 2;
http://www.fao.org/fishery/introsp/3491/en
http://www.fao.org/fishery/introsp/3490/en
http://www.europe-aliens.org/speciesFactsheet.do?speciesId=50156#

49
 Capitolul 2.2. OBȚINEREA PUIETULUI DE STRIDIE JAPONEZĂ
(Crassostrea gigas)

Dr. Ing. Tania Zaharia, Mihaela Zaharia

INTRODUCERE
Producerea masivă a puietului este o condiție obligatorie în dezvoltarea culturii
stridiei japoneze, mai ales în zonele în care aceasta nu formează bancuri naturale de la
care să poată fi captat puietul necesar în culturi. Stridia japoneză Crassostrea gigas este o
specie hermafrodită, la care sexul se poate schimba, în general în toamna care precede
sezonul de reproducere. Procentajul masculilor este mai mare la indivizii tineri.
Reproducerea în condiții naturale se petrece începând de la sfârșitul lunii iunie și până la
jumătatea lunii septembrie, în condițiile specifice litoralului românesc.
Capitolul de față cuprinde tehnologia de reproducere dirijată și de creștere a
stadiilor larvare și post-larvare a stridiei japoneze, în condițiile concrete ale litoralului
românesc. Bazată pe tehnologia clasică de reproducere și creștere, în special cea franceză
și irlandeză, tehnologia prezentată se bazează pe indicatorii specifici litoralului românesc.
Materialul biologic utilizat în experimentări a fost constituit atât din puiet și reproducători
importat din Franța, în cadrul prezentului proiect, dar și obținut prin reproduceri dirijate și
crescut în pilotul de la sediul INCDM Constanța.
Un factor foarte important l-a constituit maturarea precoce, la numai 1,5 ani, a
materialului biologic importat în toamna anului 2001, ceea ce a permis obținerea primelor
ponte de la reproducători maturați în condiții naturale, pe suporții de cultură din pilotul
experimental din mare deschisă. Capitolul de față furnizează parametrii tehnici și
biotehnici necesari maturării dirijate a reproducătorilor de stridii, precum și pe cei
necesari creșterii stadiilor larvare de stridie, fixării poslarvelor pe substrat, precum și
creșterii postlarvelor până la atingerea taliei de puiet comercializabil.
Figurile 2.2.1 și 2.2.2 prezintă schematic modul de organizare a unei pepiniere și
schema operațiunilor desfățurate într-o pepinieră de obținere a stridiilor.

Fig. 2.2.1. Organizarea unei pepiniere pentru obținerea puietului de stridii.

50
 Fig. 2.2.2. Schema operațiunilor desfășurate într-o pepinieră de obținere a puietului de
stridii.

PRODUCEREA DE FITOPLANCTON
Un aspect foarte important, atât pentru reproducerea, cât și pentru creșterea
moluștelor bivalve într-un mediu controlat îl constituie producerea de fitoplancton. Pentru
hrănirea formelor larvare în diverse faze ale ciclului lor vital, pentru a condiționa
reproducătorii și pentru a furniza hrana necesară puietului, este absolut necesară
prepararea zilnică a unor mari cantități de alge.
Sistemele pentru producerea de fitoplancton sunt în principal două:
1) în mediu controlat (cultură intensivă)
2) în mediu necontrolat.

Producerea de fitoplancton în mediu controlat

Acest sistem necesită un suport adecvat, o bună organizare a persoanelor
calificate și resurse economice suficiente pentru a garanta eficiența unui proces care
poate fi definit drept „industrial”.
Cultura intensivă de microalge în mediu controlat e precedată de următoarele
operațiuni:
a) pregătirea mijlocului de cultură adecvat
b) pregatirea diverșilor recipienți de cultură
c) pregătirea terenurilor de cultură
d) creșterea sușelor algale
e) culturi de întreținere

51
 Apa marină utilizată ca teren de cultură este de obicei filtrată până la mai puțin de
1 μm și sterilizată cu lămpi cu raze ultraviolete. Pentru culturile de mici dimensiuni, apa
este sterilizată în autoclav timp de 10 minute, la temperatura de 120°C, la presiunea de
1,2 atmosfere.
Astfel de tratamente sunt necesare pentru ca poluarea cu organisme străine
(bacterii, protozoare, mucegaiuri etc.) constituie una dintre cauzele principale al nereușitei
în cultura algală.
Recipienții cu volum mic sunt sterilizați în autoclav sau “uscat”, în incinte speciale,
în timp ce recipienții și echipamentele din fibră de sticlă sau material plastic sunt
dezinfectate și spălate cu sodă caustică sau acid clorhidric.

SOLUȚIA MAMĂ
SOLUȚIE NUTRITIVĂ
Pe plan mondial sunt utilizate mai multe rețete de soluții nutritive, dar cele mai
bune rezultate o dă următoarea combinație:
1350 gr Nitrat de Sodiu (NaNO3)
120 gr Fosfat de Sodiu (NaHPO4)
22 gr Clorura de Fier (FeCl3)
44 gr Citrat de Feramoniu (FeC6H14N2O7)
Sărurile indicate trebuie dizolvate în 20 l apă dulce încăzită la 80°C. Apoi,
trebuie lăsate la temperatura mediului, adăugand 10 ml de soluție minerală și
20 ml de soluție vitaminică.
SOLUȚIE MINERALĂ
18 gr Clorură de Mangan (MnCl2·4H2O)
2,2 gr Sulfat de Zinc (ZnSO4·7H2O)
1 gr Sulfat de Cupru (CuSO4·5H2O)
1 gr Clorura de Cobalt (CoCl2·6H2O)
0,75 gr Molibdat de Sodiu (Na2MoO4)
Sărurile minerale indicate trebuie dizolvate in 200 ml de apă dulce.
SOLUȚIE VITAMINICĂ
20 gr de Tiamina (vitamina B1)
0,1 gr de Biotina (vitamina H)
0,1 gr de Cianocobalamina (vitamina B 12)
Vitaminele indicate trebuie adăugate la 200 ml de apă dulce sterilizată, iar
soluția menținuta la rece pentru a evita degradarea vitaminelor.

SOLUȚIE SILICATĂ
540 gr de Metasilicat de Sodiu (Na2SiO3)
Substanța trebuie dizolvată în 20 l de apă dulce încălzită la 80°C

Am redat mai sus compoziția suportului de cultură algală cel mai des folosit, în
timp ce Fig. 2.2.3 prezinta principalele specii de microalge cultivate.

52
 Fig. 2.2.3. Principalele specii de microalge cultivate.

O parte dintre acestea au fost izolate din sușe de origine tropicală, care posedă
calități diferite față de speciile locale, în ceea ce privește valoarea nutritivă, digerabilitatea
și caracteristicile de creștere.
Speciile diferite pot fi împărțite în 3 subdiviziuni principale:
- Diatomeele (forme vegetale unicelulare, cu un colorit în general maroniu
și dimensiuni cuprinse între 4 și 40 μm);

53
 - Haptoficeele (forme vegetale unicelulare cu un colorit brun și dimensiuni
cuprinse între 2 și 4 μm);
- Cloroficeele și Prasinoficeele (forme vegetale unicelulare cu colorit verde
și dimensiuni între 8 și 10 μm).
Iluminarea, în timpul diverselor faze de dezvoltare, este asigurată de tuburi de
Neon capabile să producă un spectru luminos potrivit exigențelor fotosintetice ale algelor
(emiterea luminii de tip solar).
a) „Sușele” de întretinere sunt conservate în eprubete de 30 ml la 16°C în
condiții de slabă iluminare (100 lucsi), într-un „suport” lipsit de soluție
vitaminică. Acest lucru are scopul de a le întârzia creșterea, evitând
manifestarea unei înfloriri rapide de microalge („bloom”) și, în același timp,
reducând riscurile de contaminare. Manipularea cu scopul reînnoirii „sușelor”
este în general efectuată lunar, cu mare atenție pentru a menține culturile
sterile. De la „sușele” cele mai bune, adică din eprubetele care se prezintă cele
mai limpezi, fără cocoloașe și semne de-a lungul pereților, sunt extrase câteva
picaturi (0,3-0,5 ml) din apropierea suprafeței, pentru a fi inoculate în noi
eprubete anterior pregătite.
b) Culturile de întreținere constituie baza pentru producerea masivă de
microalge, deci faza de trecere de la sușă la volumul pentru folosință (Fig.
2.2.4). Recipientul, din sticlă cu dop ermetic, are un volum de circa 1 l.
„Suportul” de creștere are aceeași compoziție ca și cel utilizat anterior, dar
creșterea algală este facilitată de volumul mai mare al produsului inoculat,
constituit de întreaga eprubetă, de temperatura de menținere (18°C) și de o
iluminare mai puternică (3000 lucsi). În condițiile descrise, algele ating o
densitate optimă în circa 18 zile.
c) Urmează apoi cultura intensivă în volume mari, utilizate succesiv în
alimentarea în timpul diverselor stadii de dezvoltare a moluștelor. Spre
deosebire de fazele precedente, în cultură poate fi introdus aer îmbogățit cu
anhidridă carbonică în proporție de 2-4%. Sistemele de cultură în volume mari
pot fi încadrate în două diverse tipologii: discontinuu și continuu.
Primul sistem, discontinuu, care prevede epuizarea culturii în momentul în care
aceasta a ajuns la maturitate, constă într-o secvență de baloane de sticlă (2-6 l), saci de
plastic (24-400 l), cilindri din plexiglas și căzi ( 400-8.000 l sau mai mult).
Tipologia sistem continuu utilizează una sau mai multe serii de recipienți (în
general saci de plastic transparent de 400 l), care, odată ajunși la volumul optim, sunt
reumpluți, în afară de aer, cu anhidridă carbonică, apă și nutrienți și iluminați. În acest fel,
din fiecare singur recipient se obține un mic flux continuu de cultură algală și cantitatea
prelevată este substituită cu un nou mediu de cultură (Fig. 2.2.5 și 2.2.6). Astfel, creșterea
se prelungește: pentru anumite specii mai robuste, spre exemplu la Tetraselmis suecica,
cultura poate să dureze și mai mult de trei luni și, cu acest sistem, se poate preleva 25-50
% din volumul total al recipientului, de trei ori pe săptămână.

54
Fig. 2.2.4. Imagine din sectorul de producere a microalgelor la volum mic (Foto Aquamar).

Fig. 2.2.5. Schema de trecere a culturii de microalge de la volum mic la volum mare.

Fig. 2.2.6. Sisteme de producere controlată a microalgelor (Foto Aquamar).

55
Producerea de fitoplancton în mediu necontrolat
Fitoplanctonul poate fi produs și în medii necontrolate, în căzi sau bazine
descoperite: în acest caz, producția de microalge constă în principal în înlăturarea
macroparticulelor din apa marină și îmbogățirea concentrației de nutrienți nedizolvați
prezenți în mod natural. Prin sedimentarea-filtrarea apei se încearcă eliminarea părții
anorganice (mâl și detritus), a zooplanctonului și a macrofitoplactonului.
Apa marină este încălzită și iluminată de soare și este un „suport” optim pentru
creșterea fitoplanctonului rămas, care, în mod natural, produce înfloririle algale. Pentru
accelerarea procesului și, în același timp, pentru obținerea unei anumite specii, este
posibilă favorizarea „bloom-ului” cu o „inoculare”, prin adăugarea unei cantități cunoscute
de fitoplancton anterior crescut, prevăzând, dacă este posibil, iluminarea artificială pe
timpul nopții.
Această cultură, când devine extrem de colorată, asemeni unei „supe de alge”,
este constituită în principal din diatomee și/sau din flagelate unicelulare și reprezintă o
alimentație optimă pentru formele larvare și juvenile de bivalve.

Fig. 2.2.7. Producerea de fitoplancton în bazine exterioare (INCDM Constanța).

Metoda este simplă și ușor de aplicat, dar, operând în condiții de mediu

necontrolate, producția de alge poate fi discontinuă, deoarece cultura resimte diversele
condiții atmosferice (scăderi și creșteri de temperatură, prezența sau absența soarelui,
fenomene meteorologice neașteptate etc.)
Pentru a avea indicații privind concentrația culturilor, se recomandă numărarea
periodică a celulelor algale. Această operație are loc cu ajutorul unor dispozitive de
numărare (hemocitometrul lui Thomas, Burker, Neubauer etc), constituite dintr-o
suprafață dreptunghiulară cu o scobitură în formă de H, delimitând cele două zone de
numărare. Acestea sunt, la rândul lor, împărțite în 4 blocuri, divizate și ele în 19 pătrățele,
plus un bloc central alcătuit din 25 de pătrățele de 0,04 mm pătrați (Fig. 2.2.8). Pentru
numărare se procedează punând cu o pipetă o picătură de probă fitoplanctonică, fixată pe
hemocitometru. Deci, fiind vorba de culturi extrem de concentrate, se efectuează

56
 numărarea celulelor numai în ceea ce privește blocul central, aflate în pătrățele sau
atingând liniile de demarcare. Se raportează densitatea celulelor la cea totală a populației
fitoplanctonice, după următoarea formulă:
Densitatea (celule/ml) = nr. de celule numărate/10 x 4 x 1.000.000
Numărătoarea se repetă de mai multe ori, pentru a se ajunge la o cât mai corectă
estimare a densității.

Fig. 2.2.8. Prezentarea schematică a unui hemocitometru.

Avantajele și dezavantajele prezentate deambele sisteme de producere a

microalgelor sunt prezentate în continuare (Tabel 2.2.1):

Tabel 2.2.1. Avantajele și dezavantajele prezentate culturilor de microalge în mediu

controlat vs. necontrolat.
Sistem în mediu controlat: Sistem în mediu necontrolat:

Avantaje Avantaje
- calitatea algelor produse - costuri medii de producție
- cantitate programabilă și definită - mână de lucru nu obligatoriu
pentru întreg anul specializată

Dezavantaje Dezavantaje
- costuri de producție ridicate - calitate instabilă a algelor
- necesitatea de personal produse
specializat - producție supusă condițiilor
atmosferice și climatice

Creșterea intensivă a bivalvelor se bazează pe producția intensivă de alge vii, ceea

ce constituie circa 30% din costurile operaționale într-o crescătorie de moluște. Cerințele
relative de alge în diferitele stadii de dezvoltare depind dacă operațiunea țintește
producția masivă de larve pentru fixare sau creșterea a milioane de postlarve de
dimensiuni pre-fixatoare. În ambele cazuri, puietul, reprezentând cea mai mare biomasă
din crescătorie și având nevoie de cele mai mari rații raportate la masa corporaă, consumă
cel mai mare volum de culturi algale. Speciile algale ce au fost clasificate într-un studiu

57
 internațional întreprins de crescători în 1991 sunt prezentate în Tabelul 2.2.2. Opt specii
de alge (Isochrysis sp., clona T-Iso; C. gracilis; C. calcitrans; T. suecica; T. pseudonana, clona
3 H; P. lutheri; I. galbana; S. costatum) au fost larg folosite și au reprezentat peste 90% din
volumul culturilor algale produse în 23 de unități de creștere.

Tabel 2.2.2. Specii algale folosite în creșterea moluștelor bivalve (speciile sunt clasificate
descrescător, în funcție de frecvența întrebuințării) (Coutteau & Sorgeloos, 1992, citat de
Paesanti și Pellizzato, 2000).
Frecvența folosirii # Total producție
Specii algale N ## zilnică
-volum (m3 )-
Isochrysis sp., clona T-Iso 31 18 23,8
Chaetoceros gracilis 23 11 14,1
Chaetoceros calcitrans 16 10 6,0
Tetraselmis suecica 15 10 39,1
Thalassiosira pseudonana, clona 3H 14 9 112,0
Pavlova lutheri 11 7 11,7
Isochrysis galbana 8 5 9,1
Skeletonema costatum 6 3 58,8
Chroomonas salina 5 3 0,76
Dunaliella tertiolecta 4 2 2,2
Chaetoceros simplex 3 3 1,76
Chaetoceros muelleri 3 2 5,0
Nannochloropsis sp. 3 2 0,20
Cyclotella sp. 2 1 0,36
Phaeodactylum tricornutum 2 1 2,0
Tetraselmis chui 2 0 -
Pavlova salina 1 1 3,18
Dicruteria sp. 1 1 4,07
Tetraselmis levis 1 0 -
Dunaliella perva 1 1 0,012
Thalassiosira weissfloggi 1 1 0,12
Chlamydomonas sp. 1 1 0,52
Cholrella 1 1 0,36
TOTAL 43 23 295
Notă:
# numărul de crescătorii folosind fiecare specie algală (din 43 de formulare completate)
## numărul de crescătorii oferind date ce au permis calcularea producției pentru fiecare
specie algală

58
 Larvele majorității speciilor bivalve au preferințe alimentare similare: specii algale
potrivite, incluzând C. calcitrans, T. pseudonana (3H), I. galbana și T. suecica (pentru larve
mai mari de 120 μm). Combinațiile de flagelate și diatomee asigură o dietă echilibrată,
care va accelera rata dezvoltării larvare către metamorfoză, în comparație cu dietele uni-
algale. Cantitatea administrată depinde de densitatea larvelor, dar combinațiile următoare
oferă concentrațiile potrivite de celule, exprimate în celule/μl:
- I. galbana: 50
- C. calcitrans: 250
- I. galbana/C. calcitrans: 25/125
- I. galbana/C. calcitrans/T. suecica: 33/83/3,3 (pentru larve mai mari de
120μm)
Din cauza costului ridicat al algelor de cultură, crescătorii de bivalve preferă să
mute puietul în sisteme de creștere descoperite când au o talie de maximum 1-2 mm. În
acest mod, durata fazei juvenile este controlată îndeaproape: perioada până la eclozare
este relativ scurta la stridii (aprox. 20 de zile). Rațiile pentru bivalve sunt preferabil
exprimate ca rații zilnice ce depind de masa specifică, astfel: numărul de celule sau
procentul de hrană algală uscată raportat la masa bivalvelor vii. Creșterea postlarvelor
este, în mare parte, influențată de rația de hrană, iar rația optimă pentru o creștere
maximă depinde de specie și de condițiile de cultură ale algelor ce formează dieta, cât și
de condițiile pentru creșterea bivalvelor. În condiții practice de crescătorie, sunt folosite
rații mari de hrană, ajungând până la 5-6% masă uscată de alge pe zi.

REPRODUCEREA DIRIJATĂ A STRIDIEI JAPONEZE

Selecția reproducătorilor
Pentru constituirea lotului de reproducători, exemplarele destinate reproducerii
dirijate se aleg, de regulă după aspect, talie și formă (Fig. 2.2.9). Este de preferat să se
aleagă exemplare care au dovedit un ritm bun de creștere în sistemul de cultivare.

Fig. 2.2.9. Reproducători de stridie, selectați pentru reproducere (foto T. Zaharia).

59
Condiționarea reproducătorilor
Factorii care influențează reproducerea la bivalve sunt factori interni și externi,
conform schemei următoare:

Factori interni Factori externi

Vârsta Temperatura
Rata de creștere Salinitatea
Starea fiziologică Fotoperioada

- ciclu Hrana
- rezerve
Aspecte genetice Management

Maturarea se poate face în condiții naturale sau în condiții controlate. În perioada

de maturare a stridiilor se remarcă apariția de mortalități de primăvară. În absența unor
cauze patogene bine identificate asupra stridiilor adulte, condițiile de temperatură și
starea fiziologică a stridiilor în curs de maturare au fost considerați factori suspecți.
Studiile referitoare la costurile energetice a reproducerii, precum și relațiile dintre stadiile
de maturare și răspunsurile fiziologice nu au elucidat aceste mecanisme. Crassostrea gigas
poate atinge maturitatea sexuală la 12-18 luni de viață; efortul de reproducere crește
odată cu vârsta și alocarea de energie pentru creștere sau maturare cunoaște o mare
variabilitate în primul an. Studiile efectuate au relevat un bilanț energetic negativ în timpul
fazei de maturare, în timp ce acesta este pozitiv în alte stadii de dezvoltare.
Pentru a evita efectul factorilor de mediu asupra procesului de maturare, se
practică tot mai mult maturarea în condiții controlate, în care se pot dirija factorii interni și
externi care influențează procesul de maturare.
Experimentată și de noi, maturarea în condiții controlate a permis obținerea de
pontă după circa 7 săptămâni de menținere în sistem a reproducătorilor.
Incinta de maturare comportă existența mai multor compartimente (Fig. 2.2.10):
- bazin exterior de stocare reproducători;
- bazin exterior de producere microalge;
- bac de omogenizare a alimentelor;
- bazin de aclimatizare termică;
- bazin de condiționare termică a stridiilor.
Sursa trofică: alimentele sunt produse în bazinul exterior, de dimensiuni variabile,
de la 10 la 300 m3, prin înfloriri naturale, de regulă cu Skeletonema costatum, și într-un alt
bazin de cca. 10 m3, în care se efectuează culturi pure de Tetraselmis sueccica.
Inducerea și controlul maturării sunt realizate datorită factorului temperatură,
deplasând progresiv stridiile provenite dintr-o populație omogenă într-o instalație de
stocare, din condiții de „apa rece” către condiții de maturare „caldă”. Temperatura ideală
este de 21°C. De regulă, se pornește de la o temperatură a apei din mediul exterior de 7-
60
10°C și se face trecerea progresivă la temperatura optimă, în 8-10 zile. Pe toată durata
maturării, se asigură hrana constituită din microalge, la o densitate de 1 x 104 cel./ml în
apa de cultură. Rația zilnică de hrană este de 6% din masa uscată a reproducătorilor, adică
109 cel./zi/animal.

Fig. 2.2.10. Prezentarea schematică a sectorului de condiționare reproducători.

Maturarea în condiții naturale:

Stridia japoneză este hermafrodită și sexul se poate schimba, în general în toamna
care precede reproducerea. Procentul masculilor este mai mare la indivizii tineri. La
litoralul românesc, gametogeneza începe în luna martie, de regulă când apa mării atinge
temperatura de 10˚C, aceasta fiind temperatura minimă de începere a gametogenezei; se
remarcă o corelație pozitivă între precocitatea sau întârzierea dezvoltării sexuale și
temperaturile din lunile de iarnă.
În luna aprilie, stridiile sunt în stadiul 2 de dezvoltare a gonadelor, când glandele
sexuale sunt dezvoltate, dar disocierea elementelor sexuale este dificilă. În luna mai, se
atinge stadiul 3 - mediu - de îngroșare a gonadelor, iar, în luna iunie, dezvoltarea
elementelor sexuale atinge stadiul maxim de îngrășare al gonadelor, când glandele
sexuale sunt hipertrofiate, prezentându-se ca un strat alb-crem deasupra masei viscerale,
gameții abundenți disociază ușor.
În perioada iulie-august, în funcție de temperatura apei, animalele ajung în stadiul
4 de maturare al gonadelor - stadiul de emisie al gameților, când are loc o regresie a
volumului gonadei, colorația devine gălbuie, iar partea anterioară a glandei digestive este
izolată; s-a stabilit că temperatura minimă critică este de 20°C a apei mării sub care nu se
produce emisia produselor sexuale.
Stridia este capabilă să cedeze ponta de mai multe ori în cursul aceluiași sezon de
reproducere (4-9 ori), dar cantitatea maximă este cedată la sfârșitul lunii iulie. Refacerea

61
țesutului reproducător are loc în lunile septembrie-noiembrie, fără să fie urmată de o
nouă emisie a gameților, gonadele resorbindu-se treptat (noiembrie).
Stridiile crescute și maturate pe instalațiile de cultură au cedat ponta viabilă la
sfârșitul lunii iulie, având o prolificitate medie de 10 mil. ovule/femelă. În anul doi de
creștere, aceasta s-a apropiat de prolificitatea maximă înregistrată (20 mil.ovule/femelă).

Determinarea maturității reproductive

După 40-50 zile de menținere în sistemul de condiționare sau la jumătatea lunii
iulie, pentru reproducătorii menținuți în condiții naturale, se face controlul gonadelor
pentru a stabili gradul de măturare. Aprecierea se face în practică, fie după după scara
propusă de Soletchnik P. et al., 1996, fie după cea a lui Marteil și Le Dantec, 1976 (Tabele
2.2.3 și 2.2.4).

Tabel 2.2.3. Determinarea stadiilor maturității sexuale la stridia japoneză

Crassostrea gigas (după Soletchnik P. et al.,1996).

Observații macroscopice
Nu are loc emisie de gameți 1
Emisia de produse genitale are loc sub presiune puternică 2
Emisia de produse genitale are loc sub presiune ușoară 3
Observații microscopice
Masculi
Spermatozoizi fără mobilitate 1
Mobilitate parțială a spermatozoizilor 2
Mobilitate puternică a spermatozoizilor 3
Femele
Ovocite în vitelogeneză; celule în țesuturi 1
Ovocite în vitelogeneză 2
Prezența ovocitelor piriforme 3
Stadii de maturare sexuală
Această scară este recompusa astfel:
Stadiul 0 (MS=0): imatur
Stadiul 1 (MS=1): începutul maturării sexuale
Stadiul 2 (MS=2): maturare sexuală avansată
Stadiul 3 (MS=3): post-reproducere

62
 Tabel 2.2.4. Scara practică de evaluare a ciclului sexual
la stridia japoneză Crassostrea gigas (după Marteil și Le Dantec, 1976).

Stadiul Caracteristici
0-5 Gonada goală; corespunde repausului sexual sau sfârșitului expulziei
gameților
1 Începutul gametogenezei: multiplicarea goniilor
2 Gonada bine dezvoltată, dar disocierea gameților rămâne dificilă
3 Stadiul de îngrășare maximă: gonada hipertrofiată; gameții sunt
abundenți și obținuti prin presiune ușoară
4 Stadiul de emisie a gameților: există o regresie a volumului gonadei, a
carei culoare devine gălbuie, partea anterioară a glandei digestive este
vizibilă; gameții sunt mai puțin abundenți.
5 Resorbție aproape completă; animal slab; stadiul se confundă cu stadiul
0.

Prelevarea se face prin biopsie și examinarea se face la microscop, deoarece

numai evaluarea macroscopică poate induce în eroare. Animalele gata de reproducere
prezintă: masculii - mobilitate puternicăa a spermatozoizilor, femelele - formă rotunjită a
ovulelor (Fig. 2.2.11).

Fig. 2.2.11. Observarea la microscop a gradului de maturare a ovulelor.

Inducerea pontei
Inducerea pontei la stridia japoneză se realizează, de regulă, prin aplicarea de
șocuri termice. Metoda constă în creșterea temperaturii de la 4°C (stridiile menținute la
frigider, o noapte, fără apă) la 21°C, prin lansarea bruscă a acestora în apă. O soluție
apoasă de gonadă fin mărunțită, adăugată în vasele de cedare a pontei, stimuleaza emisiă.
Colectarea produselor seminale se face individual, în vase de cca. 1 l, pentru a avea
controlul asupra cantităților depuse (Fig. 2.2.12).

63
 Fig. 2.2.12. Pregătirea stridiilor pentru colectarea individuală a pontei (foto T. Zaharia).

Această metodă de inducere se aplică indiferent de metoda de maturare

(controlată sau în condiții naturale). În general, ponta este cedată în primele 10 minute de
la lansarea în apă. După lansare, ovulele de la mai multe femele se condensează și sunt
suficienți câțiva mililitri de spermă (recoltată de la 3 masculi diferiți) pentru a fertiliza 10 l
de apă cu ovulele. Ouăle fertilizate sunt numărate, prin pipetarea a 0,1 ml și numărarea la
microscop a cel puțin 3 eșantioane. Amestecul de apă cu ovule fecundate este adus la un
volum cunoscut, de regula 1 l, și se pipetează 0,1 ml (1 picătură la pipeta de 1 ml) pe o
lamelă cu godeu. Se repetă de mai multe ori și se face media. Rezultatul numărătorii se
multiplică cu 10.000 și se află numărul de ovule/l. În final, numărul obținut se multiplică cu
numărul de litri de amestec pe care i-am obținut. Numărul final se notează și se decide
volumul de apă la care se face creșterea în bacurile larvare.
Urmează trecerea ouălor fertilizate în bacurile de creștere larvara (50-80
ovule/ml). În cazul în care ponta este cedată mai greu, se poate face colectarea de la un
grup de reproducători păstrând împreună femelele și masculii (Fig. 2.2.13).
În condițiile concrete ale litoralului românesc, stridiile devin mature la cca. 1,5 ani
de viață. Prolificitatea femelelor variază de la 4 mil. ovule/femelă la 20 mil. ovule/femelă,
cu o medie de 10 mil. ovule/femelă. Procentele de fecundare în condiții dirijate sunt
variabile, funcție de condițiile de mediu și reproducători, dar se situează în medie la 50%,
iar procentul de maturare la cca. 70%.

Fig. 2.2.13. Colectarea produselor seminale de la un grup de reproducători (stânga - lot

care nu a cedat pontă; dreapta - lot care a cedat pontă - dispare transparența apei).
64
CREȘTEREA LARVELOR DE STRIDIE JAPONEZĂ
Dezvoltarea embrionară urmează un parcurs clasic, cu segmentări succesive,
atingând stadiul de gastrulă la 4-6 ore de la fecundare. Curând după aceea, apare la una
dintre extremitățile embrionului, un smoc de cili și o bandă ciliată circulară, care permite
efectuarea unor mișcări necoordonate. Această larvă se numește trocoforă (etimologic:
„care poartă o roată”), care se diferențiază de alte specii prin prezența unei glande
cochilifere, care va asigura formarea rapidă a două valve care să închidă, puțin câte puțin,
animalul în întregime. În acest stadiu, dimensiunile sunt apropiate de acelea ale oului
nefecundat. În 24-48 ore se trece la stadiul de veligeră, care are două caracteristici
principale:
- prezența a două valve simetrice, fără ornamentații, cu o muchie rectilinie care
contrastrează cu restul conturului curbiliniu, ceea ce o face să semene cu
litera D;
- posesia unui vellum, care se prezintă din profil ca un fel de ciucure, capabil,
atunci când valvele sunt întredeschise, să imprime o mare mobilitate larvei, în
timp ce, din față, larva seamănă cu un mic platou circular.
Când larvele ating 95-100 µm, iau o formă ovoidală, la care dimensiunea cea mai
mare este perpendiculară pe muchie. Valva inferioară se distinge printr-o umflătură
anterioară, umbo, și o convexitate mai puternică, care se va accentua pe măsura creșterii.
Culoarea se shimbă și larva ia o tentă ruginie. Când ating 240-250 µm apare o pereche de
ochi situați spre mijlocul valvelor (pata ocelara). Organizarea este completă prin formarea
unui picior foarte contractil și rudimentar și a unor rudimente ale diverselor organe
(branhii, inima, rinichi). Vellumul permite larvei să se deplaseze și să capteze hrana. Către
sfârșitul vieții pelagice, la baza piciorului contractil apare o glandă ce produce un lichid
vâscos, care, expus la apă, formează un bissus rezistent.
Când sosește momentul fixării, larva înoată datorită vellumului, în cautarea unui
suport solid, liber de impurități. Ea se fixează cu piciorul și începe să se agațe, având
vellumul retractat, explorează suprafața, deplasând valvele înainte. Dacă substratul nu îi
convine, pornește în căutarea altui loc de fixare.
Când sunt gata de fixare, țâțâna se ridică, se balansează în față și într-o parte și
alta, expulzează conținutul glandei bisogene, se întoarce pe partea stângă, care se aplică
pe picătura de aderare la substrat și va rămâne atașată. Odată fixate, ele nu se vor mai
putea fixa din nou, în cazul în care se detașeaza de suport. Acest lucru este folosit în
tehnologiile de cultură care utilizează sacii de crestere.
Fixarea odată făcută, metamorfoza este încheiată, piciorul, vellumul, ochii dispar,
se dezvoltă branhiile. Fixarea este obținuta pe diverse tipuri de colectori, cochilii, foi de
material plastic sau spărturi mici de cochilii. Denumirea dată stridiei în acest stadiu este
spat - în engleză, naissain - în francezp. Spat-ul fixat este dezlipit după câteva ore de la
fixare prin raclaj, șoc sau vibrația colectorului și se obține astfel un spat liber. În sala de
creștere, spat-ul este ținut până la dimensiunea de 2-3 mm sau mai mult, funcție de
criteriile de comercializare. Talia minimă pentru populare în mediul natural este de cca. 8-
10 mm.

65
 În mod uzual se folosesc următoarele denumiri pentru diferitele stadii larvare ale
stridiei (Tabel 2.2.5):
Tabel 2.2.5. Caracteristicile stadiilor larvare utilizate pentru monitorizarea fixarii la stridie.
Zile după fertilizare Denumire științifică Denumire comună Lungime (µm)
1-6 Veligeră - larvă D Larvă mică 57 – 105
6 - 18 Veligeră umbonată Larvă avansată 105 – 150
Larvă medie 150 – 235
Larvă mare 235 – 260
18 - 22 Veligeră ocelată Prefixată > 260
22 - 24 Pediveligeră Fixată > 260
> 24 Plantigradă Postlarvă > 300

a b c

d d e

f g
Fig. 2.2.14. Stadii de dezvoltare larvară la Crassostrea gigas: a - ou fecundat la 4 ore de la
fecundare (sus) și ou nefecundat (jos); b - la 6 ore de la fecundare (blastulă); c - veligeră
primară; d - pediveligeră cu pata ocelară; e - pediveligeră înainte de fixare; f - pediveligeră
la fixare; g - plantigradă de stridii după fixare (foto T. Zaharia).
66
 Creșterea larvelor se face de regulă în bacuri tronconice (în experimentările
noastre de 700 l, din fibrp de sticlă; în SUA, între 400 și 30.000 l), la care se face
alimentarea cu aer sub presiune, la picătură, de jos în sus (Fig. 2.2.15).

Fig. 2.2.15. Bacuri de creștere a larvelor de stridie (foto T. Zaharia).

În fiecare zi se face filtrarea larvelor prin site de dimensiuni diferite, corelate cu

dimensiunea larvelor (Tabel 2.2.6). Bacurile se spală cu detergent și clorox și sunt umplute
cu apă marină, filtrată și adusă la temperatura de cca. 22°C.

Tabel 2.2.6. Corelația între dimensiunea larvelor și cea a sitelor de spălare.

Nr. Vârsta larvelor de stridie Lungimea larvelor de stridie Dimensiunea
crt. (zile) (µm) ochiului sitei
(µm)
1. 1-6 55 - 62 48
2. 7-8 62 - 97 65
3. 9 - 10 97 - 137 85
4. 11 - 18 137 - 150 100
5. 19 - 22 150 - 200 135
6. 22 - 24 200 - 250 185
7. > 24 250 - 300 200

Hrana trebuie asigurată începând din prima zi de plasare în bacuri, la o densitate

de 1 mil. cel./ml, cel mai bun fiind amestecul de alge, de regulă Pavlova, Isocrysis și
Chaetoceros. Când larva capătă forma de pară (la cca. 150-180 µm), se poate începe
hrănirea cu Tetraselmis. Densitatea de creștere se scade la cca. 2 mii/l. Larvele se hrănesc
intens, iar culoarea devine brună, spre neagră. Apare piciorul funcțional. Durata totală a
metamorfozei este de cca. 20 zile la o temperatură a apei de 22°C.

67
 Creșterea în condiții dirijate a larvelor de stridii la litoralul românesc este
comparabilă cu cea din alte zone geografice, inclusiv în zonele de origine (Tabel 2.2.7 și
Fig. 2.2.16). Creșterea este uniformă pentru toata perioada de creștere și este foarte
importantă distribuirea de hrană. Procentul de supraviețuiere la creștere până în
momentul fixării este de cca. 40%.

Tabel 2.2.7. Evoluția ontogenetică la stridia japoneză crescută la litoralul românesc.

Nr. crt. Stadiul de dezvoltare Ziua de cultură Dimensiunea (µm)
1. - primar - trocoforă 1- 2 57-60
2. - veligere - larve D 2-6 60-110
2. - veligere în forma de pară 7-18 110-198
3. - veligere cu pata ocelară 19-22 198-220
4. - pediveligere 22-24 220-280
5. - plantigrade >24 > 280

Fig. 2.2.16. Creșterea larvelor de stridie japoneză la litoralul românesc.

FIXAREA
Desăvârșirea metamorfozei stridiilor se face în momentul în care sunt dezvoltate
piciorul funcțional și pata ocelarăa (ziua 20-22). În acest moment, larva înoată pe fund
pentru a găsi un loc propice pentru fixare (Fig. 2.2.17). Odată găsit locul dorit, larva se
fixează prin expulzarea conținutul glandei bisogene, întoarcerea pe partea stângă, care se
aplică pe picătura de aderare la substrat și atașarea de substrat (Fig. 2.2.18).

68
 Fig. 2.2.17. Stridie în momentul fixării (stânga - privită de sus, dreapta - privită lateral)
(foto T. Zaharia).

Fig. 2.2.18. Stridie fixată pe fragmente de cochilie

(foto T. Zaharia).

Fixarea se realizează fie pe o placă dintr-un material corespunzător, fie pe

fragmente din cochilii de scoici, plasate într-un dispozitiv de filtrare cu dimensiunea
ochiului corelată cu dimensiunea stridiilor.
Pediveligerele filtrate se pun pe o sită, se acoperă cu tifon și se pun la frigider o
noapte (pentru a favoriza fixarea). Dimineața se pun în dispozitivul de fixare (Fig. 2.2.19).
După circa 8 ore se face primul control; cu o lamă de ras, fixată pe un suport, se
îndepărtează ușor stridiile fixate. Manipulările se fac numai în apă, în cuve cu fundul
acoperit cu bucăți de neopren sau alt material flexibil, închis la culoare. În cazul în care
fixarea s-a realizat pe fragmente de cochilii, de dimensiuni de cca. 200 µm, acestea se
plasează împreună cu post-larvele în vasele de creștere, pe o placă de susținere.

69
 Fig. 2.2.19. Dispozitiv pentru fixarea stridiilor

Recent, a fost pusă la punct o metodă de metamorfozare a stridiilor fără

parcurgerea fixării, prin inducerea metamorfozării de către epinefrină (sau adrenalină)
diluată în apă. Experimentată și de noi, (10 super (-4) M epinefrina C9H13O3N) cu o
expunere de 24 h, metoda trebuie verificată pentru a o recomanda într-o pepinieră de
creștere a puietului de stridii. Trebuie remarcate avantajele pe care le oferă aplicarea unei
astfel de metode, deoarece, în momentul fixării, se produc cele mai mari pierderi la
creșterea larvelor de stridii.
Pe plan mondial, se obțin procente de 60% la fixare în pepinierele cu tradiție, în
medie fiind de numai 20% sau chiar mai scăzute.

CREȘTEREA POST-LARVELOR DE STRIDIE

Post-larvele de stridie (juvenilii), depășind perioada de metamorfozare, vor
rămâne în pepinieră pana la atingerea unei talii de cel putin 1 mm, funcție de criteriile de
comercializare. În condițiile concrete ale litoralului românesc, unde problema fouling-ului
este foarte importantă, se recomandă menținerea juvenililor în pepinieră până la
atingerea unei talii de cca. 1 cm.
70
 În prima fază, post-larvele vor fi plasate în capacități interioare de creștere, de
diferite forme și dimensiuni (Fig. 2.2.20 și 2.2.21), suspendate pe o sită cu dimensiunea
inițiala a ochiului de 250 µm pentru ca post-larvele să fie izolate de fundul vasului, de
resturile de fecale și, în acest fel, de bacterii. De asemenea, sitele pot fi ușor detașate și se
ușurează, astfel, curățirea zilnică.
Pompa pentru realizarea circuitului închis

Fig. 2.2.20. Creșterea post-larvelor de stridie la litoralul românesc (foto T. Zaharia).

Fig. 2.2.21. Sistem de creștere a post-larvelor de stridie (foto Aquamar).

Creșterea se poate face în circuit închis (pentru economisirea hranei microalgale)

sau circuit deschis. Densitatea este de 100.000 - 200.000 ex./suport de 50 x 50 cm.
Obligatorie este, însă, administrarea de hrană (asigurându-se 1 mil. cel/l) și întreținerea
zilnică. Fundul bacului se curăță în fiecare dimineață și seară și se controlează, zilnic,
consumul de hrană. Post-larvele pot genera o cantitate mare de mucus, ceea ce indică o
stare bună de sănătate.
71
 În aceste sisteme se mențin până la atingerea unei talii de 1 - 1,5 mm (cca. 6
săptămâni de viață), cu procente de supraviețuire de cca. 50%, când se vor trece în
sistemele exterioare.
La acest stadiu, creșterea se face în bazine exterioare, de diferite forme și volume
(Fig. 2.2.22), plasând stridiile pe site de 800 µm, când au o lungime de 1 - 1,5 mm, utilizând
o densitate de 50.000-100.000 ex./suport de 50 x 50 cm. Sitele se pot schimba periodic, în
acord cu dimensiunea stridiilor, pentru a realiza o întreținere cât mai ușoară. Se pot
depozita și în bazine exterioare mari, având grijă să se asigure hrana, de regulă din culturi
exterioare. Trebuie acoperite cu folie neagră, întrucât preferă obscuritatea.

Fig. 2.2.22. Sistem de creștere exterioară a juvenililor de stridie

(foto Aquamar).

Perioadic, stridiile trebuie triate după dimensiuni, pentru a se realiza o creștere

cât mai uniformă. De asemenea, zilnic se fac lucrări de întreținere, pentru a elimina
depunerile de pe fundul bazinelor de creștere. Hrana algală se administrează zilnic: 109
cel./zi/stridie. La atingerea unei talii de cca. 10 mm (vârsta de cca. 3 luni) (Fig. 2.2.23 și
2.2.24), stridiile sunt apte pentru trecerea pe instalațiile de cultură în mare deschisă.

Fig. 2.2.23. Stridii japoneze de cca. 3 luni Fig. 2.2.24. Stridie japoneză de cca. 3 luni
(talie = 1 cm) (foto T. Zaharia).
72
 Creșterea juvenililor de stridie la litoralul românesc a avut o evoluție ascendentă,
obținând juvenili de 420 µm la 50 zile, de 1.000 µm la aprox. 90 zile și de 2.000 µm la 135
zile (Fig. 2.2.25), cu un ritm de creștere zilnic de 23,8 µm. Supraviețuierea la creștere este,
în medie, de 70%.

Fig. 2.2.25. Creșterea post-larvelor de stridie japoneză la litoralul românesc.

BOLI ÎN PEPINIERĂ
Uneori, în pepinieră survin mortalități însemnate. Acestea sunt, de cele mai multe
ori, legate de foulingul din vasele de cultură sau de pe valvele scoicilor. De aceea, este
obligatorie curățirea regulată a containerelor, reducerea substanței organice și
menținerea unor condiții bune de creștere, deoarece o creștere rapidă a larvelor și post-
larvelor reprezintă cheia succesului în pepinieră.
Bacteriile patogene sunt oportunistele de bază în pepinieră și o administrare
corespunzătoare ajută semnificativ în reducerea impactului acestora. Vellumul deformat,
caracteristic vibriozelor, este deseori observat în creșterea timpurie a larvelor. Larvele
prezentând deformări, trebuie eliminate la curățirea zilnică. Pseudomonas, un agent
patogen ușor de recunoscut prin pigmentul roz al sporilor, este asociat cu prezența
mâlului în apă. Când apare în tancurile de creștere, acestea trebuie golite și dezinfectate
la fiecare 2 zile.
De asemenea, pot apărea agenți contaminanți sau patogeni din apa de
alimentare, dar, din fericire, în cazul unui sistem de filtrare bine pus la punct, aceștia pot fi
eliminați. Pepinierele comerciale (nu cele experimentale) nu ar trebui să utilizeze deloc
antibiotice. O alternativă promițătoare este utilizarea unor sușe de bacterii selectate să
producă substanțe antibacteriene, care, adăugate în apă, să prevină dezvoltarea agenților
patogeni și să reducă semnificativ mortalitatea.

73
APLICAȚII DE GENETICĂ ÎN PEPINIERĂ
Tehnologiile moderne de genetică sunt acum aplicate și în acvacultură. Stridia
japoneză a făcut obiectul celor mai multe studii de genetică (selecție, încrucișări,
hibridizare). Această specie prezintă, mai mult ca alte specii, fenomenul de „heterosis”
pentru stadiile larvare și adulte. Utilizarea triploizilor (indivizi cu trei seturi de cromozomi)
se face acum, la scară largă, în pepinierele și crescătoriile din Europa. Triploizii de stridie
japoneză au un ritm de creștere cu 42-52% mai mare decât diploizii. Triploidia este indusă
prin tratamente chimice sau fizice, care conduc la obținerea a 100% indivizi triploizi și este
considerată o metodă de viitor în reducerea timpului de creștere în pepinierele și
crescătoriile de stridie japoneză.

SCHEMA-TIP A UNEI PEPINIERE

Pepiniera pentru obținerea juvenililor de stridie japoneză cuprinde mai multe
compartimente distincte, și anume:
- o primă parte este dedicată producției în masă de fitoplancton, unde se cultivă câteva
specii de microalge reținute pentru valoarea lor alimentară;
- a doua parte este consacrată condiționării reproducătorilor menținuți la temperatură
constantă și hrăniți corespunzător, ceea ce permite dezvoltarea și maturarea gonadelor pe
toată durata unui an;
- o sală de producție larvară, unde larvele sunt separate de reproducători și unde se țin
până la fixare, la o temperatură constantă și cu aport zilnic de hrană microalgală. Fixarea
se poate obține pe diverse tipuri de colectori, cochilii, sfărâmătură de cochilii, foi de
material plastic. Larva fixată este desprinsă de pe suport la câteva ore de la fixare,
obținând post-larva liberă, care poate fi plasată în compartimentul de creștere;
- compartimentul de creștere a post-larvelor (juvenililor), unde acestea sunt ținute până la
o talie de cca. 10 mm.
Insistăm pe calitatea apei de alimentare din pepinieră ca o condiție esențială
pentru obținerea unor bune rezultate. Prima operațiune necesară este trecerea apei
marine printr-un bazin decantor, datorită faptului că aceasta conține, de regulă, particule
solide în suspensie, care constituie un sistem dispersat de concentrație mică. Aceste
particule se depun în virtutea gravitației, când apa este lăsată în repaos sau se deplasează
cu viteză mică. Din acest bazin decantor, apa este preluată cu pompe sau gravitațional
spre un filtru care realizează limpezirea totală a apei. Cele mai utilizate și mai simple sunt
filtrele cu nisip. Reținerea particulelor în suspensie, aflate în apa care intră în filtru, se face
în stratul superior de nisip de 2 - 3 cm, în care se formează o membrană biologică
alcătuită, în mare parte, din microorganisme aerobe.
De aceea, după trecerea prin schimbători de căldură care aduc temperatura apei
la valoarea potrivită etapei procesului tehnologic (de regulă, 21°C atât pentru maturare,
cât și pentru creștere), apa este aerată, prin barbotare cu aer sub presiune, sterilizată, de
regulă cu lămpi UV, și trecută printr-o coloană de degazare, care înlătură gazele nocive,
cum ar fi CO2 și H2S, lăsând apa îmbogățită cu O2. După acest tratament, apa este
introdusă în pepinieră.

74
CONCLUZII
Sintetizând rezultatele obținute, se apreciează că reproducerea dirijată și
creșterea stridiei japoneze la litoralul românesc se pot desfășura cu succes. Schema
procesului tehnologic este următoarea (Fig. 2.2.26):

Fig. 2.2.26. Schema obținerii puietului de stridie la litoralul românesc.

Pentru obținerea unei producții de 1 milion exemplare puiet de 1 cm (cca. 3 luni

de viață), se vor avea în vedere următorii parametri biotehnologici (Fig. 2.2.27):
- procent de maturare reproducători: 70%
- raport între sexe: 1 femelă : 3 masculi
- prolificitate medie femele: 5 mil. ovule/femelă
- procent de fecundare: 50%
- procent de supraviețuire la creștere a larvelor (până la fixare): 40%
- procent de fixare: 20%
- procent de supraviețuire la creștere a post-larvelor (până la 1,5 luni): 50%
- procent de supraviețuire la creștere a juvenililor (până la 3 luni): 70 %

75
 Luând în calcul toți parametrii, rezultă că, pentru a obține 1 mil. ex.puiet de 1 cm,
este necesar un lot alcătuit din 20 femele și 60 masculi. Rezerva recomandată fiind de
50%, reiese că lotul necesar este de 120 reproducători.

Fig. 2.2.27. Schema pierderilor tehnologice pentru obținerea a

1 mil. ex. puiet de stridie japoneză în condițiile specifice litoralului românesc.

Rezultatele au fost obținute în cadrul proiectului RELANSIN: „Elaborarea

tehnologiilor de reproducere și creștere a stridiei japoneze la litoralul românesc” (2001-
2003).

Bibliografie selectivă
Buestel D., 2002 - French oyster culture: production techniques, Mollusc production in
Mediterranean countries, Advanced Seminar, May 2002, Zaragoza, Spain 17 p.;
Cochard J.P., 2002 - Hatchery production techniques, Mollusc production in
Mediterranean countries, Advanced Seminar, May 2002, Zaragoza, Spain 7 p.;
Marteil L., 1976 - La conchiliculture francaise - 2-eme partie, Biologie de l‘huitre et de la
moule- Rev.Trav.Inst.Peches Marit., 40(9) : 149-346 ;
Marteil L., 1979 - La conchiliculture francaise - 3-eme partie, L’ostreiculture et la
mytiliculture, Rev.Trav.Inst.Peches Marit., 43(1) : 5-130;
Paesanti F., Pellizzato M., 2000 - Manuale sulla vongola vorace Tapes phillipinarum, ed.
Veneto agricoltura, 2000, 70 p.
Soletchnik P., Faury N., P. Geairon, D. Razet, Ph. Goulletquer, 1996 - Physiologie de la
maturation et de la ponte chez l’huitre creuse C.gigas, IFREMER, La Tremblade, p.22 ;
x x x, 2001 - 2003 - Referate anuale Relansin 1278, INCDM Constanța.

76
 Capitolul 3. EXPERIMENTĂRI DE CULTIVARE A CREVEȚILOR AUTOHTONI
(Palaemon sp.) LA LITORALUL ROMÂNESC

Dr. Ing. Tania Zaharia, Dr. Daniela Mariana Roșioru,

Dr. Ing. Elena Dumitrescu†, Mihaela Zaharia

INTRODUCERE
În ultimii ani, în multe țări ale lumii, consumul creveților înregistrează o creștere
semnificativă datorită valorii lor nutritive. Din cele 320 specii de creveți, aproximativ 100
sunt pretabile consumului uman, creșterii dirijate și reproducerii artificiale.
La nivelul anului 1997 (conform statisticii FAO), s-au obținut 941 mii tone de
creveți (cu o valoare de 6.074 mil. $ USD), situația obținerii creveților prin acvacultură (Fig.
3.1 și 3.2) prezentându-se astfel:
- crevetele banană Penaeus merquiensis: o producție mondială totală de cca. 50 mii
t, principalul producător fiind Indonezia (31 t), urmat de Vietnam (16 mii t);
- crevetele kuruma Penaeus japonicus: o producție mondiaă totală de cca. 2,8 mii t,
principalul producător fiind Japonia (2,2 t), urmat de China și Taiwan (0,4 mii t);
- crevetele albastru Penaeus stylorostris: o producție mondială totală de cca. 14,6
mii t, principalul producător fiind Ecuador (13 mii t), urmat de Panama (0,7 mii t);
- crevetele cu pete albe Penaeus vannamei: o producție mondială totală de cca. 168
mii t, principalul producător fiind Ecuador (119 mii t), urmat de Mexic (17 mii t);
- crevetele tigrat Penaeus monodon: o producție mondială totală de cca. 490 mii t,
principalul producător fiind Tailanda (211 mii t), urmat de Indonezia (99 mii t);
- crevetele regal oriental Penaeus plebejus: produs în Australia în cantități
nesemnificative;
- crevetele cărnos Penaeus chinensis: o producție mondială totală de cca. 104 mii t,
principalul producător fiind China (109 mii t);
- Penaeus kerathurus: produs în Algeria în cantități nesemnificative;
- crevetele verde tigrat Penaeus semisulcatus: produs în Emiratele Arabe în cantități
nesemnificative;
- crevetele maron tigrat Penaeus esculentus: produs în Australia în cantități
nesemnificative;
- crevetele nordic alb Penaeus setiferus: produs în Statele Unite ale Americii în
cantități nesemnificative;
- crevetele alb de India Penaeus indicus: o producție mondială totală de cca. 4,6 mii
t, principalul producător fiind Vietnam (4 mii t);
- crevetele cu coadă roșie Penaeus penicillatus: o producție totală de cca. 144 t,
singurul producător fiind China Taiwan;
- diferite specii de creveți din genul Penaeus, în amestec: o producție mondială
totală de cca. 75 mii t, principalul producător fiind Bangladesh (56 mii t);
- crevetele Metapenaeus macleayi: produs în Australia în cantități nesemnificative;
- crevetele Metapenaeus endeavouri: produs în Filipine în cantități mici (821 t);

77
 - diferite specii de creveți din genul Metapenaeus, în amestec: o producție
mondială totală de cca. 28 mii t, principalul producător fiind China Taiwan (27 mii
t);
- crevetele Acetes japonicus: o producție mondială totală de cca. 1 mie t, singurul
producător fiind Indonezia;
- crevetele Palaemon serratus: o producție mondială totală de 225 t, singurul
producător fiind Spania.

500
400
300
200
100 mii tone
0
P.stylorostris

P.monodon
P.japonicus
P.merquiensisi

P.chinensis

P.indicus
P.vannamei

Fig. 3.1. Producția mondială de creveți, genul Penaeus, diferite

obținuți prin acvacultură (anul 1997, statistică FAO).

Vietnamul este liderul incontestabil al cultivării crevetelui P. merguiensis (16 mii t

din 50 mii t), și cu o producție ridicată de P. monodon (60 mii t din 490 mii t).
La nivelul anului 1997, conform statisticii FAO, în Vietnam s-au obținut prin
acvacultură: P. indicus: 4 mii t, P. merguiensis: 16 mii t și P. monodon: 60 mii t.

Fig. 3.2. Producția de creveți și principalele țări producătoare.

(după Boyd C.E.&Clay J.W., 1998).
78
 Este evident că toată această industrie afectează mediul înconjurător, îndeosebi
prin efluenții care rezultă din procesul tehnologic.
În sistemele tradiționale de acvacultură, operatorii deversează periodic nutrienți,
gaze dizolvate, fitoplancton și agenți patogeni, în mediul înconjurător, în special în mare.
În ultimile decenii, 10-30% din apele bazinelor de cultură au fost deversate în mări și
oceane, în fiecare zi. În ultima vreme, crescătorii de creveți deversează cca. 2-5% din apa
bazinelor în mare. În sistemele intensive, aeratoare mecanice adaugă, suplimentar, oxigen
pentru a preveni hipoxia în bazinele de creștere.
Principalele chimicale adăugate în apa de cultură sunt fertilizatorii (pentru a
stimula dezvoltarea planctonului cu care creveții se hrănesc), var ars (pentru a modifica
aciditatea apei și a solului). În Asia, fermierii adaugă, în mod constant, minerale poroase,
zeoliți, pentru a îndepărta amoniacul și, uneori, dezinfectează eleșteele cu hipoclorit,
formalină sau alți componenți, pentru a ucide agenții patogeni.
În unele zone, poluanții proveniți din fermele de creștere a creveților depășesc
capacitatea de asimilare a ecosistemelor litorale. În cazul în care calitatea efluenților este
în limite rezonabile, un număr mare de ferme amplasate în zona de coastă poate cauza o
fertilizare nedorită a apelor. Efectele se revarsă asupra tuturor locuitorilor din zonele
costiere, inclusiv a acvacultorilor.
Dar eutrofizarea nu este singurul neajuns. Bolile virale se pot răspândi cu ușurință
și pot cauza dificultăți serioase tuturor crescătorilor.
În ultima perioada, crescătorii de creveți au început să conștientizeze grija pe care
trebuie să o manifeste față de mediu. Multe dintre dispozițiile existente se referă la
mediu. Astfel, bazinele de creștere nu trebuie să fie construite pe teren nisipos, pentru a
preveni pătrunderea apei sărate în sol. Descărcările de efluenți în bazinele dulcicole sau pe
teren uscat sunt interzise.
Alegerea locului de amplasare a bazinelor este cea mai simplă cale de a evita
efectele negative asupra mediului. Una dintre modalități a fost utilizarea mangrovelor
pentru creșterea creveților, deși aceste zone nu sunt cele mai indicate pentru o dezvoltare
durabilă a sectorului, deoarece, de cele mai multe ori, solul este incompatibil cu folosirea
îndelungată și este vulnerabil la furtuni. Mulți dintre crescători au făcut adaptări la
sistemul de creștere: astfel, au construit canale sau țevi pentru a aduce apa oceanelor,
prin mangrove, direct la locul de cultivare. Chiar dacă crescătorii sunt preocupați de profit,
ei trebuie să fie apți de a înțelege beneficiilor unor bune practici. Amenajarea unui hectar
de crescătorie de creveți costă între 10.000 și 50.000 $ și, abandonând această crescătorie
după câțiva ani, pentru că locul de amplasare nu a fost corect ales, va provoca pierderi nu
numai mediului, dar și crescătorilor.
O cale simplă de a reduce poluarea datorită hranei neconsumate este utilizarea
unor dispozitive de hrănire automată, în cantități mici. Îmbunătățirea rețetelor de hrănire
constituie o altă cale.
Reducerea cantității de apă deversată în mare, în corelație cu adaptarea formulei
de populare, diminuează aportul de poluanți.
Fermierii trebuie, de asemenea, să acorde atenție aditivilor chimici pe care îi
utilizează.

79
Biologia creveților din genul Penaeus
Speciile aparținătoare acestui gen prezintă, la partea anterioară a cefalotoracelui,
un rostru scurt, care atinge marginea anterioară a peduncului antenei primei perechi de
apendice. Perechea a 4-a și a 5-a de apendice sunt robuste, asemănătoare cu cele ale
perechii antenelor, dar mai scurte ca ale perechii a 2-a.
Cea mai cunoscută specie este Penaeus kerathurus, care poate ajunge până la
lungimi maxime de 20 cm și este prezentă în număr mare în Marea Mediterană și
Atlanticul oriental, din Marea Britanie până în Angola. Ca urmare a faptului că este
apreciaăa pentru gustul său deosebit, este pescuită intensiv. La fel de comună pe piață
este șsi specia Penaeus duorarum, care populeazăa coastele occidentale ale Africii.
În zona de sud-est a Asiei sunt folosite pentru consum următoarele specii:
Penaeus merguiensis (crevetele banană), Penaeus indicus (crevetele indian), Penaeus
monodon (crevetele tigru uriaș sau crevetele sugpo), Penaeus semisulcatus (crevetele tigru
verde), Metapenaeus brevicornis (crevetele galben), Metapenaeus ensis și Metapenaeus
burkenroadi. În India sunt cultivați Penaeus carinatus și Metapenaeus dobsoni. Toate
speciile prezentate trăiesc, în primele stadii de dezvoltare, în apele puțin adânci de coastă.
În aceste locuri ele se așează pe fundul apei, unde cresc rapid în decurs de câteva
săptămâni, după care migrează în larg (Fig. 3.3). În Japonia, de o deosebită apreciere în
cultură se bucură Penaeus japonicus (crevetele kuruma).

Fig. 3.3. Ciclul de viață al creveților (dupa Boyd & Clay, 1998).

Analiza informațiilor privind tehnica creșterii creveților

Crustaceele decapode din ordinul Natante sunt întâlnite în apele sărate și dulci din
aproape toată lumea, iar multe dintre speciile mai mari sunt consumate de către om.
În majoritatea țărilor, cultura creveților este inexistentă. În schimb, în sud-estul
Asiei, de peste 5 secole, sunt cultivate unele specii de creveți. Metodele folosite sunt
arhaice, constând adesea în prinderea și îngrădirea tineretului în heleștee cu apă
80
salmastră, unde sunt menținuți timp de câteva luni, iar apoi recoltați. În majoritatea țărilor
din sud-estul Asiei, cultura creveților s-a suprapus cu cultura peștilor de apă salmastră
(policultură). În ultimile decenii, într-o serie de țări, s-a pus la punct tehnologia de creștere
în monocultură a creveților.
Cultura intensivă a creveților a apărut în Japonia în anul 1934, când Motosaku
Fujinaga a obținut primele succese în reproducerea și creșterea parțială a crevetelui
kuruma (Penaeus japonicus). În anul 1959, acesta a reușit să realizeze o stație de incubație
și o fermă pilot. Metodele japoneze de cultură a creveților au fost preluate și de americani
(SUA și unele țări ale Americii Latine), care au observat similarități între crevetele
american și crevetele kuruma. Cultivatorii americani de creveți nu se confruntă numai cu
probleme legate de tehnologie, ci trebuie să facă față și dificultăților legate de propietatea
și de folosirea apelor de estuar (Bardach et al., 1972).

Cultura creveților în sud-estul Asiei

În zonele de cultură din sud-estul Asiei se întâlnesc aproximativ 13 specii de
creveți peneizi și 7 specii de creveți carideani, toate comestibile. În heleșteele de cultură
sunt utilizate doar 7 specii de Penaeus (Penaeus merguiensis, Penaeus monodon, Penaeus
semisulcatus, Metapenaeus brevicornis, Metapenaeus ensis și Metapenaeus burkenroadi)
și nicio specie de caridean. Pe lângă cei enumerați anterior, în India mai sunt cultivați
Penaeus carinatus, Metapenaeus dobsoni, precum și specia de palaemonid Leander
styliformis (Bardach et al., 1972). În Filipine se cultivă doar crevetele sugpo (Penaeus
monodon) (Fig. 3.4).

Fig. 3.4. Penaeus monodon (jos) și P. vannamei (sus).

