Arboricultură II

CURS nr. 2
Subclasa HAMAMELIDAE
Ordinul FAGALES
Familia CORYLACEAE

Genul CORYLUS L.
Genul cuprinde cca. 16 specii de arbuşti înalţi, rareori arbori, originare din Europa, America de Nord şi
nordul Asiei. La noi se întâlnesc mai frecvent următoarele specii:
Corylus avellana L. – Alun. Este un arbust de 5 m înălţime, uneori chiar arboraş de până la 8 m, cu
scoarţa netedă, lucioasă şi cu pete mari albicioase, cu lujerii glanduloşi pubescenţi, geniculaţi, frunzele de cca
15 cm lungime, lat-obovate, la bază cordate, la vârf ascuţite, dublu-serate sau lobulate, pe dos păroase. Florile
sunt unisexuat monoice, cele mascule sunt în amenţi lungi şi apar înaintea înfrunzirii, iar cele femele apar mai
târziu şi au stigmate purpurii sau roşii. Fructele sunt achene globuloase sau ovoide, solitare sau până la 4
grupate, cu pericarp lemnos, înconjurate de un involucru foliaceu sau membranos, mai scurt sau cel mult egal
cu achena, adânc divizat în lobi înguşti nerecurbaţi.
Particularităţi biologice şi ecologice. Alunul este printre cei dintâi arbuşti care înfloresc (florile
mascule). Dintre varietăţi cităm: var. purpurea, cu frunzele roşii, purpurii; var. contorta cu ramurile
contorsionate; var. pendula, cu ramuri pletoase, var. aurea, cu frunzele şi ramurile galbene.
Este o specie indicată pentru soluri revene, profunde, dar în condiţii de umbră rezistă şi la o oarecare
uscăciune a solului. Este rezistentă la fum si gaze şi suportă bine tunderea.
Corylus colurna L. - Alunul turcesc. Arbore de până la 25 m înălţime, cu scoarţa galben-cenuşie sau
alb-cenuşie, lujerii tineri glandulos-păroşi, frunze lat-ovate până la obovate, acuminate, la bază cordate, de 8-
12 cm lungime, pe margini dublu-serate sau crenat-serate, uneori lobulate, pe faţă aproape glabre, pe dos
pubescente, fructele sunt grupate câte 3-10 în buchete globuloase, ascunse într-un involucru cu lacinii liniare,
rigide şi recurbate.
Particularităţi biologice şi ecologice. Această specie creşte spontan în Banat şi Oltenia, dar este
cultivată şi în alte regiuni, în grădini botanice, colecţii dendrologice şi parcuri.
Are însă pretenţii faţă de căldură, suportând cu greu gerurile puternice.
Corylus maxima Mill. (C. tubulosa Willd.) - Alunul cu frunza mare. Arbust sau arbore de 10 m, cu
lujerii tineri şi peţiolii frunzelor glandulos păroşi, frunzele orbiculare, orbicular-ovate până la lat-obovate,
abrupt acuminate, la bază cordate, dublu serate şi de regulă lobulate, de 7-14 cm lungime. Fructele sunt
solitare sau câte 3, cu pedicel de 1,5-3,5 cm, involucru tubulos, mai lung decât aluna şi îngustat deasupra
fructului, deseori adânc laciniat, la bază cenuşiu pâslos iar aluna este ovoid-oblongă.
Particularităţi biologice şi ecologice. Cea mai frecventă este varietatea purpurea, cu frunzele purpurii
închis. Este o specie deosebit de apreciată din punct de vedere decorativ, dar este mai sensibilă la ger decât
alunul comun.
Înmulţire. Alunii se înmulţesc prin seminţe, marcotaj şi mai rar prin butăşire şi altoire. De obicei
semănatul se execută toamna, imediat după recoltare, sau primăvara, cu seminţe stratificate. Marcotajul se
practică cu bune rezultate prin arcuire sau muşuroire. Altoirea se practică folosind procedeul în despicătură
sau prin apropiere, la începutul sezonului de vegetaţie.
Folosire. În parcuri este indicat ca un bun subarboret, pentru masive şi boschete, pentru liziere sau
izolat (în special varietăţile ornamentale).

Genul CARPINUS L.
Gen originar din zonele temperate şi subtropicale ale Europei, Asiei de Est şi Americii de Nord, care
include cca. 26 de specii. În ţara noastră se întâlnesc 8 specii, două fiind spontane iar celelalte cultivate.
Carpinus betulus L. – Carpen. Este un arbore până la 20 m înălţime care are coronamentul larg, des,
jos, tulpina acoperită cu o scoarţă netedă, cenuşie. Lujerii sunt subţiri, geniculaţi, mugurii sunt fusiformi.
Frunzele sunt distihe, ovat-eliptice, de 5-12 cm, dublu-serate pe margini, cu nervuri secundare drepte. Florile
unisexuate, dispuse monoic, în amenţi pendenţi, apar în aprilie-mai, după înfrunzire. Fructele sunt în
inflorescenţe fructifere de forma unui con lax, în interior cu achene (nucule) care prezintă la bază un involucru
membranos trilobat, la început verde pal apoi devin bej-gălbui. Se maturează în acelaşi an, în septembrie-
noiembrie, când culoarea achenelor virează de la brun-verzui spre brun.
Particularităţi biologice şi ecologice. Variabilitatea speciei este dată de următoarele varietăţi
(cultivaruri sau forme):

1
  purpurea (cu frunze roşii-purpurii din primăvară;
 fastigiata (cu formă piramidală);
 pendula (cu ramuri pendule);
 columnaris (cu port columnar);
 incisa (cu frunze înguste, adânc lobate).
Carpinus orientalis Mill. (C. duinensis Scop.) – Cărpiniţa. Arbore scund sau arbust indigen, care de-
păşeşte de obicei 6 m, cu lujerii tineri şi peţiolii frunzelor vilos-păroşi, frunze ovat-eliptice, acute, la bază
rotunjite, asimetrice sau slab cordate, pe margini mărunt dublu-serate, de 2-5 cm lungime, pe faţă verzi-închis,
lucitoare, pe dos cu smocuri de peri în axila nervurilor. Fructele au involucrul ovat, dur şi neregulat serat,
nelobat.
Carpinus japonica Bl. (C. carpinoides Maxim., Distegocarpus carpinus S.& Z.) - Carpen japonez.
Arbore de maxim 15 m înălţime, cu coroana largă, compactă, lujerii tineri păroşi, frunzele eliptice până la
alungit-ovate, de 5-10 cm lungime, acuminate, la început roşiatice şi moale păroase pe ambele feţe, mai târziu
aproape glabre. Involucrul fructului este dinţat şi cu marginea pliată spre interior iar la bază cu un mic lob
liber.
Carpinus caroliniana Walt. (C. americana Michyx., C. virginiana Michx. f. caroliniana) -
Carpen american. Arbust sau arboraş de maxim 12 m, cu ramuri pendule, frunze alungit-ovate până la
eliptice, de 6-10 cm lungime, acuminate, la bază rotunjite, pe margini ascuţit dublu-serate, glabre, pe dos cu
peri în axilele nervurilor. Amenţii fructiferi au 5-10 cm lungime iar involucrul fructului este neregulat-lobat.
Particularităţi biologice şi ecologice. Carpenii au longevitate relativ redusă (100-120 ani), lăstăresc
bine dar nu drajonează, se comportă bine la tundere. Rezistă bine la ger (până la -35 ºC) sunt sensibili la
secetă, tolerează semiumbra, rezistă destul de bine la poluarea atmosferică şi solicită soluri fertile, profunde,
afânate, constant umezite. Pe soluri compacte, argiloase rămâne scund.
Înmulţire. Carpenii se înmulţesc prin sămânţă semănată în august-septembrie sau primăvara, după ce se
stratifică. Seminţele pot fi recoltate toamna târziu, după completa maturare, dar semănate direct, fără
stratificare, răsar abia în anul al II-lea. De aceea pentru a produce semănături în primăvara următoare,
achenele se recoltează în pârgă (august-septembrie), când involucrul este încă verde şi se seamănă imediat, cu
tot cu involucru care nu poate fi îndepărtat în această fază. Fructele care se păstrează necesită îndepărtarea
involucrului şi o deshidratare până la conţinutul de apă de maxim 10%.
Stratificarea seminţelor de carpen este obligatorie pentru achenele recoltate la maturitatea deplină.
Durata stratificării este de 18-20 săptămâni, din care 4 săptămâni la cald (20ºC) iar restul la rece (14-16
săptămâni la 3ºC). Semănăturile se fac pe rânduri, la distanţa de 30 cm între rânduri şi la adâncimea de 2-3
cm. La începutul răsăririi se asigură umbrirea plantulelor. După cca. 2 ani puieţii pot fi repicaţi în sola de
formare sau se plantează la loc definitiv. Varietăţile se înmulţesc prin altoire. Procedeul folosit este în
despicătură, efectuat primăvara, cu ramuri altoi de 2 ani, pe portaltoi de Carpinus betulus. Se poate realiza şi
în sere, iarna, folosind procedeul în copulaţie, pe portaltoaie obţinute din sămânţă şi cultivate la ghivece.
Folosire. Sunt specii indicate pentru formarea masivelor, zidurilor verzi şi constituirea gardurilor vii şi a
zidurilor verzi înalte, precum şi ca exemplare izo-late sau pentru grupări, în special în cazul varietăţilor
ornamentale.