În primele stadii de dezvoltare, aceste specii trăiesc în apele puțin adânci, de

coastă, unde se așează pe fundul apei și, după câteva săptămâni, migrează în larg. Pe baza
adulților întorși în estuare în număr mare se realizează cultura creveților.
81
Cultura creveților în Malaezia și Singapore
În Peninsula Malaeza cererea de creveți este foarte mare, motiv pentru care,
începând din 1937, s-a inițiat creșterea în monocultură a creveților în mlaștini de
mangrove modificate.
Înainte de a se proceda la modificarea mlaștinilor de mangrove pentru cultivarea
creveților, s-a recurs la evaluarea compatibilității acestora cu scopul propus. Primul pas
făcut în acest scop a constat în evaluarea locului prin prelevare de probe cu ajutorul plasei
de distribuție, în vederea determinării abundenței relative a diferitelor specii de creveți. În
cazul în care se capturează un număr mare de creveți carideani, este foarte probabil ca
locul să fie respins. Celelalte criterii care se iau în considerare în evaluarea locului (Bardach
et al., 1972) sunt următoarele:
 întinderea mareei și ridicarea nivelului mlaștinii: fluxul și refluxul trebuie să permită
recoltarea zilnică a creveților din heleșteu, în perioadele în care se obțin cele mai bune
prețuri pentru creveți. În cazul în care mlaștina este prea mare sau fluxul prea scăzut,
în mlaștină va intra prea puțină apă de mare (chiar la maximumul fluxului), fapt ce va
reduce numărul zilelor de pescuit. În practică, heleșteele sunt recoltate 20-22 zile pe
lună. Mlaștinile foarte scăzute și fluxurile ridicate asigură mai multe zile potențiale de
recoltă, dar costurile de construcție și de întreținere a digurilor pot fi prohibitive;
 adâncimea heleșteului: este de dorit o adâncime constantă a heleșteului de 0,7 m;
 amplasarea față de țărm: în cazul în care heleșteul este amplasat prea aproape de
plajă, digul poate fi avariat de acțiunea valurilor. În scop protector, între heleșteu și
țărm se lasă să crească o fâșie lată de 15 m de mangrove. Atunci când heleșteul este
prea îndepărtat de țărm, el poate fi mai puțin accesibil pentru creveți și există și
pericolul inundării cu apă din precipitații în sezonul musonic;
 calitatea solului: fundul heleșteielor trebuie să fie predominant tare, constituit din
porțiuni nisipoase și din detritus organic. Trebuie evitat fundul moale, poros, deoarece
fundul mlaștinii este sursa de material pentru diguri. Stratul de nămol nu trbuie să
depășească 50 cm, deoarece abundența nămolului reduce captura de creveți. De
asemenea, trebuie evitate cantitățile mari de materie organică, deoarece, prin
putrefacția acestora, se produc condiții de anaerobioză, care determină mortalități în
masă ale creveților;
 suprafața heleșteului: pentru îngrijirea unui heleșteu mic (12 ha) sunt necesari zilnic 2
lucrători, motiv pentru care exploatarea lor nu este economică;
 salinitatea apei: la intrarea în heleșteu apa de mare trebuie să aibă o salinitate de cel
puțin 18‰, nivelul optim fiind considerat a fi de 24-30‰;
 bazinul de drenare: introducerea unei cantități mari de apă dulce poate reduce
salinitatea sub nivelul preferat de creveți. Acest aspect face să nu fie dorite mlaștinile
care primesc curenți de apă dulce. Totuși, în cazul în care mlaștina corespunde
cerințelor, exceptând acest criteriu, este posibilă o deviere de apă dulce.
În urma evaluării locului, pe baza criteriilor anterior enunțate, mlaștinile alese vor
fi transformate în heleșteu prin înconjurarea lor cu diguri de pământ. Digul trebuie să fie
suficient de înalt pentru a nu permite trecerea apei pe deasupra în timpul fluxului maxim,
suficient de puternic pentru a rezista presiunii apei și destul de lat pentru a permite
deplasarea personalului pe el. În mod obișnuit, digurile se construiesc manual. Lutul
82
pentru construirea digului este luat de pe fundul mlaștinii și compactat în bucăți de 30 x
15 x 10 cm. Acestea sunt întinse una lângă alta în jurul heleșteului și fiecare strat este
uscat la soare înainte de a se adăuga un strat nou. Un dig bine construit se scufundă cu
aproximativ 30 cm/an, pe când un dig slab construit se scufundă cu până la 90 cm/an.
Lutul pentru diguri este escavat din anumite locuri, creând un sistem de canale
radiare, care pornesc de la ecluză și merg până în colțurile cele mai îndepărtate ale
heleșteului. Se presupune că aceste canale servesc la distribuția tinerilor creveți, astfel
aceștia să devină mai puțin vulnerabili pentru prădători și să beneficieze de o mai bună
folosire a rezervei de hrană. Experiența a demonstrat că prezența canalelor crește
productivitatea. Atât fundul heleșteului, cât și canalele se curăță de rădăcinile de
mangrove și se nivelează, deoarece toate neregularitățile oferă ascunzișuri pentru
prădători. Fundul heleșteului trebuie să fie înclinat către ecluză, pentru a se permite
drenarea totală a acestuia.
Ecluzele trebuie să fie destul de mari și de numeroase pentru a permite mareei să
pătrundă și să părăsească heleșteul rapid, evitând astfel presiunile extreme asupra
ambelor laturi ale digului. În amplasarea ecluzelor trebuie să se aibă în vedere ca, prin
pătrunderea fluxului, să nu se creeze vârtejuri, care să prindă creveții care urmează să
intre. Fundația și părțile laterale ale ecluzelor se construiesc din beton, iar digul adiacent
lor se întărește cu piloni din lemn.
Canalul de legătură dintre heleșteu și mare trebuie să fie cât mai mare și lipsit de
plante (se pare că plantele ce vibrează în curent sperie tinerii creveți). Cel puțin o dată pe
an heleșteul este vidat complet și lăsat la soare timp de 3-4 zile, după care se reumple.
Acest fapt crește producția de plancton și a altor microorganisme acvatice (Bardach et al.,
1972).
Popularea zilnică cu creveți a heleșteelor nu este controlată. Ecluzele se deschid
când fluxul din fața acestora depășește cu 60 cm nivelul heleșteului. Prin deschiderea
ecluzelor se permite intrarea creveților și a altor orgaisme acvatice. Diferența de 60 cm
este necesară pentru a împedica evadarea creveților din heleșteu. La sfârșitul fluxului, de-
a lungul pereților se întinde o plasă cu ochiuri de 0,13 cm, care are menirea de a reține
creveții. Ca urmare a reducerii speciilor de creveți, în tot timpul anului este posibilă
aplicarea acestei metode de populare în premanență. Acest mod de populare permite
accesul în heleștee și a numeroși prădători, care, dacă nu sunt controlați, pot reduce în
mod substanțial producția de creveți. Cei mai serioși prădători sunt peștii, care pot fi
controlați prin otrăvire cu sămanță de ceai la fiecare 4 luni.
Heleșteele, astfel populate, conțin creveți în toate stadiile de dezvoltare. Creveții
mari, cu carapacea de peste 4 cm lungime, sunt recoltați seara sau noaptea, în timpul
refluxului, când au tendința de a se întoarce în mare. Nu sunt recoltați în timpul zilei,
deoarece foarte puțini creveți înoată ziua. Creveții sunt capturați cu plase conice lungi, de
aproximativ 9 m, cu ochiuri ce descresc de la 2 cm la gură la 1 cm la capăt. Plasa se fixează
înapoia porții, cu puțin timp înainte de reflux. În momentul declanșării refluxului, creveții
încearcă să părăsească heleșteul prin poarta deschisă și pot fi capturați. În scopul
prevenirii ruperii plasei de către curenți, aceasta va fi plasată în jgheaburi de lemn, pe
partea din afară a ecluzei. Când nivelul apei din heleșteu scade până la aproxmativ 60 cm,

83
ecluza se închide, iar plasa se ridică. Prin aplicarea acestei tehnologii se pot obține
producții de 300-800 kg/ha, iar uneori chiar de 1.200 kg creveți penaeizi/ha.
Cultura creveților în India și în Indonezia
În India se folosesc metode similare cu cea descrisă anterior, dar locurile obișnuite
de cultură sunt reprezentate de terenurile de orez cu suprafață de 1-10 ha, populate cu
creveți doar în timpul celor 6 luni în care nu se cultivă orez. Producția de creveți variază
între 300-1.600 kg/ha/6 luni.
În Indonezia se folosesc metode de cultură chiar mai puțin intensive. Astfel,
crevetele indian (Penaeus indicus), crevetele tigru verde (Penaeus semisulcatus), crevetele
galben (Metapenaeus brevicornis) și Metapenaeus ensis își găsesc singuri drumul spre
tambak-urile folosite în cultura speciilor de pești de apă salmastră. Se obțin recolte de 25-
400 kg creveți/ha/an. O serie de crevei mici, în special Mysidae, care nu sunt consumați
niciunde, sunt crescuți pentru trassi, un produs aromat folosit în bucătăria indoneziană
(Bardach et al., 1972).

Cultura creveților în Filipine

Cu toate că în Filipine se practică încă metoda tradițională de cultivare a
creveților, mulți crescători filipinezi încearcă să adopte metode mai performante de
creștere a creveților peneizi, crevetele sugpo sau tigru uriaș (Penaeus monodon), atât în
monocultură, cât și în policultură cu specia Chanos chanos (milkfish sau heringul uriaș).
Creșterea în monocultură a crevetelui sugpo depinde de disponibilitatea de
tineret. În acest scop, tineretul de 8-15 mm poate fi capturat din râuri cu ajutorul plaselor
sau cu ajutorul unor momeli (Figura 3.5).

Fig. 3.5. Sortarea puietului de creveți după capturarea din mediul natural
(după Boyd & Clay, 1998).
Momelile constau din mănunchiuri de ramuri sau de iarbă legate la distanțe de 1-2
m între ele și fixate între 2 stâlpi plantați pe o plasă de pescuit. Ambele metode de
capturare pot fi practicate atât ziua, cât și noaptea, pe flux sau pe reflux, în orice anotimp.

84
În perioada de maximă migrație se pot captura 1.000 de creveți în decurs de o oră
(Bardach et al., 1972).
Din marea diversitate de creveți capturați, crevetele sugpo poate fi ușor deosebit
datorită unei benzi de culoare închisă pe fondul transparent al corpului. După ce au fost
sortați, creveții sunt ținuți în loturi de 100-250 de indivizi în vase de pământ, în care se
introduc frunze de banan pentru atașare. Ulterior, ei sunt transferați în saci de plastic, în
vederea vânzării către alți crescători de creveți.
Alegerea locului de amplasare a heleșteului are, ca și în Malaezia și Singapore, o
importanță crucială. Cultivatorii filipinezi urmăresc în alegerea locului doi factori: tipul
solului și nivelul față de mare. Cel mai favorabil tip de sol este considerat cel argilo-nisipos,
care furnizeazăa un mediu ideal pentru creșterea algelor consumate de creveții tineri și
facilizează obiceiul de îngropare al crevetelui sugpo. Lutul este o altă alternativă
acceptabilă.
Adâncimea apei din heleșteu trebuie să fie de 0,9 m. Apa heleșteului trebuie
schimbată cât mai des, pentru a menține o temperatură a apei de aproximativ 25oC și o
salinitate de 20-25‰. Datorită mărimii scăzute a mareei din Filipine, care atinge doar 0,3
m, acest lucru nu este întotdeauna posibil. Din fericire, crevetele sugpo suportă
temperaturi de până la 30oC și salinități de minimum 10‰ și maximum 35‰, pentru o
perioadă de 1-2 zile.
Heleșteele au o suprafață de circa 10 ha. Pot fi folosite și heleștee mai mari, dar
acestea se împart, cu ajutorul digurilor, în subunități mai mici. Digurile și ecluzele sunt
construite ca în Malaezia și Singapore. Ecluza exterioară se deschide într-un heleșteu de
capturare, care este mai adânc decât restul heleșteului. Fundul întregului heleșteu este
înclinat către heleșteul de capturare și ecluze. O plasă de nylon așezată înapoia ecluzei
previne pătrunderea prădătorilor și a altor organisme acvatice nedorite. Canalele de
drenare de pe fund servesc și pentru recoltare. Vegetația și obstrucțiile mari de pe fundul
apei se înlătură, dar se lasă ramurile mai mici, care servesc la atașarea creveților tineri
(Bardach et al., 1972).
După ce s-a curățat și nivelat fundul heleșteului, acesta este vidat timp de 2-6
săptămâni, în funcție de sezon. În această perioadă se aplică o cantitate de aproximativ
400 kg var/ha (uneori chiar mai mult), pentru a absorbi excesul de CO2 și pentru a furniza
calciul necesar creveților pentru perioada de năpârlire. Apoi, heleșteul este umplut cu apă
de mare, la adâncimi cuprinse între 3-10 cm, pentru a induce creșterea microbentosului,
care servește ca sursă de hrană pentru creveții tineri. După aproximativ o lună, heleșteul
este gata pentru populare (Fig. 3.6).

85
 Fig. 3.6. Heleșteu pentru creveți in Filipine (dupa Bardach et al., 1972): A - bazin de
producție; B - bazin de creștere; C - diguri de drenaj; D - canal de scurgere;
E - bazin de capturare; F - poarta de ecluză; G - canal de alimentare.

În secțiunea destinată creșterii tineretului (de creșăsa) de sugpo, densitatea la

populare este 300.000-500.000 exemplare/ha. Creveții nou introduși în heleșteu nu se
dispersează rapid, astfel că cea mai bună metodă de populare este împrăștierea lor pe
toată suprafața heleșteului, pentru a evita pericolul prădării în masă sau al competiției
acerbe pentru hrană.
În cazul creșterii împreună a creveților sugpo cu peștii Chanos chanos, este de
preferat să nu se populeze cu creveți până ce tineretul de Chanos chanos nu este suficient
de mare pentru a nu fi consumat de către creveți.
Ca sursă de hrană pentru creveții tineri se pot folosi: alge verzi filamentoase
crescute în heleșteu (prezintă neajunsul că se pot încurca între ele creveții mici),
microbentosul, tărâțele de orez, peștele sau alte animale. Mesele de hrănire se așează la
colțurile heleșteului. O altă hrană suplimentară poate fi reprezentată de peștii mici, fierți
până li se înmoaie carnea, care sunt plasați de-a lungul digului la lăsarea serii, când creveții
sugpo încep să se hrănească.
După 3-8 săptămâni petrecute în creșă, creveții sunt mutați în heleștee de
producție, la densități de 10.000-12.500 exemplare/ha. Acest transfer se poate realiza prin
deschiderea digului de la heleșteul tip creșă. În cazul în care heleșteele de creșă sunt
separate, creveții sunt prinși cu ajutorul capcanelor din bambus. După capturare, în creșă
vor mai rămâne încă mulți creveți, care pot fi capturați prin înlăturarea ramurilor de pe
fund (de care aceștia sunt agățați), iar cei rămași și după aceea sunt culeși din nămol după
secarea heleșteului. Operațiunile care se realizează în heleșteele de producție sunt
similare cu cele din heleșteele de creșă, doar că hrănirea se face, pe lângă microbentos, și
cu alge filamentoase. În heleșteele de producție creveții sunt întreținuți între 4-12 luni.
Factorul determinant al prețului de vânzare este reprezentat de dimensiunile
medii la recoltare, care, la rândul lor, depind de lungimea perioadei de creștere (Tabel
3.1).

86
 Tabel 3.1. Rata medie de creștere a crevetelui sugpo (Penaeus monodon)
cultivat în Filipine (după Bardach et al.,1972).
Vârsta Lungimea totală (mm) Adâncimea trunchiului (mm) Greutatea (g)
Puiet 15,3 1,6 0,025
1 săptămână 21,5 2,5 0,06
2 săptămâni 28,2 3,6 0,08
3 săptămâni 38,8 4,5 0,92
4 săptămâni 45,3 5,7 0,78
5 săptămâni 577,1 7,8 1,63
6 săptămâni 60,3 9,7 3,39
7 săptămâni 69,5 10,9 4.36
2 luni 79,0 9,8 4,34
3 luni 94,7 11,1 6.88
4 luni 120,0 15,3 14,5
6 luni 141,9 18,3 22,3
7 luni 152,6 16,4 25,1
9 luni 178,0 27,8 57,3
10 luni 211,6 30,2 62,8
11 luni 223,0 32,0 70,7
12 luni 229,8 32,0 95,1
Furajarea suplimentară a creveților sporește nu numai ritmul de creștere, ci și rata
lor de supraviețuire. Rata medie de supraviețuire de la populare până la recoltare este, la
creveții ce nu sunt furajați suplimentar, de doar 20%, în timp ce la cei furajați suplimentar,
ea ajunge la 60%.
Recoltarea creveților se poate face: prin secarea heleșteului și concentrarea
creveților în bazinul de colectare, prin atașarea de plase la ecluze (ca cele folosite în
Malaezia și Singapore) și prin plasarea în heleșteul de producție de capcane similare cu
cele folosite în creșă. Adesea, pentru a atrage pe timpul nopții crevețiin în capcane, se
folosește lumina. Indiferent de metoda de recoltare folosită, obiceiul crevetelui sugpo de a
se îngropa în nămol poate provoca pierderi însemnate, care pot fi reduse prin secarea
heleșteului și culegerea manuală a acestora din noroi (Bardach et al., 1972).
Prin aplicarea tehnologiei anterior prezentate, cultivatorii filipinezi obțin o
producție ce variază între 250-900 kg creveți/ha.

Cultura creveților în Taiwan

Spre deosebire de cultivatorii din Filipine, producătorii taiwanezi continuă să
crească creveții împreună cu peștele Chanos chanos (milkfish sau heringul uriaș) și practică
rar hrănirea suplimentară (Bardach et al., 1972).
Producția medie anuală de creveți în Taiwan este de 750-1.500 kg/ha. Această
producție poate fi determinată de diversitatea ecologică a heleșteelor taiwaneze,
deoarece cultivatorii din această țară nu selectează o anumită specie de creveți, ci cultivă
o combinație de specii compusă din: crevetele tigru verde (Penaeus semisulcarus),
crevetele kuruma (Penaeus japonicus), crevetele sugpo (Penaeus monodon), Metapenaeus
ensis, Penaeus carinatus și Penaeus teraoni.
De mai bine de 30 de ani, în Taiwan s-a reușit reproducerea și creșterea intensivă
în captivitate a creveților, după metodele folosite în Japonia pentru crevetele kuruma.
87
Cultura intensivă a creveților în Japonia
În timp ce metodele tradiționale permit parcurgerea tuturor stadiilor larvare
înainte de intervenția omului în cultura creveților prin utilizarea metodei japoneze
moderne, toate stadiile de dezvoltare, de la ou la adult, se petrec în captivitate. Acest fapt
permite asigurarea materialului biologic pentru o nouă serie de creștere a creveților și
creează posibilitatea cultivatorilor să-i crească o perioadă mai lungă de timp, producând
astfel creveți mai mari, care pot concura pe piață cu cei pescuiți din mediul natural
(Bardach et al.,1972).
În prezent, specia de creveți kuruma (Penaeus japonicus) este singura specie
cultivată intensiv, cu toate că, în ultimii ani, crescătorii japonezi au reușit să adapteze
metodele lui Fujinaga la creșterea crevetelui tigru verde (Peanaeus semisulcatus) și
Metapenaeus ensisc. Producțiile obținute în Japonia, cu mult peste cele realizate în alte
locuri, variază între 2.000-6.000 kg creveți/ha.
În mediul natural, crevetele kuruma (Penaeus japonicus), ca și majoritatea
creveților peneizi, se împerechează și depune produsele sexuale în mare. Copulația are
loc, de obicei, după fiecare năpârlire a femelei. Sperma este încapsulată în spermatofori și
inserată de către masculi în receptaculul seminal al femelei. Acest act poate avea loc în
orice moment al anului. Spermatoforii nefolosiți sunt îndepărtați împreună cu
exoscheletul în momentul năpârlirii De aceea, există o rezervă de spermă disponibilă
pentru momentul în care femela depune produsele sexuale.
Femela de crevete depune produsele sexuale începând de la mijlocul lunii mai și
până la sfârșitul lunii septembrie. În timpul depunerii ouălor, sperma depozitată în
receptacolii seminali este eliberată, fecundarea având loc la „descărcarea‫ ״‬ouălor. Ouăle
fecundate sunt dispersate liber în apă. După 13-14 ore de la acest moment, are loc
eclozarea larvelor nauplii, care năpârlesc de 6 ori în următoarele 36 ore, după cea de-a 6-a
năpârlire trecând în stadiul de protozoe. În următoarele 3 zile, protozoele trec, prin 3
năpârliri, în stadiul de mysis, care, la rândul lor, năpârlesc de încă 3 ori în decurs de 5 zile,
după care se metamorfozează în crevetele postlarvar. În acest stadiu, crevetele renunță la
existența sa planctonică și începe să se târască pe fundul apei, trecând apoi prin încă 20-22
năpârliri și atingând, în decurs de 40 de zile, caractere de adult și o lungime corporală de
aproximativ 6 cm.
Larvele se dezvoltă în apele marine cu o salinitate cuprinsă între 27-32 ‰, în timp
ce, în cultură, aceasta poate depăși 35 ‰, fără să apară efecte adverse. Larvele și
postlarvele suportă temperaturi cuprinse între 15-33oC, dar cele mai bune rezultate se
obțin la temperaturi de 28-30oC (Bardach et al., 1972).
Începând cu primul stadiu de protozoe, larva începe să se hrănească cu alge
unicelulare, crustacee mici și alte microorganisme planctonice. Postlarvele se hrănesc cu
organisme bentice mici și resturi de plante și animale.
Cultura intensivă a creveților în Japonia îmbracă mai multe aspecte. Astfel, unii
cultivatori se ocupă atât cu reproducerea, cât și cu creșterea creveților, producându-și
singuri puietul, în timp ce alți producători își cresc populația proprie de puiet, dar ei se
bazează pe pescari pentru furnizarea reproducătorilor. în acest din urmă caz, sunt
necesare doar femelele, datorită obiceiului lor de a stoca sperma. Sunt preferați
reproducătorii de 50-120 g, în detrimentul celor mai mari. Femelele pot fi ușor
88
recunoscute datorită ovarelor gri-întunecate, vizibile între carapace și abdomen. Este
dificil de stabilit gradul de maturitate al ouălor.
În vederea depunerii ouălor, femelele pregătite sunt plasate, singure sau în
grupuri de 2-5 exemplare, în tancuri cu suprafață de 2-15 m2, adânci de 1 m, care conțin
apă de mare. În aceste tancuri (Fig. 3.7) se lasă femelele peste noapte și se menține o
circulație slabă a apei, pentru a separa și a aera ouăle. Femelele pregătite pentru
depunere vor depune ouăle, de obicei, în prima noapte. Bătaia lor este viguroasă și poate
fi detectată prin prezența spumei pe suprafața apei. Uneori, apa ia o colorație rozalie,
datorită substanței gelatinoase care îmbracă ouăle recent expulzate. Crevetele kuruma
(Penaeus japonicus) produce, în medie, 300.000 ouă, dar poate ajunge uneori până la
1.200.000 ouă. După depunere, femelele sunt scoase din tanc pentru a preveni
consumarea ouălor de către acestea.
Ouăle sunt depuse la temperaturi de 22-33oC și la o salinitate cuprinsă între 28-
36‰, dar optimumul este de 25-29oC și 32-35‰. Cultivatorii japonezi mențin constanți
acești factori de mediu pe tot parcursul ciclurilor de viață. Acest fapt este foarte important
în special în timpul ecloziunii, majoritatea cultivatorilor apelând la spații cu temperatură
controlată. La o temperatură de 25oC, ecloziunea are loc în decurs de 13-14 ore.
Larvele nou eclozate sunt transferate în alte tancuri cu capacitatea de 112 litri, în
care se introduc 15.000 larve, sau de 450 litri, în care sunt puse 100.000 de larve. Tancurile
sunt menținute în sere, la 26-30oC, și aerate puternic. În prima parte a sezonului (aprilie-
iunie), apa din tancuri este încălzită suplimentar.

Fig. 3.7. Tancuri de creștere a larvelor (după Boyd & Clay, 1998).

O altă tehnică mai puțin costisitoare implică tancuri de beton de 10 x 10 x 2 m (mai

adânci), plasate afară, sub acțiunea directă a razelor solare. Aceste tancuri sunt folosite
atât pentru depunerea ouălor, cât și pentru creșterea larvelor. Într-un tanc se introduc
între 30-100 de femele pentru a depune. În tanc este menținută tot timpul o circulație
lentă a apei, rezerva de apă fiind reciclată prin trecerea printr-un filtru de pânză de vinilin,
de 80-100 m.

89
 În tancuri (indiferent de timp) creveții tineri rămân toată perioada larvară (de 10-
12 zile) și în primele 20 de zile ale perioadei postlarvare. Perioada de creștere a larvelor și
postlarvelor durează de la începutul lunii aprilie și până la mijlocul lunii septembrie.
Hrănirea tineretului. Naupliile de crevete nu se hrănesc, dar celelalte stadii de
dezvoltare primesc o dietă specifică. Protozoeele sunt hrănite cu diatomee, suplimentate
ocazional cu flagelate (Isochrysis galbana și Monochrysis lutheri). Hrănirea cu diatomee
implică realizarea unor culturi pure de Skeletonema costatum, crescute în tancuri separate
și pompate în tancurile pentru tineret. Fujinaga a dezvoltat o tehnică de cultivare a
diatomeelor în tancurile de creștere a tineretului, prin adăugarea zilnică a 200 g de nitrat
de potasiu și a 200 g de fosfat de potasiu în fiecare tanc. Acest lucru nu numai că reduce
mult munca și cheltuielile, dar produce un amestec de specii de diatomee, care este
preferabil față de o singură specie.
Larvele mysis consumă și diatomee, dar, în proporție de 90%, hrana acestora este
compusă din nauplii proaspăt eclozate de Artemia, cultivate la densități de 10 g de ouă de
Artemia pe litru de apă. Pentru hrănirea a 15.000 de larve sunt necesari 5l/zi din cultura
de Artemia. Ca hrană suplimentară se pot folosi resturile de scoici și de creveți, în bucăți
de până la 1 mm.
În stadiul postlarvar crevetele Kuruma (Penaeus japonicus) duce o viață bentică,
motiv pentru care se recomandă o sporire a circulației și a aerării apei din tancurile de
creștere. În acest stadiu, începe să se manifeste canibalismul, motiv pentru care trebuie
administrate cantități sporite de hrană, dar având grijă să nu se realizeze o suprafurajare
care să altereze apa. La începutul stadiului postlarvar se administrează 200 g furaj pe zi (la
10.000 de indivizi). Rația crește la 80-120 g/zi, de-a lungul perioadei de creștere de 20 de
zile, interval de timp în care larvele năpârlesc de 3-4 ori.
Transportul tineretului în heleșteele de creștere sau pentru vânzare se face atunci
când acesta atinge 15-20 mm lungime și o greutate de 10 mg. Rata de supraviețuire de la
ou la puiet variază între 10-15%.
Transportul tineretului este complicat de tendința puietului spre canibalism.
Pentru distanțe scurte, puietul este pus în cutii (1 x 0,7 x 0,3 m, ce au deasupra și pe fund
o plasă fină), ce sunt plasate într-un tanc prevăzut cu sistem de circulare a apei. La o
temperatură a apei mai mare de 25oC, sunt acceptate pierderi de până la 30%. Pentru
călătorii mai lungi (până la 10 ore), puietul este transportat în camioane echipate cu
camere frigorifice închise ermetic, pentru a reduce rata metabolismului și, implicit, și pe
cea a canibalismului. Puietul este plasat, în loturi de 5.000-10.000 indivizi, în saci de
polietilenă de 20 litri, umpluți cu 6-8 litri de apă de mare și o rezervă de oxigen.
Temperatura din camera frigorifică este fixată inițial la 1-15oC, după care ea crește gradual
în timpul transportului, până atinge temperatura apei din locul de destinație, pentru a
preveni șocul termic. Astfel, cu un camion de 2 tone, se pot transporta 600.000-700.000
de indivizi, la un cost de aproape 3-5% din prețul puietului (Bardach et al., 1972).
Creșterea crevetelui kuruma pentru desfacere se face prin două metode: cultura în
heleștee și cultura de tip „râu“. Cu toate că prin metoda culturii în „râuri“ se obține o
producție de până la 3 ori mai mare pe suprafața de apă, datorită dificultății de furnizare a
apei curgătoare nu corespunde unor acțiuni de anvergură.

90
 Heleșteele de producție au suprafețe cuprinse între 0.01-10 ha, uneori chiar mai
mult (Fig. 3.8). Heleșteele mici, construite de obicei din beton, sunt mai scumpe din punct
de vedere constructiv, dar sunt mai ușor de înteținut și mai economice în exploatare decât
cele mari, din pământ, care au tendința de a se umple cu alge filamentoase, care mor
dintr-o dată, poluând heleșteul. Indiferent de suprafața lor, heleșteele de creștere au o
adâncime de 1-2 m și fundul de nisip.

Fig. 3.8. Heleștee de pământ pentru creșterea creveților (după Boyd & Clay, 1998).

Schimbarea apei de mare din heleșteu se face prin intermediul a două conducte
cu un diametru de până la 1 m, care permit umplerea și vidarea acestuia. Conductele sunt
prevăzute cu ecrane din plasă fină, care împiedică atât evadarea creveților, cât și intrarea
organismelor nedorite. Se apreciază că, la fiecare maree, se schimbă aproape 25% din
volumul apei. În cazul în care volumul de apă marină proaspătă care intră în heleșteu nu
este suficient pentru a menține o concentrație optimă a oxigenului dizolvat, se folosesc
sisteme de aerare. De asemenea, când heleșteul este suprapopulat cu zooplancton, care
determină concentrații scăzute de oxigen solvit în apă, se folosesc pompe.
Cultura de tip „râu“ constă dintr-o serie de bazine alungite, adânci de 0,5-0,7 m,
care primesc apă printr-o conductă de admisie similară celor folosite la cultura în heleștee.
Schimbarea rapidă a apei se face prin pomparea apei în exterior, la capătul fiecărui bazin.
În mod obișnuit se folosesc două pompe, cu o capacitate totală de schimbare de 80.000
litri/oră. Ambele pompe funcționează doar noaptea, când crevetele este activ. Pe timpul
zilei funcționează numai una, deoarece creveții stau ascunși în nisip și consumă mai puțin
oxigen. Sunt exploatații în care se operează cu serii de 20-30 bazine de 0.1 ha (100 x 10 m)
sau de 0.02 ha. De asemenea, creveții se cresc și în tancuri de beton sau de lemn de 50 x
10 x 1.3 m, care au fundul acoperit cu un strat de nisip de aproximativ 2 cm. Aerul este
trecut printr-un sistem de conducte aflat dedesubtul tancului, care forțează apa să se
ridice și creează astfel o circulație a acesteia in jos, prin nisip, care acționează și ca filtru.
Acest tip de aerare și de filtrare reduce foarte mult nevoia de schimbare constantă a apei,
cu toate că o anumită circulație se menține.
Factorul critic în heleșteele de producție pentru creveți este nivelul oxigenului
solvit în apă, a carui nivel minim acceptabil este de 3.5 ppm. Concentrația de oxigen poate

91
 fi crescută prin circulația mai rapidă a apei, înlocuind astfel mai repede oxigenul consumat
de creveți. Cu toate că nu există o formulă de populare care să țină cont de concentrația
de oxigen dizolvat și de rata de circulare a apei, totuși, prin următorul exemplu, se pot
demonstra relațiile ce se stabilesc. Astfel, dacă apare o temperatură de 28oC, nivelul
oxigenului solvit este de 80% (6.3 ppm) și 10% din volumul de apă poate fi înlocuit într-o
oră, numărul de indivizi la populare este atât cât să permită o producție de 0,11 kg/m2 în
luna septembrie (ultima lună călduroasă), considerând pierderi de 30%. În cazul în care se
poate înlocui 33% din volumul de apă într-o oră, densitatea la populare poate fi crescută la
un număr ce va produce 0,50 kg/m2 în septembrie (Bardach et al,. 1972). Chiar și în
condiții optime, densitățile mari împiedică dezvoltarea normală a creveților kuruma
(Penaeus japonicus). Astfel, dacă piața solicită creveți mari, popularea se face cu un număr
sensibil mai mic decât numărul maxim posibil. Decizia, în acest caz, este de ordin
economic.
Data populării reprezintă un alt factor critic major implicat în creșterea creveților
în Japonia și în alte zone temperate. Deși crevetele kuruma (Penaeus japonicus) poate
rezista, pe perioade scurte, la temperaturi de 4oC, el încetează să se hrănească la
temperaturi mai scăzute de 10oC. Din această cauză, dacă tineretul este introdus în
heleștee primăvara, el poate fi recoltat după 6 luni, dar, dacă popularea are loc vara sau
toamna, se ține în heleștee timp de 9 luni, iar mortalitățile sunt mai mari.
Unul dintre motivele pentru care creveții și alte crustacee rămân alimente de lux
este reprezentat de slaba conversie a hranei, rezultată în mare parte din pierderile mari de
energie din timpul năpârlirilor. La o temperatură optimă de 25oC, un kg de crevete kuruma
(Penaeus japonicus) se produce cu 10-15 kg de furaj. Un program judicios de hrănire este
capabil să prevină canibalismul și să maximizeze creșterea tineretului (Tabel 3.2). Până la
greutatea de un gram, tineretul este hrănit exclusiv nocturn, după care se trece la o
hrănire diurnă discontinuă.

Tabel 3.2. Schema de hrănire a crevetelui kuruma (Penaeus japonicus)

cultivat în Japonia (după Bardach et al., 1972).
Greutatea Tipul de furaj Cantitatea de furaj Frecvența
crevetelui (g) (% din greutatea totală a hrănirii
crevetelui)
0,1-0,5
(primele zile după Scoici și creveți măcinați 200-300 2-3 ori pe zi
populare)
0,1-0,5 Scoici și creveți măcinați 50 2-3 ori pe zi
Creveți mici sau scoici măcinate
0,5-1,0 25 2-3 ori pe zi
Creveți mici sau scoici măcinate O dată pe zi, imediat după
1,0-2,0 25 asfințit
Pește tocat, carne slabă sau scoici O dată pe zi, imediat după
2,0-10,0 măcinate 15 asfințit
Pește tocat, carne slabă sau scoici O dată pe zi, imediat după
10,0-20,0 măcinate 5 asfințit

92
 După stadiul de postlarvă, nici bolile, nici paraziții și nici canibalismul nu constituie
o problemă în creșterea crevetelui kuruma.
Recoltarea creveților reprezintă o acțiune cu eficiență scăzută. Metodele
convenționale de recoltare, cu plase sau cu capcane, sunt eficiente doar parțial și necesită
vidarea heleșteelor și recoltarea manuală a creveților afundați în nămol. Rezultate mai
bune s-au obținut folosind plase mari, ce au montate în față câte un furtun de mare
presiune, pentru a scoate creveții din nisip. Cel mai eficient angrenaj pentru recoltarea
creveților este reprezentat de o plasă mare de pescuit, electrică. Unii cultivatori lasă
creveții în heleșteu peste iarnă și îi recoltează atunci când primesc un preț bun.
După recoltare, heleșteele de creștere sunt vidate și uscate timp de câteva
săptămâni, pentru ca apoi să fie îndepărtate și algele de pe pereții de beton ai heleșteelor
mai mici. Înainte de populare, heleșteele se umplu cu apă de mare și se lasă așa timp de
câteva zile.
Transportul în viu al creveților se poate realiza prin răcirea lor la 12oC. La această
temperatură, creveții rezistă o perioadă destul de lungă de timp fără apă, menținându-și
rata metabolică foarte scăzută doar pe baza oxigenului din apa rămasă în cavitatea
branhială. Creveții „răciți” sunt ambalați în rumeguș de cedru, care face ca, datorită
proprietăților sale izolante excelente, să nu mai fie necesară o refrigerare ulterioară timp
de două zile, vara, și timp de 4 zile iarna. La destinație crevetele este readus la viață prin
inducerea lui în apă caldă, după care poate fi vândut viu.

Cultura creveților in SUA

Cele mai mari crescătorii de creveți din lume se găsesc în golful Mexic și sunt
exploatate de traulerele americane, mexicane și cubaneze. Activitatea în aceste crescătorii
se bazează pe crevetele brun (Penaeus aztecus), crevetele alb (Penaeus setiferus),
crevetele roz (Penaeus duorarum) și, la o scară mai mică, pe crevetele brun de Caraibe
(Penaeus brasiliensis) și pe bobul de mare (Xiphopenaeus kroyeri). Aceștia se mai cresc și
de-a lungul coastei atlantice a SUA, până în nord, în Carolina.
Cu toate că producția acestor crescătorii este destul de mare, ele abia pot asigura
jumătate din cererea de creveți în SUA, ca urmare a acestui fapt, precum și pentru că
poluarea și colmatarea mlaștinilor mareice și a estuarelor pot reduce semnificativ zonele
disponibile ca pepiniere, a sporit interesul pentru cultura creveților în SUA.
În estuarele din SUA se pot crește creveți după metoda malaeziană de populare
naturală, dar se practică popularea artificială pentru a obține producții ridicate. Pentru
popularea heleșteelor se folosesc creveți prinși cu traulerele, care suferă mortalități de 85-
100%, indiferent cum sunt mânuiți. Chiar dacă se aleg de pe traulere creveții cei mai
sănătoși, tot se vor înregistra mortalități ulterioare de circa 25%. Singura metodă de
captare care nu produce mortalități mari este capturarea cu plase de pescuit, dar care se
poate practica doar în primele săptămâni ale anului, când există mulți creveți în curenții
mareici (Bardach et al., 1972). Problema capturării creveților destinați creșterii dirijate
încetează de a mai fi o problemă dacă se poate controla reproducția acestora. Cu toate că
au fost făcute încercări de a induce depunerea produselor sexuale la peneizii americani în
heleștee, acestea au fost lipsite de succes.

93
 Cultivatorul american de creveți John H. Knox este de părere că metoda
malaeziană, modificată, poate produce recolte fezabile comercial de crevete brun, crevete
alb și crevete roz. În vederea îmbunătățirii metodelor de colectare a creveților, Knox a
propus: construirea de stăvilare pentru canalizarea postlarvelor în heleșteu, conducerea
creveților prin intermediul unui câmp electric, momirea lor cu ajutorul luminii sau tragerea
lor printr-o pompă de împingere fără lame. Toate aceste metode au avantajul de a aduna
creveții de pe suprafețe mai mari decât ar fi posibil prin deschiderea repetată a ecluzelor.
Ca în toate tehnicile de cultivare a creveților care sunt dependente de
reproducerea naturală, schema propusă de Knox depinde în mare măsură de alegerea
judicioasă a terenului. În acest scop, se estimează că sunt cruciali în creșterea creveților
americani următorii factori:
 calitatea solului: solul trebuie să asigure atât o creștere bună a creveților, cât și
să permită construirea digurilor. Pentru a fi bun pentru construirea digurilor,
solul trebuie să aibă o porozitate scăzută. Compatibilitatea chimică și fizică a
solului cu creșterea este complicată de preferințele proprii ale speciilor de
creveți. Astfel, în timp ce crevetele bun și cel alb preferă un substrat mai moale,
mai noroios, crevetele roz este întâilnit, în general, pe un substrat nisipos. O
cerință cu caracter general este absența oxizilor metalici, care pot fi chiar toxici
în apă dulce. Pentru acești creveți salinitatea optimă pare a fi cuprinsă între 22-
37‰;
 adâncimea: ca urmare a faptului că se dorește o producție ridicată de
organisme bentice, o adâncime de 0,5-0,7 m este considerată optimă, cu toate
că adâncimi de până la 1,3 m sunt satisfăcatoare dacă apa este foarte clară. În
general, nu sunt dorite gropile mai adânci, deoarece creveții se adună în ele și
nu lângă ecluză, atunci când heleșteul este vidat pentru recoltare. În statul
Carolina se apreciază că una sau două gropi sunt necesare, dacă li se cunoaște
amplasarea, pentru creveți;
 poluarea: dacă poluanții casnici și industriali sunt toxici în mod vizibil pentru
creveți, o sursă mai puțin evidentă de „poluare” sunt arborii americani de
mangrove, care împrăștie uneori în apă substanțe care sunt toxice pentru
creveții americani;
 salinitatea: postlarvele și tineretul de creveți peneizi americani pot tolera o
gamă largă a salinității, dar, pe măsură ce se apropie de maturitate, este
important ca în heleșteu să nu pătrundă cantități mari de apă dulce în cazul
răcirii bruște a vremii. În heleșteele puțin adânci pot să apară mortalități, în
special la crevetele alb, atunci când temperatura atmosferică scade la 4-5o C;
 amenajarea terenului: costurile de construcție pot fi reduse prin folosirea
„construcțiilor” naturale (golfuri, lagune, mlaștini), care pot fi adaptate pentru
cultura creveților. Astfel de locuri, pe lângă faptul că sunt rare, sunt adesea prea
adânci sau sunt supuse desalinizării masive de către ploile adunate (este cazul
golfurilor). În majoritatea cazurilor trebuie construit un dig, iar fiecare heleșteu
trebuie separat de mare prin cel puțin 15 m de vegetație de mlaștină sau de
altfel de vegetație, pentru a sparge valurile generate de furtună (Bardach et al.,
1972).
94
 În SUA, majoritatea fermelor producătoare de creveți concesionează terenurile de
la statele ce compun federația americană și au obligația de a elibera anual 20.000.000 de
creveți în mediul natural.
Pentru prima dată s-a reușit să se reproducă și să se crească în captivitate
crevetele brun, alb și roz la laboratorul biologic al Biroului SUA pentru Pescuit Comercial
din Galveston, Texas, și la Institutul de Științe Marine al Universității din Miami, folosind
diferite adaptări la schema lui Fujinaga. La Galveston, s-a pus la punct o instalație pentru
creșterea creveților de la ou până la stadiul de tineret. Până în prezent, niciuna din cele
trei specii de creveți (brun, alb și roz) nu este produsă în cantități comerciale, dar cel mai
mare succes s-a obținut cu crevetele alb. În tancuri cu adâncimea de 1,3 m, s-a reușit
creșterea a 200 de creveți tineri/m2, folosind apă de mare cu salinitatea cuprinsă între
31,5-37‰.
Pentru creșterea în heleșteu, cea mai productivă specie s-a dovedit a fi tot
crevetele alb (Penaeus setiferus). Experiența pentru creșterea creveților s-au efectuat în
heleștee cu suprafața de 0,05 ha. În experimentele din Florida, creveții au fost hrăniți la
discreție cu pește întreg, pe când în Galveston s-a făcut mai degrabă o fertilizare (înainte
de populare s-a depozitat 0,753 m3 de excremente de pui într-un singur loc) decât o
hrănire directă (Bardach et l., 1972).

Cultura creveților în Europa

În Europa există preocupări pentru creșterea dirijată a creveților în Franța,
Germania și Marea Britanie (Bardach et l., 1972).
Franța a importat în anul 1969 crevetele kuruma (Penaeus japonicus). Germania a
reușit să crească crevetele de nisip (Crangon crangon) de la stadiul de zoe până la
maturitate sexuală. Aplicarea acestui experiment în practică s-a dovedit a fi extrem de
dificilă, deoarece crevetele de nisip prezintă cerințe de mediu și de hrănire în diferite
stadii de dezvoltare mult mai diversificate și mai greu de satisfăcut decât cele ale
creveților peneizi cultivați. Marea Britanie s-a preocupat de cultivarea crevetelui de apă
adâncă (Pandalus borealis) și a lui Palaemon serratus. S-a reușit parcurgerea cu succes a
tuturor stadiilor de dezvoltare și s-au determinat condițiile optime de temperatură,
salinitate, lumină și densitate. Cercetătorii britanici sunt preocupați de controlul bolilor și
de găsirea unui substituent mai ieftin pentru crustaceul Artemia, folosit ca hrană timpurie.

Experimente la litoralul românesc

Decapodele au constituit un obiect de observație și de cercetare din cele mai vechi
timpuri. În arta chineză, în pictura egipteană și în mozaicurile romane sunt reprezentate
multe specii din acest grup.
În Marea Neagră, seria cercetărilor decapodelor a fost deschisă de Rathke (1837)
și Czerniavsky (1884), de la care s-au păstrat denumirile specifice de Palaemon adspersus,
respectiv Carcinus mediterraneus, și se continuă cu lucrările pe specii ale lui Liahov.
În ceea ce privește istoricul cercetărilor românești, lăsând la o parte puținele
mențiuni sporadice de decapode din lucrările lui Antipa, prima lucrare importantă
95
consacrată special decapodelor marine este cea a lui Borcea (1926). Cea mai completă
lucrare este cea a lui Băcescu (1967), „Fauna RSR - Crustacea - Decapoda”.
Deși consumate la litoralul românesc de către cunoscători, ele nu au făcut obiectul
unui pescuit specializat, apărând în capturi accidental.
În ultima vreme, se remarcă interesul tot mai crescut al unor investitori de a
exploata stocurile naturale de creveți de la litoralul românesc. În această situație,
practicarea mariculturii ar scădea presiunea antropică asupra stocurilor naturale,
exercitată prin pescuit, și ar asigura continuitate procesului de aprovizionare a pieței.
Cultura de nevertebrate la Marea Neagră a început cu specii de moluşte (Mytilus
galloprovincialis, Mya arenaria) şi crustacee, creveţi (Palaemon adspersus) (Porumb, 1999-
2000).
În ceea ce priveşte cultura creveţilor Palaemon adspersus, Onciu (1984) a studiat
nutriţia larvelor de crevete şi a evidenţiat existenţa unei corelaţii pozitive între cantitatea
şi calitatea hranei şi creşterea larvelor.
Cercetările realizate de Dimoftache (1986) au condus la stabilirea metodologiei de
creştere a crustaceelor în bazine, ciclul de viaţă, durata dezvoltării stadiillor larvare.
Palaemonidele sau creveţii mici sunt decapode uşor adaptabile la condiţii de
captivitate, dar nu suportă variaţii mari de temperatură şi salinitate. Având talie mică,
cultivarea la scară industrială pentru consumul uman a devenit semnificativă de când s-a
descoperit că au o valoare trofică deosebită.
S-a realizat între timp taxonomia reactualizată a speciilor de la sectorul românesc
al Mării Negre, precum şi evaluarea lor conform categoriilor şi criteriilor listei roşii IUCN şi
a ghidului de aplicare a acestor categorii la nivel regional.
În urma evaluării stării populaţiilor speciei Palaemon elegans la litoralul românesc,
s-a stabilit statutul ei de conservare IUCN (neamenințat) (Micu şi Micu, 2006). Abundenţa
mare a indivizilor, adaptabilitatea speciei la condiţiile variate de mediu corelate cu
posibilitatea depunerii pontelor succesive în acelaşi sezon şi ritmul accelerat de năpârlire a
juvenililor pot viza specia Palaemon elegans ca potenţial exploatabilă la litoralul românesc.
O bună cunoaştere a preferinţelor de hrană şi utilizarea hranei de către creveţi sunt
esenţiale pentru optimizarea utilizării nutrienţilor şi reducerea poluării mediului cu
metaboliţii de excreţie şi hrana neconsumată. Deşeurile de nutrienţi datorate hrănirii
excesive reprezintă, de asemenea, o pierdere economică pentru acvacultori (Akiyama et
al., 1992).
Material și metode
În cele ce urmează sunt prezentate rezultatele experimentărilor de creștere
dirijată a 2 specii de creveți de la litoralul românesc, desfășurate la sediul INCDM
Constanța, în baza experimentală alcătuită din:
- 9 bazine exterioare din beton (5 x 10 x 1,5 m), alimentate cu apă marină
și aer sub presiune;
- laborator umed: 2 bazine din fibră de sticlă (1 x 2 x 1 m), 2 bazine din
fibră de sticlă (1 x 3 x 1 m), 16 cuve PVC (70 l). În laborator se asigură
alimentarea tuturor vaselor experimentale cu apă marină, aer sub
presiune și iluminat suplimentar cu tuburi neon;
96
 - laborator de creștere alge: 6 bacuri de 120 l, diferite vase de sticlă de
culturi intermediare, sușe de alge microfite, alohtone sau autohtone
(Tetraselmis suecica, Nannochloris oculata f. atomus, Isochrysis sp.
(clona Tahiti), Pavlova luthery, Chaetoceros calcitrans f. pumillum,
Chaetoceros sp.); laboratorul dispune de sursă de alimentare cu apă
marină, dispozitiv de filtrare, instalație de barbotare aer sub presiune;
- laborator de creștere nevertebrate: 14 cuve PVC, alimentate cu aer sub
presiune și iluminate cu tuburi de neon.
Materialul biologic a fost reprezentat de:
- animale adulte, capturate din mediul natural;
- animale juvenile, obținute prin reproducere natural-dirijată și crescute
în condiții dirijate.

Rezultate obținute și discuții

Încadrarea sistematică a speciilor luate în studiu
Ca încadrare sistematică, situația decapodelor din Marea Neagră se prezintă astfel:
 ARTROPODA
o clasa CRUSTACEA
 subclasa MALACOSTRACA
 ordin DECAPODA
o subordin NATANTIA
 fam. HIPPOLYTIDAE
 Hippolyte longirostris
 Lysmata seticaudata
 fam. ALPHEIDAE
 Athanas nitescens
 Alpheus dentipes
 fam. PALAEMONIDAE
 Palaemon
 Palaemon elegans
 Palaemon serratus
 Palaemon adspersus
 fam. CRANGONIDAE
 Crangon crangon
 Pontophilus
 Pontophilus fasciatus
 Pontophilus trispinosus
 fam. PROCESSIDAE
 Processa edulis
o subordin REPTANTIA
 fam. HOMARIDAE
 Homarus gammarus

97
 Dintre aceste 12 specii, s-au ales 2 specii pentru creștere în captivitate, pe baza
criteriilor generale de selecție a candidaților pentru maricultură, și anume Palaemon
adspersus (creveta de iarbă) și P. elegans (creveta de piatră).

Descrierea speciilor selectate

Palaemon adspersus (Ratke, 1837) - creveta de iarbă, garida
Dimensiuni: Lungimea obișnuită a femelelor este de 55-60 mm, a masculilor ceva
mai mică, în general. În unele zone cu potențial bun de hrănire, poate atinge dimensiuni
de 70-80 mm, cu o greutate de 4-6 g/buc.
Reproducerea speciei poate începe la dimensiuni chiar și sub 25 mm, când indivizii
nu cântăresc nici 1 g, iar pescuitul rentabil poate începe la dimensiunile de 4 cm, când
cântăresc 3-3,5 g.
Colorit: Această specie este cea mai mare și mai căutată din Marea Neagră.
Culoarea sa este în general galben-fildeșie, adesea foarte transparentă datorită crustei
elastice chitinoase, fără depuneri de calciu. Femelele ovigere sunt brun-negricioase, în
timp ce femelele fără ouă sunt deschise la culoare. Pe brâul fundurilor mâloase, culoarea
este net mai uniformă, mai deschisă decât la cele prinse în iarbă. În acest caz, cromatoforii
rămân punctiformi și nu dau prelungiri liniare ca la P. elegans. Rostrul este ceva mai
roșcat, iar labele gălbui.

Fig. 3.9. Creveta de iarbă Palaemon adspersus (Ratke, 1837).

Ouăle abia depuse sunt de culoare verde, cele embrionate sunt brune.
Ecologie: fiind mai fototropică decât P. elegans, se poate prinde ușor oricând
noaptea cu lumină deasupra fundurilor de 5-10 m adâncime. Densitatea maximă, vara, se
întâlnește la 1-5 m, pe când iarna coboară până la 10 m. Uneori, zonele de concentrare
anuală se schimbă. Indiferent de anotimp, este capturată curent la dragă și traul, doar în
iernile grele coboară până la 30-40 m. Fiind foarte mobilă și euritermă, o surprind rar și în
număr mic catastrofele înghețului sau ale marilor furtuni, cum se întâmplă cu alte specii
de creveți.
Această specie preferă fundurile ușor mâloase, de preferință cu iarbă de mare, în
timp ce P. elegans, strâns legată de piatra cu alga macrofită Cystoseira, este mult mai
petricolă. Spre adânc ajunge până la 40-45 m.

98
 Specia este larg eurihalină, fapt care îi permite să trăiască chiar și în sectoare
oligohaline, suportând limite ale variației saline mai mari decât P. elegans.
Este socotită o specie omnivoră, în stomacul ei găsindu-se deopotrivă alge,
detritus, animale mici, resturi de pește; atacă uneori și polichetele. Un alt aspect al hranei
ei este indicat de faptul că este gasită aproape de sursele de ape murdare și scurgeri
menajere.
Reproducere: Pentru populațiile din Marea Neagră, specia trece la acuplare
imediat după prima năpârlire a femelei (năpârlirea de maturitate) și la depunerea icrelor
când abdomenul se strânge spre torace; femelele ovigere se prind în apele românești din
aprilie până în octombrie, dar mai des în iulie. Un loc preferat de înmulțire pare a fi
adâncimea de 10-15 m, cu fund mâlos-nisipos, din estul Eforiei. Numărul ouălor variază cu
mărimea exemplarelor: sub 200 de ouă la cele de 20-30 mm, abia ajunse la maturitate;
între 600-2.000 la cele de 50-60 mm și între 1.000-3.000 la cele de 60-80 mm. Totuși,
elementul de mărime nu este singurul care contează în prolificitatea acestui crevete, ci se
iau în considerare în primul rând condițiile de mediu optime.
Răspândire geografică: Marea Baltică, coastele Angliei, cele vest-franceze, vest-
spaniole, toată Mediterana, Adriatica și Marea Neagra, de Azov și Marea Caspică.

Palaemon elegans (Ratke, 1837) - creveta, garida de piatră

Dimensiuni: La prima reproducere, talia femelelor nu trece de 3-3,5 cm. Cele mai
mari femele măsurate au avut 5,8 cm. Ca atare, specia este mai mică decat precedenta.
Colorit: Animalul viu are o frumoasă împestrițare de dungi brune pe fondul
transparent al corpului, cu nuanțe albastre, un albastru clar care face vizibile articulațiile
pereiopodelor. Ochii sunt negri, pedunculul verde-albăstrui pe viu, roșu-brun pe
materialul fixat.

Fig. 3.10. Creveta de piatră Palaemon elegans (Ratke, 1837).

Ecologie: Este crevetele obișnuit peste tot la litoralul românesc, pe fundurile

nisipoase acoperite de alge. Eurihalin și euribiont în general, ajunge să formeze populații
dense chiar și la pietrele digului Sulina, după anii cu viituri mai de scurtă durată. De obicei,
stă la lumină cățărat pe pereții laterali ai stâncilor, motiv pentru care se prinde mult mai
ușor la dragă. Faptul că cele mai multe exemplare au fost prinse la dragaj noaptea
dovedește că are activitate nocturnă. Este o specie petricolă. În timpul furtunilor, se
salvează spre larg și sub pietre, așa încât nu este aruncată decât în mică măsură pe țărm,
99
cu alți crustacei. Suportă iarna mai bine decât P. adspersus și nu dispare decât când apa
are 0-1°C.
Nici chiar turbiditatea crescută a apei nu influențează această specie. Trăiește în
aglomerări, fiind semnalate densități de 200-300 ex./mp de perete pietros, mai ales
vertical. Această specie are un regim carnivor, fiind o mare mâncătoare de resturi animale
și chiar răpitoare. În general, este o specie care părăsește rar fundul, ieșind uneori la
planctonul de noapte.
Reproducere: Se reproduce de la sfârșitul lunii mai până în septembrie, deci pe o
perioadă mai scurtă decât specia precedentă. Ouăle au o culoare verde-gălbuie.
Răspândire geografică: Considerată ca specie de sine stătătoare sau ca subspecie
(după unii autori), garida de piatră este cunoscută numai în sectorul lusitanic al
Atlanticului, Mediterana, Adriatica și Marea Neagră.

Experimente privind creșterea speciilor selectate

Varianta experimentală I: specia Palaemon adspersus
Experimentările desfășurate în lunile mai - iulie 2004 au fost reprezentate de:
- crearea lotului experimental: juvenili de Palaemon adspersus (vârsta - cca. 10 luni,
3-4 cm lungime, 0,222 g/buc.);
- stabilirea potențialului de creștere în captivitate;
- stabilirea densități optime de cultivare;
- stabilire rații și rețete de hrănire.

Fig. 3.11. Imagine din laboratorul umed INCDM - cuve și bazinul de creștere.

Subvarianta 1: creștere intensivă

- capacitatea de cultivare: cuvă PVC, 0,050 mc (50 l); 0,200 mp (77 x 26 x 25 cm);
- densitatea de cultivare:
o a) - 1.000 ex./mp (cca. 4.000 ex./mc);
o b) - 500 ex./mp (cca. 2.000 ex./mc);
100
 o c) - 250 ex./mp (cca. 1.000 ex./mc);
- alimentare permanentă cu apă marină: 0,35 l/min. (preschimbare totală a apei din
cuvă - cca. 2,6 ore);
- alimentare permanentă cu aer sub presiune;
- iluminare în regim natural;
- hrana distribuită: carne tocată de pește proaspăt, 30 - 10% din greutatea
corporală, o dată pe zi.
Subvarianta 2: creștere extensivă
- capacitatea de cultivare: bazin fibră de sticlă, 3 mc; 3 mp (3 x 1 x 1 m);
- densitatea de cultivare: 500 ex./mp (cca. 500 ex/mc);
- alimentare permanentă cu apă marină: 5,5 l/min. (preschimbare totală a apei din
bazin - cca. 9,5 ore);
- alimentare permanentă cu aer sub presiune;
- iluminare în regim natural;
- hrana distribuită: carne tocată de pește proaspat, ad-libitum (la cerere), o dată pe
zi.
Temperatura apei: factor de mediu de o deosebită însemnătate în creșterea unui
organism a cunoscut oscilații caracteristice perioadei experimentale, și anume: de la cca.
15 °C (în luna mai) la cca. 22°C (în luna iulie). Creșterea temperaturii a fost constantă și nu
s-au înregistrat variații bruște de temperatură, care să afecteze fiziologia animalelor
experimentale (Fig. 3.11).

Fig. 3.11. Variația temperaturii apei în cuva experimentală de creștere a crevetei de iarbă.

Pe toată durata de creștere s-a urmărit încărcătura din apă, reprezentată de

fitoplancton, zooplancton și încărcătura bacteriană.
Fitoplanctonul nu a cunoscut dezvoltări masive, densitățile realizate fiind
nesemnificative și nealterând mediul de cultură. Dacă, în luna mai, sursa a avut o
încărcătură mai ridicată, diminuată în cuvele experimentale, în luna iulie, sursa a avut o
încărcătură foarte redusă, ceea ce s-a oglindit și în încărcătura din cuve (Tabel 3.3).

101
 Tabel 3.3. Variația densității fitoplanctonului în varianta experimentală I.
Lot. Specia Densitate celule/l
mai iulie
1. Sursa Cyanophyta 1,516 x 106 198 x 103
Chlorophyta 3,8 x 104 4 x 103
Chrysophyta - 14 x 103
3 -
Bacillariophyta 4 x 10
6
Total 1,558 x 10 216 x 103
5
2. Bazin Cyanophyta 8,38 x 10 326 x 103
interior
Chrysophyta - 8 x 103
Chlorophyta 8 x 103 -

Bacillariophyta 6 x 103 8 x 103

Total 8,51 x 105 342 x 103
3. Cuva Cyanophyta 8,54 x 105 668 x 103
interioara
Chrysophyta - 10 x 103
Chlorophyta 2,6 x 104
Dinophyta - 2 x 103
Bacillariophyta 2 x 104 -

Total 9 x 105 680 x 103

Fig. 3.12. Variația fitoplanctonului total la creșterea crevetei de iarbă.

Zooplanctonul a fost ca și inexistent, atât în sursa de alimentare, cât și în cuvele

experimentale, fapt pozitiv, care a sprijinit acțiunea de distribuție a hranei inerte în cadrul
experimentului, pentru ca animalele să aibă o singură sursă de hrană (Tabel 3.4).

Tabel 3.4. Variația densității zooplanctonului în varianta experimentală I.

Lot. Specia Densitate ex./mc
mai iulie
1. Sursa Polichete 1.000
Total 1.000 0
102
 2. Bazin Rotiferi 198
interior Copepode (adulte) 18
Polichete 4.000
Total 4.216 0
3. Cuva interioară Total 0 0

Fig. 3.13. Variația zooplanctonului total la creșterea crevetei de iarbă.

Încărcătura bacteriană cea mai semnificativă pentru experimentările de tratare a

efluenților proveniți din cultura creveților reflectă, pe de o parte, calitatea sursei de
alimentare, dar și a apei de cultură, pe de altă parte. Dacă sursa de alimentare se prezintă
în limite normale pentru o apă folosită la cultura unui organism, în cuva și bazinul
experimental s-au înregistrat situații care pot deveni critice și care pledează pentru
necesitatea tratării efluenților.
Numărul mare de bacterii heterotrofe saprofite demonstrează existența unei
cantități însemnate de substanță organică (provenită din hrana distribuită - carne tocată
de midie proaspătă). Prezența bacteriilor din genurile Aeromonas (Aeromonas hydrophila),
Pseudomonas (Pseudomonas fluorescens), Vibrio (Vibrio anguillarum, V. sp.) în număr de
2.000-6.000 germeni/ml apă constituie un real pericol pentru sănătatea organismelor
marine, inclusiv pentru creveți. Menționăm că în hrană nu s-au încorporat antibiotice
(utilizate larg în cultura creveților pe plan mondial). Prezența unui număr de 600 mii
bacterii heterotrofe saprofite/ml apa din bazinul interior demonstrează existența unei
mari încărcături organice, având la bază hrana distribuită (Tabel 3.5).

Tabel 3.5. Încărcătura bacteriană a apei de cultură a crevetei de iarbă.

Nr. Grupe bacterii Sursa Cuva interioară Bazin interior
crt.
mai iulie mai iulie mai iulie
1. Bacterii heterotrofe 500 200 1.000 500 600.000 400
saprofite (nr./ml apă)
2. Coliformi totali (nr/l) 20 20 70 70 170 20

103
 3. Coliformi fecali (nr./l) absent absent absent 20 absent absent
4. Streptococi fecali (nr./l) absent absent absent absent absent absent
5. Aeromonas (nr./ml) absent absent 500 20 2.000 10
6. Pseudomonas (nr./ml) absent absent 900 absent 6.000 absent
7. Vibrio (nr./ml) absent absent 100 150 6.000 300

Creșterea lotului experimental în subvarianta 1 (creștere în cuvă):

Creveții au fost supuși unei perioade de acomodare, după care s-a trecut la
repartizarea pe vasele de creștere și la întreținerea lor zilnică. Aceasta a constat din:
- distribuirea de hrană (carne tocată de pește proaspat, 30% din greutatea
corporală, o dată pe zi);
- curățirea resturilor de hrană;
- asigurarea unui debit zilnic de întreținere.
Creșterea (exprimată în raport de creștere/perioadă = greutatea finală/greutatea
inițială) a fost după cum urmează (Tabel 3.6):

Tabel 3.6. Rezultatele creșterii crevetei de iarbă.

Nr. Subv. Densitate Greutate Greutate finală Raport Supraviețuire
crt. inițială 30.07.2004 creștere %
24.05.2004 g/buc. (final/
g/buc. inițial)
1. 1a 200 buc./cuvă 0,2225 0,2785 1,237 42
(cca. 4.000 ex./mc)
2. 1b 100 buc./cuvă 0,273 0,3288 1,204 35
(cca. 2.000 ex./mc)
3. 1c 50 buc./cuvă 0,286 0,2931 1,024 58
(cca. 1.000 ex./mc)

Fig. 3.14. Variația raportului de creștere a loturilor experimentale de crevete de iarbă.

Deși creșterea este relativ uniformă la toate loturile experimentale, se remarcă,

totuși, preferința pentru densitățile ridicate, cea mai bună rată de creștere înregistrându-

104
se la o densitate de 4.000 ex./mc, cu o supraviețuire care oscilează în jurul a 50 % (destul
de mică, pusă pe seama fenomenului de canibalism, manifestat la năpârlire).
Hrana administrată a fost reprezentată de pește marin mărunt/carne de midie,
care a reprezentat 30 - 10 % din greutatea totală a creveților (cantitate modificată în
funcție de consum).

Varianta experimentală II: specia Palaemon elegans

S-a realizat la exterior, în sistem de iluminare naturală, un sistem integrat de
creștere a creveților compus din (Fig. 3.15):
- 1 cuvă PVC (0,9 x 0,9 x 0,8 m), 0,648 m3, 0,810 m2, alimentată continuu cu apă
marină (Qîntreținere= 8 l/min.) și cu aer sub presiune, în care s-au plasat 2.000 buc.
creveți de piatră Palaemon elegans, în vârstă de 6 săptămâni, cu o densitate de
3.086 buc./mc sau 2.469 buc./mp. În cuvă se distribuie zilnic hrană reprezentată
de pește marin mărunt, în amestec cu făină de pește.
- 1 bazin din fibră de sticlă: (3 x 1 x 0,4 m): populat cu midii Mytilus
galloprovincialis: 60 kg/bazin, 20 kg/m2, alimentat continuu cu apă marină
(Qîntreținere= 8 l/min.) provenită din sistemul de cultivare a creveților.
- 1 bazin din fibră de sticlă: (3 x 1 x 0,4 m): populat cu alge macrofite, predominant
specia Enteromorpha sp., alimentat continuu cu apă marină (Qîntreținere= 8 l/min.),
provenită din sistemul de cultivare a midiilor.

Fig. 3.15. Sistem integrat de cultură a creveților (INCDM): cuva 1 - creveți,

bazin 2 - midii, bazin 3 - alge macrofite.

Experimentul a fost demarat pe 05.08.2004 și s-a derulat până pe 28.10.2004, în

scopul monitorizării efluenților din sistem (creștere creveți, creștere midii, creștere alge
macrofite) și urmăririi efectului biofiltrării asupra acestora.

105
 Temperatura apei: factor de mediu de o deosebită însemnătate în creșterea unui
organism a cunoscut oscilații caracteristice perioadei experimentale și anume variații,
între 14,4°C și 25,2°C, cu oscilații uniforme pe parcursul a 24 de ore (Fig. 3.16).

Fig. 3.16. Variația temperaturii apei în vasele experimentale de creștere a crevetei de

piatră în sistem integrat.

Pe toată durata de creștere s-a urmărit încărcătura din apă, reprezentată de

fitoplancton, zooplancton și încărcătura bacteriană.
Fitoplanctonul nu a cunoscut dezvoltări masive, densitățile realizate fiind
nesemnificative și nealterând mediul de cultură (Tabel 3.7).

Tabel 3.7. Variașia densității fitoplanctonului în varianta experimentală II.

Lot. Specia Densitate celule/l
(limite: min.-max.)
1. Sursa Cyanophyta 100-682 x 103
Dinophyta 50-154 x 103
Chlorophyta 0-4 x 103
Total 150-840 x 103
2. Cuva cu creveți Cyanophyta 300-650 x 103
Dinophyta 120-158 x 103
Bacillariophyta 0-12 x 103
Total 420-820 x 103
3. Bazin cu midii Dinophyta 0-14 x 103
Bacillariophyta 0-10 x 103
Total 0-24 x 103
4. Bazin cu Dinophyta 0-2 x 103
macrofite
Bacillariophyta 0-2 x 103
Total 0-4 x 103

106
 Fig. 3.17. Variația fitoplanctonului total din efluenții sistemului integrat de creștere a
crevetei de piatră (valori maxime).

Zooplanctonul a fost ca și inexistent, atât în sursa de alimentare, cât și în cuvele

experimentale, fapt pozitiv, care a sprijinit acțiunea de distribuire a hranei inerte în cadrul
experimentului (Tabel 3.8).
Tabel nr. 3.8. Variația densității zooplanctonului în varianta experimentală II.
Lot Specia Densitate ex./mc (limite:
minim-maxim)
1. Sursa - copepode 0 - 240
- meroplancton:
- larve moluste 0 - 240
- balanide 0 - 12
- nematode 0-2
- polichete 0 - 1.080
- chironomide 0-7
Total 0 - 1.581
2 Cuva cu creveți - copepode: nauplii 0 - 320
exuvii 0 - 640
- meroplancton:
- polichete 0 - 480
Total 0 - 1.440
3. Bazin cu midii - copepode 0 - 22
- meroplancton:
- balanide 0 - 164
- polichete 0 - 40
- chironomide 0 - 10
Total 0 - 236
4. Bazin cu macrofite - copepode 0 - 608
- meroplancton:
- balanide 0 - 984
- ostracode 0 - 48
- polichete 0-8
- nematode 0-8
Total 0 - 1.656

107
 Fig. 3.18. Variația zooplanctonului total la creșterea crevetei de piatră.

Supravegherea încărcăturii bacteriene a efluenților din sistem, comparativ cu

sursa de alimentare (apă marină, nesupusă unor tratamente de filtrare, ci numai de
decantare) a relevat următoarele (Tabel 3.9):
- Apa marină (sursa) a prezentat o încărcătură bacteriană redusă;
- O diminuare semnificativă a încărcăturii bacteriene s-a înregistrat după trecerea
apei marine prin cuva cu midii (bacterii heterotrofe și coliformi totali);
- Germenii din genul Vibrio au fost prezenți în toate probele, nesemnalându-se o
diminuare evidentă la nicio treaptă, probabil datorită numărului redus din sursa
de alimentare.

Tabel 3.9. Incarcatura bacteriana in apa de cultura a crevetei de piatra

in sistem integrat (limite: minim-maxim)
Nr. Grupe bacterii Sursa Cuva cu Bazin cu Bazin cu
crt. creveți midii microfite
1. Bacterii heterotrofe 1.000-18.000 1.000-20.000 0 - 1.000 0 - 1.000
saprofite (nr/ml apa)
2. Coliformi totali (nr/l) 170 - 1.090 170 - 0 - 170 0 - 170
1.090
3. Coliformi fecali (nr./l) abs.- 260 abs.- 260 abs.- 70 abs.- 70
4. Streptococi fecali abs. abs. abs. abs.
(nr./l)
5. Aeromonas (nr./ml) abs. abs. abs. abs.
6. Pseudomonas (nr./ml) abs. abs. abs. abs.
7. Vibrio (nr./ml) abs.- 50 abs.- 50 abs.- 40 abs.- 50

Creșterea lotului experimental în subvarianta 1 (creștere în cuvă):

Creveții au fost supuși unei perioade de acomodare, după care s-a trecut la
repartizarea în cuva de creștere și întreținerea lor zilnică. Aceasta a constat din:
- distribuirea de hrană (carne tocată de pește proaspăt, 30% din greutatea
corporală, o dată pe zi);
108
 - curățirea resturilor de hrană;
- asigurarea unui debit zilnic de întreținere.
Creșterea (exprimată în spor creștere/perioadă) a fost după cum urmează:
- la populare: puietul de crevetă de piatra (P. elegans), reprodus la sediul INCDM, în
vârstă de 35 zile, a avut o greutate medie de 0,187 g/buc.;
- la încheierea experimentului (28.10.2004): vârstă 106 zile, greutate medie 0,250
g/buc. și o lungime medie de 32 mm/buc. (maxim 41 mm/buc., minim 26
mm/buc.).

Tabel 3.10. Rezultatele creșterii crevetei de piatră.

Nr. Subvarianta Densitate Greutate inițială Greutate Raport Supraviețuire
crt. 05.08.2004 finală creștere %
g/buc. 28.10.2004 (final/
g/buc. inițial)
1. Sistem 3.086 0,187 0,250 1,337 57,65
integrat buc./mc
sau 2.469
buc./mp

Fig. 3.19. Variația raportului de creștere a loturilor experimentale de crevete de piatră.

Supraviețuierea este similară experimentului la care au fost supuse crevetele de

iarbă (57,65% față de 35-58%).
Hrana administrată a fost reprezentată de pește marin mărunt, care a reprezentat
30 - 10 % din greutatea totală a creveților (cantitate modificată în funcție de consum).

Experimentări privind evaluarea posibilităţilor de reproducere şi

creştere în condiţii controlate a crevetei de piatră Palaemon elegans
În anii 2004 şi 2005, s-au realizat experimente în scopul evaluării posibilităţilor de
reproducere şi creştere în condiţii controlate a crevetei de piatră Palaemon elegans.
Reproducătorii de Palaemon elegans au fost capturaţi din mediul natural, la
sfârşitul lunii mai, şi supuşi unor condiţii de creştere în captivitate în bazine de beton de 75

109
m3, alimentate cu apă marină şi aer sub presiune. În luna iulie, au depus ponta şi, după
parcurgerea perioadei de metamorfozare, larvele au fost crescute şi iernate în condiţii de
captivitate, cu distribuire de hrană.
Experimentările s-au efectuat în baza experimentală a Institutului Naţional de
Cercetare Dezvoltare Marină „Grigore Antipa”, Constanţa (INCDM), (bazine exterioare din
beton, alimentate cu apă marină şi aer sub presiune) şi laborator, utilizând diferite
capacităţi experimentale, după cum urmează (Zaharia et al., 2006):
 9 bazine exterioare din beton (5 x 10 x 1,5 m), alimentate cu apă marină şi aer sub
presiune (Fig. 3.20);

Fig. 3.20. Bazinele exterioare ale INCDM (Zaharia et al., 2006).

 laborator de creştere alge: 6 bacuri de 120 l, diferite vase de sticlă de culturi

intermediare; laboratorul dispune de sursă de alimentare cu apă marină,
dispozitiv de filtrare, instalaţie de barbotare aer sub presiune (Fig. 3.21 și 3.22);

Fig. 3.21. Dispozitiv de filtrare a apei de mare. Fig. 3.22. Culturi de alge microfite.

 laborator de creştere nevertebrate: 14 cuve PVC şi 8 Zug Weiss alimentate cu aer

sub presiune şi iluminate cu tuburi de neon (Fig. 3.23 și 3.24).

110
Fig. 3.23. Stelaj de creştere nevertebrate, cuve PVC. Fig. 3.24. Stelaj pentru obţinere de
nauplii de Artemia, Zug Weiss.
Hrana a fost reprezentată de:
- suşe de alge microfite: alohtone sau autohtone (Tetraselmis suecica, Nannochloris
oculata f. atomus, Isochrysis sp. (clona Tahiti), Pavlova luthery, Chaetoceros calcitrans f.
pumillum, Chaetoceros sp.);
- nauplii şi metanauplii de Artemia, obţinute din chişti (origine: Salt Lake - USA);
S-au obţinut creveţi (adulţi şi juvenili), specia Palaemon elegans, proveniţi din
mediul natural şi/sau din experimentări, prin reproducere şi creştere controlată (Fig. 3.25).

Fig. 3.25. Palaemon elegans obţinut din reproduceri dirijate (Zaharia et al., 2006).

Experiment de creştere a creveţilor juvenili

Pentru experimentele de creştere s-au creat loturi de juvenili de Palaemon
elegans (vârsta - 4 săptămâni) obţinuţi din reproducerea naturală dirijată şi s-a urmărit:
- stabilirea potenţialului de creştere în captivitate (Mircea et al., 2006, Zaharia et al.,
2006);
- stabilirea densităţii optime de cultivare (Zaharia et al., 2006);
- stabilirea de raţii şi reţete de hrănire (Mircea et al., 2006, Zaharia et al., 2006);
Experimentul a urmărit influenţa a doi parametri - tipul de hrană şi densitatea
indivizilor asupra sporului de creştere şi a ratei de supravieţuire a acestora în timp.

111
 Pentru comparaţii, s-au folosit creveţi crescuţi şi capturaţi din mediul natural
(control) (Fig. 3.26).

Fig. 3.26. Creveţi Palaemon elegans capturaţi din mediul natural - control
(foto Mircea et al., 2006).

În experimentul de creştere intensivă, s-au utilizat (Fig. 3.27):

- capacitatea de cultivare: cuvă PVC, 0,050 m3 (50 l); 0,200 m2 (77 x 26 x 25 cm);

Fig. 3.27. Experiment de creştere a creveţilor juvenili Palaemon elegans

(foto Mircea et al., 2006).

- densitatea de cultivare:
a) - 1.000 ex./ m2 (cca. 4.000 ex./ m3);
b) - 500 ex./ m2 (cca. 2000 ex./ m3);
c) - 250 ex./ m2 (cca. 1.000 ex./ m3);
- alimentare permanentă cu apă marină: 0,35 l/min. (preschimbare totală a apei din
cuvă - cca. 2,6 ore);
- alimentare permanentă cu aer sub presiune;
- iluminare în regim natural;
- hrana distribuită conform Tabel 3.11:
112
 Tabel 3.11. Experiment de creştere a creveţilor juvenili de Palaemon elegans
(Mircea et al., 2006)
Variante Control Cuva 1 Cuva 2 Cuva 3 Cuva 4 Cuva 5 Cuva 6
500 4.000 2.000 1.000 4.000 ex./m3 2.000 ex./m3 1.000
Densitate Ex./m3 ex./m3 ex./m3 ex./m3 ex./m3
Regim din peşte peşte peşte 90% peşte 90% peşte 90% peşte
de hrană mediul marin marin marin marin marin marin
natural mărunt mărunt mărunt mărunt mărunt mărunt
10% Tetra 10% Tetra 10% Tetra
prima prima prima

Temperatura s-a încadrat în intervalul 18,8oC - 22,7oC pe toată durata

experimentului (iulie-august). Temperatura apei, factor de mediu de o deosebită
însemnătate în creşterea unui organism, a cunoscut oscilaţii caracteristice perioadei
experimentale. Creşterea temperaturii a fost constantă şi nu s-au înregistrat variaţii bruşte
de temperatură, care să afecteze fiziologia animalelor experimentale.
Hrana zilnică a reprezentat 10% din greutatea individuală. Hrana a avut
următoarea compoziţie:
- peşte marin mărunt, predominant şprot (pmm):
- 16,53 % proteine; 10,62 % lipide; 0,7 % glucide,
- Tetra prima (hrană pentru peşti tropicali):
- 47,6 % proteine, 6,5 % lipide, 2 % celuloză, 10,5 % cenuşa, 6% umiditate,
- ingrediente: peşte, extracte de proteine vegetale, cereale, moluşte, crustacee, drojdie,
minerale, grăsimi, coloranţi.

Analiza fizico-chimică şi biochimică a apei marine din cuvele experimentale

S-au analizat următorii parametri fizico-chimici (Tabel 3.12):

Tabel 3.12. Parametri fizico-chimici analizaţi în apa de mare

APA DE MARE
Apa marină de la sursa de alimentare
Cuve experimentale: 1, 2, 3, 4, 5, 6
PARAMETRI ANALIZAŢI
pH
Salinitate, S (g NaCl %o)
Conductibilitate electrică (mS/cm)
Substanţa uscată, SU (g/l)
Substanţa organică, SO (g/l)
Reziduu mineral (g/l)

Pe tot parcursul experimentului s-au urmărit variaţiile unor parametri fizico-

chimici şi biochimici ai apei de mare din cuvele experimentale: pH, salinitate,
conductibilitate electrică, substanţa organică, substanţa uscată şi reziduul mineral (Tabel
3.13). Analizând comparativ valorile acestor parametri, s-a constatat ca nu există diferenţe
semnificative între parametrii fizico-chimici ai apei în funcţie de densitatea creveţilor
(testul Anova, p>0,7). Pe parcursul experimentului, conductibilitatea electrică şi substanţa
organică nu se modifică semnificativ (Anova, p>0,1), în schimb substanţa uscată variază
semnificativ (Anova, F=5,75, p=0,014).
113
 Variaţiile mici în compoziţia apei ne permit să afirmăm că apa sau modificarile în
compoziţia ei nu sunt responsabile de rata de supravieţuire diferită, principalii factori
responsabili fiind hrana şi densitatea indivizilor.

Tabel 3.13. Parametrii fizico-chimici analizaţi în apa de mare din cuvele experimentale.
Timp Varianta pH Salinitate Cond. el. SU SO Rez.
Săptămâni experimentală g NaCl%o mS/cm g/l g/l min.
g/l
S0 Apa sursă 8,624 14,39 30,58 9,05 2,03 7,02
S2 Cuva1 8,719 14,97 32 15,56 3,9 11,66
S4 Cuva1 8,738 14,44 30,72 18,25 4,69 13,56
S6 Cuva1 8,27 16,36 34,42 19,35 4,21 15,1
S0 Apa sursă 8,624 14,39 30,58 9,05 2,03 7,02
S2 Cuva2 8,817 14,8 31,84 17,91 4,53 13,38
S4 Cuva2 8,706 15,5 33,38 11,71 3,78 7,96
S6 Cuva2 8,619 17,34 34,36 13,38 3,49 9,89
S0 Apa sursă 8,624 14,39 30,58 9,05 2,03 7,02
S2 Cuva3 9,269 17,74 31,42 18,39 4,36 14,03
S4 Cuva3 8,697 15,36 32,96 13,51 3,99 9,52
S6 Cuva3 8,432 16,19 36,08 22,04 4,83 17,21
S0 Apa sursă 8,624 14,39 30,58 9,05 2,03 7,02
S2 Cuva4 8,625 14,84 31,8 17,68 4,49 13,19
S4 Cuva4 8,739 15,28 32,6 14,94 4,21 10,74
S6 Cuva4 8,427 15,24 35,14 15,52 4,9 10,62
S0 Apa sursă 8,624 14,39 30,58 9,05 2,03 7,02
S2 Cuva5 8,682 14,83 31,9 17,43 4,12 13,31
S4 Cuva5 8,665 15,58 33,46 11 2,62 8,38
S6 Cuva5 8,553 15,14 34,34 27,19 6,08 21,11
S0 Apa sursă 8,624 14,39 30,58 9,05 2,03 7,02
S2 Cuva6 9,185 14,79 31,4 17,49 4,69 13,8
S4 Cuva6 8,7145 15,64 33,16 10,92 2,49 8,43
S6 Cuva6 8,752 13,96 28,62 21,96 3,47 18,49

Influenţa densităţii asupra ratei de supravieţuire şi sporului de creştere

Rata de supravieţuire a fost maximă în cuvele cu densitatea de 1.000 ex./m3 şi
minimă în cuvele cu densitatea de 2.000 ex/m3 (Fig. 3.28). Sporul de creştere minim şi rata
de supravieţuire maximă au fost numai în cuvele cu densitatea cea mai mică a indivizilor,
1.000 ex./m3. Odată cu reducerea densităţii, scade şi sporul de creştere, dar creşte rata de
supravieţuire. Raportat la Control, rata de supravieţuire a fost mai aproape de valorile
acestuia la cuva 1 (-3%) şi cuva 6 (+3%).
Sporul de creştere în greutate raportat la Control a fost de 41% (pmm)şi 46,82%
(hrană mixtă) la densitatea de 1000 ex/m3; 287,86% (pmm) şi 97,11% (hrană mixtă) la
densitatea de 2000 ex/m3; 323,70% (pmm) şi 230% (hrană mixtă) la densitatea de 4.000
ex/m3 (Fig. 3.28).

114
 Rata supravietuire (%Control) Spor crestere in greutate (%Control)

Cuva 6 Cuva 6
Cuva 5 Cuva 5
Cuva 4 Cuva 4
Cuva 3 Cuva 3
Cuva 2 Cuva 2
Cuva 1 Cuva 1
Control Control
0 20 40 60 80 0 100 200 300 400

Fig. 3.28. Sporul de creştere şi rata de supravieţuire a creveţilor juvenili din specia
Palaemon elegans după cele 6 săptămâni de experiment raportate la Control.

Influenţa tipului de hrană asupra ratei de supravieţuire şi sporului de creştere

În cazul ambelor tipuri de hrană, sporul de creştere maxim s-a observat în cuvele
cu densitatea de 4.000 ex./m3, iar minimum în cuvele cu densitatea de 1.000 ex./m3 (Tabel
5.13). Cuvele experimentale 1-2-3, cu hrană peşte marin mărunt (pmm), au prezentat cea
mai mare valoare medie a sporului de creştere în greutate şi a ratei de supravieţuire, ceea
ce sugerează că hrana pe bază de peşte este mai eficientă decât cea combinată (Fig. 3.29).
Raportat la Control, valoarea medie a ratei de supravieţuire a fost 100% în cuvele
cu hrană peşte marin mărunt şi 88,52% în cuvele cu hrană combinată (Fig. 3.29).
Valoarea medie a sporului de creştere a fost de 221,18% în cuvele cu hrană peşte
marin mărunt şi 127,06% în cuvele cu hrană combinată, faţă de Control (Fig. 3.29). Ambele
tipuri de hrană sunt tolerate de creveţii juvenili, însă e preferată cea pe bază de peşte
marin mărunt.

Control Control

cuve 4-5-6 cuve 4-5-6

cuve 1-2-3 cuve 1-2-3

80 85 90 95 100 0 50 100 150 200 250

Rata de supravieţuire-medii (%Control) Sporul în greutate-medii (%Control)

Fig. 3.29. Valorile medii la rata de supravieţuire şi sporul de creştere a creveţilor juvenili
raportate la Control.

Sporul în greutate nu e influenţat de tipul de hrană, ci de densitate. Paradoxal,

densităţile mari duc la un spor în greutate sporit. Supravieţuirea este maximă la densităţi
intermediare, independent de tipul de hrană.
Peştele marin mărunt este hrana cea mai bună, asigurând cea mai ridicată rată de
supravieţuire şi spor în greutate.
115
Concluzii
Rezultatele au fost obținute în cadrul proiectului NUCLEU: subcontract ICIM -
„Cercetări privind dezvoltarea de soluții tehnologice pentru epurarea apelor uzate de la
creșterea creveților în zona marină litorală, în scopul protejării producției și a mediului.
Cooperare cu Vietnam Institute of Water Resources Research - Ha Noi – Vietnam” (2001-
2003), iar principalele concluzii sunt următoarele:
1. Apa marină din cuvele experimentale nu este responsabilă de rata de
supravieţuire diferită, principalii factori responsabili fiind hrana şi densitatea
indivizilor.
2. Odată cu reducerea densităţii, sporul de creştere scade, dar creşte rata de
supravieţuire. Sporul în greutate nu e influenţat de tipul de hrană, ci de densitate.
3. În cazul hranei cu peşte marin mărunt (pmm), s-a observat cea mai mare
valoare medie a sporului de creştere în greutate şi a ratei de supravieţuire, ceea ce
sugerează că hrana pe bază de peşte este mai eficientă decât cea combinată
4. Supravieţuirea este maximă la densităţi intermediare, independent de tipul de
hrană. Peştele marin mărunt este hrana cea mai bună, asigurând cea mai ridicată
rată de supravieţuire şi spor în greutate.
5. Experimentarile au vizat creșterea creveților autohtoni (din familia
Palaemonidae), în vederea efectuării de experimente pentru tratarea efluenților
rezultați din acest proces.
6. Experimentările s-au desfășurat în 2 faze distincte:
- faza 1: experimentări de laborator: privind creșterea crevetei de iarbă Palaemon
adspersus, bazată pe exemplare capturate din mediul natural și supuse creșterii
experimentale în diferite vase de culturăa, amplasate în condiții de laborator;
- faza 2: experimentări stadiu pilot, desfășurate la exterior: privind creșterea
puietului crevetei de piatră Palaemon elegans (obținut prin reproducere natural
dirijată la sediul INCDM). Minipilotul a fost alcătuit dintr-un sistem integrat de
creștere a crevetelor, în care apa rezultată din creșterea crevetelor constituie
sursa de alimentare a unui bazin de creștere a midiei Mytillus galloprovincialis;
efluenții din acest bazin sunt dirijați către un bazin de creștere a algelor macrofite
(predominant Enteromorpha sp.).
În ambele variante de creștere, s-a demonstrat potențialul de cultivare a celor
două specii selectate și s-au colectat efluenții (caracterizați din punct de vedere
biologic de către INCDM), care au fost predate ulterior beneficarului (ICIM), în
vederea dezvoltării de soluții tehnologice pentru epurarea acestora.

Bibliografie selectivă
Akiyama D.M., Dominy W.G., Lawrence A.L., 1992 - Penaeid shrimp nutrition. In: Marine
Shrimp Culture: Principles and Practices. Developments in Aquaculture and Fisheries
Science, Vol. 23 (ed. by A.W. Fast & L.J. Lester), Elsevier Science Publisher B.V., The
Netherlands, p. 535-568;

116
Bacescu M., 1967 - Fauna RSR Crustacea, Decapoda, vol. IV, fasc.9, Ed. Academiei: 97-113
Bardach E.J., Ryther H.J., Mclarney O.W., 1972 - Aquaculture, wiley-Interscience, 868 p.;
Boyd C., Jason Clay, 1998 - Shrimp aquaculture and the environment, Scientific American,
June 1998: 58-65;
Bura M., 2002 - Acvacultură specială, Broaște, crustacei și moluste, Ed. Orizonturi
universitare, Timișoara, 364 p.;
Dimoftache G., 1986 - Experimental culture techniques rearing the common shrimp
Palaemon adspersus, (Ratheke). Probleme de maricultură, IRCM Constanţa, 77-86;
Jones A., 1999 - Environmental Management of Aquaculture Effluent: Development of
Biological Filters, Ph.D. thesis, The University of Quwwnsland, Australia, 238 p.;
Micu S. & Micu D., 2006 - Proposed IUCN regional status of all crustacea: decapoda from
the Romanian Black Sea, Analele Ştiinţifice ale Universităţii „AL. I. CUZA” Iaşi, s. Biologie
animală, Tom LII, 7-38;
Mircea D., Roşoiu N., Zaharia T., 2006 - The study of some proteolytic enzymes from
Palaemon elegans, Cercetări marine - Recherches marines, 36, p. 173-185;
Onciu T., 1984 - Donnèes sur la correlation entre la nouriture et la croissance de crevettes
(Palaemon adspersus), Rapp.Comm. int. Mer. Mèdit., CIESM, Monaco, 29 (4), 127-29;
Porumb F., Recherches d’aquaculture, 1999-2000 - Cercetări marine - Recherches marine,
32-33, 82-87;
X X X, 1988 - Aquaculture production statistics, FAO, Rome, 203 p.;
Zaharia T., Micu D., Micu S., 2006 - Controlled breeding and reproduction of the rock
shrimp Palaemon elegans Ratke 1837, on the Romanian Black Sea coast, Cercetări marine-
Recherches marines, 36: 133-144;
Zaharia T., Micu D., Micu S., Alexandrov L., Dumitrescu E., 2006 - Experiments for
breeding of autochtonous shrimps at the Romanian littoral, aiming to the treatment of
resulted effluents, Cercetari marine v. 36 : 145-160, ISSN 0250-3069.

117
 Capitolul 4.1. REPRODUCEREA DIRIJATĂ A CALCANULUI
(Psetta maeotica)

Dr. Victor Nicolae Niță, Dr. Ing. Tania Zaharia, Dr. Ing. Valodia Maximov

Obiectul unui pescuit specializat, populaţia de calcan Psetta maeotica (Pallas,

1811) de la litoralul românesc al Mării Negre a suferit modificării atât privind valoarea
stocului, cât și în comportamentul său. Organismele internaţionale, printre care şi FAO, au
atras atenţia asupra faptului că stocurile de calcan din Marea Neagră au fost exploatate
excesiv, deşi atât România şi Bulgaria, cât şi Ucraina au adoptat măsuri de reglementare
pentru păstrarea stocurilor. S-a apreciat că declinul este datorat nu numai pescuitului
excesiv, ci şi modificărilor de mediu. Pentru conservarea, în primă etapă, şi creşterea, în
viitor, a rezervelor de calcan se impune aplicarea unui complex de măsuri, structurate pe
domenii, astfel: îmbunătăţirea condiţiilor de mediu în zona litorală (zona de reproducere şi
de creştere a puietului); repopulări cu puiet produs în spaţii specializate.
În România, în cadrul Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare Marină
„Grigore Antipa”, s-au desfăşurat, în ultimi douăzeci de ani, cercetări privind posibilităţile
şi căile de refacere a populaţiilor de calcan, în cadrul unor proiecte mai largi de
reconstrucţie ecologică şi relansarea pescuitului de calcan (Zaharia, 1992-1999; Maximov,
2002-2005; 2008-2011).
Schematic, obţinerea puietului de calcan implică parcurgerea unor etape distincte,
prezentate în Fig. 4.1.1.

Fig. 4.1.1. Schema de obţinere a puietului de calcan.

118
 Calcanul este un peşte lipsit de caractere secundare externe. El are o activitate
ciclică a reproducerii, caracterizată printr-o dezvoltare maximă a gonadelor, îndeosebi a
ovarelor, tocmai înaintea emisiei ovulelor gameţilor, care se traduce prin schimbări de
culoare şi volum (Dehnik, 1973, Kutaygil & Bilecik, 1979, Svetovidov, 1964, citați de
Zaharia, 2002). Stadiile diferite ale acestei maturări pot fi repetate pe scările maturării, dar
o estimare mai precisă poate fi făcută, utilizând raportul gonado-somatic. Are un sezon de
reproducere bine definit, primăvara, la începutul lunii aprilie, când temperatura şi
salinitatea apei marine ating valorile optime.
Înaintea depunerii pontei, reproducătorii se apropie de mal. Icrele sunt depuse în
cantitate mare, fecunditatea medie absolută fiind ridicată. Calcanul este un peşte bentic,
cu icre pelagice.
Au fost descrise 6 etape ale dezvoltării embrionare (Dehnik, 1973), caracterizate
prin:
→ etapa I: începe din momentul fecundării şi se termină cu organizarea discului
embrionar multicelular sau blastula;
→ etapa II: blastula epitelială, caracterizat prin deplasarea blastomerelor pe
stratul de suprafaţă şi prin formarea plăcii cu mai multe straturi, care acoperă blastocelul;
→ etapa III: acumularea de vitelus în blastodisc şi gastrulaţia; începe mărirea
diametrului blastodiscului şi aproape simultan se ondulează zonele sale; pe măsura
creşterii, se formează polul embrionar, apar organele embrionare. Etapa se sfârşeşte cu
închiderea blastoporului;
→ etapa IV: se delimitează capul, se organizează tija nervoasă, se schiţează
coada, veziculele cerebrale, cupele oculare, capsulele auditive, începe segmentaţia
corpului;
→ etapa V: creşterea zonei caudale; începe separarea zonei caudale de vitelus; în
această etapă se organizează inima, germenele intestinului, ficatul şi se schiţează
marginea înotătoarelor; odată cu creşterea zonei caudale, se diferenţiază miotonii caudali;
etapa durează până la începerea pulsaţiilor inimii;
→ etapa VI: embrion mobil; aproape simultan cu pulsaţia inimi, încep mişcări
slabe ale embrionului, care, din vreme în vreme, tresare; pe măsura creşterii embrionului
şi formării organelor, mişcările devin mai energice; înaintea eclozării, embrionul, împreună
cu sacul vitelin, se mişcă liber în învelişul oului.
La baza analizei morfofiziologice şi ecologice a dezvoltării larvare la calcan au stat
6 etape de dezvoltare (Cepurnov, 1989), fiecare dintre ele caracterizându-se printr-o serie
de indicatori:
→ etapa I - hrănirea din sacul vitelin - începe în momentul eclozării; sacul vitelin
este mare, în treimea anterioară este așezată picătura de grăsime; corpul larvelor este
simetric, capul este strâns legat de sacul vitelin, gura este închisă şi se diferenţiază cuta
înotătoare, cu aspect de pliu nu prea mare, cu baza așezată orizontal; arcurile branhiale nu
au apărut, inima pulsează, însă elementele figurate nu au apărut; ochii nu sunt pigmentaţi,
iar corpul este colorat; larvele se concentrează la suprafaţa apei şi stau vreme îndelungată
în repaus; sacul vitelin mare şi picătura de grăsime menţin larvele în poziţie răsturnată, cu
partea abdominală în sus; larvele se hrănesc cu rezervele sacului vitelin şi ale picăturii de
grăsime, care sunt folosite pentru diferenţierea organelor şi ţesuturilor, creşterea în
119
lungime şi masă; la sfârşitul perioadei, capul larvelor se îndreaptă, apare deschiderea gurii,
se formează maxilarele, care încep să se mişte, se dezvoltă arcurile branhiale; operculele
sunt dezvoltate insuficient, acoperind parţial branhiile, baza înotătoarei pectorale este
așezată oblic, ea creşte în lungime şi se mişcă; pigmentaţia ochilor devine foarte intensă,
larvele sunt intens pigmentate, apar elemente figurate ale sângelui;
→ etapa II - hrănirea mixtă - cantitatea de vitelus în momentul trecerii la această
etapă este micşorată considerabil, hrănirea endogenă făcându-se îndeosebi din picătura
de grăsime; deoarece rezervele acesteia nu pot acoperi necesităţile energetice ale
organismului, larva trece şi la hrănirea exogenă; gura este deschisă şi mobilă, operculele
acoperă branhiile în totalitate, aparatul digestive este diferenţiat; prin înot, larvele se
menţin în straturile orizontale ale apei şi fac salturi în direcţia prăzii, iar, la sfârşitul etapei,
sacul vitelin se resoarbe total, creşte diametrul vezicii gazoase şi a tractului digestiv;
→ etapa III - resorbţia sacului vitelin - coloana vertebrală este dreaptă, zona
caudală este simetrică, corpul este intens pigmentat; pigmentul este concentrat în zona
capului, vezicii gazoase şi ficatului; larvele se hrănesc intens, se observă creşterea în
lungime şi masă, se continuă structurarea organelor interne;
→ etapa IV - notocord încovoiat, ochi cu simetrie aparentă - formarea scheletului
înotătoarelor neperechi; endoscheletul paletei caudale aste cartilaginos; la înotătoarele
dorsale şi anale apar raze de mezenchim şi se diferenţiază musculatura radială transversal;
înălţimea corpului creşte până la 40% din lungimea corpului; începe migraţia ochiului
drept pe partea stângă;
→ etapa V - începutul migraţiei ochiului drept - larvele înoată permanent cu
partea dreaptă în jos, iar pigmentarea celor două feţe ale corpului este aproape identică;
se desăvârşeşte migraţia ochiului drept, care se deplasează peste nivelul capului; pe
partea dreaptă, se scurtează maxilarul superior, nările se deplasează pe partea stângă; pe
partea dreaptă înotătoarea pectorală este mai mică; vezica înotătoare este mare,
reprezentând 8% din lungimea corpului; sistemul digestiv continuă să se perfecţioneze:
încep să se pună bazele apendicilor pilorici, creşte cantitatea de glande digestive,
înotătoarea caudală este simetrică, dar urostilul terminal nu s-a format;
→ etapa VI - desăvârşirea metamorfozei, ochiul migrat în întregime - se continuă
creşterea înălţimi corpului; ochiul drept se deplasează către centrul capului, astfel încât
una dintre părţi devine oarbă; caracterul pigmentaţiei este diferit: partea dreaptă este mai
deschisă la culoare; înotătoarea dorsală avansează şi începe la nivelul zonei posterioare a
ochiului; în condiţiile naturale, la sfârşitul acestei etape, larvele sunt încă pelagic, lăsarea
lor la fundul apei înainte de terminarea metamorfozei face dovada unor tulburări de
dezvoltare şi conduce la moartea lor.
În procesul ontogenezei, în fiecare etapă de dezvoltare, organismul se
caracterizează prin anumite particularităţi privind necesităţile faţă de mediu. Modificarea
unor indici morfologici atrage după sine schimbarea necesităţilor de mediu. În cazul
calcanului, specie cu o dezvoltare ontogenetică destul de complicată, cheia succesului
reuşitei unei acţiuni de reproducere constă în parcurgerea completă a metamorfozei.
Odată cu metamorfoza completă şi trecerea la o viaţă bentică, se schimbă
caracterul hrănirii şi comportamentul larvelor. Acestea iau culoarea adulţilor, devin mai
puţin active, se măreşte stomacul şi se dezvoltă dinţii faringieni, ceea ce permite trecerea
120
la un alt tip de viaţă. Metamorfoza completă a larvelor de calcan din Marea Neagră se
petrece la vârsta de cca. 70 zile (Cepunov, 1989, citat de Zaharia, 2002, Zaharia et al.,
2000) (Fig. 4.1.2).

Fig. 4.1.2. Schema metamorfozării complete la calcanul din Marea Neagră.

Bazele biologice ale reproducerii calcanului în captivitate

Istoricul reproducerii calcanului
Primele studii privind reproducerea calcanului în captivitate datează din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea şi au fost descrise de G. Delbos (citat de Fauvel, 1993). În
1894, Canu descrie primele recoltări de icre de calcan şi tentativele de incubaţie realizate
de căpitanul Danevig între 1884-1892, cu câteva încercări de repopulare a coastelor. În
1894, recoltarea prin masaj abdominal a produselor seminale şi fecundarea artificială erau
practicate în Anglia. Au fost, de asemenea, realizate câteva încercări de populare a apelor
de coastă, cu icre embrionate de calcan. În 1898, Malard obţine în laboratorul de la St.
Vaast-la-Hongue, cantităţi importante de icre embrionate. Uitată până în 1968,
preocuparea revine prin reproducerea cambulei Pleuronectes platessa (Shelbourne, citat
de Person Le Ruyet, 1985, citați de Zaharia, 2002) şi a calcanului Scophthalmus maximus
(Purdom, citat de Person Le Ruyet, 1985, citați de Zaharia, 2002).
Tehnicile de reproducere în captivitate utilizate în Marea Britanie şi Franţa
(principalele ţări producătoare de peşti plaţi) diferă:
- în Anglia: Jones în 1972 şi Downing în 1980 recoltează ovule după un masaj abdominal al
reproducătorilor;
- în Franţa: Girin în 1979 şi Devauchelle în 1980 obţin ponte viabile în absenţa oricărei
manipulări.
Aceste tehnici sunt folosite şi în prezent, diferenţiat în cele 2 ţări. În celelalte ţări
producătoare, sunt utilizate ambele metode, după caz. Indiferent de tehnica folosită,
rezultatele sunt variabile. Posibilităţile de creştere a peştilor plaţi în captivitate sunt

121
limitate de sezonul natural de reproducere, pe o durată de 2-3 luni pe an. Decalarea
perioadei de reproducere, manipularea fotoperioadei şi a temperaturii au fost realizate de
Devauchelle în 1988 şi Downing în 1980. McEnvoy descrie influenţa perioadei ce se scurge
între ovulaţie şi prelevarea ovulelor prin masaj abdominal asupra calităţi pontei.
Din acest moment, activitatea cunoaşte o continuă dezvoltare, devenind o sursă
importantă de hrană pentru omenire: producţia de calcan a atins 2.434 t / 1994 (cel mai
mare producător mondial de calcan pentru consum fiind Spania).

Dotări esenţiale ale sistemului de culturǎ

Sistemul de asigurare a apei de mare
Designul sistemului de aprovizionare cu apă de mare este o condiţie foarte
importantă în timpul planificării staţiei de incubare, având în considerare atât aspectele
economice, cât şi cele tehnologice. Un sistem de aprovizionare cu apă de mare este
practic compus din trei unităţi de bază: unitatea de absorbţie a apei de mare, unitatea
filtratoare primară (dacă este necesar) şi cea rezervor şi unitatea de filtrare secundară şi
de strerilizare.

Absorbţia apei de mare

În mod clasic, sunt binecunoscute trei metode de absorbţie a apei de mare:
pompare directă, tipul „mină” şi prin sondare. Cea mai potrivita tehnică va trebui aleasă cu
atenţie, ţinând cont de condiţiile din teren, topografia zonei şi condiţiile particulare din
zonă. Se poate conchide asupra faptului că primele două metode sunt mai potrivite pentru
eclozerii de mare capacitate, în timp ce cea de-a treia este mai potrivită pentru staţii de
reproducere de dimensiuni mici şi medii.

Filtrarea primară şi rezervorul

Apa de mare absorbită de la diferite adâncimi trece prin pre-filtru (care conține
antracit gros de 100 cm şi cu diametrul de 1,5 mm), după care este stocată în tancuri -
rezervor. Apoi, apa este pompată în tancurile de stocare din staţia de reproducere.

Filtrarea secundară şi sterilizarea

Apa de mare este filtrată din nou prin filtrul mecanic de nisip (Fig. 4.1.3 a), care
conţine antracit cu diametrul de 0,8 mm şi nisip de diferite granulaţii. Apoi, apa de mare
trece printr-un cartuş filtrator cu acuratețea de 5 μm (Fig. 4.1.3 b). Pentru a minimiza
încărcătura patogenică, apa de mare filtrată este apoi sterilizată cu ajutorul razelor UV
(Fig. 4.1.4) şi distribuită către diferitele compartimente.

Sistemul de încălzire
Pentru a obţine rezultate mai bune în producerea de larve este esenţial să se
dispună de un sistem de încălzire. Două seturi de boilere se vor instala, având capacitatea
de 200 şi respectiv 400 x 10³ kcal/min. Unul dintre ele reprezintă de fapt rezervă pentru
celalalt.
122
 a b
Fig. 4.1.3. a. Filtru mecanic de nisip în sistemul recirculant al INCDM;
b.Cartuş filtrator automatic în sistemul recirculant al INCDM (Foto: Victor Niţă).

Fig. 4.1.4. Unitate pentru sterilizare UV în sistemul recirculant al INCDM

(Foto: Victor Niţă).

Tancurile
Pentru creşterea calcanului, mai multe dimensiuni de tancuri sunt necesare (Fig.
4.1.5 și 4.1.6), atât pentru organismele utilizate ca hrană, cât şi pentru larve şi juvenili. O
condiţie indispensabilă pentru aceste tancuri este netezimea suprafeţelor interioare. O
suprafaţă rugoasă a tancului nu este recomandabilă din punct de vedere al aspectului
sanitar.
Tehnologiile moderne presupun utilizarea unui sistem recirculant pentru apa de
mare. Astfel, pot fi controlaţi şi automatizată corecţia parametrilor vitali în creşterea
larvelor şi juvenililor de calcan. De asemenea, prin implementarea acestui tip modern de
acvacultură în sistem recirculant, se asigură eficientizarea folosirii resurselor naturale
(apa) şi a energiei (termice, electrice etc.), fiind astfel o tehnologie prietenoasă cu mediul
înconjurator şi care poate asigura dezvoltarea durabilă a acestui segment economic în
viitor.

123
 Fig. 4.1.5. Tancuri circulare pentru creşterea calcanului (Foto: Victor Niţă).

Fig. 4.1.6. Tancuri rectangulare pentru creşterea calcanului (Foto: Victor Niţă).

Gametogeneza la calcan
a. Spermatogeneza
Emisia spermei la peştii plaţi reproduşi în captivitate se face de regulă prin masaj
abdominal şi creşte în raport cu masa individuală (Suquet et al., 1994). În general,
perioada de spermiaţie la exemplarele captive durează 6 luni, spre deosebire de mediul
natural, unde este de circa 4 luni (Person Le Ruyet, 1991). Datele referitoare la
caracteristicile spermei sunt mult mai complete pentru calcan, şi anume pentru speciile
Scophthalmus maximus şi Psetta maeotica (Cepurnov, 1989, Certov & Bolkvadze,1971,
citați de Zaharia, 2002) (Tabel 4.1.1).

124
 Tabel 4.1.1. Caracteristicile principale ale spermei de calcan.
Nr. Caracteristici Calcan
1. Index gonado-somatic maxim % 0,6-0,8
2. Perioada de spermiație (luni) 6
3. Volumul de spermă (ml) 0,2-2,2
4. Valori extreme ale concentraţiei în spermatozoizi /min.-max. x10 spz/ml) 0,7-11
5. Spermatocrit % (med.±eroare) 40,4±2,8
6. Valori extreme individuale ale producţiei de spermă/mulgere (nr.spermat. 0,2-12,0
x10)
7. Valori extreme ale motilităţii (durata mişcării: min.-max.)(min.s) 1,0-17,0
8. Presiunea osmotică a lichidului seminal (mOsmol/l)(med±eroare) 306±3
9. pH-ul lichidului seminal (med±eroare standard) 7,31±0,03
10 Conţinut în proteine al lichidului seminal (med±eroare standard) 8,8±0,8
11 Conţinut în K+ a lichidului seminal K+med (mmol/l) 3,8±0,3

Emisia spermei, după masaj abdominal în cazul reproducţiei dirijate, nu a fost

observată la calcan la exemplarele cu o greutate individuală mai mică de 0,6 kg. De la
această greutate, procentajul de animale spermiate se măreşte, în realitate, cu masa
individuală. În captivitate, perioada de producţie a spermei la un stoc de reproducători
poate să atingă 9 luni/an, din ianuarie până în septembrie. Această durată este
excepţional de lungă comparativ cu cele observate la alte specii de apă dulce sau marină.
Raportul gonado-somatic este scăzut şi atinge un maximum de 0,6%. Comparând cu alte
specii de peşti, se remarcă faptul că la calcan se realizează o slabă dezvoltare a testiculelor
în cursul spermatogenezei.
Se constată variaţii importante ale producţiei de spermă. Influenţa unor
parametri, cum ar fi masa reproducătorilor, frecvenţa prelevărilor şi unii factori de mediu,
a fost studiată la calcan. Astfel, producţia spermei, exprimată în volum, mobilitate,
concentraţie şi cantitate totală de spermatozoizi, nu poate fi corelată semnificativ cu masa
animalelor pentru valori cuprinse între 1,4 şi 3,2 kg. Când cantitatea totală de spermă
disponibilă este recoltată la fiecare manipulare, prelevarea permite recolte succesive de
spermă ale căror caracteristici sunt constante. Ritmul acestora este o dată la 15 zile sau o
dată pe săptămână şi are drept consecinţă alterarea caracteristicilor spermei, cu excepţia
mobilităţii spermatozoizilor. Morfologia spermatozoizilor de calcan este simplă şi
apropiată de cea observată la alte specii de peşti. Lungimea totală a spermatozoidului este
de cca. 45 µm. Capul este rotunjit (Ømax. 1,7 µm) şi lipsit de acrozom. Nucleul prezintă o
depresiune anterioară şi posterioară. Flagelul este de tip clasic „9+2” (9 dublete de
microtubuli periferici şi 2 microtubuli centrali.
Lichidul seminal colectat după centrifugarea spermei reprezintă aproape 60% din
volumul total. Compoziţia este următoarea:
presiunea osmotică (Osm/l): 306
pH: 7,31
proteine totale (mg/ml): 8,8
K + (nmol): 3,8
Na + (nmol): 133
Cl - (nmol): 129
125
 Conţinutul în proteine totale este inferior (de 3 ori mai mic) faţă de plasma
sanguină. La punerea în mişcare a spermatozoizilor prin adiţia de apă marină, mărirea
diluţiei are consecinţă formarea de aglomerări de spermatozoizi, adăugarea de proteine în
mediul de diluţie permite evitarea fenomenului şi conservarea caracterelor iniţiale. Diluţia
în mediu hiper sau izotonic a lichidului seminal activează spermatozoizii, însă durata de
mişcare este diminuată. Mobilitatea spermatozoizilor poate fi indusă cu ajutorul unei
soluţii de zaharoză.

b. Ovogeneza
Studiile histologice asupra ovarelor de calcan i-au condus pe specialişti
(Comărnescu & Haimovici, 1992, Fauvel et al., 1993, Oven, 1971, Talikina, 1974, 1975,
Talikina & Vorobiova, 1975) să propună un model asincron, cu o singură reproducere pe
an. Ovulele se maturează asincron, ceea ce determină eliminarea în porţii. Femelele de
aceeaşi vârstă şi aceleaşi dimensiuni nu se reproduc în acelaşi timp. Ca urmare, durata
perioadei de reproducere este de cca. 2 luni. Reproducerea individuală este de 10-14 zile.
La calcan, ovulaţia este caracterizată printr-o hidratare a ovocitelor, care provoacă
o hianilizare a citoplasmei, o creştere a diametrului ovocitelor şi ruptura anvelopei
foliculare. Modificările citoplasmatice caracteristice la intrarea în vitelogeneză apar la
solstiţiul de iarnă la calcanul menţinut în condiţii naturale de fotoperiodicitate şi
temperatură. Ele constau în dezvoltarea incluziunilor de natură glucidică atunci când
ovocitele măsoară cca. 150 µm în diametru. În februarie, ovocitele încep să încorporeze
activ rezervele lor exogene (vitelogenina), vizualizate prin apariţia globulelor lipidice şi a
plachetelor viteline. Diametrul ovocitar creşte progresiv şi atinge 700 µm în perioada
reproducerii. În perioada vitelogenezei, concentraţiile plasmatice în oestradiol şi
testosteron sunt extrem de scăzute (˂ 1 ng/ml) la calcan, comparativ cu conţinutul la alţi
peşti.
Ovulaţia la calcan este caracterizată printr-o hidratare a ovocitelor care provoacă
o hialinizare a citoplasmei, o creştere a diametrului ovocitar de la 700 la 1.200 µm şi
ruptura anvelopei foliculare. La animalele captive, ovulaţiile sunt spontate şi ciclice.
Calcanul din Marea Neagră (Talikina, 1974, Vorobiova & Talikina, 1976, citați de
Zaharia, 2002) parcurge în procesul de ovogeneză 4 perioade şi 6 stadii de dezvoltare a
ovocitelor.
În perioada creşterii protoplasmatice, hidraţii de carbon se găsesc în membrana
ovocitului, grăsimile sunt incluse în partea perinucleară a citoplasmei. Grăsimile sunt
incluse în procesul de maturare, în picătura de grăsime.
Cantitatea totală de icre obţinute de la o femelă variază între 300 mii şi 2 mil., iar,
pe porţie, între 50 mii şi 700 mii. Rezultatele biologice privind ovulaţia la calcan prezintă o
asemenea variabilitate, încât este dificil să se utilizeze pentru a studia influenţa factorilor
externi asupra acestui fenomen (Fauvel et al., 1993). De aceea, ultimile cercetări caută
markeri fiziologici ai ovulaţiei, pentru un control endocrin al ovocitelor şi ovulaţiei.
O serie de factori externi influenţează fecunditatea femelelor (Fauvel et al., 1993),
cum ar fi:

126
→ substratul: prezenţa unui substrat nisipos pe fundul bazinelor nu modifică semnificativ
cantitatea şi calitatea icrelor emise, în raport cu ponta observată la animale menţinute în
bazin lipsit de substrat nisipos;
→ alimentaţia: studii efectuate au pus în evidenţă faptul că calcanul bine hrănit dă ponta
precoce, în timp ce restricţiile de hrănire întârzie maturarea şi diminuează fecunditatea;
→ decalajul sezoanelor: fecunditatea relativă (icre/kg femelă) este mai scăzută la
reproducătorii a căror reproducere este decalată faţă de perioada naturală de depunere a
pontei;
→ originea femelelor: femelele provenite din mediul natural antrenează vitelogeneza la o
talie superioară celei din creşterea intensivă;
→ vârsta reproducătorilor: contrar altor specii, exemplarele mai mari şi mai bătrâne de
calcan se maturizează precoce, iar cele tinere mai târziu; fecunditatea totală a peştilor
creşte odată cu vârsta, masa şi lungimea peştelui, pe mai mulţi ani, apoi se diminuează;
punctul de inflexie a fecundităţii corespunde intrării peştelui într-o fază senilă.
În cazul exemplarelor crescute şi maturate în captivitate, ponta spontană intervine
rar, iar, atunci când se produce, ouăle emise sunt, în general supramaturate şi
nefecundate (Fauvel at al., 1993). Factorul susceptibil de a inhiba ponta poate fi starea de
stres cronic legat de condiţiile de captivitate a genitorilor şi utilizarea frecventă a expulziei
ovulelor sub presiune abdominală.
Condiţiile de pontă spontană sunt incompatibile cu necesităţile producerii
industriale a alevinilor. De aceea, s-a studiat posibilitatea efectuării unui masaj abdominal
zilnic şi s-a constatat că ritmul prelevărilor nu afectează nici numărul ovulaţiilor, nici
cantitatea de ovule eliberate la fiecare ciclu. Din contră, o presiune abdominală zilnică
creşte semnificativ procentul de supraveţuire la incubaţie şi eclozare (Tabel 4.1.2).

Tabel 4.1.2. Efectul masajului abdominal şi al temperaturii asupra calităţii icrelor de calcan
Masaj tapă 0 C Ovule Fecundare Eclozare Referire
abdominal normale % % % bibliografică
săptămânal - - 20 - Devauchelle et
al.,1987
bisăptămânal 12 46,62 - 11,40 Fauvel et al., 1993
bisăptămânal 12 72,56 - 34,45 Fauvel et al., 1993
zilnic 14-15 40 24 - Howell et al., citat de
Fauvel et al., 1993

Rezultatele confirmă concluziile lui McEnvoy (citat de Fauvel et al., 1993), care
evocă o degradare rapidă a ovulelor, conducând la pierderea fecundităţii în 24 ore.
Pentru aprecierea calităţii pontei se utilizează, în mod curent, următorii parametri:
- talia de viabilitate: număr de ovule aparent intacte/număr total de ovule;
- talia de fecunditate: număr ouă fecundate/număr total de ovule.
La calcan, pH-ul fluidului ovarian care însoţeşte ovulele la expulzie prezintă variaţii
importante. pH-ul lichidului ovarian este de 8,2 în ponte cu viabilitate de 100%. El
descreşte liniar în funcţie de supramaturare şi atinge valoarea de 7,3, atunci când talia de
viabilitate tinde spre 0%. O corelaţie semnificativă a fost observată între pH şi talia de

127
fecundare. Lichidul ovarian are putere de tamponare superioară apei de mare, putând
crea un microclimat de fertilizare al cărui pH va avea influenţă pozitivă asupra puterii de
fecundare a spermatozoizilor. pH-ul fluidului ovarian poate fi considerat un parametru
obiectiv care să caracterizeze starea de supramaturare a ovulelor.

Condiţii generale de creştere a genitorilor

În majoritatea cazurilor, genitorii de calcan sunt crescuţi în condiţii controlate de
temperatură şi fotoperiodicitate, care permit obţinerea eşalonată de gameţi, pe toată
perioada anului. Creşterea genitorilor se realizează în incinte de 16-40 m3 (în
experimentările noastre, am dispus de bazine de 75 m3). Bazinele sunt alimentate printr-
un circuit deschis cu apă marină filtrată şi termoreglată şi desaturată de gaze dizolvate
prin trecerea pe o coloană dotată cu anouri de plastic. Reînnoirea volumului este de 10%.
Introducerea de aer sub presiune se face în permanenţă. De asemenea, se efectuează
purjarea zilnică, pentru eliminarea deşeurilor depuse pe fundul bazinelor. Prezenţa unui
strat de pietriş sau nisip este de dorit, ţinând cont de particularităţile speciilor, dar nu este
obligatorie. Prezenţa în pepinieră a unui număr mare de puiet permite constituirea unui
stoc de reproducători, dar este necesară reânnoirea anuală a lotului (cca. 1/3 din
populaţie) cu reproducători sălbatici, pentru a nu se ajunge la consanguinizare.
Reproducătorii aleşi din mediul natural trebuie să fie bine pigmentaţi, fără malformaţii şi
paraziţi.
Datorită absenţei caracterelor sexuale secundare, determinarea sexului se
bazează pe morfologia gonadelor (Devauchelle et al., 1987). Determinarea sexului este
realizată prin introducerea unei pense bronhioscopice la nivelul porului genital. Progresia
sa în gonada posterioară stângă, până la jumătate sau în treimea inferioară a corpului,
indică faptul că este vorba de o femelă. În caz contrar, este vorba de un mascul. Sexul se
poate confirma sub presiunea slabă a gonadelor, când se poate observa o eventuală
spermiație.
În general, se utilizează marcarea individuală cu azot lichid, aplicat 20 sec. pe faţa
dorsală a peştelui. Aplicarea un timp mai îndelungat are consecinţă apariţia de plăgi.
Aceste marcări indică numărul, originea şi sexul şi permit o identificare rapidă a
reproducătorilor. Marcajul este controlat de 2 ori/an şi reînnoit dacă este cazul.
Reproducătorii sunt repartizaţi pe clase de masă, cu un raport între sexe de 0,8
femele: 1 mascul. Pentru a evita îmbătrânirea lotului de reproducători, cei tineri sunt
introduşi la sfârşitul sezonului de pontă, după „reforma” celor bătrâni.
Necesităţile nutriţionale ale genitorilor sunt destul de puţin cunoscute (Cowey et
al., 1971, Deniels et al., 1996, Denson & Smith, 1977). Hrana este distribuită de 2 ori /
săptămână, „ad-libitum”, şi este constituită din peşti şi moluşte proaspete (cca. 87%) şi
congelată (13%). Dieta este diversă, incluzând peşte gras (63%) şi slab (30%). Acolo unde
este posibil, se adaugă şi calamar (7%). Raţia săptămânală reprezintă 3% (animal proaspăt
consumat/biomasa x 100), dar variază în funcţie de sezon; se remarcă o pierdere a
apetitului în timpul perioadei de reproducere, când s-a constatat refuzul total al hranei de
către femele. Se recomandă o suplimentare în vitamine, pentru a evita carenţele
nutriţionale. Această suplimentare se va realiza cu 2 luni înainte de pontă, prin injecţii
intramusculare, după cum urmează:
128
- vitamina C - 600 mg/kg peşte
- vitamina E - 80 mg/kg peşte
În cadrul studiului s-a experimentat cu succes introducerea hranei granulate în
dieta reproducătorilor. Aceasta a fost constituită din:
- viscere hering: 55%
- șrot soia: 20%
- lapte praf furajer: 10%
- făină grâu: 10%
- tărâţe grâu: 5%
Premixul mineral a fost alcătuit din (g/kg hrană umedă):
- KCI: 0,125
- NaCl: 0,2
- MnSO4: 0,009
- MgSO4: 0,7
- ZnSO4: 0,1
Premixul vitaminic a fost alcătuit din (mg sau UI/kg hrană umedă):
- vitamina B1: 0,3 mg
- vitamina B2: 0,15 mg
- vitamina B4: 0,06 mg
- vitamina B6: 0,2 mg
- vitamina B12: 0,66 mg
- vitamina C: 6 mg
- vitamina D2: 1,0 UI
- calciu pantotenat: 1,5 mg
- inositol: 15 mg

Granulele au fost preparate în laboratorul INCDM, utilizând un robot de bucătărie

şi un uscător de granule. Pentru efectuarea de tratamente peştilor afectaţi de vibrioză, s-a
încorporat în granule antibioticul cloramfenicol (3,5 g/kg hrană umedă), care s-a dovedit
foarte eficace.

Reproducerea dirijată a calcanului

Pentru a evita efectele nedorite ale acţiunii diferiţelor factori de mediu,
săptămânal s-au determinat principalii parametri fizico-chimici ai apei de cultură (pH,
salinitate, substanţa organică, oxigen dizolvat, azot amoniacal). Dată fiind importanţa
temperaturii, acest parametru s-a înregistrat zilnic (Tabel 4.1.3).
Faţă de tehnologia clasică de reproducere, în care parametrii de mediu sunt strict
controlaţi, imposibilitatea de a asigura un astfel de control în experimentările noastre a
influenţat negativ rezultatele obţinute, în special prin:

129
 Tabel 4.1.3. Variaţia principalilor parametri fizico-chimici
ai apei de cultură a calcanului, pe etape tehnologice
Etapa Parametri fizico-chimici (limite)
tehnologică t 0C pH salinitate substanţa oxigen azot
ppt organică dizolvat amonia
mg O2mg/l mg/l cal
µgN-
NH4/l
Maturare 4-17 7,9-8,2 14-18,5 1,5-3,6 7,8-10,8 20,0-
200,0
Incubaţie 10,5-19,8 7,9-8,5 12,5-18,0 1,5-5,70 4,0-12,0 90,8-
600,0
Creştere larve 14,7-22,3 7,8-8,6 12,5-18,0 3,8-10,54 5,50-10,25 20,2-
1250
Creştere puiet -1,5-26,5 7,3-9,5 7,36-18,1 1,6-3,99 3,13-8,69 24,63-
217,45
Întreţinere -1,7-27,2 7,9-8,7 13,8-18,4 1,05-4,47 3,62-9,21 29,9-
reproducători 138,3

→ variaţii de temperatură pe parcursul a 24 ore, în special la incubaţie şi creştere

larve;
→ temperaturi mari (de peste 270C), menţinute timp de o săptămână, şi sub 00C (pe o
durată de trei săptămâni), care au determinat mortalităţi în rândul reproducătorilor de
calcan;
→ valori crescute ale substanţei organice şi ale azotului amoniacal, datorate distribuirii
continue de hrană, cu efecte negative asupra larvelor.

Materialul biologic a fost alcătuit din:

a. reproducători în stadiul de curgere, capturaţi din mediul natural - metoda a fost
aplicată în toţi anii experimentali, existând probleme la menţinerea în stare vie a
reproducătorilor capturaţi cu setcă, pe izobatele de 20-30 m (Fig. 4.1.7).
De asemenea, de regulă, raportul între sexe a fost nesatisfăcător,
predominând femelele (la capturare din mediul natural, cca. 70% din materialul
capturat erau femele). Masculii au necesitat în mai multe cazuri (peste 50%)
sacrificarea lor şi utilizarea pentru fecundare a întregii gonade, obţinând procente de
fecundare bune (până la 80%);
b. reproducători proveniţi din mediul natural şi aduşi la curgere prin administrare de
suspensie hipofizară - metoda a fost aplicată când reproducătorii capturaţi nu au fost
în stadiul de curgere, iar stresul datorat capturării a inhibat maturarea pe cale
naturală; s-a administrat suspensie hipofizară de crap matur sexual, în doză unică,
după cum urmează (funcţie de gradul de maturare):
- femele: 2,0-3,0 mg/kg corp;
- masculi: 2,5-3,5 mg/kg corp.

130
 Femelele au maturat 100%, masculii 50% (cu o cantitate mică de spermă, fiind
necesară, în unele cazuri, sacrificarea masculilor şi utilizarea, pentru fecundare, a
întregii gonade). Utilizarea acestei metode nu este recomandabilă până când nu se
cunosc toate mecanismele stimulării hormonale (Noiseeva & Zolotnitkii, 1978, Popova
& Romacenko, 1975, Ramos, 1986 a,b, Suquet et al., 1991, Zolonitkii & Moiseeva,
1976, citați de Zaharia, 2002), fiind folosită ca o măsură extremă.
c. reproducători proveniţi din mediul natural, crescuţi în captivitate şi ajunşi la
curgere după 8-9 luni de creștere în captivitate - utilizarea reproducătorilor maturaţi
în captivitate s-a realizat în anii 2009 şi 2010, obţinând maturarea la cca. 8-10 luni de
la capturare, mult mai devreme decât este indicat de către specialiştii francezi ca timp
minim de aclimatizare a peştilor sălbatici la captivitate 2 ani (Person & Le Ruyet J.,
1993).

Fig. 4.1.7. Reproducători de calcan recoltaţi din mediul natural

(Foto: Valodia Maximov).

Determinarea maturităţii sexuale

Pentru mascul: Se aplică o presiune uşoară de câteva ori, începând cu zona
pelviană înspre porul urogenital. Dacă peştele este matur, prin por va fi eliminată o
cantitate mică de lapţi. Aceştia sunt alb - lăptoşi. Dacă nu se vor elimina lapţi, peştele
fie este imatur fie a depus deja lapţii şi nu poate fi folosit în scopuri de reproducere.

131
 Pentru femelă: femelelor li se va verifica stadiul de maturitate prin porul
genital, urmărindu-se eliminarea de icre în urma presărilor uşoare. Există posibilitatea
să nu se elimine nimic, moment în care se încearcă metoda luării probelor de ţesut
gonadal. Canularea se realizează cu un tub de polietilenă de 50 cm (1,5 mm
diametrul), care se introduce aproximativ 20 cm prin porul urogenital, până ce se
întâmpina o uşoară rezistenţă (Fig. 4.1.8). Se aspiră o proba de ovocite, care vor fi
examinate apoi la microscop.

Fig. 4.1.8. Canulare la femela de calcan (Foto: Victor Niţă)

Verificarea maturităţii probelor gonadale prin examinarea la microscop

Pentru mascul: Se examinează activitatea spermatică folosind o mărire de 100
x. Se depune iniţial o picătură de apă de mare pe lamă, apoi se adaugă puţină spermă
şi se examinează. Viabilitatea este caracterizată de mişcări active de răsucire a
spermatozoizilor după ce s-a realizat amestecul spermei cu apa de mare.
Pentru femele: O cantitate mică de țesut gonadal se depune pe lamă în
vederea măsurării diametrului ovocitelor. Măsurătorile se pot face la o mărire de 40 x.
Dacă ovocitele au diametrul mediu de 400 µm, respectiva femelă poate fi folosită în
reproducere, dacă diametrul este sub această valoare, se poate menţine exemplarul
ca stoc pentru viitor.
Utilizarea acestei metode a fost o premieră pentru bazinul Mării Negre,
întrucât, în tehnologia ucraineană de obţinere a puietului de calcan, se utilizează
numai reproducători sălbatici, capturaţi la curgere, de către navele de pescuit,
fecundarea făcându-se la bordul navelor (Bityukova et al., 1990, Ivanov, 1975).
Indiferent de metoda de recoltare a produselor seminale, mobilitatea
spermatozoizilor a fost estimată la microscop, după activarea lor cu apă de mare, în
diluţia de 1:100. După scara arbitrară propusă de Suquet et colab., 1991
132
spermatozoizii de calcan s-au încadrat între clasa 1 (20% din câmp) şi 4 (80% din
câmp). Durata mişcării spermatozoizilor din clasa a IV-a variază între 10 şi 15 min.
(Zaharia & Bilal, 1994).
Fecundarea artificială a fost efectuată după metodele uscată şi semiumedă,
ţinând cont de marea capacitate de supravieţuire a spermatozoizilor de calcan în apa
de mare, ca şi de marea concentraţie în spermatozoizi (0,7-11x109 spermatozoizi/ml)
(Suquet et al., 1991). Astfel, sunt suficienţi 0,3 ml spermă la 100 ml icre, amestecaţi
manual cu 50 ml apă de mare, după care se lasă amestecul în repaos cca. 10 min., în
vederea fecundării. După această operaţiune are loc spălarea icrelor şi punerea lor în
incubator. Procentele de fecundare au variat în limite largi (0-90%), fiind determinate,
în principal, de calitatea spermei. Colectarea spermei se va face înaintea colectării
ovocitelor. Lichidul seminal se colectează cu ajutorul unei seringi prevazută cu un tub
de silicon (1,5 mm diametrul) prin aplicarea unei presiuni în jurul porului uro-genital.
Seringile se vor păstra la gheaţă până la momentul inseminării. Se vor colecta
aproximativ 1,3 ml lapți/kg peşte (Fig. 4.1.9).
Ovocitele se obţin prin presarea abdomenului înspre porul genital. Dacă apar
sângerări, operaţia se opreşte imediat. Ovulaţia, atât la peştii maturi, cât şi în curs de
maturare, are loc timp de 7 - 13 zile consecutive. O medie de 510.000 ouă per kg peşte
în curs de maturare și 300.000 ouă per kg pește matur pot fi produse (Fig. 4.1.10).

Fig. 4.1.9. Colectarea spermei de la masculul de calcan (Foto: Victor Niţă).