Genul OSTRYA Scop.

Genul cuprinde 7 specii răspândite în Europa, Asia şi America, dintre care la noi se cultivă 2 specii, şi
anume:
Ostrya carpinifolia Scop. (O. vulgaris Willd., O. italica Winkl., O. ostrya Karst. Carpinus ostrya L.)
– Ostria. Arbori de maxim 25 m, cu coronament rotund, scoarţa este cenuşie, lujerii la început păroşi, mai
târziu bruni-măslinii, lucitori. Frunzele sunt ovate sau alungit-ovate, de 4-10 cm lungime, acuminate, pe
margini inegal acut dublu serate, pe faţă verzi închis şi cu peri rari, pe dos palid-verzi. Are amenţi fructiferi
alungit-ovaţi, de 3-5 cm lungime, cu achene ovate, cu smocuri de peri la vârf.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie destul de sensibilă la temperaturi scăzute,
adaptându-se mai bine în zonele mai călduroase, pretinde soluri fertile şi bine structurate. Suportă seceta şi
tolerează chiar terenurile calcaroase.
Ostrya virginiana (Mill.) K. Koch. (Carpinus virginiana Mill., O. italica ssp. virginiana Winkl.).
Arbore de cca. 20 m, asemănător cu specia precedentă, de care se deosebeşte prin nervurile frunzelor uşor
arcuite, peţiolul mai scurt iar nuculele sunt mai alungite, în formă de fus, la vârf glabre. În spaţiile verzi de la
noi mai frecventă este varietatea glandulosa cu lujerii tineri, peţiolii şi pedunculii florali glanduloşi.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este o specie de umbră cu creştere înceată. Varietatea
glandulosa este destul de rezistentă la ger.
2
 Înmulţire. Se realizează prin seminţe semănate imediat după recoltare (în octombrie), pe strat,
protejându-se prin mulcire de îngheţ. Se mai poate face semănatul şi primăvara, după stratificarea prealabilă a
seminţelor.
Folosire. Se recomandă pentru plantarea izolată sau în grupuri precum şi pentru marginea masivelor.