133
 Fig. 4.1.10. Colectarea ovocitelor de la femela de calcan (Foto: Victor Niţă).

Ovocitele se depun într-un pahar din plastic. Se va adăuga sperma şi se va

amesteca cu ovocitele utilizând o pană de pasăre acvatică (Fig. 4.1.11). Cantitatea
optimă de spermă este de 1 ml la 200 g ovocite. Se va adăuga şi o mică cantitate de
apă de mare, pentru a facilita fecundarea. Amestecul se păstrează aşa timp de 10
minute, timp suficient pentru ca fecundarea să aibă loc.

Fig. 4.1.11. Fertilizarea artificială (Foto: Victor Niţă).

134
 Fig. 4.1.12. Amplasarea ovocitelor fecundate la incubare (Foto: Victor Niţă).

Ovocitele fecundate sunt sferice, pelagice şi non-adezive, fără structuri

speciale pe corion şi cu un spaţiu perivitelin mic. Măsoară cam 1,08 - 1,21 mm în
diametru. Eclozarea are loc aproximativ la 110 ore după fecundare, la temperaturi de
14 - 15°C.

a b
Fig. 4.1.13. a. Incubatoare tip INCDM pentru calcan:â; b. Incubarea - detaliu
(Foto: Victor Niţă).

Fig. 4.1.14. Icre la incubat (Foto: Victor Niţă).

135
Estimarea ratei de fecundare
Rata de fecundare poate fi estimată în stadiul de patru celule, la 3 ore după
inseminare, la 15°C. Pentru estimare, se prelevează trei probe de câte 50 ml din
incubator şi se examinează şi se numară la microscop. Numărul total de icre (TNE)
dintr-un incubator se estimează pe baza densităţii regăsite în cele trei probe şi a
volumului tancului de incubare. Rata de fecundare (FR) se calculează astfel:
FR(%) = Numărul mediu de icre fecundate numărate / Numărul mediu de icre
numărate x 100

Estimarea ratei de eclozare

Rata de eclozare (HR) se estimează bazat pe raportul dintre larvele eclozate şi
numărul total de icre numărate. Se prelevează trei probe de câte 50 ml, se analizează
şi se numără la microscop larvele eclozate. Pe baza densităţii din probă se estimează
numărul total de larve eclozate în tanc (TNL).
Astfel, rata de eclozare se calculează:
HR(%) = TNL/TNE x 100

Dezvoltarea embrionară la calcan (Fig. 4.1.15)

Fig. 4.1.15. Stadii de dezvoltare embrionară şi larvară la calcan

(Psetta maxima maeotica) (Foto: Tania Zaharia).

136
 Icrele de calcan sunt pelagice, de formă sferică. Membrana este subţire,
transparentă. Citoplasma este omogenă, iar spaţiul perivitelin este foarte îngust. Pe
măsura dezvoltării embrionului, el se măreşte puţin. Diametrul icrelor variază de la
1,10 la 1,33 mm, picătura de grăsime de la 0,17 la 0,23 mm. Picătura de grăsime ocupă
întotdeauna jumătatea superioară a icrei. Dezvoltarea embrionară a durat 4-5 zile,
adică însumarea a 1.300-1.5000h cu parcurgerea următoarelor etape (Dehnik, 1973,
citat de Zaharia, 2002, Zaharia & Bilal, 1994, Zaharia & Alexandrov, 1997):
→ etapa I - începe în momentul fecundării şi se termină odată cu organizarea
blastulei epiteliale. Prima segmentare are loc după 2 ½ - 3 ore de la fecundare. După
10-12 ore, se organizează morula. Procesul de segmentare se termină după 15-16 ore
de la fecundare (Fig. 4.1.16);

Fig. 4.1.16. Embrioni de calcan în etapa I (Øicră = 1,10- 1,33 mm) (Foto: Tania Zaharia).
→ etapa II - se caracterizează prin deplasarea blastomerelor pe stratul de
suprafaţă şi prin organizarea plăcii cu mai multe straturi; formarea blastulei epiteliale
este însoţită de apariţia formaţiunilor veziculare în periblast, care, pe măsura
dezvoltării, se ridică la polul vegetativ; deplasarea blastomerelor pe stratul de
suprafaţă şi organizarea blastocelelor durează 7-8 ore (Fig. 4.1.17);

Fig. 4.1.17. Embrioni de calcan în etapa II (Øicră = 1,10-1,33 mm) (Foto: Tania Zaharia).

137
 → etapa III - este etapa acumulării de vitelus în blastodisc şi organizarea zonei
blastodiscului cu invaginări mai intense de celule la unul dintre capete, pe locul
umflăturii viitorului embrion; după 10-12 ore de la începutul acumulării, zona
blastodiscului atinge ecuatorul şi se marchează precis umflătura embrionului; când
blastodiscul reprezintă 2/3 din suprafaţa vitelusului, embrionul capătă contur precis;
capătul anterior este vizibil lăţit, sunt marcate cupele oculare, se profilează primele
segmente ale trunchiului; cu puţin înainte de închiderea blastoporului, în ochi se
schiţează cristalinul; apar melanofori sub formă de pete pe latura spinală a
embrionului, în partea anterioară a corpului; după 28-30 ore de acumulare are loc
închiderea blastoporului; în trunchi se disting 10-11 segmente; micile pete de
melanofori se răspândesc de-a lungul întregii laturi spinale a corpului (Fig. 4.1.18).

Fig. 4.1.18. Embrioni de calcan în etapa III (Øicră = 1,10-1,33 mm) (Foto: Tania Zaharia).
→ etapa IV - se organizează capsule auditive, inima, intestinul; când corpul
embrionului cuprinde jumătate din suprafaţa vitelusului, se marchează mugurele
caudal; melanoforii se răspândesc pe pata de grăsime şi vitelus;
→ etapa V - se organizează germenii înotătoarelor pectorale, se marchează
cutele înotătoarelor; pe latura spinală a corpului, alături de melanofori, apare
pigmentul roz, care se măreşte, pe măsura creşterii (Fig. 4.1.19).

Fig. 4.1.19. Embrion de calcan în etapa V (Øicră = 1,23 mm) (Foto: Tania Zaharia).

138
 → etapa VI - când embrionul reprezintă 2/3 din suprafaţa vitelusului, încep
pulsaţiile inimii şi slabe tresăriri musculare; pulsaţia inimii este la început foarte slabă
şi rară (24 - 45 bătăi/minut), pentru ca, la eclozare, pulsaţiile inimii să fie 60-80
bătăi/minut (Fig. 4.1.20).

Fig. 4.1.20. Embrioni de calcan în etapa VI (Øicră = 1,33 mm) (Foto: Tania Zaharia).
Înainte de eclozare, coada embrionului aproape atinge gura. Corpul este
intens colorat roz-strălucitor, pe fondul căreia sunt răspândiţii melanofori mari,
ramificaţi. Embrionul se mişcă energic cu tot corpul şi are loc ieşirea din icră (Fig.
4.1.21).

Fig. 4.1.21. Embrion de calcan înainte de eclozare (lungimelarvă = 3,80 mm)

(Foto: Tania Zaharia).
După eclozare, larvele de calcan au lungimea de 2,80-4,0 mm. Sacul vitelin
este mare, oval. Picătura de grăsime se află în partea posterioară a sacului vitelin, în
zona inferioară, de aceea larvele înoată orizontal, cu partea abdominală în sus. Corpul
este colorat în roz-strălucitor, pe fondul căruia sunt așezaţi melanofori ramificaţi. În
partea de mijloc a caudalei, pigmenţii roz şi negru sunt aşezaţi pe marginea
înotătoarei.
După eclozare, larvele sunt puţin active, se menţin în stratul de suprafaţă, cu
partea abdominală în sus.
139
Creşterea larvelor
Pentru a evita efectele nedorite ale acţiunii diferiţilor factori de mediu,
săptămânal, s-au determinat principalii parametri fizico-chimici ai apei de cultură (pH,
salinitate, substanţă organică, oxigen dizolvat, azot amoniacal).
Eclozarea larvelor de calcan se petrece în a 4-a - a 6-a zi de la fecundare
(funcţie de temperatura apei). În timpul eclozării, se înregistrează cele mai mari
pierderi. Larvele proaspăt eclozate se menţin o perioadă de timp în masa apei, cu sacul
vitelin în sus. În primele 2 zile, larvele nu manifestă reacţie la lumină, iar în a 3-a zi se
adună în partea iluminată a vasului de creştere (Fuchs, 1978). Aceasta înlesneşte
filtrarea apei şi înlăturarea larvelor moarte. La vârsta de 4 zile, la larve se observă
alternanţa relativ regulată a perioadelor de repaus, când ele stau pasive, cu capul în
jos şi active la suprafaţă. Această mişcare pe verticală aminteşte de o sinusoidă.
Mişcarea durează 1-2 până la 8-9 sec. Viteza de deplasare este de 7-9 mm/s. Durata de
repaus variază în limite foarte largi, dar, în general, este de 3-7 sec. Viteza medie de
deplasare a larvelor de calcan de 5-6 zile este de până la 12-14 mm/s.
La o zi de la eclozare, sacul vitelin capătă forma sferică şi, prin aceasta, scade
brusc ca mărime. Capul se eliberează de sacul vitelin, se marchează orificiul bucal,
pigmentaţia corpului se intensifică. În zona trunchiului, în rând cu pigmenţii roz, apar şi
cei bruni. La vârsta de 2 zile, începe pigmentaţia ochilor, larvele îşi schimbă poziţia în
apă; ele înoată oblic, cu capul în jos, iar partea abdominală este orientată în sus.
Larvele de 3 zile continuă hrănirea cu resturile viteline şi picătura de grăsime, ochii li se
pigmentează intens, apare tăietura gurii, devin foarte active.
Larvele de 5 zile au încă resturi de sac vitelin şi picătura de grăsime mică. Se
formează maxilarele, gura capătă mobilitate. Intestinul închis este îngroşat. Larvele
sunt intens colorate în negru, brun şi roz. Ele se menţin, în principal, în straturile de
suprafaţă ale apei. Cu ajutorul înotătoarelor pectorale şi mişcărilor ondulatorii ale
corpului, larvele înoată repede în direcţii diferite (Fig. 4.1.22).

Fig. 4.1.22. Larvă de calcan în vârstă de 5 zile (lungimelarvă = 3,80 mm)

(Foto: Tania Zaharia).
140
 Larvele de 6 zile au sacul vitelin complet resorbit, picătura de grăsime este
încă prezentă, în intestin se observă hrana ingerată (la început, numai alge
microscopice), larvele trecând la hrănirea mixtă. Particulele alimentare înghiţite ajung
repede în zona mijlocie a intestinului. În cavitatea bucală şi faringe, hrana ajunge
repede. Prima apariţie a particulelor alimentare în zona posterioară a intestinului a
fost înregistrată după 2 ore de la începutul hrănirii. La larvele studiate, s-a observat că
hrana apare în zona mijlocie a intestinului; în zona posterioară apare neregulat şi în
cantităţi mici, numai înainte de defecaţie. Existenţa sfincterului închis între zona medie
şi posterioară este un obstacol pentru trecerea treptată şi sigură a hranei către anus.
Observaţiile au arătat că, dacă larvele nu se hrănesc din anumite motive, atunci, după
17-24 ore, în intestin nu se mai observă deloc hrană. Referitor la reacţia larvelor la
lumină, s-a observat că, dacă larvele sunt introduse la o iluminare de 100-150 lucsi, iar
apoi sunt menţinute sub o lampă, unde sunt 4 sectoare cu 1.000, 750, 400 şi 100 lucsi,
după 10 minute, majoritatea larvelor se aglomerează în sectorul 4 (100 lucsi), iar, după
1-2 ore, în sectorul 3-4 (400-100 lucsi).
Larvele de 7 zile au picătura de grăsime complet resorbită şi capătă modalităţi
de deplasare bine coordonate. La larvele de 9 zile apare instinctul de prădător, acestea
hrănindu-se activ. Creşterea larvelor de calcan s-a realizat până la vârsta de 30 zile
(metamorfoza timpurie), cauzele fiind imposibilitatea asigurării unei hrane
corespunzătoare şi a condiţiilor optime de întreţinere (Alexandrov et al., 1995, 1997,
1998, Zaharia & Alexandrov, 1997, Zaharia et al., 1999)
Pentru stabilirea unui regim de hrănire s-au experimentat mai multe variante,
larvele manifestând preferinţă după cum urmează:
- alge microscopice (flagelatul Tetraselmis sueccica), ce încep a fi consumate la vârsta
de 3-4 zile până la 8-9 zile, când hrănirea devine exclusiv exogenă (Fig. 4.1.23);
- rotiferul Brachionus plicatilis: de la vârsta de 8-9 zile până la 12-20 zile (la început
numai ouă (Foto 24), apoi şi exemplare adulte (Fig. 4.1.24);

Fig. 4.1.23. Conţinut intestinal al larvelor de calcan de 3 zile

(dimensiuni: alge - 14-17 μm) (Foto: Tania Zaharia).

141
 Fig. 4.1.24. Partea anterioară a unei larve de calcan
(în intestin: ouă de B. plicatilis) (3x20) (Foto: Tania Zaharia).

Fig. 4.1.25. Intestinul larvei de calcan hrănită cu B. plicatilis (5x20)

(Foto Tania Zaharia).

- filopodul Artemia salina (nauplii şi metanauplii) de la vârsta de 10-12 zile

(concomitent cu B.plicatilis ) până la vârsta de 30 zile (cât a durat experimentul).
Încercările de hrănire a larvelor de calcan cu hrană inertă au eşuat, acestea
neacceptând decât hrană vie, singura alternativă viabilă fiind administrarea acesteia.
Indicatorii morfologici ai larvelor de calcan la trecerea la hrănirea exogenă
sunt redaţi în Tabelul 4.1.4.
Tabel 4.1.4. Indicatorii morfologici ai larvelor de calcan la trecerea la hrănirea
exogenă.
Vârsta Lungime corp Înălţime corp Lungime cap Înălţime cap
(zile) (mm) (%) (mm / %) (mm / %)
7 3,82 - 4,27 21,2 0,79 / 21,6 0,79 / 17,8
8 3,80 - 4,45 21,9 0,88 / 23,5 0,82 / 21,8
9 4,20 - 5,30 26,9 1,05 / 25,1 0,86 / 23,1
10 4,23 - 5,40 28,3 1,11 / 26,3 -
11 4,32 - 6,00 28,6 1,31 / 26,0 1,12 / 26,1
142
Consideraţii privind metamorfoza larvelor de calcan
Conţinutul în acizi graşi lungi polisaturaţi seria n-3 al filtratorilor destinaţi ca
hrană larvelor de calcan a fost indentificat ca factor limitant al calităţii lor alimentare
(Gatesoupe & Milinaire, 1985, Baker et al., 1996, Moretii et al., 1999). Cercetările au
arătat că specia calcan este sensibilă în mod particular la acest factor limitativ,
deoarece rotiferul Brachionus plicatilis, cât şi filopodul Artemia salina conţin 1,6,
respectiv 1,2 g acizi graşi n-3/100 g substanţă uscată, conţinut ce nu acoperă
necesităţile în acizi graşi ale larvei. Acidul linoleic, foarte abundent în Artemia, nu
poate acoperi aceste necesităţi. De aceea, este necesară suplimentarea dietei cu acizi
graşi.
Larvele de calcan posedă un sistem relativ complex la trecerea la hrănirea
exogenă, detectându-se prin tehnici histo-enzimatice proteaza, amilaza şi esteraza la
larvele de 3 zile (Garcia de la Banda et al., 1992). Pancreasul are funcţii exogene la
vârsta de 3 zile (Kurokava&Suzuki, 1997) şi începe să se alungească la 20 zile. După
metamorfoză, pancreasul se întinde de-a lungul venei hepatice până la stomac,
apendicii pilorici, splină şi intestin. Celulele epiteliale ale intestinului sunt gata să
sintetizeze enzimele digestive la vârsta de 3 zile. Nedispunând de un stomac complet,
mai ales la nivel morfologic, larvele acestor peşti prezintă o eficienţă digestivă şi o rată
de asimilare destul de slabe. O formă de satisfacere a necesarului nutritiv şi enzimatic
a fost propusă de diverşi autori (Huys et al., 2000, Kuhlmann et al., 1980, Kyel et al.,
1993, Munilla-Moran & Stark, 1989), care au arătat că adăugarea de bacterii lactice şi
probiotice aduce o cantitate mare de factori vitali, cum ar fi:
- un aport de enzime şi factori de creştere naturali;
- un surplus de aminoacizi esenţiali;
- rezerve de vitamine şi minerale;
- realizează inhibiţia proliferării bacteriilor oportuniste gram negative, precum şi un
echilibru mai bun al florei intestinale larvare;
- adăugarea de factori antimicrobiani şi antotoxine;
- realizează un aliment mai atrăgător.
Adiţia microalgelor Isochrisis sau Tetrasemis, împreună cu rotiferul Brachionus
plicatilis îmbogăţit cu drojdie şi emulsie de ulei şi Artemia, conduc la succes în cultura
calcanului. Algele contribuie la creşterea conţinutului rotiferilor în acizi graşi.
Experimentele desfăşurate de Kyell et al., 1993, au arătat că, la rotiferii
transferaţi în apă fără alge, conţinutul în lipide descreşte constant până la 20%, în timp
ce acesta rămâne constant în tancurile în care s-au adăugat alge. Conţinutul cantitativ
în HUFA n-3 la rotiferi descreşte în timp. Rotiferii hrăniţi cu Tetrasemis îşi păstrează
cantitatea iniţială de 20:5 n-3, în timp ce conţinutul în 22:6 n-3 descreşte rapid.
Rotiferii dovedesc o mare stabilitate în 22:6 n-3, în timp ce 20:5 n-3 se reduc. Rotiferii
menţinuţi în apă fără alge pierd ambele tipuri de acizi graşi.
Şocurile reci acute sunt dăunătoare calcanului, deoarece produc tulburări
fiziologice, care pot fi cauza morţii. Moartea rapidă este datorată insuficienţei
respiratorii, prin tulburări ale centrului respirator în sistemul nervos central. Se
143
constată o creştere în plasma sanguină a concentraţiei de Cl¨, descreşterea
conţinutului în apă al muşchilor şi hiperglicemie (Staumes, 1994).
Metamorfoza larvelor de calcan este influenţată de o serie de factori, cum
sunt (Daniels et al., 1996):
→ umplerea neizbutită a vezicii gazoase cu aer - cauza majoră a mortalităţii la multe
specii de peşti; în aceste condiţii, larvele sunt incapabile să stea suspendate în masa
apei, să-şi coordoneze mişcările în căutarea prăzii; dezvoltă devieri ale coloanei,
datorită efortului la înot; larvele muribunde rămân planctonice după resorbţia totală a
picăturii de grăsime, prezintă gura deformată, le lipseşte articulaţia mandibulară;
→ factori necorespunzători de mediu - dintre aceştia, se pare că salinitatea joacă un
rol important, influenţând negativ procentul de metamorfozare la valori
necaracteristice speciei;
→ deficienţe de hrănire - nivel necorespunzător al hranei în acizi graşi cu lanţ lung:
acid eicosapentaenoic (EPA, 20:5n-3) şi acid docosahexaenoic (DHA 22:6n-3); lipsa
acestora produce şi anomalii de pigmentare (albinism) la un procent care poate ajunge
la 30-40% din populaţie; peştii albinoşi au acelaşi ritm de creştere ca şi cei normal
pigmentaţi, dar nu au aspect comercial şi de multe ori sunt refuzaţi pe piaţă; se
remarcă întârzierea migrării ochiului şi, deci, a metamorfozei; studii recente (Barr
et.al., 2000, Baker & Bengton, 1996, Narciso et al., 2000), au arătat că îmbogăţirea
hranei distribuite (metanauplii de Artemia) cu DHA/EPA (3,5/4) a ridicat sensibil
procentul de metamorfozare; comparând conţinutul larvelor în DHA (sfârşitul sacului
vitelin), utilizat ca indicator al nevoii de hrănire cu cel al Artemiei, se constată că
aceasta are un nivel foarte scăzut în acid arachidonic (AA, 20:4n-6).
Pentru îmbogăţirea hranei vii administrate larvelor de calcan, s-au utilizat
produse industriale concentrate, dintre care cele mai importante au fost:
- APR (artificial Plankton Rotifer) pentru protozoare, rotiferi şi larve de moluşte, ca
substrat nutritiv, şi pentru larvele de cambulă şi calcan, ca înlocuitor pentru rotiferi, cu
un conţinut de 44% proteine, 39,4% glucide şi 8,8% lipide;
- Nutra 0, mărime 0,3-0,7 mm, dizolvat în mediul de cultură pentru copepode şi larve
de peşti, cu un conţinut de 53% proteine şi 18% lipide;
- HUFA GOLD Sanders, pentru rotiferi, Artemia şi larve de calcan, pentru conţinutul
bogat în lipide 48% cu C22:5(n-6) 26%;
- BLACK GOLD Sanders, pentru rotiferi şi Artemia, cu un conţinut de 95% alge uscate
şi 42% proteine, 26% lipide şi 12% glucide.

Consideraţii privind creşterea larvelor de calcan

a. Dezvoltarea aparatului digestiv al larvelor de calcan începe cu formarea
gurii, la 3 zile de la eclozare, şi divizarea tractului digestiv, în 2 părţi (Bitiukova et al.,
1984, Zaika et al., 1976). Dezvoltarea faringelui, stomacului, zonelor pilorice se
finalizează abia în a 2-a lună de viaţă a larvelor (Cowey et al., 1971)
La temperatura de 16-18°C, în a 2-a zi se deschide gura, dar fălcile nu sunt încă
formate; buzele sunt rotunjite uşor. Zona mijlocie a intestinului este plină cu apă
144
marină. În a 3-a zi apare deschiderea în zona posterioară a intestinului. Falca inferioară
capătă mobilitate. Introducând albastru de metilen în apă, observăm în câteva
secunde apariţia culorii respective în faringe. După 10 minute, culoarea apare şi în
partea mijlocie a intestinului. Se poate observa colorarea şi slăbirea sfincterelor. Deci,
putem spune că, la vârsta de 3 zile, la o temperatură de 180C, sistemul digestiv al
larvelor funcţionează.
Experimentele cu coloranţi fac dovada înghiţirii periodice a apei de către larve.
Odată cu aceasta, larvele înghit bacterii şi organisme mici, cu diametrul de 5-9 µm,
care se întâlnesc constant la larvele înfometate, în vârstă de 4-10 zile.
De obicei, în intestinul larvelor sunt vizibile celule izolate şi cocoloaşe nu prea
mari de bacterii şi alte organisme. Dar, în organismele slăbite, bacteriile încep să se
înmulţească rapid, umplând întreaga cavitate, iar apoi şi partea posterioară a
intestinului. La o temperatură de 14-160C, larvele trebuie hrănite de la vârsta de 4 zile.
În a 5-a zi, se obsearvă mişcarea gurii, a cărei deschidere măsoară 150-200 µm.
b. Timpul şederii hranei în intestinul larvelor de calcan - în cavitatea bucală
şi faringe, hrana ajunge repede. Prima apariţie a particulelor alimentare în zona
posterioară a intestinului a fost înregistrată după 2 ore de la începutul hrănirii. La
larvele studiate, s-a observat că hrana apare de regulă în zona mijlocie a intestinului, în
cea posterioară apărând mai ales înaintea defecaţiei. Existenţa sfincterului între zona
mijlocie şi posterioară asigură trecerea treptată a hranei către anus. Observaţiile au
arătat că, dacă larvele încetează să se hrănescă, atunci, după 17-24 ore, în intestin nu
se mai observă hrana.
c. Observaţii privind studiul necesităţii de hrană la larvele de calcan - la
creşterea larvelor de calcan în densităţi ridicate, un rol important îl joacă distribuirea
hranei în densităţi corespunzătoare, care să asigure o bună hrănire, pe de o parte, şi să
păstreze mediul de cultură în condiţii satisfăcătoare, pe de altă parte.
Analiza morfometrică a constat în efectuarea de măsurători ale larvelor,
stabilind lungimea acestora, dimensiunea vezicii înotătoare şi a sacului vitelin (Fig.
4.1.26).
0.44
0.42
0.4
lungimea (cm)

0.38
0.36
0.34
3 4 5 6 7
vârsta larve (zile)
Fig. 4.1.26. Creşterea în lungime a larvelor de calcan.

145
 Resorbţia sacului vitelin s-a evaluat prin micşorarea suprafeţei secţiunii
transversale, care s-a determinat cu formula (Cepurnov et al., 1986):

S = п ‫ ׀‬h /4, unde: { l = lungimea (mm), h = înălţimea (mm)

Distanţa de percepţie a organismelor de hrănire în plan vertical şi orizontal s-a

efectuat după metoda lui Hunter (citat de Cepurnov et al., 1986): viteza de deplasare
s-a determinat vizual pentru 10-15 larve de aceeaşi dimensiune, luând în considerare
drumul de trecere între 2 poziţii. Timpul de mişcare şi repaus s-a determinat cu
cronometrul. Analiza conţinutului intestinal s-a făcut pe 20-25 larve la fiecare 2 ore/24
h.
În timpul primelor zile de la eclozare, larvele de calcan sunt pasive, 80-90% din
timp aflându-se în repaos. Sacul vitelin mare şi picătura de grăsime dau larvei
posibilitatea de a pluti şi de a se menţine în straturile superficiale. Pe măsura creşterii
şi dezvoltării, sacul vitelin se micşorează şi larvele au flotabilitate negativă şi se
concentrează la graniţa porţiunii întunecate şi fac mişcări spre suprafaţă şi de
coborâre, până la adâncimea de 7-12 cm. La vârsta de 3 zile, la larve apare sistemul
eritrocitar. După 6-8 ore de la apariţia elementelor figurative, în vezica înotătoare se
formează corpul vascularizat, după care începe umplerea ei. Prin umplerea vezicii cu
aer, se măreşte mult activitatea larvelor. Ele se lasă din straturile superficiale la fundul
apei şi încep să înoate orizontal. În momentul trecerii la hrănirea activă, sacul vitelin
este resorbit aproape în totalitate, picătura de grăsime se deplasează în zona ficatului,
înălţimea maximă a sinusului encefalic se deplasează către partea anterioară.
Perioadele de repaus se micşorează şi reprezintă 3-15% din 24 ore. Odată cu creşterea
înotătoarelor pectorale, larvele capătă mobilitate, deplasându-se cu viteze de până la
21 cm/minut.
În etapele următoare de dezvoltare a calcanului, vederea este receptorul de
bază, aceasta asigurând orientarea şi reacţia de căutare a hranei. În etapa hrănirii
mixte, sistemul vizual al larvelor evoluează. În atacurile după hrană, în afară de
locomoţie, un rol important îl joacă modalitatea larvelor de a se orienta asupra prăzii.
Astfel, precizia orientării depinde de gradul de binocularitate. La larvele de calcan, la
eclozare, unghiul de binocularitate este de 10-150 (Cepurnov et al., 1986). În procesul
de dezvoltare, acesta se modifică datorită schimbării amplasementului ochilor. Partea
nazală a ochilor se stabilizează în ziua a 4-a, astfel că unghiul binocular ajunge la 450
dar până la sfârşitul metamorfozei, acesta se modifică în permanenţă.
Procesul de prindere a prăzii include câteva acte necesare. La ivirea în zona de
pradă a organismelor de hrănire, larvele se orientează cu ajutorul înotătoarei
pectorale şi a zonei caudale, astfel ca prada să fie situată în centrul unghiului vizual.
După opriri de scurtă durată (2-4 sec.) şi câteva mişcări de oscilare a capului în plan
vertical, larvele execută un salt rapid. Distanţa minimă de percepere a hranei de către
larvele de 4 zile este de 2,7 mm. La sfârşitul etapei de hrănire mixtă, această distanţă
creşte la 3 mm. La o temperatură a apei de 18-19°C, larvele de calcan încep să se

146
hrănească la vârsta de 84-96 ore (cca. 10% din ele). La sfârşitul zilei a 5-a, 90% dintre
larve se hrănesc.
Particularităţile de comportament al larvelor de calcan în momentul trecerii la
hrănirea mixtă sunt folosite în stabilirea densităţii de organisme care trebuie
administrate.
Aceasta poate fi calculată după formula (Cepurnov et al., 1986):
C = N / V,
unde: C - densitatea necesară de organisme de hrănire
N - cantitatea de hrană, găsită la o larvă într-o oră de hrănire
V - volumul de apă (cm3).

Admițând că cele mai bune consumuri de organisme de hrană reprezintă 10%

din total distribuit, iar o larvă de calcan consumă 9 ex./oră, cantitatea de rotiferi (de
exemplu) întâlniţi timp de o oră trebuie să fie de 90 ex.
Volumul de apă filtrat de 1 larvă timp de o oră este de (Cepurnov et al., 1986):
V = (S· п · r² · a1 · a2) / 4,
unde: S - drumul parcurs de larvă (cm);
r - distanţa de percepere a prăzii în plan orizontal şi vertical (cm);
a1, a2 - unghiul de percepere a prăzii în plan orizontal şi vertical.
S-a stabilit că larvele de calcan de 3-4 zile filtrează într-o oră 35 cm3, iar
concentraţia de rotiferi trebuie să fie de 3 ex./ml (Pionetti, 1985). Analiza conţinutului
intestinal al larvelor de calcan de 3-4 zile a arătat că o parte neimportantă a larvelor se
menţin în stare de nutriţie endogenă. Larva de 5 zile filtrează 60 cm3 de apă şi are
nevoie de o densitate eficace de rotiferi de 1,5 ex./ml.
d. Schema tehnologică de creştere a larvelor de calcan - primele 2-3 zile de
la eclozare, larvele se păstrează în incubatoare, până în momentul trecerii la hrănirea
externă. Atunci, larvele se trec în capacităţi speciale, cu volum de 150-200 l, dotate cu
filtre biologice şi chimice şi sistem de circulaţie (eventual, recirculaţie) al apei.
Densitatea de populare cu larve nu trebuie să depăşească 30-50 ex./l.
Temperatura apei trebuie să fie constantă, reglată în funcţie de necesităţile
speciei (8-10°0C pentru cambulă, 16-18°C pentru calcan). Iluminarea trebuie să fie
asigurată la 200-250 lucsi, în regim natural de iluminare.
În momentul populării cu larve, incintele trebuie să fie populate cu hrană vie.
Pentru aceasta, cu 7-8 zile înainte de populare cu larve, în cultivatoare se introduc alge
microscopice, la o densitate de cca. 0,5-1,0·106 celule/ml cu iluminare de 2000 lucsi.
Concomitent cu larvele, se introduc larve de scoici, pentru cambulă, şi rotiferi, pentru
calcan, 2-3 ex./ml.
Algele şi organismele marine mărunte se cultivă separat până la introducerea
în instalaţiile de creştere. În continuare, se menţine concentraţia oranismelor
introduse iniţial, prin adăugarea în completare şi se trece la schema de hrănire
standard (Fig. 4.1.27).

147
 Fig. 4.1.27. Schema tehnologică de creștere a larvelor de calcan.

e. Influenţa antibioticelor în diferite etape de dezvoltare - dezinfecţia hranei

distribuite nu este recomandată şi se pot utiliza alte măsuri pentru a controla flora
bacteriană. Cerinţele culturilor de organisme marine mărunte fac să crească populaţia
de bacterii, în special Vibrio şi Aeromonas. Aceste culturi pot fi protejate împotriva
introducerii germenilor, prin dezinfecţia nu numai a apei (UV, ozon, clor), ci şi a
tancurilor de creştere. De asemenea, nu se recomandă adăugarea de antibiotice în
cultura larvelor de calcan, deoarece acest lucru creşte rezistenţa bacteriilor la diferite
tipuri de antibiotice. În schimb, se recomandă decontaminarea ouălor folosind iodina
(iodopolyvinylpyrolidona) 4‰. După fiecare an de utilizare, tot sistemul de incubaţie
trebuie sterilizat. Totuşi, experimentările desfăşurate pe embrioni şi larve au arătat că
utilizarea antibioticelor în caz de nevoie nu include şi alte efecte, în afara rezistenţei
bacteriilor la antibiotice (Tabel 4.1.5).

Tabel 4.1.5. Influenţa antibioticelor (penicilina şi streptomicina 10.000 UI/1 l apă) în

diferite etape de dezvoltare a calcanului.
Nr. Expunere
exp. Etapa de dezvoltare (ore) Observaţii
control Toată perioada - Anomalii < 5%
1 Morulă 2 Anomalii < 5%
2 Blastopor închis 16 Nu sunt anomalii
3 Larva după eclozare 72 Nu sunt anomalii

f. Programul de hrănire la calcan - la o temperatură a apei de 19°C, prima

hrănire se petrece la 3 zile de la eclozare. Brachionus plicatilis, cu dimensiuni de 90-
240 µm lungime, este convenabil pentru o primă hrănire şi este folosit până în a 10-a
zi, când este introdusă şi Artemia proaspăt eclozată. Aceasta este introdusă începând
cu ziua a 8-a şi înlocuieşte treptet rotiferii. Este recomandată îmbogăţirea Artemiei cu
148
acizi graşi 20:5 n-3. Deşi naupliile sunt destul de bogate în HUFA, ele nu conţin
niciodată acizi 22:6 n-3, care se pare că sunt acizii graşi esenţiali cei mai eficienţi
pentru calcan. De aceea, începând din ziua a 10-a, naupliile de Artemia sunt înlocuite
cu metanauplii de 1-2 zile, care vor fi utilizate până la trecerea la dieta artificială.
Principala dificultate în sistemul intensiv (în care se distribuie zilnic necesarul de hrană
vie) este de a estima cantitatea zilnică de hrană necesară larvelor. O schemă de
hrănire standard este redată în Fig. 4.1.28.

rotiferi Artemia nauplii Artemia metanauplii

300
număr de organisme

250
/ larva calcan

200
150
100
50
0
3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30
ziua de hrănire
Fig. 4.1.28. Schema standard de hrănire şi raţia zilnică de hrană a larvelor de calcan, la
o temperatură a apei de 19°C.

Producerea hranei vii

Cu toate încercările efectuate, nu s-a reuşit până acum, pe plan mondial, să se
realizeze un aliment artificial, complex, pentru larvele de cambulă şi calcan, care să fie
uşor de asimilat şi acceptat de către acesta (Deniel, 1976, Kraul, 1984, McVey, 1991,
Michel, 1985, citați de Zaharia, 2002). De aceea, distribuirea de hrană vie este absolut
indispensabilă pentru creşterea stadiilor larvare. După cum s-a văzut, aceasta este
constituită din alge microscopice, rotiferul Brachionus plicatilis şi filopodul Artemia
salina. În plus, pentru larvele de cambulă, în condiţiile concrete ale litoralului
românesc, este necesară obţinerea de larve de midie (trocofore şi veligere), care sunt
distribuite în primele zile de viaţă.
Diferite de la specie la specie, în conformitate cu caracteristicile
morfofiziologice ale fiecăruia, metodele de cultură în masă necesită parcurgerea unor
etape obligatorii (Onciu, 1998):
- Acomodarea la condiţiile de laborator;
- Adaptarea la salinitatea de cultură;
- Selectarea reproducătorilor;
- Iniţierea suşelor;
149
 - Culturi de inocul;
- Culturi de masă.
Gestiunea acestui sector, denumit „fito-zoo”, constă în:
- Faza a: activarea procesului de producere a algelor şi rotiferilor;
- Faza b: producerea unui volum adecvat de alge;
- Faza c: înlocuirea rotiferilor în cultura algală;
- Faza d: producerea unui volum adecvat de rotiferi;
- Faza e: producerea de Artemii din ouă furnizate din exteriorul sistemului.

Principii de gestionare a compartimentului fito-zoo:

a. Locale: pardoseala şi pereţii trebuiesc acoperiţi cu un material ceramic, pentru a
permite o curăţare rapidă şi eficientă. Este necesară, de asemenea, o cameră sterilă
pentru cultura de alge. Temperatura ambiantă trebuie menţinută, pe cât posibil, la
valori constante.
b. Apa de alimentare: toată cultura se efectuează în apa de mare, sterilizată. Pentru
filtrare se utilizează, de regulă, cartuşe din material sintetic tip Perlon, cu pori de la
10,5 la 1 µm.
c. Instrumentarul: toate uneltele şi instrumentele trebuie să fie curate şi sterile.
Sticlăria de laborator trebuie sterilizată prin căldură.
d. Producerea de alge: se face prin culturi monospecifice.
De-a lungul timpului, au fost testate multe specii de alge, dar numai unele au
fost selectate pentru producerea în masă. Selectarea acestora s-a făcut după
următoarele criterii:
- marea valoare nutriţională, atât pentru larve de peşti, cât şi pentru nevertebratele
mărunte utilizate ca hrană de către larve;
- absenţa toxicităţii asupra larvelor de peşti şi a hranei vii;
- dimensiuni convenabile şi digestibilitate, uşor acceptate de către rotiferi;
- o mare capacitate de a se adapta condiţiilor standard de cultivare în masă;
- o rată ridicată de reproducere în condiţii artificiale de mediu;
- siguranţa în producerea în masă.
Cele mai comune specii cultivate în zona Mării Mediterane sunt:
- Bacillariophyceae (diatomee): Chaetoceros calcitrans, Skeletonema costatum;
- Haptophyceae: Isochrisis galbana, Isochrhysis sp., Pavlova (Monochrhysis) lutheri;
- Chrysophyceae: Tetraselmis (Platimonas) sueccica, Tetraselmis (Platimonas) chuii,
Tetraselmis (Platimonas) tetrathele;
- Chlorophyceae: Dunaliella tertiolecta, chlorella sp.;
- Eustigmatophyceae: Nonachloropsis gatitana, Nonachloropsis oculata.
Speciile utilizate de noi au fost:
- exotice: Tetraselmis sueccica, Nannochloris oculata f. atomus, Isochrhysis
sp. (clona Tahiti), Pavlova luthery, Chaetoceros calcitrans f. pumillum;
- locale: Chaetoceros sp.

150
 Condiţii de cultură (în experimentările proprii):
- mediu de cultură: apa de mare filtrată şi sterilizată, îmbogăţită cu soluţii nutritive
Walne, Connway;
- salinitate - 17-19 g‰,
- pH: 7,5-8,5;
- temperatură: 19-220C (25-300C vara);
- iluminare: 3000 lucsi, 8 h din 24 h;
- recipiente de cultură folosite: eprubete, baloane cu fund plat de 500 ml, 4 l, 10 l,
bacuri din fibră de sticlă de 200 l, saci de polietilenă cu capacitate de 40 l.
În cadrul reproducerii calcanului, fitoplanctonul îndeplineşte oricare sau toate
funcţiile următoare:
(a) hrană pentru rotifere,
(b) îmbogăţeşte valoarea nutritivă a rotiferelor şi a Artemiei,
(c) detoxifiază apa în care sunt crescute larvele prin asimilarea sau neutralizarea
substanţelor toxice precum amoniac şi pesticide.
Modelul clasic de creştere a fost divizat în cinci faze: una de creştere
moderată, una de creştere rapidă, una de încetinire a creşterii, una staţionară şi una
de colaps.
Faza de creştere moderată este o perioadă de creştere înceată, în care celulele
abia inoculate se adaptează la noul lor mediu de viaţă. Fiziologic, acestea sunt foarte
active. În faza de creştere rapidă, celulele încep să se dividă susţinut, la o rată
constantă; rata de creştere devine maximală la acest moment. Faza de creştere lentă
este perioada dintre faza de creştere rapidă și cea de staţionare, în care creşterea este
încetinită. Este recomandabil ca, în această fază, să se inoculeze alge în alte bazine de
cultură. În timpul fazei staţionare, densitatea aparentă a celulelor rămâne constantă.
Celulele se multiplică, dar un numar egal de celule moare. În faza de colaps, densitatea
celulară începe să scadă drastic. În timpul probelor experimentale, Nannochloropsis
sp. şi Phaeodactylum sp. au fost selectate pentru cultura de masă. Tetraselmis sp. a
fost cultivată ca hrană pentru rotiferi în timpul fazei de cultură la scară redusă.
Densitatea de Nannochloropsis sp. şi Phaeodactylum sp. a atins 20 x 106 şi,
respectiv, 2 x 106 celule/ml, la o saptămână de la inoculare la temperaturi optime de
20°C pentru Nannochloropsis sp. şi, respectiv, 12,5°C pentru Phaeodactylum sp.

Cultura la scară mică şi prezervarea

În faza de cultură la scară mică, cultura - stoc în eprubete, baloane de 200 ml şi
de 5 l sunt menţinute în condiţii de laborator. O cameră separată se foloseşte în acest
scop, pentru a menţine mediul steril şi a minimiza contaminarea cu rotifere,
protozoare sau alte alge. Aceasta cameră de stocare a algelor trebuie sterilizată
saptămânal prin spălarea podelelor cu soluţie continând clor. Materialele
nefolositoare, cum ar fi încalţămintea murdară, sunt interzise în această cameră şi
zona are accesul restricţionat.

151
 Camera trebuie prevăzută cu aer condiţionat, care să asigure între 18 - 22°C,
pentru a menţine condiţiile de creştere potrivite pentru alge. Fotoperioada este
controlată la 12 ore lumină/12 ore întuneric, folosind lămpi fluorescente (2000 - 3000
lucsi). Containerele şi tuburile folosite la cultura la scară mică trebuie selectate cu
grijă, pentru a evita apariţia compuşilor inhibitori în cultură. Pentru cultura la scară
mică, containerele şi eprubetele din sticlă borosilicată sunt recomandate.
Sticlăria se înmoaie în detergent neutru fără fosfor timp de o noapte, apoi
trebuie spălată bine şi clătită cu apă curate, pentru a îndepărta orice urmă de
detergent. Sticlăria se spală apoi cu soluţie de acid clorhidric 0,1 N şi se clateşte cu apă
distilată. Apoi este lăsată la uscat într-un loc curat, lipsit de praf sau uscată în cuptor.
Pentru a preveni contaminarea cu organisme nedorite, vasele de cultură se sterilizează
fie la autoclav (2 atm, 121°C, timp de 15 minute) sau prin uscare în cuptor înainte de
utilizare.
Apa de mare folosită în culturile la scară redusă este filtrată prin filtre din fibră
de sticlă (Whatman GF/C) şi ţinută în recipiente timp de câteva luni înaintea folosirii.
Această apă veche este pusă apoi în vasele de cultură şi sterilizată în autoclav. Pentru a
preveni depunerea mineralelor, apa de mare şi mediul de cultură se sterilizează
separat şi se amestecă în condiţii sterile mai târziu.

Cultura în eprubete
Pentru a obţine o producţie stabilă de alge, este recomandată utilizarea de
stocuri de monocultură, deoarece creşterea culturilor algale de masă depinde foarte
mult de calitatea culturii din eprubetă. Stocul de cultură pură se poate obţine prin
tehnici de izolare sau prin simpla achiziţie de la un laborator certificat.
Două picături de cultură pură de alge se inoculează în fiecare dintre cele 20 de
eprubete, conţinând câte 10 ml de mediu, utilizând pipete sterile Pustule. O cultură
stoc curată, necontaminată, este observabilă prin transparenţa mediului. De
asemenea, o uniformitate a dimensiunilor celulelor la observarea microscopică este un
bun indicator. Culturile sunt lăsate să crească timp de două - trei saptămâni, după care
se transferă în vase de cultură de 200 ml. Eprubetele proaspăt inoculate se agită zilnic,
pentru a re-suspenda celulele algale şi pentru a preveni acumularea acestora pe fund.
După selectarea culturii stoc, culturile în exces trebuie ţinute în frigider la temperaturi
de 2 - 4°C în vederea utilizărilor ulterioare. Acest stoc păstrat în frigider trebuie
amestecat săptămânal.

Cultura de 200 ml
O singură eprubetă cu cultură necontaminată se inoculează într-un vas de 200
ml, împreună cu 150 ml de mediu de cultură sterilizat. Nu este necesară aerarea
suplimentară (Fig. 4.1.29). Această fază a culturii durează cam 4 - 7 zile. Este
recomandată agitarea vasului de cultură în fiecare dimineaţă.

152
 Fig. 4.1.29. Cultura stoc de alge unicelulare (Foto: Victor Niţă).

Cultura de 5 l
Vasele de 5 l se asamblează cu tuburi de sticlă şi dopuri de silicon. Tubul de
evacuare a aerului este o piesă scurtă din sticlă îndoită la 45 de grade şi care se
extinde peste gura vasului de cultură. Trebuie asigurată o aerare puternică (6 l/min.)
pentru a agita mediul de cultură. Pentru a minimiza contaminarea de la sistemul de
aerare, se foloseste un filtru de bumbac. O singură cultură de 200 ml este inoculată
într-un vas de 5 l împreună cu 3.5 l de mediu de cultură (Fig. 4.1.30). Densitatea de
Nannochloropsis atinge 80 - 100 x 106 celule/ml în 4 - 7 zile de la inoculare.

Fig. 4.1.30. Culturi de 5 l de alge unicelulare (Foto: Victor Niţă).

153
Cultura de la 100 l la 1 m³
Pentru culturi între 100 l și 1 m³, tancuri de cultură din policarbonat
transparent vor trebui umplute cu apă de mare şi clorinate cu 300 ppm clor lichid
pentru o noapte, în vederea sterilizării. În dimineaţa următoare, apa va fi neutralizată
cu soluţie de tiosulfat de sodiu pentru câteva minute. Aerarea trebuie potrivită la
poziţia medie în timpul sterilizării şi ajustată la 8 l/min. pentru culturile de 100 l şi 22
l/min. pentru cele de 1 m³.
Fertilizatori agricoli vor fi adaugaţi în vasele de cultură, de asemenea şi
starterul din cultura de 5 l va fi transferat în tancurile de 100 l (Fig. 4.1.31). Întreaga
populaţie algală dintr-un vas de cultură de 100 l va fi inoculată în tancul de cultură de 1
m³. În această fază a culturii, densitatea de inoculare a lui Nannochloropsis este în
general de 2 - 5 x 106 celule/ml şi va atinge ţinta de 30 - 60 x 106 celule/ml într-o
săptămână.

Fig. 4.1.31. Culturi de 100 l de alge unicelulare (Foto: Victor Niţă).

Cultura de masă
Cultura de alge în masă se face în tancuri din plastic ranforsat cu fibră de sticlă
(PRF), amplasate afară. Tancurile plasate afară trebuie poziţionate într-o zonă însorită
şi amplasate înşiruit de la est la vest, pentru a susţine creşterea algelor. Localizarea
tancurilor exterioare trebuie făcută în aşa fel încât să nu se creeze contaminare de la
culturile de rotifere, deoarece aceste organisme ar putea fi transportate în vasele de
cultură algală de către vânt, spre exemplu.
Apa de mare filtrată şi apa sterilizată ar trebui să fie accesibile pentru o
curaţare şi o umplere facilă. Aerarea puternică este necesară pentru a agita puternic
cultura de alge. În tancurile de cultură, un furtun de grădină circular (de 1,5 cm
diametrul) se va fixa de fund, la o distanţă de 30 cm de peretele bazinului. Se vor
efectua găuri de 1 mm diametru, la distanţe de 10 cm. Una sau două pietre de
154
pulverizare a aerului se vor instala în centrul bazinului. Pentru dezinfectarea tancurilor,
se vor utiliza metodele deja descrise anterior.
Culturile algale de 1 și 5 m³ se vor inocula în tancuri de cultură de 5 şi 30 m³.
Pentru cultura de Nannochloropsis, adâncimea iniţială a apei trebuie corelată cu
densitatea şi volumul algelor inoculate. Densitatea algelor după inoculare va fi de 5
până la 10 x 106 celule/ml şi, când densitatea algelor atinge 20 x 106 celule/ml, apa de
mare sterilizată se adaugă până la atingerea densităţii de 10 x 106 celule/ml. În cadrul
proiectului, adâncimea maximă a apei pentru cultura de Nannochloropsis este de 40
cm în timpul iernii şi de 80 cm în celelalte sezoane (Fig. 4.1.32). Densitatea de
Nannochloropsis atinge valoarea ţintă de 20 x 106 celule/ml într-o săptămână în timpul
primăverii.

Fig. 4.1.32. Culturi de masă de fitoplancton total (Foto: Victor Niţă).

Numărarea celulelor
La modul ideal, densitatea fiecărei culturi ar trebui monitorizată zilnic din
punct de vedere al creşterii şi contaminării. Numărarea celulelor algale se face la
microscop, folosind un hemacitometru (Fig. 4.1.33 și 4.1.34). Acesta constă într-o piesă
din sticlă rectangulară, care are o cameră de mici dimensiuni prevăzută cu gradaţii ce
uşurează numărarea celulelor. În funcţie de tipul de hemacitometru, acesta are una
sau două camere de numărat. Următoarele precauţii sunt necesare:
- curăţarea hemacitometrului şi a sticlei acoperitoare cu alcool 90%;
- plasarea sticlei acoperitoare central peste zonele lineate;
- o picătură de probă va fi plasată pe sticla acoperitoare;
- proba trebuie dozată astfel încât să nu se reverse, dar nici să nu lase spaţii goale în
camera de numărat;
- pregătirea Petri-ului: se plasează o bucată de hârtie umedă pe fundul Petri-ului,
pentru a preveni evaporarea probei; lăsaţi hemacitometrul în vasul Petri timp de 5
minute, pentru ca celulele să se sedimenteze.
155
 Fig. 4.1.33. Numărarea celulelor de fitoplancton (Foto: Victor Niţă).

Fig. 4.1.34. Culturi algale - detaliu (Foto: Victor Niţă).

Fig. 4.1.35. Stabilirea densităţii algale la hemacitometru - detaliu (Foto: Victor Niţă).

156
Concentrarea
Pentru a uşura din eforturile viitoare, dar şi pentru a avea o sursă de alge de
urgenţă, o parte dintre alge vor fi concentrate prin membrane de polietilenă (cu
ochiurile de 0,1 µm diametrul). Algele concentrate vor fi păstrate sub formă fie lichidă,
fie îngheţată, timp de un an, fără deteriorarea remarcabilă a calităţii. Algele
concentrate vor fi transferate în recipienti din plastic, cu aerare suficientă şi păstrate la
frigider, între 1 - 3˚C. De asemenea, algele pot fi împachetate în pungi de plastic şi
păstrate la -30˚C în congelator, pentru a preveni oxidarea componentelor lipidice.
Întrucât producerea de hrană algală în condiţii de laborator nu a fost posibilă
întotdeauna la un randament satisfăcător, s-au realizat înfloriri algale în bazine
exterioare, urmărindu-se structura calitativă şi cantitativă a fitoplanctonului în
bazinele exterioare.

Producerea de rotiferi
Rotiferul cel mai important în creşterea larvelor de calcan (Theilacker &
Kimbal, 1984) este specia Brachionus plicatilis (Fig. 4.1.36), specie comună în ape
stagnante şi salmastre. Acesta este un organism eurihalin (1-50‰, cu optim cuprins
între 6 şi 20‰) şi este un element prezent în zooplanctonul lacurilor litorale dulcicole
(Siutghiol, Taşaul etc.), salmastre (Sinoe) şi sărate (Techirghiol).

Fig. 4.1.36. Brachionus plicatilis (lungime=150 µm) (Foto: Tania Zaharia).

Este de talie mică (100-150 µm) şi are corpul acoperit cu o lorică chitinoasă,
uşor digerabilă (Onciu et al., 1986).
Treptele de cultură constau în: întreţinerea suşelor, iniţierea culturilor de
inocul (la volum mic, mediu, mare) ce servesc la iniţierea culturilor de masă la volum
mic sau mare. Uzual, hrănirea rotiferilor se face cu suspensie algală coţinând 1,5 x 106
cel./ml, provenind dintr-o cultură monospecifică. În faza de lansare a culturii se
adaugă la 6 l cultură algală, 30 g drojdie de bere (Saccharomyces cerevisiae) şi, de
regulă, şi o soluţie vitaminică (Ravagnan, 1992). Zilnic, se controlează nivelul populaţiei
de rotiferi, ceea ce permite dozarea drojdiei după formula:
157
 Nr. rotiferi / ml x vol. vas (litri) x F = cantitate drojdie (g),
unde F este un factor care variază în funcţie de concentraţia rotiferilor / ml:
concentraţii până la 50 / F = 0,00362; până la 100 / F = 0,00181; > 100 / F = 0,000905.
Cu excepţia culturilor de inocul, care nu se barbotează, aerarea culturilor de
masă este obligatorie. Iluminarea culturilor se face cu o ritmicitate de 8 ore lumină şi
16 ore întuneric. În timpul lucrărilor de întreţinere se sifonează mediul, folosind sita de
mătase cu ochiul de 18-21 µm, iar exploatarea se face prin concentrarea organismelor
pe o sită de aceeaşi calitate.
Rata de filtrare se poate calcula după formula (Voskreasenskii, 1959 şi
Suschenya, 1964 citate de Onciu et al., 1986):

Rf = V n-1 t-1 (InC0 – InCt),

unde: V = volumul de lichid; n = numărul exemplarelor; t = timpul; C0 şi Ct =

concentraţia iniţială şi, respectiv, finală a algelor.
Viteza de creştere se poate calcula după formula (De la Cruz & Millares, 1974,
citat de Onciu et al., 1986):
Vc = (InNt – InN0) (tt – t0)-1,
unde: N0 şi Nt reprezintă numărul de exemplare de Brachionus la începutul (t0) şi,
respectiv, sfârşitul (tt) experimentului.
Timpul de duplicare se exprimă ca raportul dintre logaritmul natural al lui 2 şi
viteza de creştere a populaţiei. În condiţiile de cultivare în apa marină de la litoralul
românesc, s-au obţinut parametrii ecofiziologici redaţi în Tabelul 4.1.6.

Tabel 4.1.6. Variaţia unor parametri ecofiziologici ai lui Brachionus plicatilis la

salinitatea de 18‰ (Onciu et al., 1986).
Rata de filtrare Volum filtrat Prolificitate Viteza de creştere Timp de
(ml./oră/ex) în 24 ore (nr. ex.) a populaţiei duplicare (ore)
(ex./oră)
0,438 10,51 190 0,666 1,14

În condiţiile Centrului de reproducere a calcanului de la Noirmoutier, pentru

producerea rotiferilor este folosită o procedură semicontinuă (Person le Ruyet et al.,
1991): populaţia de rotiferi este menţinută la 200 animale/ml; în fiecare zi, ¼ din
volum este recoltat şi tancul este completat cu un mediu de cultură. La începutul
experimentărilor, mediul a fost o cultură algală (Tetraselmis sueccica 2 x 106 cel./ml).
Preţul de cost fiind ridicat, mediul original a fost înlocuit, mai întâi cu 2/3 drojdie de
bere şi 1/3 cultură algală, pentru ca mai apoi să se adauge numai drojdie de bere,
emulsie de ulei de peşte şi bacterii lactice. Această tehnică menţine producţia de
rotiferi la un nivel suficient în acizi graşi cu lanţ lung. Cultura trebuie limitată la 2-3
săptămâni, pentru a minimaliza riscul contaminării bacteriene. Parametrii necesari
pentru cultura de masă a rotiferului Brachionus plicatilis sunt redaţi în Tabelul 4.1.7.
158
 Tabel 4.1.7. Parametrii necesari unei culturi în masă a lui Brachionus plicatilis (după
Moretti et al., 1999).
PARAMETRUL LIMITE ACCEPTABILE LIMITE OPTIME
Temperatura (0C) 20-30 25-27
Salinitatea (ppt) 1-60 18-25
Oxigen dizolvat (ppm) >4 5- 7
NH3/NH4+ (mg/l) 6-10 -
NH3 (mg/l) - <1
pH 5-10 7,5-8,5
Iluminare (lux) - 2000

Brachionus plicatilis, datorită compoziţiei sale biochimice, se dovedeşte a fi un

aliment de calitate, cu valoare energetică de 506 kcal la 100 g substanţă uscată, când
este cultivat în mediu cu Tetraselmis sueccica, ori 547 kcal la 100 g substanţă uscată,
când este cultivat în mediu cu Nannochloris sp. (Tabel 4.1.8).

Tabel 4.1.8. Compoziţia biochimică globală (g% substanţă uscată) la Brachionus

plicatilis funcţie de hrană (Onciu, 1998).
Drojdie Tetraselmis Pavlova Pavlova Nannochloris
sueccica lutheri lutheri sp.
Pourriot, Gatesoupe Scott& Watanabe Onciu et al.,
1980 et al., 1984 Baynes, et al., 1980 1986
1978
Substanță - - - - 89,17
organică
Lipide totale 11,5 12 8,4 11,1 22,23
Proteine totale - 63 58,6 6,5 59,12
Proteine - - - - 23,92
xtractibile
Glucide totale - - 4,3 4,2 7,82
Cenuşă - 17 - - 10,83

Regimul de hrană este cel care condiţionează atât compoziţia biochimică

globală a lui Brachionus, dar mai ales structura calitativă a acizilor aminici şi a celor
graşi, cu catenă lungă, polisaturaţi, pe care rotiferul nu este capabil să-i sintetizeze şi îi
preia din mediul de cultură. În felul acesta poate fi îmbunătăţită valoarea nutritivă a lui
Brachionus, pentru a putea oferi peştilor care-l consumă o gamă variată şi bogată de
elemente plastice. Aerarea este un element critic în cultura rotiferilor, în special când
aceştia sunt hrăniţi cu drojdie sau dietă artificială. Trebuie menţinut un echilibru între:
- nivelul oxigenului dizolvat, de cel puţin 4 ppm;
- o turbulenţă suficientă pentru a păstra rotiferii şi hrana în suspensie;
- un mediu de cultură fără o turbulenţă excesivă, deoarece aceasta poate cauza stres
şi poate resuspenda sedimentele depuse pe fundul vasului de cultură.

159
Cultura la scară mică
Cultura rotiferilor la scară mică, în eprubete, în recipienţi de 200 ml şi de 5 l,
are loc în incubatoare, a căror temperatură este menţinută la 18˚C. Rotiferii cultivaţi la
scară redusă nu sunt aeraţi. Pentru a evita depunerea fitoplanctonului
(Nannochloropsis) pe fundul recipienţilor, în această fază se folosesc ca hrană celule
mobile de Tetraselmis sp. Cultura acestora a fost explicată amănunţit în subcapitolele
anterioare.

Cultura stoc în eprubete

Inocularea rotiferilor în eprubete se va face iniţial la o densitate de 1
rotifer/ml. Densitatea de Tetraselmis în eprubetă va fi ajustată la aproximativ 2 x 106
celule/ml. După o săptămână, densitatea de rotiferi va creşte de la 1 la 50 rotiferi/ml
fără adăugarea unor cantităţi suplimentare de alge. O parte dintre rotiferii obţinuţi vor
fi transferaţi în alte eprubete pentru menţinerea stocului, iar altă parte va fi inoculată
în vase mai mari.

Cultura în recipienți de 200 ml

Înainte de a transfera rotiferii, 20 ml de cultură proaspătă de Tetraselmis vor fi
transferați în paharul Erlenmeyer. Rotiferii dintr-o eprubetă vor fi uşor aspiraţi cu o
pipetă Pasteur, fără a agita resturile depuse pe fundul eprubetei, şi apoi rotiferii
colectaţi vor fi transferaţi în recipientul de 200 ml. Cultura proaspătă de alge va fi
adăugată din timp în timp, până cand volumul culturii atinge 150 ml. Densitatea
rotiferilor creşte de la 20 la 150 rotiferi/ml în aprox. o săptămână.

Fig. 4.1.37. Amplasarea chiştilor de rotiferi pentru eclozare (Foto: Victor Niţă).

Cultura în vase de 5 l
Rotiferii din recipientul de 200 ml vor fi uşor turnaţi în vasul de 5 l prin
înclinarea celui de 200 ml. Pentru a evita contaminarea cu reziduuri de pe fund, la
ultima treime din cultură se va renunţa. După inocularea în vasul de 5 l, rotiferii vor fi
hrăniţi cu 200 ml de cultură proaspătă de Tetraselmis. La două zile de la inoculare,

160
între 200 - 500 ml cultură de alge (fie ea de Tetraselmis sau de Nannochloropsis) vor fi
adăugaţi pentru a asigura hrana rotiferilor, până ce cultura atinge volumul de 4 l. Între
timp, în decurs de o săptămână, densitatea rotiferilor a crescut de la 50 la 150
rotiferi/ml. În această fază, încă nu este necesară aerarea.

Cultura în volume de 200 l şi 1 m3

Cu două zile înainte de inocularea rotiferilor, tancuri rectangulare de 200 l
pentru fitoplancton şi un tanc cilindric de 1 m3 vor fi sterilizate cu soluţie de clor. În
ziua următoare, 30% din volumul tancului va fi umplut cu cultură de Nannochloropsis.
Aeraţia va fi ajustată la 4 l/min. în tancurile rectangulare şi la 6 l/min. în cel de 1 m3.
Densitatea inoculului de rotiferi variază între 75 - 100 rotiferi/ml. Algele din
tanc vor fi consumate într-o zi, astfel, pentru a menţine culoarea verzuie a apei, se va
adăuga zilnic 20% din volumul tancului de cultură de alge. În a treia zi se poate adăuga
drojdie de bere uscată în cultură, pentru a hrăni rotiferii. Într-o săptămână, densitatea
acestora va creşte la 200 ex./ml.

Cultura de masă
Există două sisteme standard de cultură, utilizate în mod curent pentru
rotiferi. Diferenţa între cele două constă în modul de recoltare a rotiferilor. În sistemul
„culturii - amestec”, rotiferii din tanc vor fi recoltaţi în totalitate şi o parte din recoltă
va servi ca inocul în alte tancuri. Pe de altă parte, în sistemul „culturii - exploatare”,
rotiferii vor fi numai parţial recoltaţi dintr-un tanc, urmând ca diferenţa de volum în
tancul de cultură să fie completată cu cultură de microalge.

Numărarea rotiferilor
Probe luate din tancuri se vor observa la binocular (40x), pentru a determina
densitatea (Fig. 4.1.38). Se obişnuieste ca 1 ml de cultură să se depună pe lama de
numărat şi mai întâi să fie examinată de contaminanţi - ciliate, nematode sau
protozoare. O picătură de soluție Lugol se adaugă în probă, pentru a omorî rotiferii şi
protozoarele. Numărul de rotiferi care prezintă ouă se va împărţi la numărul total,
pentru a afla rata de fertilitate. O cultură de o zi ar trebui să aibă o rată de fertilitate
de 30 - 40% şi aceasta va scădea odată cu îmbătrânirea culturii. În general, o cultură cu
o rată de fertilitate mai mică de 10% are probleme de regenerare.

161
 Fig. 4.1.38. Stabilirea densităţii rotiferilor din cultură (Foto: Victor Niţă).

Fig. 4.1.39. Brachionus plicatilis la eclozare (Foto: Victor Niţă).

Recoltarea
Înainte de recoltarea rotiferilor, apa stagnantă din conducta de drenaj va fi
scursă şi conducta clătită cu apă de mare proaspătă. Valva de drenaj se deschide şi
rotiferii sunt reţinuți cu ajutorul unui fileu cu ochiul de 80 µm. În timpul recoltării, o
atentă monitorizare este necesară pentru a evita supra curgerea culturii. De
asemenea, trebuie evitată coliziunea rotiferilor cu bule de aer, în caz contrar se va
observa o mortalitate foarte ridicată.

162
Producerea de Artemia
Naupliile şi metanaupliile de Artemia (Fig. 4.1.40) constituie o hrană excelentă,
prin dimensiunile convenebile şi mare valoare nutritivă. Se obţin prin decapsularea
chiştilor de provenienţe diferite (se comercializează o gamă largă de chişti, proveniţi
din toată lumea).
În experimentările noastre am utilizat chişti de provenienţă americană şi cei
colectaţi din lacul Techirghiol, cu un procent bun de eclozare, de cca. 70%. Tehnica de
decapsulare constă în plasarea ouălelor într-o soluţie alcalină de NaOH şi NaOCl, în
următoarea proporţie: la 1.000 ml apă - 330 ml NaOCl şi 60 ml NaOH.

Fig. 4.1.40. Artemia sp. (Foto: Tania Zaharia).

Tehnica de decapsulare este deosebit de importantă, deoarece este posibilă
deteriorarea cojii chiştilor. După decapsulare, ouăle se plasează în vase de volum mare
(max. 100 l), 4 g ouă/l apă. Cu o iluminare bună şi aerare, eclozarea se produce după
35-40 ore. După eclozare, naupliile de Artemia (10-20 ex./ml) sunt în continuă creştere
până la 48 ore. Este de dorit ca ele să fie hrănite cu o dietă complexă (Tabel 4.1.8).
Tabel 4.1.8. Dieta de îmbogăţire şi producţia de Artemia (%).
Nr. Component Mixtură de Dietă
crt. îmbogăţire Artemia
1. Peşte autolizat 69 -
2. Drojdie de bere - 79,4
3. Premix vitaminicx 11 3,6
4. Ulei ficat de codxx 10 10
5. Colina (50%) 4 2
6. DL metionina 2 1
5. Premix mineralxxx 4 2
x premix vitaminic: mg/g sau UI/g: A: 200 UI; D : 700 UI; E: 20; K: 3; tiamină: 3; riboflavină: 7;
3
piridoxină: 4; acid ascorbic: 300; acid folic: 3; vitamina B12: 2; inositol: 400; biotină: 1,2; calciu pantotenat:
15; niacină: 50; CaHPO4: 22,9.
xx ulei ficat de cod, la care se adaugă 2 ppt vitamina E.
xxx premix mineral: g/100 g premix: CaHPO - 50; CaCl - 21,5; MgCO - 12,4; KCl - 9; NaCl - 4;
4 2 3
FeSO4· H2O - 1,6; CuSO4∙ 5H2O - 0,3; MnSO4 ∙ H2O - 0,3: Na -: 0,1; Na2SeO3 ∙ H2O - 0,01; Kl - 0,04; CaSO4 ∙
7H2O - 0,002.

163
 Hrănirea Artemiei se bazează pe faptul că este un filtrator non-selectiv,
hrănindu-se cu particule de origine biologică (bacterii şi alge), de dimensiuni
corespunzătoare. Incubaţia chiştilor durează cca. 24 ore, la o temperatură de 300C, cu
iluminare şi aerare puternică (Fig. 4.1.41).

Fig. 4.1.41. Stadii diferite de dezvoltare la Artemia (Foto: INVE Aquaculture, după
Moretti et al., 1999).

Tehnicile de îmbogăţire a hranei vii pentru puietul de calcan

Îmbogăţirea hranei se poate face printr-o cultură „secundă” la 24 h, cu alge cu
emulsie de ulei de peşte sau prin băi scurte, de 30 minunte, cu amestec îmbogăţit.
Scopul este de a creşte conţinutul hranei în nutrienţi: acizi graşi, proteine, vitamine şi
minerale. Compoziţia mixturii de îmbogăţire, recomandată de IFREMER (Person Le
Ruyet, 1991, 1993) este redată în Tabelul 9. Proporţiile utilizate sunt de 1,5 g mixtură
la 106 rotiferi şi 2,5-5 g 106 Artemia.
La sfârşitul fazei de hrănire cu hrană vie, juvenilii de cambulă şi calcan, încă
pelagici, sunt gata de a trece la o hrană complexă. Obţinerea cu succes a puietului
adaptat la hrana inertă este corelată cu momentul trecerii la această hrană. Este
recomandabil ca aceasta să înceapă atunci când peştii sunt încă pelagici (când peştii au
sub 40 mg/buc.).
Creşterea se va face fie în tancurile larvare, fie în tancuri speciale, de cca. 2 m3.
Pe plan mondial, se folosesc 2 tipuri: circulare, cu baza conică, şi semisferice, având
evacuarea de fund în zona centrală, acoperită cu sită, cu dimensiunea ochiului corelată
cu cea a larvelor. În experimentările noastre, am folosit, cuve PVC de 70 l şi bazine din
fibră de sticlă de 2 m3 şi material biologic capturat din mediul natural.

164
 În această perioadă, densitatea de creştere trebuie să fie scăzută, de cca.
2.500 ex/m2.
Dietele standard trebuie să fie active şi gustoase, stabile în apă şi nepoluante
(Bromely, 1978, 1980, 1988, Femandez-Pato et al., 1990, Fournier et al., 2000, citați de
Zaharia, 2002). În prima fază, hrana se distribuie umedă şi are la bază carne de peşte
sau moluşte, tocată, în amestec cu făinuri vegetale. Această hrană este gustoasă, dar
puţin stabilă în apă şi cu valoare nutritivă scăzută. Pe plan mondial, au fost realizate
granule uscate, expandate şi rehidratabile, cu o compoziţie biochimică bine echilibrată
(Tabel 4.1.9). Granulele sunt obţinute prin extruzie. Sfărâmarea se face printr-un
proces de măcinare grosieră şi rehidratarea este parţială, prin adiţia a 15-20% apă,
ceea ce îi conferă granulei textura proaspătă. Mai mult, acceptarea este mărită prin
adiţia de atractanţi specifici, dizolvaţi în apă şi amestecaţi cu vitamine şi acizi graşi.
Inozina adăugată în procent de 0,61-1 % la masă uscată pare a fi cel mai eficient
atractant şi stimulent pentru cambulă şi calcan.

Tabel 4.1.9. Compoziţia dietei granulate pentru puietul de calcan

(IFREMER Franţa, Person Le Ruyet, 1993).
Compoziţie %
Carne de peşte slab 42,0
Concentrat de proteine de peşte 8,0
Făină de sânge 4,0
Făină hidrolizată 3,0
Drojdie de bere 3,0
Gluten 7,0
Făină de grâu 4,0
Făină din germeni de grâu 3,0
Germeni de grâu 4,0
Amidon din cartofi 11,0
Premix mineral 1,0
Îmbogăţire Ix IIx
extemporanee
-ulei de ficat de cod 4,9 6,8
-lecitină de soia 1,0 1,0
-premix vitaminic 2,0 1,0
-acid ascorbic 0,28 0,14
-colină 1,2 0,6
-inozină 0,16 -
Analiza biochimică
x - I - la începutul hrănirii cu hrană granulată;
- proteine 51,0 51,0
II - la sfârşitul hrănirii cu hrană granulată
- grăsimi 11,3 13,2

165
 Premixul mineral este alcătuit din: g/kg premix:

KCl 9,0 FeSO4∙ 7H2O 2,0

Kl 0,004 MnSO4∙ H2O 0,3
CaHPO4∙ 2H2O 50,0
NaCl 4,0 CaCO3 21,5
CuSO4 ∙ 5H2O 0,3 MgCO3 12,4
ZnSO4∙ H2O 0,4 NaF 0,1
CoSO4∙ 7H2O 0,002

Premixul vitaminic este alcătuit din: mg sau UI/kg premix:

Vitamina A acetat 1.000.000 UI

Vitamina D3 100.000 UI
Vitamina F acetat 4.000 mg
Vitamina K3 100 mg
Tiamină 1.000 mg
Riboflavină 2.500 mg
Calciu D-pantotenat 5.000 mg
Pyridoxină 1.000 mg
Vitamina B12 6 mg
Niacină 10.000 ng
Acid folic 500 ng
Biotină 100 ng
Inositol 100.000 ng

Dimensiunile granulelor şi raţiile de hrană trebuie să fie corelate cu

dimensiunile peştelui. Corelaţia dintre acestea, recomandată de IFREMER Franţa este
redată în Tabelul 4.1.10.

Tabel 4.1.10. Dimensiunile granulelor şi raţiile de hrană în creşterea puietului de

calcan (Person Le Ruyet, 1993)

Masa Diametrul Raţia de hrană

peştelui (g) granulei (mm) (% din gr.corp)
1 1,5 5,0
3 2,0 4,0
7 3,0 3,0
10 3,5 2,5
20 4,5 2,0
40 6,0 1,5
60 8,0 1,0
100 10,0 1,0
166
 În perioada de hrănire iniţială, dimensiunile granulelor sunt mai mici: între 400 şi
1.000 µm şi corelate cu dimensiunile peştelui: 400-600 µm (pentru exemplarele cu masa
între 50-500 mg) şi 630-800 µm (pentru indivizii cu masa între 500-1000 mg).
Peştii sunt hrăniţi întotdeauna în exces, cu scopul de a mări şansa de ingerare a
particulelor alimentare, în timpul căderii lente a acestora la fundul bazinului. Raţia zilnică
de hrană exprimată în % biomasă descreşte de la 20-30% (la început) la 4-5% (la 2 luni de
hrănire). Înlocuirea Artemiei din hrană se face progresiv.
Pe plan mondial, creşterea puietului de calcan este o operaţiune de rutină şi se
constată că, în cca. 2 zile, 50% din materialul biologic se adaptează la hrana granulată. Rata
supravieţuirii în această fază este de cca. 90%. Pentru calcan, cu un ritm de creştere mai
bun, s-a obţinut un ritm de creştere comparabil cu cel obţinut în ţările cu tradiţie în
domeniu, de la 2 g/buc. la trei luni la 18 g/buc. la şase luni (Fig. 4.1.42). Creşterea s-a
realizat în bazine intrioare, de fibră de sticlă, cu un volum de 2 m3, utilizând material
biologic capturat din mediul natural.
20
18
16
masa corporală (g/buc)

14
12
10
8
6
4
2
0
3 4 5 6
vârsta (luni)
Fig. 4.1.42. Rezultatele obţinute în creşterea puietului de calcan

Hrănirea s-a realizat în principal cu peşte marin mărunt, proaspăt, la care s-a
adăugat, pe cât posibil, în prima luna de creştere, hrana vie, alcătuită din Artemia adultă şi
larve de creveţi. Experimental, s-a utilizat hrana granulată, cu aceeaşi compoziţie ca şi la
reproducători. Coeficientul de conversie a hranei a fost de 8,5 (kg hrană/kg spor creştere),
în condiţiile în care hrana distribuită a fost reprezentată de peşte marin mărunt, şi 3,5
pentru hrana granulată (Zaharia, 1995, 2000).

168
Bibliografie selectivă
Bănărăscu P., 1964 - Fauna R.P.R. Pisces - Osteichthyes (Pesti ganoizi şi osoşi). Vol. XIII.
Editura Academiei R.P.R, Bucureşti, 1964:960p ;
Beverton, R J H and Holt, S J., 1957. On the Dynamics of Exploited Fish Populations.
Chapman and Hall, London. Facsimile reprint, 1993.
Cortes E. 1997. A critical review of methods of studying fish feeding based on analysis of
stomach contents: application to elasmobranch fishes. Can. J. Fish. Aquat. Sci., 54: 726-
738.
Daskalov G, Maximov V, Panayotova M, Radu Gh, Raykov V, Zengin M, 2009 - Review of
Stock Assessment and Fisheries Management Advice of Black Sea Stocks in 2010
JRC/STECF-UE;
Daskalov G., Gümüş A., Maximov V., Panayotova M., Radu G., Raykov V., Shlyakhov V.,
Zengin M., Rätz H.-J., Scott R., Druon J.-N., 2010. Scientific, Technical and Economic
Committee for Fisheries. Review of scientific advice for 2010 - part 3b. Advice on Stocks of
Interest to the European Community in the Black Sea. EUR 24656 EN – Joint Research
Centre - Institute for the Protection and Security of the Citizen, EUR – Scientific and
Technical Research series – ISSN 1831-9424, ISBN 978-92-79-18920-3, doi: 10.2788/80318;
Dumitrescu, E., 1993 – Tumeur signalee chez le turbot Scophthalmus maeoticus (Pallas,
1831) du littoral roumain de la mer noire, Cercetari Marine/ Recherches Marines, no. 26,
p. 139- 142, NIMRD Constanta, ISSN: 0250-3069;
Dumitrescu, E., Zaharia, T. 1995 - Starea de sanatate a cambulei Pleuronectes flesus luscus
Pallas şi a calcanului Scophthalmus maeoticus Pallas din culturile experimentale, Analele
ICPDD, Vol IV/2, 73 -76.
Dumitrescu, E., Zaharia, T., Telembici, A. 1998 – Patologia organismelor marine de interes
pentru dezvoltarea mariculturii la litoralul romanesc – ACVAROM ’98, Galati, 313 -315.
FAO, 2004 - La situation des pêches et l’aquaculture, 2006. Départment des pêches de la
FAO. Organisation des Nation Unies pour l’Alimentation et l’Agriculture. Rome, 2004.
Produit par le Group de la production et de la conception éditoriales. Division de
l’information. FAO. ISBN 95-5-205177-5;
Gulland J.A., 1966. Manual of sampling and statistical metods for fisheries biology. Part I:
Sampling metods. FAO Manuals in Fisheries Science No. 3, Rome.
Gulland J.A., 1970. The fish resouces of the ocean. FAO Fish. Techn. Pap. No. 97, 1-425,
Rome.
Gulland J.A. and l.K. Boerema, 1973. Scientific advice on catch levels. US Fish and Wildlife.
Fish.Bull. 71(2), 325- 335.
Maximov V., Radu Gh., Staicu I., 2005 - Parameters of growth for the major clupeidae
species"; Papers of the International Simposium "Euro-Aliment-2005; Univ.Galati, ed.
Academica, p. 258-265;
Maximov V., Nicolaev S., Staicu I., Radu Gh., Antón E., Radu E., (2006) - Contributions a la
connaissance des caracteristique biologiques de certaines especes de poissons demersaux
de la marime roumaine de la mer Noir; Cercetari Marine/ Recherches Marines nr. 36, p.
271-297, NIMRD Constanta, ISSN: 020-3069;

169
Maximov V., Nicolaev S., Radu Gh., Staicu I., - 2007- Estimation of growing parameters for
main demersal fish species in the romanian marine area; Cercetari Marine / Recherches
Marines nr. 38, p. 289-304, NIMRD Constanta, ISSN: 0250-3069;
Maximov V., Staicu I., - 2007 - Evolution of demersal fish species catches from the
Romanian marine area between 2000 and 2007; Cercetari Marine/Recherches Marines, no.
38, p. 305-323, NIMRD Constanta, ISSN: 0250-3069;
Maximov V., Staicu I., 2008 - Evolution of demersal fish species catches from romanian
marine area between 2000 and 2007; Cercetari Marine/Recherches Marines, NMRI, no. 37,
p. 271-297, NIMRD Constanta, ISSN: 020-3069;
Maximov V., Nicolaev S., Radu Gh., Staicu I., - 2008 - The estimation of the growing
parameters for the main demersal fish species in the Romanian marine area; Cercetari
Marine/Recherches Marines, no. 37, p. 271-297, NIMRD Constanta, ISSN: 020-3069;
Maximov V, Nicolaev S., Zaharia T., - 2009 – Starea resurselor demersale din Marea
Neagra; revista ,,Marea Noastră” - Liga Navală Constanţa; serie nouă, anul XIX, nr. 1 - 2 (70
- 71), p. 30-31 / 18-19, ISSN: 1223-0332;
Maximov V., T. Zaharia, S. Nicolaev, 2010 - State of the fisheries, stock assessment and
management of the Black sea tourbot (Psetta maxima maeotica p.) in Romania; Journal of
Environmental Protection and Ecology, (in print), http://www.jepe.gr, ISSN 1311-5065;
Maximov V., Pătraş E., Oprea L., Zaharia T., Radu Gh., 2010 - Contributions to the
knowledge of the biological caracteristcs of main exploitable fish species from the Black
Sea Romanian Area, between 2005-2009, Journal of Environmental Protection and Ecology,
vol. 3, p. 990-999, http://www.jepe.gr, ISSN 1311-5065;
Maximov V., Pătraş E., Oprea L., Zaharia T., Radu Gh.., 2010 - Analysis of quantitative and
qualitative evolution of fishing main fish species of commercial interest in the last two
decades, Romanian sector of the pontic basin, Journal of Environmental Protection and
Ecology, vol. 3, p. 999–1007, http://www.jepe.gr, ISSN 1311-5065;
Maximov V, Nicolaev S, Zaharia T, Popescu G.M., 2010 - Sustainable management of turbot
Psetta maxima maeotica, resources at the Romanian littoral, Cercetari Marine/Recherches
Marines, no. 39, p. 175-190, NIMRD Constanta, ISSN: 0250-3069;
Maximov V., G. Radu, E.Anton, Tania Zaharia, 2010 – Analysis of evolution of fishing and
biological characteristics of main fish from the Romanian Pontic basin, between 2000 and
2008, Cercetari Marine/Recherches Marines, no. 39, p. 211-238, NIMRD Constanta, ISSN:
0250-3069;
Maximov V., Nicolaev S., Zaharia T., 2010 - Technical and legal requirements for promotion
of small scale fishing in Romania, Revista Acta Ichtiologica Romanica, p.79-92, 2010, Sibiu,
Romania;
Molvt, J. 1990 – Patologie pisccicol en France, Aqua Revue, no. 29, febr. Mart., 33-37.
Munteanu, G., Bogatu, D. 2003 – Tratat de ihtiopatologie , Editura EXCELSIOR ART, 816p.
Nicolae C., Maximov V., Radu Gh., Nicolaev S., Zaharia T., Niţă V., Popa D., Popa R.A.,
Maftei M., Udroiu A., 2011 - Fisheries management in the context of Romanian seaside
area of sustenable use of fisheries resources; Lucrări Ştiinţifice, Seria D, Vol. LIV, U.S.A.M.V.
Bucuresti;

170
Nicolaev S., Maximov V., Staicu I., Radu Gh., Anton E., Radu E., 2004 - Rôle actuel et
perspective de la pêche démersale dans l’exploitation des ressources halieutique de la
zone marine roumaine. Cercetari marine. Recherches marines, no. 35, p. 173-190, NIMRD
Constanta, ISSN:0250-3069;
Niţǎ V., Zaharia T., Maximov V., Nicolae C., 2011 - Obtaining the necessary living food for
rearing the turbot (Psetta maeotica) in its early life stages, Lucrări Ştiinţifice, Seria D, Vol.
LIV, U.S.A.M.V. Bucuresti;
Niţǎ V., Diaconescu Şt., Zaharia T., Maximov V., Nicolae C., Micu D. – 2011, The
characterization of the main habitat types populated by Black Sea turbot in its different
stages of development; AACL Bioflux, Volume 4, Issue 5;
Pinkas, L., M.S. Olipham and I.L.K. Iverson. 1971. Food habits of albacore, bluefin tuna and
bonito in Californian waters. California Fish Game 152:1-105
Radu E., Radu Gh., Anton E., Staicu I., Maximov V. 2006 - Evolution du recrutement des
principales especes de poissons du secteurs marin roumain pendant la periode 1995-2005;
Cercetari Marine/Rechercshes Marines no. 36, p. 237-252, NIMRD Constanta, ISSN: 020-
3069.
Radu G., Elena Radu, E. Anton, I. Staicu, 2007 - Assessment of the fishing agglomerations
and spawning biomass in the environmental conditions of 2006. Cercetari
marine/Recherches marines, no. 37, p. NIMRD Constanta, ISSN:0250-3069.
Raykov V., Shlyakhov V., Maximov V., Radu G., Staicu I., Panayotova M., Maria Yankova M.,
Ivelina Bikarska I., 2007 – Limit and target reference points for rational exploitation of the
turbot (Psetta maxima L.) and whiting (Merlangius merlangus euxinus Nordm.) in the
western part of the Black Sea. Acta Zoologica Bulgarica – 6th Anniversary Conference of
Zoology, Sofia;
Raykov, V., Staicu I., Nicolaev S., Maximov V., Radu Gh., 2007 – Specifity of the fishery and
common fishery policy implementation: a case study of the western part of the Black Sea;
Cercetari Marine/Recherches Marines, no. 37, p. 153-172, NIRMD Constanta (ISSN: 0250-
3069);
Raykov V., M. Yankova, M. Panayotova, G. Radu, V. Maximov, S. Nicolaev, T. Zaharia, 2010
- Prediction modeling and reference conditions for sprat and turbot exploitation in EU
waters of the Black Sea, Cercetari Marine / Recherches Marines, no. 39, p. 259-280,
NIMRD Constanta, ISSN: 0250-3069;
Pauly D., (1982) – Une selection de methodes simples pour l’estimation des stoks de
poissons tropicaux, FAO, Roma, p. 2-24;
Sabatella E., R. Franquesa, 2004. Manual for fisheries sampling surveys: Methodologies for
estimation of socio-economic indicators in the Mediterranean sea. General Fisheries
Commission for the Mediterranean. Studies and Reviews, No.73, FAO Rome, ISBN 1020-
7236, 38 pp.
Sparre, P., E. Ursin and S.C. Venema, 1989. Introduction to tropical fish stock assessment,
Part 1: Manual. FAO Fish. Tech. Pap. 306/1, 337 pp.
Sparre P., S. C. Venema, 1998. Introduction to tropical fish stock assessment. Part I:
Manual. FAO Fisheries Technical Paper, 306/1, rev.2, DANIDA, Rome FAO. 407p. ISBN 92-5-
103996-8.

171
Staicu I., Radu Gh, Maximov V., Radu E., Anton E., 2004 - État des populations des
principales espèces de poissons à valeur marchande du secteur marin roumain (1990-
2002). Cercetari Marine/Recherches Marines, no. 35, p. 153-172, NIRMD Constanta,
ISSN:0250-3069;
Staicu I., Raykov, V., Maximov V., Radu Gh., Radu E., Anton E., 2007 – Status and
tendencies of evolution of main gregarian fish stocks in the Romaniei and Bulgariei marine
sectors; Cercetari Marine/Recherches Marines nro. 37, p. (ISSN: 0250-3069);
Staicu I., Radu E., Maximov V., Radu Gh., Anton E 2007 - Status of populations of main
economically important fish species from the Romanian marine sector; ACTA Ichtiologica
Romanica I, p. 269-280, ISSN 1843-72-49;
Zaharia T., Dumitrescu, E., 1998 – Afecțiuni patologice semnalate la embrionii și larvele de
cambulă Pleuronectes flessus luscus (Pallas) și calcan Schophthalmus
maeoticus (Pallas), Analele ICPDD, Vol. VI/2 313 -317 ;
Zaharia T., Sirbu R.,, Nicolaev S., Psegalinschi I., Nita V., 2008 – The characterization of the
coastal marine habitats and the macro-algae biodiversity at the Romanian Black Sea shore
- IMDIS 2008, International Conference Marine Data and Information Systems, 31 March-2
April 2008, Athens, Greece, Book of abstracts, 2 pg.
Zaharia T., Dumitrescu E., Maximov V., Popescu G.M., 2010 - Diseases - limitative factors of
the Black Sea turbot Psetta maxima maeotica population on the Romanian littoral –
International workshop “Global and Regional in Environmental Protection” GLOREP 2010,
Timisoara, vol 2, p. 53 - 56, ISBN 978-606-554-210-5
Zaharia T., Maximov V., Nicolaev S., Nita V., 2010 - Rearing the turbot Psetta maeotica – a
perspective activity on the Romanian littoral - A 39-a Sesiune Internațională de Comunicări
Științifice „Căi de inovare și diversificare a ingineriei produselor animaliere”, USAMV
Bucuresti, 11-12 nov. 2010, Lucrări științifice, seria D, vol.LIII, Zootehnie: 415-420;
Zaharia T., Micu D., Maximov V., Niță V, Mateescu R., Spînu A., Nedelcu N., Ganea G.,
Ursache C, 2011 - Date preliminare privind cartarea habitatelor în siturile marine românești
Natura 2000, XXI-a Sesiune de comunicări ştiinţifice a cadrelor didactice şi studenţilor,
Universitatea „Ovidius” Constanța Facultatea de Stiinţe ale Naturii şi Stiinţe Agricole.

172
 Capitolul 4.2. BOLILE - FACTOR LIMITATIV ÎN DIFERITELE ETAPE DE
DEZVOLTARE A CALCANULUI (Psetta maeotica)

Drd. Aurelia Țoțoiu, Dr. Elena Dumitrescu†,

Dr. Ing. Tania Zaharia, Dr. Ing. Valodia Maximov

Bolile reprezintă unul dintre cei mai importanți factori limitativi în creșterea
calcanului, acestea putând produce mortalități, îndeosebi în culturile intensive, de până la
90%. Chiar dacă nu întodeauna stările de boală declanșează mortalitate, prin profundele
modificări morfologice și fiziologice, produc probleme serioase populaţiilor de calcan,
printre care se evidențiază: scăderea rezistenței organismului calcanului la diverși factori
de mediu, întărzieri în creștere, scăderea prolificității etc.
În timp ce, în condițiile naturale de viață, apariția și răspândirea îmbolnăvirilor sunt
mai puțin frecvente și mai puțin dăunătoare, cu excepția cazurilor de poluare, în
acvacultură sunt cu mult mai periculoase, condițiile artificiale de viață favorizând acțiunea
unei diversități mai mari de agenți patogeni, abiotici și biotici. Densitățile mari, spațiul
limitat de creștere a calcanului, hrănirea artificială solicită mai mult mecanismele de
adaptare, conducând la slăbirea rezistenței organismului față de boli.
Creșterea poluării apelor marine cu ape uzate, menajere și industriale a condus
deseori la pierderi în ihtiofaună, îndeosebi ca urmare a asfixiei și a intoxicațiilor.
Substanțele chimice toxice din apele marine și ereditatea precară a calcanului pot produce
boli deosebit de grave, așa cum sunt malformațiile și neoplaziile. În condițiile în care
calcanul își epuizează o serie de mecanisme adaptive sub influența unor factori de mediu,
denumiți factori stresanți (oscilații bruște de temperatură, chimismul necorespunzător al
apei, densități mari, spații de creștere prea mici etc.), se instalează o stare anormală,
denumită stare de stres, caracterizată prin modificări ale echilibrului hormonal
(hipersecreții de hormoni), care favorizează declanșarea unor boli provocate de diverși
agenți etiologici. Hipersecrețiile de hormoni conduc la modificări complexe în organismul
calcanului, precum: reducerea cantității de sânge în organele puternic irigate, creșterea
frecvenței respiratorii, scăderea conținutului de proteine din serul sanguin, reducerea
conținutului de fibrinogen, creșterea conținutului de glucoză din sânge și scăderea
conținutului de glicogen din ficat etc. Însăși starea de stres este dăunătoare calcanului,
întrucât poate duce la încetinirea ritmului de creștere și chiar la moartea acestora. În
condițiile în care aceste modificări sunt de mică amploare, iar factorii stresanți dispar,
peștii revin la starea lor normală. Atunci când modificările sunt profunde, ireversibile,
starea de stres trece în stare de boală, afectând grav viața peștilor.
După natura agenților patogeni, ce se întâlnesc la calcan, ca şi la alte organisme
animale, există boli specifice provocate de agenți patogeni (virusuri, bacterii, paraziţi) şi
boli nespecifice, provocate de agenți fizico-chimici, nutriţionali şi constituţionali.
Bolile parazitare (de invazie, parazitoze) ale peştilor marini sunt provocate de
paraziţii de origine animală - protozoare, viermi şi crustacee. Sursele bolilor de invazie pot
fi peştii bolnavi, peştii purtători de paraziți, cadavrele peştilor infestaţi. Invaziile se

173
răspândesc cu peştii purtători de paraziţi prin migraţiile lor de hrănire şi reproducere,
gazdele intermediare ale diferiților paraziţi, vectori specifici, prin intermediul apei (în care
paraziţii adesea nu numai că se păstrează bine, dar se şi înmulţesc) şi, în sfârşit, pe calea
contactului direct (Sinderman, C., 1987).
Paraziţii pot afecta suprafaţa corpului, aparatul branhial, cavităţile nazale, organele
digestive, sistemul excretor, sanguin şi reproducător, musculatura calcanului. Influenţa
paraziţilor asupra organismului gazdelor este foarte diferită, de la leziunile mecanice şi
influenţa tonică dată de întârzierea ritmului de creştere şi scăderea apetitului, până la
leziuni grave, distrugeri ale organelor şi ţesuturilor infestate şi moartea calcanului
(Dumitrescu, E., Telembici, A., Zaharia, T., 1988; Zaharia, T., Dumitrescu, E., 1998 ; Zaharia,
T., Dumitrescu, E., 2010).
În general, acţiunea paraziţilor asupra calcanului poate fi de natură:
- mecanică - leziuni provocate de paraziţi la nivelul țesuturilor prin organele de
fixare şi prin deplasările pe care le fac, obstruarea lumenului unor canale şi organe cavitare
și prin presiunea exercitată asupra țesuturilor și organelor;
- spoliatoare - sustragerea de substanțe nutritive gata digerate din intestin, precum
și sustragerea de umori și substanțe celulare ale gazdelor;
- toxică - secreţii de toxine care, resorbite în organismul gazdei, acţionează asupra
sângelui, sistemului nervos etc., provocând diverse dereglări;
- inoculatorie - inocularea la locurile de fixare a unor virusuri, bacterii şi chiar a
unor alţi paraziţi animali.
Gravitatea bolilor parazitare este dependentă, pe de o parte, de paraziți (felul şi
gradul de adaptare la parazitism, numărul şi viteza lor de înmulţire), iar, pe de altă parte,
de gazde. În apariţia parazitozelor, o importanță deosebită o au şi condiţiile de mediu, care
pot acţiona atât asupra agenţilor, cât şi a gazdelor, aglomerările mari, hrana, care
constituie, de asemenea, un mod de transmitere, şi migraţiile peştilor (Anderson, R.M.,
Gordon, D.M., 1982; Sinderman, C., 1987).
Deşi parazitismul este frecvent la peşti, bolile parazitare nu se exteriorizează decât
în condiţii de mediu care permit înmulţirea paraziţilor şi în habitate care favorizează
transmiterea paraziților şi persistenţa purtătorilor sau a gazdelor intermediare (Bagge, A.
M. și colab, 2004). În ultimii ani, cercetările în domeniul parazitofaunei peştilor marini au
luat o amploare deosebită, paraziții fiind utilizați ca markeri biologici ai peștilor și indicatori
importanţi pentru studiul circulaţiei peştilor şi evaluarea stocurilor naturale (Mac Kenzie,
K., Abaunza, P., 1998; Lester, R, J., G, 2010).
Atât la populaţiile de calcan din mediul natural, cât şi din culturile experimentale,
supuse analizelor patologice, s-au evidențiat o serie de îmbolnăviri produse îndeosebi de
bacterii și paraziți. Materialul biologic utilizat pentru identificarea paraziților a fost
constituit din calcani colectaţi din cele 14 expediţii de cercetare (2010-2016). Pentru
determinarea parazitozelor calcanului s-au realizeazat examinări macroscopice şi
microscopice, urmărindu-se în aceeaşi măsura identificarea parazitului şi reacţiile pe care
aceștia le pot provoca asupra gazdelor (Amlacher, E., 1981; Munteanu, G., Bogatu, D.,
2003). Reacţia calcanului la acţiunea paraziților este foarte diversă, distigându-se: reacţii
celulare (hipertrofia unor celule, afluxul de fagocite în zonele de localizare a paraziţilor

174
etc), tisulare (apariţia ţesuturilor de granulaţie, procese inflamatorii, proliferarea țesutului
conjuctiv și formarea de capsule în jurul paraziților, precum și apariția de tumori), umorale
- de natură imunitară (paraziţii se comportă ca nişte antigeni, sub acţiunea lor formându-se
fie anticorpi în mucusul care acoperă tegumentul, branhiile, mucoasa digestivă, fie în serul
sanguin). În urma acţiunilor reciproce ale paraziţilor şi gazdelor lor apar o serie de
simptome care caracterizează bolile parazitare (Gaevskaia, A.V., Kovaleva, A.A., 1975;
Radulescu, I., Lustun, L., Voican , 1976).
Examenul macroscopic s-a realizat pentru identificarea unor eventuali paraziţi şi a
modificărilor produse de aceştia asupra calcanului. S-a făcut cu ochiul liber şi cu o lupă
foarte puternică, observându-se suprafaţa corporală, ochii, branhiile. Apoi, cu ajutorul
unui foarfece, calcanul a fost secţionat pe abdomen, cu atenţie, pentru a nu se leza
organele interne, observându-se fiecare organ în parte, pentru evidențierea posibilelor
zone necrozate, chiști, paraziţi, modificări de culoare şi alte modificări vizibile cu ochiul
liber.
Examenul microscopic s-a realizat cu un microscop tip Zeiss Axio Imagea A1, cu
cameră foto. Pentru vizualizarea paraziţilor de talie mai mare s-au utilizat obiectivele de
10, dar şi mai mici, de 5 și 3, iar, pentru paraziţii de dimensiuni mici, obiective de 20 şi 40,
ocularele fiind de 5 și 10. Probele pentru examinarea microscopică s-au prelevat direct din
calcanul proaspăt sau decongelat şi au constat în:
- raclate - însemnând material raclat cu un bisturiu de pe suprafața zonei analizate, de
obicei branhii, tegument, mucoasa intestinală. Raclatul s-a pus pe o lamă într-o picătură de
apă, peste care s-a fixat o lamelă, examinându-se imediat la microscop;
- preparate strivite (squashuri) - constând în mici porţiuni din ţesuturi şi organe, strivite
între lamă şi lamelă, astfel încât pelicula formată să devină translucidă şi cât mai subţire,
pentru a se putea vizualiza eventualii agenţi patogeni.
Preparatele astfel realizate s-au supus unor examene microscopice amănunţite,
pentru a se identifica paraziţii și/sau modificările produse de aceștia calcanului. După
identificarea şi numărarea paraziţilor pentru fiecare exemplar de calcan, s-a făcut o analiză
privind intensitatea (număr paraziţi/gazdă) şi extensivitatea parazitării (număr exemplare
parazitate), apreciindu-se, în final, influenţa parazitozelor semnalate asupra stării
populaților de calcani.

Neoplazia - Fibrom cutanat

Etiologia tumorilor este, în general, complexă şi mulţi factori implicaţi în
dezvoltarea acestora sunt încă necunoscuţi. Factorii cunoscuţi şi suspectați de implicare în
formarea tumorilor la calcan sunt virusurile, toxinele chimice şi biologice, agenţii fizici,
hormonii şi vârsta, sexul, predispoziția genetică, competenţa imunologică a gazdei etc.
Fibromul cutanat face parte din categoria bolilor constituţionale. Aceste boli se
definesc prin „procese patologice declanșate prin defecțiuni morfologice sau funcționale
ale organismului”, fiind sub dependența directă a eredității, dar și a mediului ambiant. Pe
lângă cauze genetice, hormonale, în declanşarea acestor boli sunt implicaţi şi factori de
mediu, îndeosebi contaminarea cu substanțele carcinogene, mutagene, teratogene -
organoclorurate, radionuclizi, metale grele, produse petroliere.

175
 Fibromul, o tumoră cutanată, dezvoltată prin proliferarea țesutului mezemchial
nehematopoetic, are o structură periculoasă sau sesilă, cu fibre conjunctive dispuse
neregulat, în cordoane care se întretaie între ele. Microscopic, tumoarea s-a distins printr-
un parenchim format din celule tumorale specifice, cu aspect asemănător ca structura
organului din preajmă, de consistență moale (encefaloidă). Formaţiunile tumorale au avut
marginile delimitate, sub formă fungoasă, prevăzută deseori cu un peduncul care s-a prins
de țesutul cutanat.
În perioada 2010-2016, la calcanul capturat din zona litoralului românesc al Mării
Negre, au fost identificate mai multe exemplare de calcan, prezentând formaţiune
tumorală cutanată de tip fibrom (Fig. 4.2.1).

Fig. 4.2.1. Exemplare de calcan afectate de tumoarea cutanată de tip fibrom

(Foto: Valodia Maximov; Aurelia Țoțoiu).
Atât la calcanul din populațiile naturale, cât și din culturile experimentale, supus
analizelor patologice, s-au evidențiat o serie de îmbolnăviri produse îndeosebi de bacterii și
paraziți.

Vibrioza
Vibrioza este o boală infecțioasă produsă de specii de bacterii din genul Vibrio, cu
caracter enzootic, larg răspândită pe glob, în special la specii de pești din apele salmastre și
marine și rareori la peștii de apă dulce. Boala a fost semnalată pentru prima dată la
anghilă, după care s-a constatat că numărul speciilor sensibile la această îmbolnăvire este
relativ mare, incluzând specii de anguilide, pleuronectide, gadide, samonide.
Agentul etiologic al vibriozei este reprezentat îndeosebi de Vibrio angullarum, V.
parahaemoliticus, V. alginoliticus, Vibrio sp.. V. anguillarum, principala specie care

176
provoacă îmbolnavirea este o specie Gram negativă, în formă de bastonaș drept sau ușor
curbat, monotrichă, asporulata, acapsulată, măsurând 0,5 x 1,5 - 2,5/um (Fig. 4.2.2).

Fig. 4.2.2. Vibrio anguillarum izolat de la calcanul afectat de vibrioză

(Foto: Elena Dumitrescu).

Pe medii de cultură uzuale și selective (BSA), dezvoltă colonii rotunde, convexe, de

consistență moale, cenușii-cafenii. Este oxidazo-pozitivă, fermentează glucoză și zaharoză,
nu produce hidrogen sulfurat, având reacții pozitive la indol, manită, gelatină, lizină.
Dezvoltarea coloniilor are loc la temperaturi cuprinse între 5- 35°C, cu un optim de 24 -25°C
și la valori de pH de 6,9- 9,6.
Etiologie - patogenie - V. anguillarum este o bacterie larg răspândită în apele
salmastre și marine. Afectează peștii numai în situațiile în care apar o serie de factori
stresanți, care slăbesc rezistența peștilor la îmbolnăviri. Dintre factorii stresanți, cel mai
adesea se evidențiază oscilațiile de temperatură ale apei, chimismul necorespunzător
pentru creștere, poluarea cu substanțe chimice toxice (reziduuri petroliere, pesticide,
metale grele), lipsa hranei etc. Boala s-a declanșat primăvara - vara, odată cu creșterea
temperaturii apei la 15-16°C.
Clinic, boala s-a manifestat în formă acută și cronică cu simptome diferite. În formă
acută, depistată la exemplare izolate din culturile experimentale, boala s-a manifestat prin
pete hiperemice și hemoragice pe suprafața corpului și branhii, leziuni roșii-sângerii,
imflamații și ulcere în jurul anusului și la baza înotătoarelor, tumefierea splinei, rinichilor,
congestii și hemoragii în peritoneu și organele interne (Fig. 4.2.3).
În formă cronică, semnalată la câteva exemplare din mediul natural, infecția a fost
localizată la nivel tegumentar, fiind caracterizată prin leziuni tegumentare, branhii palide.
Prognosticul bolii nu a fost foarte grav, în culturile experimentale boala provocând
pierderi cuprinse între 8 - 20%.
Diagnosticul a fost precizat prin asocierea examenului clinic cu cel bacteriologic,
prin care s-au identificat bacteriile implicate în declanșarea bolii. Astfel, Vibro anguillarum

177
a fost izolat din leziunile tegumentare ale calcanilor aflați în forma cronică de boală și din
organele interne și sânge la peștii aflați în formă acută de boala. După identificare, s-au
realizat antibiograme pentru stabilirea substanțelor medicamentoase care să aibă efect în
combaterea bacteriilor izolate.

Fig. 4.2.3. Organele interne la calcan, afectate de vibrioză (Foto: Elena Dumitrescu).

Profilaxia și tratamentul bolii se asigură prin măsuri speciale. Astfel, pentru

prevenirea apariției și răspândirii bolii în apele naturale, singura măsură care se poate
aplica este prevenirea poluării, iar, în cazul declanșării bolii, intensificarea pescuitului și
distrugerea calcanilor bolnavi. În culturi, măsurile generale de profilaxie reduc foarte mult
pericolul izbucnirii bolii. Ca măsuri profilactice se înscriu toate măsurile de asigurare a unui
mediu de viață optim creșterii calcanilor și o hrană suficientă și corespunzătoare pentru
creștere. În cazul declanșării bolii, se aplică tratamente cu antibiotice. Cele mai eficiente
antibiotice s-au dovedit a fi oxitetraciclina și cloramfenicolul, care se administrează în
hrană timp de 6-7 zile, în doze de 50 mg/kg pește/zi. De asemenea, au fost eficiente și
tratamentele realizate prin îmbăieri, bisăptamânale, cu albastru de metilen, în doze de 20–
50 mg/l apă, timp de 10-20 minute.

Infecții dermice secundare produse de bacterii din genurile Nocardia și Cytophaga

Bacteriile din genurile Nocardia și Cytophaga au provocat infecții dermice
secundare, ele fixându-se pe leziunile tegumentare și/sau branhii produse de vibrioză.
Bacteriile din genul Nocardia sunt Gram pozitive, în formă de bacili de 0,5-1/5-40/um,
dispuși în lanțuri ramificate, imobile, asporulate. Dezvoltă în mediul de cultură (agar cu
glicerina) hife extramatriculare. Coloniile prezintă o textură moale, mucoidă și, după 12-14
ore, în mijlocul miceliului apare o fragmentație (Fig. 4.2.4).
Se fixează la nivelul tegumentului calcanilor, acolo unde de obicei există leziuni
provocate de către o altă infecție sau de manipulări, în cazul exemplarelor din culturi.
Bacteriile au fost identificate la calcanul din culturile experimentale, pe leziunile
produse de vibrioză. Boala a avut o evoluție cronică, fără să afecteze prea mult starea
generală de sănătate a peștilor.

178
 Fig. 4.2.4. Nocardia spp. izolată de pe o leziune tegumentară a calcanului
(Foto: Elena Dumitrescu).

Bacteriile din genul Cytophaga sunt Gram negative, în formă de bastonașe de 0,9
- 1,1 x 3,0 - 8,5/um, asporulate, acapsulate, care pe mediile solide se deplasează prin
alunecare. Sunt oxidazo-pozitive, lichefiază gelatina, atacă glucoza, nu formeaza indol și
H2S. Sunt larg răspândite în apă și mal, pe branhiile și tegumentul indivizilor sănătoși. La
exemplarele slăbite de factori stresanți, prezintă diverse leziuni, îndeosebi la nivelul
epiteliului branhial, provocă o infecție localizată pe branhii. Boala se manifestă prin
tumefierea progresivă a branhiilor, hipersecreție de mucus, necroze și desprinderi ale
țesuturilor necrozate. Diagnosticul s-a precizat prin asocierea semnelor clinice cu izolarea
bacteriilor. Prognosticul nu a fost grav, boala manifestându-se la un număr redus de
indivizi, afectați de vibrioză.
Tratamentele pentru aceste afecțiuni, care s-au dovedit a fi eficiente, au fost cele
aplicate pentru vibrioză, îndeosebi îmbăierile cu albastru de metilen.

Parazitofauna
Calcanul a fost afectat de un număr restrâns de paraziți, intensitățile și
extensivitățile de parazitare fiind, de asemenea, destul de reduse (Tabel 4.2.1).

Tabel 4.2.1. Parazitofauna calcanului din populațiile naturale și culturile experimentale.

Nr. Specia de paraziți Intensitatea Extensivitatea Organe și
crt. parazitării parazitării țesuturi
nr. paraziți/ pești parazitați - % afectate
pește
Încrengătura PROTOZOA
Clasa CILIATA
1. Trichodima d. domerguei branhii
Haider, 1964 0 - 60 / lamă 0 - 100 tegument
2. Trichodina d. jadranica branhii
Raabe, 1958 0 - 70 / lamă 0 - 80 tegument
Încrengătura PLATHELMINTHES
Clasa CESTODA
3. Bothriocephalus scorpii 0 - masiv 0 - 100 tub
Muller, 1779 digestiv

179
 Încrengătura NEMATHELMINTHES
Clasa NEMATODA
4. Contracaecum aduncum 0-5 0 - 30 tub digestiv
Rud., 1802
5. Contracaecum sp. 0–6 0 - 50 tub digestiv,
Paruchin, 1972 ficat

Trichodinioza
Este una dintre cele mai răspândite boli parazitare, atât la peștii de apă dulce, cât
și la cei de apă sărată, fiind provocată de specii de ciliate din genul Trichodina. Aceste
cililiate au aspect de clopot mult turtit sau pălărie, cu dimensiuni variabile, între 26 /um și
75/um. Posedă pe marginea clopotului o coroană de cili cu ajutorul cărora se deplasează pe
corpul gazdei (Fig. 4.2.5).

Fig. 4.2.5. Trichodina domerguei (Foto: Elena Dumitrescu, Aurelia Țoțoiu).

Fața ventrală a parazitului este concavă și prezintă un inel de fixare, constituit

dintr-un număr variabil de denticule chitinoide (19-31). Paraziții se fixează pe tegumentul și
branhiile calcanului și se hrănesc cu mucus, bacteriile prezente în mucus și celulele moarte.
Desprinși de pe gazdă, rezistă în apă doar 24-36 ore. Înmulțirea acestor ciliate se face
asexuat, prin diviziune, și sexuat, prin conjugare. Paraziții nu produc simptomatologie
clară, ei fiind identificați prin analiza microscopică a raclatului de pe branhii și tegumentul
calcanului.
Cele două specii de Trichodina au fost semnalate în intensități și extensivități mai
mari la calcanul din culturile experimentale (Tabel 4.2.1).
La calcanul din populațiile naturale, acești paraziți au fost prezenți în număr de
până la 20/lama microscopică, numărul calcanilor afectați fiind de până la 30%.

180
Botriocephaloza
A fost semnalată frecvent atât la calcanul din culturi, cât și la calcanul din mediul
natural. Agentul etiologic al bolii a fost Botriocephalus scorpii, vierme plat segmentat, în
formă de panglică, cu o lungime de pînă la 15-20 cm și lățime de 2-3 mm. Corpul acestui
parazit este alcătuit din scolex și strobil, cu numeroase proglote. Paraziții adulți se
localizează în intestinul peștilor, elimină ouă, din care, în 3-5 zile, ies larvele, care, de
obicei, ajung în diverse specii de crustacei și, odată cu aceștia, prin ingerare, din nou în
intestinul indivizilor. Acțiunea patologică a paraziților asupra gazdelor este de natură
iritativă, toxică și spoliatoare. O invazie masivă cu paraziți generează o enterită hemoragică
gravă, cu descuamarea intensă a celulelor epiteliale.

a b

c d
Fig. 4.2.6. Bothriocephalus scorpii parazit la calcan (a - parazitul izolat din intestinul
peștelui; b,c - stomacul calcanului plin de paraziți); d - Bothriocephalus scorpii și
Contracaecum aduncum prezenți în stomacul calcanului
(Foto: Elena Dumitrescu, Aurelia Țoțoiu).

La calcanul supus analizelor parazitologice într-un număr foarte mic, de 2-6

exemplare/zonă, s-a remarcat că exemplarele de talie mare, analizate în plină perioadă de
reproducere (2-5 kg/ex.), au fost foarte parazitate de viermele plat Botriocephalus scorpii.
Practic, stomacul, în care nu existau niciun fel de urme de hrană, era plin cu paraziţi.
Exemplarele tinere, de talie mică (10-12 cm), erau lipsite de paraziţi. Prin fixarea lor în
tubul digestiv, paraziţii acţionează mecanic, provocând lezarea şi inflamarea acestuia,
descuamarea epiteliului mucoasei lezate, degenerări, necroze, proliferări de țesut
conjuctiv. Substanțele toxice eliberate de viermi sunt absorbite şi produc intoxicarea

181
întregului organism. Prognosticul este destul de grav, în condiţiile în care numărul
paraziţilor este așa de mare, încât ocupă întreg stomacul calcanului, intervenind dereglări
severe de nutriţie, leziuni sângerânde la nivelul peretelui intestinal, intoxicări şi chiar
moartea acestora.
Astfel, în sectorul nordic al litoralului românesc (sector Sfântu Gheorghe), au fost
analizate patru exemplare mature de calcan (cca. 2,5-3 kg./ex.), acestea au prezentat o
infestare masivă a stomacului cu viermele Botriocephalus scorpii (Fig. 4.26şi Tabel 4.2.2).
Practic stomacul, complet lipsit de hrană, era plin cu paraziţi. Pe lângă acest vierme, la
toate exemplarele s-a identificat frecvent pe corp şi branhii protozoarul Trichodina
domerguei.

Tabel 4.2.2. Gradul de parazitare a calcanului capturat în sectorul românesc.

Zona Extensiunea invaziei Intensitatea invaziei
Specii paraziți % calcani infestați nr. paraziţi/gazdă
nord Trichodina domerguei 100 100 100 frecv. frecv. frecv.
Botriocephalus scorpii 100 100 100 masiv masiv masiv
centru Botriocephalus scorpii 0 50 0 0 masiv 0
sud Botriocephalus scorpii 33 33 33 0 masiv masiv

Cele 20 exemplare de calcan mature analizate, din sectorul central (aria Chituc-
Constanţa), au fost parazitate masiv de Botriocephalus scorpii, iar, la alte două exemplare
de puiet analizate, acest parazit nu s-a evidențiat.
Calcanul examinat din zona sudică a litoralului (zona Mangalia-Vama Veche) a fost
infestat de Botriocephalus scorpii, semnalat numai la exemplarele mature, asemănător ca
şi în celelalte sectoare.
Boala se poate trata prin administrarea unor substanțe medicamentoase în furaje,
dintre care menționăm niclosamidul (200 g/kg pește/zi, timp de 2 zile) și cestocarpul (20
mg/kg peste/zi, timp de două zile).

Nematodoza
A fost provocată de două specii de nematode, Contracaecum aduncum și
Contracaecum sp. semnalate de obicei în tubul digestiv și mai rar în organele interne,
îndeosebi în ficat.
Aceste specii de nematode sunt frecvent întâlnite la peștii marini, parazitând atât
larvele în stadiile lor de dezvoltare III și IV, cât și adulții. Au o lungime de 10-30 mm, sunt
de culoare alb-crem, prezintă o extremitate cefalică ușor rotunjită, prevăzută cu buze
rudimentare și dințișori de tip larvar, iar cea posterioară, conică, terminată cu un mic
spinișor. Cei doi apendici stomacali sunt prezenți și aproximativ egali (Fig. 4.2.7).
Ciclul de dezvoltare al acestui parazit se desfășoară cu participarea a 2-3 gazde
intermediare și una definitivă. Moluștele constituie gazda intermediară primară, peștii
reprezintă gazda intermediară secundară și de acumulare, gazda definitivă fiind unele
mamifere marine (delfinii).

182
 Fig. 4.2.7. Contracaecum sp. identificat la calcan (Foto: Elena Dumitrescu, Aurelia Țoțoiu).

Larvele acestui parazit au fost semnalate destul de slab, într-o intensitate de până
la 6 paraziți/gazdă, și extensivitate maximă de pânâ la 50 % dintre exemplarele analizate.
La aceste valori, nu au afectat prea mult starea generală de sănătate a calcanului.
Pentru înlăturarea paraziţilor, se recomandă efectuarea bianuală sau la nevoie a
unor băi, după cum urmează:
- înlăturarea copepodelor parazite: formol, 400 ppm - 20 minute; Neguvon 2 ppm - 6 h;
diclorfos, 15 ppm - 1 minut sau 1 ppm - 6 h;
- înlăturarea protozoarelor: formol: 200 ppm - 20 minute;
- înlăturarea viermilor intestinali: mebendazol - gelule în aliment - 3 prize de 50 mg/kg.

Bolile identificate în etapele de dezvoltare a icrelor embrionate şi larvelor de calcan din

culturile experimentale
Calcanul poate fi afectat de o serie de îmbolnăviri şi în fazele mai sensibile de
creştere şi dezvoltare, aşa cum sunt stadiile embrionare şi larvare. Din cercetările efectuate
până în momentul de faţă, s-au evidenţiat o serie de afecţiuni patologice cauzate în
principal de calitatea slabă a reproducătorilor, cât şi de condiţii de mediu nefavorabile
(variații bruște ale temperaturii apei, conţinut ridicat în substanţă organică şi amoniac,
oxigen dizolvat redus). Prezenţa în apă a protozoarelor din genul Vorticella şi a bacteriilor
potenţial patogene din genurile Aeromonas, Vibrio și Cytophaga a constituit, de asemenea,
o altă cauză a declanşării îmbolnăvirilor la calcan în perioada de incubaţie şi de creştere
timpurie a larvelor.
Mortalităţile în faza larvară sunt importante şi, la calcan, pot fi totale. Faptul că
aceste mortalităţi intervin aproape sistematic la o anumită vârstă şi sunt precedate de
încetinirea creşterii a condus la ipoteza că fenomenul patologic antrenează disfuncţii şi
eventuale leziuni. Bacteriile (Vibrio sau Aeromonas) colonizează tubul digestiv, începând de
la deschiderea bucală. Numărul lor este destul de mare, estimat la 10 3/g conţinut
(Nicolas&Joubert, 1984 citat de Person Le Ruyet et al., 1993). Aceasta posedă unele
caractere de virulenţă, hemolizină, şi pot interveni în patologia larvară. În unele cazuri,
bacteriile joacă un rol evident şi antibioticile permit, în general, să se limiteze efectele,
primare sau secundare.
În perioada de incubaţie şi de creştere timpurie a larvelor de calcan s-au identificat
o serie de afecţiuni patologice cauzate în general de calitatea slabă a produselor seminale

183
şi de unele condiţii de mediu nefavorabile (variaţii bruşte ale temperaturii apei, conţinut
ridicat în substanţă organică şi amoniac, oxigen dizolvat redus, prezenţa în apă a
protozoarelor din genul Vorticella, a bacteriilor patogene din genurile Aeromonas, Vibrio și
Cytophaga.
Îmbolnăvirile semnalate au afectat un număr relativ mare de embrioni şi larve,
producând uneori mortalităţi însemnate.
Au fost semnalate următoarele afecţiuni patologice:
- dezvoltarea partenogenetică, înregistrată la icre de calcan normal maturate, dar
fecundate cu spermă de proastă calitate (obţinută de la masculi prea tineri), care
determinat stimularea icrelor în primele faze ale dezvoltării embrionare, pentru ca apoi, în
stadiul de blastulă, dezvoltarea embrionară să se oprească. La sfârşitul gastrulaţiei, restul
de plasmă al icrelor nefecundate se distruge, vitelusul se coagulează şi icrele mor;
- petele sacului vitelin, datorate unor dereglări în depunerea granulelor de vitelus, au
apărut la calcan, sub forma unor pete pe membrana vitelină. Dezvoltarea embrionară nu a
fost stânjenită, mulţi embrioni au eclozat, dar nu au fost viabili.
- hidropizia sacului vitelin, apărută numai la larvele de calcan, s-a manifestat prin umplerea
cu lichid a sacului vitelin, care ia forma unui mic balon. Larvele afectate nu au supraveţuit.
- boala bulelor de gaz a apărut la larvele de cambulă, menţinute într-un mediu de cultivare
în care alimentarea cu aer sub presiune s-a efectuat sub formă de bule foarte fine, care au
fost înghiţite de larve. Bulele au determinat deformarea intestinului şi au făcut imposibilă
hrănirea, larvele afectate nesupraveţuind.
- infestarea icrelor cu Saprolegnia spp. a fost semnalată numai la calcan, întrucât
temperaturile la reproducerea cambulei sunt mai scăzute. Ciuperca s-a fixat şi s-a dezvoltat
pe membrana icrelor moarte, afectând şi icrele cu embrioni vii;
- infestarea cu protozoarul Vorticella spp., care s-a dezvoltat în exces în apa de alimentare
şi s-a fixat în număr mare pe icrele embrionare, determinând spargerea icrei, eclozarea
prematură şi moartea larvelor eclozate prematur. A fost semnalată numai la calcan, la
temperaturi mai ridicate ale apei.
Cunoaşterea acestor afecţiuni, precum şi a metodelor de prevenire şi combatere
vor contribui la îmbunătăţirea parametrilor tehnologici de cultivare a acestor specii
valoroase.

Boli nutriţionale
În bibliografia de specialitate au fost relatate 3 sindroame patologice la calcan.
Distrofia musculară a fost observată la juvenili, determinând curbura scoliotică şi
pierderea echilibrului. Un sindrom hepato-renal a fost caracterizat de o hiperplazie biliară
şi o calcinoză renală (Dick et al., 1976).
Mai recent, granulomatoza a fost descrisă şi determinată de deficienţa vitaminei C
(Martinez-Tapia et al., 1990). Semnele clinice sunt caracteristice maladiei. Microscopic, se
poate observa apariţia opacităţii corneene, leziuni viscerale nodulare, depozite albicioase
subcutanate, mai ales la nivelul articulaţiilor, calculi în vezica urinară. Microscopic,
structura granulomatoasă a nodulilor şi prezența în ţesuturile lezate a cristalelor aciculare
sunt semne caracteristice. Aceste modificări atrag după sine un deficit de creştere şi uneori

184
mortalităţi importante. Tratamentul şi profilaxia se efectuează printr-un aport suficient de
vitamina C şi B6 în alimente (de ex. Vitamina C 50 mg/kg corp, timp de 5 zile, în fiecare
lună).
Rezultatele prezentate au fost obținute în cadrul proiectului PN2: „Cercetări
privind factorii limitativi ai populației de calcan (Psetta maeotica maxima) de la litoralul
românesc în vederea evaluării, exploatării, conservării și protecției speciei” (2008-2011) și
a tezei de doctorat - V. Niţă - 2013, „Cerecetări privind ecologia şi posibilităţile de
acvacultură pentru calcanul din Marea Neagră - Psetta maeotica”, Universitatea de Ştiinţe
Agronomice şi Medicină Veterinară, Bucureşti.

Bibliografie selectivă
Bănărăscu P., 1964 - Fauna R.P.R. Pisces - Osteichthyes (Pesti ganoizi şi osoşi). Vol. XIII.
Editura Academiei R.P.R, Bucureşti, 1964:960 p;
Dumitrescu, E., 1993 - Tumeur signalee chez le turbot Scophthalmus maeoticus (Pallas,
1831) du littoral roumain de la mer noire, Cercetari Marine/ Recherches Marines, no. 26,
p. 139- 142, NIMRD Constanta, ISSN: 0250-3069;
Dumitrescu, E., Zaharia, T., 1995 - Starea de sănătate a cambulei Pleuronectes flesus
luscus Pallas şi a calcanului Scophthalmus maeoticus Pallas din culturile experimentale,
Analele ICPDD, Vol IV/2, 73 -76;
Dumitrescu, E., Zaharia, T., Telembici, A., 1998 - Patologia organismelor marine de interes
pentru dezvoltarea mariculturii la litoralul românesc - ACVAROM ’98, Galati, 313 -315;
FAO, 2004 - La situation des pêches et l’aquaculture, 2006. Départment des pêches de la
FAO. Organisation des Nation Unies pour l’Alimentation et l’Agriculture. Rome, 2004.
Produit par le Group de la production et de la conception éditoriales. Division de
l’information. FAO. ISBN 95-5-205177-5;
Kohno, H., Moteki, M., Yoseda, K., Sahin, T. si Üstündag, C. (2001). Development of
swimming and feeding functions in larval turbot, Psetta maxima, reared in the laboratory.
Turkish Journal of Fish Aquatic Science, 1, 7-15;
Molvt, J. 1990 - Patologie pisccicol en France, Aqua Revue, no. 29, febr. Mart., 33-37;
Maximov V., 2012 - Managementul durabil al calcanului la litoralul românesc, Ed. Boldaș,
199 pg., ISBN 978-606-8066-40-0;
Munteanu, G., Bogatu, D. 2003 - Tratat de ihtiopatologie , Editura EXCELSIOR ART, 816 p.;
Niţǎ V., Zaharia T., Maximov V., Nicolae C., 2011 - Obtaining the necessary living food for
rearing the turbot (Psetta maeotica) in its early life stages, Lucrări Ştiinţifice, Seria D, Vol.
LIV, U.S.A.M.V. București;
Niţǎ V., Diaconescu Şt., Zaharia T., Maximov V., Nicolae C., Micu D. - 2011, The
characterization of the main habitat types populated by Black Sea turbot in its different
stages of development; AACL Bioflux, Volume 4, Issue 5;
Niţă V., 2013 - Cerecetări privind ecologia şi posibilităţile de acvacultură pentru calcanul
din Marea Neagră - Psetta maeotica, Teză de Doctorat, Universitatea de Ştiinţe
Agronomice şi Medicină Veterinară, Bucureşti;

185
Suzuki, N., Kondo, M., Güneş, E., Özongun, M. & Ohno, A. 2001 - Age and growth of turbot
Psetta maxima in the Black Sea, Turkey. Turkish Journal of Fisheries and Aquatic Sciences 1,
43-51;
Şahin, T., 2001 - Larval rearing of the Black Sea turbot, Scophthalmus maximus (Linnaeus,
1758) under laboratory conditions. Turkish Journal of Zoology, 25, 447-452;
Şahin, T. si Üstündağ, C., 2003 - Effect of different rearing systems on survival rate of
hatchery reared systems on survival rate of hatchery reared Black Sea turbot,
Scophthalmus maximus. Turkish Journal of Fisheries and Aquatic Sciences, 3, 25-27;
Țoțoiu A., Țiganov G., Galațchi M., Nenciu M., 2014 - Food array analysis in turbot Psetta
maeotica (Pallas, 1811) at the romanian Black Sea coast in 2013, Cercetari Marine 2014,
Issue no. 44, p: 164-172
Zaharia Tania, 2002 - Cercetări pentru elaborarea tehnologiei de reproducere și creștere a
cambulei și calcanului pentru reabilitarea populațiilor naturale, Teză de doctorat, Institutul
de Chimie Alimentară și Tehnică Piscicolă, Universitatea “Dunărea de Jos” Galați, 196 p.;
Zaharia T., Dumitrescu, E., 1998 - Afecțiuni patologice semnalate la embrionii și larvele de
cambulă Pleuronectes flessus luscus (Pallas) și calcan Schophthalmus maeoticus (Pallas),
Analele ICPDD, Vol. VI/2 313 -317;
Zaharia T., Dumitrescu E., Maximov V., Popescu G.M., 2010 - Diseases - limitative factors of
the Black Sea turbot Psetta maxima maeotica population on the Romanian littoral –
International workshop “Global and Regional in Environmental Protection” GLOREP 2010,
Timisoara, vol 2, p. 53 - 56, ISBN 978-606-554-210-5;
Zaharia T., Maximov V., Nicolaev S., Nita V., 2010 - Rearing the turbot Psetta maeotica - a
perspective activity on the Romanian littoral - A 39-a Sesiune Internațională de Comunicări
Științifice „Căi de inovare și diversificare a ingineriei produselor animaliere”, USAMV
București, 11-12 nov. 2010, Lucrări științifice, seria D, vol.LIII, Zootehnie: 415-420;

186
 CAPITOLUL 5.1. CREȘTEREA CONTROLATĂ A STURIONILOR
(Fam. Acipenseridae) ÎN APĂ MARINĂ

Dr. Ing. Tania Zaharia, Dr. Luminița Lazăr

Introducere
Sturionii sunt în pericol pretutindeni în lume. În timp ce în Dunăre s-a observat
descreșterea stocurilor, cunoașterea privind biologia și ecologia diferitelor specii de
sturioni a crescut. În ciuda unui volum mare de lucrări (mai mult de 350 titluri), este
suprinzător că sunt, încă, lacune privitor la identificarea speciilor, comportamentul privind
migrația și reproducerea naturală.
Sturionii și peștii cu rostru lat fac parte din clasa Osteichthyes, subclasa
Actinopterygii, care cuprinde Chondrostei și Acipenseriformes. Ultimul ordin conține trei
familii, printre care și familia Acipenseridae (sturionii, conținând genurile Acipenser, Huso,
Scaphirhynchus și Pseudoscaphirhynchus) și familia Polyondontidae (peștii cu rostru lat,
conținând genurile Polyodon și Psephurus), care sunt încă reprezentate de specii vii, în timp
ce familia Chondrosteidae este dispărută astăzi.
În total, există 25 specii de sturioni, aparținand familiei Acipenseridae, din care 17
aparțin genului Acipenser. Toți trăiesc în ape calde sau reci din emisfera nordică. Există
specii de sturioni de apă dulce și specii anadrome. În continuare, sunt prezentate o serie de
informații privind:
- uneltele de pescuit: plasa pungă și paragate.
- hrănirea: sunt specii carnivore. Se hrănesc în special cu insecte, pești (icre, larve și
puiet), crustacei și viermi anelizi bentici;
- comercializare:
o greutatea de comercializare: 1-4 kg animale pentru carne, femele de 7-15
kg pentru caviar;
o ca atare: proaspăt, fileuri congelate, afumat, caviar.
- principale avantaje: mare valoare a cărnii și a caviarului. Cultura larvelor poate fi
făcută direct cu hrană inertă, uscată (pentru majoritatea speciilor), deci în cultură
nu sunt necesare facilități pentru producerea zooplactonului decât pentru prima
fază larvară. Hrana inertă este disponibilă pe piață;
- principalele probleme: lipsa reproducătorilor, comerțul cu aceștia restricționat.
Creșterea este relativ înceată (dificultăți financiare posibile până la producerea
primului caviar). Carnea nu este foarte cunoscută în multe țări euopene.
- Statistici (FAO) (Tabel 5.1.1):
Tabel 5.1.1. Statistica FAO privind producția din acvacultura a sturionilor.
Productia din Adulti (tone) - 2000 Caviar (kg) - 2000
Acvacultura

Productia mondiala 1.070 7.500

Europa 50 0

187
 - evoluția prețurilor: carne (caviar) (Tabel 5.1.2):

Tabel 5.1.2. Evoluția prețurilor la carnea de sturioni și caviar.