Subclasa CARYOPHYLLIDAE
Ordinul POLYGONALES
Familia POLYGONACEAE

Genul POLYGONUM L.
Este un gen cosmopolit, având cca. 160 de specii, erbacee, rareori lemnoase, cu tulpini erecte sau
volubile. Sunt decorative mai ales în perioada înfloririi, datorită inflorescenţelor mari, rezistente mult timp.
Toamna şi iarna, datorită lujerilor desfrunziţi situaţi mai ales către partea superioară, nu satisfac exigenţele
estetice. Pentru categoria plante lemnoase ornamentale se încadrează următoarele specii:
Polygonum aubertii (L.) Henry - Poligonum, Hrişcă. Specie originară din China, arbust volubil de
maxim 15 m lungime (creştere anuală de cca 7 m), lujerii tineri sunt roşietici. Frunzele sunt alterne, lung
peţiolate, cele tinere îngust-lanceolate, lu-cioase, de culoare verde-pal, la maturitate devin roşietice. Florile
sunt mici, albe-verzui sau albe, dispuse în panicule axilare, foarte numeroase, care apar din vară până în
toamnă.
Polygonum baldschuanicum Regel (Fallopia baldschuanica (Regel) Holub Reynoutria bald-
schuanica (Regel) Shinners. Arbust volubil originar din Asia, foarte viguros, cu frunze lat-ovate, la bază
cordate, florile sunt mici, albe-verzui, cu nuanţe de roz, grupate în panicule mari, terminale, arcuite. Înfloresc
toată vara (iulie-septembrie) iar fructele sunt şi ele decorative, fiind achene mici cu aripioare albe.
Particularităţi biologice şi ecologice. Sunt specii rezistente la geruri şi secetă, fiind nepretenţioase faţă
de sol. Cresc bine la soare dar şi la semiumbră.
Înmulţirea. Se face mai rar prin seminţe, deoarece metodele vegetative sunt mult mai eficiente şi mai
rapide. Butăşirea se poate face fie cu butaşi de ramură (erbacei sau lignificaţi), fie cu butaşi de rădăcină.
Marcotajul folosit este cel arcuit sau cel şerpuit.
Folosire. Se recomandă pentru mascarea pereţilor, gardurilor, chioşcurilor, precum şi pentru amenajarea
pergolelor şi a teraselor.

Subclasa ROSIDAE
Ordinul SAXIFRAGALES
Familia HYDRANGEACEAE

În cadrul acestei familii sunt cuprinse cca. 75 de genuri, cu aproximativ 1500 de specii răspândite pe
toate continentele. Speciile lemnoase ornamentale pentru ţara noastră şi aparţinând la această familie sunt:
Deutzia, Philadelphus şi Hydrangea ale căror specii sunt reprezentate în majoritatea lor prin arbuşti sau
arbustoizi foarte ornamentali.

Genul DEUTZIA Thunb.

Caracteristici generale. Acesta cuprinde cca. 50 de specii originare din Asia (Himalaia) şi Mexic,
reprezentate prin arbuşti cu frunze opuse, pubescente, cu marginile serate sau crenate. Florile sunt complete,
albe, roz sau purpurii în cime, raceme sau panicule, pe lăstarii axilari. Fructul este o capsulă sferică, cu
seminţe mărunte, cu câte o mică aripioară. La noi se află în cultură cca. 20 de specii, dintre care 4 sunt hibrizi.
Deutzia gracilis S. & Z – Deuţie. Arbust care se prezintă ca tufe de 0,5-1 m, lăstari cenuşii-gălbui,
subţiri, frunze de 3-6 (8) cm, oblong-lanceolate, pe margini inegal serate, pe faţă cu peri stelaţi, pe dos verzi,
glabre sau aproape glabre. Florile sunt albe, de maxim 2 cm diametru, stelate, în panicule sau raceme erecte de
4-9 cm, cu înflorire în mai-iunie. Dintre hibrizii acestei specii se întâlnesc la noi:
 Lemoinei (D. parviflora x D. gracilis) - arbust de cca. 2,5 m, frunze eliptic-lanceolate, cu vârful lung
acuminat, pe dos dispers stelat-păroase, flori albe în panicule sau corimbe piramidale, apar în iunie.
 Rosea (D. gracilis x D. purpurascens) - arbust de max. 1 m, frunze ovat-alungite până la ovat-
lanceolate, acut serate, pe faţă dispers stelat păroase, cu flori larg campanulate, palid roze, dispuse în
panicule scurte.

3
 Deutzia scabra Thunb. (D. crenata S. & Z, D. dentata Hort., D. mitis Hort.). Specie originară din
Orient, care are tufe de 2,5 m, viguroase, bine ramificate, cu lăstarii roşii-bruni, în tinereţe stelat-pubescenţi,
frunzele de 3-8 cm, ovate până la ovat-lanceolate, mărunt-crenate, pe ambele feţe stelat pubescente, aspre.
Florile sunt albe sau la exterior rozii, în panicule erecte de 6-12 cm lungime, stelat-pubescente, care înfloresc
în iunie-iulie. Fructele sunt capsule cu 3 valve, în interior cu seminţe mărunte şi numeroase.
Dintre varietăţile ornamentale mai frecvente sunt:
 Var. Candidissima - cu flori albe duble,grupate în panicule compacte,
 Var. Plena - cu flori involte, numeroase, albe cu roz-purpuriu la exterior.
Deutzia parviflora Bunge. Arbust înalt de cca 2 m, cu lujerii stelat-pubescenţi, frunze de cca. 5 cm
lungime, eliptice până la ovat-lanceolate, verzi pe ambele feţe, cu peri stelaţi; florile sunt albe, dispuse în
corimbe multiflore laxe, de 4-7 cm lăţime, care apar vara (iunie).
Deutzia discolor Hemsl. Este arbust de până la 2 m, cu scoarţa lăstarilor roşie-brună sau castanie-
brună, exfoliantă; frunzele sunt de 3-7 cm, oblong-lanceolate, fin serate, pe faţă scabre, dorsal verzui-alburii,
cu peri stelaţi; florile sunt mari albe (rareori la exterior pal rozee) strânse în corimbe dense şi înfloresc în mai-
iunie.
Cea mai cunoscută la noi este var. purpurascens Franch. - arbust de maxim 2 m, scoarţa brună,
exfoliantă, flori de cca 2 cm diametru, la exterior purpurii, dispuse câte 4-10 în corimbe, apar în mai-iunie.
Deutzia longifolia Franch. Arbust de 1-2 m înălţime, cu lujerii tineri dens păroşi şi scoarţa brună sau
brun-cenuşie, exfoliantă; frunzele sunt alungit-lanceolate, de 5-15 cm lungime, vârful lung acuminat, pe faţă
scabre, pe dos albicioase, dens păroase; florile sunt roze-purpurii, dispuse în corimbe dense, apar în iunie.
Deutzia sieboldiana Maxim.(Deutzia scabra S. & Z). Arbust de cca. 2 m înălţime, cu lujerii tineri
stelat-păroşi şi scoarţa brună, exfoliantă, frunzele ovate de 3-8 cm lungime, scurt-acuminate, la bază rotunjite,
dentat serulate, pe faţă rugoase, pe dos verzi stelat-pubescente; florile sunt albe, dispuse în panicule lat
piramidale, laxe, care apar în iunie-iulie.
Deutzia vilmorinae Lem. Specie arbustivă de maxim 2 m, lujerii au scoarţa palid brună, care se
exfoliază târziu, frunzele sunt ovate până la oblong-lanceolate, de 3-9 cm lungime, pe faţă scabre, pe dos
cenuşii-verzi, foarte păroase; florile sunt albe, dispuse în corimbe axilare de 5-7 cm lăţime şi apar în mai-
iunie.
Particularităţi biologice şi ecologice. Speciile de Deutzia sunt uşor termofile, mai sensibilă la ger fiind
D. gracilis. Se dezvoltă bine atât la lumină cât şi la semiumbră; sunt puţin pretenţioase faţă de sol şi destul de
rezistente la secetă.
Înmulţire. Se înmulţesc prin seminţe şi butaşi. Semănatul de foloseşte mai puţin deoarece metodele
vege-tative de înmulţire sunt mai economice şi mai rapide. Se seamănă primăvara devreme, în sere sau
răsadniţe, în pământ de frunze bine descompus iar plantulele răsar destul de repede. Butăşirea este procedeul
cel mai uşor de obţinere a puieţilor, putând folosi butaşi de vară (recoltaţi în iunie-iulie) sau butaşi lignificaţi
(recoltaţi toamna înainte de gerurile puternice). Se mai poate face marcotajul, primăvara, prin muşuroirea
progresivă a lăstarilor tineri.
Folosire. Sunt mult utilizate în grădini şi parcuri, ca tufe în masiv sau pe marginea grupelor sau
masivelor de arbori. Se pot obţine şi flori tăiate în cultură sau forţate în cursul iernii.