€/kg 1995 1996 1997 1998 1999 2000
Europa 8,1(396) 6,2(411) 6,9(466) 7,0(488) 6,0(550) 7,6(620)

- de remarcat:
o toate speciile de sturioni sunt cultivate în apă dulce sub o mare varietate
de sisteme, de la heleștee cu diguri de pământ (cu o densitate de 1-2
kg/m2) la tancuri din ciment cu forma celor pentru creșterea păstrăvului
(10-35 kg/m2), și mergând la sisteme intensive de tipul cuștilor sau a
sistemelor recirculante. În sistemele recirculante, densitatea de creștere
poate ajunge la 8-12 kg/m2 și indivizi de 8-12 kg (incluzând și femele
mature), care pot fi obținute în 5 ani, la temperaturi constante de 20-24
°C;
o în Europa, cel mai bun caviar este considerat cel din Marea Caspică.
Începand cu 1990, producția a scăzut foarte mult, inclusiv în această zonă.
Deși, în Europa, sunt cultivate mai multe specii, cel mai bun pentru
producerea caviarului este considerat a fi morunul (sturionul siberian).
Această specie este cultivată în Franta și Germania, în timp ce cel mai mult
cultivat pentru carne este sturionul alb, cultivat îndeosebi în Italia;
o Managementul speciilor de sturioni sălbatici care se reproduc în regiunea
de NV a Mării Negre este în sarcina Ministerului Mediului. În acest sens,
pentru refacerea populațiilor acestor specii, în anul 2006, a fost emis un
Ordin comun al ministrului mediului și gospodăririi apelor și al ministrului
agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale, prin care se interzice pescuitul în
scop comercial al speciilor de sturioni pentru o perioadă de 10 ani și se
susțin programele de reproducere și repopulare a Dunării cu puiet de
sturioni (ORDIN nr.262/330 din 2006 al ministrului agriculturii, pădurilor şi
dezvoltării rurale şi al ministrului mediului şi gospodăririi apelor privind
conservarea populaţiilor de sturioni din apele naturale şi dezvoltarea
acvaculturii de sturioni din România), interdicție care a fost prelungită, în
2016, cu încă 5 ani.

Material și metoda de lucru

Materialul biologic utilizat în experimentări a provenit din reproduceri artificiale,
desfășurate în pepiniera Isaccea (proprietate a SC Kaviar House SRL), reprezentat de puiet
de morun și nisetru având vârsta de cca. 6 luni. De asemenea, pentru a doua serie de
experimentări, s-a preluat puiet și din altă fermă dulcicolă, care are obiect de activitate
reproducerea și creșterea sturionilor. Preluarea din pepinieră s-a făcut în apă dulce, iar
trecerea la apa marină pontică s-a realizat treptat, prin alimentarea continuă, cu debit mic,
de apă marină.

188
 Facilitățile de creștere au fost reprezentate de:
- 2 bazine interioare, circulare (tanc special pentru sturioni 1500 l, cu fund înclinat și
picioare), alimentate permanent cu apă marină și aer sub presiune;
- 4 bazine interioare, dreptunghiulare (tanc special pentru sturioni 1.500 l cu fund
înclinat și picioare), alimentate permanent cu apă marină și aer sub presiune;
- 1 bazin exterior din beton (5 x 10 x 1,30 m), alimentat intermitent cu apă marină și
permanent cu aer sub presiune;
- 2 cuști tip VIVA de 1 mc volum util.
Hrana distribuită a fost reprezentată, în exclusivitate, de hrană granulată de import
(proveniență daneză), cu supliment în stadiile tinere de nauplii și metanauplii de Artemia,
crescute în apă marină, în dispozitive speciale.
Analizele fizico-chimice ale apei de cultură, efectuate pe toată durata de creștere,
au fost efectuate în laboratorul de analize al institutului (acreditat RENAR), utilizând
metodele standard de analiză.
Analizele parazitologice și microbiologice au fost efectuate în laboratorul
specializat al INCDM, utilizând metode specifice de identificare și cultura microbiologică.

Rezultate obținute și discuții

Starea actuală de protecție și acvacultura ca alternativă

De secole, cele mai multe specii de sturioni au fost apreciate pentru carnea lor și
pentru icre, procesate în caviar. Cei mai mulți sturioni și produsele lor sunt originare din
Marea Caspică, în special din Rusia, Kazastan, Azerbaidjan și Iran. Cele mai populare specii
sunt morunul (Huso huso), nisetrul (A. guldenstaedti / A. persicus) și păstruga (A. stellatus).
Pe plan mondial, cererea de caviar este foarte mare. De aceea, dată fiind alterarea
habitatului lor, s-a hotărât introducerea lor în 1998 în Appendix II list of the United
Nation’s Convention on International Trade of Endangered Species of Wild Fauna and Flora
(CITES). Listele CITES restricționează importul și exportul de sturioni și produse de la
sturioni, care se fac în România numai cu permis CITES obținut de la Ministerul Mediului.
Acvacultura sturionilor poate contribui la conservarea populațiilor naturale prin
repopulări și prin furnizarea către piață a cărnii și caviarului fără exploatarea stocurilor
naturale. Principalele specii utilizate în acvacultură sunt sturionul alb, morunul, nisetrul,
păstruga și besterul.
În acvacultura sturionilor sunt câteva limitări principale. Furnizarea
reproducătorilor și a puietului este limitată. Perioada de maturare este lungă, de cel puțin
8 ani, până când femela produce caviar. Sturionii cer o temperatură moderată (20-26 °C
pentru o creștere ideală) și o furnizare amplă de apă de bună calitate. Facilitățile pentru
cultura sturionilor sunt de tip intensiv, cu tancuri destul de scumpe, care cer o investiție
importantă de capital.

189
Descrierea speciilor experimentale
Acipenser gueldenstaedtii (Brandt & Ratzeberg, 1833)

Sinonime: Acipenser sturio (Linnaeus, 1758)

Acipenser gueldenstaedti (Brandt, 1833)
Acipenser schypa (Fitzinger și Heckel, 1836)
Acipenser gueldenstaedti (Antipa, 1909)
Acipenser gueldenstaedti colchicus (Berg, 1948)

Denumiri F.A.O: eng.- Danube sturgeon, Black See sturgeon; fr.- esturgeon du Danube; sp.-
Esturión del Danubio
Denumiri populare: bulg.- ruska esetra, esetra; ceh.- jeseter rusky; dan.- sterlet; germ.-
Russischer Stor, Waxdick; gr.- mersini, stourioni; isl.- styrja; it.- sturione danubiano; malt.-
sturium; norv.- stor; ol.- steur; pol.- jesiotr; port.- esturjao, solho; rom.- nisetru; rus.-
russkii osetr, osetr; sarb.- jesetra; sued.- rysk stor osetr; tr.- karaca, mersin, giamsas.
Dimensiuni: maximum 210 cm/100 kg; comune de la 100 la 140 cm.
Răspândire: abundentă în Marea Neagră și Marea de Azov.
Bioecologie: specie bentică marină, care, pentru reproducere, migrează în fluvii. Migrația
de primăvară începe după morun și durează din februarie/martie până în luna mai, cu o
intensitate maximă în aprilie, la 8-11°C, iar migrația de toamnă durează din
august/septembrie, până în noiembrie. Spre deosebire de morun, toamna se înregistrează
un aflux mai mare de exemplare tinere, ale căror gonade nu sunt încă maturate și se
maturează în Dunăre (Leonte, 1956). Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 8-12 ani
(masculi) și 13-15 ani (femele). Prolificitatea este de 70.000-800.000 de boabe de icre,
ecloziunea are loc după 90 de ore (Nikolski, 1962). După reproducere, adulții se întorc în
mare, iar puietul se cantonează atât în zona fluvială, cât și în sectorul de mică adâncime al
mării. Cea mai mare parte dintre speciile mature iernează în mare, la adâncimi de 60-70 m,
în zona faciesul mitiloid și faseolinoid, alături de calcan și vatos. Hrana puietului de nisetru
este asemănătoare cu cea a morunului, adulții hrănindu-se cu moluște (Nassa, Cardium,
Mactra), crustacee (Portunus arcuatus), mai puțin cu pești. După Antipa și alți autori, în
zona Dunării nisetrul se hrănește cu larve de efemeroptere (Palingenia, Polymitarcis) și alte
insecte, crustacee și pesti (mai ales Alburnus). Are un ritm de creștere mic, atingând, la
vârsta de 20 de ani, o lungime medie de 170 cm și o masă de 35 kg (Tabel 5.1.3):

190
 Tabel 5.1.3. Corelația dintre vârstă, lungime și greutate la nisetrul din mediul natural.

Vârstă (ani) 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 12 15 17 20
Lungimea 31 51 66 77 86 91 99 104 109 114 127 142 155 170
(cm)
Masa (kg) - 2 3 4 5,5 6,5 7,5 8,5 10 12 18,5 25 31,5 35

Se pescuiește cu ajutorul ohanelor, setcilor, talienelor și cu traul de fund.

Importanța comercială: dupa cegă, are cea mai gustoasă carne (16% grăsimi), fiind
comercializat și consumat în stare proaspătă (porționat, fileu), refrigerată (porționat, fileu),
congelată (porționat, fileu), sărată, afumată (fileu), conserve, iar icrele în stare proaspătă
sau sărate.
Captura globală de nisetru, începând cu anul 1991, a fost în continuă scădere, ceea
ce a determinat luarea unor măsuri speciale pentru protecția și conservarea acestuia (Fig.
5.1.1).

Fig. 5.1.1. Captura globală de Acipenser gueldenstaedtii (FAO Fishery Statistics).

Huso huso (Linnaeus, 1758)

Sinonime: Acipenser huso (Linnaeus, 1758)

Huso huso (Berg, 1904)
Huso ichthyocolla (Bonaparte, 1846)
Acipenser vallisnerii (Molin, 1853)
Huso huso ponticus (Salnikov și Maleatzky, 1934)

191
 Denumiri F.A.O: eng.- beluga, great sturgeon; fr.- beluga, esturgeon; sp.- esturion beluga
Denumiri populare: bulg.- moruna; ceh.- vyza velka; dan.- sterlet; est.- beluuga; germ.-
Europaischer Hausen, Hausen; gr.- akipissios, moruna; isl.- styrja; it.- storione ladando
malt.- sturjun; norv.- stor, belugo fisk; ol.- steur; pol.- bieluga, wyz; port.- esturjao; rom.-
morun; rus.- beluga, esturion; sarb.- moruna, bjeluga; sued.- husen, husblos-stor,
belugastor; tr.- mersin morinasi, morun, morina.
Dimensiuni: maximum 5 m / 1.200 kg; comune până la 1-3 m / 150-300 kg;
Răspândire: Marea Neagră, Marea Caspică, Marea Adriatică, precum și în fluviile ce se
varsă în aceste mări. În zona litoralului românesc se întâlnește aproape peste tot.
Bioecologie: specie marină anadromă, trăind solitar și numai în timpul iernatului se
aglomerează în grupuri mai mari. Efectuează migrații pentru reproducere, primăvara
timpuriu, în unii anii chiar din luna ianuarie, la temperaturi ale apei de 4-5°C. Intensitatea
maximă a migrației este în perioada martie-aprilie, iar în perioada mai-iunie încetează
total, pentru ca în toamnă să înceapă o nouă migrație, ce atinge maximum de intensitate în
intervalul octombrie-noiembrie, după care încetează din nou. Existența a două perioade de
migrație a făcut ca unii cercetători să presupună existența a două rase biologice simpatrice
(identice morfologic), forma de primăvară și cea de toamnă, iar alții să considere că
exemplarele care migrează primăvara sunt mai în vârstă, ale căror gonade încep să se
matureze în mare.
După reproducere, morunii se întorc în mare, unde se dispersează, trăind pe
funduri adânci de 50-70 m (uneori chiar peste 100 m), în zona faciesului mâlos, faseolinoid,
și la salinități ale apei de 18-24‰. Puietul se retrage și el spre mare, relativ încet și pe
fundul apei. Retragerea are loc în perioada iulie-septembrie.
Adulții se hrănesc mai ales cu pești (80% din hrană), în Dunăre cu ciprinide (crap,
avat, babușcă, plătică), iar în mare cu guvizi, barbuni, calcan, smarizi, hamsii și cu crustacee
(Crangon), moluște (Modiolula) și alge. În cursul iernii, hrănirea este mai slabă.
După Cialicov, în mediul natural, morunul are următorul ritm de creștere (Tabel
5.1.4):

Tabel 5.1.4. Corelațtia dintre vârstă, lungime și greutate la morunul din mediul natural.
Vârstă (ani) 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 14 17 20 22
Lungimea 37 66 87 101 115 125 134 150 158 166 174 193 226 240
(cm)
Masa (kg) 0,5 2,0 10,0 15,5 18,0 21,5 29,5 38,5 45,5 48,0

Este pescuit cu ajutorul carmacelor, ohanelor, altor tipuri de unelte staționare, și

accidental cu traulul.
Importanța comercială: morunul este specia cea mai valoroasă, carnea sa fiind foarte
gustoasă, consumându-se în stare proaspătă (porționat, fileu), refrigerată (porționat, fileu),
congelată (porționat, fileu), sărată, afumată (fileu, batog), conserve. Icre sunt cele mai
apreciate, fiind comercializate proaspete sau sărate. Totodată, din vezica înotătoare de
morun se extrage un clei, ce poate servi la limpezirea vinului, iar din pielea se pot face tălpi
pentru încălțămite ușoară. Captura la nivel mondial și producția obținută prin acvacultură
sunt prezentate în Fig. 5.1.2 și 5.1.3.

192
 Fig. 5.1.2. Captura globală de Fig. 5.1.3. Producția globală din acvacultură
Huso huso (FAO Fishery Statistics). pentru Huso huso (FAO Fishery Statistics).

Reproducerea
În cadrul proiectului, reproducerea s-a efectuat în ferma aparținând co-
finanțatorului SC Kaviar House SRL.
Reproducătorii au fost obținuti din stocuri naturale sau prin creșterea în pepiniere.
Acest ultim mod îmbunătățește potențialul culturii sturionilor, deoarece sursa de
reproducători sălbatici este variabilă de la un an la altul, iar reglementările cu agențiile
pescărești pot fi problematice. Totuși, necesitatea de cultivare a sturionilor timp de 8-10
ani pentru atingerea maturității sexuale este atât o limitare operațională semnificativă, cât
și o responsabilitate economică.
Reproducătorii pot fi transportați în tancuri convenționale de 1.000 la 2.000 l. Apa
este agitată pentru furnizarea de oxigen. Reproducătorii sunt selectați pentru reproducere
prin determinarea stadiului de maturare. Fragmente de țesut din gonadă sunt obținute
printr-o mică incizie în abdomen; pot fi folosite forcepsuri (tip Brown Adson sau Allis) sau
un cateter rigid pentru a preleva icre sau un mic fragment de țesut testicular. Aspectul
general diferențiază femelele de masculi. Lapții de la masculi sunt colectați adesea prin
orificiul urogenital, care se deschide în urma anusului. Sturionii au sperma foarte diluată,
diferită de lichidul cremos al altor specii de pești. Culoarea, dimensiunile și stadiul de
maturitate a ovocitelor determină momentul în care femelele sunt gata de reproducere.
Ovocitele mature ale celor mai mulți sturioni sunt închise la culoare (brun-negru) și au un
diametru de 2,5-3,5 mm. Femelele care pot induce eliberarea icrelor vor avea ovocite care
vor merge către maturarea finală. Ovocitele în stadii avansate de maturare pot fi
identificate prin poziția nucleului în icră, denumită vezicula germinativă (GV). Ovocitele cu
GC apropiată de margine sau apropiată de membrana oului sunt cel mai aproape de
momentul ovulației (stadiul IV, V și VI). Pentru a vizualiza poziția GV, icrele sunt mai întâi
fierte timp de 3-5 minute și apoi sunt tăiate în jumătate, de-a lungul, cu o lamă de ras.
Zona polară este localizată de prezența a 10-20 găuri sub formă tubulară (micropili) în
membrana oului. Poziția GV-ului poate fi estimată fie vizual, fie prin calcularea indexului de
polarizare (PI), care este distanța GV față de membrană, împărțită la diametrul ovocitului.
Femelele selectate pentru reproducere trebui să aibă PI mai mic de 0,07.

193
 Pentru a determina dacă femelele sunt gata de reproducere, se pot face estimări in
vitro; icre proaspete sunt plasate într-o soluție de „maturare” (soluție Ringer cu 5 µg/ml
progesteron), timp de 16 ore. Deplasarea GV (Migrarea Veziculei Germinale - GVM) în
timpul incubației sugerează că femelele sunt gata pentru inducerea maturării și începerea
ovulației (germinal vesicle beakdown-GVBD). Dacă mai mult de 90% din ouă sunt spre
GVBD, femelele sunt gata de reproducere. Dacă procentul este mai mic de 90%, femelele
nu sunt candidate bune pentru reproducere. Reluarea estimărilor se face la un interval de
1-2 săptămâni, în funcție de temperatura apei.

Condițiile de reproducere și injectiile hormonale

Sturionii se pot reproduce la temperaturi ale apei de la 10 la 20°C. Tancurile pentru
reproducători sunt, de obicei, de formă rectangulară. Tancurile trebuie să fie suficient de
largi pentru a permite peștilor să se miște și să efectueze întoarceri. De exemplu, un tanc
de 2 m lungime, 0,6 m lățime și 0,6 m înălțime este potrivit pentru un sturion de 23 la 45
kg. Înălțimea tancului trebuie să fie convenabilă manipulării pețtilor, precum și mutării lor
dintr-un tanc în altul cu ajutorul tărgilor (Fig. 5.1.4).

Fig. 5.1.4. Transport cu ajutorul tărgii.

Tancurile pot fi acoperite cu o prelată închisă la culoare, pentru a reduce

iluminatul și pentru ca peștii să nu sară din tanc. Condițiile optime de reproducere sunt la o
temperatură a apei de 13 la 17°C, cu o rată a schimbului de apă de mai mult de 5 ori a
volumului de apă din tanc pe oră, cu saturație în oxigen (100%, cca. 10 ppm la 17 °C).
Ovulația și spermiația pot fi stimulate prin injectarea de hipofiză (uscată sau
proaspătă) de crap (CCP) sau sturion (SP), sau hormon sintetic analog LHRHa (cum este de
exemplu: des-Gly 10, D-Ala 6-ethyamide). Injecțiile sunt administrate în mușchiul situat
între scuturile dorsale și laterale, în zona bazei pectoralei, la jumătatea secțiunii peștelui.
Se utilizează o seringă de 1-3 cc cu ac de 23. Femelele primesc o doză de 4 mg/kg corp de
CCP sau Sp, sau o,1 mg/kg corp de LHRHa. Administrarea primei injecții (10% din doza

194
totală) este urmată de o a doua administrare la 12 ore (restul de 90%). Dacă răspund,
femelele vor ovula la 18-30 ore de la a doua injecție, la o temperatură a apei de 13-17°C.
Masculii primesc jumătate din doza pentru femele, la o singură injectare, odată cu
prima injecție a femelelor. Masculii au spermiație la 18-24 ore. la temperaturi similare.

Colectarea lapților și a icrelor

Pentru a colecta lapții (sperma), masculul se ridică cu ajutorul unei plase speciale,
cu orificiul urogenital expus. Acesta se păstrează uscat și se inserează un tub, utilizat în
mod curent în acvaristică (diametrul de 0,5 cm, lungime 5 cm), având atașată o seringă de
plastic de 20 cc. Se aspiră încet. Utilizând această metodă, se pot colecta cantități mari de
spermă (5-10 seringi) de la un mascul la fiecare 3-4 zile, având grijă să nu fie contaminată
cu fecale sau apă. Se utilizează sperma de la 2-3 masculi pentru creșterea diversității
genetice. Pentru verificarea lor, se plasează sub microscop o cantitate mică și se adaugă
apă. Dacă peste 75% din spermatozoizi sunt mobili, masculul este bun de folosit. Lapții pot
fi colectați cu câteva ore înainte de folosire și pot fi păstrați făra aerare în containere
ermetice. Pot fi ținuți la rece (4°C) sau pe gheață umedă (gheață umezită cu apă). Lapții pot
fi păstrați până la 2 săptămâni, la 4°C, utilizând cu succes oxigen pur, adăugat în lapți cu
seringa.
În mod tradițional, femelele sunt sacrificate pentru a colecta icrele. (Fig. 5.1.5 a).
Secționarea capului sau a coloanei vertebrale sunt metodele cele mai utilizate. Pentru
colectarea icrelor, femela este atârnată vertical cu un cârlig de gură sau branhii, astfel încât
orificiul urogenital se află la nivelul persoanei care colectează icrele. Înotătoarea caudală
este taiata și peștele este desângerat pentru a preveni contaminarea icrelor cu sânge.
Abdomenul este tăiat cu un cuțit de la orificiul urogenital spre partea anterioară. Un vas de
colectare este pus direct sub prima tăietură pentru colectarea icrelor. Acest vas se schimbă
cu altul, după umplere.

a b
Fig. 5.1.5. Colectarea icrelor: a - prin sacrificare, b- prin incizare.

195
 Sunt folosite și alte două metode - cezariana și o tehnică chirurgicală puțin
invazivă, care nu cer sacrificarea femelelor și care sunt ideale pentru a menține femelele vii
pentru câțiva ani de utilizare. Cezariana este o intervenție rapidă (30 minute): este făcută o
incizie mică pe abdomen, sunt colectate icrele și incizia este suturată. Tehnica chirurgicală
puțin invazivă este mai rapidă (cca. 10 minute) (Fig. 5.1.5 b): se practică o incizie de 1,5 cm
chiar la deschiderea porului urogenital, cu ajutorul unui bisturiu nr. 11. Acest lucru permite
icrelor mature să treacă prin oviduct. Cu cezariana și metoda chirurgicală, se recoltează
numai 75-90% din icre, deoarece acestea trebuie colectate fără sânge sau apă. Femelele de
la 23 la 45 kg pot ceda de la 250.000 la 500.000 icre.

Fertilizarea și incubația
Icrele pot fi fertilizate prin „metoda uscată”. Lapților li se adaugă puțină apă (1
parte la 100 părți apă) și sunt turnați imediat peste icre (10 ml de spermă nediluatată la 1 l
de icre). La 1 l icre sunt 40.000 icre. Icrele fertilizate devin lipicioase după câteva minute.
Acest lucru poate fi înlăturat prin plasarea icrelor în containere cu debit mare de apă. Cea
mai comună cale de înlăturare este spălarea icrelor cu argilă obișnuită sau argilă Fuller (Fig.
5.1.6). Un minut după fertilizare, suspensia de argilă este turnată peste icrele fertilizate în
proporție de 2 la 4 volume de argilă la 1 volum de icre. Amestecul poate fi agitat ușor până
când icrele se separă. Suspensia de argilă se schimbă la fiecare 10 minute, pentru a
menține un nivel convenabil pentru temperatură și oxigen.

Fig. 5.1.6. Descleierea icrelor.

Timpul și munca cerută pentru descleiere depind de temperatura apei. La

temperaturi scăzute (13°C), procesul poate dura o oră; în ape calde (17°C), aceasta durează
o jumătate de oră. Când icrele nu mai sunt lipicioase, se schimbă apa din vas până când
aceasta devine limpede. Ouăle sunt măsurate volumetric (cca. 50 icre/ml) și sunt puse în
incubatoare de 10 l capacitate, câte 50.000 icre/incubator. Debitul de apă este reglat
pentru a mișca ușor icrele, ceea ce asigură o buna oxigenare și reduce pericolul dezvoltării
micozelor. Ouăle moarte sunt înlăturate prin sifonare. Temperatura optimă a apei pentru

196
incubația ouălor de sturioni este situată între 14 și 17°C. Larvele eclozează la 7 - 9 zile de
dezvoltare embrionară și încep să se hrănească după alte 7 - 9 zile. În acest timp, se
dezvoltă gura și intestinul, sacul vitelin este resorbit și corpul devine intens pigmentat.

Fig. 5.1.7. Embrioni de sturioni.

Fig. 5.1.8. Incubatoare pentru sturioni.

Faza creșterii larvelor
Producerea puietului de sturioni este probabil, cea mai dificilă parte a procesului
din pepinieră. Supraviețuirea bună necesită un sistem de cultură adecvat, un program de
nutriție complet, cu atenția focalizată pe dieta corectă, schema de hrănire, prezentarea
hranei și preferințele. Larvele sunt inițial păstrate câte 15-20 ex./l (Fig. 5.1.9). După
aceasta, se răresc la cel mult 3-5 g/l.

Fig. 5.1.9. Larve de sturioni la eclozare.

197
 Cultivatorii de sturioni au ajuns la concluzia că este bine să se înceapă distribuția
de hrană preparată cu câteva zile înainte de absorbția totală a sacului vitelin. Aceasta
înseamnă că larva trebuie să se familiarizeze cu mirosul hranei și să-și îmbunătățească
supraviețuirea și creșterea. În general, sunt folosite diete pentru somon în timpul primelor
3-4 săptămâni de hrănire.
Hrana este oferită în proporție de 25% din biomasa totală, pe parcursul a 24 ore, la
un interval de 2-3 ore. Hrănitoarele automate furnizează o prezentare consistentă și o
distribuție uniformă pe durata celor 24 ore. Puietul de sturioni poate fi hrănit, de
asemenea, cu nauplii de Artemia până la vârsta de 30 zile, timp în care ating 2,5 - 3,5 cm
lungime, înainte de a trece la o dietă cu furaj starter comercial.

Producerea pentru consum

Există puține surse bibliografice referitoare la creșterea pentru consum în
literatura științifică, cele mai multe informații fiind bine protejate prin dreptul de
proprietate.
Creșterea este făcută de obicei în tancuri circulare (6 - 8,5 m diametru și 1-1,5 m
adâncime) (Fig. 5.1.10). Tancurile sunt aerate sau sunt legate în sistem recirculant.
Puietul nu supraviețuiește bine în heleștee de pământ din cauza temperaturilor
ridicate și nivelului ridicat de amoniac de la interfața fund - apă, în special pe solurile cu
încărcătură organică mare. Heleșteele adânci din zonele temperate pot avea ape reci în
sezonul de vară. Temperaturile ideale pentru creșterea majorității speciilor de sturioni sunt
de la 20 la 26°C (Fig. 5.1.11). Peștele este crescut timp de 3-4 ani pentru carne și 8-10 ani
pentru carne și caviar. Sexul nu poate fi determinat prin biopsie tisulară mai devreme de
vârsta de 3,5 ani.

Fig. 5.1.10. Tancuri circulare pentru creșterea sturionilor

(INCDM „Grigore Antipa” Constanța, România) (Foto: Tania Zaharia).

198
 Deoarece sturionii se hrănesc de pe fund, densitățile de populare pentru puiet sunt
bazate destul de puțin pe volumul total de apă. Densitățile variază de la 75-430 ex./m2 la
300-2.475 g/ m2. Densitățile depind de schimbul de apă și de gradul de aerare. Pe măsură
ce peștii cresc, ei trebuie răriți pentru a avea spațiu. 11 pești/m2, cu un schimb minim de
apă și aerare difuză, 27 pești/m2 cu un schimb minim de apă și oxigenare sunt densitățile
comune pentru puiet în sistemul de producție pentru carne, în care biomasa este de 120
g/l. Densitățile de creștere pentru reproducători sunt mai mici și sunt bazate pe biomasă.
Acestea pot fi de 120 g/l. Juvenilii de 2,5-12,5 cm sunt hrăniți cu 5-7% din greutatea
corpului; acest procent descrește la 3-5% pentru 15-30 cm și la 1-2 % pentru peștii mai
mari de 680 g și 48 cm. Este recomandată hrănirea cu hrănitoare automate.

a b

c
Fig. 5.1.11. Sisteme diferite de creștere: a - tancuri; b - cuști; c - heleștee.

Cercetările privind nutriția sturionilor sunt destul de limitate, dar ele sugerează că
juvenilii și reproducătorii trebuie să aibă o dietă cu cel puțin 40% proteine și 8-10% grăsimi.
S-a observat o creștere bună cu diete pentru salmonide, în care carnea de pește este
principala sursă de proteină. Sturionii au un bun coeficient de conversie a hranei (FRC), de
1,0: 1,4 pentru puiet și 1,6:2,0 pentru adulți.

199
 Sturionii au una dintre cele mai mici rate de creștere - peste 11 g/zi pentru puiet în
condiții ideale de temperatură. Medii de 1,0 - 2,2 kg/an sunt comune pentru unele specii.
Pentru a produce pește de talie comercială (1-3 kg pentru carne) sub condiții optime,
densitățile de populare trebuie să fie de 60-70 kg/m3, cu o concentrație de oxigen
menținută la 5 mg/l. Rata de supraviețuire este de 50-80 % din stadiul de larvă până la talia
comercială. Obținerea peștelui matur pentru caviar este atinsă în cca. 8-10 ani.

Dieta pentru un sturion sănătos

Într-o dietă sănătoasă, se află un amestec de proteine pentru creștere,
carbohidrați și grăsimi pentru energie și săruri minerale, apă și, nu în ultimul rând, vitamine
(Tabel 5.1.5). Pentru ca o dietă să fie echilibrată, ea trebuie să ofere corpului abilitatea de a
crește la o rată convenabilă și în proporțiile corecte. O dietă balansată tebuie să prevină
îmbolnăvirea și să ajute în apărarea contra bolilor virulente. Lipsa sau cantitatea
insuficientă a unui grup poate produce malnutriția, subnutriția sau supranutriția. Este
posibil, de asemenea, de a crește doza în vitamine solubile, cum s-a întâmplat în multe
ferme, dar ultimele cercetări au arătat că acestea sunt nocive pentru om și animale.

Tabel 5.1.5. Elemente necesare în hrana sturionilor.

Elementul Funcția Sursa
Carbohidrați Sursă de energie Cereale
Grăsimi / Uleiuri Sursă de energie Ulei vegetal, ulei de pește
Proteine Furnizează elementele pentru alcătuirea Proteine de origine animală calitatea
țesuturilor, cum sunt pielea, mușchii etc. I sau vegetală - „proteine slabe”, cu o
excepție - soia
Săruri minerale Utilizate în construcția oaselor, celulelor
și a reacțiilor de întreținere a corpului
Vitamine
A - Retinol Suport pentru văz, piele, oase, imunitate Ficat și ulei de pește
și reproducție

D - Calciferol Favorizează mineralizarea oaselor. Ajută Ulei de pește

absorbția calciului și fosforului.

E - Tocopherol Antoxidant, regulator al reacțiilor de Soia, ulei vegetal

oxidare, suport pentru stabilizarea
membranei celulare

Se recomandă utilizarea granulelor produse special pentru sturioni, disponibile

într-o gamă largă pe piață, cu granulație diferită: 3 mm, 6 mm și 8 mm, cu un conținut
biochimic garantat de 42% (min) proteine (granulele de 3 mm 44%), 18% grăsimi (granulele
de 3 mm 20%), cenușă 9%, fibre 1,7%.
Trebuie avut în vedere că această hrană este special formulată pentru sturioni sau
alți pești benici, care nu utilizează proteinele de origine vegetală, pe care sturionii nu le pot
digera.

200
 Ingredientele de bază sunt reprezentate de carne de pește (cca. 42%), ulei de
pește, făinuri, premix vitaminic și mineral.
Se recomandă un conținut de vitamine de: A 15.000 iu/kg, D3 2.000 iu/kg, C 1.000
iu/kg (granule de 3 mm 200 mg/kg), E 200 mg/kg.
În condiții ideale de temperatură, în timpul verii, sturionii au nevoie de hrană care
să reprezinte 2-3% din masa corporală/zi, funcție de dimensiunile lor.
Pe piață se comercializează și hrană strater cu granulația de 2 mm, cu următorul
conținut: 44% (min.) proteine, 22% grăsimi, 9% cenușă, 1,4% fibre, formulată special
pentru sturionii cu dimensiuni sub 6" lungime. Granulele au la bază 52,3% carne de pește,
ulei de pește, stimulatori de hrănire, soia, premix vitaminic și mineral. Conținutul în
vitamine este: A 15.000 iu/kg, C 1.000 iu/kg (granule de 3 mm 200 mg/kg), D3 2.000 iu/kg,
E 200 mg/kg.
Se recomandă corelarea dimensiunilor granulelor cu cele ale peștelui hrănit:
 Granule de 2 mm - Dieta Starter pentru sturioni de 10-20 cm
 Granule de 3 mm - sturioni de 20-36 cm
 Granule de 6 mm - sturioni de 36-61 cm
 Granule de 8 mm - sturioni peste 61 cm.

Ce doresc sturionii? Cunoștinte de bază

Sturionilor le place:
1. Hrana adecvată (nu sunt bune furajele bazate pe germeni de grâu sau cereale)
2. Apa bine oxigenată. Utilizați o pompă de aer sau oxigen.
3. Apa filtrată (se cresc mai puțin în heleștee)
4. Tancuri de cel puțin 5.000 l.
5. O pompă de rezervă, în cazul în care cea principală se defectează.

Sturionilor nu le plac:
1. Chimicalele puternice, cum ar fi formalina, cloramina T (acestea pot fi utilizate în
doze mici, exceptând formalina pentru sturionul diamant, care, în general, moare
la o săptămână de la tratament).
2. Oxigenul scăzut: mor înaintea altor pești, deci chiar dacă alte specii se simt bine,
sturionii nu tolerează concentrații scăzute.
3. Lipsa hranei: sturionii se înclină pe o parte, cad la fund sau uneori plutesc la
suprafață. Chiar dacă ulterior primesc hrană, este prea târziu și mor.
4. Vremea calduroasă, deoarece scade nivelul de oxigen.
5. Lumina directă a soarelui, ei fiind organisme bentice. Deci, este bine să creați
umbră pentru ca ei să se adăpostească.

Probleme:
Principalele probleme sunt legate de hrană sau oxigen, deci sunt evidente:
1. Asigurați-vă că nivelul de oxigen este bun.
2. Utilizați hrana corectă.

201
Malnutriția:
Principalele semne sunt:
1. Peștii înoată pe o parte: lipsa hranei.
2. Peștii petrec tot timpul mișcându-se în sus și în jos în tanc: sunt flămânzi.

Hrănirea, în funcție de anotimp:

1. Primăvara: sturionii, ca și alți pești, încep să devină mai activi primăvara, când
temperatura crește și vor avea nevoie de rații crescute de hrană.
2. Vara: sturionii se hrănesc foarte bine vara, deci fiți siguri că aveți hrană suficientă.
3. Toamna: sturionii vor avea o bună stare de îngrășare pentru iarnă, deci hrăniți-i,
dar atenție la resturile de hrană.
4. Iarna: distribuiți puține granule și așteptați până ce sunt consumate, înainte de a
distribui altele. Sturionii se cer hrăniți pana la 4°C, deci este foarte important să fie
hrăniți și iarna, deoarece pot muri din cauza inaniției.

Calitatea apei:
Sturionii sunt cultivați în ape de suprafață, de calitate diferită. Au fost identificate
cerințele privind calitatea apei pentru câteva specii de sturioni, bazate pe experiența
managerilor din pepiniere și crescătorii (Tabel 5.1.6).

Tabel 5.1.6. Concentrațiile recomandate pentru calitatea apei în cultura sturionilor.

Parametrul Concentrații recomandate
Alcalinitate 50-400 mg/l ca CaCO3
Amoniac (neionizat) ≤ 0,10 mg/l ca N
Oxigen dizolvat ≥ 5,0 mg/l
Gaze saturate ≤ 105 %
Duritate 50-400 mg/l ca CaCO3
pH 6,5-8,5
Nitriți ≤ 0,1 mg/l ca N
Salinitate 0,05 ppt pentru larve; 0-3 ppt pentru puiet; ≥ 3 ppt pentru
adulți
Temperatură Variază cu specia: 10-20°C pentru reproducere; 20-26°C pentru
creștere

Larvele de sturioni și puietul supraviețuiesc mai bine în tancuri decât în heleștee,

posibil din cauza hranei care, ajunsă pe fund, este supusă unei concentrații mari de
amoniac și nitriti. Puietul de sturioni este mai sensibil la acești parametri decât alți pești
cultivați în heleștee. Sturionii pot face boala „brown blood” ca urmare a expunerii la
concentrații mari de nitriți.

202
 Capitolul 5.2. CREȘTEREA COMPARATIVĂ A MORUNULUI (Huso huso)
ȘI NISETRULUI (Acipenser gueldenstaedtii) ÎN APĂ MARINĂ

Dr. Ing. Tania Zaharia, Dr. Elena Dumitrescu†

În experimentările noastre, am pornit de la posibilitățile oferite de litoralul

românesc: uriașa resursă de apă marină, nefolosită până în prezent pentru acvacultură,
existența unor suprafețe de teren pe care se pot amplasa utilitățile necesare, existența
forței de muncă cu grad corespunzător de calificare (disponibilizată, în mare măsură, din
fostele ferme piscicole), existența unor pepiniere care produc puiet de sturioni (în general,
destinat programului național de repopulare), existența pe piață a hranei granulate
specifice etc.
În cadrul experimentului, transportul puietului, cu o greutate inițială medie de 225
g/buc. - nisetru (38,2 cm/buc.), respectiv 342 g/buc. - morun (45,87 cm/buc.) a fost realizat
cu mijloc auto, în saci de polietilenă, cu supliment de oxigen. A fost necesară egalizarea
temperaturii apei și s-a efectuat o îmbăiere profilactică inițiala (Fig. 5.2.1).

Fig. 5.2.1. Egalizarea temperaturii apei după transport (Foto: INCDM).

După lansarea în bazinele interioare ale INCDM, s-a trecut la alimentarea

progresivă cu apă marină, la debit scăzut (1 l/min.), astfel încât preschimbarea totală a apei
s-a realizat 48 ore. (Fig. 5.2.1).
La 2 zile de la transport, s-a reluat distribuția hranei granulate, în două mese pe zi,
cu o rație zilnică de 1,5-3% din greutate corporală, funcție de temperatura apei și talia
peștelui. Suplimentar, în primele luni de creștere în apă marină, s-au distribuit nauplii și
metanauplii de Artemia sp. (origine Salt Lake, SUA), realizând o cultură de 1,5 - 2 g ouă/l
apă (Fig. 5.2.2). Acestora li s-au distribuit alge microfite, obținute, de asemenea, din culturi
(specia Tetraselmis sueccica - Fig. 5.2.3).

203
Fig. 5.2.2. Stelaj pentru obținere nauplii Fig. 5.2.3. Culturi de alge microfite
de Artemia sp. (Foto: INCDM). (Foto: INCDM).

Hrana granulată a fost de origine daneză, cu următoarea compoziție biochimică:

proteine 15%, carbohidrați 21%, celuloză 2,5%. Conținutul în vitamine a fost: vitamina A -
2.500 IU/kg, vitamina D3 - 500 IU/kg, vitamina E - 200 mg/kg. Furajul a avut la bază: făină
de pește - 42%, făină de soia - 5%, ulei de pește - 7,2%, ulei de soia - 2,3%. Hrana a
reprezentat 3-5% din masa corporală, funcție de temperatura apei. Pentru întreaga
perioadă de creștere s-a obținut un coeficient de conversie a hranei de 1,4.

Fig. 5.2.4. Bazin exterior pentru creșterea sturionilor (Foto: INCDM).

Menținerea în bazinele interioare s-a realizat până la începutul lunii iunie 2006 (19
luni de creștere, vârsta pești 25 luni); la această dată, peștii au fost transferați în bazinele
exterioare, unde au fost menținuți până în iulie 2007 (încă 13 luni de creștere, vârsta finală
38 luni - Fig. 5.2.5). Pe toată durata de experimentare, supraviețuirea a fost de 100%
pentru ambele specii.

204
 Fig. 5.2.5. Pescuit de recoltă (iulie 2007) (Foto: INCDM).

Calitatea apei de cultură a fost monitorizată permanent, prin efectuarea de analize

fizico-chimice, determinate în laboratorul INCDM, acreditat RENAR. Pe toată durata
experimentărilor, parametrii fizico-chimici ai apei de cultură au variat în limite destul de
largi, înregistrându-se, pentru perioade scurte, depășiri ale unora, în special substanța
organică și azotul amoniacal, în corelație cu avariile de la stația de pompare a apei marine.

Tabel 5.2.1. Valorile parametrilor fizico-chimici ai apei de cultură din bazinele de creștere a
nisetrului și morului (limite: nov. 2004 - iulie 2007) (apă marină).
T Salinitate pH O2 O2 Subst. P-PO4 Ptotal Si-SiO4 N-NO3 N-NO2 N-NH4
org.
°C PSU cm3 % mgO2/l mg/l mg/l mg/l mg/l mg/l mg/l
2 15,34 7,6 2,75 112,6 2,08 0,01 0,05 0,20 0,05 0 0,03
- - - - - - - - - - - -
28 18,09 8,2 9,44 123,1 12,16 1,06 0,09 2,69 1,57 0,13 2,46

Supraviețuirea a fost de 100% la ambele specii luate în studiu, pe toată durata

experimentului.
Creșterea în lungime și masă a celor două specii luate în studiu, pentru toată
durata experimentală (noiembrie 2004 - iulie 2007 - 32 luni) a fost relativ uniformă, însă cu
rezultate mai bune pentru nisetru, chiar dacă lungimea inițială a fost mai mare la morun.
(Fig. 5.2.6 și Fig. 5.2.7).

205
 A.guldenstadti
H.huso
110
100
90
80
Length (cm)

70
60
50
40
30
20
10
0
Ja 4

Ja 5

Ja 6
M 5

M 6

M 7
Se 5

Se 6

7
Ju 5

Ju 6

Ju 7
M 05

M 06

M 7
No 5

No 6
-0

0
l-0

l-0

l-0
-0

-0

-0
-0

-0

-0
0
0

0
v-

v-
p-

p-
n-

n-

n-
v

ar

ar

ar
ay

ay

ay
No

Date

Fig. 5.2.6. Creșterea în lungime a nisetrului și morunului în apă marină pontică.

A.guldenstadti
H.huso

5500
5000
4500
4000
Weight (g)

3500
3000
2500
2000
1500
1000
500
0
Ja 4

Ja 5

Ja 06
M 05

M 06

M 07
Se 05

Se 06

7
Ju 5

Ju 6

Ju 7
M 05

M 6

M 07
No 5

No 6
-0

l-0
-0

-0

-0
0
0

0
v-

v-
l-

l-
-

-
p-

p-
n-

n-

n-
v

ar

ar

ar
ay

ay

ay
No

Date

Fig. 5.2.7. Creșterea masei nisetrului și morunului în apă marină pontică.

Robustetea relativă sau gradul de bunăstare a peștelui, exprimată prin

„coeficientul de condiție” (sau factor de condiție sau relația dintre lungime - masa
corporală): variațiile acestui coeficient reflectă stadiul maturității sexuale, precum și
gradul de hrănire. Valorile variază și în funcție de vârsta peștelui, dar și cu sexul.
Coeficientul de condiție este exprimat, în general, prin relația:
K = 100,000 W
L3
În care
W = masa corporală a peștelui, în grame;
L = lungimea totală a peștelui, în milimetri.

206
 La începerea experimentului, corelația dintre masă și lungime indica factori de
condiție asemănători pentru ambele specii luate în studiu:
- nisetru: Ki = 100,000 x 225 = 22500000 = 3,94 e-4
3
3850 57066625000
- morun: Ki = 100,000 x 342 = 34200000 = 3,54 e-4
3
4587 96513090003

La terminarea experimentului, factorul de condție este mai bun pentru nisetru:

- nisetru: Kf = 100,000 x 5120 = 512000000 = 5,14 e-4

99853 995506746625

- morun: Kf = 100,000 x 2370 = 237000000 = 4,83 e-4

78833 489862934387

Corelația dintre caracterele biometrice (lungime și masă) pentru cele două specii
indică o creștere liniară pentru nisetru, pe întreaga perioadă experimentală, în timp ce, la
morun, deși inițial masa a fost mai mare decât la nisetru, pe parcurs, acest avantaj a fost
pierdut, printr-un ritm de creștere mai scăzut, astfel că se poate concluziona că nisetrul are
un potențial mai ridicat de creștere în apa marină decât morunul, la aceste vârste mici
(Fig. 5.2.8 vs. Fig. 5.2.9).

Corelation between the biometric characters -

A.guldenstaedti

6000
y = 37.95e 0.0494x
R2 = 0.9842
5000

4000
weight (g)

3000

2000

1000

0
0 20 40 60 80 100 120
lenght (cm)

Fig. 5.2.8. Corelația dintre caracreristicile biometrice

la nisetrul crescut în apă marină.

207
 Corelation between the biometric characters - H.huso

3000
y = 61.908e 0.0484x
R2 = 0.734
2500

2000
weght (g)

1500

1000

500

0
0 20 40 60 80 100
lenght (cm)

Fig. 5.2.9. Corelația dintre caracteristicile biometrice

la morunul crescut în apă marină.

Concluzii
Experimentele desfășurate în perioada nov. 2004 - iulie 2007 au urmărit creșterea
a două specii valoroase de sturioni (morunul și nisetrul) în apă marină pontică.
Experimentele s-au desfășurat în baza experimentală a INCDM, creșterea
efectuându-se în bazine interioare și exterioare.
Puietul a provenit din pepiniera cu apă dulce (Isaccea, Tulcea), trecerea la apa
marină s-a făcut treptat.
Creșterea în lungime și greutate a celor două specii luate în studiu, pentru toată
durata experimentală (noiembrie 2004 - iulie 2007 - 32 luni) a fost relativ uniformă, însă cu
rezultate mai bune pentru nisetru, chiar dacă lungimea inițială a fost mai mare la morun.
Supraviețuirea a fost de 100% la ambele specii. Coeficientul de conversie a hranei a fost de
1,4.
Experimentările noastre dovedesc capacitatea morunului și nisetrului de a se
adapta la creșterea în apă marină, încă de la vârsta de șase luni de viață.

Creșterea comparativă a nisetrului în apă dulce și apă marină

Materialul biologic a fost reprezentat de puiet de nisetru preluat din pepiniera
dulcicolă la vârsta de 4 luni. Acesta a fost divizat în trei loturi distincte:
- lot crescut în cușcă - apă dulce (condiiții climatice specifice litoralului românesc):
10 ex./mc, 80 g/buc. (Fig. 5.2.10 a);
- lot crescut în cușcă - apă marină (condiții climatice specifice litoralului românesc):
10 ex./mc, 80 g/buc. (Fig. 5.2.10 b);

208
 - lot crescut în bazine interioare din fibră de sticlă și, ulterior, în bazin de beton - apă
marină: de la 20 ex./mc, respectiv 10 ex. /mc, 80 g/buc.(Fig. 5.2.11).

a b
Fig. 5.2.10. Cușcă pentru creșterea nisetrului în apă dulce (a) și marină (b).

Fig. 5.2.11. Bazine interioare pentru creșterea sturionilor în apă marină (Foto: INCDM).

Calitatea apei de cultură a fost supravegheată permanent, atât în mediul dulcicol,

cât și în cel marin, prin prelevarea de probe și prelucrarea acestora în laboratorul INCDM
(Tabel 5.2.2).

Tabel 5.2.2. Valorile parametrilor fizico-chimici ai apei de cultură din cuștile de creștere a
nisetrului în apă marină și apă dulce (limite: oct. 2007 - august 2008).
Mediul de T Salini pH O2 O2 Subst. P-PO4 Si-SiO4 N-NO3 N-NO2 N-NH4
cultură tate org.
oC PSU cm3 % mgO2/l mg/l mg/l mg/l mg/l µg/l
Apă marină 6 11,87 8,0 4,88 115,9 0,06 0,08 0,139 0,078 0,005 0,036
- - - - - - - - - - -
26 16,66 8,2 8,28 148,1 3,55 0,040 0,367 0,904 0,041 0,627
Apă dulce 2 0,45 8,5 6,11 120 3,36 0,018 0,56 0,102 0,003 0,053
- - - - - - - - - - -
28 0,60 8,7 9,41 140 8,06 0,006 1,193 0,533 0,016 0,078

209
 În general, aceștia s-au încadrat în limitele cerute pentru creșterea peștilor, dar
trebuie remarcat că temperatura apei dulci a crescut în timpul verii până la 28oC și
menținerea unor temperaturi extrem de scăzute în timpul iernii, cu pod de gheață, lucru
care nu s-a întâlnit în cazul utilizării apei marine. Pentru peștii menținuți în apă marină,
temperatura s-a menținut și în timpul iernii la valori în jur de 6oC, lucru care a făcut posibilă
hrănirea acestora și pe toată durata iernii.
Supraviețuirea a fost de: 97,5% pentru apa marină și 95% pentru apa dulce.
Pentru hrănire, s-au folosit granule de origine daneză, tip Adler Aqua, cu o valoare
energetică de 4915 kcal/kg și cu următorul conținut:
- proteine : 45%
- carbohidrați: 15%
- fibre: 2,5%
- Fosfor - 1%
- vitamina A - 2500 IE/kg
- vitamina D3 - 500 IE/kg
- vitamina E - tocoferol - 15 mg/kg
- ethoxyquin - 100 mg/kg

Hrana a fost administrată zilnic, în 1-2 mese/zi, în procent de 3-5% din masa
corporală a peștelui hrănit. Coeficientul de conversie a hranei a fost asemănător în cele
două medii de cultură: 1,35 pentru apa marină și 1,40 pentru apa dulce.
Din Fig. 5.2.12 și Fig. 5.2.13 se observă cu ușurință că, în condițiile litoralului
românesc, folosind același lot inițial de experimentare, aceleași cuști, aceleași densități,
același tip de hrană și aceleași rații, nisetrul crescut în apă dulce a avut un ritm de creștere
mai scăzut, reflectat atât în lungimea finală, cât și în masa corporală.

apa marina apa dulce

grame

600

500

400

300

200

100

0
oct. 2007 dec.2007 aprilie 2008 mai 2008 Aug-08

Fig. 5.2.12. Evoluția masei corporale a nisetrului crescut

în apă dulce și apă marină la litoralul românesc.

210
 apa marina apa dulce

cm
60

50

40

30

20

10

0
oct. 2007 dec.2007 aprilie 2008 m ai 2008 Aug-08

Fig. 5.2.13. Variația în lungime a nisetrului crescut în cuști amplasate în apă marină și apă
dulce la litoralul românesc.
Comparație între spațiul vital:
Creșterea experimentală comparativă în cușcă și bazin, ambele alimentate cu apă
marină, la aceeași densitate de cultivare și aceeași rație de hrănire: 10 ex/mc: 10 ex. în
cușcă de 1 mc și 60 ex./bazin de 60 mc. Experimentul s-a desfășurat în perioada aprilie -
august 2008. S-au folosit animale provenind din același lot experimental, care au primit
același tip de hrană, distribuit în același procent (3-5% din masa corporală).
Din Fig. 5.2.14 și 5.2.15 se remarcă faptul că animalele care au dispus de un spațiu
vital mai mare (bazin beton) au crescut mai bine decât cele crescute în cuști, diferență
evidentă mai ales la nivelul masei corporale.

bazin cusca
grame

900

800

700

600

500

400

300

200

100

0
aprilie 2008 m ai 2008 Aug-08

Fig. 5.2.14. Variația masei corporale a nisetrului crescut în bazin și cușcă (apă marină).

211
 bazin cusca
60

cm 50

40

30

20

10

0
aprilie 2008 mai 2008 Aug-08

Fig. 5.2.15. Variația în lungime a nisetrului crescut în bazin și cușcă (apă marină).

Concluzii
Experimentul desfășurat în perioada oct. 2007 - august 2008 a vizat creșterea
comparativă a puietului de nisetru de cca. 4 luni în apă dulce și apă marină.
În condițiile climatice ale litoralului românesc, experimentările au relevat că
parametrii de creștere a nisetrului în apă marină sunt superiori parametrilor de creștere a
nisetrului în apă dulce.
De ademenea, animalele care au dispus de un spațiu vital mai mare (bazin beton)
au crescut mai bine decât cele crescute în cuști, diferență evidentă mai ales la nivelul masei
corporale.

Bibliografie selectivă
Zaharia Tania, V. Maximov, V. Nita, Veronica Staicu, Luminita Lazar, Rodica Sirbu, 2008 -
Preliminary results regarding sturgeon breeding on the Romanian littoral, Cercetari
Marine, v. 38: 207 -222, ISSN 0250-3069;
Zaharia Tania, E. Dumitrescu, 2010 - Diseases registered at sturgeons experimentally bread
in fresh and marine water, Cercetari Marine vol. 39: 293-306 ISSN 0250-3069;
Zaharia Tania, D. Onea, V. Niţă, V. Maximov, V. Staicu, L. Lazar, R. Sirbu, 2011 - Russian
sturgeon (Acipenser gueldenstaedti): comparative breeding in the fresh and marine water
on the Romanian littoral, J. of Environmental Protection and Ecology v.12 no.3A (2011):
1386 - 1393.

212
 Capitolul 5.3. EXPERIMENT DE ACVACULTURĂ A STURIONULUI SIBERIAN
(Acipenser baerii)

Dr. Victor Nicolae Niţă, Dr. Magda-Ioana Nenciu

Cu toate că nu figurează pe primele locuri în statisticile privind acvacultura la nivel

mondial, sturionii reprezintă specii de pești extrem de valoroase, dat fiind calitatea cărnii și
icrelor acestora.
Fiind favorizată de existenţa a 1075 km de Dunăre, România are o poziție
privilegiată, dat fiind că în fluviu încă trăiesc populații naturale de morun (Huso huso),
nisetru (Acipenser gueldenstaedti), păstrugă (Acipenser stellatus) și cegă (Acipenser
ruthenus), ce pot furniza reproducători capturați din mediul natural pentru acvacultură. De
asemenea, în ultimii ani, două noi specii de sturion au fost introduse în acvacultura
dulcicolă, Polyodon spathula și Acipenser baerii, specii adaptabile și cu potențial ridicat de
cultură.
Pentru a contracara declinul populațiilor sălbatice, alternativa optimă este
creșterea acestora în sisteme de cultură special concepute, inclusiv în sisteme recirculante
de acvacultură (RAS) (Oprea et al., 2012). Cele mai pretabile specii pentru cultură în
sisteme artificiale sunt cele de apă dulce și non-migratoare: cega - Acipenser ruthenus - și
îndeoebi sturionul siberian - Acipenser baerii, recent introdus în România. A. baerii este
una dintre speciile cel mai adesea crescute în captivitate.
La momentul actual, nu există suficiente informații referitor la fiziologia
osmoreglatoare a sturionului siberian, dar aceste date sunt necesare pentru:
- o mai bună înțelegere a ciclului vital al acestei specii;
- conceperea unor programe de repopulare;
- explotarea potențialului pentru acvacultură în medii salmastre.
Capacitatea unui pește de a se adapta la diferite niveluri de salinitate depinde de
capacitatea acestuia de a regla aportul și excreția ionilor și a-și mențin echilibrul
hidromineral. În cadrul studiului efectuat de Rodríguez et al., 2002, au fost semnalate doar
modificări minore ale osmolarității și concentrațiilor de electroliți la juvenilii de A. baerii,
acestea fiind totuși semnificative din punct de vedere statistic.
Aceste rezultate pot fi considerate o dovadă a adaptării peștilor de aceste
vârste/dimensiuni la niveluri scăzute de salinitate (Boeuff, 1987; Franklin et al., 1992;
McKenzie et al., 1999, 2001). Însă, juvenilii de sturion siberian (7 luni) nu au tolerat
expunerea la medii hiper-osmotice (14‰) pe o durată de 45 zile.
Osmolaritatea și nivelurile de electroliți au crescut în comparație cu peștii ținuți în
apă dulce, indicând faptul că exemplarele nu au fost capabile să excrete suficienți ioni
pentru a menține constante valorile electroliților (Rodríguez et al., 2002).
Alți autori (Williot et al., 1988) au raportat că specia A. baerii se poate adapta la
salinități până la 12‰, peștii păstrându-și echilibrul hidromineral și niveluri osmotice
confortabile, însă salinități mai mari de 17‰ sunt fatale, nefiind specificată însă
dimensiunea și vârsta peștilor.

213
 Experimentul nostru a vizat stabilirea pragurilor de vârstă şi respectiv de salinitate
de care trebuie ţinut cont în încercările de creştere a speciei luate în discuţie în sisteme
recirculante care utilizaeză apă provenită din Marea Neagră. Materialul biologic a fost
reprezentat de 75 juvenili de Acipenser baerii, în vârstâ de 5 luni, achiziţionaţi de la firma
S.C. Quality Fish S.R.L. Timişoara, originea icrelor embrionate fiind Germania.
Achiziţia a fost realizată la o vârstă de numai 5 luni, tocmai pentru a surprinde
pragul minim de toleranţă la mediul salmastru, din punct de vedere al vârstei peştilor. Deşi
aparent vârsta este mică (Boeuff, 1987; Franklin et al., 1992; McKenzie et al., 1999, 2001)
pentru o bună adaptare la salinităţi crescute, am considerat obligatoriu de verificat şi
praguri inferioare de vârstă, dat fiind faptul că sunt cunoscute diferenţele în echilibrul ionic
dintre apele pontice şi alte mări ale lumii.
Lotul martor a fost ţinut în permanenţă în apă dulce, iar celui experimental i-a fost
treptat crescută salinitatea, întrun ritm aproximativ de 1‰ pe săptămână, prin amestecul
apei de mare cu cea dulce (Fig. 5.3.1 și Fig. 5.3.2).
Hrănirea a fost dozată conform prescripţiilor în vigoare, raportat la biomasa
fiecărui lot.

Fig. 5.3.1. Acipenser baerii în perioada de acomodare în bazinul INCDM

(Foto: Niţă V.).

214
 Fig. 5.3.2. Lotul experimental, la 40 de zile de la iniţierea experimentului, salinitate 5,9‰
(Foto: Niţă V.).

La interval de o lună, între februarie şi mai, au fost efectuate măsurători de

lungime şi biomasă a fiecărui individ din cele două loturi, datele au fost apoi înscrise în
tabele şi analizate (Fig. 5.3.3).

Fig. 5.3.3. Măsurătoarea lungimii corporale utilizând un ihtiometru modificat

(Foto: Niţă V.).

215
Fig. 5.3.4. A. baerii în bazinul INCDM, la 9 luni de la debutul experimentelor (Foto: Niţă V.).

Din punct de vedere al adaptabilităţii în general, putem aprecia că în decurs de

aproximativ o săptămână indivizii s-au adaptat condiţiilor oferite de creşterea în tancurile
sistemului recirculant al INCDM. Exemplarele s-au adaptat uşor şi la manipularea din
timpul măsurătorilor, manifestând un comportament calm la manevrare. Hrana utilizată
(ALTERNA STURGEON 2 P) a fost foarte uşor acceptată, comportamentul de hrănire activă
fiind observat chiar şi în prezenţa personalului. Pe întreaga durată a experimentului, peştii
au fost activi (în normalul speciei, care este una moderat de activă).
Pe parcursul experimentului, starea sanitară a peştilor a fost una bună,
neînregistrându-se infecţii sau parazitoze.
Rata de supravieţuire la finalul celor două luni de monitorizare a fost de 100% (toţi
cei 75 de indivizi introduşi în experiment au suprevieţuit).
Adaptabilitatea la mediul salmastricol a pus totuşi probleme. Deşi ar fi fost de
aşteptat, conform literaturii de specialitate (Boeuff, 1987; Franklin et al., 1992; McKenzie
et al., 1999, 2001) ca cel puţin până la pragul de 8‰ salinitate să nu fie observate
modificări comportamentale şi metabolice, lotul experimental a devenit mai sedentar şi a
ingerat vizibil mai puţină hrană comparativ cu lotul martor, încă de la depăşirea valorii de
3‰.
La atingerea pragului de 7‰, deja toţi indivizii supuşi experimentului refuzau
complet hrana, motiv pentru care s-a decis sistarea aportului de apă din mare. Revenirea la
apă dulce a determinat în numai o săptămână reluarea comportamentului de hranire.
Putem identifica două posibile cauze ale apariţiei diferenţelor între rezultatele
noastre şi cele cunoscute în literatură. Pe de o parte putem bănui originea iniţială a peştilor
de la care au fost prelevate elementele sexuale. Există în mod natural populaţii care trăiesc
în lacuri, ducând o viaţă exclusiv dulcicolă, şî populaţii care trăiesc în râuri, realizând
migraţii în ape estuarine salmastre. Deşi aparţin aceleiaşi specii, există posibilitatea ca cei

216
migratori să aibă bagajul genetic modificat, în sensul de a tolera mai bine expunerea la
salinitate. O a doua cauză ar putea fi vârsta prea fragedă la care am expus indivizii la stresul
puternic determinat de osmoreglare. În acest sens, urmează ca investigaţiile să fie reluate
şi aprofundate după ce peştii vor trece de vârsta de 1 an, timp în care vor fi menţinuţi în
apă dulce.

Evolutia lungimii medii

47
46
Lungimea medie (cm)

45
44
43
42
41
40
39
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
Durata experimentului (luni)

Fig. 5.3.5. Evoluţia lungimii medii a lotului în cele 8 luni de monitorizare.

Evolutia biomasei medii

600

500
Biomasa medie (grame)

400

300

200

100

0
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
Durata experimentului (luni)

Fig. 5.3.6. Evoluţia biomasei medii a lotului în cele 8 luni de monitorizare.

217
 În concluzie, juvenilii de sturion siberian în vârstă de 5-7 luni, cu toate că au
prezentat anumite mecanisme morfofiziologice de adaptare la mediile hiperosmotice, ca și
alte specii de sturioni (Krayushkina et al., 1995; Altinok, et al. 1998; McKenzie et al., 1999),
nu pot fi considerați reglatori hiperosmotici, având în vedere că nu și-au putut menține
echilibrul electrolitic la salinități mai mari de 7‰.

Bibliografie selectivă
Altinok I., Galli S.M., Chapman F.A. (1998). Ionic and osmotic regulation capabilities of
juvenile Gulf of Mexico sturgeon, Acipenser oxyrinchus desotoi. Comp. Biochem. Physiol.
120A: 609–616 ;
Bădălan C., Băcanu M.G., Bărbulescu M., Oprea D., Bocioc E., Oprea L., Cristea V., Patriche
N., Breeding Of The Siberian Sturgeon (Acipenser baerii Brandt, 1869), In A Recirculating
Aquaculture System, With Different Stocking Densities, Lucrări Ştiinţifice - vol. 53, Seria
Zootehnie;
Bemis W.E., Kynard B. (1997). Sturgeon rivers: an introduction to acipenseriform
biogeography and life history. Env. Biol. Fish. 48: 167–183;
Boeuf G. (1987). Bases physiologiques de la salmoniculture: osmoregulation et adaptation
à l’eau de mer. Pisc. Franc. 87: 28–40;
Dettlaff T.A., Ginsburg A.S., Schmalhausen O.I. (1993). Sturgeon Fishes. Developmental
Biology and Aquaculture. Berlin, Springer-Verlag;
Cataldi E., Barzaghi C., Di Marco P., Boglione C., Dini L., McKenzie D.J., Bronzi P., Cataudella
S. (1999). Some aspects of osmotic and ionic regulation in Adriatic sturgeon Acipenser
nacarii. I. Ontogenesis of salinity tolerance. J. Appl. Ichthyol. 15: 57–60;
Franklin C.E., Forster M.E., Davison, W. (1992). Plasma cortisol and osmoregulatory
changes in sockeye salmon transferred to seawater: comparison between successful and
unsuccessful adaptation. J. Fish. Biol. 33: 383–398;
Gawlicka A., Teh S.J., Hung S.S.O., Hinton D.E., de la Noüe J. (1995). Histological and
histochemical changes in the digestive tract of white sturgeon larvae during ontogeny. Fish
Physiol. Biochem. 14: 357–371;
Hol Cik J. (1989), The Freshwater Fishes of Europe. Vol. 1, Part. II. AUL A-Verlag,
Wiesbaden;
Krayushkina L.S., Potts W.T., Panov A.A., Gerasimov A.A. (1995). Peculiarities of ionic
regulation in young sturgeons (Acipenseridae) during adaptation to sea water. In:
Proceedings of the International Sturgeon Symposium, pp. 43–51. Edited by Gershanovich,
A.D. and Smith, T.I.J. VNIRO Publications, Moscow;
Le Breton G., Beamish W. (1998). The influence of salinity on ionic concentrations and
osmolarity of blood serum in lake sturgeon, Acipenser fulvescens. Env. Biol. Fish. 52: 447–
482;
McCormick S.D. (1996). Effects of growth hormone and insulin-like growth factor I on
salinity tolerance and gill Na+, K+-ATPase in Atlantic salmon (Salmo salar): Interaction with
cortisol. Gen. Comp. Endocrinol. 101: 3–11;

218
McEnroe M., Cech J.J. (1985). Osmoregulation in juvenile and adult white sturgeon,
Acipenser transmontanus. In: North American Sturgeons. Edited by Binkowski, F.B. and
Doroshov, S.I. pp. 23–30. Dr W. Junk Publishers, New York;
McKenzie D.J., Cataldi E., Romano P., Taylor E.W., Cataudella S., Bronzi, P. (2001). Effects of
acclimation to brackish water on tolerance of salinity challenge by young-of-the-year
Adriatic sturgeon (Acipenser naccarii). Can. J. Fish. Aquat. Sci. 58: 1113–1121;
McKenzie D.J., Cataldi E., Di Marco P., Mandich A., Romano P., Ansferri S., Bronzi P.,
Cataudella S. (1999). Some aspects of osmotic and ionic regulation in Adriatic sturgeon: II.
Morphophysiological adjustments to hyperosmotic environments. J. Appl. Ichthyol. 15: 61–
65;
Morgan J.D., Iwama G.K. (1991). Effects of salinity on growth, metabolism, and ion
regulation in juvenile rainbow and steelhead trout (Oncorhynchus mykiss) and fall chinook
salmon (Oncorhynchus tshawytscha). Can. J. Fish. Aquat. Sci. 48: 2083–2094;
Oprea L., Cristea V., Oprea D., Barbulescu M., Sion (Badalan) C., Calin (Sandu) P.G., Bacanu
M. G., Enache I., Ion (Placinta) S. (2012), Influence of Feeding Level on the Growth of
Siberian Sturgeon (Acipenser baerii B r a n d t, 1869) in a Recirculating Aquaculture System,
Journal of Environmental Protection and Ecology 12, No 4, 1752–1758;
Oprea L., Georgescu R. (2000). Nutrition and Fish Feeding. Ed. Tehnica, Bucharest, 2000;
Pirogovskii M.I., Sokolov L.I., Vasil’ev V.P. (1989). Huso huso (Linnaeus, 1758). In: The
freshwater fishes of Europe. Acipenseriformes. Pt. 2 Vol. 1, pp. 156–200. Edited by Holcík,
J. Aula-Verlag, Wiesbaden;.
Potts W.T.W., Rudy P.P. (1972). Aspects of osmotic and ionic regulation in the sturgeon. J.
Exp. Biol. 56: 703–715;
Rad F. (2003). Growth Performance and Feed Conversion Ratio of Siberian Sturgeon
(Acipenser baerii Brandt) at Different Daily Feeding Rates. Turk. J. Vet. Anim. Sci., 27 1085;
Rodríguez A., Gallardo M., Gisbert E., Santilari S., Ibarz A., Sánchez J., Castelló-Orvay F.
(2002), Osmoregulation in juvenile Siberian sturgeon (Acipenser baerii), Fish Physiology
and Biochemistry, Fish Physiology and Biochemistry (2002) 26: 345.
doi:10.1023/B:FISH.0000009263.83075.68;
Ruban G.I. 1997. Species structure, contemporary distribution and status of the Siberian
sturgeon, Acipenser baerii. Env. Biol. Fish. 48: 221–230;
Sokolov L.I., Vasil’ev V.P. (1989). Acipenser baeri Brandt, 1869. In: The freshwater fishes of
Europe. Vol. 1, pp. 263–284. Pt. 2 Acipenseriformes. Edited by Holcík, J. Aula-Verlag,
Wiesbaden;
Williot P., Rouault T., Brun R., Miossec G., Rooryck O. (1988). Grossissement intensif de
l’esturgeon sibérien (Acipenser baerii) en bassin. Aqua. Revue. 17: 29–32.

219
 Capitolul 5.4. ÎMBOLNĂVIRI SEMNALATE LA STURIONII CULTIVAȚI
EXPERIMENTAL ÎN APĂ DULCE ȘI MARINĂ

Dr. Elena Dumitrescu†, Dr. Ing. Tania Zaharia, Drd. Aurelia Țoțoiu

La sturionii cultivați experimental în apă dulce și marină s-au identificat câteva

afecțiuni provocate de bacterii și de hrană/hrănire necorespunzătoare.
Cele mai importante îmbolnăviri care au afectat sturionii au fost infecțiile. Astfel la
sturionii cultivați în apă dulce, s-a identificat septicemia hemoragică bacteriană, provocată
de specii din genurile Aeromonas și Pseudomonas, iar la cei cultivați în apa sărată, vibrioza
produsă de Vibrio angiullarum. Într-o intensitate redusă s-a identificat și infecția produsă
de specii ale genului Cytofaga.
► Septicemia hemoragică bacteriană este o boală a peștilor de apă dulce a cărei
etiologie este complexă și insuficient clarificată. Boala are o largă răspândire pe glob
afectând îndeosebi peștii de cultura.
Agenții etiologi ai bolii sunt specii ale genurilor Aeromonas - A. hydrophila și
Pseudomonas - P. flurorescens.
Aeromonas hydrophila este o bacterie Gram - negativă, sub formă de bastonaș
drept, cu dimensiuni de 0,3 - 1,0 x 1,0 - 3,5 µm, mobilă, monotricha (Fig. 5.4.1).

Fig. 5.4.1. Aeromonas hidrophila izolată de la peștele bolnav (Foto: E. Dumitrescu).

Este un microorganism puțin pretențios, crește pe mediul nutritiv uzual și selectiv

(Mac Conkey), pe care dezvoltă colonii rotunde cremoase, albe, netede, convexe, cu
diametrul până la 5 mm. Tulbură bulionul cu sau fâră pigment (galben portocaliu), este
oxidazo - pozitivă și fermenteazâ glucoza, maltoza, lactoza.
Pseudomonas fluorescens este o bacterie Gram - negativă, de formă bacilară, de
0,3 - 0,6 x 0,8 - 2 µm, dezvoltă colonii rotunde, de 2-3 mm, netede, mucoide, galbene sau
verziu (pe agar Meitert Istrati). Este oxidazo - pozitivă, produce pigmenți, nu fermentează
alcoolii și unele zaharuri, hidrolizează gelatina.

220
 Sursa naturală a infecției o constituie apa din bazine, izbucnirea bolii fiind
favorizată de o calitate necorepunzătoare a apei. Infecția se produce pe calea tubului
digestiv. Bacteriile existente în mod obișnuit în apa bazinelor și în tubul digestiv al peștilor
invadează organismul acestora în condițiile apariției unor stări de stres cauzate de factori
de mediu necorespunzători.
O sursă de infectare a peștilor a constituit-o și hrana naturală administrată
(Tubifex), contaminată cu bacteriile implicate în această boală.
O analiza complexă a viermilor Tubifex, administrați ca hrană naturală, a evidențiat
urmatoarea încărcătură în agenți potențial patogeni pentru pești:
- Germmeni heterotrofi (NTG) - 2.500.000 /g;
- Aeromonas - 120.000/g;
- Pseudomonas - 200/g;
- Vibrio - 100.000/g;
- Clostridii sulfito-reducătoare - 200/g;
- Microciuperci și levuri - 2000/g
- Coliformi totali > 1.609.000/dm3
După aceste date, apreciem că utilizarea viermilor Tubifex a constituit o sursă
majoră de contaminare microbiană a puietului de sturioni cultivați în apă dulce.
Ca simptome, peștele afectat de această infecție a prezentat la nivelul corpului
leziuni sângerânde, ulcerații, exoftalmie, heperemia și prolabarea anusului (Fig. 5.4.2).
Intern, s-au constatat hemoragii, splina și rinichiul mărite în volum, intestin imflamat, ficat
hiperemiat, cu zone necrotice.

Fig. 5.4.2 a. Hemoragii la nisetru afectat de septicemia - detaliu (Foto: E. Dumitrescu).

221
 Fig. 5.4.2 b. Hemoragii la nisetru afectat de septicemie (Foto: E. Dumitrescu).

Diagnosticul s-a pus prin asocierea examenului clinic cu cel microbiologic.

Bacteriile au fost izolate din ficat, rinichi și sângele peștilor afectați.
Pentru a stabili un tratament eficace s-au efectuat antibiograme, separat pentru
fiecare specie de bacterii identificată și pentru total floră bacteriană izolată (Tabel 5.4.1).

Tabel 5.4.1. Rezultatele antibiogramelor pentru agenții septicemiei la sturioni.

Nr.crt. Antibiotice Aeromonas Pseudomonas Total floră bact.
1. Kanamicina S S S
2. Penicilina SS S SS
3. Streptomicina S S S
4. Tetraciclina S S S
5. Oxacilina R R R
6. Neomicina SS SS SS
7. Neoxazol R R R
8. Bacitracina R SS SS
9. Cloramfenicol S S S
10. Oxitetraciclina S S S
11. Albastru de metilen S SS SS

Pe baza acestor rezultate, s-au facut tratamente, eficace, utilizând oxiteraciclina

pulbere (98%), în doze de 50 mg/kg pește (5g/Kg furaj), timp de 7 zile. Eficiente s-au
dovedit a fi și tratamentele cu tetraciclină și cloramfenicol, dozele și durata de tratament
fiind aceleași ca la oxitetraciclină. Pentru prevenirea infecției cu Aeromonas de la viermii
Tubifex administrați ca hrana naturală, contaminați cu Aeromonas, s-au utilizat îmbăierile
acestora în albastru de metilen, în doze de 200 mg/kg hrană.

222
 Vibrioza peștilor marini, produsă de specii de bacterii ale genului Vibrio, boală
infecțioasă larg raspandită pe glob la numeroase specii de pești (Anguilidae, Gadidae,
Salmonidae), a fost prezentă și la puietul de sturioni (morun și nisetru) cultivat
experimental în apa marină.
De la peștii afectați de vibrioză s-au izolat Vibrio anguillarum și Vibrio spp., bacterii
Gram-negative, asporulate, acapsulate, monotriche, măsurând 0,5 X 1,2 - 2/um (Fig. 5.4.3).

Fig. 5.4.3. Vibrio anguillarum izolat de la peștii afectați de vibrioză (Foto: E. Dumitrescu).

Boala s-a manifestat în formă cronică, la câteva exemplare de pești cu un grad

redus de rezistență naturală sau dobândită, în condiții de mediu nefavorabile, așa cum au
fost variațiile bruște ale temperaturii apei, concentrațiile mari de substanță organică,
contaminarea bacteriană ridicată a mediului marin. Vibrioza s-a caracterizat prin infecții
localizate în tegument și musculatură, definite prin leziuni tegumentare, sângerânde,
superficiale sau mai profunde (Fig. 5.4.4).

Fig. 5.4.4 a. Vibrioza la morun - leziuni sângerande în zona capului (Foto: E. Dumitrescu).

223
 Fig. 5.4.4. Vibrioza la morun - ficat cu infiltrații hemoragice (Foto: E. Dumitrescu).

În jurul anusului și la baza înotătoarelor s-au evidențiat, de asemenea, leziuni roșii -

sângerii. Foarte rar s-au întâlnit exemplare de pești la care modificările patologice ale
organelor interne reflectau o formă acută de boală: inflamația puternică a intestinului,
splina și rinichii tumefiați, congestii și hemoragii în peritoneu și organele interne.
Diagnosticul bolii a fost precizat prin asocierea examenului clinic cu cel
bacteriologic, deoarece numai examenul clinic poate conduce la confuzii, leziunile
tegumentare putând fi determinate și de alți agenți (microciuperci, substanțe toxice etc.).
În forma cronică, bacteriile s-au izolat numai din leziunile tegumentare și intestin.
Izolarea și identificarea bacteriilor din organele și țesuturile afectate, inclusiv din
sânge, la peștii care prezentau caracteristicile bolii în fază acută, a constituit elementul
determinant în diagnosticarea vibriozei.
Având în vedere că aceasta boală infecțioasă a fost identificată la un număr redus
de exemplare de pești, se apreciaza că îmbolnavirea nu a constituit un pericol pentru peștii
cultivați experimental în apa marină.
În cazul în care această boală afectează un număr mare de pești, la o declanșare
acută, este deosebit de gravă. În aceste condiții, mortalitățile ating 80% din pești afectați,
cei mai sensibili fiind exemplarele tinere. În acest caz, chiar dacă se aplică un tratament, se
înregistrează pierderi de 10 - 20%, ele aparând în cateva zile de la declanșarea bolii.
Tratamentele s-au efectuat prin administrarea în furaje a antibioticelor pentru care
agenții provocatori ai bolii au prezentat sensibilitate (stabilită prin antibiograme):
oxitetraciclina și cloramfenicol. Dozele zilnice au fost de 50 mg/kg furaj, durata
tratamentului fiind de 5 zile. S-au utilizat periodic și îmbăierile cu albastru de metilen, în
doze de 30 mg/l apă, timp de 30 minute.
În cazurile cronice, cu localizare intestinală, pot fi utilizate pentru terapie
produsele furanice (furazolidon, furoxon), administrate în hrană, doza zilnică fiind de 100
mg/kg pește, timp de 6 zile.

224
 Întrucât medicamentele se administrează pe cale orală, distribuite în hrană,
peștele anorexic nu le primește. În aceste condiții o măsură eficientă o constituie
vaccinarea. Se pot folosi cu succes o serie de vaccinuri polivalente, produse și
comercializate de unele țări (SUA, Germania, Norvegia). Acestea se pot administra sub
formă injectabilă, băi sau pe cale orală.

Boala bacteriană a branhiilor

Boala bacteriană a branhiilor este o boală infecțioasă cu caracter secundar,
provocată de germeni bacterieni din genul Cytophaga.
Bacteriile din acest gen sunt Gram-negative, în formă de bastonașe de 0,9-1,1 x
3,0-8,5 /um, asporulate, acapsulate, care pe mediile solide se deplasează prin alunecare.
Sunt oxidazo-pozitive, lichefiază gelatina, atacă glucoza cu formare de acizi, nu formează
indol și H2S. Sunt larg răspândite în natură, în apa și malul bazinelor, pe branhiile și
tegumentul pestilor sănătoși. La peștii slăbiți de factori stresanți (carențe alimentare,
suprapopulare, deficit de oxigen, suspensii în exces etc), pătrund prin epiteliul branhial,
provocând de obicei o infecție localizată la nivelul branhiilor.
Boala se manifestă prin tumefierea progresivă a branhiilor, hipersecreție de
mucus, necroze și desprinderi ale țesuturilor necrozate (Fig. 5.4.5).

Fig. 5.4.5. Branhii de sturioni afectate de Cytophaga spp. (Foto: E. Dumitrescu).

Peștele afectat manifestă suferințe respiratorii, reducerea apetitutlui, înot

molatec. Diagnosticul s-a precizat prin asocierea semnelor clinice cu izolarea bacteriilor.
Prognosticul nu a fost grav, boala manifestându-se la un număr redus de pești. Măsurile de
terapie și profilaxie s-au limitat la înlăturarea factorilor stresanți. De asemenea, s-au făcut
și îmbăieri ale peștilor în soluții antimicrobiene, albastru de metlilen, (băi de scurtă durată
în doze de 10-30mg/l apă, timp de 30 min și de lungă durată, 3-5mg/l apă timp de 3-5 zile).

225
Degenerarea lipoidă a ficatului
Boala este cauzată de consumul furajelor râncede ca urmare a depozitării lor
necorespunzătoare (durate mari la temperaturi ridicate și lumină). Râncezirea oxidativă
este considerată a fi una dintre cele mai deteriorative modificări care apar la furajele
depozitate. Lipidele râncede sunt toxice. De asemenea, acestea reacționeză și cu
proteinele conducând la reducerea valorii lor biologice. Depozitarea necorespunzătoare a
furajelor duce și la contaminarea acestora cu microciuperci și levuri.
Îmbolnavirea s-a manifestat prin pierderea apetitului, branhii palide, ficat
imflamat, mărit, gras, decolorat (Fig. 5.4.6), uneori cu pete galben brune (depunere de
ceroid), rinichii îngroșați în partea posterioară, edemiați.

Fig. 5.4.6. Degenerarea lipodidă hepatică la morun (Foto: E. Dumitrescu).

La peștii afectați de această boală se constată o creștere de acizi grași nesaturați

care sunt foarte susceptibili la autooxidare și la formare de ceroid. Ceroidul este un
pigment galben brun care se acumulează în ficatul peștelui. Degenerarea ceroidă a ficatului
apare de obicei în condițiile unei furajări cu granule de calitate scăzută, bogate în grăsimi
oxidabile. Furajele granulate, bogate în grăsimi, conțin de fapt o mare cantitate de peroxizi
ai acizilor grași nesaturați care distrug vitaminele A și E din corpul peștilor. Aceste vitamine,
în special E, sunt antioxidanți naturali puternici care, în condiții normale, asigură o
importantă protecție a acizilor grași din membranele celulare.
Boala s-a manifestat la un număr redus de exemplare, cultivate atât în apă dulce,
cât și în apă marină, fără să afecteze lotul de sturioni supus experimentărilor de creștere.
După identificarea bolii s-au luat imediat măsurile de înlocuire a furajelor.
Pentru prevenirea și tratarea bolii s-au luat ca măsuri utilizarea unor furaje de
calitate bună și administrarea, în furaje, a vitaminei E, care are un important rol

226
antioxidant. Doza utilizată a fost de 10 ml/kg hrană, timp de o saptamână /lună în perioada
de creștere intensă.
Furajele încărcate cu drojdii și mucegaiuri au constituit ele însuși o sursă de
contaminare. Administrarea furajelor contaminate a dus și la dezvoltarea drojdiilor și
mucegaiurilor în apa de cultură a peștilor. În condițiile apariției unor leziuni tegumentare și
branhiale la pești, acestea s-au instalat afectând în mod direct peștii.
Din furaje, apa și peștii contaminați s-au izolat diverse specii de drojdii și
mucegaiuri.
O afectare evidentă cu levuri și microciuperci s-a identificat în 2006, la două
exemplare tinere de nisetru cultivat în apa dulce (Fig. 5.4.7). De pe leziunile tegumentare
vizibil afectate de Saprolegnia și de pe branhii s-au izolat câteva specii de microciuperci și
levuri (Trichophyton, Aspergillus, Penicillium, Geotrichum Cryptococcus, Rodothorula).
Toate aceste specii pot produce afecțiuni dermice grave.

Fig. 5.4.7. Microciuperci și levuri identificate pe o leziune tegumentară la nisetru

(Foto: E. Dumitrescu).

Cele mai numeroase au fost microciupercile din genul Trichophyton și levurile

Cryptococcus și Rodothorula.
Trichophyton spp. este o microciupercă care dezvoltă colonii granulare sau ca o
pudră, de culoare albă, roză, galbenă, uneori pufoasă, cu sanțuri radiale. Produce
dermatomicoze.
Aspergillus spp. s-a izolat într-o proporție destul de redusă. Dezvoltă colonii de
culoare verde galbuie. Este toxică.
Penicillium spp. s-a identificat, de asemenea într-o proporție redusă. Cultura de
Penicillium se dezvoltă la suprafața mediului sub formă de colonii circumscrise, aderente la
substrat, cu aspect granular fin a conidiilor, care sunt colorate în alb, albastru - verzui, alb-
galben-violet.

227
 Criptococcus spp. este o levură care are un aspect cremos/mucos, de culoare
galben maronie, ca mierea, scurgându-se pe mediu.
Rodothorula spp. dezvoltă pe agar tip Sabouraud, colonii circumscrise, roșii,
galben - portocalii.
Contaminarea totală cu aceste specii a fost sub 10.000 germeni/g furaj, însemnând
o contaminare redusă. Microciupercile și drojdiile identificate asociate cu furajele oxidate
au produs totuși tulburări evidente la pești: leziuni tegumentare, anemierea peștilor, ficat
degenerat.

Măsuri generale de profilaxie și terapie a îmbolnăvirilor

Întrucât este mult mai ușor să previi decât să tratezi o boală, în acvacultură, în
general, și în cultura sturionilor, în mod special, lupta împotriva bolilor prin profilaxie are o
importanță deosebită. În ansamblu, măsurile profilactice urmăresc:
- să se asigure o rezistența crescută a peștilor;
- să se identifice sursele naturale de boală și să se împiedice pătrunderea
agenților patogeni;
- să se păstreze echilibrul biopatologic.
În declanșarea bolilor participă simultan, în proporții diferite, atât factorii genetici,
cât și cei ecologici. Din acest motiv, măsurile de prevenire a bolilor trebuie să vizeze atât
organismul (structura lui genetică), cât și calitățile fizico-chimice ale mediului acvatic.
Măsurile profilactice cu caracter general urmăresc: crearea prin selecție a unor linii sau
familii cu rezistență naturală, asigurarea condițiilor optime de întreținere și
imunoprofialaxie.
Alături de parametri fizico-chimici, hrana peștilor reprezintă cauza unor
îmbolnaviri, din care motiv trebuie ca această să conțină toate elementele nutritive
necesare creșterii sturionilor, să fie administrată în rații optime și să nu fie oxidată (pentru
prevenirea apariției degenerării lipoide hepatice). Administrarea periodică a vitaminei E,
(10ml/kg hrană, timp de 10 zile/lună, în perioada de creștere intensă) constituie de
asemenea o masură importantă de prevenire a degenerării grase a ficatului peștilor.
O latură importantă a profilaxiei o constituie și imunoprofilaxia, asigurată prin
vaccinuri care contribuie substanțial la limitarea bolilor infecțioase.
Măsurile pentru stabilirea surselor naturale de boală și de împiedicare a
pătrunderii agenților patogeni în bazinele de creștere a peștilor reprezintă o măsură
profilactică de mare importanță pentru asigurarea sănătații peștilor. Agenții patogeni pot
pătrunde în bazinele de creștere odată cu apa de alimentare și/sau cu peștii proveniți din
alte locații. În aceste condiții, alimentarea cu apă trebuie să se facă din surse nepoluate, iar
peștii proveniți din alte locații trebuie ținuți în bazine speciale de carantină, timp de 20 - 30
zile. În situația utilizării hranei naturale constituită din viermi Tubifex, aceștia vor fi
administrați ca hrană pentru puietul de sturioni după o prealabilă îmbăiere cu albastru de
metilen (200mg/kg hrană).

228
 Menținerea echilibrului biopatologic este foarte importantă în prevenirea
îmbolnăvirilor. În cazul contactului prelungit al peștilor cu agenții patogeni, se instalează, la
un moment dat, un echilibru între agent și gazdă. În aceste condiții, agenții patogeni
continuă să trăiască și să se înmulțească în bazine, ca și în organismul peștilor, fără ca
aceștia din urma să mai sufere. Introducerea de noi pești proveniți din alte unități, în
amestec cu peștii din culturile ce se realizează la un moment dat, antrenează ruperea
echilibrului biopatologic instalat și declansarea unor forme grave de boală atât la peștii din
cultură cât și la cei noi introduși. Cauza ruperii echilibrului biopatologic o constituie
introducerea de noi agenți la care peștii din cultura nu manifestă rezistență și apariția
receptivității peștilor nou introduși la agenții patogeni existenți în bazinele de creștere. Din
acest motiv, amestecul de pești de proveniență diferită este total contraindicat, aceasta
realizându-se după instalarea echilibrului și pentru peștii noi introduși.
Terapia bolilor se realizează în cazurile în care măsurile de profilaxie nu asigură
prevenirea acestora și se înregistrează cazuri de izbucnire a unor îmbolnăviri care afectează
un număr mare din peștii cultivați. Tratamentele se fac cu substanțe medicamentoase care
sunt eficace în omorârea agenților patogeni, nu deteriorează calitatea mediului de cultură
și nu dăunează sănătății peștilor și a celorlalte viețuitoare acvatice utile din bazine.

Bibliografie selectivă
Bănărăscu P., 1964 - Fauna R.P.R. Pisces - Osteichthyes (Pesti ganoizi şi osoşi). Vol. XIII.
Editura Academiei R.P.R, Bucureşti, 1964:960 p;
Dumitrescu, E., 1993 - Tumeur signalee chez le turbot Scophthalmus maeoticus (Pallas,
1831) du littoral roumain de la mer noire, Cercetari Marine/ Recherches Marines, no. 26,
p. 139- 142, NIMRD Constanta, ISSN: 0250-3069;
Dumitrescu, E., Zaharia, T. 1995 - Starea de sănătate a cambulei Pleuronectes flesus luscus
Pallas şi a calcanului Scophthalmus maeoticus Pallas din culturile experimentale, Analele
ICPDD, Vol IV/2, 73 -76;
Dumitrescu, E., Zaharia, T., Telembici, A. 1998 - Patologia organismelor marine de interes
pentru dezvoltarea mariculturii la litoralul românesc - ACVAROM ’98, Galati, 313 -315;
FAO, 2004 - La situation des pêches et l’aquaculture, 2006. Départment des pêches de la
FAO. Organisation des Nation Unies pour l’Alimentation et l’Agriculture. Rome, 2004.
Produit par le Group de la production et de la conception éditoriales. Division de
l’information. FAO. ISBN 95-5-205177-5;
Kohno, H., Moteki, M., Yoseda, K., Sahin, T. si Üstündag, C. (2001). Development of
swimming and feeding functions in larval turbot, Psetta maxima, reared in the laboratory.
Turkish Journal of Fish Aquatic Science, 1, 7-15;
Molvt, J. 1990 - Patologie pisccicol en France, Aqua Revue, no. 29, febr. Mart., 33-37.
Maximov V., 2012 - Managementul durabil al calcanului la litoralul românesc, Ed. Boldaș,
199 pg., ISBN 978-606-8066-40-0;
Munteanu, G., Bogatu, D. 2003 - Tratat de ihtiopatologie , Editura EXCELSIOR ART, 816p.;

229
Niţǎ V., Zaharia T., Maximov V., Nicolae C., 2011 - Obtaining the necessary living food for
rearing the turbot (Psetta maeotica) in its early life stages, Lucrări Ştiinţifice, Seria D, Vol.
LIV, U.S.A.M.V. București;
Niţǎ V., Diaconescu Şt., Zaharia T., Maximov V., Nicolae C., Micu D. - 2011, The
characterization of the main habitat types populated by Black Sea turbot in its different
stages of development; AACL Bioflux, Volume 4, Issue 5;
Niţă V., 2013, “Cerecetări privind ecologia şi posibilităţile de acvacultură pentru calcanul
din Marea Neagră – Psetta maeotica”, Teză de Doctorat, Universitatea de Ştiinţe
Agronomice şi Medicină Veterinară, Bucureşti;
Suzuki, N., Kondo, M., Güneş, E., Özongun, M. & Ohno, A., 2001 - Age and growth of turbot
Psetta maxima in the Black Sea, Turkey. Turkish Journal of Fisheries and Aquatic Sciences 1,
43-51;
Şahin, T. (2001). Larval rearing of the Black Sea turbot, Scophthalmus maximus (Linnaeus,
1758) under laboratory conditions. Turkish Journal of Zoology, 25, 447-452;
Şahin, T. si Üstündağ, C. (2003). Effect of different rearing systems on survival rate of
hatchery reared systems on survival rate of hatchery reared Black Sea turbot,
Scophthalmus maximus. Turkish Journal of Fisheries and Aquatic Sciences, 3, 25-27;
Zaharia Tania, 2002 - “Cercetari pentru elaborarea tehnologiei de reproducere și creștere a
cambulei și calcanului pentru reabilitarea populațiilor naturale”, Teza de doctorat,
Institutul de Chimie Alimentară și Tehnică Piscicola, Universitatea “Dunărea de Jos” Galați,
196 p.;
Zaharia T., Dumitrescu, E., 1998 - Afecțiuni patologice semnalate la embrionii și larvele de
cambulă Pleuronectes flessus luscus (Pallas) și calcan Schophthalmus maeoticus (Pallas),
Analele ICPDD, Vol. VI/2 313 -317;
Zaharia T., Dumitrescu E., Maximov V., Popescu G.M., 2010 - Diseases - limitative factors of
the Black Sea turbot Psetta maxima maeotica population on the Romanian littoral -
International workshop “Global and Regional in Environmental Protection” GLOREP 2010,
Timisoara, vol 2, p. 53 - 56, ISBN 978-606-554-210-5;
Zaharia T., Maximov V., Nicolaev S., Nita V., 2010 - Rearing the turbot Psetta maeotica - a
perspective activity on the Romanian littoral - A 39-a Sesiune Internaționala de Comunicări
Științifice „Căi de inovare și diversificare a ingineriei produselor animaliere”, USAMV
București, 11-12 nov. 2010, Lucrări științifice, seria D, vol.LIII, Zootehnie: 415-420.

230
Capitolul 6. CREȘTEREA PĂSTRĂVULUI CURCUBEU (Oncorhynchus mykiss)
ÎN APĂ MARINĂ PONTICĂ

Dr. Ing. Tania Zaharia, Dr. Reveica Ioniță, dr. Elena Dumitrescu†, Petrică Braniște

INTRODUCERE
În țara noastră, salmonicultura își are începuturile la sfârțitul sec. al XIX-lea, prin
organizarea în Transilvania și Banat a unor mici unități pentru producerea puietului, folosit
ulterior la popularea unor cursuri de apă.
Dezvoltarea diversificată a sectorului piscicol a asigurat noi condiții de dezvoltare a
activității de cultivare a păstrăvului, prin amenajarea de noi suprafețe și prin
perfecționarea tehnologiilor și sistemelor de creștere, ca rezultat al amplificării cercetărilor
științifice.
Salmonicultura tradițională se bazează pe creșterea, în condiții artificiale, a unor
specii de pești ce aparțin familiei Salmonidelor, în ape dulci, cu o temperatură de până la
+20°C.
Bazându-ne pe experiența altor țări, în perioada 1980-1985, în cadrul Institutului
Român de Cercetări Marine (actualmente, Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare
Marină „Grigore Antipa”) s-au desfășurat singurele experimentări care au urmărit
elaborarea tehnologiei de creștere a păstrăvului curcubeu (Oncorhynchus mykiss) (mai
puțin exigent la condițiile de mediu, comparativ cu celelalte salmonide), în apă marină
pontică.

Fig. 6.1. Păstrăvul curcubeu Oncorhynchus mykiss

(sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/P%C4%83str%C4%83v_curcubeu).

231
 Rezultatele cercetărilor și experimentărilor efectuate privind densitățile specifice
de populare a bazinelor, rețetele și rațiile de hrănire, consumul specific de hrană, sporul
specific de creștere, supraviețuirea, reproducerea artificială a speciei în condițiile litoralului
pontic reprezintă fundamentarea științifică a parametrilor tehnologici privind creșterea
intensivă a păstrăvului curcubeu la litoralul românesc.

Tehnologia de creștere intensivă a păstrăvului curcubeu

Condiții ce se cer asigurate în vederea realizării unei unități de exploatare salmonicolă
marină

Calitatea apei

Păstrăvul curcubeu este mai puțin exigent la condițiile de mediu, comparativ cu cel
indigen, dar trebuie respectate în cultura intensivă unele cerințe de mediu, cu rol foarte
important.
Experimentările noastre au scos în evidență că, și in condițiile creșterii păstrăvului
curcubeu în apă marina, de o deosebită importanță sunt temperatura apei de cultură și
concentrația de oxigen. Păstrăvul curcubeu a rezistat foarte bine la temperaturi cuprinse
între 0,5°C și 26,5°C, dar cea mai bună creștere a fost înregistrată la temperaturi cuprinse
între 15 și 19°C. Temperaturile mai mici de 4°C și mai mari de 24°C au influențat negativ
creșterea și supraviețuirea.
Întrucât în mediul marin concentrația în oxigen dizolvat este în strânsă corelație nu
numai cu temperature, dar și cu salinitatea apei (solubilitatea oxigenului fiind mai mică la
salinități mai ridicate), s-a căutat să se determine limita totala a concentrației în oxigen
solvit. În mod obișnuit, scăderea oxigenului sub 3 mg/l (la temperaturi ale apei peste 22°C
și salinități de 18-19‰) determină moartea peștelui.
Temperatura apei în bazinele de cultură a fost în strânsă corelație cu temperatura
apei marine (preluată prin pompare din mare) și cea a aerului. Temperatura medie lunară a
variat între 1,8°C (martie 1985) și 23,7°C (iulie 1983). Cea mai scăzută temperatură a fost
de 0°C (martie 1985) și cea mai ridicatăa de 26,5°C (iulie 1981). Desigur că aceste valori
(foarte scăzute sau foarte ridicate) influențează negativ creșterea păstrăvului. De
menționat că temperaturile foarte ridicate sunt mai periculoase decât cele scăzute (atunci
acționând asupra peștelui un complex de factori nefavorabili, biotici și abiotici).
Oxigenul dizolvat in apa de cultură prezintă cea mai mare importanță pentru
organismele marine. Solubilitatea oxigenului în apa marină este influențată de
temperatură și salinitate, creșterea acestora având ca efect scăderea cantității de oxigen.
În condiții normale, concentrația oxigenului este suficientă pentru a asigura viața peștilor
în apele din apropierea țărmului nostru. Concentrația în oxigen dizolvat a variat între 2,73
cc/l (august 1985) și 11,36 cc/l (martie 1985). Pentru creșterea concentrației în oxigen se
impune ca alimentarea bazinelor cu apă marină să se facă prin cădere sau să se folosească
diferite dispozitive de oxigenare.
Azotul amoniacal este un alt parametru chimic care a prezentat un domeniu larg
de variație (între 0,006 mg/l în iunie 1985 și 1,28 mg/l în septembrie 1982). Valorile

232
ridicate au fost înregistrate în bazinele în care hrana distribuită, sub formă umedă,
neingerată în totalitate, intră în procese de descompunere. Administrarea de hrană
granulată înlătură, în mare parte, aceste neajunsuri.
Salinitatea apei marine a fost influențată în principal de debitul fluvial și de regimul
curenților marini și a prezentat un domeniu larg de variație: 8,23‰ (aprilie 1981) și
19,80‰ (august 1982). Aceste variații de salinitate au fost bine suportate de către pește,
mecanismul său de osmoreglare permițându-i să se adapteze noilor condiții.

Cantitatea de apă necesară

Debitul sursei de alimentare este un factor important de luat în considerare la

realizarea unei unități de exploatare salmonicolă, întrucât mărimea acestuia condiționează
suprafața de amenajat și posibilitatea de intensificare a procesului de producție.
Numai suprafața de creștere nu poate constitui un indiciu suficient în aprecierea
debitului necesar creșterii peștelui, ci este necesar să se realizeze o corelație strânsă între
conținutul apei în oxigen, temperatura apei, stadiul de dezvoltare a peștelui și densitatea
de populare.
Experimentările noastre au condus la stabilirea următoarelor debite admisibile de
apă dulce, salmastră sau marină, utilizate în creșterea păstrăvului curcubeu în diferitele
faze de dezvoltare (Tabel 6.1).

Tabel 6.1. Debite necesare în creșterea păstrăvului curcubeu la litoralul românesc

(pentru 1.000 indivizi).
Etapa Icre în perioada de Larve de 5-6 Pui de păstrăv mai
incubațtie săptămâni mare de 1 an
(apă dulce sau (apă dulce sau (apă marină)
salmastră) salmastră)
Debit l/min. 0,3 - 0,5 3-5 100 - 300

Amplasamentul

Locul de amplasare pentru o unitate salmonicolă marină trebuie ales astfel încât să
fie cât mai aproape de mare, ceea ce reduce traseul conductei de alimentare.
Solul pe care se vor amplasa bazinele de creștere a păstrăvului trebuie să fie
impermeabil, pentru a menține apa (în cazul bazinelor de pământ) și suficient de solid
pentru executarea lucrărilor (în cazul bazinelor de beton).
Pentru unitățile salmonicole marine în ciclu complet, se recomandă amplasarea în
vecinătate a unei surse de apă dulce sau salmastră (de max. 7-10‰), care să alimenteze
stația de incubație.

233
Organizarea tehnică a unei unități de exploatare salmonicolă marină

Casa de incubație: este o clădire care poate fi construită din diferite materiale, cu
una sau mai multe încăperi, și care este prevăzută cu aparatele de incubație care se
amplasează pe unul sau mai multe șiruri, în funcție de capacitatea camerei și de tipul de
aparate de incubație utilizat. Aceasta va fi alimentată cu apă dulce sau salmastră (max.
10‰) și va fi prevăzută cu filtru (cu rol de a reține suspensiile și, eventual, încărcătura
bacteriologică din apă). Filtrele pot fi amplasate la punctul de priză al apei de alimentare,
pe traseul canalului de alimentare, în podul casei de incubație sau în camera de incubație.
Se recomandă filtre duble, care pot prelua funcția prin alternanță, asigurând în
permanență alimentarea cu apă la o calitate corespunzătoare. Materialul filtrant poate fi
reprezentat de nisip, pietriș de râu sau componente artificiale.
Categoriile de bazine pot fi diferite. În cadrul experimentărilor noastre, au fost
folosite bazine de beton de diferite dimensiuni, în funcție de vârsta peștelui. Fiecare bazin
a fost prevăzut cu alimentare și evacuare independente. Avându-se în vedere cerința de
oxigen a păstrăvului curcubeu, pătrunderea apei în bazine se va asigura prin cădere,
folosindu-se diferite metode de îmbogățire a apei în oxigen. Bazinele pot varia ca formă și
dimensiune, în funcție de scopul în care sunt construite, de natura terenului etc.
Unitățile salmonicole marine industriale necesită mai multe categorii de bazine,
pentru o desfășurare optimă a procesului de producție:
- Bazine pentru creșterea puietului: de dimensiuni mai reduse, 20-30 m2,
adâncimea apei de 0,5-0,8 m, formă dreptunghiulară (raport între laturi 10:1)
sau rotundă, construite în săpătură sau la suprafața solului, din zidărie de
beton sau fibră de sticlă. Vor fi prevăzute cu alimentare cu apă dulce (sau
salmastră) și cu apă marină, întrucât în aceste bazine se va face trecerea
treptată a puietului de la apă dulce la cea marină.
- Bazine pentru creșterea remonților și reproducătorilor: se construiesc astfel
încât să se îngăduie dezvoltarea hranei naturale (cât mai mult posibil), element
necesar pentru obținerea unor reproducători cu înalte calități reproductive
(prolificitate ridicată, produse sexuale de calitate, descendenți viabili). Se vor
construi din pământ (dacă solul permite) sau din beton, cu fundul din sol
natural. Raportul între laturi este de 10:2, suprafața de 100-200 m2, adâncimea
apei de 1-2 m. Vor fi prevăzute cu alimentare cu apă marină.
- Bazine pentru creșterea păstrăvului de consum: se construiesc din pământ,
acolo unde este posibil, și din beton, piatră brută cu mortar de ciment, fibră de
sticlă etc. Raportul între laturi este de 10:4 - 10:5, iar suprafața cuprinsă între
200 și 500 m2. Adâncimea apei va fi de 1,5-2,5 m. Se pot construi și sub formă
circular (cu diametrul de 8-18 m, adâncime de 1-1,5 m, cu alimentare
perimetrală și evacuare la centru, imprimându-se apei un puternic curent
circular). Vor fi prevăzute cu alimentare cu apă marină.

234
 Fig. 6.2. Baza experimentală a INCDM (foto original - 1984).
Construcțiile anexe sunt reprezentate de grupul social-administrativ, magazie
pentru depozitarea furajelor granulate, spațiu frigorific, magazie pentru utilaje.

Tehnologia creșterii păstrăvului curcubeu în apă marină

Experimentările efectuate în perioada 1981-1985 s-au desfășurat în mai multe

variante de creștere, care pot fi grupate în:
- Ciclu complet - cu obținerea materialului de populare prin reproducerea
artificială a reproducătorilor crescuți în apă marină;
- Ciclu incomplet - cu preluarea materialului de populare din pepinierele
montane, variantă recomandată, date fiind cheltuielile mai reduse.
Întrucat prima variantă o cuprinde și pe a doua, redăm principalele faze ale
procesului tehnologic pentru o unitate salmonicolă marină în ciclu complet.

Obținerea lotului de reproducători

Experimentările noastre au evidențiat faptul că salinitatea mediului de cultură nu

influențează procesul de maturare și dezvoltare a gonadelor, astfel încât creșterea
reproducătorilor se poate face în bazine alimentate cu apă marină. Evoluția maturării
gonadelor este în funcție de temperatura apei, ea decurgând astfel:
- stadiul II-III: tapă - cca, 20°C
- stadiul III-IV: tapăa - cca. 5-6°C
- stadiul IV-V: tapă - cca. 6-7°C
- stadiul V-VI: tapă - cca. 8-10°C.

235
 Obținerea reproducătorilor cu înalte însușiri reproductive se realizează printr-o
continuă și amănunțită selecție a materialului remont și prin creșterea acestuia în condiții
optime. Calitatea hranei administrate este esențială. Un alt factor de mare importanță
pentru obținerea unor produse seminale de calitate îl constituie curentul apei.
Spermatozoizii produși de masculi crescuți în condițiile unui curent slab se caracterizează
prin mișcări slabe și de scurtă durată, ceea ce duce la un procent scăzut de fecundare, pe
când la indivizii crescuți în mediu cu curent puternic, spermatozoizii au mișcări vii și de
lungă durată. Vârsta reproducătorilor influențează atât cantitatea, cât și calitatea
produselor sexuale. Vârsta indicată pentru reproducătorii masculi este de 3-4 ani, iar
pentru femele de 4-5 ani (Fig. 6.3).

Fig. 6.3. Păstrăv curcubeu maturat în apă marină (Foto: IRCM, 1984).

Densitatea la m2 de luciu de apă va fi de 1-5 buc., iar debitul de 1-2 l/min./kg pește.
Numărul de reproducători necesari unei unități de exploatare salmonicolă marină se
stabilește în funcție de cantitatea de pește de consum ce trebuie produsă, luându-se în
considerare prolificitatea femelelor, pierderile normale în diferite faze de dezvoltare și
raportul între sexe. În general, se consideră că, de la o femelă de 1 kg greutate, se pot
obține 1.500-2.000 icre.
În situația unor condiții optime de viață, precum și o manipulare corespunzătoare
a reproducătorilor în timpul recoltării icrelor și a spermei, se pot obține mortalități de până
la max. 10% din efectiv în rândul reproducătorilor.

Reproducerea artificială

Sortarea reproducătorilor
În perioada de reproducere, se face alegerea indivizilor ajunși la maturitate sexuală
și parcarea lor pe sexe, pentru a evita pierderea icrelor în bazin. În situația menținerii
indivizilor de sexe diferite în acelasi bazin, se impune o atenție deosebită, pentru a nu
pierde momentul optim de reproducere.

236
 Indiciul asupra maturității sexuale îl constituie apariția caracterelor specifice
sexului:
- la masculi: colorație puternică, progatism inferior (maxilarul inferior este
proeminent și întors în sus ca un cioc), iar orificiul genital este alungit, îngust și
albicios;
- la female: abdomenul dezvoltat, papila genitală congestionată și proeminentă.
La maturarea ovuleleor, peretele ovarian se rupe și acestea cad în cavitatea
abdominală. Ovulele care stau mai mult de 8-10 zile în cavitatea abdominală sunt
supramaturate.
Sperma ajunsă la maturitate își păstrează capacitatea de fecundare timp mai
îndelungat. În timpul unei perioade de reproducere, un mascul poate da de mai multe ori
spermă, într-un interval de 2-3 săptămâni.
Colectarea icrelor și a spermei se realizează prin mulgere, fără sau cu anesteziere
(la exemplarele mari).
Icerele normal maturate și de bună calitate se elimină în jet continuu și uniform,
fără ritmicitate. Femelele care nu au eliminat întreaga cantitate de icre se mențin în
bazinele de parcare și sunt controlate la interval de 2-3 zile, în decurs de 5-6 zile. După
acest interval, acești reproducători se îndepărtează, pentru a evita folosirea ovulelor
supramaturate.
Mulgerea masculilor se va face direct peste icrele recoltate sau separate, în vase
mici de sticlă, pentru a evita pătrunderea apei și a impurităților.
Reproducătorii pot fi folosiți pentru recoltarea produselor sexuale cca. 3-4 ani
consecutiv, apoi se dau la consum. Dacă se dispune de un număr suficient de
reporducători, înlocuirea acestora se poate face la un interval mai scurt de timp și chiar în
fiecare an.
Icrele obținute de la femelele maturate în apă marină au diametrul direct
proporțional cu mărimea femelei și variaza între 3,5 și 5 mm.
Prolificitatea lucrativă relativă este de cca. 2.000 icre/kg corp. Procentul de
maturare al femelelor este de cca. 85%, iar al masculilor de 95%.
Numărarea icrelor este o operație necesară pentru cunoașterea cantității
introduse la incubație și, în funcție de aceasta, se pot face aprecieri preliminare asupra
producției de puiet. Pentru numărătoare se poate utiliza una dintre metodele consecrate:
volumetrica sau gravimetrică.
Fecundarea artificială: se desfășoară utilizând metoda uscată (Vraschi): peste
icrele mulse cu multă grijă, pentru a împiedica pătrunderea impurităților și a a apei, se
împrăștie sperma (cca. 1 cm3/1.500 buc. icre), se amestecă icrele cu o pană moale, se lasă
în repaus câteva minute și apoi se toarnă, cu cana, apă dulce sau, de preferat, cu o
salinitate de 4-7‰ (aceasta mărește procentul de fecundare, prin mărirea motilității
spermatozoizilor), se amestecă din nou icrele cu pana și se așează vasul respectiv în
incubator (pentru egalizarea temperaturii apei din vas cu cea din incubator). Se lasă aici 10-
15 min. Se spală apoi icrele de resturile de lapți și de eventualele impurități, apoi se așează
lin în incubator.

237
 În situația în care stația de incubație este alimentată cu apă salmastră, este
obligatoriu ca hidratarea icrelor să se facă în apă dulce (cel puțin 2 ore de fecundare,
eventual cu apă potabilă, declorinată în prealabil).
În sperma nediluată, spermatozoizii de păstrăv își păstrează puterea lor de
fecundare timp de mai multe zile. În frigider, la temperaturi de +4°C - +80C rezistă până la 7
zile fără o protecție specială. În apă, spermatozoizii își păstrează motilitatea cca. 90 sec., iar
mișcările vii dispar după cca. 30 sec. Amestecându-se ovulele cu spermatozoizii pe uscat,
ovulele se înconjoară cu o peliculă de spermă, având asftel șanse mari de a obține o
fecundare reușită (de până la 100%). Dacă icrele și sperma sunt recoltate la timp, se poate
obține un procent de fecundare de minim 90%.
Incubația și dezvoltarea embrionară
Experimentările desfășurate au arătat că incubația se poate desfășura în ape dulci
și salmastre (cu o salinitate de max. 10‰).

Fig. 6.4. Embrioni de păstrăv curcubeu obținuți de la reproducători maturați în apă marină
(Foto: IRCM, 1984).

Aparate de incubație
Pentru incubație, se pot utiliza diferite aparate de incubație. Tipurile cele mai
frecvente sunt cele de tip “Californian” sau “Wacek-Universal”.
Pe parcursul experimentărilor noastre, s-au folosit mai multe tipuri de incubatoare,
cele mai bune rezultate fiind obținute de incubatorul cu „curent lung” modificat, alcătuit
dintr-un uluc din PVC tip ABS, cu dimensiunile 8 m x 0,35 m x 0,25 m, în care au fost
așezate 10 cutii din sită de inox cu ochiul de 2 mm și dimensiunile de 0,65 m x 0,33 m x
0,15 m, așezate pe suporturi speciale, la cca. 2 cm de fundul ulucului. Circulația apei s-a
realizat de-a lungul incubatoarelor, de la un capăt la altul al ulucului. Pentru a realiza în
fiecare incubator și un curent ascendant (nu numai longitudinal), ulucul poate fi despărțit
în dreptul fiecărei cutii interioare, cu 2 rânduri de vanete, așezate în genul celor din
călugărul vertical.

238
 Oricare ar fi tipul de incubator adoptat, acesta trebuie să permită circulația apei,
fără unghiuri moarte, să aibă o înălțime a apei deasupra icrelor până la 20 cm, astfel încât
acestea să se poată manipula ușor și să fie așezate la o înălțime comodă pentru lucru (90-
110 cm deasupra podelei). Incubatoarele vor fi prevăzute cu capace, pentru ca incubația să
se desfășoare la întuneric. Distanța între un postament cu incubatoare și altul, respectiv
spațiul de circulație dintre 2 rânduri de incubatoare, trebuie să fie de cca. 60 - 80 cm. Se
recomandă ca icrele să fie așezate pe un singur rând pentru incubatoarele cu curent
longitudinal. În cazul în care se creează și un curent ascendent, în incubator icrele se pot
așeza pe mai multe rânduri.
Durata incubației este influențată de dinamica factorului termic. Temperatura apei
de incubație influențeaza durata incubației atât prin valoarea sa, cât și prin constanța sa: la
o temperatură a apei cu variații mari, durata incubației crește. În experimentările noastre,
durata incubației a variat între 280 = 390 grade-zile, în funcție de dinamica factorului
termic, nefiind influențat de salinitatea mediului de incubație. De menționat că salinitatea
nu a depășit 10 ‰, știut fiind că salinități mai mari au influență negativă.
Caracteristicile embrionului de păstrăv curcubeu: pe parcursul experimentelor,
indifferent de salinitatea mediului de incubație, dezvoltarea embrionului de păstrăv
curcubeu a fost aceeași, fiind influențată de anumiti factori, cum ar fi: temperatura,
regimul de oxigen, gradul de iluminare, suspensii etc.
Întrucât icrele de păstrăv prezintă o oarecare opacitate, pentru a face vizibil
blastodiscul și diviziunea, se folosește oțet alimentar de 9° în care se introduc icrele. După
câteva minute, la aceste icre se văd blastomerele albe, iar, mai târziu embrionul. Icrele
nefecundate apar transparente sau cu un punct galben, sub formă de clopot.
Scara dezvoltării embrionare în funcție de acumularea de zile se prezintă astfel:
- apariția embrionului slab pronunțat: la cca. 60 grade-zile;
- începutul diferențierii embrionare: la cca. 90 grade-zile;
- pigmentarea ochilor: la cca. 160 grade-zile;
- începutul eclozăarii: la cca. 280 grade-zile.
Operațiuni efectuate în timpul incubației: în primele 3-5 zile de la fecundare,
icrele moarte se scot cu pipeta, numărul lor fiind relativ mare în acest interval. După
trecerea acestui interval, icrele devin foarte sensibile la orice mișcare și, deci, scoaterea
neatentă a icrelor moarte poate provoca moartea icrelor din imediata apropiere. De aceea,
se recomandă a nu se mai umbla la ele până la embrionare, decât cu foarte mare atenție,
în cazul infestării cu Saprolegnia.
Pentru separarea icrelor icrelor moarte de cele vii, se poate utiliza o soluție de sare
de bucătărie 10%, în care se cufundă icrele: cele moarte se ridică la suprafață, iar cele vii
rămân la fund.
Pentru evitarea infestării cu Saprolegnia începând cu a doua zi de la fecundare,
icrele se tratează bisăptămânal cu verde de malachit, sub formă de băi de scurtă durată de
15 min., cu concentrația de 5 mg/l, sau de lungă durată, de 3-4 ore, cu concentrația de
400-600 mg/m3 de apă. S-au efectuat și băi cu albastru de metilen 20 mg/l timp de 15 min.,
cu bune rezultate.

239
 În timpul incubației se asigură un debit de 0,3-0,5 l pentru 1.000 icre de la
fecundare până la embrionare, crescând debitul la 0,7 l/min. până la ecloziune și la 10
l/min. după eclozare. Debitul trebuie mărit progresiv, deoarece, odată cu dezvoltarea
embrionului, cresc necesitățile în oxigen. Întrucât pe măsură ce crește temperatura apei
scade solubilitatea oxigenului în apă, trebuie avut în vedere ca, la o temperatură mai
ridicată a apei de alimentare, să se mărească debitul.
Este necesar să se verifice zilnic conținutul apei în oxigen solvit, atât la sursa de
alimentare, cât și în incubatoare. Un conținut de 8 cm3/l este considerat ca valoare
satisfăcătoare nevoilor respiratorii ale embrionului.
Scăderea conținutului în oxigen până la 2 cm3/l micșorează ritmul de segmentare a
icrelor și, înainte de începerea gastrulației, determină moartea lor.
În perioada de incubație, icrele trebuie să fie acoperite cu apă în permanență, cu
un strat de minimum 3-4 cm. Pentru a împiedica dezvoltarea în incubatoare a condițiilor
favorabile unor agenți patogeni, se impune controlul (de 2 ori pe zi) fiecărui aparat și
îndepărtarea icrelor moarte și a celor atacate de ciuperci.
Respectând toate cerințele necesare unei bune embrionări, pierderile la incubație
nu vor depăși 25%.
Creșterea larvelor de păstrăv curcubeu: se poate face în apă dulce sau salmastră
(de max. 10‰), păstrându-se același mediu ca la incubație. După eclozare, larvele vor fi
rărite și trecute din incubatoare în puiernițe sau troci. Troaca este o ladă de lemn
dreptunghiulară, cu dimensiunile de 200 x 60 x25 cm. Pentru a evita evadarea puilor,
troaca are, spre alimentare și evacuare, la o distanță de 10 cm de pereții exteriori, câte un
perete despărțitor din table perforate. Fundul trocii este de lemn. Capacitatea unei troci
este de 5.000 - 10.000 pui de 5-6 saptamani/m2, pentru un debit de 20-30 l/min. Trocile
pot fi confecționate și din beton, respectând dimensiunile indicate, și vor fi prevăzute cu
capace care să poată acoperi jumătate din suprafața lor.
La eclozare, larva de păstrăv curcubeu are lungimea de 1,5 cm, corpul lanceolat,
transparent, aripioara primară începe în partea anterioară a regiunii dorsale, se continuă
până în regiunea sacului vitelin, cu întrerupere la nivelul anusului. Sacul vitelin este mare,
de formă ovală și străbăatut de o bogată rețea de vase sanguine, care constituie aparatul
respirator primar.
Debitul se mărește până la 3 l/min. /1.000 buc. pui de 1 lună până la 6 l/min./1.000
buc. pui de 2 luni.
Trebuie menționat că excesul de lumină și căldură reprezintă factori dăunători în
această etapă de dezvoltare, fiind necesară crearea unui mediu slab expus la lumină și
căldură.
Când volumul sacului vitelin a scăzut până la 1/3 din cel inițial și aparatul digestiv
este complet format, începe hrănirea mixtă a larvelor, acesta fiind momentul când se
recomandă începerea hrănirii suplimentare, în vederea acoperirii necesităților nutritive ale
larvelor. Până la acest stadiu de dezvoltare, larvele pot rămâne în incubatoare, cu
reducerea densității de populare, dacă este cazul.
Creșterea în puiernițe se face până la vârsta de cel mult 2 luni.

240
 Modul de hrănire este diferențiat, după destinație, recomandându-se hrănirea
combinată cu elemente nutritive naturale (zooplancton, larve de insecte, pește proaspăt
tocat și dat prin sită etc.), la care se adaugă hrană artificială (brânză de vaci, gălbenuș de
ou, splină de vită etc.) sau, dacă acestea lipsesc,, se poate administra hrană granulată sub
formă de făină.
Rația zilnică în primele 10 zile este de 10 g/1.000 pui, crescând treptat și ajungând
la cca. 100 g/1.000 pui de 2 luni.
Hrana neconsumată, reziduurile și puii morți se scot de pe fundul trocii în fiecare
zi, folosind pipeta sau un furtun de cauciuc. Sita de la gura de evacuare se curăță cu peria.
Hrana se administrează la ore fixe, în câte 10 mese/zi, lucru ce necesită prezența
permanentă a unui om, de dimineața până seara, pentru hrănirea puietului.
O bună hrănire și o îngrjire atentă a larvelor și puietului în perioada ținerii lui în
troci va elimina la maximum mortalitățile, acestea neputând depăși 10-20% din totalul
puieților.
Creșterea puietului de păstrăv curcubeu. Puietul se ține în troci, în funcție de
ritmul creșterii lui, până împlinește cel mult 2 luni, apoi este trecut în bazine. Densitatea de
populare a bazinelor este de 200-1.000 buc. pui/m2, asigurând un debit de 3-6 l/min./1.000
buc. După ultima sortare, în bazine se lasă câte 200 buc./m2,, densitate ce se poate păstra
până în primăvara următoare, asigurând un debit de 6-10 l/min./1.000 buc.
Întrucât incubația și creșterea larvelor au fost efectuate în apă dulce sau salmastră,
odată cu trecerea puilor în bazine, se face trecerea treptată la apă marină în decurs de cca.
3 săptămâni. Experimentările noastre au arătat că trecerea timpurie la apa marină
determină un spor de creștere de cca. 20% față de cel înregistrat în apă dulce.
Hrănirea puilor se face cu hrană granulată, disponibilă acum pe piață. În perioada
experimentărilor, au fost folosite granule produse în institut, pe bază de pește marin
mărunt, cu adaosuri de făinuri vegetale (tărâțe de grâu, soia etc) sau animale (făină de
pește).
Hrănirea puietului de păstrăv curcubeu trebuie să respecte următoarele reguli:
- hrana să fie bogată în proteine și cu un conținut scăzut în grăsimi;
- distribuirea hranei să se facă în cantități mici și dese, încât să fie consumată în
întregime înainte de a ajunge la fund;
- schimbarea hranei să se facă după o zi de post, prin administrarea gradată
cantitativ a noii hrane.
În acest interval de timp, se impune sortarea pe grupe de mărime a puilor,
operație ce se repeat de 2-3 ori. Sortarea puilor are drept scop evitarea pierderilor
datorate canibalismului. Prima sortare se recomandă la depășirea vârstei de 1 lună, iar
apoi de câte ori se remarcă diferențe mari de creștere între indivizii ce populează același
bazin.
Numărarea puilor se poate realiza prin aplicarea metodei volumetrice sau a celei
gravimetrice, urmărindu-se reducerea la maximum a traumatizării puilor.
Pierderile generale maxime în această perioadă pot atinge 60%, iar, în condiții
nefavorabile, acestea pot ajunge la 80%.

241
Creșterea intensivă a păstrăvului curcubeu în apă marină
Creșterea păstrăvului curcubeu ce a intrat în al doilea an de viață este mai ușoar,
deoarece acceptă ușor hrană granulată și sunt mai rezistenți la agenții patogeni. Materialul
utilizat la populare poate proveni din reproducerea artificială a reproducătorilor crescuți în
apă marină (ciclu complet) sau prin preluarea din pepinierele montane, prin trecerea
directă în apa marină (ciclu incomplet).
Producția pentru bazinele de creștere poate fi de 30-40 t/ha, în funcție de
densitatea de populare, condițiile de creștere, inclusiv intensitatea nutriției.
Stabilirea normelor de populare a bazinelor de creștere intensivă se face pe baza
relației:
N = P/G + p, în care
N = numărul de păstrăvi pe unitatea de suprafață;
P = producția posibilă (kg) pe unitatea de suprafață;
p = pierderile din perioada de creștere;
G = greutatea peștelui la pescuit (kg).
Debitul de alimentare trebuie să asigure preschimbarea apei în bazin de 3-5 ori în
24 ore și să fie de 1-2 l/min./kg pește.
Pe toata durata de creștere, la temperaturi ale apei cuprinse între 2 și 22°C, se vor
distribui furaje (de preferat, sub formă granulată), cu un coeficient de conversie a hranei
de 1-2. Rația zilnică de hrană granulată distribuită este în funcție de talia peștelui și de
temperatura apei, fiind cuprinsă între 0,5-10% din greutatea corpului.
Îngrijirea bazinelor de creștere intensivă a păstrăvului curcubeu în apă marină are
în vedere, în primul rând, menținerea unei stări perfecte de igienă. Pentru aceasta, cel
puțin o dată pe an, bazinele se scurg de apă, se usucă, se dezinfectează, după care se
efectuează spălarea și umplerea cu apă.
Pescuitul bazinelor se practică atunci când se impune sortarea, trecerea de la o
categorie la alta sau pentru comercializare.

Bolile păstrăvului curcubeu crescut în apă marină

Principalele îmbolnăviri care pot apărea la păstrăvul curcubeu crescut în apă
marină sunt: infecțioase (bacterioze, algoze), parazitare (nematodoze) și de nutritive
(degenerarea grasă a ficatului, enterita, afecțiuni renale).
Bacteriozele sunt boli determinate de bacteriile patogene Aeromonas hydrophila,
Vibrio parahemoliticus și V. anguillarum. În general, aceste bacterii sunt larg răspândite în
mediul acvatic și nu afectează peștele atâta timp cât rezistența lui este normală. Vara, în
condiții de stres, determinat de diverși factori fizico-chimici, manipulări, hrană etc.,
bacteriile invadează organismul peștilor, producând septicemia, care are ca rezultat
formarea de necroze și abcese în tegument.

242
 Ca semne clinice evidente apar: înnegrirea corpului, exoftalmie uni- sau bilaterală,
pete hemoragice pe corp sau branhii, înnotătoare erodate, anus congestionat, branhii
palide, ficat degenerat, splină mărită și intestin inflamat.
Prognosticul bolii este grav, mai ales la păstrăvul în curs de adaptare la apa marină,
la care mortalitățile pot atinge 30-40%.
Pentru profilaxie și tratatment, alături de măsurile generale de igienă a bazinelor,
de asigurare a condițiilor optime de viață (conținut de oxigen ridicat, amoniac redus, hrană
adecvată etc.), se pot administra și substanțe medicamentoase: cloramfenicol 50 mg/kg
pește/zi; albastru de metilen 200 mg/kg pește/zi etc. Primul tratament se face la începutul
verii, odată cu creșterea temperaturii peste 20°C și înrăutățirea condițiilor de mediu, care
produc starea de stres la pești. Durata tratamentului este de 7 zile. Tratamentul se repeat
la interval de 1 lună.
Algozele sunt îmbolnăviri determinate de anumite specii de alge, dar acestea apar
rar și în intensitate redusă.
Parazitoza provocată de nematodul Contracaecum aduncum apare mai ales în
perioada de vară. Parazitul se localizează în tubul digestiv. La invazii masive, se poate
utiliza ca substanță antihelmintică albastrul de metilen, în doze de 200-1.000 mg/kg corp,
timp de 8 zile.
Degenerarea grasă a ficatului apare la păstrăvul curcubeu atunci când se folosește
o hrană necorespunzătoare, bogată în grăsimi și săracă în vitamine. Ca simptome generale
apar: colorația închisă a corpului, tulburări în echilibrul peștelui, rar exoftalmie, ficatul
decolorat, galben-albicios, uneori marmorat și prezența unei mari cantități de grăsime pe
tubul digestiv. Prin distribuirea unor furaje corespunzătoare, se poate preveni apariția
acestei maladii.
Enterita apare rar la păstrăvul curcubeu crescut în apă marină și are drept cauze
folosirea hranei cu micotoxine (produse de mucegaiuri, ca urmare a depozitării în condiții
improprii) și o hrănire necorespunzătoare (cantități prea mari sau prea mici de hrana,
trecerea bruscă de la o cantitate mică de hrană la una mare sau invers.
Afecțiunile renale, strâns legate de nutriție, apar izolat la păstrăv, fiind
caracterizate printr-o depozitare alb-murdar de diferite săruri în rinichi, sub forma unor
fâșii spiralate. Măsurile generale de asigurare a unei hrăniri raționale constituie
principalele metode de prevenire și combatere a acestor afecțiuni de nutriție.