Genul PHILADELPHUS L.
Cuprinde cca. 40 de specii provenite din America de Nord, Asia şi sudul Europei, foarte răspândite şi
apre-ciate pentru înflorirea bogată, în majoritate cu flori parfumate. În ţara noastră se întâlnesc cca. 38 de
specii (dintre care 11 sunt hibrizi). Plantele acestui gen sunt arbuşti-tufe, cu frunze căzătoare, opuse, întregi
sau dinţate pe margini, flori albe complete, solitare sau în raceme şi cime. Fructul este o capsulă cu seminţe
mici. Cele mai frumoase şi mai folosite specii sunt:
Philadelphus coronarius L. (Ph. pallidus Hayek.) - Iasomie falsă, Lămâiţă, Filadelfus. Este o
specie originară din Europa sudică şi Caucaz şi se prezintă ca tufe de 3 m înălţime, ramuri drepte, puternice
care se exfoliază, lăstarii bruni-castanii, frunze de 4-8 cm ovate, ovat-oblongi, acuminate, cu dinţi pe margini,
glabre pe ambele feţe. Florile sunt albe-crem, foarte parfumate, câte 5-7 raceme şi înfloreşte în iunie.
Particularităţi biologice şi ecologice. Cele mai întâlnite varietăţi sau cultivaruri sunt:
 Var. Aureus (cu frunze galbene-verzui)
 Var. Duplex (cu flori duble)
 Var. Primuliflorus (flori solitare sau câte 2-3, albe-crem, involte, mari)
 Var. Zeyheri (flori albe, mari până la 5 cm diametru, în raceme bogate.

4
 Philadelphus gordonianus Lindl (Ph. lewisii Pursh var. gordonianus Lindl., Ph. columbianus
Koeh.).Are tufe de 4 m, lăstari păroşi, ramurile cenuşii-gălbui nu se exfoliază, frunze de 4-8 cm ovate, ovat-
lanceolate, cu marginea dinţată rar, aproape întreagă, pe faţa superioară complet glabre, pe cea inferioară slab
pubescente; florile sunt albe, câte 7-11 în raceme strânse, slab mirositoare, cu înflorire în iunie-iulie.
Este o specie rezistentă la ger şi apreciată pentru înflorirea sa bogată.
Philadelphus delavayi L. Henry. Se prezintă ca tufe până la 5 m, lăstari tineri sunt purpurii, brumaţi,
ramurile cu scoarţa cenuşie-brună sau castanie, se exfoliază cu crăpături transversale. Frunze sunt de 3-6 cm,
ovat-oblongi sau lanceolat-ovate, pe faţa superioară verzi-închis şi scurt pubescente, pe cea inferioară cenuşiu-
tomentoase; flori albe, foarte mirositoare, grupate câte 5-11 în raceme, înflorire în iunie.
Philadelphus inodorus L. var. grandiflorus (Willd.)A. Gray (Ph. grandiflorus Willd., Ph.
speciosus Koeh.). Este un arbust de 3 m cu lujerii curbaţi, frunze oblong-ovate, de 5-12 cm, pe faţa superioară
lucioase, verzi-întunecate; flori de 4-5 cm diametru, solitare sau în raceme câte 7-9, cu înflorire în iunie, foarte
puţin mirositoare.
Este un arbust apreciat prin frunzele sale lucitoare, prin florile albe mari ca şi prin forma arcuită a
lăstarilor.
Philadelphus x lemoinei Lem. (Ph. microphyllus x Ph. coronarius). Hibrid de cca 1,5 m înălţime, cu
frunze alungit-eliptice, cu marginea întreagă, pe partea inferioară moderat păroase, pe cea superioară glabre,
lucioase, de cca. 3,5 cm lungime, scurt-peţiolate. Florile sunt foarte parfumate, albe-crem, de cca. 2 cm
diametru, în raceme de 3-7 flori, apar în iunie-iulie.
Philadelphus pubescens Loise. (Ph. latifolius Schrad.) Este arbust de cca. 3 m, cu scoarţa lujerilor
maturi cenuşie, fără exfoliere, cu frunze ovate până la eliptice, pe margini depărtat dinţate, pe partea
superioară verzi, glabre iar pe partea inferioară cenuşii-pubescente; florile apar vara, sunt albe-crem şi la
exterior caliciul este pubescent, puţin mirositoare.
Philadelphus x falconeri Sarg. (Ph. coronarius x Ph. inodorus var. laxus). Arbust cu ramuri
pendente, frunze verzi-închis, ovat-lanceolate, acuminate, pe margini fin dinţate, pe partea inferioară cu peri în
axila nervurilor. Florile sunt numeroase, mari, albe, cu petale liniare, stelate, sunt dispuse câte 3-5 în raceme,
sunt uşor mirositoare şi apar în iunie.
Philadelphus floridus Beadle (Ph. magnificus Rehd.). Arbust de maxim 3 m înălţime, cu lujeri brun-
întunecat, cu frunze ovat-eliptice până la lat-eliptice de 4-10 cm lungime, pe partea superioară scurt-
pubescente iar pe cea inferioară dens pubescente; florile sunt nemirositoare, albe, păroase, în raceme de
maxim 5 flori, apar în iunie.
Philadelphus hirsutus Nutt. (Ph. godohokeri Kirchn., Ph. villosus Muhl.). Specie arbustivă de maxim
2,5 m, cu ramuri nutante, lujeri brun-roşcaţi cu scoarţa exfoliantă; frunzele sunt ovate până la oblong-ovate, pe
partea superioară aproape glabre iar pe cea inferioară dens cenuşiu pubescente; florile de obicei grupate câte 3,
sunt albe, evident pubescente, neparfumate, apar prin mai-iunie.

Particularităţi biologice şi ecologice. Iasomiile cresc repede, lăstăresc bine, se pot butăşi şi suportă
tunderea. Rezistă bine la ger, dar suportă greu seceta. Sunt puţin pretenţioase faţă de sol, se comportă bine
chiar pe solurile calcaroase şi sărace. Înflorirea este mai abundentă în plin soare dar se adaptează destul de
bine şi la semiumbră. Rezistă destul de bine la poluare.

Înmulţire. Deoarece se înmulţeşte destul de greu prin seminţe, datorită dimensiunilor foarte mici ale
seminţelor şi dificultăţii recoltării şi semănării acestora, se recomandă butăşirea ca metode de bază pentru
înmulţirea speciilor de Philadelphus. Butăşirea se poate efectua vara, cu butaşi verzi dar şi toamna sau iarna,
cu butaşi lignificaţi. Butășirea în verde se recomandă pentru speciile şi cultivarurile cu lăstari subţiri, butaşii
urmând a fi plantaţi în răsadniţe sau sere umbrite. Butaşii lemnificaţi se confecţionează din toamnă târziu până
în februarie-martie, folosind ramuri viguroase de 1-2 ani, care se plantează în câmp pe substrat nisipos.
Marcotajul se foloseşte mai rar în pepiniere, dar este uneori preferat de cultivatorii amatori. Se recomandă
marcotajul prin muşuroire.

Folosire. Pentru frumuseţea înfloririi şi parfumul foarte plăcut se preferă deseori a se planta speciile de
Philadelphus solitar sau în grupări, mai ales în apropierea aleilor. Datorită rezistenţei la semiumbrire se pot
amplasa aceste specii şi în masive, la marginea plantaţiilor de arbori precum şi pentru garduri vii.