Indicii privind procesul tehnologic de reproducere artificială și creștere intensivă

a păstrăvului curcubeu în apă marină pontică, obținuți în experimentările noastre
(perioada de experimentare: 1983-1985), sunt redați în tabelele următoare:

Tabel 6.2. CICLU COMPLET al procesului tehnologic de reproducere artificială și creștere

intensivă a păstrăvului curcubeu în apă marină pontică.
Nr. crt. Indici Valori
1. Creșterea și iernarea remonților și reproducătorilor în apă
marină
- Suprafață bazin 100-200 m2
- Adâncimea medie a apei 1,5 m

243
 - Populare bazin 1-5 buc./m2
- Debit de alimentare 1-2 l/min./kg pește
2. Raport între sexe pentru reproducerea artificială (masculii se pot 2 femele : 1 mascul
folosi de 2-3 ori în aceeași campanie)
3. Număr de grade zile acumulate între 2 cicluri de reproducere, 4.700
necesar pentru declanșarea acțiunii de reproducere artificială
4. Temperatura apei marine în care sunt crescuți reproducătorii, la 6 - 8°C
care se poate declanșa reproducera artificială
5. Procent de maturare în apă marină
- Femele 85%
- Masculi 95%
6. Prolificitate lucrativă relativă 2.000 icre/kg corp
7. Număr de icre /cm3 15-20
8. Cantitate spermă necesară pentru o bună fecundare 1 cm3 / 1.500 icre
9. Durata hidratării icrelor în apă dulce (minimum) 2 ore
10. Pierderi la reproducători în perioada de reproducere artificială 3%
11. Procent de fecundare 90-95%
12. Salinitatea maximă admisă pentru incubație 10‰
13. Temperatura optimă la incubație 6-70C
14. Durata incubației (de la fecundare la eclozare) 280=390 grade-zile
15. Procent de eclozare (limite) 30-75%
16. Creșterea larvelor de păstrăv curcubeu în apă dulce sau
salmastră
- Densitate populare troacă 5.000-10.000 buc./m2
- Debit alimentare troci 3-6 l/min./1.000 buc
- Durata de creștere în troci 2 luni
- Rația zilnică de hrană (la începutul și la sfârșitul 10-100 g/1.000 buc.
perioadei de creștere în troci)
- Nr. mese / zi 10
- Procent de supraviețuire la creștere în troci 80 - 90%
17. Creșterea puietului de păstrăv curcubeu în apă marină
- Suprafață bazin 20-30 m2
- Adâncimea apei 0,5-0,8 m
- Raport între laturi 10:1
- Debit de alimentare bazine 3-10 l/min./1.000 buc.
- Supraviețuire 20-40%
- Greutate medie în toamnă 7-10 g/buc.
18. Creșterea intensivă a păstrăvului curcubeu în apă marină
- Suprafață bazin 200-500 m2
- Adâncimea apei 1,5-2,5 m
- Raport între laturi 10:4 – 10:5
- Debit de alimentare a bazinelor 1-2 l/min./kg pește
- Populare bazin 200-270 mii buc./ha
- Supraviețuire 90%
- Greutate medie la populare (toamna) 10 g
- Greutate medie la pescuit (toamna) 160 g
- Producția la ha 30-40

244
Tabel 6.3. CICLU INCOMPLET al procesului tehnologic de reproducere artificială și creștere
intensivă a păstrăvului curcubeu în apă marină pontică.
Nr. crt. Indici Valori
1. Creșterea intensivă a păstrăvului curcubeu în apă marină
- Suprafață bazin 200-500 m2
- Adâncimea apei 1,5-2,5 m
- Raport între laturi 10:4 - 10:5
- Debit de alimentare a bazinelor 1-2 l/min./kg
1.A. VARIANTA A
- Populare bazine 360 mii buc./ha
- Supraviețuire 85%
- Greutate medie la populare (primăvara) 30 g
- Greutatea medie la pescuit (toamna) 130 g
- Producția la hectar 40 t
1.B. VARIANTA B
- Populare bazine 400 mii buc./ha
- Supraviețuire 90%
- Greutate medie la populare (august) 6g
- Greutate medie la pescuit (iulie, anul următor) 110 g
- Producția la hectar 40 t

Schematic, procesul tehnologic este redat în Fig. 6.5.

Fig. 6.5. Schema procesului tehnologic de reproducere și creștere a păstrăvului curcubeu la

litoralul românesc.

245
Concluzii
Tehnologia de creștere intensivă a păstrăvului curcubeu în apă de mare a fost
elaborată în urma experimentărilor efectuate în IRCM în perioada 1981-1985, utilizând
material de populare de diferite talii și proveniențe. Experimentările s-au efectuat în cadrul
Contractului nr. 182/1981-1985 „Cultivarea păstrăvului curcubeu în mediul marin”,
beneficiar Întreprinderea Piscicolă Constanța.
S-au stabilit indicii tehnologici pentru diferite variante de creștere, avându-se în
vedere posibilitățile de înființare a unor mici unități salmonicole marine. De asemenea, s-a
efectuat și un calcul al eficienței economice, utilizând prețurile de cost și de vânzare
specifice perioadei respective.
Experimentările s-au desfășurat în baza materială a IRCM, în două direcții diferite:
- în ciclu complet: cu asigurarea materialului de populare prin reproducere artificială a
reproducătorilor crescuți în apă marină;
- în ciclu incomplet: cu asigurarea materialului de populare prin preluare din pepiniere
montane, în două variante:
o Popularea la sfârșitul verii cu material de o vară, de cca. 7 g/buc., crescut în apă de
mare până la începutul verii următoare;
o Popularea la începutul primăverii cu material de 1 an, de cca. 30 g/buc., crescut în
apă de mare până la începutul iernii.
Experimentările au arătat că este posibilă adaptarea păstrăvului curcubeu în
condițiile apei marine pontice, înregistrând un ritm de creștere superior celui în apă dulce,
dar în condițiile pompării apei marine, utilizând energie electrică (ceea ce implică cheltuieli
mari). Nu este indicată înființarea unor unități salmonicole mari, recomandându-se
creșterea intensivă în unități mici, cu producții ce vor satisface doar parțial cerințele pieței.
Bibliografie selectivă
Alexandrov L., Zaharia Tania, R.Ionita, 1995 - Studiu privind dezvoltarea embrionară și
larvară la păstrăvul curcubeu la litoralul românesc, Analele științifice ale ICPDD, Tulcea: v.
IV/1: 17-29;
Decei Paul, 1978 - Creșsterea păstrăvului, Editura Ceres, 304 pg.;
Dumitrescu E.,Telembici A., Zaharia Tania, 1998 - Patologia organismelor marine de interes
pentru dezvoltarea mariculturii la litoralul românesc, Aquarom ‘98: 240-241;
Ioniță R., Zaharia Tania, E.Dumitrescu, L.Alexandrov, 1983 - Données preliminaires sur la
reproduction artificielle de la truite-arc-en-ciel elevée en eau marine pontique - Cercetări
marine nr. 16 : 217-226;
Zaharia Tania, R. Ioniță, 1985 - Données preliminaires sur l’incubation des oeufs de truite
arc-en-ciel Salmo gairdneri irideus en eaux de differents salinités, Rapp.Comm.int.Mer
Medit. 29(4): 195-197;
Zaharia Tania, R. Ioniță, A. Adam,1998 - Posibilități privind cultivarea păstrăvului curcubeu
la litoralul românesc, Aquarom’98: 240-241, ISBN 973-0-00615-6;
Zaharia Tania, R. Ioniță, L. Alexandrov., C. Popa, 1998 - Artificial spawning of rainbow trout
at the Romanian Black Sea Coast - Cercetări Marine, v.:29-30:295-300; ISSN 0250-3069.

246
 Capitolul 7. ACVACULTURA PEȘTILOR ORNAMENTALI:
CĂLUȚUL DE MARE (Hippocampus guttulatus Cuvier, 1829)

Dr. Magda-Ioana Nenciu, Dr. Ing. Tania Zaharia, Dr. Daniela Mariana Roșioru

Introducere
Acvacultura peștilor ornamentali este un domeniu care a început să se dezvolte
semnificativ în ultimii ani, date fiind eforturile de reducere a presiunii asupra stocurilor
naturale. În mod tradițional, căluții de mare sunt pescuiți fie pentru utilizare în medicina
tradițională chinezească, fie ca pești ornamentali sau pentru a fi vânduți ca suveniruri în
stare uscată. De multe ori, aceste specii sunt scoase din mediul natural prin capturare
complementară (by-catch), ei fixându-se pe plasele pescărești care vizează alte specii de
interes comercial.
Căluții de mare sunt una dintre speciile care se bucură de acest interes sporit al
acvariștilor, iar, la nivel mondial șase specii (H. abdominalis, H. kuda, H. ingens, H. zosterae,
H. capensis și H. whitei) au fost crescute până la maturitate în captivitate și adulții astfel
obținuți sunt livrați în peste 45 de țări. În prezent, acvacultura căluților de mare este
dezvoltată la scară mică în țările dezvoltate și se confruntă cu probleme legate de boli și
dificultăți tehnice.
Acvacultura căluților de mare este considerată extrem de anevoioasă, însă, în
ultimele decenii, s-au întreprins eforturi susținute pentru a depăși constrângerile și a
dezvolta tehnici și tehnologii de creștere compatibile cu aceste specii extrem de sensibile.
În România, singurele experimentări privind reproducerea și creșterea în captivitate a
căluțului de mare (Hippocampus guttulatus, specia din Marea Neagră) s-au realizat în
cadrul Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare Marină „Grigore Antipa“ Constanța
atât în contextul proiectului „Aria 2 Mai - Durankulak - Conservarea biodiversității marine şi
conştientizare publică”, finanțat de Uniunea Europeană prin programul PHARE - Cooperare
transfrontalieră Bulgaria-România (când s-au obținut primele rezultate de acest gen pentru
bazinul Mării Negre), cât și în cadrul unor cercetări individuale realizare în cadrul
programului de studii doctorale.

Fig. 7.1. Mascul gestant de H. guttulatus (Foto: M. Nenciu).

247
 Aspectele metodologice ale tehnicilor de acvacultură includ următoarele:
- Colectarea reproducătorilor din mediul natural;
- Amenajarea tancurilor de creștere;
- Asigurarea hranei vii;
- Reproducerea controlată;
- Creșterea puietului;
- Eliberarea în mediul natural și/sau comercializarea.

Fig. 7.2. Puiet de H. guttulatus obținut în captivitate (Foto: M. Nenciu).

Rezultatele concrete ale experimentărilor desfășurate, exprimate în procente de

supraviețuire și număr de animale redate mării, au demonstrat că este fezabilă înmulțirea
și creșterea ulterioară în captivitate a acestor pești extrem de interesanți din punct de
vedere al biologiei și etologiei lor.

Căluții de mare din Marea Neagră

Căluțul de mare este una dintre cele mai carismatice specii din Marea Neagră și, cu
toate că aparent nu prezintă importanță economică (nu este o specie ce poate fi utilizată
ca sursă de hrană pentru populație), suscită interes pentru utilizare fie ca bioresursă
pentru medicina tradițională, fie în domeniul acvaristic, din ce în ce mai dezvoltat, fie pur și
simplu este vândut ilegal ca suvenir și curiozitate.
Pe plan mondial, căluțul de mare este exploatat pentru utilizare în medicina
tradițională (în special cea chinezească), acvaristică și pentru comercializare ca suvenir sau
curiozitate (Vincent et al., 2011). De asemenea, pretutindeni în lume, căluții de mare sunt
deseori pescuiți cu unelte neselective (traule) (Caldwell & Vincent, 2012) și sunt vulnerabili
la degradarea habitatelor pe care le populează (Woodall, 2012). Este nevoie urgentă de
linii directoare și inițiative concrete pentru a asigura conservarea populațiilor de căluț de
mare, cu accent pus pe biologia și ecologia acestora. De asemenea, este extrem de
important să înțelegem și aspectele socio-economice ale pescăriei, care poate afecta
semnificativ populațiile acestor specii, precum și modul în care activitățile antropice și

248
consecințele acestora asupra mediului marin pot afecta populațiile căluților de mare
(Nenciu et al., 2013).
Genul Hippocampus este inclus în Anexa II a CITES (Convenția privind Comerțul
Internațional cu Specii Periclitate de Faună și Floră Salbatică) din noiembrie 2002. În apele
românești ale Mării Negre, este semnalată de sursele bibliografice (Lourie et al., 2004;
Foster & Vincent, 2004) prezența a 3 specii, și anume Hippocampus guttulatus (Cuvier,
1829), Hippocampus hippocampus (Linnaeus, 1758) și Hippocampus fuscus (Rüppel, 1838).
La litoralul românesc, în lucrări mai recente, este semnalată o singură specie (Radu & Radu,
2008), deși în lucrări anterioare sunt descrise mai multe specii (Bănărescu, 1964). Cu toate
acestea, numai un studiu genetic poate confirma prezența acestor trei specii diferite,
demers care nu s-a realizat până în prezent la Marea Neagră, demers aflat în desfășurare în
prezent (Nenciu et al., 2015; Taflan et al., 2017).

Descrierea speciei
Hippocampus guttulatus Cuvier, 1829 (Fig. 7.3)
Sinonime:
Hippocampus hippocampus microstephanus
Slastenenko, 1937
Hippocampus guttulatus microstephanus Bănărescu,
1964
Hippocampus ramulosus Leach, 1814
Hippocampus rosaceus Risso, 1826
Hippocampus guttulatus Cuvier, 1829
Hippocampus ramulosus Lawe, 1860

Denumiri populare:
Română: căluț de mare
Engleză: long-snouted seahorse
Franceză: cheval marin, hipocampe
Bulgară: morskoe konchë
Rusă: morskoi konek Fig. 7.3. Femelă de H. guttulatus
Ucraineană: morskii konik (Foto: M. Nenciu).
Turcă: denizati

Corpul este scurt, comprimat lateral; trunchiul formează cu capul un unghi de

aproape 90°. Pe cap, pe spate și în lungul marginilor superioare ale regiunii caudale,
prezintă tuberculi (țepi) bine dezvoltați, ascuțiți sau cu vârful obtuz; tuberculii mari
alternează cu tuberculii mici. Uneori, tuberculii de pe cap poartă anexe tegumentare.
Prezintă o creastă pe fața ventrală a trunchiului. Punga incubatoare a masculului este
scurtă, situată în partea anterioară a regiunii caudale, pe partea ventrală. La limitele dintre
inele, muchiile sunt înălțate, formând țepi, care pot fi ascuțiți, obtuzi, teșiți sau lățiți.
Muchia latero-dorsală a trunchiului se continuă cu muchia dorsală a cozii. Deschiderea

249
branhială este redusă la un mic orificiu rotund în partea superioara a capului. Linia laterală
este prezentă.
Colorit: corpul brun-roșcat sau negricios, partea ventrală cenușie sau albicioasă;
pete albăstrui în partea superioară a corpului. Marginea înotătoarei dorsale este albă, sub
această margine albă prezintă o dungă întunecată, uneori aproape neagră, cu înălțimi și
densități diferite. Ca și cameleonul, căluțul de mare își schimbă culoarea pielii și își poate
roti ochii independent unul de altul (Radu & Radu, 2008).
Formula radială: D 18-22, P 16-19, A (3) 4 (5), inelele trunchiului: 11, inele caudale:
34-27, inele sub dorsale: 9, inele între cap și marginea posterioară a dorsalei: 11-13.
Dimensiuni: maximum 12 cm, comun 8-10 cm.
Specii convergente morfologic: din punct de vedere morfologic nu se poate
confunda cu alte specii.

Distribuție și biologie:
H. guttulatus este răspandit în Oceanul Atlantic, Marea Mediterană, Marea Neagră
și Marea de Azov (Fig. 7.4). Trăiește în tufele de iarbă de mare, la distanță mică de țărm,
cât și pe funduri pietroase, agățându-se cu coada de plantele marine. Înoată în poziție
verticală cu ajutorul dorsalei. Căluțul de mare are o biologie interesantă, dar puțin studiată.
Reproducerea are loc vara, când femelele depun ponta (până la 400-500 ovule de formă
piriformă), în punga incubatoare a masculuilui, care se deschide în această perioadă, apoi
sacul se închide; incubația durează 4 săptămâni. După eclozare, sacul se deschide, punând
în libertate larvele, pentru ca apoi să se închidă din nou.
Căluțul de mare se hrănește în principal cu crustacee mici (Radu & Radu, 2008).

Fig. 7.4. Aria de distribuție a H. guttulatus (Cuvier, 1829)

(sursa hartă: http://maps.iucnredlist.org/map.html?id=41006).

250
Statut de conservare:
H. guttulatus este inclus pe listele convenților OSPAR, CITES (Curd, 2009),
Convenției de la Berna și de la Barcelona (Abdul-Malak et al., 2011). La nivel regional, este
clasificat ca „Nearly Threatened (NT)“ în Marea Mediterană (Abdul Malak et al., 2011) și
„Endangered (EN)“ în Croația (Woodall, 2012). La Marea Neagră, este clasificat ca
„Endangered (EN)“ de Turcia, „Vulnerable (VU)“ în Georgia și Ucraina și „Least Concern
(LC)“ în România (Yankova, 2012). Specia este inclusă în Cartea Roșie a Mării Negre,
precum și în Cărțile Roșii naționale din Bulgaria, Franța, Portugalia și Slovenia (Yankova,
2012). H. guttulatus este protejat de UK Wildlife and Countryside Act din 2008 (DEFRA,
2008) și este specie prioritară în UK Biodiversity Action Plan (JNCC, 2010). Specia a fost
denumită și H. ramulosus, însă examinarea indivizilor de H. ramulosus a condus la concluzia
că aceștia din urmă diferă de H. guttulatus. Este de remarcat faptul că indivizii de la Marea
Neagră au coronamentul mai mic și tuberculi mai puțin pronunțați pe corp. Aceștia pot
reprezenta o specie separată (H. h. microstephanus Slastenenko, 1937) (Lourie et al.,
2004). Însă, toate exemplarele din Marea Neagră investigate până în prezent au fost
identificate din punct de vedere genetic ca H. guttulatus (Nenciu et al., 2015; Taflan et al.,
2017).
Această specie prezintă o dispersie redusă și mișcări de migrație limitate (Caldwell
& Vincent, 2012), ceea ce le reduce abilitatea de a coloniza noi habitate, subliniind
importanța conservării habitatelor pe care le ocupă în prezent. La nivel global, nu există o
estimare a dimensiunii populațiilor de H. guttulatus și nici vreo evaluare a tendințelor
acestor populații. Date există doar pentru două locații din Ria Formosa, Portugalia (Gamito,
2008), și Franța, Bazinul Arcachon (Grima, 2011).
H. guttulatus populează suprafețe relativ reduse în ape costiere de mică adâncime,
lagune și estuare (0,5-15 m) (Curtis & Vincent, 2005; Garrick-Maidment & Jones, 2004;
Woodall, 2009), însă pot efectua migrații sezoniere în ape mai adânci (30 m+) (Garrick-
Maidment, 2007), aspect confirmat și de capturile accidentale înregistrate cu traulul de
fund la adâncimi mari la litoralul românesc al Mării Negre (observații personale).
Adulții populează diferite tipuri de habitate, pe mai multe tipuri de sedimente,
preferând zonele acoperite de macroalge și iarbă de mare, de care se agață, dar au fost
observați și fixați pe suporți artificiali (Curtis & Vincent, 2005; Garrick-Maidment & Jones,
2004; Woodall, 2009). H. guttulatus, la fel ca multe alte specii de căluț de mare, este o
specie monogamă, cel puțin în cadrul unui ciclu reproductiv (Woodall et al., 2012), ceea ce
le reduce șansele de a se împerechea în cazul în care partenerul dispare (moare, este
pescuit etc.). Cu toate acestea, H. guttulatus se maturizează repede, are un ritm de
creștere rapid și o durată scurtă de timp între generații, trăsături ce sugerează că se poate
recupera rapid atunci când factorii de presiune (direcți - pescuit, indirecți - capturare
accidentală, distrugerea habitatelor) dispar, însă pot fi vulnerabili la perioade îndelungate
de slabă refacere a stocurilor (Curtis & Vincent, 2005). Perioda de reproducere se întinde
din martie până în octombrie, fiind condiționată de temperatură, iar gestația durează în jur
de 21 de zile.

251
Exploatare, valorificare, rezerve:
Căluțul de mare nu prezintă importanță economică, fiind interesant mai mult sub
aspectul formei corpului și al biologiei sale. Apare în capturile de la țărm, la năvod și talian.
Nu s-au efectuat evaluări asupra stării rezervelor și nu sunt raportări în statistica FAO
(Radu & Radu, 2008). În Europa, căluțul de mare este pescuit intenționat sau accidental în
Portugalia și vândut ca suvenir/curiozitate (Curtis, 2007). Sunt, de asemenea, pescuiți
accidental în Italia, Franța, Spania și Croația, dar și în Turcia și România (observații
personale). Volumul comerțului cu căluți de mare este necunoscut, dar, fără un
management adecvat, aceasta poate reprezenta o amenințare pentru specie (Woodall,
2012).

Primele experimentări privind reproducerea și creșterea în captivitate

a călutului de mare
În cadrul proiectului „Aria 2 Mai - Durankulak - Conservarea biodiversității marine şi
conştientizare publică”, finanțat de Uniunea Europeană prin programul PHARE - Cooperare
transfrontalieră Bulgaria-România (2008), INCDM „Grigore Antipa“ a fost responsabil de
implementarea Activității 11: Realizarea unei „maternități” pilot pentru reproducerea și
creșterea căluțului de mare; eliberarea în mare a puietului și monitorizarea acestuia.

Amenajarea „maternității” pentru reproducerea și creșterea în captivitate a căluțului de

mare
Amenajarea spațiului și incintelor experimentale s-a realizat la sediul Institutului
Național de Cercetare-Dezvoltare Marină „Grigore Antipa” Constanța și a constat din:
- „Maternitatea” propriu-zisă:
o bazine și acvarii pentru creșterea reproducătorilor (părinților), a
larvelor și puietului; patru bazine din fibră de sticlă cu fundul plat, cu o
capacitate de cca. 1.500 l/bazin (Fig. 7.5); în cadrul proiectului s-au
echipat acvariile mici cu pompe de aer și apă (Fig. 7.6) și s-a
achiziționat un acvariu de dimensiuni mari (echipat de asemenea cu
pompă de aer și pompă de apă, dotată cu instalație de filtrare și
sterilizare) (Fig. 7.7).

252
Fig. 7.5. Bazine de parcare reproducători Fig. 7.6. Acvarii de parcare a cuplurilor
și creștere adulți (Foto: INCDM). de reproducători selectați (Foto: INCDM).

7.7. Acvariu pentru creșterea puietului (Foto: INCDM).

- Sectorul de obținere a hranei vii:

o Sala de alge microfite: în care sunt păstrate sușele de alge microfite și
în care se realizează culturile în vase de diferite capacități (în funcție de
necesarul de hrană) (Fig. 7.8).

253
Fig. 7.8. Vase pentru cultura la scară mică a algelor microfite (Foto: INCDM).

o Sală pentru cultura nevertebratelor: pentru proiect au fost folosite

zece vase de tip Zug-Weiss, în care s-a efectuat culturile pentru
filopodul Artemia salina (Fig. 7.9).

Fig. 7.9. Stelaj pentru obținere nauplii de Artemia salina (Foto: INCDM).

- Materialul biologic:
o Sușe de alge microfite: specia Tetraselmis sueccica și diatomee;
o Chiști de Artemia sp. de proveniență Salt Lake, USA, care asigură o rată
foarte mare de eclozare (Fig. 7.10);
o Reproducători de H. guttuatus, capturați de către scafandri din zone
situate în vecinătatea Rezervației Marine Vama Veche - 2 Mai (și NU
din perimetrul acesteia, întrucât prin Regulamentul de funcționare și
Planul de management al rezervației acest lucru este interzis).

254
 Fig. 7.10. Artemia salina - stadii diferite de dezvoltare (Foto: M. Nenciu).

Experimentări de reproducere și creștere controlată

a. Reproducerea controlată:
i. Selecția reproducătorilor: reproducătorii aduși de scafandri în luna mai
2008 din zone învecinate cu Rezervația Marină au fost plasați in
laborator, în bazinele din fibră de sticlă (în care a fost plasată vegetație
artificială pentru a asigura un habitat cât mai apropiat de cel natural);
după o perioadă de adaptare de cca. 10 zile, perechile formate (1
femelă - cca. 7 cm/ex. și 1 mascul - cca. 8 cm/buc.) au fost selectate și
plasate în acvariile „maternității” (câte 10 perechi/acvariu - în total 3
acvarii = 30 cupluri = 30 masculi purtători de pontă în punga
incubatoare) (Fig. 7.11);

Fig. 7.11. Femelă și mascul de H. guttulatus (Foto: M. Nenciu).

255
 Fig. 7.12. Icre nefecundate. Fig. 7.13. Embrioni înainte de eclozare.
(Foto: M. Nenciu). (Foto: M. Nenciu).

ii. Obținerea larvelor: după cca. 20 zile de la plasarea în acvarii, masculii

au declanșat procesul de expulzare a larvelor, printr-un veritabil
travaliu, la care au participat și ceilalți ocupanți ai acvariului (Fig. 7.14).
Larvele de H. guttulatus sunt eliberate în masa apei, fiind complet
dezvoltate (sunt copii în miniatură ale părinților) (Fig. 7.15).

Fig. 7.14. Masculi purtători de pontă Fig. 7.15. Larve imediat după expulzarea din
(Foto: M. Nenciu). punga incubatoare (Foto: M. Nenciu).

iii. Creșterea puilor până la o talie convenabilă lansării în mediul natural:

s-a realizat în acvariul de dimensiuni mari, prin întreținere zilnică
(distribuire de hrană - filopodul A. salina și alge microfite);
iv. Eliberarea în mediul natural: eliberarea puilor s-a realizat la începutul
lunii octombrie, la o vârsta de cca. 3 luni (talie de cca. 5 cm/ex.);
eliberarea s-a realizat în zona tampon a Rezervației Marine Vama
Veche - 2 Mai, în câmpurile de Cystoseira barbata (Fig. 7.16), întrucât
acest habitat este specific căluțului de mare (Fig. 7.17, 7.18, 7.19). Zona
tampon a Rezervației este dedicată și unor măsuri de reconstrucție
ecologică și de reabilitare a unor habitate și populații marine specifice.

256
 Fig. 7.16. Câmp de Cystoseira barbata. Fig. 7.17. Căluț de mare în habitatul specific.
(Foto: INCDM). (Foto: INCDM).

Fig. 7.18. Scafandru în misiune: eliberarea căluților de mare în Rezervația Marină Vama
Veche - 2 Mai (Foto: INCDM).

Fig. 7.19. Exemplare de H. guttulatus imediat după eliberare: căutarea locurilor de ascunziș
(Foto: INCDM).

257
 2. Rezultate obținute în experimentări:
a. În urma reproducerii și creșterii dirijate a căluțului de mare s-au obținut
primele rezultate de acest gen pentru bazinul Mării Negre, obținând,
înainte de toate, date importante privind ecologia și etologia acestei specii.
Rezultatele concrete, exprimate în procente de supraviețuire și număr de
animale redate mării sunt modeste, dar demonstrează că acest lucru este
posibil. Astfel, de la 30 cupluri selectate (30 de masculi purtători de pontă)
s-au obținut, în medie, 60 larve/mascul, adică 1.800 larve în total.
Procentul de supraviețuire până la vârsta de 3 luni a fost de numai 4%,
obținând 78 pui care au fost deversați în Rezervația Marină Vama Veche -
2 Mai. Zona de deversare a fost monitorizată cu ajutorul scafandrilor în
perioada imediat următoare (10 zile).
b. Pe toata durata experimentărilor, puii și adulții au fost hrăniți cu hrană vie
(nauplii, respectiv metanauplii de A. salina), asigurând o densitate în
acvariul de cultură al puilor de căluț de mare de 2-6 ex/l. Cu 24 ore înainte
de administrare, se recomandă îmbogățirea hranei vii cu aditivi speciali
(Weiss, 2008). În proiect, a fost utilizat DHA Protein Selco, produs care
crește considerabil conținutul în acizi grași nesaturați al organismelor
folosite la hrănire. De asemenea, A. salina a fost hrănită cu alge
microscopice obținute în culturile de laborator.

Concluzii
Experimentările desfășurate în vederea realizării unei „maternități“ pilot pentru
reproducerea și creșterea căluțului de mare au condus la:
- Amenajarea „maternității” la sediul INCDM, compusă din: sala de obținere a
hranei vii și sala de bazine și acvarii pentru parcarea reproducătorilor și
creșterea larvelor si puietului;
- Obținerea unui lot de 1.800 larve, respectiv 78 exemplare puiet în vârstă de 3
luni;
- Eliberarea în Rezervația Marină Vama Veche - 2 Mai, la începutul lunii
octombrie, a puietului obținut;
- Monitorizarea ulterioară a zonei în care a fost eliberat puietul.
Pe durata experimentărilor s-au obținut date importante despre comportamentul
acestei specii, îndeosebi în perioada de reproducere și creștere a puilor.

Determinarea efectelor diferitelor regimuri de hrană vie asupra

căluțului de mare Hippocampus guttulatus
Rezultatele concrete ale experimentului de reproducere în captivitate a speciei H.
guttulatus, exprimate în procente de supraviețuire și animale eliberate în mare, au
demonstrat că reproducerea și creșterea ulterioară în captivitate a acestor pești sunt
fezabile. Cu toate acestea, principalul factor limitativ în creșterea H. guttulatus a fost

258
asigurarea unui regim de hrană propice puietului, dat fiind că multe exemplare au murit de
inaniție înainte de a atinge maturitatea din cauza lipsei unei alternative de hrană de
dimensiuni potrivite. În aceste condiții, cercetarea de față s-a dorit a fi o încercare de
determinare a regimului de hrană mai bine acceptat de căluții de mare în mediu controlat,
în vederea creșterii ulterioare în condiții de captivitate.

Metodologie
În vederea realizării experimentului privind aplicarea diferitelor regimuri de hrană
la H. guttulatus (Nenciu et al., 2015), exemplarele s-au colectat din mediul natural după
cum urmează: lotul martor a fost reprezentat de 10 indivizi adulți colectați din zona Olimp,
care au fost diferențiați pe sexe, măsurați și cântăriți, apoi congelați, pentru a fi ulterior
supuși analizelor compoziției biochimice globale. 30 de indivizi adulți au fost colectați din
aceeași zonă de eșantionare (Olimp) și aclimatizați timp de 24 ore într-un acvariu cu volum
de 80 l și sistem de aerare. Nu s-a administrat niciun fel de hrană pe durata perioadei de
aclimatizare.
Durata experimentului a fost de 10 zile (intervalul 15-24 iulie 2014). Regimul de iluminare a
fost 16 h lumină : 8 h întuneric, similar cu regimul natural în condiții de vară la litoralul
românesc.
S-au montat în laborator trei acvarii cu o capacitate de 10 l fiecare (volum 1 l
apă/exemplar căluț de mare), iar parametrii de temperatură și salinitate au fost identici cu
cei din mediul natural (apa pompată din mare prin sistemul INCDM). Cele trei acvarii au
fost aerate corespunzător și s-au instalat plante artificiale pentru a servi animalelor drept
suport. Apa a fost împrospătată zilnic, pentru a realiza o densitate constantă a prăzii în
acvariile experimentale.
În Acvariul A au fost introduse 10 exempare de H. guttulatus (6 masculi, 4 femele),
hrănite exclusiv cu rotiferul Brachionus plicatilis. În Acvariul B au fost introduse 10
exempare de H. guttulatus (3 masculi, 7 femele), hrănite exclusiv cu crustaceul Artemia
salina, iar în Acvariul C au fost introduse tot 10 exemplare de H. guttulatus (5 masculi, 5
femele), care au fost hrănite cu un regim de 50% B. plicatilis și 50% A. salina (Fig. 7.20). Pe
toată perioada experimentală, s-a administrat hrană zilnic, la o densitate de 70 ind./ml
pentru rotiferi și 20 ind./ml pentru A. salina (Tabel 7.1).

Acvariul A Acvariul B Acvariul C

Fig. 7.20. Acvariile experimentale (A, B, C) în condiții de laborator (Foto: M. Nenciu).

259
 Tabel 12.1. Regimul de hrană administrat H. guttulatus (Nenciu et al., 2015).
Data Acvariu A Acvariu B Acvariu C
15.07.2014 200 ml cultură rotiferi 200 ml cultură A. salina 100 ml cultură rotiferi (densitate 70
(h 12:00) (densitate 70 ind./ml) (densitate 20 ind./ml ) ind./ml) + 100 ml cultură A. salina
(densitate 20 ind./ml )
16.07.2014 200 ml cultură rotiferi 200 ml cultură A. salina 100 ml cultură rotiferi (densitate 70
(h 12:00) (densitate 70 ind./ml) (densitate 20 ind./ml )) ind./ml) + 100 ml cultură A. salina
(densitate 20 ind./ml )
17.07.2014 200 ml cultură rotiferi 200 ml cultură A. salina 100 ml cultură rotiferi (densitate 70
(h 12:00) (densitate 70 ind./ml) (densitate 20 ind./ml ) ind./ml) + 100 ml cultură A. salina
(densitate 20 ind./ml )
18.07.2014 200 ml cultură rotiferi 200 ml cultură A. salina 100 ml cultură rotiferi (densitate 70
(h 12:00) (densitate 70 ind./ml) (densitate 20 ind./ml ) ind./ml) + 100 ml cultură A. salina
(densitate 20 ind./ml )
19.07.2014 200 ml cultură rotiferi 200 ml cultură A. salina 100 ml cultură rotiferi (densitate 70
(h 12:00) (densitate 70 ind./ml) (densitate 20 ind./ml ) ind./ml) + 100 ml cultură A. salina
(densitate 20 ind./ml )
S-au colectat 5 S-au colectat 5 S-au colectat 5 exemplare pentru
exemplare pentru exemplare pentru analize analize biochimice
analize biochimice biochimice
20.07.2014 100 ml cultură rotiferi 100 ml cultură A. salina 50 ml cultură rotiferi (densitate 70
(h 12:00) (densitate 70 ind./ml) (densitate 20 ind./ml ) ind./ml) + 50 ml cultură A. salina
(densitate 20 ind./ml )
21.07.2014 100 ml cultură rotiferi 100 ml cultură A. salina 50 ml cultură rotiferi (densitate 70
(h 12:00) (densitate 70 ind./ml) (densitate 20 ind./ml ) ind./ml) + 50 ml cultură A. salina
(densitate 20 ind./ml )
22.07.2014 100 ml cultură rotiferi 100 ml cultură A. salina 50 ml cultură rotiferi (densitate 70
(h 12:00) (densitate 70 ind./ml) (densitate 20 ind./ml ) ind./ml) + 50 ml cultură A. salina
(densitate 20 ind./ml )
23.07.2014 100 ml cultură rotiferi 100 ml cultură A. salina 50 ml cultură rotiferi (densitate 70
(h 12:00) (densitate 70 ind./ml) (densitate 20 ind./ml ) ind./ml) + 50 ml cultură A. salina
(densitate 20 ind./ml )
24.07.2014 100 ml cultură rotiferi 100 ml cultură A. salina 50 ml cultură rotiferi (densitate 70
(h 12:00) (densitate 70 ind./ml) (densitate 20 ind./ml ) ind./ml) + 50 ml cultură A. salina
(densitate 20 ind./ml )
S-au colectat 5 S-au colectat 5 S-au colectat 5 exemplare pentru
exemplare pentru exemplare pentru analize analize biochimice
analize biochimice biochimice

În ciclul de hrănire al căluților de mare, fitoplanctonul este utilizat ca hrană pentru

rotiferi și A. salina, îmbogățește valoarea nutritivă a acestora și detoxifică apa în care sunt
ținute exemplarele, asimilând substanțe toxice ca amoniacul ori pesticidele (Niță et al.,
2011). Pentru realizarea acestui experiment, s-au utilizat culturi de 5 l de microalge
Nannochloropsis sp. și Tetraselmis sp., obținute din sușe pure achiziționate anterior de
INCDM de la un laborator specializat din S.U.A. în pungi de plastic etanșe (Fig. 7.21).

260
 Fig. 7.21. Culturi de 5 l și 100 l de Nannochloropsis sp. și Tetraselmis sp.
obținute în mediu controlat (Foto: M. Nenciu).
Rotiferul B. plicatilis a fost obținut dintr-o sușă pusă la dispoziție de Institutul
Central de Cercetări Pescărești din Trabzon, Turcia (Central Fisheries Institute in
Trabzon/CFRI). Ulterior, s-au realizat culturi de rotiferi în cadrul INCDM „Grigore Antipa“
(Zaharia, 2002; Niță et al., 2011; Maximov, 2012).
S-a utilizat sistemul de cultură de exploatare: rotiferii au fost doar parțial recoltați
și oferiți ca hrană, iar diferența de volum a fost completată din cultura de Nannochloropsis
sp., menținându-se densitatea rotiferilor la 70 ind./ml (Fig. 7.22a). Rotiferii au fost
numărați la binocular (40x) pentru determinarea densității după cum urmează: 1 ml din
cultură s-a plasat pe un vas Petri, iar ulterior s-a utilizat o picătură de soluție Lugol pentru
eutanasierea organismelor, în vederea numărării (Fig. 7.23).
Crustaceul A. salina a fost obținut din chisturi (ouă de iarnă) achiziționate de pe
piață (JBL Artemio Pur) și apoi incubate în recipiente cilindrice cu apă marină, prevăzute cu
sistem de aerare (Fig. 7.22b). Concentrația de chiști utilizată a fost de 1 g/l. Incubarea a
durat 22-24 ore, cu oxigenare puternică. După eclozare, s-au numărat naupliile în vederea
stabilirii densității, utilizând aceeași tehnică ca în cazul rotiferilor (1 ml din cultură s-a
plasat pe un vas Petri, iar ulterior s-a utilizat o picătură de soluție Lugol pentru
eutanasierea organismelor) (Fig. 7.24). Densitatea naupliilor a fost menținută la 20 ind./ml.
Această densitate a scăzut în faza adultă la 15 ind./ml, dat fiind că, la fiecare două zile, s-au
adăugat 350 ml din cultura de Tetraselmis sp., pentru hrănirea crustaceelor.

a) b)
Fig. 7.22. Recipiente de cultură pentru B. plicatilis (a) A. salina (b) (Foto: M. Nenciu).

261
 Fig. 7.23. Numărarea rotiferilor B. plicatilis și stabilirea densității din cultură
(Foto: M. Nenciu).

Fig. 7.24. Numărarea exemplarelor de A. salina și stabilirea densității din cultură

(Foto: M. Nenciu).

Acvariile experimentale au fost sifonate zilnic pentru a îndepărta dejecțiile și

resturile de hrană; s-a adăugat apă curată din sistemul de pompare. Densitatea totală de
70 rotiferi/ml la volumul de 10.000 ml al acvariilor a condus la o densitate de 1,4
rotiferi/ml apă în fiecare acvariu experimental. Densitatea totală de 20 ind./ml a
crustaceului A. salina la volumul de 10.000 ml a condus la o densitate de 0,4 ind./ml în
fiecare acvariu experimental. Astfel, hrana a fost disponibilă ad libitum pentru toate
specimenele utilizate în experiment.
Nu s-au înregistrat mortalități în perioada de efectuare a experimentului.
Dimorfismul sexual la căluții de mare se observă începând cu 95 zile de viață, la un interval
de lungime între 6 și 7 cm (Ortega-Salas & Reyes-Bustamante, 2006), ceea ce
demonstrează că toate exemplarele utilizate în experiment au fost adulte (masculii și
femelele au fost diferențiați cu ușurință).

262
 Exemplarele din cele trei loturi de H. guttulatus au fost cântărite și măsurate vii la
debutul experimentului, apoi, după cinci zile de hrănire diferențiată, câte cinci indivizi au
fost colectați din fiecare acvariu, eutanasiați cu MS 222, măsurați și cântăriți, apoi congelați
pentru a fi supuși analizelor biochimice. Cei cinci indivizi rămași în fiecare din cele trei
acvarii au fost măsurați și cântăriți vii, apoi au fost plasați din nou în acvarii. După
încheierea celorlalte cinci zile de experiment, și aceștia a fost colectați din acvarii,
eutanasiați cu MS 222, măsurați și cântăriți, apoi congelați pentru a fi supuși analizelor
biochimice (Fig. 7.25).

Fig. 7.25. Măsurarea și cântărirea exemplarelor de H. guttulatus din loturile experimentale

(Foto: M. Nenciu).

După încheierea celor zece zile de experiment, s-a analizat compoziția biochimică
globală a exemplarelor din cele trei loturi experimentale. Compoziția biochimică globală a
hranei vii a fost referențiată din surse bibliografice (Leger et al. 1987; Onciu, 1998).
Rezultatele au fost interpretate din punct de vedere statistic cu ajutorul soft-ului IBM SPSS
Statistics v. 20 (testul parametric One-Way Anova - Analysis of Variance).

263
 Fig. 7.26. Evoluția temperaturii și salinității apei marine în cele trei acvarii experimentale.

Pentru realizarea experimentului, au fost monitorizate temperatura și salinitatea

apei de mare din acvariile experimentale, dar nu s-a intervenit asupra acestor parametri
pentru a recrea condiții similare cu mediul natural. Pe întreaga durată a celor 10 zile de
experiment, temperatura și salinitatea au prezentat o relație invers proporțională: în
vreme ce temperatura apei a crescut, s-a înregistrat o scădere a salinității (Fig. 7.26).

Rezultate obținute
În ceea ce privește măsurătorile lungimii, s-a observat că exemplarele de H.
guttulatus au crescut în mod liniar în cazul tuturor celor trei regimuri de hrană. Lungimea
finală (+10 zile) fiind mai mare decât cea înregistrată după +5 zile și, evident, cea inițială
(Fig. 7.27). Creșterea maximă în lungime s-a înregistrat la exemplarele din Acvariul C (unde
s-a administrat regimul de hrană combinat Brachionus plicatilis + Artemia salina), urmată
îndeaproape de regimul cu A. salina (Acvariul B). Cea mai redusă creștere în lungime s-a
înregistrat la căluții de mare hrăniți exclusiv cu rotiferul B. plicatilis (Acvariul A).
Referitor la variațiile de greutate, creșterea maximă s-a înregistrat tot la
exemplarele din Acvariul C (unde s-a administrat regimul de hrană combinat B. plicatilis +
A. salina), urmate de cele din Acvariul B (regimul cu A. salina) și Acvariul A (regimul cu
rotiferul B. plicatilis) (Fig. 7.28).
Aceste rezultate pot fi explicate prin conținutul mai mare de lipide al crustaceului
A. salina (18,9% s.u.) (Léger et al., 1987) comparativ cu B. plicatilis (12% s.u.) (Onciu, 1998).

264
 Fig. 7.27. Creșterea în lungime a exemplarelor de H. guttulatus în raport cu regimul de
hrană administrat.

Fig. 7.28. Creșterea în greutate a exemplarelor de H. guttulatus în raport cu regimul de

hrană administrat.

Cu toate acestea, diferențele de lungime și greutate înregistrate după 5, respectiv

10 zile între cele trei acvarii nu au fost semnificative din punct de vedere statistic. După
aplicarea testului parametric One-Way Anova (Analiza Varianței), a rezultat că pentru
variabila „lungimea medie“ după 5 zile mediile celor trei grupuri (H. guttulatus, Acvariu A =
7,15 cm , H. guttulatus, Acvariu B = 7,40 cm, H. guttulatus, Acvariu C = 7,19 cm) nu au
diferit în mod semnificativ între ele (F = 0,545; p = 0,586 > α = 0,05) (Fig. 7.29.a). În mod
similar, după 10 zile, mediile celor trei grupuri (H. guttulatus, Acvariu A = 7,30 cm, H.

265
guttulatus, Acvariu B = 7,66 cm, H. guttulatus, Acvariu C = 7,60 cm) nu au diferit în mod
semnificativ din punct de vedere statistic (F = 0,823; p = 0,462 > α = 0,05) (Fig. 7.29b).
Nici pentru variabila „greutate medie“ valorile înregistrate după 5 zile de
experiment nu au diferit în mod semnificativ între cele trei grupuri: H. guttulatus, Acvariu A
= 1,52 g, H. guttulatus, Acvariu B = 1,80 g, H. guttulatus, Acvariu C = 1,91 g (F = 1,149; p =
0,332 > α = 0,05) (Fig. 7.29c). Nici mediile greutăților măsurate după 10 zile de aplicare a
hrănirii controlate nu au înregistrat diferențe semnificative statistic între cele trei regimuri
de hrană: H. guttulatus, Acvariu A = 1,71 g, H. guttulatus, Acvariu B = 2,07 g, H. guttulatus,
Acvariu C = 2,25 g (F = 0,927; p = 0,442 > α = 0,05) (Fig. 7.29d).

a) b)

c) d)

Fig. 7.29. Diferențe între cele trei acvarii experimentale: a) lungime medie +5 zile; b)
lungime medie +10 zile; c) greutate medie +5 zile; d) greutate medie +10 zile.

În ceea ce privește compoziția biochimică globală, s-au raportat valorile medii

înregistrate după 5, respectiv 10 zile de hrănire diferențiată la mediile înregistrate de lotul-
martor. Exemplarele din lotul martor au fost similare ca lungime și greutate cu cele din
acvariile experimentale (confirmare statistică, F = 0,896; p = 0,420 > α = 0,05 pentru
lungimea inițială, și F = 1,118; p = 0,342 > α = 0,05, pentru greutatea inițială).
Substanța uscată (s.u.) și umiditatea (% material proaspăt) au înregistrat anumite
diferențe între acvariile experimentale și momentele experimentului. Cea mai ridicată

266
valoare a substanței uscate a fost înregistrată de exemplarele de H. guttulatus din Acvariul
A (hrănire cu B. plicatilis) după 5 zile de experiment (24,85%), iar cea mai scăzută s-a
înregistrat în Acvariul B (hrănire cu A. salina) după 5 zile (22,34%) (Fig. 7.30).

Fig. 7.30. Substanța uscată (s.u.%) înregistrată la exemplarele de H. guttulatus din cele trei
acvarii experimentale.

În manieră complementară, cel mai mic procent de umiditate s-a înregistrat la

indivizii din Acvariul A (hrănire cu B. plicatilis) după 5 zile de experiment (75,15%), iar cel
mai ridicat conținut de apă a fost măsurat la exemplarele din Acvariul B (hrănire cu A.
salina) după 5 zile (77,66%) (Fig. 7.31).

Fig. 7.31. Umiditatea (m.p.%) înregistrată la exemplarele de H. guttulatus din cele trei
acvarii experimentale.

267
 Valorile substanței minerale (s.u.%) au fost cele mai ridicate în cazul regimului cu
B. plicatilis (Acvariul A), în vreme ce regimurile de hrană cu A. salina (Acvariul B) și
combinat (Acvariul C) au înregistrat valori similare (Fig. 7.32).

Fig. 7.32. Substanța minerală (s.u.%) înregistrată la exemplarele de H. guttulatus din cele
trei acvarii experimentale.
Conținutul de proteine a variat în mod diferit după 5, respectiv 10 zile de
experiment. Astfel, după 5 zile de hrănire controlată, cel mai ridicat conținut de proteine s-
a înregistrat la exemplarele de H. guttulatus din Acvariul C (regimul combinat), în vreme ce
valoarea minimă s-a înregistrat la căluții de mare hrăniți exclusiv cu rotiferi (Acvariu A).
Însă, după 10 zile, aceste valori s-au inversat: cea mai mare valoare a proteinelor s-a
înregistrat la exemplarele din Acvariul A (regimul cu B. plicatilis), iar cea mai mică în
Acvariul C (regimul combinat) (Fig. 7.33).

Fig. 7.33. Conținutul de proteine (s.u.%) înregistrat la exemplarele de H. guttulatus din cele
trei acvarii experimentale.

268
 Conținutul de lipide a fost cel mai ridicat la indivizii hrăniți exclusiv cu A. salina
(Acvariul B) după 10 zile de experiment, precum și la cei hrăniți cu regimul combinat
(Acvariu C) după 5 zile (Fig. 7.34).
Din punct de vedere etologic, s-au observat diferențe comportamentale între
exemplarele din cele trei acvarii experimentale. Lotul hrănit exclusiv cu B. plicatilis a fost
cel mai puțin activ și, după ce se administra hrana, indivizii nu se detașau de pe suporturile
artificiale pentru a vâna vizibil prada, probabil din cauza dimensiunii mici a organismelor
oferite ca hrană. Pe de altă parte, în Acvariile B și C, unde s-au introdus nauplii și
metanauplii de A. salina, toate exemplarele de H. guttulatus au devenit imediat mobile și
s-a putut observa cu ochiul liber că vânează crustaceele cu dimensiuni mai mari.

Fig. 7.34. Conținutul de lipide (s.u.%) înregistrat la exemplarele de H. guttulatus din cele
trei acvarii experimentale.

Cu toate acestea, în urma analizei compoziției biochimice globale, s-a constatat că

lotul hrănit cu B. plicatilis a avut un conținut de proteine mai mare, oarecum neașteptat
după observarea comportamentului căluților de mare, care au părut că preferă prada de
dimensiuni mai mari (A. salina). Aceste valori pot, însă, fi explicate prin conținutul de
proteine mai ridicat al rotiferilor B. plicatilis (63% s.u.) (Léger et al., 1987) comparativ cu A.
salina (54,3% s.u.) (Léger et al., 1987). Datorită compoziției sale biochimice, rotiferul B.
plicatilis constituie o sursă de hrană de calitate (conținut lipide totale 12% s.u., proteine
63% s.u.) atunci când este hrănit cu Nannochloropsis sp. (Onciu, 1998).
Pe de altă parte, analiza compoziției biochimice globale a crustaceului A. salina a
relevat un conținut ridicat de proteine, indicând că necesitățile de macronutrienți sunt în
general satisfăcute pentru majoritatea prădătorilor, incluzând aici și căluții de mare.
Compoziția biochimică a crustaceului A. salina (hrănit cu Tetraselmis sp.) este următoarea:
lipide totale 18,9% s.u., proteine 52,2% s.u. în naupliile de A. salina (Léger et al., 1987).
Conținutul de lipide totale la indivizii de H. guttulatus a fost cel mai ridicat în regimul cu A.
salina (Acvariul B) după 10 zile de experiment, precum și în cazul regimului combinat

269
(Acvariul C) după 5 zile, aspect explicabil, având în vedere procentul mai mare de lipide din
A. salina comparativ cu B. plicatilis (12% s.u.) (Onciu, 1998).
Nu se poate trece cu vederea nici influența factorilor de mediu, dat fiind că
evoluția temperaturii și salinității pe parcursul celor 10 zile de experiment este posibil să fi
influențat comportamentul de hrănire al exemplarelor de H. guttulatus și, implicit,
activitatea lor metabolică. Se remarcă evoluția conținutului de proteine în cazul celor trei
loturi: cu excepția Acvariului A (hrănire exclusiv cu rotiferul B. plicatilis), în cazul Acvariilor
B (H. guttulatus hrăniți exclusiv cu A. salina) și C (regimul de hrană combinat), conținutul
de proteine a scăzut după 10 zile de hrănire controlată, de la 93,98% s.u. la 92,07% s.u. și,
respectiv, 95,62% s.u. la 90,54% s.u. Când s-a corelat această scădere a conținutului de
proteine cu temperatura și salinitatea, s-a observat că, la exact 5 zile de la începerea
experimentului, temperatura a început să crească (de la 23,5°C la 25,22°C), în timp ce
salinitatea a început să scadă (de la 14 PSU‰ la 12,92 PSU‰), sugerând că este posibil ca
metabolismul exemplarelor de H. guttulatus să fi fost încetinit.

Concluzii
Concluziile acestei cercetări preliminare sunt că un regim de hrană combinat cu
rotiferi (B. plicatilis) și crustacee (A. salina) este cel mai recomandat pentru creșterea în
captivitate a căluților de mare (H. guttulatus), datorită avantajelor pe care le prezintă
fiecare dintre cele două nevertebrate.
Pe de-o parte, rotiferii se dezvoltă în densități mari și au un conținut de proteine mai
ridicat (care s-a reflectat și în conținutul de proteine al exemplarelor din loturile
experimentale analizate), iar, pe de altă parte, crustaceele au un conținut de lipide mai
ridicat și sunt mai ușor de vânat, find mai mari și mai vizibili în acvariu.
Este recomandat să se experimenteze și cu alte regimuri de hrană, având în vedere
că studii recente au demonstrat că Amphipoda, Anomura, Decapoda și Mysidacea par a fi
categoriile de hrană predominante în mediul natural (Kitsos et al., 2008; Gurkan et al.,
2011). H. guttulatus este o specie relativ sedentară și capturează și hrană planctonică mai
des decât H. hippocampus, spre exemplu, ceea ce conduce la o dietă diversificată. La
exemplarele de H. guttulatus din Marea Egee au fost identificate 13 categorii de pradă
după analiza conținutului stomacal: Calanoida, Calanus sp., Isopoda, Amphipoda,
Mysidacea, Euphausiacea, larve de crustacee decapode, larvae de Brachyura, Pycnogonida,
Gastropoda, Bivalvia, icre și pradă neidentificabilă (Gurkan et al., 2011).
Cercetări viitoare vor viza analizarea conținutului stomacal al exemplarelor de H.
guttulatus rezultate din capturile complementare de la punctele pescărești situate de-a
lungul litoralului românesc, tocmai pentru a determina cu acuratețe tipul de pradă preferat
de acestă specie în Marea Neagră.

Bibliografie
Abdul-Malak D., Livingstone S.R., Pollard D., Polidoro B.A., Cuttelod A., Bariche M., Bilecenoglu M.,
Carpenter K.E., Collette B.B., Francour P., Goren M., Kara M.H., Massuti E., Papaconstantinou C.,
Tunesi L. (2011),Overview of the Conservation Status of the Marine Fishes of the Mediterranean
Sea. In: IUCN (ed.). Gland, Switzerland;

270
Bănărescu P. (1964), Fauna Republicii Populare Române, Pisces - Osteichthyes (Peşti ganoizi şi
osoşi), vol. XIII, Ed. Academiei R.P.R., 959 p.;
Caldwell I.R., Vincent A.C.J. (2012), A sedentary fish on the move: effects of displacement on long-
snouted seahorse (Hippocampus guttulatus Cuvier) movement and habitat use. Environmental
Biology of Fishes. 96(1), pp. 67-75;
Curd A. (2009), Background Document for the Long-snouted seahorse Hippocampus guttulatus.
OSPAR Commission, Biodiversity Series;
Curtis J.M.R., Vincent A. C. J. (2005), Distribution of sympatric seahorse species along a gradient of
habitat complexity in a seagrass-dominated community. Marine Ecology Progress Series. 291, pp.
81-91;
Foster S.J., Vincent A.C.J. (2004), Life history and ecology of seahorses: implications for conservation
and management. Journal of Fish Biology 65, pp. 1-61;
Gamito S. (2008), Three main stressors acting on the Ria Formosa lagoonal system (Southern
Portugal): Physical stress, organic matter pollution and the land-ocean gradient. Estuarine, Coastal
and Shelf Science 7(4), pp. 710-720;
Garrick-Maidment N., Jones L. (2004), British Seahorse Survey Report. The Seahorse Trust, Topsham
UK;
Garrick-Maidment N. (2007), British seahorse survey report. The Seahorse Trust, Topsham, UK
Grima D. (2011), Etat des connaissances et ressources d’informations sur les hippocampes du Bassin
d’Arcachon. Extrait du rapport remis à la mission pour le parc marin du bassin d’Arcachon et son
ouvert. Arcachon, France;
Gurkan S., Tașkavak E., Sever T.M., Akalin S. (2011), Gut contents of two European seahorses
Hippocampus hippocampus and Hippocampus guttulatus in the Aegean Sea, Coasts of Turkey.
Pakistan J. Zool., vol. 43 (6), pp. 1197-1201;
Leger, P., E. Naessens-Foucquaert and P. Sorgeloos. 1987. International study on Artemia XXXV.
Techniques to manipulate fatty acid profile in Artemia nauplii, and the effect on its nutritional
effectiveness for the marine crustacean Mysidopsis Bahia (M.) Pages 411-424 in P. Sorgeloos, D. A.
Bengston, W. Decleir and E. Jaspers, editors. Artemia research and its applications, volume 3.
Ecology, culturing, use in aquaculture. Universa Press, Wetteren, Belgium.
Kitsos, M.S., Tzomos, T.H., Anagnostopoulou, L., Koukouras, A. (2008), Diet composition of the
seahorses, Hippocampus guttulatus Cuvier 1829 and Hippocampus hippocampus (L., 1758)
(Teleostei, Syngnathidae) in the Aegean Sea. J. Fish Biol., 72, pp. 1259-1267, DOI 10.1111/j.1095-
8649.2007.01789.x;
Lourie S.A., Foster S.J., Cooper E.W.T., Vincent A.C.J. (2004), A Guide to the Identification of
Seahorses. Project Seahorse and TRAFFIC North America, University of British Columbia and World
Wildlife Fund, Washington D.C;
Maximov V. (2012b). Managementul durabil al calcanului la litoralul românesc, Editura Boldaș
Constanța, ISBN 978-606-8066-40-0, pp. 79-90;
Nenciu M.-I., Roșioru D., Coatu V., Oros A., Roșoiu N. (2013), Characterization of the Environmental
Conditions of the Long-Snouted Seahorse Habitat at the Romanian Coast, in Journal of
Environmental Protection and Ecology, ISSN 1311-5065, Vol. 14, No. 4, pp. 1695-1702 - Thomson
Reuters ISI Web of Knowledge, factor impact 0,338, http://www.jepe-journal.info/vol14-no4-2013;
Nenciu M.I., Roșioru D., Zaharia T., Onară D., Taflan E., Holoștenco D., Roșoiu N. (2015), Preliminary
Genetic Analyses for the Species Hippocampus guttulatus (Cuvier, 1829) in the Romanian Black Sea,
în Book of Abstracts of the International Symposium PROTECTION OF THE BLACK SEA ECOSYSTEM
AND SUSTAINABLE MANAGEMENT OF MARITIME ACTIVITIES - PROMARE 2015, 7th Edition,

271
Constanta, Romania, 29-31 October 2015, editors S. Nicolaev, F.K. Vosniakos, T. Zaharia, M.
Golumbeanu, M. Nenciu, ISBN: 978-606-8066-52-3, p. 71;
Niță V., Zaharia T., Maximov V., Nicolae C. (2011), Obtaining the necessary living food for rearing the
turbot (Psetta maeotica) in its early life stages, Lucrări Științifice, Seria D, Vol. LIV, U.S.A.M.V.
București;
Onciu T. (1998), Cultura unor nevertebrate utilizate în hrana peștilor și crustaceelor cu valoare
economică - obiect al mariculturii românești, Teză de Doctorat, Institutul de Biologie din București,
180 p.;
Ortega-Salas A.A., Reyes-Bustamante H. (2006), Fecundity, survival, and growth of the seahorse
Hippocampus ingens (Pisces: Syngnathidae) under semi-controlled conditions, Rev. Biol. Trop, Vol.
54 (), DOI: 10.15517/rbt.v54i4.14082;
Radu G., Radu E. (2008), Determinator al principalelor specii de pești din Marea Neagră, Ed. Virom
Constanța, 558 p.
Taflan E., Nenciu M.I., Holoștenco D., Ciorpac M., Filimon A., Danilov C.S. (2017), Life History of the
Black Sea Long-Snouted Seahorse (Hippocampus guttulatus Cuvier, 1829): Colonization Pattern and
Genetic Differentiation”, in Book of Abstracts of the International Symposium PROTECTION OF THE
BLACK SEA ECOSYSTEM AND SUSTAINABLE MANAGEMENT OF MARITIME ACTIVITIES - PROMARE
2017, 8th Edition, Constanta, Romania, 17-9 September 2017, ISBN 978-606-528-382-4, CD Press
Publishing Bucharest, p. 84;
Vincent A. C. J., Foster S. J., Koldewey H. J. (2011), Conservation and management of seahorses and
other Syngnathidae. Journal of fish biology 78: pp. 1681-1724;
Weiss T. (2008), Seahorse Foods and Feeding http ://
www.aquarticles.com/articles/saltwater/Weiss_Tami_Seahorse_Food.html;
Woodall L.C. (2009), The population genetics and mating systems of European Seahorses, PhD
thesis. Royal Holloway, University of London;
Woodall L. (2012). Hippocampus guttulatus. The IUCN Red List of Threatened Species. Version
2015.2. <www.iucnredlist.org>. Downloaded on 23 August 2015;
Yankova, M. (2012), Black Sea Fish Checklist: A Publication of the Commission on the Protection of
the Black Sea against Pollution. Available at: http://www.blacksea-commission.org/_publ-
BSFishList.asp;
Zaharia T. (2002), Cercetări pentru elaborarea tehnologiei de reproducere și creștere a cambulei și
calcanului pentru reabilitarea populațiilor naturale). Teză de doctorat. Universitatea “Dunărea de
Jos“ din Galați.

272
 CONCLUZII GENERALE
Dr. Ing. Tania Zaharia

Recentul interes pentru acvacultura marină (maricultură) a fost determinat, pe de

o parte, de criza petrolului, care a făcut neeconomică exploatarea bioresurselor marine
prin capturare, și de preocupările de reabilitare a unor populații naturale, pe de altă parte.
Astfel, maricultura are două ramuri distincte:
 maricultura comercială, care are ca scop obținerea de material biologic destinat
pieței;
 maricultura pentru repopulări, care utilizează tehnicile de restaurare-repopulare,
în scopul menținerii și îmbunătățirii populațiilor naturale.
Nu toate speciile sunt pretabile practicării mariculturii. Speciile supuse cultivării
trebuie:
 să reziste climatului regiunii în care se face cultivarea;
 să aibă o rată de creștere suficient de mare: speciile mici, chiar dacă se vor
reproduce în condiții controlate și vor accepta diferite diete de hrană, nu sunt
potrivite pentru maricultură. Cele mai bune specii sunt acelea puțin
pretențioase la hrănire (planctonofagele, detritofagele, ierbivorele). Cultura lor
este mai puțin costisitoare, chiar la scară intensivă;
 să fie capabile să se reproducă în condiții controlate, pentru a furniza urmași
viabili care să fie utilizați la cultivare;
 să accepte și să valorifice hrana artificială abundentă și ieftină: principiul este
mai puțin aplicabil bivalvelor și chiar și crustaceelor, care au nevoie de hrană
naturală (fitoplancton), obținută în condiții de cultură;
 să fie acceptate de către consumator: dacă aplicarea metodelor de maricultură
se face în scopul creșterii dirijate pentru livrarea pe piață, este un principiu
obligatoriu de respectat. De aceea, este recomandabil ca selectarea speciei să
se facă dintre acele specii care sunt deja consumate din populațiile naturale (la
litoralul românesc, în mod curent sunt consumate midiile și creveții);
 să suporte densitățile ridicate: speciile gregare și sociale, care cresc bine până
la talia comercială în condiții controlate, sunt preferate acelora care manifestă
un canibalism ridicat.
 să fie rezistente la boli și să suporte bine, manipulările repetate.
În contextul actual, când intensele procese de poluare și eutrofizare la care a fost
supusă, în ultima treime a secolului XX, partea vestică a Mării Negre, unde se situează și
litoralul românesc, a indus grave consecințe ecologice și economice asupra ecosistemului
marin, au fost căutate metode care să contribuie la refacerea rapidă a unor populații de
organisme marine de interes economic, științific și ecologic. Fenomenele de înflorire algală
de amploare și frecvență fără precedent produse pe seama bogatului suport nutrițional
îndeosebi în deceniul 1970 - 1980, diminuările marcante ale conținutului și saturabilității în
oxigen succesive respectivelor fenomene, invazia din anii 1980-1990 a ctenoforului răpitor
nord-atlantic Mnemiopsis leidyi, dezvoltările explozive de meduze, au reprezentat
evenimente negative înregistrate continuu în ecosistemul marin supus presiunii antropice.

273
Toate acestea au avut drept urmare nu numai reduceri mari ale stocurilor exploatabile de
resurse vii (pești, moluște, crustacee), ci și diminuarea diversității biologice în ansamblu.
În această perioadă, au fost demarate în cadrul Institutului Român de Cercetări
Marine (actualul Institut Național de Cercetare-Dezvoltare Marină „Grigore Antipa“),
primele cercetări privind posibilitățile de cultivare a unor organisme marine la litoralul
românesc, continuate de-a lungul deceniilor cu altele, de interes pentru economia
românească.
Volumul de față conține o parte a cercetărilor desfășurate aici, cu scopul de a
transmite mai departe informația acumulată până acum și de a aduce o modestă
contribuție la dezvoltarea acvaculturii în România.

274