5
 Genul HYDRANGEA L.
Caracteristici generale. Cuprinde numeroase specii (cca. 35) originare din Asia (China, Japonia) şi
America. Deoarece unele specii ale genului Hydrangea (hortensii) au fost tratate mai pe larg în cursul de
floricultură ca plante de seră, în cursul de faţă se vor descrie în plus speciile arbustive ale acestui gen.
Se reaminteşte că plantele cuprinse în acest gen, ca habitus pot fi semiarbuşti, arbuşti şi chiar arbori de
talie potrivită (Hydrangea paniculata, în con-diţiile din China şi Japonia).
Hortensiile au frunze opuse, simple, cu marginea crenată. Florile complete, cele fertile, hermafrodite,
spre centru, iar cele sterile spre marginea inflorescenţei, cu sepale petaloide. Culoarea acestora poate fi alb,
roz şi albastru, de nuanţe şi tonuri variate. Fructul este o capsulă cu 2-5 loji, seminţele sunt mici, mai mult sau
mai puţin aripate.
În ţara noastră se găsesc în cultură 8 specii, dintre care mai importante sunt:
Hydrangea arborescens L. (H. arborescens var. cordata Torr.et A.Gray, H. vulgaris Michx.) -
Hortensie mare. Este plantă arbustiferă de 0,8-1 (3) m înălţime, cu lăstari dispers păroşi. Frunzele sunt de 6-
20 cm lungime, ovate până la eliptice, serate, la vârf acuminate. Florile albe, în inflorescenţe de tip corimb, de
5-15 cm diametru, cele sterile adesea lipsesc, majoritatea florilor fiind fertile, mici şi mai puţin decorative.
Înflorirea are loc vara (iunie-iulie).
Particularităţi biologice şi ecologice. Forma grandiflora, este mult mai decorativă decât specia de
bază, având toate florile sterile, albe, în capitule globuloase turtite de 10-18 cm diametru. Această specie este
rezistentă la gerurile medii şi suportă umbra uşoară a masivelor pe lângă care este plantată.
Hydrangea bretschneideri Dipp. (H. pekinensis hort., H. vestita var. pubescens Maxim). Arbust de
până la 3 m înălţime, având lăstarii des păroşi, iar ramurile de peste 2 ani de culoare brună-măslinie cu
numeroase lenticele. Frunzele de 7-12 cm sunt ovate până la eliptice, cu vârful acuminat, pe partea superioară
glabre iar pe cea inferioară viloase. Florile sunt albe dispuse în panicule de 10-15 cm diametru, cele sterile
fiind roz-purpurii.
Particularităţi biologice şi ecologice. Este mai sensibilă faţă de geruri si umbră.
Hydrangea macrophylla (Thunb.) Ser. (H. opuloides K. Koch, H. hortensis Smith)- Hortensia de
grădină. Arbust originar din Orient, la noi cu talie mică (maxim 4 m), cu lujeri glabri, cu frunze ovate sau
lanceolate, mari (7-15 cm lungime), pe margini dinţate, pe un peţiol lung de 1-3 (4) cm, florile sunt mari, roz,
albăstrui, mai rar albe, cele sterile de pe margini sunt foarte mari şi sunt dispuse în inflorescenţe de tip panicul
umbeliform de 15-20 cm lăţime, înflorirea având loc vara (iunie-iulie).
Hydrangea paniculata S.& Z. În arealul de origine ajunge până la 9 m, dar la noi atinge maxim 2 m,
cu port erect, frunze eliptice sau ovate de 5-12 (15) cm lungime, acuminate, pe dos pubescente în lungul
nervurilor; florile sunt mari, albe (cele sterile devin mai târziu roze), în panicule mari, terminale, de cca. 25
cm diametru, aproape toate florile sunt sterile, înflorirea este din iulie până în august.
Hydrangea peţiolaris S.& Z. (H. scandens Maxim.). Plantă căţărătoare de peste 7 m lungime, cu
ramuri şi lujeri prevăzuţi cu rădăcini aeriene pentru fixarea pe pereţi, stâlpi, arbori ş.a. Frunzele sunt lat-ovate,
peţiolate, la vârf ascuţite, verzi-lucioase iar florile sunt albe, cele fertile mici, cu stamine lungi care dau un
aspect plumos iar cele sterile au petale mari, dispuse în inflorescenţe aplatizate de cca. 22 cm diametru, care
apar vara.
Particularităţi biologice şi ecologice. Hortensiile de grădină sunt sensibile la ger şi necesită adăpost,
chiar protecţie peste iarnă. Celelalte specii sunt relativ rezistente la ger. Specia H. paniculata preferă lumina,
iar celelalte specii cresc bine şi la semiumbră. Toate hortensiile preferă un sol bogat, reavăn, lipsit de calcar
activ (sunt specii calcifuge) şi necesită udări frecvente.
Hortensiile de grădină cu flori roz sau roşu pot să ajungă să aibă flori albastre sau mov prin acidifierea
solului.
Înmulţire. Hortensiile se pot înmulţi atât pe cale generativă cât şi vegetativă. Semănatul se face în
răsadniţe, primăvara, primul repicat urmând a fi efectuat tot în răsadniţă iar la al doilea repicat se trec direct în
câmp. Butăşirea este uşor de realizat la hortensii, folosindu-se butaşi semilignificaţi, confecţionaţi vara, prin
iunie-august. Butaşii se plantează în sere înmulţitor sau răsadniţe, la o temperatură de 16-18ºC, într-un
amestec de nisip şi perlit sau turbă în proporţie de 3 : 1.
Folosire. Hortensiile cu habitus arbustoid se utilizează ca tufe pe peluze sau pe lângă grupuri de arbori
şi arbuşti. Cele cu habitus de semiarbuşti, adăpostite în cursul iernii în răsadniţe sau încăperi speciale, pot fi
scoase vara pentru a forma covoare, platbande şi rabate mult apreciate prin decorul frunzelor şi al florilor.

Întocmit: Şef lucr. dr. SANDU TATIANA